FEMEIA PURTĂTOARE DE MIR SAU FEMEIA MODERNĂ?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că două sunt femeile care au uns cu mir picioarele Mântuitorului.
Una, este femeia desfrânată despre care vorbesc primii trei evanghelişti, iar cealaltă, despre care vorbeşte
Sf. Ap. Ioan este Maria, sora lui Lazăr, după cum două sunt şi motivele pentru care s-a făcut ungerea. Prima
femeie a făcut-o pentru dobândirea iertării păcatelor care-i apăsau conștiința, iar Maria din recunoștință că
Domnul l-a înviat pe Lazăr, fratele ei, iar amândouă spre pomenirea zilei îngropării Domnului.Unii spun că
ar fi vorba chiar de trei femei, dar nu numărul lor contează ci mesajul lor prin care ni se arată valoarea
pocăinţei şi a recunoştinţei.
Importanţa gestului femeii păcătoase este aceeaşi ca importanţa pocăinţei pentru mântuire, dovadă
sunt cuvintele lui Hristos care spune că: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se
va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei” (Mt. 26, 13). Citirea acestei Evanghelii învie de fiecare dată
amintirea acestui episod, şi actualizează un model de pocăinţă care îşi găseşte împlinirea odată cu fiecare
spovedanie a noastră făcută cu sinceritate.
Dacă de-a lungul timpului, atitudinea femeii din Evanghelie a fost un exemplu care a readus la viaţă
multe suflete rătăcite, există astăzi, dacă ar fi să comparăm consecinţele, o nouă filosofie de viaţă, un
model antisocial şi antievanghelic, născut şi promovat de mişcarea feministă care luptă pentru aşa-zisa
emancipare a femeii şi a egalităţii ei în drepturi cu bărbatul. Dacă mişcarea feministă a avut iniţial ca
obiectiv dobândirea unor drepturi fireşti, sociale şi politice (precum câştigarea dreptului la vot sau
posibilitatea de a conduce o companie, o instituţie etc.), cu timpul, unele femei au considerat că doar
dobândirea statutului de egalitate în drepturi cu bărbatul nu este deajuns. Astfel, din sânul mişcării
feministe s-a născut un nou model comportamental pe care l-aş numi modelul femeii-bărbat, o atitudine
rezultată, pe de o parte, prin sacrificarea feminităţii şi abandonarea maternităţii, pe de altă parte, prin
exacerbarea feminităţii care a dus la proliferarea prostituţiei. Portretul robot al femeii-bărbat este uşor de
recunoscut.
Unul din semnele emancipării este dispariţia ruşinii. Cu un comportament extravagant şi un limbaj
agresiv, femeia-bărbat bea şi fumează cot la cot cu bărbatul, de pe poziţii egale. De obicei, se îmbracă
bărbăteşte, iar atunci când nu o face, poate fi recunoscută după dispariţia îmbrăcămintei sau folosirea
dezbrăcămintelor,cum spunea cineva. Femeia-bărbat se declară singura stăpână a trupului ei cu care poate
face orice fără să dea socoteală nimănui; de altfel, pentru ea avortul nu este un păcat, iar când afirmă
contrariul este convinsă că bărbatul are cea mai importantă parte din vină. Incomodată de Legea lui
Dumnezeu, femeia-bărbat vrea să fie preot şi episcop, un drept răpit, spun feministele, de societăţile
patriarhale de odinioară conduse de bărbaţi. Sunt nedumerite şi contrariate de „scăparea” pe care a avut-o
Hristos nehirotonind nici măcar o mironosiţă.
Dacă admitem că Hristos este şi Dumnezeu, Care în atotştiinţa Sa dă fiecăruia ceea ce îi este mai de
folos şi de trebuinţă, inexistenţa unor femei preot nu ar trebui să alarmeze pe nimeni. Dacă cea mai cinstită
dintre femei, Maica Domnului, nu a fost învestită cu preoţie sacramentală, deşi pentru curăţia şi sfinţenia
vieţii ar fi meritat-o mai mult decât preoţii şi episcopii tuturor timpurilor, pretenţia unora dintre femei de a
accede la treapta preoţiei este una absurdă şi lipsită de bun simţ. De altfel, se poate observa că de regulă,
femeile care frecventează astfel de societăţi (pentru care feminismul a devenit aproape o religie) nu sunt
prea apropiate de Biserică, iar cele care se declară creştine nu cunosc cu adevărat învăţătura Bisericii.
Adevărată demnitate a femeii nu stă în masculinizarea comportamentului ei şi în prestarea unor
activităţi pe care Dumnezeu, prin legea firii şi constituţia fizică, le-a rânduit bărbatului. Suferind de un
complex de inferioritate, feministele încearcă să depăşească aşa-zisul handicap al imaginii „femeii de la
cratiţă”, „corectând” şi „suplinind” cu ajutorul protezelor tehnologiei moderne „imperfecţiunile” şi
„neajunsurile” creaţiei lui Dumnezeu. Este de fapt visul din vechea poveste prin care cineva vrea să devină
desăvârșit fără Dumnezeu sau măcar de a fi un pic mai altfel decât l-a făcut Dumnezeu
Modelul femeii-bărbat nu-i de ieri de azi. Când Sfântul Apostol Pavel ajungea la Atena, exista acelaşi cult al
trupului care avea ca ideal (nu doar estetic sau cultural) tipul androginului, aceeaşi femeie-bărbat sau
acelaşi bărbat-femeie şi aceeaşi atitudine de provocare la desfrâu pe care atunci ca şi acum, o afişează
închinătorii (declaraţi sau nu) zeiţei Afrodita. În Sfânta Scriptură (I Macabei 1,15-16) citim că mai înainte de
venirea lui Hristos, în Ierusalim se zidiseră şcoli după legile neamurilor unde se preda cultura imperiului
greco-roman, iar poporul începuse să trăiască după datinile păgânilor. Gestul femeii păcătoase într-o
societate iudaică elenizată este şi mai de admirat, pentru efortul ei de a se smulge dintr-o lume a păcatului
care, în vremea Mântuitorului, atinsese în Israel culmile răutăţii.
Astăzi, când se încearcă păgânizarea societății creștine după modelele culturale ale unor
imperii, misiunea femeii creştine este nepreţuită şi de neînlocuit. Femeia creştină nu suferă de obsesia
discriminării şi n-are complexul inutilităţii, pentru că misiunea de mamă este mai înaltă decât titlul de Miss
Europa (de exemplu) sau de mult râvnita funcţie de episcop pe care mişcarea feministă o revendică
Bisericii.
Femeia creştină face misiune de apostol prin comportamentul ei în familie şi în societate,
propovăduind Evanghelia prin cuvânt şi imagine, unele vestindu-I Cuvântul de la catedră, ca profesoare de
religie, altele zugrăvind Chipul lui Dumnezeu în icoane. Mama creştină îi creşte şi îi catehizează pe viitorii
preoţi. În Ortodoxie, femeia are puterea sacramentală pe care nici cea mai înaltă autoritate religioasă din
afara Bisericii nu o are, pentru că deţinând plinătatea harului primit la botez, poate să îl dea desăvârşit, în
caz de necesitate, şi altora. Mă refer aici la Sfânta Taină a Botezului care, în cazuri excepţionale, poate fi
săvârşită şi de către femei, act care rămâne valid şi pe care nici un preot şi nici un episcop nu-l mai poate
repeta.
Cântările de la slujba Utreniei din Sfânta şi Marea Miercuri ne pun mereu faţă în faţă cele două
stări, cea a ucenicului trădător şi cea a păcătoasei, schimbarea cea bună adusă de smerenie şi de căinţă şi
căderea pricinuită de iubirea banilor şi de mândrie. O singură clipă poate aduce sufletului mai mult folos
decât o viaţă întreagă – dacă se pocăieşte – şi o clipă, poate pierde o viaţă întreagă petrecută în fapte bune,
dacă sufletul nu veghează până la sfârşit. Oricât de mult am fi greşit, Hristos continuă să ne aştepte şi să ne
numească prieteni: “Voi sunteţi prietenii Mei (zice Domnul), dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In. 15, 14),
porunci pe care să ne învrednicească Dumnezeu să le păzim până la sfârşit, ca împreună cu mironosiţele să
ne bucurăm şi noi de Învierea lui Hristos. Amin.
Prof. Elena Gavrilă