Crestinismul

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane,

alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii,
protestanții și ortodocsii sub eticheta globală de "creștini", religia
acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din
punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată
din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a
adepților în lume.
Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu
mărturia Noului Testament. Ca moștenitor alături de islam și
iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul
perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe
malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.
Este o religie universala,cu vechime bimilenara, construita pe temeiul
credintei în Iisus Hristos, ca fiu si mesager al lui Dumnezeu, trimis pe
pamânt în vederea rascumpararii omenirii din captivitatea pacatului
original al cuplului Adam si Eva, precum si a mântuirii omenirii.
Aparut în sec.I d.Hr. în Palestina si acceptat de unii evrei din diaspora,
apoi atragând prozeliti dintre cei de alte religii, crestinismul se dezvolta
repede, de la forma sa initiala de secta iudeo-crestina, la o religie
autonoma, sprijinita pe miturile cuprinse în textele epice din Evanghelii
si din Faptele Apostoli-lor si consolidata teologic prin Epistolele
apostolului Pavel si în Epistolele sobornicesti ale apostolului Ioan,
raspândita apoi în cuprinsul Imperiului Roman chiar în sec.I,
constituindu-se într-o comunitate de adepti, numita Biserica crestina,
care se considera "trupul lui Hristos", iar dupa sfârsitul evului mediu
invadând lumea, astfel ca azi (potrivit unor statistici formale) ar însuma
peste un miliard de credinciosi. Crestinismul a avut nevoie de câteva
secole pentru a-si elabora doctrina; credinta cresti-na e definita abia de
conciliul IV ecumenic (Calcedonia, 451), prin formularea crezului ,care
stabileste esenta ei; aceasta esenta rezida în: acceptarea misiunii de
mântuitor a lui Iisus Hristos, calitatii lui de fiu al lui Dumnezeu, nascut
din Fecioara Maria, deci de Dumnezeu si de om în acelasi timp,
"monogen, în doua naturi, fara confuzie nici schimbare, fara diviziune
nici separatie".

Iisus Hristos este considerat nu un semizeu, ci întruparea Logosului

divin, o fata a Absolutului, a esentei divine unice.Iisus Christos/ Iisus
Hristos este întemeietorul si figura centrala a crestinismului. Numele de
Iisus este forma geaca a lui Iosua (care înseamna "Mântuitorul" sau
"Domnul care mântuie"). A fost numit si Iisus din Nazaret. Hristos este
echivalentul gerc al ebraicului "Messiah ","Unsul lui Dumnezeu", titlu
ce se refera la originea si misiunea divina a lui Iisus.Întemeietorul
traditional, ca Dumnezeu întrupat, al crestinismului si strania figura-
cheie a religiei crestine, personaj mitologic enigmatic si paradoxal,
socotit si om si divinitate, presupusa personalitate istorica, necertificata
însa direct de nici un document autentic, cu o biografie construita
fluctuant, inconsecvent, în 4 variante canonice (în cele 4 evanghelii) din
Noul Testament si în câteva evanghelii apocrife.

Dupa conceptul hagiografic esential, Iisus s-a nascut în localitazea

palestiniana Nazaret, din Feciora Maria, necunoscatoare de barbat,
logodnica dulgherului Iosif, zamislind spiritual de la Sfântul Duh, dupa
ce fusese anuntata prin bunavestire de Îngerul Gabriel. Nascut într-o
iesle, întâmpinat de trei magi orientali, supus ritualului traditional al
circumciziei (iar îndeplinirea acestui ritual e considerata de teologia
crestina o dovada exemplara a întruparii omenesti autentice - în
Dumnezeu-Fiul), îsi petrece o copilarie precoce între familie si templu,
dispare misterios pâna la vârsta de 30 de ani când, reaparut este botezat
în apa Iordanului, apoi începe sa-si predice învatatura, sa faca miracole
(vindecari de boli,învieri de morti, exorcisme, înmultirea pîinilor si
pestelui pentru masa multimii, schimbarea apei în vin la nunta din
Cana Galileii), rosteste mai multe parabole doctrinare, apoi e tradat de
unul din cei 12 discipoli: Iuda, arestat, judecat de procurorul roman
Pontius Pilatus, la instigatia castei sacerdotale evreesti din provincia
romana Iudeea, e condamnat la moarte, si rastignit pe o cruce pe care
si-o poarta singur pe muntele Golgota într-o zi de vineri(14 sau 15 nisan
a anului 33 d. Hr), unde moare, suferind omeneste, dar învie dupa 3 zile,
reaparându-le discipolilor schimbat la fata si,dupa 40 de zile invie.
Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se
adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru
catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Având ca punct de plecare o ipocrizare si spiritualizare a sperantei
mesianice iudee, noua religie înglobeaza apoi elemente ale cultelor si
religiilor orientale, ale filozofiei elene si ale utopiilor sociale elenistice.
Proclamând programatic egalitatea si fraternitatea, speranta de
mântuire într-o noua viata, dupa moarte, crestinismul este îmbratisat la
început de paturile sociale cele mai dezmostenite ale imperiului, sclavi,
liberti, saracimea urbana, mai putin rurala. Pâna în vremea
împaratului Nero noua religie este confundata cu cea iudaica în sânul
careia luase nastere. Din acest moment, crestinismului i se retrag
privilegiile religioase si juridice acordate iudaismului. Datorita
monoteismului intransigent, morelei sale distincte, completei respingeri
a panteonului traditional roman si a cultului imperial, noua religie se
afirma ca un corpus doctrinar distinct în Imperiu Roman. Nerecunoscut
oficial în primele trei secole de existenta, crestinismul este practicat
ilicit, adeptii sai fiind tolerati sau persecutati de autoritati. În primul
veac de la aparitie noua religie se raspândeste în Egipt, Siria, Fenicia,
Asia Mica, apoi în Africa de Nord si numai foarte lent în provinciile
europene; la Roma i-a fiinta din vremea împaratului Claudius(41-54) o
comunitate crestina. În cursul sec.II d.Hr., crestinismul îsi clarifica
doctrina, îsi cristalizeaza propriile norme, delimitându-se net de religiile
mistice elenistice, si începe confruntarea cu celelalte culte. Criza
generala a societatii romane de la sfârsitul sec.II si din sec.III,
destramarea vechilor culte politeiste, faptul ca noua religie se adreseaza
fara discriminare mozaicului de popoare care alcatuiau imperiul,
simplitatea cultului si a mesajului sau, reprezinta tot atâtea elemente
care înlesnesc transformarea crestinismului într-o religie universala. În
sec.I-II noua doctrina este persecutata în mod izolat, în sec.III are loc
confruntarea deschisa între statul roman si religia ilicita care este acum
supusa unor prigoane sistematice în vremea împaratilor Decius,
Valerian, Diocletian, Galeriu.
La Roma, Constantin cel Mare desfiinteaza cohortele pretoniene si
initiaza o politica favorabila crestinilor. În urma întrevederii dintre
Constantin cel Mare si Lcinius de la Mediolanum (febr.-mart. 313) este
pronuntat "Edictul de la Milano", prin care crestinismul devine o
religie egala în drepturi cu celelalte culte din stat.
Dupa 320 d.Hr., în conditiile adâncirii contradictiilor dintre cei doi
împarati, Licinius, sprijinit de cercurile pagâne din Orient, initiaza o
politica anticrestina, în timp ce Constantin cel Mare se apropie tot mai
mult de pozitiile bisericii crestine.

Dupa moartea lui Licidius la Tesalonic, imperiul este reunificat si

supus autoritatii unui unic împarat, situatie nemaiîntâlnita din 285
d.Hr.. Constantin cel Mare, care se revendica alesul pe pamânt al
divinitatii unice, abandoneaza politeismul tetrarhiei în favoarea
monoteismului crestin, care devine fundamentul ideologic al monarhiei
despotice.
Pe plan religios, Constantin cel Mare intervine în conflictele
cristologice luând pozitie împotriva schismelor si ereziilor, urmarind
unitatea bisericii, important factor de spirjin al statului.
În 325 d.Hr. are loc la Niceea, convocat din initiativa lui Constantin
cel Mare, primul conciliu ecumenic al bisericii crestine, care pune
bazele dogmatice si canonice ale noii religii. Constantin moare la
Nicomedia, în drum spre granita rasariteana a imperiului,unde
izbucnise un nou razboi cu Imperiul Sasanid (22 mai 337). Pe patul de
moarte este botezat în religia crestina de catre episcopul Eusebios.
În 392 împaratul Teodosiu I interzice toate cultele pagâne ,decretând
crestinismul ca unica religie a Imperiului Roman.
În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armen, asirian, copt și alte
câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la
natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) și cel din
Calcedon (451) și rămânând legate de nestorianism sau de monofizism
au dat naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele
de „Bisericii antice”.

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental și-ale celui

Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un
proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine.
Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales
formule liturgice și criterii disciplinare interne .O atare tensiune se
manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de
refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor
„sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și apoi în
schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul
Constantinopolului, Foție (sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a

celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment creștinismul
bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând
caracterul său organizativ conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a
fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și
liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu

Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a
raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale și cele
numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină,

caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției
politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate
mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au
condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa
„Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de
amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care
au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și
cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în
comparație cu puterea împăratului.

Biserica crestina este o institutie concreta, cu statut juridic si cu

istorie politica; Ea este considerata trupul mistic a lui Iisus Christos si
îsi asuma sarcina de a propaga învatatura acestuia, ca întemeietor al ei;
în acest cadru, afirma a avea un rol matern si pedagogic fata de
credinciosi (fiind, într-o formulare catolica, “mater et magistra “).
 Bibliografie:

1.Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicționar al religiilor, Humaitas

1993, p. 100.

2. J. R. Porter, "Biblia", Evergreen (Taschen GmbH) 2007, colecția

Istorie Universală, p. 178.

3. Claudiu Herțeliu, "Analiza statistică a fenomenului religios în

România", teză de doctorat sub coordonarea științifică a prof. univ. dr.
Alexandru Isaic-Maniu, Academia de Studii Economice, Buc. 2006,
capitolul 6 (Religie, economie și societate în România)

4. informațiile statistice și comentariile pe tema acestora reprezintă un

rezumat al capitolului "Cred oamenii de știință în Dumnezeu?" (p. 185 -
189) din lucrarea, "Parlons Sciences, Les Transformations de L'esprit
Scientifique", de Yves Gingras, profesor în departamentul de istorie al
UQAM., Québec, Canada, publicată de către editura Boréal în 2008.)
 Anexe

Răspândirea creştinismului în Europa până în anul 1300

Răspândirea actuală a creştinismului în lume

 Mozaic :Iisus Hristos

COLEGIUL NATIONAL “MIHAI EMINESCU”

Crestinismul

Intocmit:

Elev: Lungu Stefana Miruna

Cls.aIXa A

Prof.coord.:

Constantinescu Stefan

Noiembrie 2010,Constanta

Sinteza
 Creștinismul își are originea la ceea ce,pentru creștini, reprezintă
evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea,
moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea
Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul
său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, anume islamul, percepe
creștinismul ca fiind o formă de politeism ,iar istoricii religiei situează
creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter
exclusiv precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de
Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță . Dubla natură a uneia
dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană,
nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de
vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul
cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea
apărând doar formule liturgice triadice.

În primele trei secole ale erei creștine , în pofida apariției crizelor interne,
crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul
a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui. Această
răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii
împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea
împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile .Între principalele
persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251),
Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare(306-

337), și cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395),
creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi
constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar
și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și
Licinius .Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample
spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii
Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai
ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor
controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de
credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul
apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al
IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu
este una pașnică, exista adesea conflictul între teologi și taberele lor de
susținători atingând forme extreme, de violență fizică și psihologică, în
chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii)
ecumenice.

O astfel tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-

lea, provocată de refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea
așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin”. Ruptura definitivă s-a
produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și
Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin se va dezvolta accentuând
caracterul său organizativ conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a
fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic
comun: Biserica .