Viţa şi mlădiţele – Pr. Ilarion V.

 Felea

Când privim în zare un răsărit sau un apus de soare, când ascultăm primăvara ciripitul păsărilor,
când vedem lanurile de grâu cum se leagănă vara în bătaia vânturilor, când urmărim seara de pe
ţărm valurile mării, sau contemplăm de pe câmpie măreţia munţilor, îmbrăcaţi în haina pădurilor
de brazi, cu văile, poienile, pajiştile şi izvoarele lor; când admirăm o lucrare de artă, o catedrală
de pildă care întruchipează toate artele, când ascultăm în pioasă reculegere o poezie, o cântare
sau o muzică religioasă, care ne vrăjeşte, ne încântă şi ne înviorează; când sărbătorim
încununarea unei munci grele şi îndelungate, a unor suferinţe şi biruinţe mari, în viaţa de familie
sau în viaţa de stat – atunci inima noastră vibrează, se umple de bucurie, se desfătează. Spunem
că trăim atunci viaţa în adâncurile ei, în tainele, în icoanele şi priveliştile ei, frumoase, sublime,
minunate, divine. Trăim atunci clipe în care simţim puterea pe care o cuprinde în sine frumoasul,
binele, adevărul, într-un cuvânt, simţim divinul.

Viaţa întreagă, nu doreşte omul mai mult şi nici nu-l fericeşte şi linişteşte altceva mai plăcut,
decât acele clipe de reculegere, de încântare, de mulţumire neprihănită; când i se descoperă şi i se
arată în privire, în urechi şi în inimă frumosul, binele, adevărul, adică tot ce este mai încântător,
tot ce este mai desăvârşit, tot ce este dumnezeiesc. Nu avem ţinte mai dorite pe pământ, decât să
ne bucurăm de astfel de clipe fericite, de prilejuri binecuvântate în care sufletul vibrează mai
adânc în atingerile lui tainice cu tot ce este frumos, bun, adevărat, sublim, divin…

Despre tot ce este desăvârşit spunem că este dumnezeiesc: dumnezeiesc de bun, dumnezeiesc de
frumos, minunat, divin…

Iisus Hristos descoperă divinul, dezvăluie dumnezeirea în suflet şi desăvârşirea în viaţa

religioasă şi morală. Tot ce ne descoperă Iisus Hristos este dumnezeiesc de frumos, de bine, de
adevărat. Viaţa lui este dumnezeiască, Evanghelia Lui este dumnezeiască, jertfa şi învierea şi
înălţarea Lui sunt dumnezeieşti.

Pentru creştini, desăvârşirea şi dumnezeirea este viaţa tainică în Iisus Hristos (cuvânt drag mai
ales Sfântului Apostol Pavel, care îl foloseşte în scrierile sale nu mai puţin de 164 ori). În Iisus
Hristos S-a descoperit şi S-a arătat Dumnezeu. El este chipul fiinţei lui Dumnezeu cel viu (Evr.
1, 1-3). În Iisus Hristos locuieşte toată deplinătatea Dumnezeirii trupeşte (Col. 2, 9); în El sunt
ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei (Col. 2, 3), ale filosofiei şi ale ştiinţei; toate
virtuţiile, toate puterile, toate desăvârşirile Dumnezeirii: toată bunătatea, toată dreptatea, toată
iubirea, toată sfinţenia. El este modelul tuturor virtuţilor, icoana vie a tuturor desăvârşirilor; el
este viaţa dumnezeiască, viaţa în toată puterea, frumuseţea, plinătatea, desăvârşirea, nemurirea şi
dumnezeirea ei.

Viaţa aceasta de model întipărită, sădită în noi de la naştere, în Sf. Botez, sunt datori să o
descopere şi să o trăiască toţi creştinii: “Viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (2
Cor. 4,12). Aici e tot programul, tot planul şi idealul creştin: viaţa spre Hristos, viaţa în Hristos,
viaţa cu Hristos; viaţa lui Hristos în viaţa noastră, sufletul lui Hristos în sufletul nostru, mintea
lui Hristos în mintea noastră, inima lui Hristos în inima noastră, privirea lui Hristos în ochii
noştri, ascultarea lui Hristos în urechile noastre, graiul lui Hristos în graiul nostru, mâinile lui
Hristos în mâinile noastre, picioarele lui Hristos în picioarele noastre, trupul lui Hristos în trupul
nostru, sângele lui Hristos în sângele nostru.

Ca învăţătura aceasta să fie cât mai simplă şi mai uşor de înţeles, Mântuitorul o ciprinde în tâlcul
parabolei cu viţa şi mlădiţele: “Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă
roade de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu veţi rămânea în Mine. Eu sunt viţa,
voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de
Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se scoate afară ca o mlădiţă şi se
usucă şi o adună şi în foc o aruncă… Precum M-a iubit pe Mine Tatăl şi Eu v-am iubit pe voi;
Rămâneţi în dragostea Mea” (In. 15: 4-6, 9).

Ce tâlc are pilda aceasta? Întâi înţelegem din ea ce înseamnătate mare au cuvintele <<în Mine>>,
adică în Hristos. În trei versete (4-6) ele se repetă de patru ori, iar în toată Evanghelia de
nenumărate ori. În aceleaşi versuri se cuprind şi cuvintele <<Eu (Hristos) în voi>> şi  <<Eu
(Hristos)  în El>>, cuvinte care cheamă să trăim în Hristos, ca şi El să trăiască în noi.

Al doilea, înţelegem că Iisus Hristos e viţa; ucenicii Lui, creştinii, sunt mlădiţele altoite în El,
mlădiţele lui Hristos. Tu, creştine, prin Sf. Botez, eşti o mlădiţă altoită în Hristos. După cum
pomul sălbatic, altoit prin mlădiţe nobile, dă roade bune, tot aşa omul firesc, altoit în Hristos, în
buciumul viţei, va da roadele cele bune ale buciumului.

Mlădiţele care ţin legătura de viaţă prin sevă sunt vii şi rodnice; primesc şi vădesc viaţa cu toate
însuşirile ei. Creştinii care ţin legătura de viaţă cu Hristos Domnul prin iubire, care e legătura
desăvârşirii (Col. 3, 14), prin credinţă şi har sunt vii; primesc de la El seva şi însuşirile, puterile,
desăvârşirile (atributele) Dumnezeirii Lui; rodesc şi vădesc bunătatea, blândeţea, iubirea şi
sfinţenia Lui şi prin aceasta îşi adeveresc numele de creştini buni, virtutea de creştini vii, creştini
rodnici, creştini adevăraţi. Mlădiţele care rup legătura de viaţă cu viţa, pier; devin uscate şi
moarte. Creştinii care nu mai ţin legătura de viaţă cu Iisus Hristos se veştejesc şi pier, trăiesc dar
sunt morţi (Apoc. 3, 1); sunt vii cu trupul, dar sunt morţi cu sufletul; ca oameni trăiesc, dar ca şi
creştini sunt morţi…

Iisus Hristos face legătura între Creator şi creatură, între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om,
între vreme şi veşnicie. Cine rupe legătura aceasta, dintre om şi Dumnezeu, rupe mlădiţa de
buciumul viţei, desparte pe om de Dumnezeu,… face o crimă de moarte.

Acesta este înţelesul duhovnicesc, tâlcul adânc al pildei Mântuitorului cu viţa şi mlădiţele,
precum şi înţelesul cuvintelor: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”  (Gal 1,
27). Cine îmbracă ceva simte ce îmbracă; cine îmbracă pe Hristos, în Sf. Botez, acela simte pe
Hristos şi trăieşte cu El. “Eu în voi şi voi în Mine” (In. 15, 4). “Eu în ei şi Tu în Mine” (In. 17,
23), precum aşa de frumos şi duios El Însuşi S-a rugat pentru noi.
Vestea despre nevoinţele şi virtuţile Sf. Antonie cel Mare ajunsese până la urechile împăraţilor
care, uimiţi de înţelepciunea lui, îi trimit scrisori, cu rugămintea să le răspundă. “Nu vă minunaţi
că ne scrie împăratul, vorbea Antonie, cu smerenie, călugărilor – că om este şi el – ci minunaţi-
vă mai ales că Dumnezeu ne-a grăit prin Fiul Său”.
Minunaţi-vă, iubiţi fraţi şi binecuvântaţi creştini, că Dumnezeu ne grăieşte prin Fiul Său iubit,
prin Mântuitorul Hristos, prin virtuţile şi desăvârşirile Lui. Minunaţi-vă că Iisus Hristos ne-a
descoperit viaţa dumnezeiască, viaţa în toată frumuseţea şi plinătatea ei nemuritoare. Minunaţi-
vă că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne învaţă prin viaţa şi Evanghelia Sa, calea spre înnoirea
şi desăvârşirea omului. Minunaţi-vă că Iisus Hristos scoate viaţa omului din robia simţurilor şi-i
îndreaptă ochii şi inima înăuntru, spre lumină, spre iubire, spre Dumnezeu. Minunaţi-vă că Iisus
Hristos ne face să înţelegem taina, puterea şi stăpânirea sufletului în trup; că El ne dezvăluie
menirea omului şi scopul vieţii fericite, care e desăvârşirea şi unirea în iubire cu Dumnezeu; că
El ne arată cum desăvârşirea este iubire şi jertfă, rugăciune din inimă curată, sfinţenie şi har de la
Dumnezeu, împlinirea sfaturilor şi poruncilor evanghelice, Cruce şi înviere. Minunaţi-vă că unde
e Hristos, acolo e Evanghelia, acolo e Biserica, acolo e harul, acolo e sfinţenia, acolo e
desăvârşirea… Minunaţi-vă că Viaţa Lui serveşte de model; şi nu numai atât, ci El Însuşi ne duce
la desăvârşire (1 Petr. 5, 10) pentru că El Însuşi – ca viţa seva sa în mlădiţe – ne dăruieşte viaţa
Lui, bunătatea Lui, sfinţenia Lui, iubirea Lui, desăvârşirea Lui dumnezeiască. Minunaţi-vă şi
daţi-vă seama că nu aveţi datorie mai mare decât să descoperiţi, să dezvăluiţi în voi pe Iisus
Hristos, cu chipul şi desăvârşirile Lui dumnezeieşti, aşa după cum L-a descoperit în viaţa sa cea
nouă, după Botez, marele Apostol Pavel, când “Dumnezeu m-a chemat să descopere pe Fiul Său
în mine” (Gal. 1, 15-16). Mlădiţa să descopere bunătatea viţei, creştinul pe Iisus Hristos, ştiind că
tot omul e dator să se înfăţişeze desăvârşit în Iisus Hristos (Col. 1, 28.); desăvârşit în dragostea
Lui, în paza cuvintelor şi a poruncilor Lui. Sf. Ioan Apostolul şi Evanghelistul scrie: “Cel ce zice
L-am cunoscut pe Hristos-Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi în el nu
este adevărul. Iar cine păzeşte cuvântul Lui, în acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este
desăvârşită. După aceasta cunoaştem că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, dator este
precum Acela a umblat, şi el să umble” (1 In. 2, 4-6).
Aşa să umblaţi şi să petreceţi viaţa creştini, ca viaţa lui Iisus cu desăvârşirile ei, să se arate în
viaţa noastră, cu icoana Lui în chipul crucii. Aşa ne cere, aşa ne doreşte El: Rămâneţi în Mine,
rămâneţi în dragostea Mea!… Uniţi cu Mine, ca mlădiţele cu buciumul viţei…
Creştinul desăvârşit este mlădiţa lui Hristos, un mic hristos. Toţi oamenii sunt chemaţi să fie
desăvârşiţi, hristoşi; să descopere în ei pe Hristosul Cel adevărat. Despre ei şi pentru ei s-au scris
cuvintele din Psalmul 105, 5: “Nu vă atingeţi de hristoşii (unşii) Mei şi să nu faceţi rău
proorocilor Mei!…”
“Dă, Doamne, ca între noi şi Tine, şi între noi toţi, să fie aceeaşi legătură, aceeaşi sevă dătătoare
de viaţă, curată şi sfântă, ca între viţă şi mlădiţe. Descoperă-Te în noi, Doamne!… Lucrează în
noi, Doamne, însuşirile, virtuţile, dumnezeieştile Tale desăvârşiri!”
“Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta, şi
o desăvârşeşte pe ea” (Ps. 79, 14-15).
- Extras din Pr. Ilarion V. Felea, “Spre Tabor”, vol. IV – “Desăvârşirea” , Editura Crigarux, p.
45-51 –

http://ajore.wordpress.com/2013/12/28/de-ce-cautam-viata-in-iisus-hristos-pr-ilarion-v-felea/
Pilda Semanatorului

Iata una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mantuitorul Iisus Hristos. Frumoasa, pentru ca
e simpla. Frumoasa, pentru ca e luata din viata de toate zilele. Iisus vorbea unor oameni carora
nu le era straina agricultura, si ce alta pilda mai pe intelesul lor putea sa le spuna, decat vorbindu-
le de ceva legat chiar de viata lor, din care sa scoata invataturile duhovnicesti de care aveau
nevoie pentru a trai cu rost si cu tihna, in pace cu Dumnezeu si cu oamenii. Si ce frumos incepe,
tradusa intr-o frumoasa limba romaneasca: "Iesit-a semanatorul sa semene samanta sa. Si pe
cand semana, unele seminte au cazut langa drum si au venit pasarile si le-au mancat. Altele au
cazut pe loc pietros, unde n-aveau pamant mult, si indata au rasarit, pentru ca nu era pamantul
adanc. Iar cand s-a ivit soarele, s-au palit de arsita si, neavand radacina, s-au uscat. Altele au
cazut intre spini, dar spinii au crescut si le-au inabusit. Altele au cazut pe pamant bun si au dat
rod: una o suta, alta saizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit sa auda" (Matei 13, 3-9).
O pilda simpla si scurta. Apostolii L-au intrebat: Doamne, de ce graiesti in pilde? Ce va sa zica
pilda aceasta? Cum trebuie s-o intelegem? Intrebarea ne sta si noua pe limba. Caci vorbirea in
parabola, desi e simpla, nu e intotdeauna usor de inteles. Si uneori nici nu e folosita ca sa fie
inteleasa de toti. Chiar si acum Iisus raspunde ucenicilor, presupunand ca ei au inteles-o. Am
vorbit in pilde, "pentru ca voua va e dat sa stiti tainele Imparatiei cerurilor, iar acelora nu le e
dat" (Matei 13, 11).
Cine vor fi fost ceilalti? Si de ce lor nu le era dat sa inteleaga? Ceilalti erau probabil carturarii si
fariseii, care il ascultau cu viclenie, nu spre a crede, ci spre a-L judeca si a-L prinde in cuvant.
Iata de ce "acelora" nu le era dat sa cunoasca tainele Imparatiei. Dimpotriva, ucenicilor care il
ascultau si il credeau, acestora le va talcui parabola, si lor, in general, nu le vorbea in parabole.
Parabolele erau pentru "ceilalti".
Explicatia de ce a vorbit in pilde acum, Mantuitorul mai adauga insa o sentinta, si anume una din
acelea paradoxale, care ii pune in incurcatura pe multi cititori ai Scripturii. E ca un fel de
concluzie la ceea ce spusese mai inainte: "Caci celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui
ce nu are, si ce are i se va lua" (Matei 13, 12).
Cum adica? De ce asa? Pentru ca cei dintai vor sa se lumineze, si ei isi adauga lumina, iar
ceilalti, ispititorii, nevrand sa se lumineze, pierd si ceea ce stiu. Iisus a venit sa raspunda la
intrebari, sa aduca raspunsul celor ce intreaba. Dintotdeauna, de cand e omul om pe pamant, de
cand a creat Dumnezeu lumea aceasta, omul si-a pus intrebari. Si-a pus intrebari despre sine. Si-a
pus intrebari despre lume. De unde vine si unde merge? De ce a aparut in lume si pentru ce
traieste? Si cate alte intrebari despre toate cele? Omul e singura fiinta care se intreaba. Lumea
animala, lumea vegetala, lumea lucrurilor nu-si pun intrebari.
Omul e singura fiinta care isi pune intrebari, pentru ca e dotat de Dumnezeu cu ratiune. Omul nu
poate trai fara sa-si puna intrebari si sa-si raspunda la marile intrebari, despre sine si despre lume,
despre existenta lui pe pamant si despre cea de dincolo, de dupa trecerea lui din viata aceasta.
Copilul inca, de acum incepe sa gandeasca, primele lui contacte cu lumea sunt intrebarile. Ce e
cutare si de ce, si sirul de ce-urilor nu mai conteneste. Toti am facut asa. Si cand ajungem la
maturitate repetam de fapt aceleasi intrebari. Bineinteles la o scara mult mai mare, ajungand la
intrebari mult mai grave, esentiale.
Ramanem insa mereu oameni care pun intrebari si care vor raspunsuri, care nu pot trai fara
raspunsuri. Pentru ca nu se poate trai la intamplare. Pentru ca trebuie sa te orientezi dupa ceva, iti
trebuie un soare, trebuie sa ai niste jaloane dupa care sa-ti orientenzi gandirea si viata, si aceste
jaloane nu pot fi decat raspunsurile la marile intrebari.
Omenirea si-a pus intrebari de la inceputul inceputului si a incercat sa-si raspunda pe toate caile
posibile. A incercat prin sistemele marilor filosofi, a incercat prin cercetarile marilor oameni de
stiinta, prin marii intemeietori de religii, dar niciodata raspunsurile pe care si le-a dat n-au fost
deplin satisfacatoare. Le lipsea ceva esential si, mai ales, le lipsea garantia ca erau drepte si
definitive, limpezi, clare, adevarate, absolute, ultimele.
Tainele care ne inconjoara sunt atat de multe si, oricat de adanc putem noi patrunde in ele prin
cercetarile noastre, nu putem ajunge totusi pana la marginea sensurilor, incat sa gasim raspunsuri
absolut satisfacatoare. Acest lucru 1-a stiut dintotdeauna si Dumnezeu, de aceea "la plinirea
vremii" L-a trimis pe Fiul Sau pe pamant, pentru ca numai El sa dea acel raspuns care sa poata fi
absolut, care sa aiba garantia adevarului, ca raspuns venit de la Dumnezeu. De aceea Mantuitorul
s-a definit pe Sine drept "Omul care va spune adevarul" (Ioan 8, 40), deci Cel care da raspunsul
definitiv. Ultimul!

Si prin ce se da acest raspuns? Se da in primul rand prin cuvant. Acesta este mijlocul prin care
noi, cei care ne punem intrebari, comunicam intre noi. Cuvantul este mijlocul nostru de
comunicare. De aceea se si spune in Sfanta Scriptura: "La inceput a fost Cuvantul". Toate s-au
facut prin Cuvant. Prin intruparea lui Iisus Hristos, s-a intrupat Cuvantul, Logosul, s-a intrupat
deci agrairea lui Dumnezeu catre noi, pentru ca, prin propriul Lui Cuvant, sa ne dea raspuns la
marile intrebari care chinuie mintile, sufletele, existentele noastre. Cuvantul e deci chiar Iisus,
dar cuvant este si invatatura Sa catre noi, in intelesul in care e luat in aceasta parabola.

Noi vrem sa stim, si trebuie sa stim, ce e cu noi in lumea aceasta. In al doilea rand vrem sa stim,
si trebuie sa stim, sa distingem binele si raul si, in al treilea rand, trebuie sa stim in ce masura
ceea ce facem noi, ceea ce gandim noi, are urmari numai in viata noastra de aici sau are urmari si
dincolo, in viata cealalta. Numai asa vom sti cum sa ne traim viata aici, cum s-o traim
responsabil si cum sa ne-o organizam, ca sa n-o traim la intamplare. Si ne-o organizam in asa fel,
incat sa putem da" raspuns bun si vietii de aici, si dincolo, cand ne vom intalni cu Dumnezeu.
Pentru aceasta s-a intrupat Dumnezeu. Pentru aceasta Tatal ne-a trimis Cuvantul Sau, garantia
adevarului.

Despre acest Cuvant vorbeste Mantuitorul in Pilda Semanatorului. El se adreseaza tuturor.

Semanatorul isi seamana samanta in toate sufletele. Samanta, precizeaza Mantuitorul, este
Cuvantul lui Dumnezeu "despre Imparatie" (Matei 13, 19). Caci chiar El talcuieste ucenicilor
pilda pe care le-a spus-o.
Unele seminte cad langa drum, acolo unde aratura e mai la suprafata, pamantul e mai tare si ele
nu pot incolti. Raman afara si le mananca pasarile. Dar nu pentru ca Semanatorul le-ar fi semanat
acolo, ci pentru ca cel ce le primeste le lasa sa alunece, adica "nu pricepe" invataturile despre
Imparatie. Si atunci "vine vicleanul si rapeste cele semanate in inima lui". E clar deci ca
semintele fusesera "semanate in inima lui".
Acestia sunt cei indiferenti, cei dezinteresati, cei carora pacatul le-a intunecat mintea si nu
pricep, si nu vor sa priceapa cuvantul lui Dumnezeu. Ei nu mai sunt un pamant bun, pentru ca
nu-si mai apartin. In locul lor a intrat altcineva, ca si cum intr-o casa in care odinioara aveai
prieteni care te gazduiau, acuma a intrat cineva care nu te mai cunoaste. Ceva i-a scos din casa. I-
a scos din casa pacatul pe care l-au lasat sa intre putin cate putin, pana i-a scos de tot.

Pacatul nu trebuie lasat sa intre in noi sub nici o forma. E de-ajuns sa-i facem un locsor cat de
mic, pentru ca dupa aceea sa ne copleseasca. Un arab locuia intr-un cort si se ocupa cu tamplaria.
Intr-o zi auzi un zgomot la usa din panza a cortului. "Cine e?" - "Eu, camila. Lasa-ma sa-mi
incalzesc nasul in cortul tau. Afara e foarte frig". - "Bine, clar sa nu intri mai mult". Isi vazu de
treaba mai departe. Cand se intoarse, camila era cu tot capul in cort. - "Nu ti-am spus sa nu
intri?" - "Mi-era frig la cap si m-am gandit ca daca m-ai lasat sa-mi incalzesc nasul, imi vei lasa
si capul. Nu mai inaintez ai incredere". - "Bine, dar sa nu mai inaintezi". Cand vazu ca arabul,
atent la lucrul sau, nu-i mai dadu nici o atentie, camila intra si cu umerii si cu picioarele de
dinainte. Cand o vazu arabul, se supara si-i porunci sa iasa iniediat. Vru sa ia ceva s-o loveasca,
dar in clipa aceea camila intra cu totul inauntru si-1 azvarli pe arab afara. Arabul nici nu avu
timp sa-si ia ceva cu el. Camila deveni stapana cortului!
Asa e si cu pacatul pe care il lasam putin cate putin sa ni se strecoare in viata. In cele din urma
pune stapanire pe noi, si atunci samanta invataturii nu mai are pe ce prinde. Terenul pacatului e
sterp. E pustiu. Peste altii cazand samanta, aceia se vor comporta fata de ea ca si piatra. Nu sunt
un teren bun pentru ea. Nu sunt temeinic interesati. Raman superficiali. Acestia primesc cuvantul
cu bucurie dar apoi, neputandu-se inradacina in ei, in vreme de ispita se leapada usor de el. Nici
nu-l mai recunosc. Si precum pe piatra nu poate incolti nimic, tot asa nici pe astfel de suflete nu
poate incolti cuvantul lui Dumnezeu. Ei sunt ca piatra impermeabila, care nu primeste samanta,
nu aude, nu vede, nu simte nimic. Despre unii ca acestia, vorbise Zaharia: "Urechile lor le-au
ingrosat ca sa nu auda legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotstiutorul..." (7,
11).
Altii se comporta ca spinii. Umbrind samanta si lipsind-o de lumina, n-o lasa sa incolteasca.
Aceasta parte a parabolei ar putea fi un ecou al unui indemn al profetului Ieremia: "Arati pamant
nou si nu semanati intre spini" (4, 3). Acestia sunt cei care se lasa coplesiti de multe griji lumesti,
de bogatii si de placerile vietii, si uita de cuvantul lui Dumnezeu. Un predicator de la inceputul
veacului nostru, Arhiereul Evghenie Pitesteanul (Pasune duhovniceasca, 1912) spune despre
acestia ca sunt "sufletele celor stapaniti de inghimpoasele griji ale veacului", in care semintele
"se ineaca si nu leaga spre rodire" (p. 272). M-a atras cuvantul "inghimpoasele". Expresiv!
Disparut astazi din limba, dar vrednic de a fi reamintit! Pune, oare, aceasta pilda vreo problema
deosebita constiintei crestine? Ne lasa ea cu probleme nelamurite? In general, pilda e simpla si
usor de inteles. Dar unii se intreaba totusi: De vreme ce cuvantul cade langa drum, ce raspundere
am eu? De vreme ce am fost facut sa fiu de piatra, ce raspundere am eu? Si apoi, nu este, oare,
adevarat ca, intr-adevar, avem atatea griji pe lumea aceasta? Avem atatea de facut, avem de
raspuns atator solicitari de tot felul. Trebuie sa acumulam atatea lucruri pentru ca sa ne putem
intretine pe noi si familia, incat nu mai avem timp si pentru cuvantul lui Dumnezeu. Toti il
primim intr-un fel, dar ca nu prinde, ca nu incolteste, nu e vina noastra!
Tendinta e de a arunca in felul acesta vina pe Dumnezeu. E o incercare de disculpare, de fuga de
raspundere. Este disculparea indreptatita? Lumea protestanta o incearca de secole, pretinzand ca
natura umana, cazuta din har prin pacat, nu mai este in stare de nimic. Nu se mai poate ridica.
Numai Dumnezeu o mai poate ridica. Singur. In vremea noastra, mai ales, unele secte arunca
totul pe Dumnezeu si pe raspunderea Lui pentru noi, indreptatind astfel, cu voie sau fara voie,
orice pacat, deoarece noi nu putem evita pacatele. De aceea e sarcina lui Dumnezeu sa le preia si
sa le ierte prin har, in numele jertfei lui Iisus. Chiar protestantii moderni critica aceasta teorie,
acuzand-o ca urmareste sa dobandeasca si sa se foloseasca de un har ieftin!
Intreaga invatatura aceasta e ieftina! Adevarul ortodox este ca puterile raului nu au nici o forta
asupra noastra, daca nu le dam voie sa intre in noi. Aceasta o spune Sf. Scriptura si intreaga
Traditie, Sfintii Parinti si sinoadele ecumenice de doua milenii.
Natura noastra, cazuta intr-adevar in pacat, a fost rascumparata de Iisus Hristos prin jertfa Sa si
restaurata. A fost restaurata mai ales vointa noastra libera. De aceea Iisus Hirstos este
Liberatorul, Cel care "ne-a liberat de sub legea pacatului si a mortii" (Romani 8, 2). Altfel de ce
ar mai fi venit Hristos? Sfantul Pavel spune limpede: "Caci daca ne-am fi facut una cu El, prin
asemanarea mortii Lui, atunci trebuie sa fim una si prin o inviere asemenea cu a Lui!" Si ce este
aceasta inviere? inseamna restaurarea noastra "la o viata noua" (Rom. 6,4-5). Mantuitorul insusi
a facut acea experienta in pustie pentru noi, cand s-a lasat ispitit de diavol, dar n-a crezut in
ispita, n-a raspuns ispitirilor lui, ca sa arate ca si noi trebuie sa facem la fel. Prin urmare, nimeni
nu poate sa arunce raspunderea pe diavol: ca el ne-a determinat sa facem cutare si cutare. Avem
de multe ori aceasta tendinta. Cati nu spunem: M-a pus diavolul sa fac cutare, m-a indemnat cel
rau sa fac cutare... incercam intotdeauna sa ne disculpam, sa fugim de responsabilitate. Ba,
uneori aruncam raspunderea chiar pe Dumnezeu. Iata un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur
care ne invata sa nu fugim de raspunderea pentru faptele noastre. "Asezati in constiinta voastra -
spune el - un tribunal.
Asezati in el ratiunea si aduceti in fata acestui tribunal toate incalcarile voastre. Cautati pacatele
sufletului vostru. Cereti-i socoteala riguroasa si intrebati: Pentru ce ai facut cutare faradelege?
Pentru ce cutare incalcare? Daca pentru a se feri de aceste intrebari constiinta cauta a arunca
raspunderea pe altii, atunci spuneti-i asa: eu nu te intreb de altii, ci despre tine. De ce calci legea?
Cugeta la cauza ta, nu la cauza altora!" "Infiintati in fiecare zi acest tribunal", mai indeamna
Sfantul Ioan Gura de Aur (Comentariu la Evanghelia de la Matei. Omilia 42, 3).
Mantuitorul, prin exemplul Sau, ne-a aratat ca suntem liberi sa facem binele sau raul. Suntem
liberi sa acceptam provocarile ispitelor, sau sa nu le acceptam. In legatura cu cei despre care
Mantuitorul spune ca sunt ca piatra, acestia sunt cei insensibili, superficiali, suficientii de sine,
cei care gasind jumatate de adevar, cred ca l-au gasit intreg. Cati nu exista dintre acestia? Cati nu
raman la suprafata lucrurilor, adica nu cauta raspunsuri adevarate? Acestia, fara indoiala, vor
avea si o viata neadevarata, dezordonata, de vreme ce nu-i asezata pe temelii sigure, pe
convingeri serioase, pe radacini adanci.
Dar avem libertatea si putinta sa nu ne lasam prada superficialitatii, ci sa mergem cu cercetarea
noastra mai la adanc? O avem. Posibilitatile de cercetare sunt imense in lumea moderna. Numai
cine nu vrea ramane la acei "nu se poate sti", care genereaza indiferenta si suficienta globala.
Daca ajungem la "nu se poate sti totul", dupa o serioasa si indelungata cercetare, atunci aceea va
genera smerenie si sfanta uimire in fata tainelor celor mari, si tocmai prin acestea ni se va
deschide usa tainelor, si vom sti atata cat trebuie stiut pentru a primi cuvantul "despre imparatie".
Si Mantuitorul spune: "Mergeti mai la adanc" si veti pescui peste asteptarile voastre.

Nimeni n-ar putea demonstra ca e coplesit atat de tare de grijile vietii, incat nu se poate ocupa si
de cele ale sufletului sau. Suntem coplesiti de griji, dar nu intr-atat incat sa nu putem trimite un
gand in Sus. Romanul are o vorba: "Nu-i da, Doamne, omului cat poate duce!" Daca ar fi s-o
parafrazam putin, am spune: Ce lucru extraordinar ar fi, de-ar face oamenii tot ceea ce pot face!
Caci cu toate grijile vietii, pe care dam adesea vina, cat timp nu risipim in zadar? Cate n-am
putea face in plus fata de ceea ce facem! Fie ca ne ignoram fortele, fie ca nu ni le punem la luciu.
In schimb ne plangem ca ne coplesesc grijile vietii!

Dumnezeu nu ne da niciodata mai mult decat putem duce. Se zice ca un copil il ajuta pe tatal sau
la impachetatul unor lazi cu bunuri si apoi era pus sa le transporte la oarecare distanta unde le
depozita. Cineva care trecea pe acolo ii zise copilului: "Nu crezi ca e prea grea lada aceasta?"
Copilul raspunse: "Tata stie cat pot eu duce si nu ma incarca mai mult. Doar ma iubeste!" Ce-i
drept, pe unii ii coplesesc grijile vietii si ii paralizeaza, dar nu pe cei care stiu sa-si faca ordine in
ganduri si in griji. Origen (185-253) a scris 6000 de opere. A gasit timp intr-o viata scurta de om
sa scrie 6000 de opere. Si cine mai stie sa numere titlurile pe care le-a scris la noi, de pilda, N.
Iorga? Carti intregi se pot scrie numai cu titlurile operelor sale. Se pot face multe intr-o viata!

Se gaseste timp asadar, timp destul si pentru a ne ocupa si de sufletele noastre. Nimeni nu se
poate indreptati ca e atat de coplesit de grijile vietii, incat sa nu poata da sufletului sau cateva
clipe dintr-o zi. Zic unii: Nu ma pot duce la biserica! N-am timp! Am de facut cutare si cutare
lucru. Nu ma pot spovedi. N-am timp. Nu poate veni la spovedanie o data sau de doua ori pe an!
Nu are timp! Nu cred ca e o scuza serioasa, valabila. Toti cei care apeleaza la astfel de scuze sunt
exact ca cei din Parabola semanatorului. Nu zic "nu" cand aud cuvantul, dar nu-l retin. Il lasa sa
alunece pe drum, ii opun un suflet impietrit, il coplesesc cu alte griji pe care le socotesc mai
importante. Se plang de timp. De timpul pe care, in realitate, il risipesc.
Noi trebuie sa fim ca pamantul cel bun, pe care, cazand samanta, a incoltit si a dat roade bune.
Despre acestia Mantuitorul spune asa: Ei sunt aceia care "aud invatatura si o pricep; acestia sunt
roditori" (Matei 13, 23). Adica:in acestia rodeste cuvantul, pentru ei si pentru altii. Acestia devin
utili si altora. Ceilalti raman egoisti, inchisi in ei si in grijile lor. Nu dintre dansii se aleg
generosii. Nu acesti crestini sunt cei mai activi in viata sociala, in lucrarile obstesti, in interesul
pentru aproapele.
Cei ce sunt pamant bun sunt cei cu inima buna, cei cu inima curata. Acesta este terenul cel bun:
inima buna, inima curata, prin urmare dragostea. Dragostea de oameni si credinta in Dumnezeu,
acesta este terenul cel bun, pe care cazand cuvantul incolteste si da roade. Iar aceasta roada este
omul cel nou (Ioan 3, 3; Rom. 6, 4; II Cor. 5, 17; Efeseni 4, 24), omul acela despre care Sfantul
Apostol Pavel spune ca are in el "mintea" lui Hristos" (II Cor. 10, 5), "simtirea lui Hristos"
(Filipeni 2, 5), omul care nu poate fi decat bun.
Ce extraordinara ar fi o societate omeneasca alcatuita numai din astfel de oameni, in care rodind
Cuvantul lui Dumnezeu, precum ne incredinteaza Iisus prin Pilda semanatorului, sa dea roadele
bunatatii, roadele dreptatii, roadele rabdarii, roadele dragostei! Un ultim cuvant as vrea sa mai
adaug. De fapt, o ultima intrebare la care sa incercam sa raspundem. A rostit Iisus aceasta
parabola intr-o stare de spirit buna, fericita? As crede ca a rostit-o mai degraba trist si dezamagit.
Trist si dezamagit pentru ca samanta, aruncata de El, numai in a patra parte din pamantul pe care
a fost semanata a gasit pamant bun, si chiar si pe aceea unele seminte au rodit doar la o treime
din capacitatea lor de rodire (Matei 13,8).
Iisus isi marturiseste prin aceasta parabola durerea, si aproape revolta. De aceea a si rostit
cuvinte grele, aducandu-si aminte de proorocia lui Isaia: "Se implineste cu dansii proorocia lui
Isaia care zice: Cu auzul veti auzi, dar nu veti pricepe si cu ochii veti privi, dar nu veti vedea.
Caci s-a incetosat inima poporului acestuia; urechile lor le-au asurzit si ochii lor si i-au inchis, ca
sa nu vada cu ochii, si sa nu auda cu urechile, si sa nu priceapa cu inima, casa nu se intoarca si
sa-i vindec" (Matei 13, 14-15). Si tot acestora le-a spus, "ca se va lua de la ei si ceea ce au" (5,
12).
Mantuitorul, ca Om plin de intentii bune dar dezamagit, se plangea apostolilor si se mangaia doar
cu faptul ca ei, apostolii, erau "pamant bun". Erau acea a treia parte, din a patra parte! Dar cine
era vinovat de situatia in care se aflau cei care nu dadeau roade? Samanta? Cuvantul? Am aratat
ca unii sunt gata sa arunce raspunderea pe samanta, pe cuvant, fie pentru ca n-ar fi fost aruncata
unde trebuie, fie pentru ca exista in lume prea multe feluri de pamant. Samanta a fost aruncata
insa cu generozitate peste tot, iar in sensul in care sunt luate in parabola, pamanturile sunt inimile
oamenilor, asa cum se afla si cum se pregatesc ele insele, altfel n-ar 
fi fost logic ca lisus sa le condamne pe cele neprimitoare. Si n-ar fi fost indreptatit sa se supere si
sa rosteasca aceasta Parabola a mahnirii.
Nu e in discutie nici samanta, nici arta semanatorului, ci pamantul, terenul, inimile oamenilor.
Orice agricultor stie ca pamantul trebuie pregatit, ca sa primeasca samanta si s-o faca sa
rodeasca. Semanatorul seamana mereu. Atunci, si azi, si in veac. Cu acest prilej .si-a incheiat
Iisus vorbirea prin: "Cine are urechi de auzit, sa auda!" (13, 9). Si catre noi se adreseaza tot prin
ele, cu amaraciune, cu gand neascuns de prevenire, dar si cu speranta si dragoste. Fie urechile
noastre luand aminte la glasul cuvintelor Sale.
IPS Antonie Plamadeala

Astăzi, mai mult ca niciodată în istorie, omenirea este chemată să aducă

roadă.

Aproape toată învăţătura Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos este plină de

simboluri, metafore şi pilde. El urmărea prin asemănări şi comparaţii, ca tainele
împărăţiei cerurilor să fie descoperite de cei care-L urmau şi ascultau. Învăţătura Sa
exprimată adesea prin pilde sau parabole, sugerează adevăruri dumnezeieşti adaptate şi
formulate în limbajul omenesc.

Simbolurile şi metaforele, abundă în toată lucrarea Sa de vestire  a Cuvântului lui

Dumnezeu; astfel apostolii sunt numiţi succesiv  „lumina lumii”, „sarea pământului”,
„fiii nunţii”. În Evanghelia Sfântului Ioan, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre bobul de
grâu care trebuie să moară pentru a  aduce roadă spre viaţă, iar pe Sine se numeşte
„Lumina lumii”, „Păstorul cel bun”,  „viţa viei”, iar ucenicii, „mlădiţele”.

Astfel, Domnul recurge continuu la simboluri împrumutate din viaţa cotidiană a lumii
spre a evoca tainele împărăţiei Sale veşnice.  Abia la sfârşitul activităţii Sale pământeşti,
Domnul va grăi apostolilor: „Acestea vi le-am grăit în pilde, dar vine ceasul când  nu vă
voi mai grăi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl” (Ioan 16,25). Atunci când se
adresa ascultătorilor Săi dându-le învăţături cu caracter normal le vorbea direct, dar
atunci când vorbea despre taina împărăţiei cerurilor care includea o seamă de
semnificaţii spirituale perceptibile  numai celor  luminaţi şi călăuzitor de har, El va
recurge la acest stil metaforic concretizat în pilde sau parabole.

Sfântul evanghelist Matei le-a grupat pe toate cele care au ca temă împărăţia cerurilor în
capitolul 13 al Evangheliei pe care a rezumat-o în cele 28 de capitole. Aceste pilde au fost
rostite pe ţărmul mării Galileii în faţa unei mulţimi imense care dornice să-L asculte, „se
îmbulzeau unii pe alţii, El intrând în corabie, şedea în ea şi le-a grăit lor în pilde” (Matei
13, 2-3).

Prima pildă este cea a semănătorului, aceasta fiind un preludiu la celelalte care vor
urma. Tema era atât de cunoscută de cei care-L ascultau, deoarece câmpiile fertile ale
Galileii ofereau prilejul lucrării pământului şi fiecare vedea cum de două ori pe an
pământul era pregătit, semănat şi recoltat, orice recoltă fiind obligatoriu prin Lege,
prilej de a aduce lui Dumnezeu mulţumire pentru darurile primite. Astfel, lucrătorul
pământului ştia că munca lui fără binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu nu este
nimic, ci trudă zadarnică.

De această dată, ca în fiecare toamnă, semănătorul iese să semene, spre deosebire de

ceilalţi semănători, Cel ce seamănă acum, seamănă în diferite suflete, inimi şi vieţi.
Unele seminţe cad în locuri aride, neprielnice, duşmănoase, potrivnice rodirii,
insensibile la darul primit, la vremea rodirii în ciuda aşteptărilor, seminţele neaducând 
niciun rod, deznăjăduind şi întristând pe semănător.

Această primă parte a pildei semănătorului exemplifică, materializează şi implică mare

parte a omenirii, a timpului pe care-l trăim. Ariditatea sufletească,  deşertul neroditor a
celei mai mari părţi a omenirii, demonstrează indiferenţa şi incapacitatea ei de a primi
„Cuvântul lui Dumnezeu Cel viu şi lucrător, care pătrunde până la despărţirea
sufletului” (Evrei 4,12) vorbesc de la sine despre starea majorităţii în mijlocul căreia
trăim şi noi.

Grijile vieţii trupeşti, prea multa şi excesiva dorinţă de a trăi în plăceri şi patimi
stricătoare de suflet, indiferenţa la viaţa veşnică şi la propriul sfârşit sunt piedici
serioase la chemarea Mântuitorului Hristos şi a Bisericii Sale.

De peste două mii de ani, Taina împărăţiei lui Dumnezeu se vesteşte prin toate
mijloacele, pentru a intra şi aduce rod în viaţa fiecăruia dintre noi. Şcoala, mass-media
creştină a Bisericii, tipăriturile editate de Biserică, toate au scop ca sămânţa Evangheliei
Domnului să fie trimisă în adâncul brazdei celei sufleteşti.

Se pare însă, că spinii sunt mai puternic înfipţi prin rădăcinile lor pivotante ale nepăsării
şi necredinţei, de aceea roadele sunt extrem de modeste.

„Seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 13,19) având însuşirea de a încolţi şi
aduce multă roadă în viaţa noastră. Pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să
aducem roadă, aderând la ea. Pentru ca Taina împărăţiei să existe în fiecare suflet, este
nevoie ca acesta să se deschidă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, să-L primească,   să-L
facă roditor, capabil să ofere şi celorlalţi darul vieţii şi bucuriei izvorâte din lumina
cunoaşterii lui Dumnezeu şi a credinţei în El. Pe iudeii care nu credeau în El,   Domnul îi
va mustra: „Cuvântul Meu nu încape în voi” (Ioan 8,37), iar acelora care se arătau
receptivi la chemarea Sa, le va spune adesea: „Dacă veţi rămâne în Cuvântul Meu,
sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei” (Ioan 8,31).

A primi Cuvântul şi a-l păstra, constituie una din trăsăturile distinctive, proprie
ucenicilor lui Hristos şi a urmaşilor lor. Cel care a primit cuvântul şi urmează calea
Bisericii, aceasta fiind şi calea vieţii, este un om care aduce rod binecuvântat de
dreptate, un pom unde îşi găsesc odihna mângâietoare şi binecuvântată cei obosiţi de
greutăţile călătoriei acestei vieţi. Domnul îi va ferici conform  spuselor Sale: „Fericiţi
sunt cei ce  ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc pe El” (Luca 11,28). Prima
treaptă de a urca spre împărăţia lui Dumnezeu este marcată de  primirea cuvântului lui
Dumnezeu care este mângâietor şi dătător de viaţă. „Cuvintele pe care vi le-am spus
sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6,36). Cuvântul Mântuitorului Hristos pătruns în inima
(viaţa) omului, integrează toate facultăţile şi capacităţile acestuia. Primirea lui nu
implică doar un proces de ordin intelectual care să ofere prilej de  filosofare şi cugetare
umană bazată pe argumente raţionale, îndoielnice, ci o adeziune totală la viaţa Bisericii,
o prefacere adâncă, lăuntrică, care să reflecte un comportament de viaţă creştină plină
de lumină şi bucurie. Asimilarea cuvântului credinţei este o condiţie esenţială pentru ca
el să încolţească şi să aducă roadă.

Mântuitorul Iisus Hristos spune că dacă cineva aude cuvântul şi nu-l înţelege,  vine cel
viclean (diavolul) şi îl răpeşte din inima sa, de aceea înţelegerea este neapărat necesară
„luaţi seama deci cum auziţi” (Luca 8,18) iar altădată Domnul va spune iudeilor: „De ce
nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu” (Ioan
8,43).

Cuvântul chiar dacă este semănat, el trebuie primit, înţeles în adânca sa semnificaţie,
căci altfel nu poate aduce roadă. Cel care este în legătură cu viaţa Bisericii, primeşte şi
înţelege cuvântul, iar înţelegerea acestuia îl fac ucenic adevărat. Intervenţiile
duşmănoase  ale diavolului tind să-l impiedice pe om de a deveni fiul împărăţiei lui
Dumnezeu. Însă omul însuşi, datorită libertăţii cu care este înzestrat,  are tristul
privilegiu de a putea înăbuşi creşterea seminţei în inima sa. Printre cauzele enumerate
de Iisus Mântuitorul care contribuie la uscarea seminţei apare lipsa de credinţă,
(rădăcină) semnul dezumanizării şi îndepărtării omului de starea lui firească. Numai
acei care, după cuvântul Sfintei Evanghelii au inimă curată şi bună aud cuvântul, îl
păstrează şi rodesc întru multă şi statornică răbdare” (Luca 8,15).

Trebuie ca inima în care a fost semănat cuvântul să posede virtutea răbdării şi

statorniciei în credinţă. Creşterea cuvântului în suflet merge simultan cu îndurarea
încercărilor şi presupune renunţări neştiute şi neacceptate de ceilalţi, care fac posibilă
deplina încorporare la împărăţie, căci aceasta este, în ultimă instanţă, rodirea
menţionată de parabolă, prefacerea omului într-un  cetăţean şi casnic al noii împărăţii.

Această expresie de „rodire” constituie o temă ce revine des în învăţătura Mântuitorului

Hristos, fiind caracteristică pentru Taina Sfintei Evanghelii. El va stărui adesea asupra
obligaţiei de a rodi, rodirea fiind una din condiţiile esenţiale ale vieţii creştine
lucrătoare. Împărăţia lui Dumnezeu este binecuvântare, abundenţă şi belşug, spre a
intra în această realitate, ultimă a lumii, trebuie să rodeşti, să împlineşti fapta cea bună.
În ultima cuvântare adresată Apostolilor Săi  înainte de pătimirea Sa, Domnul va reveni
de mai multe ori asupra datoriei lor de a aduce roadă,  arătând însă că aceştia nu vor
putea lucra decât rămânând în permanentă comuniune cu El: „Cel ce rămâne în Mine şi
Eu în el,  acesta aduce multă roadă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).

Aşa după cum darurile sunt felurite şi diferite, tot astfel capacitatea de rodire se va
diferenţia de la om la om; de aceea, expresia plastică a Mântuitorului: „o sămânţă aduce
roade o sută, alta şaizeci, iar alta treizeci”.

Această dimensiune a rodirii exprimă o profundă înţelegere a însuşirii proprii fiecărui

suflet de a-şi asimila cuvântul şi de a-l face roditor după intensitatea credinţei lui.

Roadele ei au fost în mare parte dominate de egoism, egocentrism, iubire de sine

pătimaşă, culminând cu roade ale ruşinii şi pierzării. De la distrugerea creaţiei lui
Dumnezeu prin exploatare şi nepăsare, până la distrugerea propriei vieţi prin
dezechilibre create artificial, modificări genetice, care au culminat cu programări şi
hotărâri după interes şi profit a propriei vieţi, pe plan duhovnicesc se constată ariditate
şi lipsă de roadă, indiferenţă  şi laşitate, pământul sufletului fiind plin de buruienile şi
spinii care înăbuşă, distorsionează şi descumpănează omul modern, tributar propriului
egoism şi incapacităţii de rodire spre fapta bună. Aici găsim răspunsul inegalităţilor,
nedreptăţilor, lăcomiei şi lipsurilor în care ne aflăm toţi.
Pilda semănătorului spre a fi înţeleasă, trăită, are nevoie de un pământ sufletesc deschis
şi capabil să o primească. Întru răbdarea credinţei vom aduce multă roadă dacă suntem
şi dorim să aparţinem  lui Hristos Mântuitorul nostru, căci fără El nu putem face nimic”
(Ioan 15,5)

PILDA SEMANATORULUI

Iubiti credinciosi, ati auzit astazi ca s-a citit in Sfanta Biserica despre  pilda
semanatorului. Deci vom spune putin din talcuirea acesteia, ca sa nu ingreunam
auzurile dumneavoastra cu prea multe cuvinte.

Mai intai sa facem aici o intrebare : Oare pentru care pricina Mantuitorul, cand a spus
pilda cu semanatorul, n-a aratat cine este acest semanator ? Ci a trecut pilda la a treia
fata, zicand : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.

Dar n-a aratat : Iesit-a dreptul sau sfantul cutare sau proorocul cutare sau apostolul
cutare sa samene samanta sa. Sau iesit-am Eu sa saman samanta cea buna a
cuvantului. Pentru care pricina nu s-a spus numele Sau ?

Pentru ca cel dintai semanator al Evangheliei este Insusi Domnul Dumnezeu si

Mantuitorul nostru Iisus Hristos. El a semanat intai cuvantul acesta al vietii in urechile
sfintilor Sai ucenici si apostoli si prin ei la toata lumea.

Dar n-a spus : Venit-am sau iesit-am Eu sa saman samanta cuvantului, ca sa nu

starneasca zavistie de prisos si ura in urechile si in inimile fariseilor si a carturarilor,
ca sa nu se arate ca un iubitor de slava desarta, ca numai El seamana cuvantul vietii.
De aceea nu a spus numele semanatorului si a zis numai asa simbolic : Iesit-a
semanatorul sa samene samanta sa.

Dar de ce n-a zis : " Iesit-a plugarul " si a zis " Iesit-a semanatorul ?" Iata de ce :
Pentru ca nu acela este plugar cu adevarat, care are samanta, dar o tine in sac sau in
lada sau in pod undeva sau in hambar si nu o seamana. Ci adevaratul semanator si
adevaratul plugar este acela care are samanta si o seamana pe dansa.

De aici sa trecem la samanta cuvantului.

Asa zice dumnezeiescul Ioan Gura de Aur :  " Nu este plugar al lui Dumnezeu si nici
semanator al Evangheliei acela care stie multe si are multa cunostinta in mintea si in
inima sa, dar nu vrea sa propovaduiasca. Ci tine ascunsa aceasta samanta, ori de frica
oamenilor, ori de rusine ori de lenevire, ori alte motive are in mintea sa si asa ascunde
samanta lui Dumnezeu. Ori poate are mai mult decat altul, dar nu vrea sa o samene ca
sa aduca lui Dumnezeu roada insutita.
De aceea, adevaratul plugar al lui Iisus Hristos si adevaratul semanator este acela care
are samanta cuvantului lui Dumnezeu si o seamana in urechile si in inimile
ascultatorilor care il asculta pe dansul.

Si apoi, dupa ce-a zis Mantuitorul aceasta pilda la inceput, a aratat ca se intampla cu
samanta cuvantului lui Dumnezeu exact cum se intampla si cu samanta cea
materialnica care se seamana de plugar pe ogor.

Si a zis Preasfantul nostru Mantuitor mai departe asa : Si una din seminte a cazut
langa cale, adica langa carare sau langa drum, si oamenii, nebagand seama de dansa,
au calcat-o si pasarile cerului, vazand-o asa descoperita, au mancat-o si a pierit
samanta aceasta semanata langa cale. Si alta din seminte a cazut pe piatra si,
neavand umezeala, s-a uscat.

Dar, ca sa va dati seama ca nu chiar pe piatra goala s-a semanat, ca acolo nici nu
prinde samanta deloc radacini, ascultati pe ceilalti doi evanghelisti care il completeaza
pe acesta de astazi.

Matei si Marcu zic : Si una a cazut pe pietris, adica pe pamant cu piatra multa, pe
pamant cu pietris, si unde samanta, neavand umezeala, a prins putina radacina si,
neavand pamant bun, s-a uscat.

Gura fiecarei plante, gura fiecarui arbore este radacina lui, cu care el se hraneste mai
cu seama din pamant; este adevarat ca arborii mari si multe feluri de saduri se hranesc
prin ramuri din aer, cu oxigen si cu celelalte care trebuie la cresterea vietii sale. Dar
mai mult decat toate, gura unei plante, cu care ea se hraneste si trage hrana, este
radacina.

Deci a doua samanta, cazand pe pietris, foarte putin s-a prins si, neavand umezeala si
nici pamant destul, s-a uscat.

A treia samanta a cazut in mijlocul spinilor, cum ati auzit dumnezeiasca Evanghelie,
si a rasarit putin si, crescand spinii au inabusit-o, i-au luat spatiul de lumina si de
hrana si asa s-a uscat.

A patra samanta a cazut in pamant bun si a adus domnului sau roada insutita. Unii din
cercatorii de firi, parca s-ar contrazice cu dumnezeiasca Evanghelie, ca samanta,
oricat de bun ar fi pamantul, nu poate aduce o suta de roade, adica un bob de grau sa
aduca o suta de boabe de grau sau unul de porumb si asa mai departe, sa aduca o suta
de boabe.
Dar n-au dreptate ! Sa se duca in Egipt, in tarina numita Vizachia, si in partile Nilului
si in alte parti din Sicilia, din Italia, sa vada ca acolo holdele cure se seamana aduc
uneori de doua sau de trei ori insutit roada si sa vada ca nu poate sa minta cuvantul lui
Dumnezeu si ca sunt locuri pe pamant unde un graunte aduce mai mult de o suta de
graunte roada in spicul sau.

Dupa ce a spus Mantuitorul pilda acestei Evanghelii, ucenicii Sai n-au inteles puterea
pildei si L-au intrebat deosebi : Spune-ne noua, care este puterea pildei acesteia ! Iar
Mantuitorul mai intai le-a spus :Voua vi s-a dat sa stiti tainele imparatiei cerurilor,
iar acestora in pilde vorbesc, ca, auzind, sa nu auda si vazand, sa nu vada, cum a zis
Isaia Proorocul pentru nesinceritatea inimii lor.

Si apoi le-a talcuit Mantuitorul asa : Samanta cea buna este cuvantul lui Dumnezeu,
tarina este inima omului, cum e in pilda cu zazaniile tarinii. Samanta cea semanata pe
cale sunt oamenii putin credinciosi sau mai bine sa zic aproape deloc credinciosi, caci
aud cuvantul lui Dumnezeu, dar nu-i dau nici o atentie, asa in trecere : " Eh ! Am auzit
predica preotului ! Spunea unu o predica ! Am auzit ca unu citea din Evanghelie, ce-o
fi mai spunand ", si nu-i da nici o atentie, ca si cum nu s-ar vorbi din Evanghelie, ci
din povesti.

Unul care este indiferent si nu-i place sa asculte cuvantul lui Dumnezeu sau il trece cu
vederea, la acela vine satana si mananca samanta cuvantului din inima lui si este
calcat in picioare de toate ispitele dracesti, cum este calcata samanta, pentru ca nu
prinde radacina cuvantul in inima iui, pentru neatentia lui si nebagarea de seama, ca
nu da importanta cuvantului lui Dumnezeu.

Samanta care a cazut pe pietris sunt oamenii care aud cuvantul si pentru moment se
bucura ca au inteles ceva, dar bucuria lor este pripita. Au auzit si s-au bucurat putin,
iar pe urma le-a scazut toata evlavia fata de cuvantul Domnului, se impietreste inima
lor de necredinta, de nesimtire, de rautate si indata se usuca din inima lor samanta
cuvantului lui Dumnezeu. Nu gaseste acolo un pamant bun in tarina inimii lui ca sa
creasca.

Acestia sunt aceia care sunt samanta cazuta pe piatra, adica oameni care prea putin se
bucura si cred si indata pierd evlavia si credinta catre cele auzite din cuvantul vietii.

Iar samanta a treia sunt oamenii acela care cred in cuvantul lui Dumnezeu pana la o
vreme, dar de la o vreme se ridica ispite asupra acestui cuvant. Ori prigoana din partea
oamenilor, ori necaz din partea trupului, sau se ridica grijile lumii cele rele, sa alerge
omul dupa bogatii, dupa slava desarta, dupa dregatorii, dupa bani, dupa trai bun, dupa
dulcetile veacului de acum. Si toate aceste griji crescand, adica marindu-se in inima
omului, il fac sa uite de cuvantul lui Dumnezeu; si asa cuvantul lui Dumnezeu, care
prinsese radacina acolo si crescuse putin, se inabusa, se astupa, se otraveste de grijile
veacului de acum, de mancare, de bautura, de avere, de patimi trupesti, de
dezmierdari, si cine stie ce scopuri ale slavei desarte sau cine stie ce rautati, care-l
impiedica pe acest cuvant sa creasca; si asa, crescand patimile in om, inabusa si
intuneca lumina cuvantului lui Dumnezeu si indata incepe a se ofili, iar cuvantul cel
dintai al credintei lui se usuca si piere.

Iar samanta a patra, care cade in pamant bun, sunt acei buni crestini si buni oameni de
pe fata pamantului, care, atunci cand aud cuvantul lui Dumnezeu, sunt ca un pamant
insetat in care cade ploaia cea binefacatoare a cuvantului vietii si, cazand in inima lor,
se hotarasc pentru cuvantul lui Dumnezeu sa sufere toate necazurile, toate scarbele,
foamea, setea, lipsa, ocara, durerea, crucea, moartea si nu mai dau inapoi. Acestia
lucreaza impreuna cu cuvantul lui Dumnezeu in inima lor si aduc roada intru rabdare,
cum zice Evanghelia, rabda toate pentru porunca lui Iisus Hristos si pentru cuvantul
Sfintei Scripturi si al Evangheliei si asa aduc roada intru rabdare : unul adica, cum
zice alta Evanghelie, treizeci, iar altul saizeci, iar altul chiar o suta.

Dupa ce Mantuitorul a spus si a talcuit pilda Evangheliei sfintilor Sai ucenici si

apostoli, la urma a zis si acest cuvant : Cela ce are urechi de auzit, sa auda.

Prea putini sunt oamenii aceia care au urechi si nu aud in lume. Dar urechi de auzit n-
au numai oamenii; au si dobitoacele, au si taratoarele, au si pasarile; numai pestii sunt
surzi, cum spun Sfintii Parinti, ca n-au acest organ al auzului dat de Dumnezeu, ci au
numai simtire grozava, ca simlind valurile, sa se fereasca de primejdie, ca ei sunt
surzi.

Dar celelalte vietuitoare si oamenii, toti au urechi. Dar de care urechi este vorba
Evanghelie ? Ce credeti ? De urechile acestea trupesti ? Nu ! Indoit este omul si doua
feluri urechi are, dupa cum si doua feluri de ochi. Ochii acestia simtiti cu care vede
cele simtite si are ochii mintii, sau mai bine zis are mintea, care-i ochiul sufletului, cu
care priveste cele inteligibile, cele nevazute, ca dogmele credintei si invataturile
Sfintei Scripturi si alte cate sunt nevazute.

Asa si la urechi sa intelegeti ! Cela ce are urechi de auzit, adica ale sufletului, ca multi
aud cu urechile acestea si stau in biserica si aud cantand la strana si aud proorocii
citindu-se, si aud evanghelii si apostoli si taine mari, multi stau aici si aud, dar aud
numai cu urechea din afara, iar urechea cea duhovniceasca a mintii lor si a sufletului
lor este astupata de satana, ii intunecata si nu intelege puterea cuvantului, pentru ca
urechile sufletului lor sunt surde.

Catre aceste urechi s-a adresat Mantuitorul cand am auzit : Cela ce are urechi de
auzit, sa auda. Adica prin urechile acestea simtite sa dea cuvantul urechilor celor
nevazute si cu acelea sa auda cuvantul si sa-l inteleaga, ca apoi, intelegandu-l, sa
aduca roada lui Dumnezeu prin lucrare si prin rabdare.

Iubiti credinciosi, dar oare care este cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua
de astazi ? Sunt multi preoti predicatori, si-n capitala tarii, si-n orase, si-n sate, multi
predicatori sunt astazi si prin manastiri si oriunde vei intalni predicatori buni. Chiar si
unii din credinciosi cunosc Scriptura, dar nu se mai vad astazi roadele Evangheliei, nu
se mai vad suflete roditoare, cum erau la inceputul crestinismului, cu toate ca se
rosteste cuvantul lui Dumnezeu.

Care este pricina pentru care nu rodesc sufletele oamenilor astazi cum rodeau alta data
? Am sa zic ca nu sunt altele decat cele patru pe care le-a aratat Mantuitorul, sau trei,
ca al patrulea a rodit. Dar care este pricina nerodirii cea adevarata, in cele trei chipuri
ale Evangheliei, care s-au zis mai sus ?

Unii vor zice : " Da, parinte ! Astazi nu se mai intorc oamenii la pocainta, nu se mai
vad roadzle pocaintei la multi, pentru ca nu se mai fac minuni ca la inceputul
crestinismului ". Cand Apostolul Petru a inceput sa predice in Ierusalim, spune
dumnezeiasca Scriptura ca, numai intr-o zi au crezut trei mii de oameni.

Iar a doua zi, a predicat in pridvorul, care se zicea " al lui Solomon " si, au mai crezut
inca cinci mii. Iata minune mare, in doua zile opt mii de oameni au crezut in Hristos
prin gura Sfantului, slavitului, intru tot laudatului Apostol Petru, care nu era nici
teolog, nimic, ci numai avea teologia cea mai inalta, pe Duhul Sfant pe Care il
primise.

Dar zic ei : " Da, parinte, au crezut atunci multi pentru ca-l auzeau pe Petru vorbind in
toate limbile de sub cer ", ca asa a fost la Cincizecime, vorbeau doisprezece barbati
galileeni, apostoli, si ei auzeau maririle lui Dumnezeu, fiecare in limba lui, cati erau
adunati acolo cu ocazia praznicului Cincizecimii.

Si aceasta nu mica minune a fost, cum fiecare auzea predicandu-se Evanghelia in

limba lui, cu toate ca un singur om vorbea acolo si aceasta a atras pe multi sa creada.

Iar cand a predicat Petru a doua zi, au crezut cinci mii de barbati. Iarasi, pentru ce ?
Pentru minunea cea mare cu ologul Enea, care statea in pridvorul bisericii, numita
" Frumoasa ", in care Apostolul Petru si Ioan Evanghelistul numai cu un cuvant l-au
ridicat si l-au facut sanatos si aceasta spaima si minune mare i-au facut pe toti sa
creada in invatatura apostolilor.

Da ! Ajutat-au atunci foarte mult minunile. Asa spune si Evanghelistul

Marcu : Domnul impreuna lucrand, i-a trimis la propovaduire, i-a imbracat cu putere
de sus, cu Duhul Sfant, si le-a dat putere sa invie si mortii, sa scoata dracii, sa calce
peste leu si peste balaur si peste toata puterea satanei. Si in baza acestor minuni multi
au crezut.

Dar oare numai minunile aveau puterea de a face oamenii sa creada in Hristos ? Si
pentru aceea nu cred altii astazi ? Nu-i adevarat !

Iata, noi vedem de foarte multe ori si atunci si astazi ca oamenii cred fara minuni.
Mantuitorul a fericit pe cei ce cred fara sa vada. Ce minuni a vazut famenul
Candachiei, cand mergea cu imparateasa Etiopiei si marele Apostol Filip a fost rapit
de Duhul Sfant si a fost langa caruta lui, unde citea pe Proorocul Isaia si ajunsese la
stihul acela : Duhul Domnului peste Mine.

Si i-a talcuit de acolo inainte, ca Hristos a fost acesta, nu Proorocul Isaia, si a zis
famenul : Uite apa ! Ce ma impiedica sa ma botez ? A crezut famenul, s-a dat jos din
caruta si s-a botezat si indata Duhul a rapit pe Filip din Gaza - unde-i Gaza ? Pana in
Asia Mica -, pana la Azot l-a dus intr-o clipeala de ochi, cum a dus alta data pe
Proorocul Avacum cu zama din Iudeea in Babilonila la Daniel in groapa cu lei, ca
organe ale Duhului Sfant au fost si proorocii si apostolii.

L-a rapit dupa ce a botezat pe famenul Candachiei, care a fost cel dintai apostol si cel
mai mare misionar din Etiopia, inainte de a merge acolo Sfantul Apostol si
Evanghelist Marcu.

Deci n-a vazut famenul nici o minune, dar i-a explicat si a crezut si a avut inima buna
si a prins cuvantul lui Dumnezeu repede si ca roada a fost botezul lui si credinta lui
statornica. Ce minune a facut Apostolul Pavel in Iconia, in Listra si in Derbi ?

Ce minune a facut Sfantul Apostol Filip in Samaria, cand a crezut toata Samaria,
primind cuvantul lui Dumnezeu ? Predica cu putere cuvantul Domnului ! Nu in tot
locul, deci, se faceau minuni, dar multa lume se intorcea la Dumnezeu numai prin
credinta. Credinta vine prin auz, iar auzul prin cuvantul lui Dumnezeu si celelalte.

Deci iata, care are tarina buna a inimii sale, nu asteapta sa vada minuni.

Va zice cineva : " Da ! Nu numai minunile, dar si viata Sfintilor Apostoli, ca erau asa
strasnici, asa de mari sfinti si neprihaniti in viata, poate de aceea prindea cuvantul
Domnului care-l predicau ".

Nici aceasta nu-i ! Pentru ca vezi, n-a zis Mantuitorul azi in Evanghelie : Iesit-a
sfantul, iesit-a apostolul sau dreptul sa samene, ci a zis asa simplu : Iesit-a
semanatorul sa samene samanta sa.
De multe ori un om simplu spune din cuvantul lui Dumnezeu, dar spune si el sincer si
cu credinta si se altoieste acest cuvant in alta inima sincera si aduce roada insutita.

Deci cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua de astazi, nu este din vina
persoanei care predica, nici pentru ca nu se mai fac minuni si alte pricini care le spun
oarecare in aceasta privinta.

Ci cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in masa poporului de astazi este aratata de
Mantuitorul in Evanghelie, ca oamenii ori sunt cale batuta, unde nu se poate cuprinde
cuvantul lui Dumnezeu, inima lor este batuta de grijile lumii si de draci si de patimi si
nu mai prinde cuvantul Domnului radacini. Ori au inimile impietrite si cuvantul
Domnului numai putin se opreste si se usuca, ori au inimile lor pline de interese
materiale si nu numai atat, ci prinsi si intunecati de ura si zavistie, de betie, de
lacomie, de fatarnicie, de viclenie si de toata rautatea si din cauza aceasta nu rodeste
in inima lor cuvantul Domnului, ca se inabusa de aceste pacate pe care le gaseste
acolo in inima omului.

Deci daca va intreaba cineva, de ce oare nu se intoarce astazi lumea la pocainta, sa

stiti ca din cauza rautatii si a asezarii sufletelor celor patimase. Ca unii din noi suntem
cale batuta, altii suntem spini si altii piatra si de aceea cuvantul Domnului nici nu
prinde radacina, si, chiar daca prinde, se usuca si se inabusa.

Duminica a XXI după Rusalii - Sf. Nicolae Velimirovici

Evanghelia Semănătorului

Luca 8, 5-15

lesit-a semănătorul să semene sămînţa sa. Şi semănînd el, una a căzut lîngă drum si a fost călcată
cu picioarele şi păsările cerului au mîncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat,
pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescînd cu ea, au înăbusit-o. Şi
alta a căzut pe pămîntul cel bun si, crescînd a făcut rod însutit. Acestea zicînd, striga: Cine are
urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă
este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzînd, să nu
vadă si, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămînţa este cuvîntul lui Dumnezeu.
Iar cea de lîngă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvîntul din inima lor, ca nu
cumva, crezînd, să se mîntuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvîntul, îl primesc
cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred pînă la o vreme, dar la vreme de încercare se
leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvîntul, dar umblînd cu grijile si cu bogăţia si cu
plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pămînt bun sunt cei ce, cu inimă curată si
bună, aud cuvîntul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Acestea zicînd, striga: Cine are urechi de
auzit să audă.

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate
dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi si se termină. Dar sîmburele de duh ascuns în
tîlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea
rămîn flămînzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge.
Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu acestea, foamea nu-i dă odihnă.

Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde si, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are
pace. Toate cîte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, ca frunzele şi coaja, in jurul unui miez
ascuns. Tot ce se întîmplă e ţesătura pildei, a inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.

Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu,
care i se arată în pilde. Dar de se uită numai cu ochii nu vede altceva decît valurile, straiul de
spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Asculta si aude glasul firii, dar nu-i
pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă
miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tîlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţeleşii află înţelesul;
iubirea simte iubirea.

Săracă si tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea
va cădea si va plînge de durere si de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a
pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se
va ruşina.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume “” lucruri şi întîmplări “” ca să-i
înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rînd, tocmai ca să arate
ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tîlcuri adînci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută
un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se
apleacă asupra lucrurilor şi întîmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit
vreodată pe acest pămînt, Domnul, a luat anume cele mai de rînd lucruri din viaţa aceasta ca să
arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rînd ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi
crinii sălbatici, grîul si neghina, piatra si nisipul ? Cine, avîndu-le zi de zi în faţa ochilor, s-ar
gîndi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu ?

Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire,
dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Tot astfel a luat Domnul
întîmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi
mîntuirii lui, sfîrşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-
a rîndul au văzut oamenii întîmplîndu-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida
Semănătorului, a Grîului si neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a lucrătorilor nelegiuiţi, dar
nimeni nu s-a gîndit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrana duhului, pînă ce Domnul nu a
luat aceste întîmplări drept pilde, tîlcuindu-le, scoţîndu-le sîmburele duhovnicesc.
Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cît se
poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos, si sufletul nostru, si învăţătura Evangheliei, şi obîrşiile căilor de pierzare şi de mîntuire a
omului “” toate laolaltă.

leşit-a semănătorul să semene sămînţa sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada
şi gheaţa au lăsat în urma lor un pămînt bun de a fi arat peste care a si trecut plugul. E primăvară
şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene
sămînţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adîncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar
sămînţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi
suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămînţă a învăţăturii mîntuitoare;
profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un
Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii
cîte ceva, puţin, dar nu din sămînţa lor, ci din sămînţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a
ieşit să semene propria Sa sămînţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămînţă
luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi cînd ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a
semănat sămînţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde ? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sînul cel
veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sîn. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor
ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din
rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa.
Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume, a ieşit în cîmpia Sa. A ieşit din casa Sa
în cîmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămînţa e a Sa si pretutindeni e primit cu
pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în
ţarină străină ca să arunce sămînţă străină “” şi care mai şi uită cîteodată că sămînţa nu-i a lui şi
de aceea e privit cu neîncredere si teama.

Şi semănînd el, una a căzut lîngă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au
mîncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a
căzut între spini si spinii, crescînd cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pămîntul cel bun si,
crescînd a făcut rod însutit. Acestea zicînd, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tîlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz
duhovnicesc, ca sa auda Duhul ce adie în ea, si de aceea spune Domnul: Cine are urechi de auzit
să audă.

Toată pilda e cît se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rînd.
Orice ţăran poate să adeveri din viata lui, că întocmai aşa se întîmplă la semănat. Oricine
munceşte la cîmp poate să-ţi spună cît trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul si la arsul
mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce
stie oricare care, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adînc ascuns în
ea.
Cîmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei in seamnă feluritele suflete. Unele
sunt ca pămîntul de lîngă drum. altele ca un pămînt pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele
ca pămîntul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce nu aruncă semănătorul sămînţa
sa numai acolo, de ce o împrăştie si la drum, şi printre pietre, si în mărăciniş ? Pentru că Vestea
cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum
fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror
scop era mai mult ca omul să dobîndească putere asupra unui alt om, a uni grup de oameni
asupra altuia, decît mîntuirea sufletului. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea
ce auziţi la urechi-, propovăduiţi de pe case (Matei 10, 27).

Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor.

Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască (I Timotei 2, 4 ) nevrînd să piară cineva (II
Petru 3, 9). Dacă Domnul Si-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi
s-ar îndreptăţi spunînd că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi
făcut pe Dumnezeu răspunzător pentru pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept si nici o greşeala nu poate sta în lumina dreptaţii Sale.

Faptul că se pierd trei parti din sămînţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pămîntul
e de vină. Nici Hristos nici a Sa învăţătură nu sunt de vină că se pierd atîţia oameni, ci de vină
sunt numai ei înşişi. Nu-si închină munca si dragostea lor seminţei primite, n-o apără de buruieni,
n-o aşează în adîncul roditor al inimii, n-o păzesc pînă la vremea secerişului. Dar deşi unele părţi
ale ţarinii rămîn fără rod, secerişul cuvîntului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu
prin prooroci: Aşa va fi cuvîntul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să
facă rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui (Isaia 55,11). Chiar dacă unora cuvîntul
lui Dumnezeu le rămîne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar.

La Dumnezeu toate sunt in putinţă: El poate să facă recolta pe pămîntul cel bun cu atît mai mare.
Oricum, cuvîntul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pămînt de
sluga netrebnică, sau ca cea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze
pace: Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Şi de nu este vrednică, pacea
voastră întoarcă-se la voi (Matei 10,13).

Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tîlcul acestei pilde. Rareori a tîlcuit Hristos
însuşi o parabolă. A tîlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.
Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi
tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzînd, să nu vadă şi, auzind, să nu
înţeleagă. Atît era de simplă pilda încît ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în
duh. După Matei, ucenicii au întrebat întîi: De ce le vorbeşti lor în pilde? (Matei 13,10).

Luca lasă deoparte această întrebare, si pune în loc alta: Ce înseamnă pilda aceasta ? Hristos
răspunde la amîndouă întrebările. Mai întîi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care
aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar
dacă nu ajunseseră atunci la desăvîrşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei
lui Dumnezeu.

Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde “” celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li
se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru
ultima oară înainte de moartea Sa: “Acestea vi le-am spus in pilde , dar vine ceasul cand nu va
voi mai vorbi in pilde”. (Ioan 16 , 25)

De ce poporului îi vorbeşti in pilde ? Ca, văzînd, să nu vadă, auzind, să nu înţeleagă. Adică:

Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească si nu ar vedea nimic. Ar
asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului,
nici auzite cu urechile trupului. Acest inţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei:
căci, văzînd, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg (13,13). Cînd Dumnezeu le grăieşte
adevărul duhovnicesc pur, neînvesmîntat în pilde şi asemănări cu lumea pămîntească, ei nici nu
văd, nici nu înţeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume “” lumea duhului, lumea cerească “” şi poate fi
pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se
cuprind în lume sub chipul lucrurilor si întîmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul
duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea
dinafară a lucrurilor şi întîmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească si înţelegerea
trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor si de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe
oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la pilde duhovniceşti.
Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemîna vederii, auzirii si înţelegerii lor.

Răspunzînd la prima întrebare, Domnul trece la a doua: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămînţa este
cuvîntul lui Dumnezeu. Iar cea de lîngă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvîntul
din inima lor, ca nu cumva, crezînd, să se mîntuiască. Către popor zice: Unele seminţe au căzut
lîngă drum şi au venit păsările şi le-au mîncat (Matei 13, 4), iar ucenicilor: vine diavolul şi ia
cuvîntul din inima lor. Amîndouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum
calcă oamenii în picioare sămînţa de lîngă drum si cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă
diavolul sămînţa lui Dumnezeu, cuvîntul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul
înţelept îngrădeşte aşadar ogorul si închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima
şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să
piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcîndu-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni
şi demoni. Atunci şi sămînţa dumnezeiască se distruge, iar cohorta năvăitorilor nu doar o calcă in
picioare, ci seamănă în urmă sămînţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile
trecătorilor e ca o femeie desfrînată, înşelătoare de bărbat, si se face maidan plin de miasme si
drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă “” diavolii, adică. Acestora
nimic nu le place mai mult decît un suflet gata să-i primească pe ei.
Pe pămînt pietros sau în mărăcinis sămînţa are totuşi un început, dar lîngă drum nu poate nici
măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători si spulberată de demoni.
Dumnezeiasca sămînţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci
cîmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tîlcuirea altei pilde,
atunci pilda sămînţei de lîngă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.

De ce ia diavolul sămînţa din inimile oamenilor ? O spune Domnul: Ca nu cumva, crezînd, sa se

mîntuiască. Se vede preabine de aici că credinţa în cuvîntul lui Dumnezeu e temeiul si rădăcina
mîntuirii noastre. Cine nu păstrează cuvîntul lui Dumnezeu “” si nimic altceva decît cuvîntul lui
Dumnezeu “” în inima sa, nu poate să se mîntuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvîntul lui
Dumnezeu stă la pînda diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvîntul lui Dumnezeu în
inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, ne-lăsînd nici oameni nici demoni să calce în picioare şi să
fure sfînta semănătură.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvîntul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au
rădăcină; ei cred pînă la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Mai întîi primesc cu
bucurie, cred pînă la o vreme, dar pînă la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani
de-a rîndul care vede deodată deschizîndu-se uşa închisorii si spunîndu-i-se: “Eşti slobod !” Se
bucură omul si dă să plece, dar cînd îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă
înapoi, mai-mai ar rămîne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pămîntul e plină de frică, iar legătura cu pămîntul o
împietreşte. Cuvîntul lui Dumnezeu creste mai drept in mijlocul furtunii şi al vînturilor, ca brazii
pe înălţimi. Dar vanturile şi furtuna îl înspăimîntă pe fricos; chiar dacă a primit cuvantul cu
bucurie, acum se teme si-l leapada, ca sa se ţină mai bine de pămîntul cu care e deprins. Pămîntul
îi dă ceva, la repezeală, pe cînd rodul cuvîntului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se
nelinişteşte: cum să dau ce am în mînă pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvîntul lui Dumnezeu ?
Cum să dau cioara din mîna mea ? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu si crede pămîntului, se
îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzînd rădăcină în inima lui de piatră, se
pierde. Cuvîntul lui Dumnezeu semănat pe stîncă se întoarce la Semănător.

Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeste la suprafaţa inimii lor, dar
stratul e subţire si dedesubt e piatră. Cînd soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupra lor,
în marea lui lumină văd că cuvîntul lui Dumnezeu caută sol adînc ca să-si întindă rădăcina pînă
în adîncul inimii, al sufletului si al minţii, şi se înspăimîntă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu sălile
de la intrare, dacă si-ar putea păstra pentru dînşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a
soarelui lui Dumnezeu, cînd văd că nici o încăpere nu poate rămînea întunecată, îi cuprinde frica.
Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvîntu lui Dumnezeu “” dacă ajunge
în vînt si furtună “” nu întîrzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduiesti
unui stăpîn şi să slujeşti altuia.
Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu
făgăduinţele lor, cînd ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvîntul Lui ?
Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvîntul, dar umblînd cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile
vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pămînt bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud
cuvîntul, îl păstrează si rodesc întru răbdare.

Grijile sunt spini, ca si iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvîntul lui Dumnezeu între spinii
aceştia şi încolţeste, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvîntul lui Dumnezeu
nu creşte în umbra nimănui. Creste numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate
celelalte rămîn în umbra lui.

Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele
lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele
gingaşe si curate. Apostolul Petru spune: Lăsaţi-l Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi
(I Petru 5, 7).

Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija de suflet, de mîntuirea noastră.
Aceasta este grija grijilor, si , purtand-o pe aceasta, toate celelalte se dezleaga de la sine.
Grijile mărunte inabusa samanta acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate
celelalte pe care ni le facem rămîn să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe
pămînt.

Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. Cine se

încrede în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar si
nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mîinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii ? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvîntul lui Dumnezeu ? Dar oare sunt
aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tînjesc după ele ? Să auzim ce spune unul care s-a
scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: Tot ce doreau ochii
mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a
bucurat”¦ Apoi m-am uitat”¦ şi iată, totul este deşertăciune şi vînare de vînt şi fără nici un folos
sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decît
el: Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moştenit-am mărturiile Tale
în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm 118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca
cel ce a aflat comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, si bogăţie, si
veselie, stă aşadar în cuvîntul lui Dumnezeu. Toate încîntările lumii acesteia sunt numai o
închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.

Iar cea de pe pămînt bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvîntul, îl păstrează si rodesc
întru răbdare. Pămînt bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămînde de iubire. Cum
aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), aşa trec aceste suflete prin desertul ars al lumii, căutînd să-si
stîmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Cînd rouă si mana
din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie si cresc
înalte, aducînd roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge
Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovani şi nici
ciulini, ci numai pămînt curat si bun, pe care o singura sămînţă creste: cea semănată de Domnul.
Ea se păstrează în inimă curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvîntul lui Hristos scris pe hartie,
pentru ca hartia este in afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-1 ţin, pentru ca mintea
se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita.

Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se
poate uita, ci unde creşte ca aluatul si dă în spic ca grîul, veselindu-1 pe om ca vinul şi
mîngîindu-i viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvîntul lui Hristos în pămînt bun ? Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Matei
13, 23), a spus Domnul în marea sa dragoste şi milostivire fată de oameni. El nu cere de la toţi la
fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încît să se mîntuiască cît mai mulţi, cît mai
mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătînd
prin aceasta mărimea recoltei de pe pămînt bun, pe cînd Matei şi Marcu fac pomenire nu numai
de mărimea recoltei, ci si de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpîn. Înţelegem aici acelaşi lucru
ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpînul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, si pe cea cu cinci,
făgăduindu-le aceiaşi răsplată: Bine, sluga bună si credincioas㔦 intră întru bucuria Domnului
tău (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mîntuiţi nu sunt toţi
deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.

Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie Domnul tîlcuirea pildei Sale, la fel
cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus
aceleaşi cuvinte, si de amîndouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca să deştepţi auzul lăuntric al
surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile
pînă la sfîrşitul lumii.

Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora
se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie.
Strigă ca să arate singura, strîmta cale de scăpare din stricăciunea şi vîlvătaia lumii. Strigă ca să
se vadă că aici nu sunt în joc haine, pămînturi sau case, ci însăşi viaţa.

Nu strigă de mînie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi.
Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar cînd copiii văd şerpii, nici nu ştiu
încotro s-o apuce, ci mama ştie. Si strigă la copii. Si Hristos strigă la oameni, pînă la sfîrşitul
veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă! Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-
dătător, Mîntuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfînt, Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi
sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui
Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi
şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a
fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul
Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de
Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii
luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape
două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de
pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit
din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a
Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale
pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-
532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit
chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm
predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri
de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că
Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe
temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor
Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu
toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea
cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare
material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice
lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau
rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi
pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a
Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea
sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri,
ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate
faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri.
De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana
răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu
materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este
făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului
Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află
icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne
şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră
înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este
icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat
sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!"
Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin
ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade
Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria;
"Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a
mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa
şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om
iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii
lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le
răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu.
Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice
lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe
ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului,
cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către
Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi
despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul
Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor
Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum
este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea
Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu!
Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru
aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a
cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu
pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta
dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi
turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit
să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care
a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale
începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane
scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.
Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar,
regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu,
care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se
descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma,
adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau
acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei
în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale
Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei
subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea
de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin,
Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele
Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul
Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea
mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul
Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra
icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub
pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele
Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne
vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri
ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi
din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi
ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care
într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi
născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu
este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi
noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui
Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi
Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu,
ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau
vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu
deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am
vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?
Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că
oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au
abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi
au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12,
28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la
idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi
pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli,
pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele
nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele
Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei
noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale
sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7).
Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste
purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem
datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui
Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea
ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre
patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă,
privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va
simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu
este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre
Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care
mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în
imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin
simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători
(Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia
"Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu
către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis
Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi
arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu
Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii
12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl
şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru
Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt
(Ioan 1, 14; 6, 36).
Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am
văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă
vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la
Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-
a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il
prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu
pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui
Dumnezeu(Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în
chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru
care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea
Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în
descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura
lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să
închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor
Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane,
întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea,
biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre
veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă
cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de
ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele.
Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni
din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De
asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe
diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile
iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la
Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să
faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales,
vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare,
iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se

împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi
se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul
lui Hristos.
Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim
cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în
bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.