Augustin (de Hippona),

Sfântul născut Aurelius Augustinus

Episcop al Hipponei, unul dintre cei patru Părinţi ai

Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf.
Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil cel mai
important gânditor creştin după Sf. Pavel, Sf. Augustin a
adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte
important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, dintre care cele mai
importante sunt Confesiuni (Confessiones, 397 d.Hr.) şi Despre Cetatea lui Dumnezeu (De
civitate Dei), au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii
creştine medievale şi moderne. Augustin este considerat remarcabil prin faptele sale şi
uimitor prin ceea ce a scris.

Din fericire, o bună parte dintre scrierile lui (peste cinci milioane de cuvinte) au supravieţuit
timpului, toate făcând dovada puterii şi a ascuţimii minţii sale (dar şi a unor limite legate de
disciplinele şi de nivelul de cunoaştere), iar unele având rara calitate de a fi atras şi reţinut atenţia
cititorilor, atât în vremea sa, cât şi astăzi. Stilul lui teologic a modelat creştinismul apusean într-o
manieră excedată doar de Biblia însăşi. Lucrările sale continuă să fie relevante şi astăzi, parţial
datorită apartenenţei sale la o confesiune predominantă în Apus atât în timpul său, cât şi azi.

Din punct de vedere intelectual, Augustin reprezintă cea mai semnificativă adaptare a tradiţiei
platonice antice la ideile creştine realizată vreodată în creştinismul catolic. Augustin a luat contact
cu trecutul platonic într-o manieră mult mai limitată şi mai diluată decât au făcut-o mulţi
contemporani ai săi care erau vorbitori de greacă. Scrierile sale au fost însă atât de citite şi de
imitate în creştinismul apusean, încât sinteza oferită de el privind tradiţiile creştine, romane şi
platonice a definit termenii unor tradiţii şi dezbateri ulterioare. Atât romano-catolicii, cât şi
protestanţii moderni îi datorează mult lui Augustin, deşi, confruntate cu unele elemente
ireconciliabile din gândirea acestuia, nici uneia dintre cele două comunităţi nu i-a fost întotdeauna
uşor să recunoască deschis această moştenire. De exemplu, Augustin este recunoscut atât drept un
luptător pentru libertatea omului, cât şi ca un apărător elocvent al ideii de predestinare divină, iar
ideile sale despre sexualitate sunt umane, în intenţie, dar au fost adesea resimţite ca având efecte
opresive.
Confesiunile(Confessiones, 397 d.Hr.)

Deşi povestirea autobiografică ocupă o mare parte din cărţile a noua şi a treisprezecea
aleConfesiunilor, ea este exterioară scopului lucrării. Pentru Augustin, confesiunile sunt un termen
atotcuprinzător pentru discursurile religioase oficiale:rugăciunea către Dumnezeu, învinuirea de
sine, mărturisirea credinţei. Cartea este o meditaţie bogată în semnificaţii a unui bărbat în floarea
vârstei (abia împlinise 40 de ani când a scris-o) care se gândeşte la cursul şi sensul vieţii sale.
Opoziţia dintre rătăcirile trecute şi noua sa poziţie oficială, ca episcop, este pusă în evidenţă în
multe feluri în cadrul cărţii, nu în ultimul rând prin faptul că un text care începe ca o povestire
despre copilărie se termină cu o analiză extinsă şi foarte teologică a Genezei. Prin urmare, firul
narativ merge de la începuturile vieţii unui om la cele ale societăţii umane. Între aceste două
extreme, relatarea despre păcat şi mântuire reţine atenţia celor mai mulţi cititori.

Cei care încearcă să descopere în ea amintirile unui mare păcătos sunt, invariabil, dezamăgiţi, fiind
adesea zăpăciţi de amănuntele nesemnificative ale eşecului, care însă îl preocupă pe autor.
Relatarea mântuirii are o mai mare importanţă. Augustin este influenţat mai ales de puternicele
predici intelectuale ale afabilului episcop Ambrozie, un diplomat înnăscut, care împacă, pentru el,
atracţia exercitată de cultura intelectuală şi socială a Antichităţii, de care Augustin era atras şi pe
care o cunoştea ca nimeni altul, cu învăţăturile spiritual-creştine. Legătura între cele două este felul
în care Ambrozie expune, iar Augustin receptează o parte dintre doctrinele lui Platon, aşa cum
fuseseră ele preluate în Antichitatea târzie de şcoala neoplatonică. Augustin i-a dat ascultare lui
Ambrozie şi a citit, în traducere latină, câteva dintre operele extrem de dificile ale lui Plotin şi
Porfir;de la ei şi-a însuşit o viziune intelectuală a căderii şi ridicării sufletului omului, o viziune pe
care a găsit-o confirmată în lectura Bibliei, aşa cum o propunea Ambrozie.

Totuşi, pentru Augustin, religia nu a fost niciodată o problemă strict intelectuală. Cartea a şaptea
din Confesiunirelatează o convertire total satisfăcătoare din punct de vedere intelectual, însă cartea
a opta, absolut extraordinară, îl ajută să facă necesarul pas înainte. Augustin n-ar fi putut să ajungă
singur să-şi dorească ritualul purificator al botezului, fără să se desprindă total de dorinţele carnale.
Pentru el, botezul presupunea renunţarea la sexualitate în toate manifestările sale. Augustin
relatează înConfesiunică a ajuns la voinţa de a renunţa la sexualitate după ce a citit epistolele Sf.
Pavel. Scena hotărâtoare a avut loc într-o grădină din Milano, unde a avut impresia că aude o voce
de copil care-i spunea:„Ia şi citeşte”(în latină:Toile, legere), şi imediat după aceea el a găsit în
scrisorile Sf. Pavel inspiraţia pentru a adopta o viaţă de castitate.

Restul Confesiunilorsunt în mod esenţial o meditaţie despre faptul că, deşi studiază continuu
scripturile şi încearcă să înţeleagă înţelepciunea divină, tot nu reuşeşte să atingă perfecţiunea şi
despre felul în care, odată ajuns episcop, Augustin face pace cu propriile defecte. Volumul, îmbibat
de limbajul Bibliei, este o operă de o mare forţă şi măiestrie artistică.
Cetatea lui Dumnezeu(De civitate Dei)

La 15 ani după scrierea Confesiunilor, într-o vreme când Augustin aproape că pusese capăt
îndelungatelor sale conflicte cu donatiştii (ori ceruse sprijinul autorităţilor pentru a face acest
lucru), însă înainte de a începe să se ridice chiar el împotriva pelagienilor, lumea romană a fost
zguduită de vestea unui conflict armat în Peninsula Italică. O armată de strânsură, avându-l în
frunte pe Alaric, un general de origine germanică şi căruia i se încredinţase conducerea unei bande
„barbare”, încerca de mult să smulgă imperiului anume privilegii, atacând din timp în timp şi
jefuind regiunile prospere ale acestuia. În 410 d.Hr., forţele lui Alaric au atacat şi cucerit chiar
Roma, unde au rămas câteva zile, înainte de a se îndrepta spre S Italiei. Semnificaţia militară a
acestui gest era de-a dreptul nulă – debandada guvernării romane devenise atât de mare, încât era
aproape la ordinea zilei ca bande înarmate să ţină prizoniere provincii întregi, iar trupele de care
vorbim aveau să mai hoinărească vreo zece ani, înainte de a se stabili în Spania şi în S Franţei de
azi.

Însă efectul simbolic pe care l-a avut cucerirea Romei de către străini, fapt fără precedent de când
galii reuşiseră acest lucru în 390 î.Hr., a zguduit încrederea multor oameni, preocupaţi de soarta lor,
de-a lungul întregii lumi mediteraneene. Şi, cum acest lucru se întâmpla la nici 20 de ani după
edictul decisiv împotriva „păgânismului”, dat de împăratul roman Teodosiu I în 391 d.Hr., au
apărut de îndată speculaţii potrivit cărora poate că Imperiul Roman greşise faţă de zei. Poate că
noul zeu creştin nu era atât de puternic pe cât păruse. Poate că vechii zei îşi apăraseră mai bine
supuşii.

E greu de spus cât de serioase ori de puternice erau aceste argumente;în vremea aceea, păgânismul
era în derivă, iar creştinismul de neclintit de la cârma guvernării. Însă Augustin a văzut în
murmurele de îndoială o ocazie excelentă pentru polemică, pe care o căutase îndelung, aşa că a
sărit în apărarea căilor lui Dumnezeu. E destul de improbabil că aceia care se îndoiau şi cititorii lui
ar fi fost păgâni. În cel mai rău caz, e clar că audienţa pe care o ţintea el era formată din mulţi
indivizi aflaţi într-o afiliere exterioară faţă de Biserica creştină. În următorii 15 ani, edificând o
argumentaţie laborioasă, el a schiţat un nou mod de a înţelege societatea umană, plasând cetatea lui
Dumnezeu deasupra şi împotriva cetăţii omului. Roma a fost detronată – iar prădarea oraşului
considerată fără importanţă – în favoarea Ierusalimului ceresc, adevărata casă şi origine a cetăţeniei
pentru toţi creştinii. Cetatea omului era condamnată să fie distrusă, iar cei înţelepţi trebuiau să-şi
păstreze „actele” de locuitori ai cetăţii de sus, care trăiesc în această lume ca pelerini ce tânjesc
după întoarcerea acasă.
Despre Cetatea lui Dumnezeuîmpotriva păgânilor(De civitate Dei contra paganos, 413-426/427
d.Hr.) este împărţită în 22 de cărţi. Primele zece resping pretenţiile de putere divină ale diferitelor
comunităţi păgâne. Ultimele 12 reiau povestea biblică a omenirii, începând de la Geneză până la
Judecata de Apoi, oferind ceea ce Augustin consideră a fi adevărata istorie a cetăţii lui Dumnezeu,
iar istoria cetăţii omului, inclusiv istoria Romei, poate fi înţeleasă cum trebuie numai dacă este
plasată prin confruntare cu cetatea lui Dumnezeu.

Lucrarea este prea lungă şi uneori, mai ales în ultimele cărţi, prea discursivă ca să poată fi citită
astăzi cu uşurinţă în întregime, însă este impresionantă ca întreg şi fascinantă în anumite părţi.
Atacul usturător din primele cărţi la adresa păgânismului este memorabil şi eficient, întâlnirea cu
platonismul, în cărţile 8-10, are o mare importanţă filozofică, iar ultimele cărţi (în special cartea a
19-a, în care apare viziunea adevăratei păci) oferă o imagine a destinului uman care avea să rămână
convingătoare timp de cel puţin o mie de ani. Într-un fel, Cetatealui Dumnezeueste (chiar în mod
conştient) reluarea creştină a Republiciilui Platon şi a imitaţiei platoniciene a lui Cicero, Republica.

Cetatea lui Dumnezeua fost citită în numeroase moduri în decursul Evului Mediu, unele puncte
fiind considerate în mod virtual un document fondator al ordinii politice regale şi papale, pe care
Augustin cu greu şi-ar fi imaginat-o. Ea este o viziune extrem de contradictorie a vieţii oamenilor,
care acceptă dezastrul, moartea şi dezamăgirea, păstrând speranţa într-o viaţă mai bună care
urmează să vină, o speranţă ce reuşeşte să uşureze şi să dea un sens vieţii în această lume.

Revizuiri(Retractationes, 426-427 d.Hr.)

O carte care, din multe puncte de vedere, este la fel de neobişnuită ca şiConfesiunile, scrisă în
ultimii ani ai vieţii, oferă o lectură retrospectivă a carierei lui Augustin. Formal, volumul este un
catalog al scrierilor sale, cuprinzând comentarii referitoare la împrejurările elaborării acestora şi
retractări sau rectificări ulterioare. (Unul dintre efectele cărţii a fost că le-a uşurat cititorilor
medievali găsirea şi identificarea operelor autentice ale lui Augustin;de aceea, ea este un factor
important în supravieţuirea atâtor opere ale sale.) Un alt efect al cărţii
este că le inculcă şi mai mult imaginea vieţii lui Augustin aşa cum a conceput-o el. Foarte puţine
lucruri din acest volum sunt false ori neconcludente sau inexacte, însă forma şi prezentarea lor fac
din carte una de propagandă. Aşa cum se prezintă aici, Augustin a fost credincios, consecvent şi
neşovăielnic, în doctrină şi în viaţă. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut ar fi putut detecta la el fie
progrese, fie tergiversări, în funcţie de punctul lor de vedere.

Despre doctrina creştină(De doctrina christiana, cărţile 1-3 396/397d.Hr., cartea a patra, 426
d.Hr.)

A fost începută în primii ani de episcopat ai lui Augustin, dar terminată după treizeci de ani. În
această imitaţie a oratoriei lui Cicero, în scopuri creştine, el elaborează o teorie a interpretării
Scripturilor şi oferă un ghid practic pentru cei care vor să devină predicatori. Cartea a exercitat o
mare influenţă în Evul Mediu, ca tratat de educaţie ce susţinea primatul învăţăturilor religioase
bazate pe Biblie. Accentul pe care-l punea pe interpretarea alegorică a Scripturilor, făcută în nişte
parametri foarte lacşi, era în mod special semnificativ, şi rămâne de interes pentru filozofi datorită
modului subtil şi plin de influenţă în care Augustin discută teoria „semnelor”, precum şi pentru
felul în care limbajul reprezintă realitatea.

Despre Sfânta Treime(De Trinitate, 399/400-416/421 d.Hr.)

Cele mai răspândite şi îndelungate controverse teologice din sec. IV d.Hr. au avut ca subiect
doctrina creştină a Trinităţii – reprezentată prin Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Africa lui Augustin a
rămas în mare parte în afara acestor dispute, majoritatea lucrărilor fiind scrise în greacă, limbă pe
care teologul o cunoştea foarte puţin şi, de aceea, nu avea acces la aceste scrieri. Însă el cunoştea
foarte bine prestigiul şi importanţa subiectului, de aceea şi-a expus propria părere despre el în cele
15 cărţi ale volumului. Augustin adoptă cu grijă o poziţie foarte în linia oficială, potrivit spiritului
timpului său şi al vremurilor ce i-au urmat, însă adaugă propriile accente în felul în care prezintă
asemănarea dintre Dumnezeu şi om:el consideră că treimea lui Dumnezeu se reflectă într-o galaxie
de trinităţi asemănătoare în sufletul omului şi, de aceea, vede aici atât setea de meditaţie, cât şi
raţiunea profundă a optimismului referitor la condiţia umană.

Comentarii literale la Geneză(De genesiad litteram, 401-414/415 d.Hr.)

Pentru Augustin, povestea creaţiei din Cartea Facerii reprezintă scriptura prin excelenţă. El a scris
cel puţin cinci tratate extinse despre aceste capitole (dacă includem aici şi ultimele trei cărţi
din Confesiunişi cărţile 11-14 din Cetatea lui Dumnezeu). Tratatul acesta este rezultatul multor ani
de muncă, de la sfârşitul anilor 390 d.Hr. până prin 410 d.Hr. Noţiunea de comentariu „literal”
poate să surprindă pe mulţi dintre contemporani, căci expunerea istorică a naraţiunii e scurtă şi se
referă mai degrabă la relaţiile implicite între Adam şi Eva şi omenirea căzută. Este de menţionat că
subtextul tuturor scrierilor lui Augustin despre Facere era hotărârea sa de a valida bunătatea lui
Dumnezeu şi a creaţiei sale împotriva dualismului maniheist.

Primele scrieri

Modernii care au făcut o pasiune pentru naraţiunea din Confesiuni sunt foarte interesaţi de lucrările
lui de tinereţe, scurte şi atrăgătoare, multe oglindind stilul şi maniera dialogurilor lui Cicero, într-un
conţinut nou, cel al creştinismului platonizant:Contra academicos(împotriva academicienilor, 386
d.Hr.), De ordine(Despre ordine, 386 d.Hr.), De beata vita(Despre viaţa fericită, 386 d.Hr.)
şi Soliloquia(Solilocvii, 386/387 d.Hr.). Aceste opere se aseamănă şi nu prea cu scrierile ulterioare,
ecleziastice, semnificaţia lor istorică şi biografică fiind dezbătută cu patimă, însă aceste dispute nu
trebuie să ascundă faptul că sunt piese încântătoare şi sclipind de inteligenţă. Şi, dacă numai ele ne-
ar fi rămas de la Augustin, el tot ar fi rămas un personaj foarte respectat, deşi minor, al literaturii
latine târzii.

Lucrările polemice

Au supravieţuit peste o sută de titluri scrise de Augustin, cele mai multe dedicate discutării
controverselor care agitau spiritele ecleziastice în timpul anilor săi de episcopat. Probabil că, dintre
operele scrise împotriva maniheiştilor, Confesiunilerămâne cea mai atractivă şi interesantă;secta
respectivă este foarte puţin cunoscută azi, din cauza respingerii amănunţite a doctrinelor sale
gnostice, mai pline de idiosincrazii, ca să aibă prea mare importanţă. Însă polemica dintre Augustin
şi donatişti a avut o rezonanţă modernă, datorită rolului jucat în crearea unei relaţii între Biserică şi
stat (în viziunea lui Augustin, statul şi Biserica folosindu-se reciproc deliberat pentru a-şi atinge
scopurile) şi deoarece a susţinut cauza unei Biserici universale, împotriva particularităţilor locale.
Pentru teologie, în De baptismo contra Donatistas(Despre botez;401 d.Hr.), Augustin îşi expune
mai clar ideile antidonatiste, însă o altă lucrare, Gesta Collationis Carthaginensis(Actele
Conciliului de la Cartagina, 411 d.Hr.), dă, mai stenografic, o idee mai clară despre politicile şi
impresiile proaste ale schismei.

Problemele puse de atacurile lui Augustin la adresa pelagianismului au o istorie lungă în cadrul
creştinismului, ieşind în mod vizibil din nou la suprafaţă în dezbaterile din timpul Reformei despre
liberul arbitru şi predestinare. De spiritu et littera(Despre spirit şi literă, 41 d.Hr.), scrisă pe la
începutul controversei, este relativ irenică şi îşi expune foarte frumos punctul de vedere. De gratia
Christi et de peccato originali(Despre graţia lui Hristos şi despre păcatul originar, 418 d.Hr.) este o
expunere mai metodică. Poziţiile cele mai puternice pe care, în ultimii ani de viaţă, Augustin se
plasează în favoarea predestinării sunt prezentate înDe praedestinatione sanctorum(Despre
predestinarea celor sfinţi, 429 d.Hr.) şi De dono perseverantiae(Despre darul perseverenţei, 429
d.Hr.).

Omul Augustin şi experienţa lui, atât de viu înfăţişată şi, în acelaşi timp, învăluită
în Confesiunilesale, dispar din faţa noastră, fiind înlocuite de învăţătorul senin pictat în arta
medievală şi renascentistă. Merită să amintim că Augustin şi-a sfârşit viaţa într-o comunitate care
tremura pentru bunăstarea materială şi că a ales să-şi trăiască ultimele zile singur într-o chilie,
punându-şi pe perete, într-un loc de unde îi putea vedea, cei şapte Psalmi ai căinţei, pentru a se
răfui o ultimă dată cu păcatele sale, înainte de a se înfăţişa creatorului său.