Prezentarea de față este structurată în două părți:

1. Partea teoretică, care urmărește evoluția conceptului de maternitate și modul în care acesta a
fost construit în primul mileniu după Hristos, concluzia principală fiind influența covârșitoare a
creștinismului, în special a cultului Fecioarei Maria, asupra modului în care este privită
maternitatea, și rolul femeii în societate. O altă concluzie, esențială, este faptul că acest concept
este într-o continuă schimbare, asemenea epocilor și timpului pe care îl trăim, fiind strând legate
de aspectele sociale și politice ale fiecărei perioade temporale

2. Partea practică, sau mai bine zis de analiză vizuală, fiind un curs de interpretare vizuală și
stilistică asupra unor lucrări de artă medievală. Evoluția conceptului de maternitate, a rolului
femeii în interiorul comunității a cunoscut o largă aplicabilitate artistică, de la opere literare la
cele picturale sau sculpturale. Din acest punct de vedere, am ales spre interpretare vizuală trei
lucrări care să reflete diferite etape în dezvoltarea conceptului de maternitate, dar și modul în
care acesta este strâns legat de influența religioasă asupra vieții laice. Aceste trei imagini pe care
le consider reprezentative ar fi, dar nu exhaustive sunt:

A. Fecioara Maria ca Regină a Cerului, reprezentată pe tron, fie singură, fie alături de Prunc

B) Pieta, imaginea mamei îndurerate, întrucât în Evul Mediu maternitatea era asociată suferinței, pe
de o parte din motive logice cum ar fi rata ridicată a morții infantile, iar pe de altă parte, considerându-se
că mama trebuie să accepte această suferință pentru a trăi o stare ascetică.

C) Fecioara Maria în calitate de intermediar, între omenire și divinitate, înfățișată miloasă, iertătoare
și în rugăciune pentru oamenii simpli

Reprezentativă pentru imaginea maternității pe parcursul Evului Mediu, este o poveste care datează
din secolul al XI-lea și preluată apoi de Giovanni Boccacio în secolul al XIV-lea.

Se spune că în secolul al IX-lea (periodizarea a fost stabilită în Renaștere ca urmare a lipsei de

documente arhivistice care să documenteze acea perioadă) ar fi existat un papă femeie, Papa Joan,
care refuza să își accepte condiția și genul. La un moment dat, se îndrăgostește de un călugăr aflat în
călătorie de studii la biblioteca papală și rămâne însărcinată. Cum refuza să accepte corpul de femeie,
dar și sarcina în derulare, Papa Joan ajunge să nască în stradă, în mizerie și să moară atât ea, cât și
pruncul în durerile facerii, sub privirile îngrozite ale locuitorilor. Joan nu a fost trădată de iubitul ei sau
de clericii invidioși sau de popor, ci de propriul corp. Aceasstă poveste nu este o poveste despre
despre dragoste imoralitate, ci este o istorie despre dezordinea și haosul care apar atunci când
lucrurile nu sunt la locul lor. Această poveste reprezintă un bun punct de plecare pentru a studia istoria
maternității cum se suprapune cu istoria creștinismului în Europa, în special în zona de vest.

În epoca în care povestea noastră prindea contur, se consolida și cultul Fecioarei Maria în procesiunile
religioase. La prima vedere, singura similitudine dintre istorisirea noastră și imaginea Fecioarei Maria o
reprezintă imaginația mediviștilor de a contura imaginea maternității între extreme, fie ceva sacru,
sublim, fie ceva grotesc.
Maternitatea în timpul Evului Mediu a fost construită ca un concept socio-ideologic de persoane
creștine, influențând și sistemele periferice (musulmanii și evreii care locuiau în Europa), prin
creștinism ânțelegîând astfel o formă de manifestare culturală, educațională, dar și de putere politică.

Lucrarea Clarissei Atkinson, deși publicată în 1991, Christian Motherhood in the Medieval West,
rămâne până azi o lucrre de referință în ceea ce privește cercetarea asupra apariției și evoluției
conceptului de maternitate.

În lucrarea sa, Clarissa Atkinson identifică următoarele tipuri de maternități care se suprapun unor
perioade diferite ale istoriei între sec. IV- XII

1. moștenirile creștinismului timpuriu, comunitățile patriarhale și influența pe care au avut

asupra formei incipiente de maternitate, până la transformarea acesteia în religie oficială a
Imperiului Roman.

O revoluție în valorile domestice a fost adusă de primii misionari creștini în zona Mediteranei. Iisus
provenea dintr-o familie de evrei palestiniei, care la rândul lor proveneau dintr-o comunitate tradițională,
rurală. Palestina era un stat mic, aflat în expansiune la granița Imperiului Roman. În Imperiul roman,
comunitățile se bazau pe ideologia unui patriarhat urban foarte puternic, unde bărbatul decidea soarta
întregilor membrii ai gospodăriei, indiferent că era vorba de soție, fiică sau sclavi. În comunitatea
evreiască a sec. I d. HR, sexualitatea și reproducerea erau considerate intrinsece Creației, în capitolul
Genezei fiind amintit cuvântul domnului către Adam și Eva de a se multiplica. La evrei, copii erau o
binecuvântarea, dar perioada de gestație era considerată un chin și un blestem. Recunoștința lui
Dumnezeu se materializa în numărul și sexul urmașilor. În perioada premergătoare lui Iisus nu existau
comunități celibatare sau ascetice, iar singurul lor al unei femei era cel al unei casnie, de a face și crește
copii, de a se îngriji de gospodărie și prin agricultura de subzistență să asigure hrana familiei. Aceste
concepții s-au lovit de și s-au trsansformat într-un melanj cu concepțiile legate de familie și cu ideile
legate de sexualitate răspânsite pe vastul teritoriu al Imperiului roman, iar școlile filosofice existente,
create sub influențele grecești, și-au adus aportul la modelarea creștinismului timpuriu.

Spre deosebire de regii evrei,de rabini sau de cetățenii onorabili ai Romei care erau căsătoriți și
întrețineau o gospodărie, Iisus era celibatar și își întemeia comunitatea pe ideea de discipol, aceștia fiind
atât femei, cât și bărbați, raportându-se la ei ca la o familie.

Este foarte interesant că Iisus când face referința șa Tată, se referă doar la spiritul divin și la nicio
persoană care să reprezinte o autoritate patriarhală pe pământ. În primele secole, creștinismul s-a
răspândit cel mai rapid printre categoriile defavorizate, astfel că nu e de mirare că femeile, care erau
subordonate unui patriarhat foarte puternic au îmbrățișat rapid această relgiie care le conferea o
egalitate în drepturi cu ceilalți adepți

O dată cu oficializarea creștinismului ca religie imperială, dispare și egalitatea între sexe în cadrul acestei
religii, egalitate care până atunci era menținută prin scopul comun și prin evitarea persecuțiilor etc, toți
suferind în egală măsură în fața lui Dumnezeu. După oficializare, apar primele biserici, unde rolul
conducător este asumat de clerici bărbați.
Apariția primelor biserici a fost cumva determinată de faptul că nu toată lumea era dispusă să
călătorească fără niciun scop prin lume, departe de toți cei cunoscuți. Atnci preoții au devenit
reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ, iar autoritatea patriarhală de acasă a bărbaților s-a suprapus
cu ușurință cu cea a lui Dumnezeu pe pământ.

În secolele I-II, apar scrisorile Paul către Timotei care se manifestă ca o reacție împotriva egalitarismului
între sexe. Astfel, în sec. II d. Hr asistăm la o mișcare de inserare a femeii într-o comunitate patriarhală,
iar această comunitate patriarhală ce va sta la baza societății creștine.

Din această perioadă, ne rămân în conștiința publică două povești cu martire timpurii:

1. Perpetua, fiică și soție de nobil roman din nordul Cartaginei (Tunisia de azi), convertită la
creștinism, motiv pentru care a fost condamnată la moarte
2. Felicia/ Felicita, sclava Perpetuei, însărcinată în luna a 8a. Pe atunci exista obiceiul să nu fie
omorrâtă o femeie însărcinată, iar Perpetua se temea că nu va muri alături de “frații” ei creștini
și s-a rugat la Dumnezeu să nască mai devreme. Într-adevăr, femeia a intrat în travaliu înainte de
termen și a fost ucisă alături de ceilalți creștini. Ocietății

2. Maternitatea fiziologică: preocupările medicale asupra corpului femeii, analiza comparativă a acestuia
cu corpul masculin, preluarea unor concepte de biologie de la Aristotel și Platon, reducând femeia la
rolul său de procreare și susținere a speciei, fiind considerată inferioară din punct de vedere fiziologic,
intelectual sau social bărbatului. Interesant este faptul că la toate analizele medicale asupra femeii se
pronunțau doar bărbați, fără a fi luate în considerare reacțiile fiziologice, experiențelor femeilor, nici
măcar a moașelor care asistau la nașterea copiilor. Corpul femeii este tratat strict din punct de vedere
obstretic, prin capacitatea reproductoare, fiind ignorate orice alte afecțiuni fizice pe care le pot dezvolta
femeile. În această perioadă, este unanim recunoscut faptul că alăptarea este esențială pentru
supraviețuirea pruncului, fiind hrana sa exclusivă.

În această perioadă, reprezentările stilistice ale Fecioarei Maria alăptând exclud total o interpretare de
natură sexuală, fiind recunoscută importanța laptelui matern ca sursă a vieții. Un nou născut care nu
putea fi alăptat de mamă era destinat unei morți infantile, mijloacele alternative de hrană fiind puține și
neigienice. Totodată, laptele Fecioarei Maria era considerat de natură divină, sugerând sursa vieții, iar
Pruncul depășind natura lui Hristos, fiind un simbol al omenirii.

Maternitatea spirituală, dezvoltată în special în urma ideologiilor monastice ale Evului Mediu. Cei care
se alătură mănăstirilor, își construiesc noi “familii”, spirituale, în locul celei de sânge, pe care o lasă în
urmă, pentru a se dedica unei vieți ascetice. Membrii mănăstirii se apelează cu termeni precum “frate”,
“soră”, iar maica stareță veghează asupra călugărițelor precum asupra propriilor “fiice”.

În sensul acestei familii spirituale, este interesant de observat cum familia devine celula de bază a
comunității, iar femeia trebuie să se dedice armoniei din cadrul familiei. Cultul familiei sfinte a inspirat și
susținut afecțiunea în fiecare familie. În secolul al XV-lea asistăm la reimaginarea personalității lui Iosif,
dar și la dezvoltatea unui cult al Anei, secundar cultului Fecioarei Maria. Cel care a inițiat această mișcare
de reconsiderare a imaginii lui Iosif a fost Jean Gerson, până spre finalul Evului mediu, Iosif rămânând o
figură secundară în reprezentările plastice ale sfintei familii.

Trinitatea telurică reprezentată de Fecioara Maria- Iisus- Iosif ăși găseau corespondența în trinitatea
divină Iisus- Sfîntul Duh- Dumnezeu-Tatăl, cu Iisus punct comun printre cele două naturi încorporate:
partea divină și partea pâmântească. Exemplul Mariei, unită cu Iosif într-o căsnicie neconsumată chiar și
după nașterea lui Iisus, sugera că acum viața ascetică nu mai era rezervată doar femeilor virgine, ci și
celor care sunt căsătorite sau văduve, sub condiția să își abandoneze lucrurile lumești și să se dedice unei
vieți a cinstirii lui Dumnezeu.

4. Maternitatea teologică, care constă de fapt în dezvoltarea cultului Fecioarei Maria și cunoaște mai
multe reprezentări vizuale.

Nicodim Paclovich Kondakov și Dimitrie Serghei Likhacev sunt doi istorici medieviști care au studiat
reprezentările iconografice ale Fecioarei Maria, dar aceștia trebuie studiați cu ochiul critic de azi, al
interpretărilor noi care se deduc din noile cercetări. Deși în cadrul Noului Testament nu găsim foarte
multe referinte la aspectul vizual al Fecioarei Maria, ba chiar mai mult, de exemplu îns crisoarea lui Paul
către galițieni ea nu este nici măcar menționată cu numele, este interesant de observat faptul că
reprezentările vizuale ale Fecioarei Maria, mamă și soție evreică, iau forma unei călugărițe din spațiul
european din secolul al IV-lea.

În cercetarea efectuată, am identificat următoarele reprezentări vizuale ale Fecioarei Maria, ca urmare a
dezvoltării cultului aferent:

 A) Fecioara cu Pruncul pe tron, simboluri regale

 B) Fecioara alăptând

 C) Fecioara tandreții (Eleousa)

 D) Fecioara alături de pruncul ce se joacă

 E) Fecioara Hodegetria

Prin dezvoltarea cultului Fecioarei Maria, se observă o atenție sporită a liniei maternale a lui Iisus Hristos,
care își găsește corespondența și în viața reală. De exemplu, în cadrul unei familii regale (regele fiind
reprezentantului Dumnezeu pe Pământ), mama regelui beneficia de mai multă atenție, recunoaștere,
protecție și dedicare decât soția acestuia.

5. Experiențele domestice și religioase ale femeilor din Evul Mediu, în timp ce familia devine centrul
sinergiilor spre secolul al XVI-lea

Dacă în primele secole după oficializarea creștinismului ca religie imperială, nu se punea atât de mult
accent pe sexualitate în ceea ce le privea pe adeptele religiei, cu timpul, pe măsură ce vacuumul de
putere a fost umplut de Biserică și de preoți, aceștia și-au extins treptat autoritatea și spre zona socială,
politică, ba chiar și economică.

Fecioara Maria, virgină, devine modelul ideal de urmat pentru cele care doreau o viață întru credință, iar
virginitatea devine o condiție obligatorie pentru a-l sluji pe Dumnezeu și pentru a-i deveni mireasă. Pe
măsură ce societatea trece prin schimbări, modelul virginelor martire este preluat de cel al eroinelor
creștine, ba chiar asistăm la un fel de misticism marital, femei care visau că îl nasc pe Iisus. La limita
dintre o analiză sistemică și ironie, am putea realiza o ierarhie a sanctității: virginele, văduvele și, la final,
soțiile.

În ceea ce privește simbioza dintre viața domestică și cea religioasă a femeilor din Evul Mediu, până spre
începutul secolului al XVI-lea, considerăm de referință două istorii: cea referitoare la prințesa Elisabeta,
din zona Ungariei de azi, respectiv cea a Griseldei, care își face apariția în Decameronul (1353) lui
Boccacio.

Prințesei Elisabeta, de rădăcini nobile, îi este aranjată o căsnicie de la o vârstă fragedă și trimisă să se
mărite cu un prinț german, în ciuda voinței sale de a-și închina viața lui Dumnezeu. După ce îi dăruiește
un copil, soțul îi tolerează viața religioasă și faptul că se îndepărtează de cele lumești și trupești, pentru a
se dedica unei vieți ascetice, donând din bunurile familiei și renunțând la viața de cuplu. Cel care nu o
iartă este însuși pastorul, care o bate în public, când aceasta întârzie la predică, ca să rămână drept
model pentru celelalte femei.

Soțul Elisabetei pleacă însă în Cruciadă, unde și moare. Când părinții pregătesc o a doua căsătorie
aranjată pentru fata lor, aceasta refuză și îmbrățișează benevol sărăcia.

Cealaltă poveste face referire la Griselda. Aceasta, măritată cu un duce puternic, îi destăinuie că ar fi
preferat să ducă o viață retrasă și să se dedice rugăciunilor și cinstirii lui Dumnezeu, astfel că soțul
plănuiețte să îi ofere o lecție. Când naște pentru prima oară, Griseldei îi este spus că fetița a murit, că
“așa a fost voia lui Dumnezeu”. Răbdătoare, Griselda acceptă cu stoicism suferința și își continuă
înadotoririle. Când naște al doilea copil, un băiat, Ducele la fel, îi spune că acesta a murit la naștere și să
accepte voia lui Dumnezeu. Din nou, Griselda alege o atitudine smerită. Peste ani, pe măsură ce
îmbătrânește, ducele decide să îi ofere un alt exemplu și o anunță că va fi mutată în afara castelului,
întrucât el urmează să își ia o nouă soție, mai tânără, mai frumoasă, dar mai ales fertilă. Griselda, din
nou, acceptă situația fără întrebări.

La presupusul banchet de nuntă, Griselda este invitată și i se face cunoștință cu o frumoasă tânără și un
prinț tânăr, despre care ducele mărturisește că sunt copii ei, care nu au murit, ci au fost crescuți în afara
castelului, departe de ea. Și că acest banchet nu este în cinstea unei noi nunți, ci pentru reunirea familiei.

De aici, putem trage mai multe concluzii. În primul rând, că în Evul Mediu soarta unei femei căsătorite
depindea în exclusivitate de voința soțului, o fărmână de libertate de gândire sau de alegere existând,
poate, pentru văduve. O a doua concluzie, mai apropiată subiectului nostru de cercetare, este faptul că
experiența maternității presupune acceptarea suferinței generată de moartea copilului. Pe de o parte,
avem de-a face cu o rată ridicată a mortalității infantile, iar pe de altă parte exemplul de urmat pentru
orice mamă era cel al Fecioarei Maria care acceptă destinul fiului său de a se jertfi pentru omenire.

Concluzii

Toate sistemele religioase dezvoltă norme de comportament, relaționare socială, inclusiv la nivel de
familie, cu noțiuni explicite legate de sexualitate, ideea de a fi părinte și relația dintre mamă și copil. O
istorie a maternității necesită o examinare a statului și imaginii femeii în diferite culturi. Deși nu toate
femeile sunt mame, toate mamele sunt femei. Figura maternă este un element central al reprezentărilor
vizuale în mai multe religii. De exemplu, inclsuiv la egipteni regăsim imaginea lui Isis care îl alăptează pe
Horus.

În creștinism, reprezentarea personajelor feminine și a rolului lor social pornește de la două caractere
biblice: Eva și Fecioara Maria. În mod paradoxal, cele două personaje par să reprezinte valori și trăsături
diferite:

1. Eva, sub forma unei zeități primordiale, care mânâncă din frcutul interzis, nesocotind astfel
ordinele Tatălui, am putea spune imaginea unei răzvrătiri tacite, simbolice

2. Fecioara Maria, simbol al purității, obedienței și dragostei necondiționate

Fecioara Maria reprezintă azi una dintre cele mai importante figuri religioase, iar transpunerea sa
plastică o întruchipează îndeosebi alături de fiul său, Iisus Hristos. Cu toate acestea, există câteva scene
în care Fecioara este reprezentată singură (exemplu: Buna Vestire).

De-a lungul timpului, reprezentarea plastică s-a raportat la schimbările politico-sociale, astfel încât
distingem în perioada Evului Mediu timpuriu o reprezentare hieratică, aproape mitică, pentru ca în
secolele IX-XI să predomine reprezentarea regalistă, întronată a Fecioarei Maria, iar spre sfârșitul
secolului XVI, când grija față de copil devine o componentă esențială a unei “mame bune”, distingem o

reprezentare carnală, cât mai apropiată de firescul trupului. Pe măsură ce figura Fecioarei Maria devenea
tot mai importantă în cadrul creștinismului, s-a dezvoltat și cultul Fecioarei Maria.

Concluzia personală a cercetării se concentrează în jurul ideii că maternitatea, ca și concept social, a

cunoscut o inffliență covârșitoare din partea segmentului religios, dezvoltându-se în acord cu acesta.
Întrebarea de final este de ce teologia cretină a cunoscut această nevoie de a construi imaginea unei
mame umane pentru un zeu?

Dincolo de reminiscențele preluate din religiile politeiste antice, când zeii seduceau pâmântence, cred că
răspunsul se află în funcția de intermediere între divinitate și umanitate oferită Fecioarei Maria. Prin
această mijlocire, practic se păstrează o conexiune permanentă între uman și divin, păstrând religia cât
mai aproape de oameni și a nu crea o izolare de neremediat a zeității, așa cum s-a întâmplat în religille
pre-creștine, ceea ce ar duce ulterior la desuetudinea și destrămarea sa.