Sunteți pe pagina 1din 31

PSIHICUL-DOMENIU DE

CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

 Tipuri de abordări ale psihicului


 1. Abordarea plană, orizontală a
psihicului
 2. Abordarea structural-dinamică a
psihicului: nivelurile activităţii psihice
 3. Abordarea sistemică

4. 1. Abordarea plană,
orizontală a psihicului
 Abordarea plană sau orizontală a psihicului a
fost dezvoltată de-a lungul istoriei psihologiei prin
curentul asociaţionist, neoasociaţionist şi ulterior
conexionist.
 Psihologia asociaţionistă diviza psihicul în
funcţii sau facultăţi elementare. Viaţa psihică era
concepută ca o asociere sau concomitenţă a unor
capacităţi sau funcţii psihice cum ar fi atenţia,
memoria, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, etc.
Între reprezentanţii curentului asociaţionist
menţionăm: Thomas Hobbes, John Locke, David
Hume, David Hartley, James Mill.
 Profesorul Zlate consideră că o asemenea
viziune atomistă, bazată pe decupajul artificial al
funcţiilor psihice şi mai ales pe amalgamarea lor
nu putea să nu îşi manifeste slăbiciunile teoretice
şi mai ales inaplicabilitatea în anumite domenii
particulare ale psihologiei, cum ar fi psihologia
medicală.
4. 2. Abordarea structural-
dinamică a psihicului:
nivelurile activităţii psihice
 Sigmund Freud contestă
absolutizarea datului conştient şi
propune împărţirea topografică a
psihicului, implicit o organizare pe
verticală a vieţii psihice. Aparatul
psihic este compus după opinia lui
dintr-o serie de componente sau
nivele supraetajate: inconştient,
preconştient, conştient.
 Nivelul conştient reprezintă forma supremă de
organizare psihică prin care se realizează
integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor
psihice şi care face posibilă adaptarea continuă a
individului la mediul înconjurător. La acest nivel
se realizează o reflectare cu ştiinţă, adică o
reflectare în care individul dispune de informaţii
pe care le poate utiliza, înţelege, descifra,
interpreta. Dificultatea definirii conştiinţei provine
din faptul că ea este pură subiectivitate, din
faptul că ea se manifestă în experienţele
personale nefiind de regulă accesibilă altuia.
 În caracterizarea subconştientului ca nivel de
organizare a psihicului s-au conturat mai multe
concepţii. Subconştientul este caracterizat ca fiind
compus dintr-o serie de elemente care au
aparţinut conştiinţei dar care în prezent se
desfăşoară în afara controlului conştient. El este
rezervorul unde se conservă amintirile,
automatismele, deprinderile, ticurile, montajele
intelectuale sau perceptive stereotipizate deci
toate actele ce au trecut cândva prin filtrul
conştiinţei, s-au realizat cu efort dar care se află
într-o stare latentă de virtualitate psihică, putând
însă să redevină oricând active, să depăşească
pragurile conştiinţei. El este o rezervă şi o bază
pentru activitatea conştientă. Subconştientul are
un anumit grad de transparenţă, motiv pentru
care poate fi considerat o conştiinţă implicită.
 Inconştientul constituie cel mai
controversat nivel de organizare a vieţii
psihice definit în maniere foarte diferite.
Inconştientul reprezintă ansamblul
conţinuturilor nonprezente în câmpul
actual al conştiinţei. În sens topic el este
sediul conţinuturilor refulate, cărora li s-a
refuzat accesul la nivelul sferei
“preconştient/conştient”. Caracteristicile
inconştientului sunt următoarele: este
rezervorul pulsiunilor, dispune de o mare
energie pulsională, pulsiunile conţinute în
sfera inconştientului sunt supuse acţiunii
cenzurii.
 După anul 1920, Freud, recunoscând unele limite
ale concepţiei sale îi aduce o serie de corective. Ca
urmare, în noua structură topică a aparatului psihic
format din Sine, Eu şi Supraeu, locul central va
reveni Eului.
 În timp ce Sinele, partea profundă care
guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor
înnăscute şi al dorinţelor refulate se diferenţiază în
contact cu sursele corporale ale trebuinţelor şi
emoţiilor. Eul se dezvoltă prin diferenţierea
aparatului psihic în contact cu realitatea externă.
Spre deosebire de activitatea inconştientă a
Sinelui, activitatea Eului este concomitent
conştientă, preconştientă şi inconştientă, ea
constând în percepţia externă şi internă, în
procesele intelectuale, dar şi în dirijarea şi
controlarea mecanismelor de apărare. Eul este cel
care oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu
dorinţele incompatibile, controlează accesul în
conştiinţă şi în sfera acţiunii, asigură în final funcţia
sintetică a personalităţii.
 Ca urmare a interiorizării de către Eu a unor forţe represive
întâlnite de către individ de-a lungul vieţii sale, forţe ce
sunt de ordin social, moral, parental (în esenţă
constrângătoare) în limitele lui se formează Supraeul. De
obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu
părinţii idealizaţi.
 Dacă Eul este determinat în principal de experienţa
proprie şi actuală a individului, Sinele şi Supraeul sunt
influenţate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de
influenţele sociale şi parentale), Eul conciliator între aceste
instanţe şi realitatea externă, devine principalul nivel de
organizare a vieţii psihice.
 Psihanaliza este creaţia lui S. Freud şi această doctrină
despre om cuprinde următoarele aspecte specifice:
existenţa pulsiunilor ca elemente constitutive fundamentale
ale vieţii psihice a individului.
 Conceptul de refulare sau de respingere de către Eul
conştient a tendinţelor pulsionale din sfera inconştientului;
noţiunea de inconştient, reprezentând instanţa psihică
depozitară a pulsiunilor primare ale individului (instincte,
trebuinţe, tendinţe, complexe, simptome nevrotice).
4.3. Abordarea sistemică.
Sistemul psihic uman
 Teoria generală a sistemelor,
dezvoltată de Ludwig von Bertalanffy
(1901-1972) este o orientare
teoretică ce a reprezentat una dintre
premisele fundamentale ale
introducerii viziunii sistemice în
psihologie. După Bertalanffy sistemul
este orice ansamblu de elemente
aflate într-o interacţiune ordonată
(nonîntâmplătoare).
 Definiţia evidenţiază următoarele caracteristici ale sistemului:
 -sistemul conţine un anumit număr de elemente;
 -esenţială nu este natura substanţial calitativă a elementelor,
ci configuraţia şi relaţiile dintre ele şi, în special, relaţia de
feed-back sau de conexiune inversă;
 -elementele se asociază în subsisteme, iar subsistemele
legate şi corelate între ele formează sistemul; de exemplu în
psihologie senzaţiile, percepţile, gândirea, memoria asociate
între ele formează subsistemul cognitiv; acesta corelat cu
subsistemul afectiv, cu cel motivaţional şi volitiv formează
sistemul psihic uman la care se adaugă sistemul de
personalitate reprezentat de temperament, aptitudini şi
caracter; la rândul lui sistemul de personalitate devine
subsistem în raport cu sistemul social;
 -noţiunile de sistem şi de element sunt mobile, modificabile:
ceea ce într-un cadru de referinţă este un element, într-un alt
complex apare ca subsistem, încadrat într-un sistem şi invers;
 -importantă este nu poziţia de sistem sau de elemente, ci
relaţia, interacţiunea şi dependenţa lor reciprocă;
 -sistemul deschis permite atât configuraţii diferite între
elementele din interiorul sistemului, fie că ele sunt materiale,
energetice sau informaţionale, cât şi relaţii cu alte sisteme
care pot chiar modifica configuraţia interioară a sistemului
iniţial.
• Abordarea sistemică a psihicului uman a fost
pregătită de
• teoria sistemului funcţional din fiziologie (P. K.
Anohin, 1970),
• structuralismul psihologic
• (gestaltism: R. Mucchielli, J. Piaget),
• cibernetică (N. Wiener, 1948) şi
• îndeosebi de teoria generală a sistemelor (L. von
Bertalanffy).
• Cu mult înainte de Bertalanffy, cel care a atras
atenţia asupra caracterului de sistem al psihicului a
fost medicul român Ştefan Odobleja (1902 - 1978).
În 1938-1939 el publică în limba franceză două
volume intitulate Psihologia consonantistă.
 Prin adjectivul ''consonantistă'' Odobleja desemnează
tendinţa specifică diferitelor tipuri de sisteme, deci şi a celui
psihic, către o stare de organizare internă şi către una de
echilibrare cu mediul înconjurător. Consonanţa reprezintă o
acţiune cu caracter reglator atât între elementele
componente ale sistemului, cât şi între sistemul respectiv şi
alte sisteme exterioare lui. Ori, pentru a putea ajunge la
asemenea rezultat, sistemul dat trebuie să comunice cu
exteriorul, să întreţină schimburi energetico-informaţionale,
să-şi elaboreze chiar, un model interior al mediului extern.
Cu un cuvânt, sistemul trebuie să interacţioneze cu alte
sisteme. Această interacţiune presupune, pe de o parte,
dependenţa sistemului de exterior (de ceea ce intră în el),
pe de alta parte, afirmarea unei finalităţi proprii sistemului
dat (prin ceea ce iese din el). Între verigile de intrare şi
cele de ieşire - termeni folosiţi ca atare de Odobleja -este
introdusă relaţia de tip circular, aceasta nefiind altceva
decât conexiunea inversă.
 Conexiunea inversă sau feed-back-ul, alături de noţiunile
de reglare şi deviaţie, cele de control şi programare sunt
noţiuni esenţiale pentru cibernetică definită de Norbert
Wiener ca ştiinţă a controlului şi comunicării la om, animal
şi maşină. Influienţele ciberneticii asupra psihologiei pot fi
evidenţiate prin analiza naturii informaţionale a psihicului
şi, mai ales, caracterului integrator-sistemic.
DEFINITIA SPU
 Sistemul psihic reprezintă un ansamblu autoreglabil de stări
şi procese structurate pe baza principiilor semnălizării,
reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin intermediul
unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere,
seriere spaţio-temporară, generalizare, definţie dată de M.
Golu, A. Dicu (1972).

 Sistemul psihic uman este un sistem energetico-


informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele
mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi
autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii selective
antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare
antialeatorii, după concepţia lui P. Popescu-Neveanu
(1987).
Caracteristici ale SPU
 -caracterul informaţional - energizant al sistemului psihic uman
apare din însăşi natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul
că omul, trăind într-un univers informaţional, fiind bombardat
permanent de noi informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele este
nevoit să-şi elaboreze mecanismele informaţionale sau cognitive
de recepţionare a informaţiilor- senzaţii, percepţii, reprezentări, de
organizare, operare şi restructurare a lor- gândirea, de stocare
sau prelucrare a lor-memoria, de combinare şi recombinare-
imaginaţia. Importantă nu este doar informaţia ci şi modul de
operare cu ea, astfel încât, mai corect ar fi să vorbim de caracterul
operaţional informaţional- al sistemului psihic uman. Cel de-al
doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că avem de
a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând
zone de generare a însăşi modelelor informaţionale. Sistemul
psihic uman dispune de stări şi procese cu diferite grade de
organizare şi structurare ce le diferenţiază calitativ între ele,
acordându-le o notă de valoare. În acest caz, aspectele de ordin
axiologic ale sistemului trec pe prim plan. Sintetizând, putem
spune că sistemul psihic uman este informaţional-operaţional,
stimulator-energizant şi axiologic.
 -Caracterul interactiv-interacţionist subliniază că
sistemul psihic uman este un sistem prin excelenţă
dinamic, neaflându-se aproape niciodată într-o stare
de echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea
unor perioade de relativă stabilitate. Elementele
sistemului nu există în sine, rupte şi distincte unele
de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în
procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist este
demonstrat de faptul că nivelul de dezvoltare al unei
părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi.
Interacţionismul dintre componentele sistemului se
evidenţiază nu doar în procesul organizării calitative a
acestora, ci şi în cel al destructurării lor. Relaţiile
compensatorii dintre diferitele elemente componente
ale sistemului evidenţiază, poate, şi mai pregnant
caracterul interactiv al acestuia.
 -Interacţiunea sistemului psihic uman se realizează
nu exclusiv între propriile sale componente ci şi între
el, luat ca întreg şi exterior, aşa încât putem sublinia
o altă caracteristică a lui şi anume faptul că este
ambilateral orientat.
 -Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o
stare la alta, de la o insuficientă organizare,
diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai
complexe de organizare, diferenţiere şi specializare.
De exemplu, copilul trece de la inteligenţa senzorio-
motorie, la cea preoperaţională, apoi de la cea
operaţional-concretă la cea a operaţiilor formale, îşi
formează gândirea logică şi abstractă, pe bază de
judecăţi şi raţionamente ( J. Piaget).
 -Sistemul psihic uman nu funcţionează global,
nediferenţiat, ci şi pe nivele, conţinuturile sale
căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei
nivele funcţionale ale psihicului sunt conştientul,
subconştientul şi inconştientul.
 -Sistemul psihic uman este antientropic şi
antiredundant, ceea ce înseamnă că, pe măsura
constituirii lui, favorizează procesele de organizare şi
diminuează efectele influienţelor perturbatoare; sunt
eliminate informaţiile de prisos, cele care-şi pierd
utilitatea sau cele care, în loc să organizeze sistemul,
îl dezorganizează.
 -Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind
funcţii de reglare şi autoreglare. Sistemul psihic uman are
funcţia de autoorganizare, adică de a-şi elabora noi forme, noi
modele sau funcţii interne. Autoimpunerea, autorealizarea,
autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducaţia, autodepăşirea
sunt comportamente specifice prin care se exprimă funcţia
autoorganizatoare a psihicului.
 -Sistemul psihic uman este un sistem deschis privind
schimburile energetice şi informaţionale cu mediul, sau din
punct de vedere cibernetic este deschis comunicaţional.
 -Sistemul psihic uman este un sistem închis privind reglarea şi
echilibrul sistemului. Pe măsura constituirii sale are tendinţa de
închidere, dobândind mai multă libertate, mai multă autonomie
faţă de mediu datorită posibilităţilor constructive şi
transformatoare exercitate faţă de influenţele externe (ex.
înţelegerea, creativitatea în gândire, etc.). Modificările
evolutive reclamă un control continuu pentru a nu deveni
fenomene entropice, dezorganizând echilibru şi totodată pentru
a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouă.
Structura sistemului psihic uman

 După opinia lui Mihai Golu, a aborda


sistemic psihicul uman înseamnă: a stabili
elementele componente ale sistemului
psihic uman; a preciza relaţiile dintre
elementele componente; a recurge la o
distincţie între sistemul respectiv şi alte
tipuri de sisteme. Adoptând o astfel de
poziţie psihologia tradiţională împarte
fenomenele psihice, ca elemente
componente ale sistemului psihic uman în
procese, activităţi şi însuşiri psihice.
Procesele psihice
 Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu
o desfăşurare discursivă, plurifazică specializate
sub raportul conţinutului informaţional, al formei
ideal-subiective de realizare cât şi a structurilor şi
mecanismelor operaţionale.
 Procesele psihice se clasifică în:
 -cognitive: senzoriale: senzaţii, percepţii,
reprezentări
 logice: gândire, memorie, imaginaţie
 -afective: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni,
afecte
 -volitive: voinţa
Activităţile psihice
 Activităţile psihice reprezintă
modalităţi esenţiale prin intermediul
cărora individul uman se raportează
la realitatea înconjurătoare, fiind
constituite dintr-un şir de acţiuni,
operaţii, mişcări orientate în direcţia
realizării unui scop ca urmare a
susţinerii lor motivaţionale.
Principalele activităţi psihice sunt:
limbajul, învăţarea, munca, creaţia.
Însuşirile psihice
 Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări
ale diverselor particularităţi dominante aparţinând
proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni
psihice calitativ noi care redau structurile globale,
stabile ale personalităţii; sunt configuraţii psihice
mult mai stabile decât procesele psihice.
 Principalele însuşiri psihice sau trăsături de
personalitate sunt: temperamentul, aptitudinile şi
caracterul. Dat fiind faptul că o serie de
fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor
activităţilor şi însuşirilor psihice, ele sunt
încadrate în categoria condiţiilor facilitatoare sau
perturbatoare ale proceselor, activităţilor şi
însuşirilor psihice. Acestea sunt: motivaţia,
deprinderile, atenţia.
 În accepţiunea psihologiei contemporane româneşti, M.
Zlate introduce conceptul de mecanism psihic în locul celui
de fenomen psihic.
 Noţiunea de mecanism psihic sugerează prezenţa unor
structuri ca elemente componente şi implică ideea de
mişcare, de dinamism, mecanismul fiind considerat o forţă
motrice.
 Mecanismele psihice se clasifică astfel:
 -mecanisme informaţional-operaţionale cu :
mecanisme de recepţionare şi prelucrare primară a
informaţiilor: senzaţii, percepţii, reprezentări şi mecanisme
de prelucrare secundară şi de transformare a informaţiilor:
gândire, memorie, imaginaţie;
 -mecanisme stimulator-energizante ale activităţii:
motivaţie, afectivitate;
 -mecanisme de reglaj psihic: limbajul, atenţia, voinţa;
 -mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în
structurile complexe ale personalităţii: temperament,
aptitudini, caracter.
Nivelele Neurologice. Întelegerea
sistemului cibernetic uman
 Modelul în forma sa originala a fost propus de Robert Dilts, unul dintre expertii de top
în NLP, dupa adaptarea conceptului de „nivele logice” propus de Gregory Bateson.
Este un model care leaga conceptul de „nivel logic” cu sistemul nervos.
 Robert Dilts a sugerat ca fiecare dintre noi opereaza pe 6 nivele neurologice.
Sintagma „nivel neurologic” nu se refera la componenta fizica a creierului („neuro”),
ci dimpotriva, acesta este un model pentru edificarea componentei „software”,
componenta „logica”, în relatie cu procesele si conexiunile la nivelul sistemului
nervos.
 Diferitele nivele implica în mod diferit sistemul nervos. Astfel, pentru a experimenta
mediul, o persoana poate sa îsi ajusteze doar organele sale de simt. Daca aceasta
persoana doreste sa faca un anumit lucru în acel mediu – adica sa exprime un
comportament – atunci sistemul nervos este implicat într-o proportie mai mare. Iar
pentru a reusi sa îsi coordoneze actiunile într-o anumita secventa complexa,
persoana face apel la si mai multe resurse ale sistemului nervos – aptitudini.
 Pentru formarea si manifestarea credintelor despre mediu, comportamente si
aptitudini este necesar un effort la un nivel mai profund al sistemului nervos
(ajungându-se la intuitie si sentimentul acela ca este bine sau rau dictat de o forta
interioara, pe care nu o poti identifica). Mobilizarea totala a sistemului nervos la
toate aceste 4 nivele duce la formarea sentimentului identitatii de sine. si în
conexiune cu acest nivel al identitatii se exprima cel de-al saselea nivel –
spiritualul, ceea ce este dincolo de noi, conexiunea cu Divinitatea, în orice forma ar
fi ea.
 Astfel, modelul pune în lumina nivelele logice la care operam.
 Mediu: ceea ce ne înconjoara, oamenii, locurile,
lucrurile. La ce anume reactionam
 Comportament: actiunile noastre. Ceea ce
facem
 Aptitudini: aptitudinile noastre, deprinderile,
strategiile. Ceea ce putem face
 Credinte: valorile, regulile si credintele noastre.
De ce facem sau nu facem ceva. Limitarile
noastre
 Identitate: ideea de sine, misiunea în viata.
Ceea ce suntem
 Spiritual: conexiunea cu Universul. Ceea ce
este dincolo de noi