Maica Domnului, modelul femeii creştine

Vinovăţia Evei biblice a fost pivotul credinţei creştine, misiunea lui Iisus Hristos pe pământ fiind
stăvilirea neascultării de Dumnezeu. Dacă Eva a păcătuit şi apoi l-a îndemnat pe Adam să comită
aceeaşi faptă, Fecioara Maria a fost  prima persoană din întreaga istorie care L-a primit şi acceptat pe
Hristos drept Mântuitor. Maica Domnului rămâne modelul de netăgăduit pentru orice
femeie creştină.

Paul Evdokimov spune că Eva cea nouă întru Hristos, Maria, aduce adevărul despre natura umană.
Biserica o declară „pururea Fecioară”, adică fecioară în esenţa ei şi prin aceasta „Maică”. Într-un text al
unui vechi fragment liturgic referitor la Preacurata Fecioară Maria, se spune: „Tu ai născut pe Fiul fără
tată, pe acest Fiu pe care Tatăl mai înainte de veci l-a născut fără mamă”. Analogia, deşi nu este pe
deplin adecvată marilor realităţi divine, este totuşi sugestivă, în înţelesul că Fecioara devine chipul
omenesc al paternităţii divine, o punte a unei apropieri intime de Dumnezeu. „Dacă paternitatea este
categoria vieţii divine, maternitatea este categoria religioasă a vieţii umane.”

Maica Domnului, pururea Fecioară, modelul desăvârşit pentru toate femeile îşi păstrează fecioria. Chipul
Maicii Domnului ne arată în primul rând chipul unei femei. Primul dar al lui Hristos dat nouă, prima şi
cea mai profundă descoperire a învăţăturii şi a chemării Sale, ne este dat în chipul unei femei.

Creştinismul nu a marginalizat niciodată femeia, însă acest lucru se petrece în zilele noastre tocmai prin
mişcările feministe. Femeia este marginalizată, se automarginalizează atunci când renunţă la chemarea
ei şi atunci când, renunţând să mai fie ceea ce este, renunţând să îşi poarte crucea, vrea să fie asemenea
bărbatului. Orice femeie va descoperi sensul vieţii în căsnicie şi mai apoi în darul şi răspunderea de a fi
mamă. Femeia creştină s-a distins ca educatoare în toate straturile şi epocile, ridicându-se la înălţimea
idealului creştin al vremii, care a putut să fie mai mult misionar, martiric, ierarhic sau ascetic.

În istoria apostolatului, femeia a jucat un rol important ca agentă a evanghelizării. Preţioasele

colaboratoare ale Sfântului Apostol Pavel sau ale altor misionari au fost dintru început active şi vrednice
purtătoare ale ideilor creştine. De multe ori, femeia s-a convertit înainte de soţul ei, i-a convertit şi pe el,
şi pe copiii lor.

Imaginea Fecioarei pe pământ

Sfânta Fecioară Maria este modelul suprem al dăruirii de sine, ca şi al neprihănirii întru sfinţenie, pe
când vechea Evă este modelul decăderii.

Părintele profesor Ilie Moldovan spunea că în ceea ce priveşte femeia, cultul ei pentru Maica Domnului
poate însemna înrâurirea lăuntrică a intimităţii unei fecioare preacurate şi a unei mame desăvârşite.
Astfel, este întruchipată setea de plinitudine şi sfinţenie, precum şi elanul de dăruire. Rolul femeii este
foarte mare, pentru că ea are o înzestrare aparte de a intui şi de a pătrunde în „taina” celuilalt. Ea parcă
e mai aproape de Dumnezeu prin iubirea mângâietoare.

1
Bune sunt toate slujbele şi folositoare, dar „partea cea bună” pe care să şi-o poată alege femeia este de
a fi candelă a credinţei în Dumnezeu, mai întâi în familia sa, şi apoi în mijlocul societăţii în care trăieşte,
mai ales că „două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ”! E tot ceea ce aşteaptă
Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale Învierii Domnului şi pilda unui nesfârşit
număr de mame creştine.

„Slava bărbatului”

Femeia, după Sfântul Apostol Pavel, este „slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7). În puritatea sa luminoasă
dintâi, ea este ca o oglindă care reflectă chipul bărbatului, îl descoperă lui însuşi, iar prin acest lucru îl
predispune unirii cu Dumnezeu.

În acest fel, ajutorul pe care îl acordă bărbatului este acela de a se înţelege pe sine, de a-şi realiza în
lume destinul propriu, dar, în acelaşi timp, şi de a-şi realiza împreună un destin specific vieţii creştine.

Alexander Schmemman arată că imaginea Fecioarei Maria este imaginea smereniei şi a curăţiei
neţărmuite, dar totuşi plină de frumuseţe şi putere; imaginea iubirii şi a biruinţei iubirii.

Mai mult, prin Fecioara Mamă, femeia este înălţată la demnitatea de a fi imaginea vie a Mariei pe
pământ, soţie castă şi fidelă, mamă devotată şi iubitoare, după modelul Mamei divine.

Demnitatea femeii

Femeia creştină în rolul de soţie şi mamă poate avea un rol important în istoria mântuirii soţului, copiilor
şi a multor oameni. Sunt numeroase exemple de femei, mamă şi soţie, care au avut un rol important în
mântuirea altora. Ana, mama lui Samuel, Rut, mama lui Obed; Eunice, mama lui Timotei; mama lui Ruf şi
Pavel (Romani 12,13). Astăzi sunt multe mame şi soţii care au o înrâurire deosebită asupra soţilor şi
asupra copiilor lor şi ne sunt necunoscute nouă, dar sus în ceruri ele vor fi descoperite şi făcute
cunoscute tuturor.

Naşterea de prunci este o slujbă cucernică adusă lui Dumnezeu. Femeia participă la jertfa lui Hristos
pentru sfinţirea copiilor pe care i-au primit de la Dumnezeu din rugăciunea arhierească: „pentru ei Mă
sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan, 17, 19).

Biserica, prin învăţătura sa dată de Mântuitorul Hristos şi transmisă până în zilele noastre prin Sfânta
Tradiţie, a ridicat femeia la cea mai înaltă demnitate la care putea fi ridicată. Femeia, chipul creştin al
femininului, Fecioara Maria a devenit Mama lui Dumnezeu, cea care L-a primit pe Cel necuprins în
pântecele ei. Nici un bărbat nu s-a bucurat de această demnitate şi nici un bărbat nu poate fi pus pe
aceeaşi treaptă cu Maica Domnului. De aceea putem spune, pe firul revelaţiei divine, că dacă prin
femeie a intrat păcatul în lume, tot prin femeie a venit izbăvirea lumii.

Ea nu cere nimic, dar le are pe toate.

2
De la mamă trebuie să înveţe copilul să îl
cunoască pe Dumnezeu
 

Veţi întreba poate, trebuie ca noi, părinţii, şi în special mamele, să îi învăţăm pe copii noştri
despre credinţă şi despre evlavie, încă de la vârsta prunciei?

Răspunsul este următorul: pentru că, dacă de mic copilul este învăţat să fie evlavios şi să
fie prezent în sânul vieţii bisericeşti, numai atunci vom putea spera că şi când va ajunge la
maturitate, când ispitele îl vor înconjura din toate părţile, iar patimile sălbatice îl vor asedia,
acesta va rămâne neînvins şi drept, păstrând acele principii cu care a fost crescut de mama
sa. Acele sfaturi creştineşti simple, pe care mama trebuie să le dea pruncului odată cu
laptele matern, îl vor însoţi pe tot parcursul vieţii. Şi dacă vreodată un astfel de copil, învins
de vreo patimă sau debusolat de vreun exemplu rău, o ia pe drumul greşit, de cele mai
multe ori, el se căieşte mai uşor şi se întoarce mai repede, faţă de acela care nu a cunoscut
o educaţie creştinească în anii copilăriei.

Copilul care a primit o educaţie creştin ortodoxă, chiar dacă o apucă pe un drum greşit,
simte la un moment dat, că înlăuntrul său se trezeşte amintirea puternică a anilor nevinovaţi
şi fericiţi ai copilăriei şi se poate întoarce la adevăr. Îşi aduce aminte de acele rugăciuni
simple, pe care le-a învăţat de la mama sa – chiar dacă ea acum se odihneşte poate în
mormânt – se gândeşte la sfaturile pe care aceasta i le dădea, pe când stătea încă pe
genunchii ei. Şi cu toate că trăieşte o viaţă păcătoasă, că a uitat acele rugăciuni, se poate
ca într-una din nopţi, mergând să se culce, să îşi aducă aminte, fără să vrea, cum mama sa
îl învăţa să îşi facă semnul sfintei cruci înainte de a se culca, cum îl însemna chiar ea cu
sfânta cruce şi cum se ruga pentru el.

Amintirea dulce a anilor nevinovaţi ai copilăriei i-a trezit pe mulţi din letargia păcatului şi i-a
adus din nou aproape de Dumnezeu. Înţelegeţi acum ce mare binecuvântare este pentru
copii să aibă mame evlavioase! Acestea, de la cea mai fragedă vârstă îi vor învăţa despre
credinţă şi despre evlavie. De la mamă – nu de la doică, învăţătoare sau profesoară –
trebuie să înveţe copilul să îl cunoască pe Dumnezeu. In faţa icoanei din casă trebuie să
înveţe copilul să îşi facă rugăciunea de dimineaţă şi nu abia la şcoală, pentru că mama sa
este aceea care trebuie să îl înveţe cum să se roage. Aşa s-a obişnuit din totdeauna în
familiile cu adevărat ortodoxe.

Extras din Irineu, Episcop de Ecaterinburg și Irbițk, Mamă, ai grijă!

3
Ce sunt miridele? 

Miridele sunt părticele mărunte de pâine, pe care preotul le scoate din prescurile folosite la
Proscomidie (fără cea din care s-a scos Sfântul Agneț) și așezate pe disc, alături de Sfântul
Agnet

Cuvântul „miride” provine din limba greacă, de la un verb însemnând „a împărți, a distribui, a
diviza”. Astfel, miridele sunt părticele mărunte de pâine, pe care preotul le scoate din prescurile
folosite la Proscomidie (fără cea din care s-a scos Sfântul Agneț) și așezate pe disc, alături de
Sfântul Agneț. Fiecare dintre bucățile mici pe care preotul, când proscomidește, le scoate cu
copia din prescură (în formă de triunghi) și pe care le așază pe disc în jurul agnețului sunt pentru
pomenirea Maicii Domnului (1 miridă), a sfinților (9 miride), a episcopului local (1 miridă), a
conducătorilor statului (1 miridă) și a ctitorilor (1 miridă), firimiturile mici fiind pentru
pomenirea viilor și a morților ale caror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creștini.

Miridele – atât cele pentru sfinți cât și cele pentru credincioși – nu se prefac în Trupul
Domnului ca Sfântul Agneț, ci numai se împărtășesc de sfințenia pe care o primesc de
la Sfântul Agneț, lângă care sunt așezate.

În Biserica primară, participarea credincioșilor la Sfânta Jertfă consta în împărtășirea cu Trupul

și Sângele Domnului. În condițiile în care împărtășania a devenit tot mai rară s-a simțit nevoia
unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru
credincioși ca o substituire a împărtășaniei. Venind la slujbă, credincioșii aduceau câte o
prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să
fie adusă o prescură pentru mai multe nume.

Sfântul Teodor Studitul (759-826):

„Când necredinţa eretică a ieşit limpede pe faţă şi a fost dată la arătare prin sinod,
trebuie DE ACUM să-ţi arăţi pe faţă evlavia ta, împreună cu toţi ortodocşii prin faptul de
a nu te împărtăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreunul din cei aflaţi în
sinodul cel adulter sau care cugetă la fel cu el.”

4
Ce se întâmplă cu omul care nu
trăiește cele dumnezeiești?

Să aveţi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu. Astfel, mintea voastră va dobândi tărie.
Tăria minţii vine din trezvie. Trezvia este dragostea pentru Dumnezeu. Este să ai
întotdeauna în mintea şi în inima ta pe Hristos, chiar şi când te îndeletniceşti cu alte
treburi. Este nevoie de dragoste către Hristos, de ardoare.

Pomenirea morţii o vei dobândi prin rugăciunea „Doamne Iisuse…”, prin rugăciunile
Bisericii, prin imne, aducându-vă în minte lucrările lui Dumnezeu şi fragmente din
Sfânta Scriptură şi din alte cărţi duhovniceşti. Asta, de bună seamă, cere o aplecare
către bine; nu se face din constrângere, ci întâi de toate prin harul dumnezeiesc. Însă
harul dumnezeiesc are nevoie de temeiuri, de iubire şi de smerenie.

Dacă trăiţi în har, răul nu vă va lovi. Dacă nu trăiţi cele dumnezeieşti, răul vă va
înconjura, vă va cuprinde moleşeala şi vă veţi chinui.

Extras din „Ne vorbeşte părintele Porfirie

Dumnezeu este pretutindenea, iar

noi suntem totdeauna într-însul,
şi nu în afara Lui, cum greşit cred
unii
Aerul care întreţine viaţa duhovnicească este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu.
Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l uite pe Ziditorul său nici măcar o
clipă a vieţii sale.

5
Dumnezeu este pretutindenea, iar noi suntem totdeauna într-însul, şi nu în afara Lui,
cum greşit cred unii. Nimic nu poate vieţui în afara lui Dumnezeu. El este Atotţiitor,
iar El de nimic nu este cuprins, „întru dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem.” (F. Ap.
17:28) Dar dacă noi suntem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi.
Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu şi libertatea de a ne face voia, avem
această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile în faţa Ziditorului nostru. Şi
astfel, suntem în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm
precum pietrele în apă. Ele sunt într-aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar
aceasta nu este în ele, deoarece sunt tari şi de nepătruns. Dacă voim ca Dumnezeu să
fie în noi şi noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăinţă, să ne prefacem din pietre tari în
ciuperci moi.

Ciupercile sunt în apă, şi apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu ne va
face să fim moi precum ciupercile şi supuşi harului lui Dumnezeu. Dar cum se poate
ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumeşti şi în frământarea zilnică să-l
pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu putinţă! Aşa cum în timp ce muncim sau
chiar în timp ce ne rugăm, ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu
putinţă să cugetăm la Dumnezeu? Trebuie numai să schimbăm ţinta gândurilor
noastre. Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minţii noastre poate fi asemuită unei
pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mişcată de curgerea năvalnică a stihiei
apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru că este mişcată de apă. Dar de morar ţine ce
macină piatra de moară – grâu sau pleavă. Astfel, şi mintea noastră, în cursul vieţii
noastre de aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mişcarea gândurilor,
deoarece neîncetat este pusă în mişcare de şuvoaie năvalnice de impresii, ce se revarsă
către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre acestea îl primim şi îl însuşim, ţine doar
de voia şi dorinţa noastră.”

Priviţi la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârşea, totul era legat de Dumnezeu. El a
dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri, şi nu la cele pământeşti. (Col. 3:2)
Chiar şi când mânca şi bea, dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, (I Cor. 10:31)
cu atât mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Thes. 5:17)

Părintele Serafim Alexiev

6
Suntem datori să ne ridicăm
împotriva nedreptăţilor şi să fim
slujitorii adevărului

Povestea spune că demult, într-o ţară bogată şi frumoasă, prin nu ştiu ce întâmplare,
după ce s-au strâns grânele şi s-au pus în hambare, s-a aflat că sunt otrăvite. Oricine
mânca din ele înnebunea. Pământul fusese infestat cu tot felul de substanţe pe care
plantele le absorbiseră.

S-a ţinut sfat, hotărându-se ce să se facă. Împăratul alături de boierii săi şi de supuşi
nu aveau de ales, trebuia să mănânce din acele grâne. „Foarte bine, a zis împăratul, o
să le mâncăm. Dar câţiva dintre supuşi să fie hrăniţi cu mâncare neotrăvită, ca să
rămână printre noi unii care să ne aducă aminte că suntem nebuni.“

Trăim într-o societate în care sistemul de valori este complet bulversat. Avem nevoie
de cineva care să ne aducă aminte că trăim într-o lume nebună. Acest cineva este
Hristos şi cu Biserica Sa. În calitate de creştini suntem datori să ne ridicăm împotriva
nedreptăţilor şi să fim slujitorii adevărului.
Sfântul Antonie cel Mare a prorocit acum 1.700 de ani vorbind despre vremurile de pe
urmă: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu
înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că este nebun, pentru că nu este
asemenea lor“.

Anthony M. Coniaris

7
Când și cum a apărut rugăciunea inimii?
 

Dar făcându-l pe om, a zidit Dumnezeu în el o cămară de nuntă în care, intrând, omul să-L
poată oricând întâlni pe Creatorul său şi să-I audă glasul. Acest loc înalt este inima
omului şi de fiecare dată când omul coboară aici pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, în casa Sa
are loc o întâlnire care se numeşte Rugăciune.

Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată şi nimeni nu cunoaşte Numele Lui, El este de
nenumit şi de nedescris... Dar făcându-l pe om, a zidit Dumnezeu în el o cămară de nuntă în care,
intrând, omul să-L poată oricând întâlni pe Creatorul său şi să-I audă glasul. Acest loc înalt
este inima omului şi de fiecare dată când omul coboară aici pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, în
casa Sa are loc o întâlnire care se numeşte Rugăciune. Rugăciunea inimii există, aşadar, de
când e omul, pentru că omul există cu adevărat doar când descoperă acest loc al neîncetatei
sale paşteri la viaţa dumnezeiască. Dumnezeu îl cheamă pe om în inima sa, El îl cheamă la
viaţă, şi numai omul care Îl ascultă se împlineşte cu adevărat ca om. Aceasta este vocaţia
omului.

Iată de ce, de la un capăt la celălalt al Bibliei, răsună chemarea lui Dumnezeu: „Shema

Israel!”, care conţine în ea întreaga viaţă spirituală: „shema” înseamnă „ascultă” şi vine de la
rădăcina „shem” (care înseamnă „nume”).

A asculta Numele lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre înseamnă a ne naşte la viaţă,

înseamnă a primi sâmburele divin care este propriul nostru nume, persoana ascunsă în adâncul
din noi. Adam şi Eva, primii oameni, au trăit în această uluitoare intimitate cu Dumnezeu,
primindu-se de la El „gură la gură”, cum spune textul ebraic, printr-o transfuzie de suflare
de Viaţă. Dar, foarte curând, ei au refuzat ascultarea şi ruptura nu a întârziat să apară. Urmarea:
crima lui Cain din cea de a doua generaţie.

În loc să mai caute Numele dinlăuntrul său, omul începe să-şi caute re-numele din afară,
pierzându-şi astfel axa lăuntrică. Dezaxat, Cain se risipeşte în rătăcirea exterioară, construind
fără Dumnezeu culturile şi civilizaţiile, lumea din afară. Aceasta este condiţia omului „alungat
din Rai”, adică existenţa în afara sa, lipsit de identitate. Cu toate acestea, Dumnezeu depăşeşte
provocarea, pentru a păstra harul Legământului, și dăruindu-le lui Adam şi Evei un al
treilea fiu, pe Set. Acesta, cu adevărat, deschide o nouă descendenţă din care se naşte Enos,
despre care Biblia spune că este cel care, după cădere, începe a „chema numele Domnului
Dumnezeu” (Facerea 4, 26).

Aşadar, calea de întoarcere este posibilă şi omul poate deveni Om prin această chemare care este
chiar locul împlinirii sale: „Enos” înseamnă „Om”! Astfel încât, odată cu neamul semiţilor care
se naşte din Sem, primul născut al lui Noe („sem” însemnând „purtătorii Numelui”), se naşte şi
Tradiţia Rugăciunii lui Iisus, ai Cărui ucenici, la rândul lor, vor purta Numele „scris pe frunţile

8
lor” (Apocalipsa 14, 1). Vedem astfel că descendenţa purtătorilor Numelui nu s-a întrerupt de la
Facere până la Apocalipsă şi ucenicii lui Hristos, creştinii, sunt semiţii ajunşi la desăvârşire.

Cum ar trebui să ne cerem

iertare…
Cunosc o femeie care merge la biserică, se roagă, ține post și cu toate acestea este
foarte greu să vorbești cu ea, fiindcă se enervează. De ce au unii oameni o astfel
de stare?
De obicei, aceasta este starea omului gol în interior, care nu e pătruns de duhul lui
Hristos, ci de duhul cel rău și de aceeea vedem că se întâmplă cele menționate de
dumneavoastră.

Atunci când în om sălășuiește Duhul Sfânt, acesta se comportă altfel: este echilibrat,
nu vorbește pe nimeni de rău, nu se supără și face bucurii tuturor.

Femeia care se roagă și se supără des trebuie să se spovedească și lucreze la

dezrădăcinarea patimilor și a răutăților din ea.

Dacă ne supărăm imediat și nu-l iertăm pe aproapele nostru înseamnă că suntem pe

calea pierzării. Chiar dacă aproapele nostru ne-a supărat, trebuie să învățăm a-l ierta,
și nu să-l învinuim în felul următor: ,,Iartă-mă, am fost supărată pe tine, dar tu ai fost
de vină, comportându-te aiurea.”

Aceasta nu este iertare, ci îndreptățire de sine.

Cum să ne cerem iertare?

Omul trebuie să renască înlăuntrul său, să ardă tot răul și să rămână doar dragostea
pentru aproapele. Să mergem la aproapele nostru fără supărare, să-l îmbrățișem tandru
și să-i spunem: ,,Bucuria mea, sunt rău și dezgustător, iartă-mă!” Astfel trebuie să ne
cerem iertare, dar mulți nu concep așa ceva.

Indrumar crestin pentru vremurile de azi – Convorbiri cu Parintele Ambrozie,

Editura Sophia

9
„Dacă nu mănânci din cele dulci, nu
cunoşti amărăciunea celor dinainte”

Dacă cineva a cunoscut iubirea, acela a cunoscut ce este ura. Dacă cineva a cunoscut
dorirea aprinsă a împărăţiei, acela a cunoscut ura faţă de lume. Dacă cineva a cunoscut
rodul virtuţilor, acela a cunoscut ce este rodul răutăţii. Cel ce a cunoscut că îngerii se
bucură de faptele sale, acela a cunoscut că de el s-au bucurat dracii când săvârşea
faptele lor. Căci, dacă nu mănânci din cele dulci, nu cunoşti amărăciunea celor
dinainte. Căci cum cunoaşte cineva ce este iubirea de arginţi, dacă nu s-a lepădat de ea
şi nu rămâne într-o mare sărăcie pentru Dumnezeu? Cum cunoaşte amărăciunea
pizmei dacă nu a câştigat blândeţea? Cum cunoaşte tulburarea mâniei, dacă nu a
dobândit îndelunga-răbdare în toate? Cum cunoaşte obrăznicia mândriei, dacă n-a
câştigat delicateţea smeritei cugetări? Cum cunoaşte urâtul miros al vicleniei, dacă n-a
cunoscut dulceaţa atotcuratei simplităţi? Cum cunoaşte ruşinea vorbirii împotriva
altora, dacă n-a cunoscut scăderile proprii? Cum cunoaşte necuviinţa luării în râs a
altora, dacă n-a cunoscut plânsul pentru păcatele sale? Cum cunoaşte frământarea
lenei, dacă nu s-au liniştit simţurile lui şi nu cunoaşte lumina lui Dumnezeu?”

Isaia Pustnicul,

Pentru ce serbăm Duminica?

Sărbătorile sunt orânduite pentru ca să dăm odihna trupului şi totodată să ne

îngrijim în chip deosebit de cele ale sufletuLui (Deut.16, 8; Fapte 20, 7).
Serbăm Duminica, pentru că:

10
a) E ziua cea dintâi a creaţiunii;

b) E ziua în care a înviat Domnul („prima a sâmbetelor”, adică „ziua întâi a

săptămânii”; Matei 28, 1-7 si Marcu 16, 2);

c) E ziua în care S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1 ş.u.).

d) E ziua în care s-a oficiat încă de la început, în Biserica creştină, „frângerea pâinii”,
adică Sfânta Liturghie.

Cu un cuvânt, Duminica e ziua de bucurie în care prăznuim zidirea omului de către

Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea lui prin Dumnezeu-Fiul şi sfinţirea lui prin
DumnezeuSfântul Duh.

Creştinii au serbat dintru început Duminica?

Da. Pentru motivele de mai sus, Sfinţii Apostoli şi primii creştini numeau această zi
Ziua Domnului si o serbau prin adunări de rugăciune şi slujbă, împreunate cu
săvârşirea Sfintei Euharistii, precum şi cu felurite fapte de milostenie. Mărturie despre
aceasta ne stau cele ce găsim scrise chiar în Sf. Scriptură (vezi Fapte 20, 7; I Cor.16,
2; Apoc.1, 10).
Aşijderea faceau şi bărbaţii apostolici, adică ucenicii Sfinţilor Apostoli. Unul dintre
aceştia, anume Sf. Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei († 107), scrie în scrisoarea
trimisă de el creştinilor din Magnesia (cap. 9): «Aşadar, cei care au trăit în rânduielile
cele vechi şi au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină sâmbăta, ci Duminica, în
care şi viaţa noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui.Iar Sf. Iustin Martirul, (†
155) scria pe la mijlocul veacului al doilea după Hristos: «În ziua soarelui (Duminica),
noi ne adunăm cu toţii laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu,
schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
în aceeaşi zi a înviat din morţi.

Asemenea mărturii mai găsim şi în Aşezămintele Sf. Apostoli (cartea II, cap. 59), în
canoane, precum şi la o mulţime de Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile
II-IV, ca de pildă: Tertulian, Sf. Irineu, Origen Sf. Ambrozie, Sf. Ioan Gură de Aur
ş.a.

11
De aceea, odată cu recunoaşterea creştinismului de către împăratul Constantin cel
Mare (313), Duminica a fost recunoscută şi consfiţtită de către stat ca zi de odihnă,
chiar pentru necreştini, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creştine, ca zi
săptămânală de repaos sau odihnă.

Învăţătură de credinţă Ortodoxă,

Cum putem ajunge la o credinţă

adevărată?

Există anumie trepte de credinţă – înaintăm de la mai puţină la mai multă

credinţă, de la mai puţină la mai multă încredere şi această creştere poate fi
infinită.
Cum putem ajunge la o credinţă adevărată, la acea credinţă care descoperă inimii,
adevărata stare a omului?

Cuviosul Simeon Noul Teolog spune: „Împlinirea cu strictiţe a poruncilor Domnului

ne desoperă neputinţele noastre.” Nu există o altă cale spre o credinţă adevărată. Doar
forţându-ne spre îndeplinirea poruncilor Domnului, vom deprinde o credinţă
puternică. Care va fi un fundament trainic pentru o viaţă duhovnicească adevărată.
Credinţa care va duce la tămăduirea sufletului, la desăvârşirea personalităţii
creştinului. O astfel de credinţă e chiar înaintea cunoaşterii, după cuvintele
proorocului: ” Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare” (Isaia 7,9).

De la o simplă încredere, credinţa se transformă într-o dăruire de sine fără nici o

rezervă, în momentul în care între cei doi se va naşte dragostea. Adevărata credinţă şi
adevăratul devotament care vin din dragoste nu au niciodată sfârşit,  este vorba de o
perpetuă surpriză a „descoperirii” celuilalt, o mereu însetată dorinţă de cercetare a
unicităţii persoanei lui.

12
Prin dreapta credinţă se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărului său şi tot
prin adevărata crdinţă ne ridicăm „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni
4,13). Şi la starea desvârşită şi duhovnicească. Astfel, credinţa în Dumnezeu poate
începe numai cu încrederea în mărturiile oamenilor care L-au cunoscut, au făcut
experienţa prezenţei Lui şi s-au învrednicit de vederea feţei Lui. Aceasta înseamnă
încrederea în mărturia experienţei, tăriei strămoşilor, a sfinţilor, a profeţilor, a
Apostolilor.

În continuare, credinţa poate progresa în desoperirea şi cercetarea dragostei pe care o

fac lucrările Sale, intervenţiile Sale, revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne
îndrumă spre adevăr.

De aceea, când biserica ne cheamă la adevărul său, ea nu ne propune anumite teze

teoretice pe care trebuie să le acceptăm din principiu, ci ne cheamă la o relaţie
personală cu Dumnezeu, la un mod anumit de viaţă, ne conduce progresiv la planul
trăirii unei relaţii cu El. Acest mod de viaţă, care determină credinţa noastră,
transformă existenţa cuiva în totalitatea ei dintr-o supravieţuire idealistă, egocentristă
într-un eveniment de comuniune.

La Dumnezeu ajungem printr-un anumit mod de viaţă, nu printr-un fel anume de a

gândi. Mod de viaţă e orice proces organic de creştere şi maturizare  – este, de
exemplu, modul care constituie relaţia noastră cu mama şi cu tata. Începând cu
alăptatul şi cu mângâierea, cu tandreţea şi cu purtarea de grijă şi până la comuniunea
conştientă şi la acceptarea dragostei lor, în sufletl copilului creşte în tăcere şi pe
nesimţite credinţa în mama şi tatăl său. Această relaţie nu are nevoie de dovezi
raţionale, logice şi de validări teoretice. Numai în cazul în care relaţia însăşi e
perturbată, realitatea vieţii se încearcă a fi înlocuită cu argumentele  gândirii.

Din cauza că relaţia dintre om şi Dumnezeu e perturbată de păcatele oamenilor, pentru

mulţi dintre contemporanii noştri calea credinţei e calea luptei. Şi această cale se
descoperă deseori prin nenorociri, boli, suferinţe, care sunt menite să ne tămădiască de
încrederea exagerată în propriile puteri, de orbirea spirituală de care suferă majoritatea
oamenilor contemporani.

”Creștinismul pe înțelesul tuturor

13
„Rugăciunea mamei te scoate şi
de la fundul mării”
Vreau să vorbesc aici despre puterea rugăciunii de mamă. După cum se spune în
popor: „Rugăciunea mamei te scoate şi de la fundul mării.”

Despre importanţa rugăciunii materne şi despre binecuvântarea acesteia am citit în

amintirile Preasfinţitului Serghie (Sokolov), episcop de Novosibirsk şi Berd, răposat
acum. El descria rugăciunile pe care le făcea alături de mama sa. Atunci când se
încheiau rugăciunile, mama sa lua binecuvântare de la fiul ei, arhiereul. El o
binecuvânta, după care îşi pleca capul, pentru ca mama să-l însemneze cu semnul
crucii pe fiul ei, episcopul. Iată cât de importantă este binecuvântarea maternă!

Nu uita să mulțumești – vei primi și mai

mult!
 

Întotdeauna să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulţumire şi să-I mulţumeşti din toată
inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ţi facă mai mare bine în viitor.

Vai de omul acela care, atunci când Dumnezeu îi face un bine, Îl uită pe Dumnezeu! Cât ar trebui
să-L iubim pe Dumnezeu! Câtă nemărginire de dragoste are Sfânta Treime! Fericit şi de trei ori
fericit este creştinul care mulţumeşte lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui!

Când îţi ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriţi o fată, să
însori un băiat, să iei un examen, să-ţi reuşească o operaţie, totdeauna să-I aduci lui Dumnezeu
jertfă de mulţumire şi să-I mulţumeşti din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-
ţi facă mai mare bine în viitor.

14
Cariera unei femei – mai
importantă decât familia?
În zilele noastre, femeile visează des la o carieră, fiind necăjite în adâncul
sufletului că trebuie să irosească timp pentru educarea copilului lor!
Dar, numai să i se întâmple ceva acestuia şi se dovedeşte că nimic nu mai contează
pentru ele, decât să fie copilul viu şi sănătos.

„Am fost în deplasări toată copilăria lui Valea – atât de mult îmi plăcea profesia de
geolog! Visam să devin doctor în ştiinţe, aveam în faţă un viitor strălucit. Valea
rămânea cu părinţii mei. Lui îi era dor, plângea, mă ruga: «Mamă, nu pleca!». Apoi, a
crescut şi parcă s-a obişnuit. Mai târziu, la 13 ani, brusc a devenit parca străin, închis,
a început să intre în conflict cu colegii, cu profesorii. Eu m-am alarmat, străduindu-mă
să stau mai mult pe acasă, apoi chiar am renunţat la serviciu ca să mă ocup de copil.
Dar, era târziu. Acum el nu mai este (băiatul s-a sinucis – n.a.), şi eu înţeleg că nu am
nevoie nici de diplomă, nici de funcţia de manager, nici de plecări peste hotare…”

Câte mame se regăsesc în această tristă mărturisire a doamnei necunoscute, care s-a
apropiat odată de mine, după discursul pe care l-am ţinut într-o bibliotecă! Desigur, nu
toate povestirile sfârşesc atât de tragic, dar înţelesul rămâne neschimbat: construind
cariera în dauna educaţiei copiilor, femeia pierde, în consecinţă, pe ambele terenuri.

Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru

părinţi,

15
Monahia care se prefăcea că era
beată
S-a urcat avva Daniil de la Sketis împreună cu ucenicul lui în Thebaida de sus la
pomenirea lui avva Apollo și au ieșit părinții întru întâmpinarea lui ca la vreo
șapte semne, și erau ei ca la cinci mii.
Și era a-i vedea pe ei întinși pe nisip ca într-o rânduială de îngeri așteptându-L
cu frică pe Hristos, căci unii își întindeau înaintea lui veșmintele, alții
culioanele, și era a vedea vărsându-se lacrimi, țâșnind ca din izvoare de apă. Și
ieșind arhimandritul, s-a închinat el de șapte ori mai înainte de a veni la
bătrânul. Și îmbrățișându-se, au șezut. Atunci l-a rugat să audă cuvânt de la el.
Căci nu degrabă vorbea cuiva. Cum stăteau ei afară din chinovie, pe nisip,
fiindcă nu încăpeau în Biserică, zice avva Daniil ucenicului său. Scrie: „Dacă
vreți să fiți mântuiți căutați neagonisirea și tăcerea, căci de aceste două virtuți
atârnă toată viața monahului”. Și ucenicul lui a dat scrierile unuia dintre frați
și le-a tălmăcit pe acestea în egipteană. Și când le citeau părinților, plângeau
toți și îl petreceau pe bătrân la plecare. Căci nimeni nu îndrăznea să-i spună
lui: „fă dragoste și rămâi”.
Și venind la Ermoupoli zice ucenicului său: du-te și bate la mănăstirea aceea
de maici. Căci era acolo o mănăstire de femei, a avvei Ieremia, și locuiau acolo
ca la trei sute de monahii. Și s-a dus ucenicul lui și a bătut. Și zice lui paznica
cu glas șoptit: „Să te Mântuiești, bine ai venit! Ce poruncești?” Zice ei: „Strigă
pe amma stareță, vreau să-i vorbesc”. Iar ea îi zice: „Nu se întâlnește niciodată
cu cineva, dar spune-mi mie ce poruncești și eu îi voi spune ei”. Iar el a zis:
„Spune-i ei: un monah voiește să-ți vorbească”. Iar monahia s-a dus și i-a spus
ei. Iar ea ducându-se i-a spus ei. Și venind, cu glas șoptit îi zice fratelui: Amma
m-a trimis zicând: „Ce poruncești ?” Zice fratele: „Ca să faceți dragoste și să
dormim aici eu și un bătrân, fiindcă este seară, nu cumva să ne mănânce pe
noi fiarele. Îi spune lui Amma: „Niciodată nu a dormit aici vreun bărbat, căci
vă este mai de folos să fiți mâncați de fiarele cele de afară decât de cele
dinlăuntru”. Zice fratele: „Este avva Daniil de la Sketis. Iar ea auzind a deschis
amândouă porțile și a ieșit alergând, asemenea și toată obștea, întinzându-și

16
camilafcele până jos unde era bătrânul, căzând la picioarele lui și sărutându-
le. Și pe când intram noi în mănăstire a adus stareța un lighean mare și l-a
umplut pe el apă călduță și cu plante și le-a pus pe surori în două grupuri și au
spălat picioarele bătrânului și ale ucenicului lui, și luând o cupă și aducând
surorile, lua din lighean și vărsa pe capetele lor. Apoi și-a vărsat și ei în sân și
pe cap. Și era a le vedea pe ele mute ca niște stane de piatră. Orice răspuns al
lor era prin semne și această mișcare a lor era îngerească. Zice așadar,
bătrânul stareței. Fac așa din cauza evlaviei către noi sau așa sunt de obicei
surorile? Iar ea a zis: „Totdeauna sunt așa roabele tale, stăpâne, dar roagă-te
pentru ele. Zice bătrânul: „Spune-i ucenicului meu, că acesta se comportă cu
mine ca un barbar”. Una dintre surori zăcea în mijlocul curții adormită
purtând zdrențe. Zice bătrânul:„ Cine este aceasta care doarme?” Îi zice lui
una dintre surori: „Bețivană este, și ce să facem cu ea noi nu știm, să o
scoatem afară din mănăstire ne temem de judecată și dacă o lăsăm aici le
smintește pe surori”. Zice bătrânul ucenicului lui: „Ia ligheanul și varsă-l peste
ea”. Iar acela făcând așa, s-a trezit sora ca dintr-o beție. Îi zice lui amma:
„Stăpâne, așa este totdeauna”.
Și luându-l stareța pe gheronda l-a dus pe el în trapeză și a făcut ospăț
surorilor zicând: Binecuvântează ca roabele tale să guste înaintea ta. Iar el le-a
binecuvântat. Numai ea și a doua după ea au stat cu el. Și au adus un castron
bătrânului cu legume crude și înmuiate, curmale și apă. Iar ucenicului i-au pus
înainte linte fiartă și puțină pâine și vin. Iar surorilor le-a pus înainte
mâncăruri multe, pești și vin pe săturate. Și au mâncat foarte bine și nimeni
nu a vorbit. După ce s-au ridicat zice bătrânul stareței: „Ce înseamnă ceea ce ai
făcut?” Noi trebuia să mâncăm bine și voi ați mâncat mâncarea cea bună? Zice
lui amma: „Tu ești monah și mâncare de monah ți-am pus înainte și ucenicul
tău este ucenic de monah și i-am pus mâncare de ucenic. Dar noi suntem
începătoare și am mâncat mâncare de începători. „Dumnezeu să pomenească
dragostea ta, ne-am folosit cu adevărat”. După ce au plecat ele să se
odihnească zice avva Daniil ucenicului lui: „Du-te și vezi unde doarme bețiva
care zăcea în mijlocul curții”. Și se duce și vede și-i zice lui: „La intrarea în
closet”. Zice atunci gheronda ucenicului lui: „Priveghează cu mine în noaptea
aceasta. Și când au adormit toate surorile, îl ia bătrânul pe ucenicul lui și

17
coboară în spatele unui mic parapet și o văd pe bețivă că se trezește și își
întinde mâinile către cer și lacrimile ei ca un râu și buzele ei mișcându-se și
făcând metanii, căzând la pământ, și când simțea vreo soră venind pentru
nevoi se arunca pe ea la pământ sforăind. Așa își petrecea ea toate zilele ei.
Zice așadar, bătrânul ucenicului: Strig-o pe stareță, fără să te audă cineva. Și
ducându-se a strigat-o pe stareță și pe cea de-a doua după stareță și toată
noaptea s-au uitat să vadă ce face. Iar egumena a început a plânge, zicând: „O,
câte rele i-am făcut! Și când a bătut toaca s-a făcut mare vâlvă despre ea
în mănăstire și a simțit. Și se duce ea pe ascuns unde dormea bătrânul și îi
fură toiagul lui și mantia, și deschide încetișor poarta mănăstirii scrie un bilet
și îl pune în încuietoarea porții care zicea: „Rugați-vă pentru mine și iertați-mi
toate câte v-am greșit” și s-a făcut nevăzută. Și când s-a făcut ziuă, au căutat-o
și nu au aflat-o. Și ducându-se la poartă au aflat-o deschisă și biletul scris și s-
a făcut plângere mare în mănăstire. Și zice bătrânul: „Eu pentru aceasta am
venit aici. Căci pe acești bețivi îi iubește Dumnezeu”. Și toată obștea s-a
mărturisit bătrânului ce adică i-au făcut ei. Și făcând bătrânul rugăciune
pentru surori, au plecat la chiliile lor, slăvindu-l și mulțumindu-i lui
Dumnezeu, Care numai El știe câți robi ascunși are.
(Avva Daniil Sketiotul

18