Viziunea Bisericii asupra femeii în Sfânta

Scriptură
rhimandrit dr.

Platon Krikris

În Vechiul Testament se vorbește despre femeie în două pericope cunoscute ce au ca

temă crearea omului. În aceste istorisiri (în ciuda liniei distincte urmate de fiecare dintre
ele) sunt formulate adevăruri însemnate. Scriitorii sfințiți, luminați de Duhul lui
Dumnezeu, nu urmăresc să ne dea prin aceste texte singulare vreo lămurire ontologică
asupra femeii, nici să expună o teologie în legătură cu crearea și persoana acesteia. În
orice caz, și ei sunt stăpâniți de duhul propriu epocii lor patriarhale, ocârmuite de
bărbați – de altfel, cum s-ar fi putut întâmpla altfel ? Cu toate acestea, ei întăresc (prin
imagini, simboluri și alte mijloace culturale ale epocii lor) faptul că atât bărbatul, cât și
femeia sunt creaturile Făcătorului de bine Dumnezeu.  Au amândoi aceeași fire
omenească (celula inițială a omului) în calitate de chipuri ale lui Dumnezeu.  Sunt, ca
”bărbat și femeie”, făpturi spre împreună-împlinire și împreună-ajutorare. Fiecare se
vede în celălalt pe sine, distingând, în același timp, ceea ce  îi deosebește. Își asumă
amândoi aceeași lucrare și au în comun răspunderea pentru lumea din jurul
lor.  Dumnezeu iubește, poartă de grijă şi binecuvintează aceste două făpturi unice.    

 Însă, deși aceste adevăruri descoperă în profunzime planul inițial al Înțelepciunii dumnezeiești, intervine
căderea protopărinților, care, pe lângă toate celelalte, creează o ruptură între bărbat și femeie. Femeia este
atrasă către bărbat cu o dorință posesivă, iar acesta se poartă față de ea ca un stăpân și deținător al puterii.
Întocmai această stare de lucruri ulterioară căderii  se oglindește și în toate cărțile Vechiului Testament.
După tradițiile rabinice și după diversele înțelegeri ale Legii, femeia era considerată inferioară bărbatului
ca inteligență și maturitate – ceva în genul unei ”nevârstnice” pe viață. Sub aspectul erosului, reprezenta
izvod al poftei. Pe plan moral, o amenințare. În viața religioasă și cultuală era socotită o făptură
nevrednică și necurată. După aceleași legi, soția reprezenta proprietatea soțului (alături de copii, sclavi și
celelalte bunuri), din moment ce după nuntă trecea de sub stăpânirea tatălui sub autoritatea soțului.
Putea ajunge cu ușurință pe drumuri, părăsită de bărbatul său. Și asta, în timp ce ea nu își putea lăsa
soțul, excepție făcând doar anumite situații. Când vreo femeie se dovedea necredincioasă bărbatului ei în
răstimpul logodnei, era pedepsită prin uciderea cu pietre. Iar când adulterul era săvârșit după nuntă, prin
sugrumare. În timp ce pentru bărbat nu se aplica nici o pedeapsă pentru astfel de căderi. Poligamia era
acceptată, precum și dreptul bărbatului de a se despărți de femeie dacă aceasta nu îi năștea un copil în
primii zece ani de căsnicie. Aceleași legiuiri îi impuneau acesteia o perioadă de ”curățire” de patruzeci de
zile în cazul în care dădea naștere unui băiat și a uneia de optzeci de zile, dacă năștea o fată. Îi era interzis
să slujească, precum și să ia parte la slujbele religioase pe durata rânduielii firii femeiești. Nu i se
permitea, în cele din urmă, să stea în partea unde se aflau bărbații, când mergea la Templu.

Totuși, în ciuda acestora, în aceleași cărți ale Vechiului Testament, strălucesc prin purtarea lor femei care
se bucură de mult respect, cum au fost Sara, Rebeca, Lia, Rahela, în zorii istoriei sfinte, proorocițele
Miriam (sora lui Moise), Debora, Iail, Ana (mama lui Samuel), Estera și Iudita, eliberatoare ale poporului
evreu. Nu lipsesc din aceste cărți nici laudele aduse rodniciei femeii (aspect esențial pentru aprecierea
unei femei), vredniciei ei, credincioșiei și dăruirii către bărbat, curăției în relațiile conjugale, afecțiunii
bărbatului față de femeie. Simțăminte care sunt încununate de personificarea Înțelepciunii drept femeie și
prin excelență, de ”Cântarea cântărilor”, acest imn minunat al dragostei dintre bărbat și femeie. Însă,
realitatea n-a încetat să fie una amară pentru femeie, în general. Din acest punct de vedere, putem aprecia
întreaga atitudine a lui Iisus, cu adevărat revoluționară, față de femei.  

 Într-adevăr, Iisus, după cum istorisesc Evangheliile, nu o înlătură pe femeie de la dragostea Sa – ba

dimpotrivă. Pentru El, ceea ce joacă un rol important, nu este genul, ci persoana umană. Astfel, le
numește pe femei surorile Lui, pentru că și ele aparțin comunității Bisericii. Se milostivește de mama
văduvă din Nain și îi învie fiul.  O tămăduiește pe  femeia gârbovă din sinagogă, pentru că este fiica lui
Avraam și egală în fața lui Dumnezeu. Îi încredințează mari adevăruri unei femei, Samarinencei (In 4, 14),
în ciuda concepțiilor potrivnice ale vremii, când constituia pricină de sminteală până și vorbirea cu o
femeie. Le permite femeilor (precum Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob, Salomeea, Suzana ș.a.) nu
doar să Îi slujească (Lc. 8, 1), ci să și iasă din casa lor și să-L urmeze în lucrarea sa de propovăduire, lucru
de neconceput pentru un rabin al acelei epoci. Și mai cu seamă, Își arată deosebita Sa dragoste către
femeile marginalizate, repudiate social și distruse sufletește, vrând să restabilească demnitatea lor și să le
descopere ca vrednice de prețuire din partea Sa și din partea lui Dumnezeu.  

Ca urmare a acestei atitudini a lui Iisus față de ele, femeile sunt de față la Răstignire și la punerea în
mormânt, devin vestitoare ale Învierii, iau parte la evenimentul Cincizecimii, comunitatea bisericească
fiind reunită ”împreună în același loc” și primind focul Sfântului Duh, se arată proorocițe (cele patru fete
ale lui Filip), învățătoare (Priscila, Febe), diaconițe, femei ale ajutorării oamenilor și ale dragostei (Tavita),
mucenițe, monahii și mame.

Însă și Apostolul Pavel propovăduiește un lucru deosebit de important pentru epoca sa. Faptul că în
lumea nouă, a Împărăției lui Dumnezeu, este desființată orice deosebire – etnică, religioasă, socială –
precum și cea care viza femeia. Totuși, Apostolul însuși vede că, atât lumea, cât și comunitatea de pe
atunci a Bisericii, nu pot primi un asemenea adevăr radical, în esență eshatologic. De aceea și recurge la
”ierarhia” de familie a acelei epoci, care îl voia pe bărbat „capul femeii”. Iar în continuare trece la o
minunată ilustrare a relației  Hristos-Biserica, bărbat-femeie. Astfel, prin intermediul acestei ilustrări, este
arătată o măsură mai înaltă a relațiilor dintre bărbat și femeie, care depășește toate ideologiile acelei epoci
și care lovește la rădăcina oricărei forme de autarhie, fie din partea bărbatului, fie din cea a femeii.
Totuși, în ciuda poziției pline de tărie a Sfântului Apostol Pavel, nu se schimbă multe în privința egalității
în drepturi dintre bărbat și femeie. Mitul stăpânirii bărbatului,  prin prisma Supra-eului social, rămâne și
în cadrul comunităților creștine. Exagerata ”curățire” din iudaism, legată de ciclurile biologice ale femeii,
rămâne și în cadrul Bisericii.  Concepțiile ”gnosticiste” asupra lumii, trupului, plăcerii (ca produse ale
unor puteri dumnezeiești inferioare) precum și unele devieri în practicarea ascezei, cultivă un duh de
bănuială și disprețuire, de dușmănie și teamă față de femeie. Astfel, unii scriitori bisericești nu văd femeia
drept izvor de viață, după cum o dorește Planul dumnezeiesc al creației, ci drept izvor de murdărie și
întinare (Apoc. 14, 4). Ca o ființă așadar blestemată, există fie pentru evitarea desfrânării, fie ca mijloc al
nașterii de prunci, iar unirea cu ea (în eros – conjugală) îl face pe om, într-un anume mod, necurat.   

 Acestor tip de concepții, care au lovit în demnitatea femeii și au pus la îndoială înțelepciuna lui
Dumnezeu, au trebuit să le facă față Părinții Bisericii – atât cât le-au îngăduit, firește, vremurile în care
trăiau. De aceea Părinții nu încetează să înfiereze legile acelor vremuri, care epuizase toată asprimea
pentru pedepsirea devierilor morale ale femeii, lăsând însă mai presus de orice condamnare infidelitățile
bărbatului. Nu încetează să îi sfătuiască pe bărbați să se poarte cu afecțiune față de soțiile lor. Nu
încetează să întărească din toată puterea lor ”egalitatea dintre bărbat și femeie”. Și anume că bărbatul și
femeia au aceeași cinste, valoare și slavă, în virtutea actului creator al lui Dumnezeu. Același arhetip
dumnezeiesc, prin firea omenească, una și unitară, aceeași identitate ființială prin crearea ”după chip”.
De asemenea, să întărească faptul că pe amândoi îi privește actul mântuitor al lui Hristos, crearea din nou
în sânul Bisericii, calea lor în comună către viață, moarte și înviere.

Desigur, în ciuda acestor remarcabile luări de poziție ale Sfinților Părinți, egalitatea dintre bărbat și
femeie pe toate planurile, a rămas pentru creștinismul istoric un lucru de nerealizat. Cu urmarea ca
făptura umană să fie identificată oarecum cu bărbatul, iar existența femeii să fie considerată sub valoarea
reală și, totodată, problematică. Creștinii nu au încetat să întărească egalitatea duhovnicească dintre
bărbat și femeie. Nu au putut însă să formuleze, pe baza acestei egalități pline de har, considerațiile de
trebuință pentru trasarea statutului femeii în viața socială. Astfel, nu au reușit să transpună în faptă (fie
din cauză că au deviat către un oarecare ”angelism”, fie că epoca în cauză nu era încă pregătită să
primească) ceea ce Clement Alexandrinul propovăduise, încă din secolul al doilea, drept urmări ale
egalității duhovnicești: „hrana comună, nunta conjugală, răsuflarea, văzul, auzul, cunoștința, nădejdea,
ascultarea, toate aceleași” (PG 8, 260C).

De asemenea, ceea ce n-a putut înțelege creștinismul istoric de-a lungul secolelor este ce îi deosebește mai
exact pe bărbat și femeie, în ce constă diferența dintre ei.  Din moment ce aceste două ființe alcătuiesc
înesenţalor o unitate (Fac. 1, 26-27), ce este acel element misterios care îl face pe bărbat să fie ceea ce este,
iar pe femeie să stea în fața lui ca o ”altă persoană”, foarte apropiată și totuși în același timp „în mod clar
distinctă”? Părinții Bisericii au ocolit taina mai presus de fire a genului și problema ipostasului femeiesc.
Din acest motiv au văzut femeia mai mult din perspectivă morală sau psihologică și având mereu
bărbatul drept măsură. Totuși, această trecere cu vederea a avut drept rezultat identificarea bărbatului cu
puterea și cu autoritatea (înțeleptul, luptătorul, conducătorul), și a femeii  cu nașterea de prunci și cu
rolurile de slujire – cea care se îngrijește de casă, cea care îl odihnește sub aspectul erosului pe bărbat, cea
care naște copii.   

În Biserică există însă și Femeia „înveșmântată cu soarele” (Apoc. 12, 1). Eva Harului și a Mântuirii,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Părinții și imnografii Bisericii au scris texte deosebite despre
cinstita sa persoană. Pentru aceștia Maica Domnului (Femeie – Maică – Fecioară) reprezintă slavă și cinste
pentru neamul omenesc, cea mai plină de har ființă omenească în decursul istoriei bisericești. Toată
această măreție a Fecioarei Maria nu se regăsește în rodnicia biologică a pântecelui, ci în faptul că a
devenit Maica Domnului. Iar acest mare eveniment și minune, că Fiul lui Dumnezeu „s-a născut din
femeie” (Gal. 4, 4) aduce la o mare vrednicie firea femeiască.  Este vorba de o maternitate de altă sorginte,
care  se arată ca răspuns tainic la dragostea lui Dumnzeu. Din această perspectivă, ceea ce o deosebește pe
femeie, ceea ce definește spiritualitatea femeii, este capacitatea primirii Celuilalt – a lui Dumnezeu, a
bărbatului, a copilului, a aproapelui. Este afecțiunea de negrăit care îmbrățișează și salvează vața, într-un
mod tainic, lăuntric și felurit.  O „maternitate” care întrețineși ”naște” tot ceea ce este mai frumos pe
lume, precum viața, comuniunea și harul. De aceea și Părinții au văzut în maternitatea plină de har a
Maicii Domnului (în primirea tainică a dragostei lui Dumnezeu) taina Bisericii.

Desigur o astfel de „concepție” asupra lumii există și în ceea ce îl privește pe bărbat, dar în cazul femeii
constituie ceva singular. Din această perspectivă, sfinții bărbați și sfintele femei ale Bisericii nu sunt ființe
îngrădite de condiția lor biologică, nici nu se epuizează în rolurile sociale. Sunt persoane care, pe de o
parte se arată pe sine întru cele mai dinlăuntru ale lor ca „alteritate” tainică (bogăție plină de har a
darurilor lui Dumnezeu), iar pe de altă parte, dezvăluie „identitatea prin har” (Sf. Maxim), când converg
către Arhetipul comun și devin „una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Prin intermediul acestei legături de
negrăit (identitate și diversitate, comuniune și alteritate, reciprocitate și unicitate) bărbatul și femeia
constituie cea mai strălucitoare și luminoasă icoană a lui Dumnezeu Unul, Cel în Treime.