Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Masterat: Teoria şi practica formării religioase”

LUCRARE DE SEMINAR

Împărăteasa şi regina cerului. Locul ei în teologia creştină:

abordare interconfesională

Coordonator :
Pr. Conf. Univ. Dr. Dan Sandu
Masterand :
Iustin Mătrescu

Iaşi
2023

1
 CUPRINS:

Introducere.......................................................................................................................................3

1. Maica Domnului Născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară - Temeiuri Scripturistice.........5

2. Textele Evanghelice cu privire la Maica Domnului şi corespondenţa lor în Vechiul

Testament.........................................................................................................................................7

3. Cinstirea Maicii Domnului în Cultul Bisericii Ortodoxe...........................................................9

4. Femeia şi mântuirea lumii..........................................................................................................9

4.1. Femeia în Vechiul Testament.................................................................................................11

4.2. Femeia şi rolul său în familia iudaică.....................................................................................11

4.3. Situaţia femeii după venirea în lume a Mântuitorului............................................................15

4.4. Învăţătura Romano-Catolică despre “Immaculata conceptio beatae virginis Mariae”...........18

4.5. Maica Domnului în protestantism şi islam.............................................................................23

Concluzie.......................................................................................................................................24
Bibliografie....................................................................................................................................28

2
 Introducere

Biserica Ortodoxă învaţă că numai lui Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
I se cuvine adorare sau închinare, dar că Maicii Domnului, sfinţilor îngeri, sfinţilor, sfintelor
moaşte, sfintelor icoane şi Sfintei Cruci se cuvine să dăm cinstirea potrivită.
Întrucât Maica Domnului este cea dintâi dintre sfinţi, ei I se acordă „prea cinstire”
(iperdoulie), supravenerare. Sfinţilor li se acordă numai „cinstire” (doulia) sau venerare 1.
În Noul Testament Maica Domnului a fost prea cinstită de Elisabeta, mama Sfântului
Ioan Botezătorul, care „s-a umplut de Duhul Sfânt” şi a zis: „Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica
Domnului meu?” (Luca 1, 41-42).
Apoi, după salutarea Elisabetei, însăşi Prea Sfânta Fecioară a mărturisit, ca într-o
profeţie, că pe ea „o vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Însă cel mai substanţial argument
pentru prea cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă îl constituie respectul dat de Însuşi
Mântuitorul propriei Mame în timpul copilăriei şi adolescenţei, apoi în decursul lucrării Sale
publice când, la rugămintea ei, a făcut minunea din Cana Galileii, sau când a încredinţat-o
ucenicului prea iubit în ultimele clipe ale vieţii Sale pământeşti, zicând: „Femeie, iată fiul tău!”
Apoi când a zis ucenicului: „Iată mama ta!” (Ioan 19, 26). Sfânta Scriptură zice apoi, „din ceasul
acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 27). De aici, din faptul că abia înainte de a-şi sfârşi viaţa
pământească pe Cruce, Mântuitorul a încredinţat pe Sfânta Fecioară ucenicului în care avea cea
mai mare încredere şi care-L însoţise până în ultima clipă fără ezitare, desprindem concluzia
firească şi clară, că Maica Domnului s-a aflat până în acel moment în grijă deosebită a Fiului.
Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în cântările şi rugăciunile rânduite,
nu îndrăzneşte să îi atribuie ceea ce nu a fost împărtăşit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin
Sfânta Tradiţie.
Înainte de a trece la dezvoltarea temei lucrării mele şi anume cum este prezentată Maica
Domnului în Evangheliile Matei şi Luca am găsit necesar a prezenta căteva cuvinte la modul
general despre Născătoarea de Dumnezeu.
După etimologia cuvântului ebraic Mariam, Maria înseamnă „Doamnă”, „Stăpână”.
Rolul Sfintei Fecioare în actul Răscumpărării şi al mântuirii este unul de colaborare, de
conlucrare cu Dumnezeu; mai întâi prin smerenia, curăţia şi acceptarea ei de bună voie, de

1
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, pentru seminariile teologice,
ediţia a treia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2000, p. 267.
3
consimţire, la primirea mesajului divin, îndelunga convorbire cu îngerul vestitor, încheiată cu
cuvintele Ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38).
Aşa se explică de ce Biserica şi creştinii, îndeosebi ortodocşii, Maicii Domnului îi
acordă cea mai mare cinstire, fiindcă Ea şi atunci a conlucrat la Răscumpărarea neamului
omenesc, şi acum conlucrează necontenit la mântuirea noastră şi a omenirii. Ştiind acest lucru,
ortodocşii I se adresează în cultul liturgic şi în rugăciunile lor, invocând-o într-ajutor în nevoile şi
la mântuirea lor, zicând: „Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Adică ai
milă de noi, ca de copiii tăi, ajnta-ne să ne mântuim, să ne facem părtaşi mântuirii, la care ai
colaborat cu partea ta de Maică, fiindu-ne pururea rugătoare şi mijlocitoare la Dumnezeu, pentru
noi2.
Pentru acest rol de conlucrătoare la actul Răscumpărării, realizat de Fiul Ei prin Jertfa
Lui pe Cruce şi de mijlocitoare şi rugătoare pentru mântuirea noastră, Biserica I-a închinat o
seamă de rugăciuni, în tot cultul liturgic; de la Vecernie, Pavecerniţă, Utrenie şi Liturghie, la
Acatiste şi Paraclise, până la rugăciunile zilnice cu care credincioşii se adresează Maicii
Domnului „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea
fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului Nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât
heruvimii şi mai marita fără de asemănare decât Serafimii”3.

2
Monah Teoclit Dionisiatul, Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinți, Ed. Bizantină, București,
1998, p. 16.
3
?
Ibidem, p. 17.
4
 1. Maica Domnului Născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară
- Temeiuri Scripturistice-

Cele dintâi texte biblice care vorbesc despre Sfânta Fecioară că va naşte pe Hristos, le
aflăm în Vechiul Testament, deşi nu o numesc, încă de la alungarea din rai a lui Adam şi a Evei,
Dumnezeu făgăduieşte omenirii, pe Mesia, „Sămânţa femeii”, „Care va zdrobi capul şarpelui”
(Facerea 3, 15)4.
Mai apoi, Isaia proorocul prezice: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor
chema numele Lui Emanuel” (Is. 7, 14). Fecioara pe care Isaia n-o numeşte, avea să fie Sfânta
Fecioară Maria, iar Emanuel, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23) avea să fie
Mesia-Hristos, precum îngerul Domnului o va descoperi şi tâlcui Fecioarei înainte de Întruparea
Lui.
Textul din Isaia este amintit de îngerul Gavriil lui Iosif, logodnicul Fecioarei; iar el îi va
spune că va zămisli de la Duhul Sfânt; că „puterea Celui Preaînalt o va umbri” şi va naşte pe Fiul
lui Dumnezeu şi-I vor pune numele Iisus (Luca 1, 31, 35; Matei 1, 20).
În convorbirea îngerului cu Sfânta Fecioară Maria, când îi aduce această veste, mai întâi
o pregăteşte ca să accepte mesajul ce-i aducea. Căci, zice: „Bucură-te cea plină de har, Domnul
este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28). Ea însă tulburată de închinarea
îngerului este încredinţată şi întărită de cuvintele „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”
(Luca 1, 37).
Abia după această convorbire, când îi dezvăluie taina, Sfânta Fecioară îşi dă acceptul şi
consimte să împlinească această Taină „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după
cuvântul tău. Şi îngerul a plecat de la ea” (Luca 1, 38).
Aceste texte sunt cele mai clare şi mai importante, care adeveresc că Sfânta Fecioară
Maria este Născătoare de Dumnezeu; şi numai Născătoare de Dumnezeu, adică numai Mama lui
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu şi a altor copii cum susţin sectarii. Aşa au înţeles şi au
crezut toţi creştinii ortodocşi până la apariţia sectarilor, care se leagă de unele expresii şi cuvinte
pe care nu le înţeleg şi nu vor să le înţeleagă decât aşa, ca să poată sminti pe cei slabi.
Un alt text precis care vorbeşte de fecioria Maicii Domnului înainte şi după naşterea
unicului său Fiu, Iisus Hristos, este cel din proorocul Iezechiel 44, 2. Aci citim: „Şi mi-a zis

4
Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, Ortodoxia, nr.
3/1980, p. 488.
5
(barbatul-inger) Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra
pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă” 5.
Poarta este o figură metaforica pentru Fecioara, aşa au înţeles şi tâlcuit Sfinţii Părinţi ai
Bisericii textul din Iezechiel (44, 2). Şi din această interpretare s-a născut şi cântărea ce i-au
închinat-o Maicii Domnului melozii Bisericii „intru naştere fecioria ai păzit, de Dumnezeu
Născătoare”. Sau refrenul Acatistului, care grăieşte: „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!”.
Totuşi, sectarii nu ţin seama de aceste texte clare, ci pe ei îi tulbură, sau mai degrabă îi
trufeşte expresia „fraţii Domnului”, sau „fraţii lui Iisus” (Matei 12, 46-48-49; 13, 55; Marcu 3,
31-32; 6, 3; Luca 8, 19-21; Ioan 2, 12; 7, 3-5; Fapte 1, 14; I Cor. 9,5; şi Gal. 1, 19), expresii din
care ei fac o blasfemie la adresa Maicii Domnului, ca şi evreii de atunci. În acest scop au
falsificat şi Scriptura Noului Testament în loc de „Maria logodită cu Iosif” (Matei 1, 18), ei au
tradus „Maria, nevasta lui Iosif” (Matei 1, 20-24)6.
Deci o primă hulă şi blasfemie este că o socoteşte pe Maica Domnului „nevasta” lui
Iosif, în ciuda textelor clare. Altă blasfemie este că socotesc pe aşa-zişii „fraţii lui Iisus” copiii
Sfintei Fecioare, după El şi fraţi buni cu El.
Acei aşa-zişi „fraţii Domnului” nu sunt fraţii Lui, ci „rude”, sau „veri secundari”. În
limba ebraică, printr-un singur termen „ah” = frate, se exprimau toate gradele de rudenie, adică:
frate bun, frate vitreg, sau frate de levirat, văr primar şi văr secundar, unchi şi nepot etc.
Se ştie că Maica Domnului a fost singurul copil al lui Ioachim şi Ana; şi, totuşi, este
numită sora altei Marii, care era soţia lui Cleopa (Ioan 19, 25). În realitate, aceasta era vara
primară a Maicii Domnului, sau mătuşa ei.
Iar mama aşa-zişilor „fraţii lui Iisus” Iacob, Iosif, Simion şi Iuda (Matei 13, 55), era de
fapt acea Marie, soţia lui Cleopa, numită în alte locuri: „Maria lui Iacob, şi a lui Iosif” (Matei 27,
56; Marcu 15, 40).
De aceea, aceşti zişi „fraţii Domnului” niciodată nu se numesc „fiii Mariei, Maica
Domnului”, ci numai „fraţii Lui”; şi numai Iisus singur e numit: „Iisus, Fiul Mariei”, deci Unicul
ei Fiu, iar Sfânta Fecioară Maria este numită, exclusiv, „Mama lui Iisus” (Matei 1, 18; 2, 11, 13.
14; 12, 47; Ioan 2, 1); sau „Mama Lui” (Matei 12, 48; Marcu 3, 31-32).
O altă expresie utilizată de neoprotestanţi, este în Matei 1, 25: „Dar (Iosif) n-a cunoscut-
o pe ea (Maria) până ce ea a născut un fiu”. Expresia „până ce”, nu înseamnă „până când” ci
„niciodată”7.

5
Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Studiul biblic al Noului Testament, Ed. Europolis, Constanţa, 2005, p. 112.
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 113.
6
 Un exemplu în această privinţă îl avem la II Regi 6, 23 „Micol n-a avut copii până în
ziua morţii”, adică niciodată. Când Domnul zice: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a
dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Matei 22, 44; I Cor.
15, 25), adică, de-a pururea, permanent.
Iată deci că Sfânta Fecioară l-a născut decât pe Iisus şi a rămas pururea Fecioară.

2. Textele Evanghelice cu privire la Maica Domnului şi corespondenţa lor în Vechiul

Testament

Primele texte biblice care vorbesc despre fecioria şi sfinţenia vieţii Maicii Domnului
sunt cele profetice din Vechiul Testament. Cel dintâi ni-l oferă Proorocul Isaia, care, după
descoperirea ce i s-a făcut, o vede ca un „semn” extraordinar, în afara legilor fireşti, scrie
proorocia, astfel: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui
Emanuel” (Is. 7, 14). „Semnul” extraordinar era că Fecioara avea să zămislească fiu, „nu din
sânge, nici din pofta trupească, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu” (Ioan 1, 13), sau
„de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18; Luca 1, 35), Care a umbrit-o, pogorându-Se peste ea.
Un alt text important, privind „pururea fecioria” acestei Fecioare care avea să nască pe
Mesia fără stricarea fecioriei ei, este cel din Iezechiel, (44, 2), care o vede, printr-o metaforă =
„poarta încuiată”, din afara templului.
„Şi mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va
intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”. Înţelegând
textul literal, probabil, iudeii au închis poarta din afara templului, în partea de răsărit, spre
muntele Măslinilor, care este zidită. Dar termenul de „poartă” exprima o idee profetică, şi deci
are sens figurat, metaforic, vrând să spună altceva decât arata cuvântul8.
Termenul, deşi figurat, ideea devine clară, dacă zicem, în loc de „poartă”, Fecioară,
adică, după Fecioara Maria. Căci Sfânta Fecioară Maria a fost Fecioară, înainte de a zămisli în
pântece de la Duhul Sfânt pe Emanuel; după naştere - adică după ce a intrat Dumnezeu-Fiul prin
ea şi s-a născut „Poarta” a rămas iar încuiată, adică, şi după naştere Fecioara a rămas iarăşi
Fecioară. Sau cum o cântă Biserica, „pururea Fecioară”. Chiar şi înţeleptul Solomon, inspirat, o
vede pe Fecioara ca „o grădină încuiată, fântâna acoperită şi izvor pecetluit” (Cântarea Cântărilor
4, 12).

8
Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului ..., p. 492.
7
 Ca Mama lui Emanuel, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Unicul ei Fiu, numit
„împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Tim. 6, 15), Maica Domnului este „împărateasa
cerului” şi şade de-a dreapta Fiului ei. Aşa a văzut-o dinainte proorocul David, care zice: „Sezut-
a împărateasa de-a dreapta Ta îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 11) 9.
Alte texte care dovedesc fecioria şi sfinţenia Maicii Domnului sunt cele din Noul
Testament. Primul e cel din Matei 1, 18, unde citim că „Maria mama Lui (Iisus), fiind logodită
cu Iosif, fără să fi fost ei împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Iar Iosif, ştiind-
o curată şi neprihănită, văzând că-i creşte pântecele, era nedumerit, voind s-o lase într-ascuns.
Atunci i se arată îngerul Domnului în vis, spunându-i că „ce s-a zămislit într-însa e de la Duhul
Sfânt” (Matei 1, 20).
Apoi amintindu-i textul din proorocia lui Isaia care era bine cunoscut, Iosif s-a luminat
şi a înţeles că Maria, logodnica lui, este „Fecioara” aleasă de Dumnezeu ca să nască pe Fiul Său
Emanuel, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea, Iosif, Maria a
născut pe Fiul său Cel Unul-Născut (unicul), Căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1, 20-23-25).
„Logodna la evrei nu era o simplă promisiune, ci un legământ solemn, cu putere legală
si care însemna începutul relatiilor de familie, motiv pentru care, din momentul logodnei,
logodnica se numea „femeia bărbatului ei”. Acesta este motivul pentru care Maria este si ea
numită în text, de către înger, femeia lui Iosif (gineka sou- femeia ta), iar el „bărbatul ei” (Mt 1,
19-20). Mai trebuie amintit si faptul că, după încheierea logodnei, fata rămânea pe mai departe,
încă un an în casa părintilor, timp de dovedire a curăteniei ei trupesti, abia după aceea fiind adusă
în casa mirelui.
Dacă în anul de logodnă, adică în perioada când logodnica rămânea încă în casa
părintească, s-ar fi întâmplat să-si piardă fecioria, era ucisă cu pietre (cf. Deuteronom 22, 23).
Iosif „drept fiind” (dikaios), în calitate de purtător al făgăduintelor mesianice, date de
Dumnezeu familiei davidice, din care se trăgea, si cu respect profund fată de Lege, observând că
Maria este însărcinată se hotărăste să o lase pe ascuns”10.
Un alt text aminteşte de convorbirea Sfintei Fecioare Maria cu Arhanghelul Gavriil,
care-i aducea vestea cea bună la Nazaret. Îngerul salutându-o şi inchinandu-i-se, grăieşte:
„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”
(Luca 1, 28).

9
Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 33-34.
10
?
Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, Studiul Noului Testament – suport de curs, Anul I, Semestrul I, Facultatea de
Teologie Dumitru Stăniloae din Iaşi, p. 78.
8
 Dar ea, tulburată de vederea îngerului şi de închinarea lui, cugetă în sine: ce fel de
închinăciune poate fi aceasta? Apoi îngerul linistindu-o îi comunică mesajul ceresc şi îi zice: „Nu
te teme Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei
chema numele lui Iisus”. El este „Fiul Celui Preaînalt” şi „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Ea
însă ştiindu-se neprihănită a zis către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat? Şi răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema”11.
Amintindu-i apoi că şi Elisabeta rudenia sa a zămislit la bătrâneţe, contra firii: „Că la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 36-37), abia atunci Sfânta Fecioară şi-a dat
acceptul: „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de
la ea” (Luca 1, 38).
Din această lungă convorbire pentru a consimţi să primească mesajul ceresc, se
înţelege, clar, că Dumnezeu nu impune nimănui voinţa Sa, ci doreşte ca lucrarea mântuirii să fie
o colaborare a omului cu Dumnezeu, El trimiţând harul şi credinciosul primindu-l conlucrează cu
el prin credinţă şi lucrare, sau fapte.
Mergând apoi Maria la Elisabeta, rudenia sa, şi salutând-o, aceasta, inspirată de Duhul
Sfânt, îi spune: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de
unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele
glasul salutarii tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a
crezut că se vor împlini cele spuse de la Domnul”. Iar Maria inspirată rosteşte imn de slăvirea lui
Dumnezeu: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate
neamurile” (Luca 1, 41-48). De atunci au fericit-o toate neamurile spunând lui Iisus: „Fericit este
pântecele care te-a purtat şi sânii la care ai alăptat” (Luca 11, 27).

3. Cinstirea Maicii Domnului în Cultul Bisericii Ortodoxe

Cel mai important text mesianic, care mărturiseşte că Maica Domnului şade de-a
dreapta Sfintei Treimi, unde, fireşte, se roagă pentru mântuirea lumii, este cel din prorocia lui
David. După ce vorbeşte de frumuseţea şi strălucirea lui Mesia-Hristos, Unsul lui Dumnezeu, uns
cu untdelemnul bucuriei, la care face părtaşi şi pe cei ce cred în El, spune cum o vede pe Maica
Domnului ca o împărăteasă, în descoperirea ce i se face, El zice: „Sezut-a Împărateasa de-a

11
Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament..., p. 493.
9
dreapta Ta (Doamne), îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 11). Acest text a
intrat şi în cultul liturgic, pe care îl rostesc preoţii de fiecare dată la Proscomidie, când scot
părticica pentru Maica Domnului şi o aşază pe Sfântul Disc, în dreapta Sfântului Agneţ care
reprezintă pe Fiul născut din Fecioară. Căci după ce a binecuvântat prescura din care scoate
părticică, rosteşte cuvintele: „întru cinstea şi pomenirea prea binecuvântatei, slăvitei Stăpânei
noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria...”. Apoi aşezând-o în dreapta
Sfântului Agneţ, zice: „De faţă a stătut împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi
preaînfrumuseţată”12.
Mai departe psalmistul, în acelaşi psalm, spune că „împăratul” şi „Domnul” a poftit
frumuseţea împărătesei „prea înfrumuseţată”, al cărui nume va fi pomenit „în tot neamul”, şi
„popoarele o vor lăuda în veac şi în veacul veacului” (Ps 44, 13; 20-21).
Un alt text este cel din Isaia 61, 10 care o vede ca „o mireasă împodobită cu podoabă”.
Iar Apostolul Ioan, în Apocalipsă 12, 1, o vede împodobită ca împărăteasa a întregului univers.
Şi precum Sfânta Fecioară Maria, împărăteasă şi Doamnă, s-a rugat Fiului Ei iubit, la
Nunta din Cana Galileii, iar El i-a ascultat rugăciunea, şi a prefăcut apa în vin, salvând onoarea
familiei, minune făcută de El când „încă nu venise ceasul” Lui (Ioan 2, 4) al minunilor, tot aşa, şi
cu atât mai mult, Ea fiind în slavă, de-a dreapta Fiului, ca Maica Lui, şi a creştinilor, se roagă şi
mijloceşte necontenit pentru noi şi pentru mântuirea lumii. Căci „mult poate rugăciunea Maicii
înaintea Fiului” (Stăpânului), Maica Domnului fiind şi Maica Bisericii.
Grija şi respectul Mântuitorului Hristos faţă de Sfânta Lui mamă şi dragostea Sa
nepreţuită se vede şi din faptul că pe cruce fiind El, răstignit, înainte de a muri, o încredinţează
lui Ioan, Apostolul iubit, ca pe o mamă a lui, iar pe el ca pe un „fiu” al Ei (Ioan 19, 26-27). După
aceea, Maica Domnului a rămas în mijlocul apostolilor şi al credincioşilor ca inima Bisericii şi
ocrotitoarea lor, întărindu-i, mângâindu-i şi rugându-se, pentru izbăvirea lor din necazuri,
persecuţii şi pentru mântuirea lor.
Căci dacă creştinii au datoria şi porunca de a se ruga pentru toţi oamenii (I Tim. 2, 1-4);
şi unii pentru alţii (Iacov 5, 16), ca să se mântuiască unii prin alţii (Matei 18, 15; Iac. 5, 18-20),
cu atât mai mult Maica Domnului, Maica Bisericii şi a noastră a tuturor, care stă de-a dreapta
Fiului, în cer, şi n-are nevoie a se ruga alţii pentru ea cum avem noi şi aici şi după moarte, ea se
roagă şi mijloceşte înaintea Fiului ca Maica Bisericii şi a creştinilor, pentru mântuirea lor şi a
întregii omeniri13.

12
?
Monahia Semfora Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 1999, p. 21.
13
?
Ibidem, p. 24.
10
 4. Femeia şi mântuirea lumii

4.1. Femeia în Vechiul Testament

După învăţătura creştină, omul - bărbat şi femeie - a fost creat de Dumnezeu cu voinţa
liberă. Această voinţă liberă trebuie deci să se manifeste întotdeauna şi în relaţiile conjugale. De
altfel, Sfântul Apostol Pavel ţinea să precizeze că "nu mai este parte bărbătească şi parte
femeiască", fiindcă "toţi una" suntem "în Hristos Iisus" (Galat. 3, 28). Aşadar, creştinismul a
ridicat femeia din starea de înjosire faţă de bărbat, în care se găsea mai înainte, şi a aşezat-o în
toată vrednicia ei de fiinţa creată "după chipul lui Dumnezeu" (Fac. 1, 28)14.
Apreciind puterea fizică şi sufletească a femeii în general şi a soţiei în mod special,
Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă bărbatul, "ştiind că femeia e slabă, să-şi dea toată silinţa să
fie îngăduitor cu ea, ca să-i alunge supărarea şi să strângă legătura păcii şi unirii".
După cum se poate observa, Sfinţii Părinţi ai Bisericii păstrau cu sfinţenie cuvintele spuse
cărturarilor şi fariseilor de către Domnul Iisus Hristos, atunci când aceştia au adus-o la Domnul
pe femeia prinsă în adulter: "Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei"
(In. 8, 7)15.
Şi tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "castitatea este aceea care naşte iubirea, iar din
iubire se nasc mii de bucurii. Aceasta a făcut-o Hristos şi ne-a îndemnat pe toţi să urmăm această
pildă a Lui".
De la castitate (feciorie) la a deveni soţie, erau prevăzute precepte clare în legea mozaică.
Cele zece porunci ţineau la adăpost, din punct de vedere moral, poporul ales, determinându-l să
respecte porunca lui Moise de a nu se încuscri cu cele şapte neamuri canaanene, pentru a rămâne
(poporul evreu) departe de închinarea la idoli şi de cultul idolatru. Vechii evrei, conştienţi că
trupul omului a fost creat de Dumnezeu, întocmai ca şi sufletul, căutau să rămână cât mai departe
de păcat, reţinându-se, trupeşte şi sufleteşte, de la orice act care putea deveni ispită pentru cei din
jur. Aşa se face că, în familiile urmaşilor lui Avraam, desfrâul era condamnat şi interzis.
Încercând să evite desfrâul, cât şi implicaţiile lui sociale, israeliţii încheiau căsătoria
copiilor la o vârstă care nu reflectă maturizarea mirilor din punct de vedere fizic. Rămânerea
logodnicei în casa părintească, până la data nunţii, îi determină pe tinerii evrei logodiţi să-şi

14
?
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului – Noul Testament, versiune redactată şi
comentată, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 24.
15
Ibidem,
11
păstreze fecioria până la încheierea căsătoriei, chiar dacă din punct de vedere social logodnica
era soţia tânărului care o ceruse în căsătorie. În cartea Deuteronom (cap. 22, 13-21) ni se
înfăţişează felul în care era ucisă o tânără care-şi pierdea fecioria înaintea actului căsătoriei.
La vechii evrei, respectul conjugal se păstra, iar femeia (soţia) căuta să nu cadă în adulter,
pentru că atrăgea după sine pedeapsa cu moartea. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu bărbatul.
Acesta nu se considera în adulter dacă întreţinea relaţii în afara familiei lui, respectiv, cu sclavele
sau chiar cu prostituatele (Fac. 38, 15-18)16.
Această clemenţă pentru bărbat şi respectarea întru totul a preceptelor legii în ce o
priveşte pe femeie l-a determinat pe profetul Osea să exclame: "Nu voi pedepsi pe fetele voastre
fiindcă au fost ticăloase şi nici pe nurorile voastre că s-au desfrânat, că ele însele merg laolaltă cu
desfrânatele şi aduc jertfă la un loc cu ticăloasele, astfel că poporul Meu merge la pieirea lui"
(Osea 4, 14).
Relatarea Facerii remarcă femeia ca pe un partener pe măsura bărbatului: „Iată aceasta-i
os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din
bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi
amândoi un trup.” (Fac. 2, 23-24)
Ulterior bărbatul o va stăpâni iar ea va apărea adesea ca numărându-se printre bunurile
lui. De aceea i se și adresa cu termenul de „domn” și „stăpân” arătându-se că ea era proprietatea
bărbatului, așa cum erau de pildă casa sau câmpul. Însăși expresia „a-și lua femeie” este înţeleasă
de lingviști ca derivând dintr-o structură gramaticală echivalentă cu „a deveni stăpân”.
Originea acestui fapt este clară în pervertirea apărută după neascultare descrisă în
capitolul trei al Genezei: „Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în
vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni».
Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-
am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine ! Cu osteneală să te hrăneşti din
el în toate zilele vieţii tale !” (3, 16-17)
Poziţia aceasta de subordonare nu a împiedicat societatea israelită să cunoască femei cu
aceleași abilităţi politice ca bărbaţii: judecătoarea și proorociţa Debora care i-a salvat pe
compatrioţii săi de sub jugul regelui Iabin al Canaanului (Jud. 4, 4-5); Batșeba care a reușit să-l
impună la tron pe fiul ei Solomon, cu toate că nu era cel mai îndreptăţit să-l ocupe; Izabela care
avea autoritate în Israel (I Regi 21); Atalia, care a ocupat câţiva ani tronul regal în Iuda; eroinele
naţionale Iaela, Iudit și Estera ca unele ce au salvat poporul în momente deosebit de critice.

16
?
Sescu Petru, Encuţă Toma, Percă Mihai (coordonatori) – Introducere în Sfânta Scriptură, vol. I, , Editura Presa
Bună, Bucureşti, 1999, p. 67.
12
 În viaţa religioasă nu putea fi slujitoare la templu dar unele femei puteau fi profetese și se
bucurau de multă consideraţie, fiind consultate chiar de miniștrii regelui (II Regi 22, 14); avem și
exemplul lui Mariam, sora lui Moise, avem pe Debora, care erau inspirate de Duhul Lui
Dumnezeu. Astfel, partea bărbătească și partea femeiască, au fiecare rolurile lor, nu putem
înţelege taina, dar putem spune cu Sfântul Pavel: „Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul
fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi
toate sunt de la Dumnezeu.” (I Cor. 11, 11-12)
Unul dintre păcatele majore împotriva familiei este adulterul. Legea lui Moise cerea ca un
astfel de păcat să fie pedepsit cu moartea (Deut. 22, 22-24).
Pericopa din Evanghelia a IV-a despre femeia prinsă în adulter şi adusă de cărturari şi
farisei înaintea Domnului Hristos (In. 8, 3-11) prezintă cazul clasic al unuia dintre soţi aflat în
păcatul adulterului17.
Evanghelistul Ioan spune că fariseii şi cărturarii I-au declarat Mântuitorului Hristos că
femeia respectivă fusese chiar "prinsă asupra faptului de adulter" (In. 8, 4). Ştiind că este pus în
situaţia de a Se pronunţă într-o problemă de Lege şi practică juridică, Mântuitorul le-a zis: " Cel
fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei... Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi
fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a
rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc" (In. 8, 7-9). Întrebată unde-i sunt pârâşii şi dacă a
osândit-o vreunul dintre ei, femeia a zis. "...nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc
nici eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti" (In. 8, 10-11).
Desigur, cărturarii şi fariseii nu au priceput că Fiul lui Dumnezeu nu putea să fie prins în
categoriile judecăţii omeneşti. În această privinţă ar fi suficient să ne amintim de cuvintele
Sfântului Grigorie de Nissa, care spune că "tot ce există depinde de cel ce există şi nu poate
exista nimic fără să-şi aibă existenta în sânul aceluia ce este..., deci toate sunt de la El şi El este
în toate"18.
Femeia păcătoasă din Evanghelia de la Ioan rămâne nu numai cazul tipologic al celui
căzut în adulter, ci şi al modalităţii prin care acesta poate fi uitat şi, ipso facto, reintegrat în
Biserică. Din cuvintele Mântuitorului reţinem totodată că "...înainte de a lua o hotărâre conforma
cu legea, trebuie să te cercetezi mai întâi pe tine şi să vezi dacă nu te-ai făcut vinovat exact de
aceleaşi păcate pe care vrei să le condamni cu asprime la alţii... În felul acesta, Domnul Hristos
îndeamnă la îndepărtarea ipocriziei...". Or, tocmai acest păcat al ipocriziei este mult mai
prejudiciabil şi unităţii familiei decât păcatul adulterului în sine.

17
Ibidem.
18
Ibidem, p. 68.
13
 Din pericopa femeii păcătoase trebuie să reţinem însă şi faptul că femeia nu purta singură
vinovăţia păcatului. "Societatea în care îşi ducea existenţa o corupsese, de aceea şi Mântuitorul
face apel la conştiinţa cauzatorului. Cuvintele Lui erau în acelaşi timp şi un aspru rechizitoriu la
adresa contemporanilor săi, care erau vinovaţi în aceeaşi măsură ca şi femeia." 19 Fără îndoială,
Domnul a iertat femeia respectivă şi pentru faptul că nu purta singură vinovăţia păcatului ei.
Societatea în care trăia îşi avea şi ea partea ei de vină. "Adultera n-ar fi înşelat, dacă bărbaţii n-ar
fi ispitit-o, dacă bărbatul ei ar fi ştiut să se facă mai bine iubit." 20 Iată de ce adevărata iertare
trebuie să ţină cont nu numai de greşeala în sine, ci şi de factorii externi care i-au dat naştere.
Din aceeaşi pericopă a femeii păcătoase reţinem că Domnul a iertat-o fiindcă a citit în
sufletul ei dorinţa de pocăinţă. Or, tocmai această pocăinţă, nemărturisită, avea darul s-o
transforme într-un om nou, reînnoit prin harul lui Hristos. Desigur, prin iertarea femeii
păcătoase, Domnul Hristos n-a aprobat păcatul adulterului. Iertarea nu trebuie deci înţeleasă ca o
încurajare a adulterului. "Domnul o iartă pentru că citise în adâncul sufletului ei o pocăinţă
sinceră şi o dorinţă de a-şi schimba felul de viaţă. De aceea, efectul pozitiv al iertării Domnului
asupra femeii se vădeşte în transformarea ei radicală din punct de vedere moral..."
După cum am precizat mai sus, reţinem deci că Iisus Hristos nu era şi nu a fost de acord
cu păcatul săvârşit de femeia prinsă în adulter, dar învăţătura Fiului lui Dumnezeu trebuia să
scoată din amorţire conştiinţa omului păcătos; să-l facă să înţeleagă că, dacă Îl poartă în inima lui
pe Dumnezeu, atunci va face voia Lui. Iisus Hristos nu dorea moartea păcătosului, ci să se
îndrepte şi să fie viu şi să ducă mai departe, peste veacuri, lumina adusă pe pământ de Fiul lui
Dumnezeu.
"Dumnezeu a gândit" - spune Fericitul Augustin - "ca pentru a smulge pe om din puterea
diavolului trebuia să-l înfrângă nu prin putere, ci prin dreptate, ca oamenii, imitând pe Hristos, să
învingă pe diavol prin dreptate, şi nu prin putere." În învăţătura Domnului Iisus Hristos, familia
întemeiată prin taina căsătoriei este o continuare în ordinea creaţiei divine. De aceea, Mântuitorul
a căutat să restabilească unitatea şi indisolubilitatea familiei, deşi poligamia a făcut practic
imposibilă această unitate binecuvântată de Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
În vremea Mântuitorului Hristos, problema desfacerii căsătoriei determina o luptă
înverşunata în sânul societăţii iudaice, având în vedere că existau două scoli rabinice: cea a lui
Hilel şi cea a lui Samai, care încercau să interpreteze preceptele Legii lui Moise şi să le adapteze,
pe cât era cu putinţă, necesitaţilor vremii lor. Hilel, exeget îngăduitor, în interpretarea poruncilor

19
Man, arhimandrit Serafim – Livada Duhovnicească – Predici; Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a
Vadului, Feleacului şi Clujului; Cuj-Napoca, 1990, p. 47.
20
?
Ibidem.
14
sfinte, îşi lua multă libertate în acţiunea întreprinsă de el cu privire la desfacerea căsătoriei. De
cealaltă parte a Legii se afla Samai, un interpret ad litteram, la care duhul Legii nu era vizibil.
Aşa se face ca iudeii, din timpul Mântuitorului Hristos, pendulau între două extreme: să alunge
soţia "pentru orice pricină" (Mt. 19, 3) sau să o accepte până în momentul în care "a găsit ceva
neplăcut la ea" (Deut. 14, 1)21
Ca şi în cazul femeii păcătoase, fariseii, dornici de a-L prinde pe Iisus între Legea dată de
Moise şi Legea iubirii, îl întreabă: "Se cuvine oare ca omul să-şi lase femeia dintr-o pricină
oarecare? " (Mt. 19, 3). De întrebarea fariseilor "depindea în mare parte fericirea unei căsnicii, a
unei familii şi, în cele din urmă, a întregului popor aici, pe pământ". De aceea, Iisus Hristos le
răspunde: "ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu desfacă" (Mt. 19, 6)22.
Tulburaţi de răspuns, fariseii, în ipocrizia lor, vor face din nou apel la Legea lui Moise: "
Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase? " (Mt. 19, 7). La care
Mântuitorul încearcă să-i facă să înţeleagă că în cuvintele lui Moise nu se desluşeşte o poruncă
divină, ci un sfat dat "pentru învârtoşarea inimii voastre (lor), (...) dar din început n-a fost aşa"
(Mt. 19, 8). Prin această comportare, Fiul lui Dumnezeu încerca să-i facă pe iudei să înţeleagă că
"oamenii au fost ridicaţi la demnitatea de fii ai Săi, de împreunămoştenitori ai împărăţiei Sale",
iar familia devenea ceva sfânt, luminată fiind de iubirea divină, "care ajuta pe oameni să
îndeplinească poruncile Sale"23.

4.2. Femeia şi rolul său în familia iudaică

La originea vieţii se află „familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă
căsătoria.”24 Primul act şi de altfel cel mai important în procesul întemeierii unei familii este
„asocierea a două fiinţe libere pentru a convieţui şi pentru a fi părtaşi la toate.” 25
Căsătoria şi familia se constituie ca aşezăminte şi structuri majore ale existenţei. Familia,
instuţie global pusă în slujba vieţii este cel dintâi laborator al elaborării personalităţii umane, loc
în care se naşte pentru prima dată ideea de aproapele. Ea stă ca „celulă de bază la temelia

21
Constantinescu Ioan – Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2002, p. 130.
22
Man, arhimandrit Serafim – Livada Duhovnicească, op. cit., p. 48.
23
Ibidem.
24
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002,
p. 114
25
Dr. Nicolae Macariopolski, Familia creştină ca biserică familială (trad. de iconom stavrofor Ioan Cristea), în rev.
„Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1967, p. 232
15
organismului social.”26 Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă
afamiliei.”27 În familie se întruchipează chipul miniatural şi desăvârşit al societăţii.
Bărbatul şi femeia exprimă două modalităţi de existenţă ale omului. Omul a fost creat „ca
dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt
pentru împlinire şi creaţie.”28
Aşadar, căsătoria răspunde impulsului natural, înclinaţiei spontane care se află în om. Ea
îl eliberează pe individ din starea de solitudine, izolare şi separare egocentrică, îl predispune la a-
şi depăşi propriile limite, abandonându-se pe sine pentru a-şi putea deplasa centru de greutate
spre celălalt, pentru a i se putea dărui.
Aşezată pe baze teologice şi social umane, căsătoria relevă puternice entităţi etice şi
sacramentale. Dumnezeu este Creatorul lumii şi al legilor ei, evident şi al căsătoriei, ea
aparţinând deopotrivă ordinii naturale şi divine.
Familia iudaică era bine organizată, fiecare membru al ei avându-şi locul şi rolul bine
precizat. Femeia se adresa uneori bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soţia era considerată
oarecum un bun al soţului, ea era datoare soţului cu fidelitate absolută, dar nu putea pretinde
acelaşi lucru de la soţul ei, cu toate ca Legea lui Moise cuprinde unele prescripţii care au rolul de
a proteja soţia de abuzurile soţului (Deuteronom 21, 11-17; 22, 13-19) Intreţinerea materială a
soţiei era de datoria soţului care trebuia să-i asigure locuinţă hrană şi îmbrăcăminte, după
posibilităţi. (Iesire 21, 10)
Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei. (Eclesiast 7, 27) Dintre
toate abaterile soţiei, cea mai gravă era infidelitatea conjugală 29, care era aspru pedepsită prin
uciderea cu pietre. (Levitic 20) În principiu, prin a VII-a poruncă din Decalog este interzis
desfrâul atât al femeii cât şi al bărbatului. (Iesire 20, 14) Dar femeia care comitea adulter era mai
aspru pedepsită pentru că ea „face moştenitori din străini”. (Sirah 23, 30)
În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept
de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii.
(Deuteronom 21 19-23)
În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie
numeroasă era un dar divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14) iar cea fără urmasi ca o pedeapsă

26
Pr. Prof Corneliu Sârbu, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4,
1968, p. 150
27
Nicolae Mărginean, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262
28
Pr. Constantin Galeriu, Taina nunţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960, p. 489

29
Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în volumul „Familia creştină
azi”, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 30.
16
dumnezeiască. (Levitic 20,21) Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn
deosebit al binecuvântării divine (Facere 29, 31).
Educaţia profund religioasă a copiilor constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a
părinţilor, mai ales atatălui: „Cuvintele acestea să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când
şezi în casa ta, când eşti pe cale, când te culci, şi când te scoli, să le legi ca semn la mână şi să le
ai ca o tăbliţă pe fruntea ta”. (Deuteronom 6, 6-7). Educaţia şi instrucţia religioasă trebuia
săvârşită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, atunci când va
îmbătrâni nu se va abate de la ea”. (Pilde 22.6)
Familia era pentru evreii celula de bază a societatii, „membrii unei familii se simţeau
întradevăr acelaşi „os” şi aceeaşi „carne” iar a avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi
suflet.”13 Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci şi unul religios. Astfel, unele
sărbători se celebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toţi membrii familiei iar
capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare. (Iesire 12, 3; 13, 8)
Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar Noul
Testament „este considerată ca fiind mijloc de mântuire” 30: „femeia se va mântui prin naştere de
prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15). Cu
toate acestea, naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii, dacă unele
familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia
Sfântului Apostol Pavel chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă
nu-i cresc în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea
creşterii lor, întru înţelepciune şi învăţarea poruncilor lui Dumnezeu. (Efeseni 6, 4).
În procesul educaţiei părinţii, în calitate de primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea
dovadă de mult tact: „voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii vostri” (Efeseni 6, 4). Pentru
ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi copiii, trebuie să întreţină o
atmosferă de pace şi bună înţelegere mulţumind pentru toate lui Dumnezeu „în psalmi, în laude
şi cântări duhovniceşti”.(Coloseni 3, 14)
Aşadar, din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplă asociere, alianţă sau
contract juridic, unirea conjugală a fost înţeleasă întodeauna ca şi o comunitate existenţială, în
care domină dragostea, binecuvântarea lui Dumnezeu întru care soţii se dăruiesc unii altora cu
toată fiinţa lor împlinindu-se reciproc.

30
Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p.
48.
17
 În faţa tuturor forţelor disoluţiei, familia, acest factor de echilibru şi de neînlocuit, această
flacără de iubire şi pace, martoră a demnităţii umane, îşi afirmă forţa transfiguratoare, angajată
plenar şi conştient în faţa lui Dumnezeu şi a lumii.

4.3. Situaţia femeii după venirea în lume a Mântuitorului

O dată cu Legea iubirii, familia devenea un sfânt lăcaş, o "biserică mică", după cum o
numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, spre deosebire de Biserica Mare, care este mireasa lui
Hristos. Astfel, prin deducţie, putem ajunge la concluzia că, întrucât fiecare familie face parte din
Biserică, poate fi socotită şi ea mireasa lui Hristos. Prezenţa lui Hristos, Care o uneşte cu Sine,
face într-adevăr din familia creştină un organism în care pulsează veşnicia.
În Noul Testament aflăm că femeile au venit cele dintâi la credinţa în Hristos,
înduplecându-i şi pe soţii lor păgâni (I Petru 3, 1-4) a urma lui Hristos.
În Noul Testament găsim numeroase exemple şi de femei, creştine, care s-au evidenţiat şi
în activitatea lor misionară. De pildă, Sfântul Pavel amintea de Evodia şi Sintihi, din Filipi,
"...care au luptat pentru Evanghelie împreună cu mine şi cu Clement şi cu ceilalţi
împreunălucrători cu mine... " (Filip. 4, 2-3). Printre cei care se nevoiseră " împreună" cu Pavel,
" într-un suflet, pentru credinţa Evangheliei" (Filip. 1, 27) s-au numărat deci şi femei31.
Femeia creştină a avut, de altfel, un rol privilegiat şi în misiunea propovăduirii
Evangheliei. De altfel, femeile au fost printre membrii constitutivi ai primelor comunităţi
creştine (Fapte 1, 14; 5, 14; 8, 3; 9, 2; 22, 4 etc). Ele au fost şi cele care au avut grijă văduvelor
elinilor (Fapte VI, 1)32.
Despre aportul şi rolul femeilor în propovăduirea Evangheliei ne adevereşte şi Sfântul
Apostol Pavel (Ef. 5,22; Col. 3, 18-4; I Tim. 2, 8-15, I Cor. 18,2 s.u. etc).
Apostolul Pavel denumeşte unele femei creştine, ca de pildă Priscila, care îl ajutaseră în
activitatea sa misionara, drept "împreunălucrători" cu el "în Hristos-Iisus" (Rom. 16,3).
În Noul Testament aflam numeroase femei creştine care şi-au pus casele la dispoziţia
primelor comunităţi creştine, în scopuri misionare şi liturgice (Fapte 12,12 s.u.; 16, 15 etc). La
Ierusalim, de pildă, una dintre acestea a fost şi Maria, mama Sfântului Marcu, care şi-a pus casa
la dispoziţia comunităţii creştine. De altfel, casa sa a devenit şi centrul misiunii creştine
universale.

31
Paul Evdokimov, Femeia..., p. 50.
32
St. Tofană – Semnificaţia pascală a arătării lui Iisus Mariei Magdalena (In 20, 11,18), A.B. 7-9/2000, p. 89.
18
 În asemenea case, Apostolul Neamurilor a şi rămas, unde a predicat şi a săvârşit
"frângerea pâinii". În casa Lidiei (Fapte 16, 15-16, 40), de pildă, Sfântul Pavel "...a văzut pe
fraţi" şi le-a adus binecuvântarea sa apostolica. Acelaşi Apostol făcea menţiune expresa de
"Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor" (I Cor. 16, 19; Rom. 16, 5; II Tim. 4, 19),
de "fraţii din Laodiceea" şi de " Nimfa şi Biserica din casa ei (Col. 4, 15), de "Claudia" din Efes
(II Tim. 4, 21) şi de sora "Apfia" (Filim. 1, 2), precum şi de cei din "casa lui Stefanas, ..., pârga
Ahaei... " (I Cor. 16, 15)33.
Numeroase sunt textele din Noul Testament, privind locaşurile de rugăciune, puse la
dispoziţie de familiile primilor creştini. De pildă, Apostolul Pavel face menţiune expresa de
"Biserică" din casa lui Filimon din Colose (Filim. 1, 2). Alături de Filimon, desemnat ca
"împreunălucrător cu noi" (Filim. 1, 1), Pavel saluta şi pe "sora Aphia" şi pe "Arhip,
împreunăluptător cu noi" (Filim. 1, 2). Acelaşi Apostol îmbrăţişa pe "Priscila şi Acvila" (Rom.
16, 3) şi "...Biserică din casa lor" (Rom. 16, 5).
Acelaşi Apostol Pavel aminteşte şi de soţii Andronic şi Iunias, de acelaşi neam cu el,
adică evrei de origine, care fuseseră creştini înainte de încreştinarea Apostolului Pavel şi care
erau "vestiţi intre Apostoli" (Rom. 16, 7). Prin urmare, cei doi soţi desfăşuraseră o intensă
activitate misionara, de predicare a Evangheliei lui Hristos, aşa cum fuseseră şi soţii creştini
Acvila şi Priscila (Rom. 16, 3).
Urmând exemplul Apostolului Neamurilor, şi Părinţii Apostolici s-au adresat - în salutul
lor - familiilor creştine. De pildă, Sfântul Ignatie al Antiohiei saluta şi îmbrăţişă şi el "...casele
fraţilor mei, împreună cu soţiile şi copiii şi pe fecioarele cele numite văduve". De asemenea
Sfântul Ignatie îmbrăţişa "casa Taviei", dorindu-i "să fie tare în credinţa şi în dragoste trupeasca
şi sufletească"34.
Acelaşi Părinte Apostolic, Sfântul Ignatie Teoforul, îmbrăţişa pe creştinii din Smirna,
"...pe toţi pe nume şi pe soţia lui Epitropu împreună cu toată casa ei şi cu copiii". Prin urmare, şi
Sfântul Ignatie are în vedere întreaga familie creştină (bărbaţi, femei şi copii).
În Noul Testament, numeroase sunt şi referinţele privind diaconia femeii. Aceasta
diaconie sau slujire a îmbrăţişat diferite forme de manifestare.
Din epistolele pauline, constatăm că femeile creştine - soţii şi mame - erau implicate
plenar în viaţa Bisericii, implicit în misiunea ei evanghelica (I Cor. 11, 2-16; 14, 33-36; I. Tim. 2,
11-15). În aceleaşi epistole, Sfântul Pavel le cere femeilor să "...tacă în Biserică, căci lor nu le

33
Nicolae Nicolescu, Pr. Prof. Dr., Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Pr. Prof. Dr. Liviu
Munteanu – Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice, Ed. IBMBOR, Bucreşti, 1983, pp. 256-257.
34
?
Ibidem, p. 257.
19
este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi Legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva,
să întrebe acasă pe bărbaţii lor..." (I Cor. 14, 34-35). Desigur, deşi "...înţelegerea slujirii femeilor
este orientată patriarhal"35, totuşi, acestea sunt participante efectiv la activitatea misionara a
Bisericii creştine. Cât priveşte rolul lor pasiv - cu prilejul săvârşirii slujbelor religioase - acesta se
datora în primul rând faptului că primele comunităţi creştine, îndeosebi cele provenite în
exclusivitate dintre evrei, au preluat şi urmat tradiţia liturgica iudaica, care, îngăduindu-le doar
bărbaţilor să fie slujitori ai cultului, a confirmat rânduiala socială de tip patriarhal.
Reţinem, aşadar, că, în epistolele pauline, femeile au un rol bine definit în viaţa
comunităţilor creştine, şi îndeosebi în activitatea misionara a Bisericilor locale, iudeo-elenistice.
Concepţia paulină despre femeie a avut o contribuţie decisivă în transgresarea vechii
rânduieli patriarhale care stăpânea lumea greco-romană din vremea respectivă. De altfel, textul
de la Galateni 3, 28 a avut darul de a bulversa eşafodajul sistemului social-patriarhal.
Femeia n-a fost numai prima vestitoare a învierii Domnului, ci şi aceea care L-a uns, în
Betania, prevestind prin aceasta patimile şi moartea Domnului (Mc. 14, 3-9). " Ea a făcut - le
spunea Iisus ucenicilor săi - ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre
înmormântare" (Mc. 14, 19). Apreciind acest gest, încărcat de greutatea să simbolică,
Mântuitorul adăuga, zicând: "Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată
lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei" (Mc. 14, 9).
Atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de femeie - rezultată din relatările Sfintelor
Evanghelii - este cu totul alta decât aceea a contemporanilor săi, iudei, şi a celor din lumea
greco-romană. De aceea, s-a şi spus că Iisus a mântuit femeia prin însăşi atitudinea Sa, lipsită de
prejudecăţi, fata de aceasta.
Prin faptul de a îngădui să fie însoţit şi de femei în activitatea sa pământească (Lc. 8, 1-
3), Mântuitorul a arătat noua poziţie socială şi religioasă a femeii în societate şi Biserică.
Din textul de la Ioan 4, 1-42, constatăm că Mântuitorul depăşeşte graniţele mentalităţii
epocii sale, potrivit căreia doar cei dintr-o seminţie, ori de acelaşi neam, trebuia să facă obiectul
predicii Mântuitorului. Din convorbirile lui Iisus cu femeia samarineancă putem într-adevăr
reţine nu numai adevărul că "oricine" bea din "apa cea vie" a lui Hristos, adică din învăţătura
Evangheliei Sale, "nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor
de apă curgătoare spre viaţa veşnică" (In. 4, 13-14), ci şi atitudinea sa faţă de femeia de alt neam
decât cea din neamul său după trup.

35
Ibidem.
20
 După cum se ştie, în activitatea sa pământească, Mântuitorul Hristos a fost slujit şi de
femei păcătoase. Cazul femeii păcătoase, care I-a uns picioarele cu mir şi I le-a şters cu părul ei
rămâne pilduitor (Lc. 7, 37-50).
Prin atitudinea Sa faţă de această femeie păcătoasă, Iisus i-a redat demnitatea ei de
femeie şi consideraţia semenilor ei. Când a venit spre Iisus, practic, ea era o femeie exclusă din
societatea în care trăia, fiind compromisă din cauza comportamentului ei. Era marginalizată,
simbol ai păcatului, şi deci, în primul rând, demnitatea ei de femeie. Dar din starea în care se afla
nu putea ieşi de una singură. A avut nevoie de cuvintele lui Iisus: "Iertate îţi sunt păcatele" (Lc.
7, 48). Prin aceste cuvinte, femeia păcătoasa primeşte curaj pentru a începe o nouă viaţă.
Ea are putere să facă din ea un om nou. Ea este conştientizata de faptul că are un nou
viitor în faţă: trăirea intru iertare şi virtute.
Conform Decalogului, femeia se afla la dispoziţia soţului (Ex. 20, 17). Căsătoria era
rezultatul înţelegerii dintre părinţi (Gen. 21, 21; 24, 3; 28, 1; 34, 4 s.a.). Căsătoria se desfăcea
doar prin voinţa expresa a bărbatului (Gen. 21, 10). Cât priveşte divorţul prin "scrisoarea de
despărţire" (get, în ebraică), aceasta apare abia "...în ultima fază a independenţei naţionale (der
nationalen Selbstan-digkeist)" din istoria Vechiului Testament a poporului evreu 36.
Ulterior, pentru divorţ, au fost prevăzute şi o seamă de motive (Deut. 24, 1), care situau
însă femeia la "beneplacitum"-ul soţului.
În epoca Noului Testament, femeia evreică putea să se adreseze autorităţii rabinice pentru
desfacerea căsătoriei, cu condiţia ca aceasta să justifice motivele de divorţ. În cazul în care soţul
refuza să-i acorde "scrisoarea de despărţire", i se interzicea să se recăsătorească 37.
Or, după legea Noului Testament, femeia este părtaşă şi la autoritatea şi cinstea
recunoscută bărbatului (Ef. 5, 22 s.u.). "...Femeia - scrie Sfântul Ioan Gură de Aur - împărtăşeşte
autoritatea şi, mai mult, cinstea, ..., fiindcă soţia a primit de la Hristos nu doar datoria de a-şi iubi
(soţul), ci şi pe aceea de a face să domnească ordinea... în casa sa... Or, atunci când îşi
administrează casa sa, ea este aptă şi în administrarea Bisericii, deoarece casa nu este decât o
Biserică mai mică. Urmând drumul virtuţii - adaugă acelaşi Sfânt Părinte - bărbatul şi femeia pot
cu uşurinţă să se ridice mai presus de toate. Amintiţi-vă de Avraam, de Sara, de Isaac, ..., cum
întreagă familie era bine ordonată, ce pietate în fiecare din membrii săi. Această femeie
îndeplinea cu anticipaţie preceptul apostolic, ea se temea de bărbatul său; ea însăşi atesta acest
lucru... (Fac. 18, 12). El (Avraam), de partea sa, o iubea în aşa fel încât i se supunea întru toate.
Fiul era deopotrivă un model de înţelepciune."38
36
Ibidem.
37
Ibidem, p. 83.
38
Sorin Marţian – Introducere în studiul Noului Testament, Cluj, Editura Napoca Star, 2003, p. 41.
21
 Din teologia paulina desprindem şi raportul dintre bărbat şi femeie. În această privinţă,
iată cum se exprima Apostolul Pavel: "... Voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui
bărbat, iar capul femeii este bărbatul... " (I Cor. 11, 3), şi ca "...femeia este slava bărbatului 39.
Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul
pentru femeie, ci femeia pentru bărbat... Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie,
în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci
precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie, şi toate sunt de la Dumnezeu" (I
Cor. 11,7-12)40.
Sfintele Evanghelii ne spun că Mântuitorul Hristos a vindecat şi "unele femei... de duhuri
rele şi de boli", cum fuseseră, de pildă, Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte
demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care-I slujeau
din avutul lor" (Lc. 8, 2-3).
Printre minunile săvârşite de Mântuitorul, unele le privesc în exclusivitate pe femei, care
au fost vindecate până şi în ziua sâmbetei. Aşa este cazul femeii care " avea de optsprezece ani
un duh de neputinţa şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Iisus,
văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra
ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu" (Lc. 13, 11-13)41.
Este interesant de reţinut că, pentru Mântuitorul, această femeie gârbova era şi ea "fiica
lui Avram" şi de aceea se cuvenea să fie "dezlegata" de "legătura satanei" chiar şi "în ziua
sâmbetei" (Lc. 13, 16). Prin urmare, atât bărbaţii, cât şi femeile sunt fiii aceluiaşi Părinte,
Avraam, şi deci egali înaintea lui Dumnezeu.
Aşadar, la Dumnezeu, nu se face deosebire între femei şi bărbaţi. De altfel, denumirea de
"fiică a lui Avraam" ne arată ca şi femeile aparţin "...comunităţii celor mântuiţi la sfârşitul
veacurilor"42.

4.4. Învăţătura Romano-Catolică despre “Immaculata conceptio beatae virginis

Mariae”
39
Constantinescu Ioan – Studiul Noului Testament, ed. cit., p. 133.
40
Ibidem, p. 135.
41
Sorin Marţian – Introducere în studiul Noului Testament, ed. cit., p. 42.
42
?
Ibidem.
22
 Dacă Biserica Ortodoxă a păstrat şi-a mărturisit întotdeauna învăţătura despre curăţenia
şi sfinţenia Măriei, romano-catolicii au ridicat la rang de dogmă o teleogumenă din secolul IX, a
lui Paschasius Radbertus, care învăţa imaculata concepţie a Maicii Domnului. 43 Potrivit acestei
dogme, Fecioara Maria a fost concepută fară păcat strămoşesc, adică în naşterea naturală, după
trup, a Fecioarei, nu este amestecat păcatul originar. Din toţi câţi îşi trag originea de la Adam,
Fecioara Maria este prima, singura, afară de Hristos, care nu moşteneşte păcatul Iui Adam.
Curăţirea este făcută fie înainte de zămislirea ei, fie chiar în actul naşterii, în nici un caz, nu după
naştere.44
În acest fel, lucrarea Sfântului Duh la zămislirea Mântuitorului n-a însemnat o nouă
curăţire a Sfintei Fecioare. Ea, deşi trebuia să fie amestecată ca toţi oamenii în păcatul
strămoşesc, n-a fost, făcând excepţie şi aceasta încă de la începutul ei ca fiinţă omenească.
Aceasta pentru că, naşterea trupească a Mântuitorului dintr-o fire întinată de păcat înseamnă că
El ar fi putut moşteni înclinările firii păcătoase, fapt ce nu poate fi conceput.
Această învăţătură a fost ridicată la rang de dogmă în Biserică Romano-Catolică prin
Bula din 1854, de către papa Pius al IX-lea, „Inefabilis Deus”: „Prea binecuvântata Fecioară
Maria, din chiar primul moment al conceperii sale printr-o graţie specială a Atotputernicului şi
printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Hristos, Salvatorul neamului
omenesc, a fost păstrată scutită de necurătia păcatului originar.“45
Această dogmă are consecinţe foarte periculoase. „A afirma că Fecioara Maria a fost
concepută fară păcatul strămoşesc înseamnă a afirma că Fecioara Maria s-a mântuit fără
Hristos. Dar a susţine că cineva s-a mântuit fară Hristos înseamnă a diminua importanţa
mântuirii realizate de Hristos.“46
Biserica Ortodoxă după cuvintele Sfintei Scripturi (Rom 5, 12; 3, 23; In 3, 6; I Cor 15,
21) şi mărturiile Sfintei Tradiţii a mărturisit totdeauna învăţătura că toţi oamenii se nasc cu
păcatul strămoşesc şi, deci, toţi au nevoie de mântuirea realizată prin Iisus Hristos (Rom 5, 15-
16). Singur Hristos este cu desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce ceilalţi muritori, fiind
născuţi din Adam, poartă un trup supus legii păcatului. Dacă am admite învăţătura catolică
despre Imaculata concepţie a Sfintei Fecioare ar însemna să admitem că, ea a fost izbăvită de
păcatul strămoşesc în afară de Hristos, înainte de întruparea şi jertfa lui de mântuire, prin care

43
Pr. Prof Univ. Dr. Dumitru Popescu, Diac. Doru Costache, Introducere in Dogmatica Ortodoxă, Ed. Libra,
Bucureşti, 1997, p. 106.
44
Sf. Ioan Maximovici Cinstrirea Maicii Domnului in Biserica Ortodoxă, Editura Icos, Bucureşti, 1999, p. 34.
45
Pr. Prof. Dr. Eduard Ferenţ., Mariologia, Ed. Presa Bună, Iaşi. 1998, p. 93.
46
?
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu - Diac. Doru Costache, op. cit., p. 107.
23
omenirea a fost împăcată cu Dumnezeu. Ar fi existat, deci, o lucrare a harului mântuitor înainte
de venirea lui Hristos în lume şi în afară de El.
După învăţătura Bisericii creştine, aşa cum este afirmată în mărturiile scripturistice,
harul mântuitor pentru eliberarea omului din robia păcatului s-a revărsat în lume odată cu Iisus
Hristos şi prin Iisus Hristos; ca urmare, în afară de Hristos nu există mântuire.
Împăcarea omului cu Dumnezeu s-a făcut numai de către Iisus Hristos şi s-a realizat
numai prin Iisus Hristos, prin jertfa sa de pe cruce, aşa cum mărturiseşte Apostolul neamurilor
când spune că ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului sau fiindcă Dumnezeu este cel
care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos (II Cor 5, 18; Col 1, 22).47
Învăţătura despre „neprihănita zămislire” nu are temei nici în Sfânta Scriptură, nici în
Sfânta Tradiţie, ci este de domeniul speculaţiei filosofice, vrând să o scoată pe Maica Domnului
de sub necesitatea de a se fi mântuit prin Hristos. In felul acesta, pentru ea, Iisus Hristos nu mai
este unicul Mijlocitor şi Mântuitor. Or, Sfânta Scriptură afirmă categoric că; „întru nimeni altul
nu este mântuire” (Fapte 4, 12) şi fară Hristos nu se poate face nimic (In 15, 5).
„După câte se vede, catolicismul mută curăţirea Fecioarei de păcatul strămoşesc
înainte de sălăşlui rea Logosului în ea”.48

4.5. Maica Domnului în protestantism şi islam

Fecioara Maria s-a bucurat dintotdeauna de o cinstire deosebită din partea creştinilor.
Cultul Maicii Domnului a cunoscut, totuşi, o anumită dezvoltare după Sinodul Ecumenic de la
Efes (431), prilej cu care Fecioara Maria a fost numită „Născătoare de Dumnezeu”, adică cea
prin intermediul căreia Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, confirmând, în acest fel, credinţa
dintotdeauna a creştinilor. De altfel, termenul de „Născătoare de Dumnezeu” fusese folosit şi de
alţi părinţi şi scriitori bisericeşti, cu mult înaintea sinodului din 431, fiind considerat a fi de
tradiţie apostolică.
Prima atestare a termenului se află într-o scriere a lui Origen din 230. Pe lângă acesta şi
Sfântul Atanasie cel Mare (în 330), Sfântul Grigorie Teologul (în 370), Sfântul Ioan Gură de Aur
(în 400) au folosit sintagma „născătoare de Dumnezeu” cu referire la Maria, mama lui Iisus.
Un fapt aparte, referitor la cinstirea Maicii Domnului este acela că, pe lângă Bisericile
Ortodoxă, Catolică şi riturile necalcedoniene, care au un cult deosebit pentru „cea plină de dar”,

47
Pr. Prof. Mircea Chialda, Preacurata Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu (Mariologia) ..., p. 337.
48
Monahia Semfora Gafton, op. cit., p. 99.
24
chiar şi iniţiatorii reformei protestante au subliniat cinstea pe care o merită Fecioara Maria,
afirmând totodată, în spiritul autenticei tradiţii creştine pururea fecioria sa.
De exemplu, Martin Luther spunea că Fecioara Maria este „cea mai mare între femei”,
şi „niciodată nu o vom putea mări destul”, că „venerarea Maicii Domnului este înscrisă adânc în
sufletele creştine” şi orice creştin ar trebui să facă în aşa fel încât „Fecioara Maria să fie
cunoscută şi cinstită de toată lumea”. Jean Calvin susţinea că: „Nu poate fi negat faptul că
Dumnezeu, alegând-o pe Maria să fie maica Fiului său, a cinstit-o într-un mod cu totul deosebit”,
iar Ulrich Zwingli era de părere că: „Cu cât creşte între oameni dragostea faţă de Hristos, cu atât
creşte şi cinstirea adusă Mariei”. Observăm, aşadar, că învăţătura despre cinstirea Maicii
Domnului nu a fost respinsă de primii protestanţi, dimpotrivă.
Maica Domnului în Islam
Deşi poate puţini din cititorii acestui articol s-ar fi aşteptat, Fecioara Maria se bucură de
o cinstire aparte şi în religia islamică. Nici o altă femeie nu primeşte în Coran atenţia pe care o
primeşte Maica Domnului, fiind considerată cea mai sfântă, pioasă şi virtuoasă femeie. Mai mult
decât atât, capitolul 19 din Coran are ca titlu numele Fecioarei, povestind viaţa ei, în condiţiile în
care din cele 114 capitole ale cărţii sfinte a Islamului doar 8 capitole mai sunt denumite cu
numele unor persoane.
Musulmanii, urmând Coranului, consideră că Maria l-a născut pe Iisus doar prin voia lui
Allah, fiind fecioară şi aşa rămânând până la sfârşitul vieţii.

Concluzii

În Sfânta Scriptură avem două modalităţi de prezentare a Maicii Domnului: una

prefigurativa sau tipică, în Vechiul Testament, şi alta direct sau deplin revelată, în Noul
Testament. Aceasta din urmă cu precădere în Evangheliile Naşterii Mântuitorului la Sfinţii
Evanghelişti Matei şi Luca.
În Vechiul Testament se face menţiune despre femei care au avut o însemnătate specială
în istoria mântuirii până la venirea lui Mesia. Astfel, Eva primea făgăduinţa izbânzii asupra
diavolului (Facere 3, 15); Sarra devenea maica unui popor nou, a poporului ales şi chiar a mai
multor popoare (Facerea 17, 15-16); Rebeca şi Rahila modele de mame devotate şi soţii
credincioase, harnice şi ospitaliere, şi-au sprijinit fiii lor şi I-au întărit cu sfatul lor (Facerea 27,
5-17 şi 42-45; 35, 16-18); Iaela (Judecători 4, 17-22) şi Rut (Rut 4, 13-22), Ana mama lui

25
Samuel (1 Regi 1, 10-11 şi 27-28) şi Estera (Estera, 5, 1-7, 3-6) au arătat evlavie deosebită,
iubire neţărmurită pentru poporul ales şi pentru lucrarea lui Dumnezeu în lume49.
În Noul Testament, Maica Domnului este mereu alături de Mântuitorul Hristos, suferind
dimpreună cu El, ca mamă, chinurile Golgotei şi bucurându-se de Învierea din morţi, ca şi de
Înălţarea la cer. Apoi, după Înălţare, Ea devine cu predilecţie centrul atenţiei fireşti a Sfinţilor
Apostoli faţă de Maica dumnezeiescului lor Învăţător şi Domn 50. Dintre Sfinţii Apostoli Sfântul
Ioan Evanghelistul, ca ucenic iubit al Mântuitorului şi căruia Fiul lui Dumnezeu I-a încredinţat
grija pentru Maica Domnului încă dinaintea morţii pe cruce, a cinstit-o ca pe o Mamă a sa şi a
Bisericii întemeiate la Cincizecime. De altfel, Biserica primară s-a constituit în momentul opririi
Sfântului Duh peste Apostolii adunaţi în jurul Maicii Domnului (Fapte 1, 14 şi 2, 1-3)51.
Spre deosebire de celelalte femei menţionate în Vechiul şi în Noul Testament, numai
Maica Domnului a fost obiectul unor profeţii. Isaia a prezis că Fecioara va naşte pe Mântuitorul
în chip minunat, ca un mare semn dumnezeiesc de izbăvire a poporului ales şi de mântuire a
lumii: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte
fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Ezichiel a profeţit despre Maica Domnului ca
Pururea Fecioară în viziunea sa despre noul templu al lui Dumnezeu, simbolizând-o printr-o
poartă tainică a Dumnezeului lui Israel. „Şi mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se
va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De
aceea va fi închisă” (Iezechiel 44, 2). Ieremia închipuie tot Israelul într-o fecioară care se
întoarece la Domnul şi Stăpânul ei pentru ascultare, ca să devină „Locaş al dreptăţii şi munte
sfânt” binecuvântat de Dumnezeu (Ieremia 31, 21-23). Psalmistul o descrie pe Sfânta Fecioară ca
pe o Împărăteasă ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu: „Stat-a împărateasa de-a dreapta Ta,
îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Psalm 44, 11).
Tot Maica Domnului este preinchipuită aici şi ca Fiica Împăratului Dumnezeu,
împodobită şi urmată de fecioare, cu alai: „Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată
cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată. Aducese-vor Împăratului fecioara în urma ei, prietele ei
se vor aduce ţie” (Ps. 45, 15-16). Fără îndoială că aceste fecioare însoţitoare sunt nenumăratele
fecioare muceniţe, care au urmat în smerenie şi sfinţenie jertfelnicia Maicii Domnului, tot aşa
cum femeile mironosiţe au însoţit-o în momentele grele ale Patimii şi îngropării Domnului nostru
Iisus Hristos. De asemenea, dreptul Simeon a prezis suferinţa Maicii Domnului zicându-I, după
ce a binecuvântat pe Pruncul Iisus: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora

49
Pr. Prof. Dr. Nicolae Nicolescu, Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Pr. Munteanu, Prof. Dr.,
Liviu – Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice, Ed. IBMBOR, Bucreşti, 1983, pp. 71-72.
50
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgrean, op. cit., p. 269.
51
Ibidem, p. 270.
26
din Israel şi spre semn de contrazicere ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi prin
însuşi sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 34-35).
Mai presus de cinstirea omenească faţă de Maica Domnului, adusă prin cuvintele
profeţiilor amintite aci, este însă cinstirea dumnezeiască adusa ei în chip minunat. Astfel, înainte
de momentul extraordinar al Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară a fost vestită
de Dumnezeu prin înger că a fost aleasă pentru a naşte pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cum
arată Sfântul Evanghelist Luca. Îngerul Gavril a fost trimis de la Dumnezeu către o fecioară din
casa lui David, al cărei nume era Maria: „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, cea plină de
dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată est tu între femei. Iar ea văzându-l s-a tulburat de
cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce va fi însemnând urarea aceasta? Şi îngerul a zis: Nu te teme
Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema
numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preinalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va
da Lui tronul lui David, tatăl Său, şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu
va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi
răspunzând, îngerul I-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul Care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca
1, 28-35).
Naşterea Mântuitorului Hristos din Sfânta Sa Maică a fost însemnată în chip minuat cu
evenimente cereşti şi pământeşti: apariţia unei stele mari pe cer (Matei 2, 1-11), călăuzitoare
pentru magii care au venit să se închine Pruncului Iisus; un înger al lui Dumnezeu a vestit
păstorilor că „vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca
2, 11); alţi îngeri, „mulţime de oaste cerească”, lăudau pe Dumnezeu şi ziceau: „Slavă întru cei
de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 13-14). Pe aceste
lucruri minunate, ca şi pe altele în legătură cu Naşterea Mântuitorului şi copilăria Lui - arată
Sfântul Evanghelist Luca - Maica Domnului le păstra în inima ei (Luca 2, 19 şi 51), întrucât ştia
că ele sunt cu totul mai presus de ceea ce poate cugetă mintea omenească, şi că sunt lucrări
dumnezeieşti.
Aşadar, Maica Domnului are un loc deosebit în istoria mântuirii neamului omenesc
pentru că ea este noua Evă curăţită de păcatul neascultării prin ascultarea de Dumnezeu la
Întruparea Mântuitorului, este Mama Fiului lui Dumnezeu Întrupat (Emanuel); iar întrucât
Biserica este numită Trup al lui Hristos şi popor nou de credincioşi, Maica Domnului este şi
Maică a Bisericii, a tuturor celor renăscuţi prin Hristos, prin Sfântul Botez.

27
 Bibliografie

1. Anania, Bartolomeu Valeriu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului – Noul

Testament, versiune redactată şi comentată, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993

2. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, Ed.
I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002

3. Petru, Sescu, Encuţă Toma, Percă Mihai (coordonatori) – Introducere în Sfânta

Scriptură, vol. I, , Editura Presa Bună, Bucureşti, 1999

4. Man, arhimandrit Serafim – Livada Duhovnicească – Predici; Editura Arhiepiscopiei

Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; Cuj-Napoca, 1990

5. Constantinescu Ioan – Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al BOR, 2002

6. Corniţescu, Pr. Prof. Emilian, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul
Testament, Ortodoxia, nr. 3/1980

7. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studiul biblic al Noului Testament, Ed. Europolis,
Constanţa, 2005

8. Dionisiatul, Monah,Teoclit, Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinți,

Ed. Bizantină, București, 1998

9. Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 2004

10. Gafton, Monahia Semfora, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Sophia, București,
1999

11. Macariopolski, Dr. Nicolae, Familia creştină ca biserică familială (trad. de iconom
stavrofor Ioan Cristea), în rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1967

12. Sârbu, Pr. Prof Corneliu, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968

13. Nicolae Mărginean, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944

14. Galeriu, Pr. Constantin, Taina nunţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960

15. Vizitiu, Pr. Lect. Mihai, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în
volumul „Familia creştină azi”, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995

16. Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldoveanu, Ed.
Christiana, Bucureşti, 1995

17. Tofană, St. – Semnificaţia pascală a arătării lui Iisus Mariei Magdalena (In 20, 11,18),
A.B. 7-9/2000
28
18. Nicolescu, Nicolae, Pr. Prof. Dr., Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad,
Pr. Prof. Dr. Liviu Munteanu – Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice, Ed.
IBMBOR, Bucreşti, 1983

19. Marţian, Sorin – Introducere în studiul Noului Testament, Cluj, Editura Napoca Star,
2003

20. Melniciuc-Puică, Pr. Lect. Dr., Ilie, Studiul Noului Testament – suport de curs, Anul I,
Semestrul I, Facultatea de Teologie Dumitru Stăniloae din Iaşi

21. Nicolescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad,
Pr. Munteanu, Prof. Dr., Liviu – Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice,
Ed. IBMBOR, Bucreşti, 1983

22. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhid. Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică,
pentru seminariile teologice, ediţia a treia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2000

29