Sunteți pe pagina 1din 20

CINE ESTE IISUS HRISTOS PENTRU MINE?

Prea iubiţilor,

Drumul meu de la Sfântul Sava din Buzău şi până la Sfântul Gheorghe din
Covasna a fost cel mai scurt, deoarece am plecat de acasă de la mine şi am venit
tot acasă, aici la Centrul eclesiastic ,,Mitropolitul Nicolea Colan”, unde mă simt
,,ca acasă” ori de câte ori vin pe aceste meleaguri binecuvântate, care alcătuiesc
,,inima României” şi ,,sufletul spiritualităţii româneşti şi ortodoxe”.
Trăiesc o mare bucurie sfântă în prezenţa Prea Sfinţitului Părinte Episcop
Ioan, ,,apostolul românilor” din această zonă a României, dar şi o mare emoţie
în faţa frăţiilor Voastre.
Prezenţa mea aici în acest oraş cu nume de sfânt mă onorează mult, dar în
acelaşi timp mă şi responsabilizează. Sunt foarte conştient că pe umerii mei
apasă în clipa de faţă o dublă misiune: aceea de slujitor bisericesc, dascăl de
teologie dar în acelaşi timp şi misiunea de român, iubitor al neamului nostru
românesc.
Prezenţa mea aici este un răspuns la o invitaţie din partea filialei: ,,Liga
Tineretului Creştin Ortodox” din Sfântul Gheorghe, care are o lucrare minunată
şi binecuvântată; o filială activă, ancorată în acest apostolat al ortodoxiei şi al
spiritului românesc. Părintele profesor Sebastian Pârvu este unul din mulţii
preoţi şi profesori activi la această filială, la care se adaugă tinerii acestui oraş
care împreună români şi maghiari alcătuiesc speranţa noastră.
Am fost invitat să abordez un subiect de maximă importanţă un subiect
foarte vechi, dar în acelaşi timp de mare actualitate; un subiect inepuizabil, o
temă despre care s-a vorbit şi s-a scris de mii de ani şi care nu va înceta
niciodată: ,,Cine este Iisus Hristos pentru mine?”

1
Este o temă religioasă dar în acelaşi timp şi personală, deoarece mă
priveşte, pe mine, pe tine, pe voi şi pe noi toţi deopotrivă.
Nimeni nu poate sta în afara Mântuitorului Iisus Hristos; nimeni nu poate
spune că nu mă priveşte acest subiect chiar şi atunci în ipostaza în care noi nu
credem în Iisus; Iisus încă mai are încredere în noi; ne iubeşte, ne aşteaptă la El
cu braţele deschise, chiar şi în ipostaza când ne lepădăm de El; Iisus Hristos mai
mult se leagă de noi, pentru că îl doare mult nepăsarea şi indiferenţa noastră,
pentru că suntem copiii lui Iisus, chiar şi în ipostaza când nu-L cunoaştem
îndeajuns pe Mântuitorul Hristos, El, Iisus ne cunoaşte atât de bine, ba chiar
înainte de a ne naşte, de a păşi în această viaţă pământească. Iisus Hristos este
dintotdeauna şi pentru totdeauna şi pentru toţi oamenii de pe această planetă
Terra.
Religia creştină în sine nu este o filozofie, o doctrină, un sistem, un
principiu, o concepţie oarecare; ci religia creştină este în primul rând ,,viaţă în
Hristos şi cu Hristos”.
Creştinul este prin excelenţă un ,,hristofor”: un purtător de Hristos în
sufletul şi în trupul nostru prin Sfânta Împărtăşanie dar şi prin cuminecarea din
cuvintele sacre ale Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.
Cuvântul ,,religie” provine din latinescul ,,religo-are” care se traduce: ,,a
lega ceva”. Religia însemnă legătura omului cu Dumnezeu. Este o legătură vie
personală, care ne angajează fiinţial pe această cale de comuniune sfântă.
Legătura noastră cu Dumnezeu în calitate de creştini o facem doar prin
Mântuitorul Iisus Hristos, după cum ne spune chiar Iisus Hristos: ,,Nimeni nu
vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6).
Nu se poate religie creştină fără de Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iisus
Hristos este viaţa noastră, existenţa şi sensul vieţii noastre. Fără de El nu putem
face nimic. El este ,,Alfa şi Omega” (Apoc. 1,8) ,,Începutul şi sfârşitul”, în El
descoperim împlinirea noastră.

2
Răspunsul la această cutremurătoare întrebare: ,,Cine este Iisus Hristos
pentru mine?”este vital: deoarece de acest răspuns va depinde de astăzi, din
clipa de faţă, atitudinea, poziţia mea şi felul meu de viaţă vis-à-vis de
Mântuitorul Hristos, dar şi faţă de cei din jurul meu. Relaţia mea personală cu
Mântuitorul Hristos se reflectă în relaţiile mele cu cei din jurul meu. Dacă
cineva crede cu adevărat în Hristos nu poate face rău celui de lângă el.
În măsura în care cunoşti mai bine pe cineva, pe cel de lângă tine îl iubeşti
şi mai mult, aşa cum este el. Cunoaşterea este calea cea mai sigură a iubirii
spirituale. Este o mare criză a cunoaşterii pe verticală, dar şi pe orizontală. Ne
lipseşte cunoaşterea fiinţială, profundă a lucrurilor, a vieţii.
Ca să-L iubim mai mult pe Mântuitorul Hristos trebuie mai întâi să-L
cunoaştem bine şi ca să-L cunoaştem mai bine trebuie să ne apropiem mai mult
de El, să studiem viaţa, învăţătura şi activitatrea Lui mântuitoare.
Toate acestea le aflăm din Sfânta Scriptură ,,Cartea lui Dumnezeu”, în
Sfânta Evanghelie care cuprinde cuvintele lui Iisus şi despre Iisus Hristos.
Despre Mântuitorul Hristos aflăm în Biserică, care este ,,Şcoala vie a
Duhului Sfânt”. Despre Mântuitorul Hristos aflăm multe informaţii, date, referiri
în Sfânta Tradiţie care este învăţătura orală, memoria vie, fidelă a Bisericii
noastre strămoşeşti.
Cine este Iisus Hristos? o întrebare la care se dă un răspuns simplu: Iisus
Hristos este Iisus Hristos.
Este greu să dai o definiţie despre Mântuitorul Iisus Hristos.
Aşa cum viaţa noastră nu se defineşte; ci ea se trăieşte; la fel cum iubirea
noastră nu se defineşte; ci ea se trăieşte şi se mărturiseşte la fel şi Mântuitorul
Iisus Hristos nu se defineşte ci, El, se trăieşte în adâncul fiinţei noastre.
Iisus Hristos este şi nume dar şi lucrare sfântă mântuitoare în acelaşi timp.
În Sfânta Evanghelie de la Matei, în legătură cu Naşterea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, se spune că îngerul binevestitor Gavriil i-a spus dreptului
Iosif: vei chema numele Lui Iisus; deci Ii vei zice Iisus, cu explicaţia că ,,El va

3
mântui pe poporul Său de păcate” (Matei 1,21). În Sfânta Evanghelie de la Luca,
capitolul 2, acolo unde se vorbeşte despre Vestea cea bună adusă de îngerul unor
păstori, ciobani din apropierea Betleemului, le-a spus: ,,Vă binevestesc vouă
bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut vouă azi Mântuitor,
care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11).
Cuvântul ,,Iisus” este de origine ebraică şi însemnă ,,Mântuitor” după
spusa îngerului, iar cuvântul ,,Hristos” este de origine greacă şi înseamnă
,,Unsul”, unsul în înţelesul de ,,Alesul”. În Vechiul Testament erau aleşi ai Lui
Dumnezeu preoţii, proroocii şi împăraţii şi erau investiţi în calitatea lor prin
ungere cu undelemn sfinţit. Domnul Iisus Hristos este preot, este împărat, şi este
profet prin lucrarea Lui, prin activitatea Lui şi este numit pentru aceasta Unsul în
înţelesul de Alesul.
Deci când zicem ,,Iisus Hristos” noi zicem ,,Iisus cel ales de Dumnezeu”;
,,Iisus Cel Uns de Dumnezeu”; Iisus Cel pus deoparte pentru mântuirea
oamenilor, adică a noastră.
Cine este Iisus Hristos? El este Fiul lui Dumnezeu Tatăl; este a doua
Persoană a Sfintei Treimi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt împreună formează o
singură Dumnezeire.
Întotdeauna când spunem Dumnezeu rostim în acelaşi timp şi numele
fiecărei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Mare este Taina lui Dumnezeu, Taina Sfintei Treimi, despre care Origen,
un mare scriitor spunea că: ,,Biserica este plină de Sfânta Treime”. Dumnezeu
este o Fiinţă personală.
El este o Iubire personală absolută, după cum şi Sfântul Apostol şi
evanghelist Ioan ne spune că ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,8). Întotdeauna
când spunem ,,iubire” ne gândim deodată, la cel puţin două persoane care se
iubesc. Dar iubirea între două persoane nu este deplină, sfântă şi dumnezeiască.
Eu te iubesc ca şi tu să mă iubeşti; îţi dau iubirea mea pentru a primi iubirea ta;
este un schimb de valori: îţi dau ca să-mi dai.

4
Adevărata iubire este doar acolo unde sunt trei persoane, aşa cum întâlnim
într-o familie: tata, mama, copilul; tata şi mama se iubesc cu adevărat prin copil,
tata dă iubire copilului prin mamă, şi mama dă iubire copilului prin tată; şi
copilul îi leagă pe părinţi Într-o familie adevărată totul este iubire; este o iubire
care se revarsă dintr-un înaltul, fără ca cineva să aştepte nimic de la celălalt.
Bucuria mare este de a dărui iubire, pe care să nu o aştepţi, deoarece ea
deja se revarsă în tine fără ca tu să o ceri.
Iubirea este temeiul dogmatic de înţelegere al Sfintei Treimi.
Iubirea ne explică taina Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt toate
Persoanele treimice, egale având aceeaşi fiinţă şi existând dintotdeauna.
În Crez, sau Simbolul Credinţei care în sine este ,,Constituţia Bisericii”
sau rezumatul, esenţa Sfintei Scripturi se spune că aşa: ,,Cred întru Domn Iisus
Hristos Fiul lui Dumnezeu, unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-
Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă
cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire, S-a pogărât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria, şi S-a făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a
pătimit şi s-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi s-a suit la ceruri şi
şade de-a dreapta Tatălui; şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii, a
Cărui nîmpărăţie nu va avea sfârşit”.
Din această mărturisire de credinţă reese clar că Iisus Hristos este
Dumnezeu; că El este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul nostru.
Acesta a fost crezul primilor creştini şi aceasta este de fapt şi credinţa
noastră a celor de astăzi.
Această temeinică mărturisire de credinţă, că, Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu Mântuitorul s-a manifestat prin cuvinte dar şi prin simboluri chiar
din primii ani ai religiei creştine care a fost mult persecutată de către evrei dar şi
de păgâni.

5
În timpul persecuţiilor creştine din primele veacuri, creştinii se
recunoşteau între ei printr-o parolă, printr-un simbol şi anume ,,peştele”.
În perioada marilor persecuţii împotriva Bisericii, creştinii de multe ori
erau nevoiţi să slujească în catacombe, în peşteri, şi în clădiri ascunse.
Drumul până la acele locuri liturgice era marcat cu indicatoare având
semnul peştelui. Când se întâlnea un creştin cu altul îşi făceau semnul peştelui
discret fie cu toiagul pe pământ, fie prin aer cu mâna, fie rostind în şoaptă
cuvântul ,,peşte”. De ce s-a ales acest cuvânt: peşte?
Pentru că în limba greacă la ,,peşte” se spune ,,ihtis” şi cuvântul ,,ihtis”
este format din iniţialele cuvintelor: ,,Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul”. Iată câtă înţelepciune au avut primii creştini pentru a se cunoaşte
între ei ca şi creştini şi pentru a arăta cine este Iisus Hristos? Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul. Admirabilă mărturisire!
Din Biblie aflăm că în urmă cu două mii de ani, pe timpul Mântuitorului
Hristos când trăia pe pământ în ţara Sfântă, Israelul de azi circulau păreri diferite
cu privire la persoana Mântuitorului Hristos. Unii îl confundau cu Moise, cel
mai mare lider religios al evreilor, alţii cu Sfântul Ioan Botezătorul alţii cu
Ieremia un alt profet mare al evreilor, alţii cu Sfântul Ilie care pentru vrednicia
vieţii sale a fost ridicat la ceruri şi că el ar fi venit din ceruri din nou pe pământ
în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Auzând atâtea păreri cotradictorii despre Sine, Mântuitorul s-a adresat
cum era şi firesc şi ucenicilor Săi: ,,Voi cine credeţi că sunt Eu?” După ce
apostolii s-au consultat în mod democrat, s-a ridicat Petru cel mai în vârstă şi a
dat răspuns lui Iisus în numele tuturor ucenicilor: ,,Tu eşti Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Celui Viu...” (Matei 16,16).
Iată cel mai bun răspuns; la întrebarea conferinţei de astăzi: ,,Cine este
Iisus Hristos?” El este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.
Toată învăţătura Bisericii Ortodoxe este bazată pe Sfânta Scriptură, adică
pe Biblie. Biserica ne învaţă întotdeauna doar ce scrie în Sfânta Scriptură cât şi

6
în Sfânta Tradiţie. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, El, este o Persoană
divină cu două firi: una divină şi una umană. După firea divină Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; este din totdeauna Dumnezeu
adevărat; este din veşnicie născut din Tatăl fără de mamă. Firea umană,
Mântuitorul Hristos a primit-o prin întrupare când Logosul, adică Hristos s-a
făcut trup omenesc (Ioan 1,14) prin naşterea din Sfânta Fecioara Maria prin
lucrarea Duhului Sfânt (Luca cap. 1,35).
Naşterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară s-a făcut fără de tată
biologic; deoarece la mijloc a fost lucrarea Duhului Sfânt; acea lumină sfântă
care a învăluit-o pe Maica Domnului (Luca 1,35). Cuvântul ,,întrupare”
înseamnă: ,,Dumnezeu intră în trupul omenesc”. Prin naşterea din Fecioara
Maria, Iisus Fiul lui Dumnezeu a devenit deodată şi Fiul Omului adică s-a unit
cu firea noastră umană, dar fără de păcat.
A luat firea umană paradisiatică, curată aşa cum a creat-o Dumnezeu la
început.
Firea divină şi firea umană sunt unite prin una şi aceeaşi persoană IISUS
HRISTOS.
De la întrupare şi în veci cele două firi divină şi umană sunt împreună în
Mântuitorul Hristos.
Cât a trăit pe pământ până la vârsta de 33,5 ani Iisus Hristos s-a
manifestat şi ca Dumnezeu adevărat dar şi ca om adevărat. Acel ofiţer care
păzea mormântul lui Iisus când a văzut că Hristos şi-a dat duhul pe Cruce a
exclamat: ,,cu adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu”, iar Pilat după ce l-a
judecat pe Iisus, uimit de bunătatea Lui Hristos a exclamat către popor: ,,ecce
homo”, iată omul, adică iată icoana omului adevărat pe care Socrate înţeleptul îl
căuta ziua cu felinarul aprins pe străzile Atenei.
Omul nu poate mântui pe alt om. Noi toţi oamenii suntem păcătoşi, cu
toţii ne naştem în păcatul strămoşesc (Ps. 50) şi facem mereu păcate chiar dacă
viaţa noastră ar fi doar o singură zi (1 Ioan 1,8).

7
Ca să fim mântuiţi, adică salvaţi de la moartea veşnică avem nevoie de
Dumnezeu. Iisus Hristos este ,,Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”
Iisus Hristos este în acelaşi timp şi jertfă dar şi Cel care jertfeşte.
Numai jertfa curată a lui Iisus de pe Cruce a putut răscumpăra în istorie
păcatele oamenilor.
Pe Cruce, Iisus a luat păcatele noastre; S-a împovărat cu ele aşa cum zice
profetul Isaia: ,,acesta neputinţele noastre a luat,...” (Isaia cap. 53,4).
Iisus Hristos a luat firea umană prin întrupare, pentru a fi cât mai aproape
de noi; pentru a face experienţa vieţii noastre umane. El a trăit ca om printre noi
oamenii; ne-a cercetat la noi acasă; a trecut prin toate greutăţile noastre
omeneşti: a cunoscut foamea, setea, durerea, plânsul, suferinţa în toată răutatea
ei, dar pe toate le-a biruit. Pe Cruce a fost răstignit şi omorât ca om, dar ca
Dumnezeu a înviat, a pătruns cu sufletul îndumnezeit în iad ca să elibereze
sufletele celor drepţi din Şeol şi să le ridice în lumina slavei Sale cereşti.
Sfântul Atanasie spune că ,,Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om
ca pe noi oamenii să ne îndumnezeiască”, adică să ne ridice la Dumnezeu, să ne
umple de Duhul Sfânt, să ne spiritualizeze.
Iată de ce ne simţim atât de aproape de Iisus şi avem mare încredere în El,
pentru că este Dumnezeu adevărat, un Dumnezeu apropiat de noi oamenii, un
Dumnezeu care ne înţelege aşa de bine în toată dimensiunea noastră umană.
Ne copleseşte umanitatea lui Iisus dar şi dumnezeirea Sa.
Sfântul Simeon Noul Teolog uimit de măreţia lui Dumnezeu întrupat în
istorie, adică de Mântuitorul Iisus Hristos a exclamat într-unul din poemele sale:
,,Cum de foc eşti ce ţîsneşte, şi eşti val răcoritor. Cum de arzi şi alini îndată,
cum mă faci nemuritor? / Cum de faci din vameşi îngeri şi-n întunericul lumină?
/ Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină? / Cum tragi bezna în
lumină, inima cum mi-o aprinzi? / Şi acum urmează ceva foarte, foarte
important: ,,Cum de Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?”, cum
prelungeşti întruparea prin oamenii în oamenii: ,,Cum de-i arzi de dor, rănindu-i,

8
cum de iarăşi îi împaci? / Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti
îndată? / Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată? / Cum fiind aşa
departe, vezi ce facem fiecare? / Doamne, robilor Tăi, dă-le îndelunga Ta
răbdare!”
Aceste versuri sunt adevărate perle ale teologiei, nişte lumini din lumina
de dincolo, nişte daruri ale lui Dumnezeu care se dau doar oamenilor curaţi la
suflet.
Ca să-l cunoaştem pe Mântuitorul Hristos, şi să ajungem la El, nu ne
trebuie o tehnică (ca în yoga), un ritual de iniţiere ca în religiile orientale ci doar
curăţia inimii noastre, după cum Însuşi Mântuitorul ne spune: ,,Fericiţi cei curaţi
cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei cap. 5,8).
Inimii curate i se descoperă Dumnezeu, i se descoperă Domnul nostru
Iisus Hristos cât poate omul să înţeleagă. Şi numai inimii curate i se descoperă,
altă modalitate de a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu nu există. Tot ce
facem noi acum în vederea cunoaşterii Mântuitorului Iisus Hristos are ca sens
curăţirea inimii noastre de păcate. Cine nu are inima curată acela proiectează din
necurăţia lui asupra Mântuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necurăţii.
Dacă noi purtăm ochelari roşii totul vedem roşu; dacă vom purta ochelari
verzi, totul ne apare verde. Lumea o vedem aşa cum sunt ochii minţii noatre. La
fel se întâmplă şi cu Mântuitorul Iisus Hristos. Depinde cu ce inimă şi cu ce
ochii ai sufletului din noi ne apropiem de Hristos.
Dacă în noi a pus stăpânire patimile omeneşti: desfrâul, beţia, violenţa etc.
pe Mântuitorul Hristos îl coborâm la nivelul şi preocupările noastre pătimaşe.
Aşa a apărut cartea, Codul lui Davinci, aşa a apărut filmul lui Pipide care
este o blasfemie la adresa divinităţii Mântuitorului Hristos.
Se întâmplă de multe ori, ca atunci când cineva nu are inima curată la
rugăciune să-i vină în minte tot felul de imagini necuviincioase despre
Mântuitorul Hristos. De ce în rugăciunea noastră către Iisus uneori se întâmplă

9
să avem aceste stări necurate? Deoarece în aceste rugăciuni către Iisus ne
întâlnim cu propriile noastre necurăţii care zac în inima noastră.
Rugăciunea este oglinda sufletului nostru. Rugăciunea este măsura la care
se găseşte sufletul. Sfântului Isac Sirul zice că: ,,un suflet necurat nu poate intra
într-o împărăţie curată”.
Dacă avem mintea, sufletul din noi necurat adică plin de păcate, nu-l
putem primi sufleteşte pe Iisus Hristos în noi înşine ca Fiul al lui Dumnezeu şi
Mântuitor!
Domnul Iisus Hristos stă la uşa inimii noastre (Apoc. 3,20) şi vrea să intre
numai dacă-i deschidem şi de este curată inima noastră.
În cărţile de dogmatică şi în Catehism care este cartea de bază a
învăţăturii Bisericii noastre se spune că există mântuirea obiectivă, generală şi
mântuirea subiectivă, personală. Mântuirea obiectivă a omenirii a rezolvat-o
Mântuitorul prin jertfa Sa de pe Cruce când a luat asupra Lui toate păcatele
lumii şi le-a răscumpărat şi le-a spălat cu Sângele Său. Mântuirea subiectivă sau
personală înseamnă însuşirea individual, personal a mântuirii obiective adică a
jertfei de pe Cruce prin credinţa, har şi fapte bune.
Credinţa, adică încrederea în Mântuitorul Hristos, harul care este energia
necreată a Duhului Sfânt pe care-l primim la botez şi faptele bune făcute în
numele lui Iisus, aduce în noi mântuirea, adică curăţirea, salvarea noastră din
această lume a răutăţii şi intrarea noastră în împărăţia luminii, în lumea de
dincolo care este împărăţia lui Dumnezeu.
Credinţa, harul şi faptele bune ne crează o relaţie personală, vie cu
Mântuitorul Hristos.
Pe Mântuitorul Hristos îl simţim viu în Sfânta Biserică: la Sfintele slujbe.
Sfânta Liturghie reactualizează toată viaţa, învăţătura şi activitatea
Mântuitorului Hristos.
Sfânta Liturghie este jertfa lui Iisus, dar în acelaşi timp este şi Şcoala lui
Iisus.

10
Sfânta Liturghie are în centrul ei pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Sfânta Liturghie are această putere harică de a ne înălţa către Mântuitorul
Hristos, a ne uni cu El, a ne pătrunde în adâncul fiinţei, a ne simţi deja în rai, aşa
cum de frumos glăsueşte o veche cântare bizantină: ,,în Biserica slavei Tale
stând, în cer ni se pare a sta Doamne”.
Pe Mântuitorul Hristos îl simţim atât de viu când citim cu luare aminte, cu
pioşenie din Sfânta Evanghelie.
Această lectură biblică sfântă ne transpune şi ne spiritualizează, ne
curăţeşte mintea şi sufletul.
Din Sfânta Evanghelie am descoperit că Mântuitorul Hristos este atât de
bun cu mine, atât de îndurător. O bunătate care mă copleseşte. Câţi din
Dumneavoastră nu a-ţi citit oare din Evanghelie: Pilda Fiului risipitor (Luca
cap. 15).
Din această pildă reiese clar că Iisus ne iartă pe fiecare din noi dacă ne
întoarcem la El cu ,,inimă smerită şi frântă”. Atunci când noi plecăm de acasă
(adică din Biserică) Hristos nu stă indiferent faţă de noi; Îi pasă, Îl doare, aleargă
înaintea noastră, ne primeşte, ne ia în braţe, ne dă haina sacră a pocăinţei
adevărate, ne hrăneşte cu Sfânta Împărtăşanie şi se uneşte cu noi pe vecie prin
inelul logodirii pe care ni-l dăruieşte din dragoste.
Iisus Hristos pentru mine este totul: El este Calea, care-mi arată pe unde
să merg în viaţă pe ce drum. Nu orice drum duce la Iisus (Ioan 14,6).
Ortodoxia este drumul cel mai scurt şi cel mai sigur care ne duce la
Hristos.
Iisus Hristos pentru mine este viaţa, nu pot trăi fără de Hristos. A fi fără
Hristos înseamnă a fi mort sufleteşte, a fi un cadavru mergător în lumea aceasta.
Atunci când reuşim să-l primim în adâncul fiinţei noastre pe Iisus Hristos
vom exclama ca şi apostolul Pavel: ,,numai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine” (Galateni 2,20).
Iisus Hristos pentru mine este ,,pâinea cea vie” care s-a coborât din ceruri.

11
Ori de câte ori mă împărtăşesc de bună seamă cu nevrednicie, simt că mă
hrănesc cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, mă simt deja o altă făptură.
Fiecare din noi simţim o foame lăuntrică, ne este foame de Hristos, de
aceea avem mare nevoie de El. Iisus este apa cea vie. El este lumina care ne
scoate din bezna păcatelor.
La întrebarea: ,,Cine este Iisus Hristos pentru mine?” am găsit cel mai
ferm răspuns într-o rugăciune din cartea lui Giovani Papini: ,,Viaţa lui Iisus”
care m-a mişcat la lacrimi:

RUGĂCIUNE CĂTRE CRISTOS

,,Eşti încă zi de zi printre noi. Şi cu noi fi-vei cât lumea.


Trăieşti în mijlocul nostru, alături de noi, pe pământul ce-al tău e şi-al
nostru, pe-acest pământ ce te-a îmbrăţişat copil printre copii şi osândit printre
tâlhari; trăieşti cu viii, pe pământul vieţuitoarelor care ţi-au plăcut şi pe care-le
îndrăgeşti; trăieşti o viaţă neomenească pe pământul muritorilor, poate nevăzut
nici chiar de cei ce te caută, poate sub înfăţişarea unui Calic ce-şi cumpără
singur pâinea, căci nimeni nu cată la dânsul.
Ci venit-a vremea să ni te-arăţi iarăşi tuturor, spre a-i da un semn
hotărâtor şi neîndoios generaţiei noastre. Vezi bine, Iisuse, nevoia ce ne roade;
vezi bine cât de mare ni-i marea nevoinţă; nu poţi să nu ştii cât ni-i de
încolţitoare nevoia, cât de haină şi adevărată strâmtoarea, sărăcia, deznădejdea;
ştii bine câtă trebuinţă avem de mijlocirea Ta, cât suntem de nevoiţi să Te-ntorci
iarăşi pe lume.
Fie şi numai pentru un scurt răstimp, o întoarcere neaşteptată, pe dată
urmată de-o neaşteptată plecare; o singură arătare, o venire şi o întoarcere, o

12
singură vorbă la venire, o vorbă singură la plecare, un singur semn, o singură
dojană, o străfulgerare pe cer, o licărire în noapte, o despicare a văzduhului, o
strălucire în noapte – un singur ceas din veşnicia ta, un singur cuvânt pentru
marea-ţi plăcere.
Avem nevoie de tine, numai de tine, de nimeni altul. Singur tu, cel ce ne
iubeşti, poţi simţi pentru noi toţi cei ce pătimim, poţi simţi mila pe care fiecare
dintre noi o simte faţă de sine însuşi. Singur tu poţi simţi ce mare-i, nemăsurat,
nevoinţa ce-avem de tine, în această lume, în acest ceas al lumii. Nimeni altul,
nici unul dintre nenumăraţii ce sunt în viaţă, nici unul dintre cei de dorm în
glodul gloriei nu ne poate da nouă, nevoiţilor, covârşiţi de cumplita sărăcie în
cea mai cumplită mizerie – a sufletului, – binele care mântuie. Toţi au nevoie de
tine, chiar cei ce nu ştiu: cei ce nu ştiu mai amarnic ca cei ce ştiu. Flămândul îşi
închipuie că umblă după pâine: ci îi e foame de tine; însetatul crede că vrea să
bea apă: ci îi e sete de tine; bolnavul se mâgâie că râvneşte sănătatea: ci boala lui
nu-i decât lipsa ta. Cine caută frumuseţea pe lume te caută fără să-şi dea seama
pe tine, cel ce eşti frumuseţea întreagă şi desăvârşită; cine urmăreşte cu gândul
adevărul te doreşte fără voia lui pe tine, cel ce eşti singurul adevăr vrednic să fie
cunoscut; iar cine se străduieşte să statornicească pacea te caută pe tine, singura
pace în care pot odihni inimile mai neostoite. Toţi te cheamă fără a şti că te
strigă; iar strigătul lor e nespus mai sfâşietor ca al nostru.
Nici te strigăm din trufia de-a putea te vedea, precum te-au văzut
Galileenii şi Iudeii; nici pentru bucuria de a-ţi căta şi noi odată în ochi; nici din
pofta smintită de a-te birui cu rugăciunea noastră. Nu cerem, noi, măreaţa
pogorâre în mijlocul slavei cereşti, nici străfulgerarea Schimbării la Faţă, nici
trimbiţarea îngerilor şi întreaga sublimă liturghie a celei de pe urmă veniri. E
atâta umilinţă, ştii bine, în repezita noastră obrăznicie! Te vrem doar pe tine,
întruchiparea ta, sărmanu-ţi trup zdrobit şi plin de răni, cu săraca lui cămaşă de
salahor sărac; vrem să vedem acei ochi ce străpung zidul pieptului şi carnea
inimii; ochi-ţi ce vindecă rănind cu mânia din ei, ochi-ţi ce sângerează cătând cu

13
înduioşare. Ci vrem să-ţi auzim glasul ce-i înspăimântă pe diavoli, atât e de
dulce; glasul ce-i vrăjeşte pe copii, de puternic ce răsună.
Ştii ce mare-i nevoia pe-aceste vremuri de privirea şi cuvântul tău. Prea
bine ştii că o privire de-a ta ne poate răvrăşi, ne poate schimba sufletul; că glasu-
ţi ne poate ridica din murdăria nesfârşitei noastre păcătoşenii; mai bine ca noi
ştii, mult mai adânc decât noi, că venirea ta nu dă pas şi răgaz, în aceste timpuri
ce nu te mai cunosc.
Venit-ai cea dintâi oară să mântui; născutute-ai ca să mântui; grăit-ai ca să
mântui; lăsatute-ai răstignit ca să mântui: îndeletnicirea-ţi, fapta-ţi, menirea-ţi,
viaţa-ţi e să mântui. Iar noi, astăzi, în aste zile cenuşii şi afurisite, în aceşti ani ce
par a fi strâns în chenarul lor sporul tuturor grozăviilor şi pătimirilor, avem
nevoie fără tăgadă de-a ne vedea mântuiţi!
De-ai fi un Dumnezeu pizmuitor şi înfricoşetor, un Dumnezeu pus pe
răzbunare, un Dumnezeu drept dar numai drept, nu ne-ai asculta rugăciunea.
Căci tot răul pe care ţi-l puteau face oamenii chiar şi după moarte, mai mare
după moarte decât în viaţă, oamenii şi l-au făcut; toţi, până şi cel ce-ţi vorbeşte
alături de ceilalţi, ţi l-am făcut. Milioane de luzi sărutatu-te-au după ce te-au
vândut, nu doar pe treizeci de dinari, nu o singură dată; legioane de Farisei,
roiuri de Caiafe osându-te-au rău-făcător, vrednic de răstignire; şi milioane de
ori, cu gândul şi voinţa lor, răstigni-te-au; veşnica haită de păcătoşi asmuţiţi
acoperitu-ţi-au faţa cu scuipat şi palme; iar grăjdarii, ţârcovnicii, portarii,
simbriaşii nedrepţilor deţinători ai banilor şi ai puterii biciuitu-ţi-au spatele,
sângeratu-ţi-au fruntea; mii de Pilaţi îmbrăcaţi în roşu şi negru abia ieşiţi din
scăldătoare, mirosind a unsori, proaspăt deretecaţi, datu-te-au de mii de ori pe
mâna călăilor după ce te-au recunoscut nevinovat; puzderie de guri mirosind a
vin cerut-au în nenumărate rânduri dezlegarea hoţilor răzvrătitori, a ucigaşilor
spovediţi, a ucigaşilor ştiuţi de toată lumea, pentru ca tu să fii târât de mii de ori
pe tăpşanul Ţestei, spre a fi ţinut pe cruce cu piroane de fier înroşite de foalele
fricii, ciocănite pe nicovala urii.

14
Ci tu, de-una, toate iertatu-le-ai. Ştii prea bine, tu care fost-ai printre noi,
ce zace în adâncul firii noastre nenorocite. Au nu suntem zdrenţe netrebnice,
frunze nestatornice şi vremelnice, călăi ai noştri înşine, copii lepădaţi de pântec
înainte de vreme, tăvăliţi în rele ca pruncul înfăşat în scutece neprimenite, ca
beţivanul căzut în vărsătură, ca înhunghiatul întins în sânge, ca bubosul ce zace
în aşternutul plin de puroiu. Fugit-am de tine, căci erai prea curat pentru noi;
osânditu-te-am la moarte, pentru că erai osânda vieţii noastre. Singur tu spus-ai
în zilele-ţi de pe urmă: ,,Stăruit-am în mijlocul lumii şi în carne arătatu-ne-am
ei; ci găsitu-i-am pe toţi oamenii beţi, pe nici unul nu l-am dovedit însetat; iar
sufletu-mi pătimeşte pentru copiii oamenilor, că oarbă li-i inima”. Toate
seminţiile seamănă aidoma celei ce te-a răstignit şi sub orice întruchipare te-ai
arăta fug de tine. ,,Asemeni – spus-ai – acelor copii ce stau pe maidan şi stigă la
tovarăşii lor de joacă: V-am cântat din fluier, iar voi n-aţi jucat; v-am bocit, iar
voi n-aţi plâns”. Astfel făcut-am şi noi, vreme de-aproape şaizeci de seminţii.
Ci acum venit-a vremea în care oamenii sunt mai îmbătaţi ca atunci, dar
mai însetaţi. Niciodată ca acum n-am simţit setea cotropitoare a unei mântuiri
miraculoase. Niciodată, de când se pomeneşte omul, păcătoşenia n-a fost mai
păcătoasă şi arsura mai arzătoare. Pământul e Iad luminat de îngăduinţa soarelui.
Ci oamenii mocnesc cufundaţi într-o căldare de murdărie stâmpărată cu lacrimi,
din care se scoală în răstimpuri, apucaţi şi hâzi la chip, spre a se arunca în
clocotul roşu de sânge, cu nădejdea să se spele. Nu de mult au ieşit dintr-o
asemenea scaldă şi s-au cufundat iarăşi, după uriaşa nimicire, în obşteasca
mocirlă escrementală. Molimele au urmat războaielor; cutremurele molimelor;
nesfârşite cirezi de stârvuri putregăite câte-ar fi ajuns pe vremuri să umple de
lume o împărăţie, stau întinse sub coviltirul firav al ţarinei viermănoase,
acoperind, de le-ai pune cot la cot, întinderea unei ţări. Şi totuşi, ca şi cum acei
morţi n-ar fi decât cea dintâi arvună a obsteştii nimiciri, se omoară de zor în-de-
ei şi-şi puşi pe omor. Naţiile îndestulate le osândesc la înfometare pe cele sărace;
răzvrătiţii îşi omoară stăpânii de ieri; stăpânii pun să-i ucidă pe răzvrătiţii

15
simbriaşilor lor; noii dictatori, folosindu-se de destrămarea tuturor sistemelor şi
regimurilor, mână ţări întregi spre foamete, spre măcelărie şi prăbuşire.
Dragostea bestială de sine însuşi a fiecărui om în parte, a fiecărei caste de
sine însăşi, a fiecărui popor numai de sine, e şi mai oarbă, mai uriaşă după anii
în care ura acoperi de foc, de fum, de gropi şi oseminte – pământul. Dragostea
de sine, după obştescul prăpăd, a însutit ura: ura celor mici împotriva celor mari,
ura celor nemulţumiţi împotriva celor neliniştiţi, ura slujilor împotriva
stăpânilor-sluji, ura tagmelor ambiţioase împotriva celor betege, ura noroadelor
sugjugate împotriva noroadelor subjugătoare. Lăcomia de prea mult a adus lipsa
de cele trebuitoare; mâncărimea plăcerilor, rosătura chinurilor, dorinţa aprigă de
libertate, îngreunarea cătuşelor.
În anii din urmă speţa umană, care şi mai înainte se zvârcolea în aiureala a
o sută de fierbinţeli, a înnebunit. Întreaga lume răsună de trosnitura ruinelor ce
se dărâmă; stâlpii sunt îngropaţi în noroaie; până şi munţii prăvălesc de pe culmi
şuvoaie de pietriş, pentru ca întregul pământ să se schimbe într-un şes năpădit de
smârcuri. Până şi pe oamenii ce se cruţaseră nepângăriţi în tihna neştiinţei lor, i-
au smuls cu de-a sila din glia lor strămoşească, spre a-i înghesui în vălmăşagul
asmuţat al marilor cetăţi, să se întine, să pătimească.
Peste tot locul – haos clocotitor, vălmăşire fără nădejde, viemuire ce
otrăveşte văzduhul înăbuşitor, nelinişte nemulţumită de tot şi de toate, de
propria-i nemurire. Oamenii, în beţia sinistră a tuturor otrăvurilor, se irosesc din
dorinţa aprigă de a-i răpune pe fraţii lor de osândă; iar ca să scape de această
pătimire fără glorie, caută în toate chipurile moartea. Băuturile extatice şi
afrodisiace, voluptăţile ce istovesc fără a sătura, alcoolul, jocul, armele, îi răpun
zi de zi cu miile pe supravieţuitorii nimicirilor nevoite.
Omenirea, s-a împroşcat cu sânge, spre a se hotărâ cine avea să aibă parte
de răzorul cel mai mare şi de punga cea mai plină. Slujile lui Mamon l-au
izgonit pe Caliban în nesfârşite şanţuri protivnice, ca să se îmbogăţească mai
mult şi să-i sărăcească pe duşmani. Dar această cumplită încercare n-a folosit

16
nimănui. Mai calici ca la început, mai flămânzi de cum erau, toţi s-au întors la
picioarele de lut ale Zeului Negoţului, să-i jertfească, pacea lor şi viaţa
aproapelui. Dumnezeiasca Afacere şi prea-cuviosul Ban covârşesc mai vajnic
ca-n trecut minţile oamenilor săriţi din minte. Cel ce are puţin vrea mult; cel ce
are mult vrea mai mult; cel ce-a căpătat mai mult vrea tot. Nărăviţi în risipa
anilor de măceluri, cumpătaţii s-au desprins a fi lacomi, resemnaţii râvnitori,
cinstiţii s-au apucat de furtişaguri, cei curaţi la suflet la învoieli furişe. Oamenii
se înavuţesc prin camătă şi silnicie, sub cuvânt că fac negoţ; în numele marei
industrii practică pirateria câtorva în pofida multora. Delapidatorii şi excrocii ţin
în păstrare bunul obştesc; iar mita face parte din îndreptarul tuturor oligarhiilor.
Hoţii, singuri păstrători ai dreptăţii ce-au mai rămas pe lume, nu-i cruţă în
obşteasca prădăciune nici pe hoţi. Îngâmfarea bogătaşilor le-a vârât tuturor în
cap că pe pământul în sfârşit scăpat de obsesia cerului n-are preţ decât aurul,
ceea ce se poate cumpăra şi irosi cu aur.
În acest smârc de murdărie amorţesc şi se destramă toate credinţele. Uneia
singure i se închină omenirea: aceleia ce recunoaşte măreaţa treime a lui Wotan,
Mamon şi Priap; Puterea având drept simbol Sabia şi drept templu Cazarma;
Bogăţia având drept simbol Aurul şi drept templu Bursa; Carnea, având drept
simbol Phallus-ul şi drept templu Bordelul. Aceasta-i religia care domneşte pe
întinderea pământului, practicată cu ardoare prin fapte, dacă nu totdeauna şi prin
vorbele tuturor oamenilor din vremea de azi. Străvechea familie se fărâmiţează:
căsătoria e nimicită de adulter şi de bigamie; prăsila pentru mulţi pare o pacoste
şi se feresc de ea prin tot felul de leacuri şi lepădări voite; desfrâul întrece
dragostea legitimă; sodomia îşi are panegiriştii şi lupanarele sale; ibovnicele,
ştiute ori neştiute, ocârmuiesc un nesfârşit norod de sifilitici şi damblagii.
Nu mai sunt Monarhii, nici chiar republici. Toate orâduirile nu-s decât
podoabe şi păreri. Plutocraţia şi Demagogia, surori în duh şi tină, se ceartă de la
stăpânirea asupra hoardelor gata de răscoală, rău slugărite de Mediocritatea
lefegie. Iar, până una alta, peste amândouă tagmele ce se războiesc, Coprocraţia,

17
realitate efectivă şi necontestată, a îndoit grumajii Înălţimii sub genunchiul
Josniciei, a subjugat Calitatea Cantităţii, Spiritul Tinei.
Bine ştii de toate acestea, Iisuse Cristoase! Vai bine că iarăşi se revarsă
vremile peste mal! Că astă lume înfrigurată şi dobitocită nu se dovedeşte
vrednică decât a fi pedepsită de-un potop de foc, ori mântuită prin mijlocirea ta.
Spus-ai odată: ,,De-i care va singur, Eu sunt cu el. Urneşte piatra şi-acolo
mă vei găsi; zgârie lemnul şi-acolo fi-voiu”. Dar pentru a te descoperi în piatră
şi-n lemn e nevoie de voinţa de-a te căuta, de putinţa de-a te vedea. Iar azi cei
mai mulţi dintre oameni nu vor, nu-s în stare să te găsească. De nu faci Tu să-ţi
simtă mâna deasupra capului şi glasu-ţi în inima lor, se vor căuta mai departe
doar pe ei înşişi, fără a se găsi; căci nimeni nu-i al său însuşi fără tine. Rugămu-
ne deci, Iisuse, noi, renegaţii, vinovaţii, cei născuţi în afara vremii, noi cei ce ne
mai aducem aminte de tine şi ne silim din răsputeri să trăim cu tine, dar stăm
mereu prea departe de tine, noi, cei din urmă, deznădăjduiţii, întorşii de pe mare
şi de pe muchea prăpastiei, rugămu-te să te mai întorci odată printre oamenii ce
te-au ucis, printre oamenii ce te ucid de-una, spre a ne da la toţi, ucigaşi în
întuneric, lumina vieţii adevărate.
În mai multe rânduri arătatu-te-ai după Înviere muritorilor. Celor ce
credeau că te urăsc, celor ce te-ar fi iubit chiar de n-ai fi fost Fiul lui Dumnezeu
arătatu-le-ai chipul tău şi le-ai vorbit. Schimnicii ascunşi prin ponoare şi râpe,
călugărilor în lungile nopţi ale schitului, sfinţii pe munţi, văzutu-te-au şi te-au
auzit; iar din ziua aceea alta nu cerură decât mila morţii, ca să se apropie iarăşi
de tine. Fost-ai grai şi lumină pe poteca lui Pavel, foc şi sânge în peştera lui
Francisc, iubire dejnădăjduită şi fără prihană în chilia Terezei şi a Caterinei. De
te-ai întors pentru unul, de ce nu te întorci, o singură dată, pentru toţi? Dacă
aceia fost-au vrednici să te vadă pe temeiul pătimaşei lor nădejdi, şi noi putem
invoca temeiul pustiei noastre deznădejdi. Acele suflete te chemară cu puterea
nevinovăţiei lor; ale noastre te strigă din adâncul neputinţei şi al josniciei. De-ai
mulţumit extazul Sfinţilor, de ce nu dai fuga la plânsul Osândiţilor? Au n-ai spus

18
însuşi c-ai venit pe pământ pentru cei betegi, iar nu pentru cei zdraveni; pentru
cei rătăciţi, iar nu pentru cei nerăzleţiţi? Ci iată, vezi bine că toţi oamenii sunt
ciumaţi şi aiuriţi de friguri; că oricare dintre noi, căutându-se pe sine, s-a rătăcit
şi te-a pierdut. Niciodată ca-n ziua de azi n-a fost mai mare nevoie de Cuvântul
tău, mai uitat şi călcat în picioare ca totdeauna. Împărăţia Satanei ajuns-a azi la
deplina-i înflorire, iar mântuirea pe care toţi o caută dibuitori nu poate fi găsită
decât în Împărăţia ta.
Marea încercare se apropie de sfârşit. Omenirea, depărtându-se de
Evanghelie, s-a ales cu pustiul şi moartea. Multe făgăduieli şi ameninţări s-au
împlinit. De-acuma, nouă dejnădăjduiţilor, nu ne mai rămâne decât nădejdea
întoarcerii tale. De nu vii să-i trezeşti pe adormiţii cuibăriţi în mocirla stătută a
iadului nostru, e semn că osânda-ţi pare prea scurtă şi uşoară, faţă cu trădarea
noastră; că nu vrei să schimbi orânduirea legilor tale. Ci facă-se voia ta, precum
în cer aşa şi pre pământ, de-acum şi pururea şi-n vecilor amin.
Dar noi, cei din urmă, te aşteptăm. Te vom aştepta zi de zi, în ciuda
netrebniciei şi-a neputinţei noastre. Toate iubirea pe care vom fi în stare s-o
stoarcem din inimile noastre pustiite, închina-ţi-o-vom Ţie, cel Răstignit. Ţie
care fost-ai chinuit pentru iubirea ce ne-ai purtat. Ţie care acum ne chinui cu
toată străşnicia cotropitoarei tale iubiri”. Cu aceste cuvinte se încheie această
profundă rugăciune care scoate în relief tema de astăzi: ,,Cine este Iisus Hristos
pentru mine?”

Să dăm slavă şi mulţumire Mântuitorului Hristos că astăzi în această


perioadă de post ne-a adunat pe noi toţi împreună aici în oraşul Sfântul
Gheorghe. Ce ne leagă, ce ne-a adus aici: dragostea faţă de Mântuitorul Hristos
care ne uneşte pe toţi: ne apropie unii de alţii. Slăvit să fie Iisus.
Postul Sfintelor Paşti este urcuşul duhovnicesc către Hristos.

19
Fiecare zi de post este o floare a recunoştinţei şi a pocăinţei pe care să o
punem la Crucea lui Iisus.
Postul Sfintelor Paşti înseamnă un nou mod de viaţă în Hristos şi cu
Hristos.
Dacă vom posti cu adevărat, aşa cum ne învaţă Isaia proroocul (cap. 58)
ne vom împărtăşi la sfârşitul postului de lumina Învierii lui Hristos, de
binecuvântarea şi harul Său care să se reverse peste noi. Amin!
Binecuvântare şi bucurie sfântă. Mare este Dumnezeu.
Mulţumim tuturor celor care s-au ocupat de organizarea acestei întâlniri
cât şi celor care aţi participat.

Preot Profesor Dr. MILEA MIHAIL

20