Tema: ISTORICUL FAMILIEI

Plan:
1. PREISTORIA – ERA FAMILIEI UNIVERSALE
2. ANTICHITATEA ŞI EPOCA PATRIARHATULUI
3. EVUL MEDIU ŞI APARIŢIA FAMILIEI NUCLEARE
4. INDUSTRIALIZAREA ŞI MALFORMAREA FAMILIEI
5. LOCUINŢA – PROIECŢIA SPAŢIALĂ A FAMILIEI

1. PREISTORIA – ERA FAMILIEI UNIVERSALE

Paleolitic. În urma descoperirilor unor aşezări de formă dreptunghiulară, împărţite în două
jumătăţi şi având inventare care trădau repartiţia lor pe sexe, încăperea din dreapta fiind rezervată
bărbaţilor, iar cea din stânga femeilor, precum şi prin interpretarea simbolică a unor reprezentări
religioase, s-a tras concluzia complementarităţii valorilor masculine şi feminine în această epocă şi a
existenţei unor menaje poligamice (convieţuirea unui grup de bărbaţi cu un grup de femei). Această
ipoteză susţine concepţia unei societăţi primitive în care rudenia constituia fundamentul convieţuirii
umane în grupuri mixte. Locuirea în camere separate, în grupuri omogene din punct de vedere sexual şi
dovezile privind diferenţa formelor de cult pentru cele două sexe, ca şi argumentele unor cercetări
antropologice, etnologice şi etimologice ce argumentează în favoarea importanţei mari atribuită rudelor
materne (unchiul după mamă reprezintă, pentru fiul surorii, un substitut al tatălui sau un complement al
acestuia) şi a existenţei unor relaţii fraterne între descendenţii din surori sau fraţi poate indica existenţa
unei solidarităţi sexuale, anterioară celei de rudenie.
Mezolitic. Este epoca familiei lărgite dincolo de hotarele vieţiişi morţii. Predomină ideea
descendenţei viilor din morţi şi moştenirea trupurilor. Ca şi în paleolitic, rudenia atinge proporţii
cosmice, că ciexista credinţa conform căreia femeile erau fecundate nu de bărbaţi, ci de obiectele sacre
care păstrau spiritele celor răposaţi: fiecare nou născut era întruparea unui strămoş mitic. Cultul
strămoşilor se impune ca şi cult familial şi de clan.
Neolitic. Are loc revoluţia agrară, când, pentru prima dată, pământul este cultivat şi animalele
sunt domesticite. Este era matriarhatului, în care femeia, oficiantă a cultului pământului fecund (Zeiţa
Mamă primordială) devine întâia putere în plan social şi familial. Fertilitatea femeilor, ca şi a Zeiţei
Mame, era independent.  Copiii născuţi de surori îşi spuneau între ei „fraţi” şi  îşi chemau mătuşile ca
„mame”; de asemenea, copiii născuţi din doi fraţi. Nu la fel stăteau lucrurile cu fiii surorii şi cei ai
fratelui, care se considerau „veri”. (Vezi A. R. Radcliffe-Brown,Structur ă   şi func ţ ie şi societ ăţ ile
primitive). Vezi Émile Benveniste, Vocabularul instituţiilor indo-europene de virilitatea masculină
(partenogeneză); se credea că pruncul pătrunde direct în pântecul femeii în urma atingerii unui obiect
sau animal din spaţiul înconjurător. Părintele nu este tată al copiilor săi decât în sens social, nu şi
biologic. Oamenii sunt, aşadar, legaţi între ei numai prin mame, ceea ce accentuează precaritatea
organizaţiei familiale. Ei sunt, însă, oamenii locului, crescuţi, înainte de a ajunge în pântecul matern, în
pământ, în ape, în stânci. Tatăl legitim, din punct de vedere social, copiii, prin ritualuri care aveau toate
caracteristicile adopţiunii. Putem, astfel, accepta ipoteza inexistenţei sentimentului de procreator
biologic al părinţilor. Paternitatea era un concept anterior şi superior cuplului conjugal, al cărui rol era,
aşadar, mult mai redus decât cel care i se atribuie în epoca modernă.
 2. ANTICHITATEA ŞI EPOCA PATRIARHATULUI
Indoeuropenii au cunoscut organizarea familială şi socială de tip patriarhal, articulată pe
modelul familiei mari (aşa cum se mai întâlneşte astăzi în Serbia –  zadruga– sau în Albania) şi pe
filiaţia patriliniară. Statutul tatălui era unul cu substrat mitic. În limbile indoeuropene existau doi
termeni pentru tată: pater (predominant ca utilizare mitologică– Jupiter = Dyeu pater!) şi alta (ca
adresare familială). Societăţile care nu l-au cunoscut pe pater  şi-au pierdut vechile mitologii în care
domina un zeu-tată. De la pater a fost derivate conceptul de loc strămoşesc,  patria. Puterea legală
aparţinea exclusitatălui ( patria). Termenul pentru mamă, mater, nu a dat asemenea derivate. Totuşi, în
limba greacă existau termeni ce trădau o filiaţie matriliniară anterioară epocii indoeuropenilor:
homogastrios/hogastroi desemna fraţii co-uterini, născuţi de aceeaşi mamă. Sentimentul de fraternitate,
bază a solidarităţii sociale, nu presupunea, la fel cu cel de paternitate, legătura de sânge, ci rudenia
mitică, descendenţa din acelaşi strămoş mitic, apartenenţa la aceeaşi fratrie (comunitate).
Antichitatea greacă. Vechii greci cunoşteau patru nivele de rudenie: fratria ( phrater ), clanul
aristocratic ( genos), rudenia(anchisteis)şi locuinţa (oikos). Fratriaşi clanul grupau familiile care
Vezi Mircea Eliade, Istoria credin ţ elor  şi ideilor religioase,traducerede Cezar Baltag,
EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
îşi revendicau înrudire comună şi drepturi ereditare comune (în special religioase, adică ţinerea
cultului aceloraşi divinităţi protectoare familiale). Rudeniile (anchisteis) includeau legăturile de sânge
până la verii de gradul II; acesta era cadrul în care era posibilă moştenirea. Locuinţa familială era
unitatea primară de rezidenţă şi economie domestică; era domeniul de manifestare a prestigiului
individual şi, deasemenea, era unitate politică, de realizare a alianţelor sau de implicare în conflicte de
dominaţie. (Mai târziu, rolul politic a fost preluat de instituţiile publice, iar locuinţa familial a devenit
spaţiu privat, în care funcţiona o ierarhie ce îl avea în vârful ei pe tatăl- patriarh.)
Antichitatea romană. Familia era o unitate economic integrată unui sistem de rudenie
patriliniar, condus de unul sau mai mulţi şefi, în care ereditatea masculină avea întâietate. Nivelurile
organizării familiale erau constituite de gentes/curii/triburi. Un grup de rudenie ( gens ) avea
proprietare funciare comune (care includeau mormintele), care se transmiteau în interiorul gintei;
căsătoria între membrii unei ginte era interzisă.
Mai mulţi etnografi, filologi, istorici şi specialişti din alte domenii din secolul al XIX-lea au
întreprins explorări ale textelor literare, biblice şi a altor documente pentru a deduce formele trecute de
organizare a comunităţilor umane, în particular a familiei. Astfel, J. Bachofen în lucrarea intitulată
“Matriarhatul. Studiu asupra naturii religioase şi juridice a ginecocraţiei în antichitate” (1861), expune
rezultatele analizelor sale asupra textelor biblice, a unor mituri şi a altor producţii literare din
antichitate. Plecând de la concepţia că anumite instituţii sociale se transpun în lumea mitului, lume care
se conservă şi după dispariţia lor din viaţa socială reală, Bachofen crede că e posibilă reconstituirea
respectivelor instituţii prin examinarea şi interpretarea documentelor în care se păstrează miturile. Pe
baza unor atare analize de mituri şi legende, J. Bachofen ajunge la concluzia existenţei unor forme de
familie înaintea celei din timpurile moderne (centrată pe tată), în care viaţa de familie se concentrează
în jurul mamei. Trecerea de la matriarhat la patriarhat s-ar fi săvârşit, în opinia lui, prin apariţia unor
zeităţi noi (mai ales la greci). Astăzi, din perspectiva rigorii teoretice şi empirice profesată de
sociologie, încercările de acest fel par naive – e adevărat că impresionistică – sugerând unele idei
tematice şi metodologice. Să nu uităm însă că ele au fost un gen de analiză de conţinut.
 3. EVUL MEDIU ŞI APARIŢIA FAMILIEI NUCLEARE
În epoca medievală au existat diferenţe între societăţile din estul şi sudul Mării Mediterane, care
au păstrat modelul roman al rudeniei patriliniare, şi cele din vestul şi nordul Europei, societăţi cu
rudenie bilateral (celţii, germanii). Fenomenul cu cea mai mare influenţă asupra evoluţiei familiei a
fost apariţia şi răspândirea creştinismului. Biserica a intervenit decisiv în reglementarea căsătoriilor şi în
impunerea exogamiei. Dacă, în sistemul rudeniei indoeuropene, căsătoriile între veri erau recomandate
de morala curentă  şi foarte frecvente, ele vor fi interzise de biserica creştină; de asemenea, se interzic
căsătoriile între rude prin alianţă sau spirituale. Sf. Augustin, Toma d’Aquino susţineau fervent
exogamia. Rezultatul a fost spargerea puternicei coeziuni a grupurilor de rudenie care, împreună cu
dispersarea proprietăţii, o altă consecinţă fundamental a exogamiei, au subminat puterea şi influenţa
foarte mari ale acestor grupuri. Nu este clar dacă acest efect a fost prevăzut sau urmărit biserică sau a
fost doar o consecinţă nepremeditată care a întărit poziţia şi deci puterea şi influenţa socială a bisericii.
Familia a fost transformată, din grup extins, exercitând o puternică autoritate socială, în unitate
nucleară, deposedată de multe din funcţiile sale. De asemenea, o dată cu impunerea modelului familiei
nucleare, a crescut importanţa legăturii conjugale. Pentru prima data în istoria familiei, biserica a
impus consimţământul ambilor soţi la oficierea căsătoriilor. S-a modificat şi transferul de proprietăţi la
căsătorie: dacă înainte acesta se făcea de la familia soţului către cea a miresei (la germanici, greci,
albanezi, sârbi), acum ea are loc invers, ca zester a tinerei femei. Renaşterea şi Reforma. În perioada
Renaşterii au continuat schimbările începute în Evul Mediu, mai ales în direcţia importanţei crescânde a
legăturii conjugale. În urma Reformei, înţările nordice a scăzut severitatea interdicţiilor de căsătorie
între rude.
Dacă Antichitatea a stat sub semnul familiei ca grup de susţinere şi promovare a supremaţiei
cetăţii şi supusă primatului rudeniei mitice, în evul mediu ea îşi va atinge deplina suveranitate. De
altfel, aceasta va fi şi epoca în care va fi consacrată denumirea de “familie”. Două au fost fenomenele
cu cea mai mare influenţă asupra evoluţiei familiei şi societăţii: apariţia şi răspândirea
creştinismului şi afirmarea, mai întâi în rândul populaţiilor germanice, apoi în majoritatea societăţilor
vest şi nord europene a distincţiei între public şi privat. Ele au determinat schimbarea radicală a
modelului familial şi evoluţia lui pe trei direcţii fundamentale:
a) Cea mai importantă direcţie de modificare fundamentală a grupului familial constă în
creşterea importanţei neamului ca unitate politică elementară. Structura demografică a societăţilor
occidentale din Evul mediu era una în care femeile şi copiii alcătuiau poate chiar trei sferturi din
populaţie. O asemenea disproporţie faţă de numărul bărbaţilor adulţi a impus o structură familială
largă, cuprinzând rude îndepărtate, văduve, tineri orfani, toţi supuşi bărbatului. Legile precizau, în
unele cazuri distinct, că individul care nu face parte dintr-o asemenea rudenie nu are drept la ocrotire.
Dacă în antichitate familia se supunea unei morale civice şi avea o structură puternic
ierarhizată, consacrată în urma recunoaşterii şi omagierii publice a anumitor reprezentanţi ai săi, în
evul mediu se afirmă familia-neam sau stirpea, unităţi cvasi-politice guvernate de interese politice sau
militare. Structura sa complementară este vasalitatea ca sistem de dependenţă filială de un senior-
părinte, a cărui îndatorire este ocrotirea şi formarea tinerilor încredinţaţi autorităţii sale. Realizarea
unităţii membrilor prin delimitarea spaţiului privat, familial, de cel exterior se conjugă cu ţelul
dobândirii suveranităţii familiale. Grupul de rudenie feudal cel mai activ şi mai tipic este o comunitate
lărgită de interese şi afecţiune împărtăşite de membrii săi adulţi, angajat în competiţia publică a
privilegiilor. Conducerea sa aparţine seniorului, bărbatul cu cel mai înalt rang şi care deţine cea mai
mare putere militară, şi se transmite întâiului născut. Capul familiei este responsabil de conducerea
acestei unităţi politice, de întărirea ei prin războaiele declarate neamurilor adversare şi de stabilirea
alianţelor prin căsătoriile fiilor săi. Impunerea exogamiei de către biserica creştină deschide un spaţiu
mult mai larg de alianţă decât cel endogam, dominant până atunci, deşi este încă marcantă tendinţa de a
se căuta parteneri de căsătorie în primele grade de consanguinitate îngăduite. Tinerii nobili îşi căutau
insistent soţii de rang mai înalt decât al lor, pentru intrarea în alianţe cât mai puternice. Acest criteriu
de căsătorie poartă numele de hipergamie şi, în anumite forme, se mai perpetuează încă şi astăzi.
b) O a doua tendinţă care marchează evoluţia familiei este retragerea ei din spaţiul public într-
un perimetru mai îngust, riguros delimitat, în domeniul privat sau în intimitate. Concepte cu totul
noi, acestea desemnează o realitate domestică diferită de cea antică, a familiei supusă de valorilor şi
judecăţilor cetăţii sau a familiei care susţine şi impune valorile şi criteriile de judecată ale cetăţii. Viaţa
privată a familiei o delimitează pe aceasta de domeniul public, de societate, rezervându-i un statut şi un
mod particular de existenţă, ce converge în jurul castelului seniorial, a rezidenţei, simbol al prestigiului
stirpei. Ordinea internă este alta decât cea socială, reglementările şi sistemul de sancţiuni sunt diferite,
chiar şi trădarea cunoaşte alte chipuri decât în familia antică. Cu alte cuvinte, familia devine un
domeniu rezervat numai celor direct implicaţi. Din această cauză, creşte importanţa acordată liantului
grupului domestic, care trebuie să se deosebească de acela al societăţii largi. În familia antică, acest
liant era comun cu al societăţii şi avea la bază morala publică. Cetatea era o familie lărgită. În Evul
mediu, coeziunea familială este de altă natură decât cea socială; planurile se despart, iar stabilitatea
devine condiţia principală de menţinere a unităţii familiale. Ea se traduce prin devotament, fidelitate,
loialiate, adică prin accentuarea trăirii sentimentale (faţă de dominaţia trăirii morale a antichităţii şi a
celei raţional-funcţionale în epoca modernă), potenţată printr-un nou tip de trăire religioasă.
O lege promulgată în secolul al IX-lea face din binecuvântarea clericală formalitatea necesară şi
suficientă pentru celebrarea căsătoriei, inexistentă până atunci. Ea va căpăta consistenţă prin aplicarea,
în jurul anului 1100, în Europa occidentală, mai exact în Franţa de nord, a primelor ritualuri liturgice
de căsătorie. Acest fapt indică prezenţa crescândă a clericilor în viaţa familiilor, rolul lor la încheierea
căsătoriilor fiind acela de a verifica dacă ambii soţi au consimţit la unirea lor şi de a cerceta relaţiile de
consanguinitate pentru prevenirea legăturilor incestuoase. Decizia radicală, care a acordat Bisericii cele
mai mari puteri în ceea ce priveşte viaţa conjugală a supuşilor Sfântului Imperiu Roman de Apus a fost
luată de Carol cel Mare în 802. Se prevedea explicit ca “episcopii şi preoţii, asistaţi de sfatul bătrânilor,
să facă o cercetare temeinică asupra legăturilor de rudenie dintre cei doi soţi, şi numai în urma acestei
cercetări tinerii să fie uniţi printr-o binecuvântare.” Iată, deci, că prima formă contractuală între indivizi
este cea nupţială şi este consacrată prin biserică creştină. Actul căsătoriei nu mai este doar un act ritual,
social, ci un sacrament. Chiar şi logodna trebuia să se încheie în prezenţa unui preot. Elementul esenţial
introdus, însă, de biserică, şi care, ca şi interdicţia incestului, avea ca urmare dizolvarea autorităţii
grupului familial, era consimţământul – indispensabil – al tinerilor la căsătorie. Teoretic, chiar din
secolul al XII-lea, acordul părinţilor la căsătoria copiilor lor nu mai era necesar, ba chiar li se interzicea
orice încercare de influenţare a acestora. Biserica se substituie autorităţii familiale şi vechilor cutume,
astfel că o căsătorie încheiată în faţa altarului nu putea fi desfăcută decât în cazul dovedirii unei
legături de rudenie între ei. Adulterul, sterilitatea, o boală incurabilă sau absenţa unuia din soţi nu mai
erau motive considerate întemeiate pentru desfacerea căsătoriei. Cutumele care rezervau, însă,
grupurilor familiale – mai ales neamurilor nobile, adică vechi – dreptul de a decide cariera familială a
progeniturilor lor prin instituţia logodnei, încheiată de la vârste foarte timpurii, încă nu pieriseră.
Conciliile şi papii (Nicolae I, Adrian II) au recunoscut, în continuare, legitimitatea căsătoriilor civile.
De altfel, în realitate, libertatea alegerii soţului exista doar în clasele sărace.
 c) Cea de a treia modificare majoră a familiei este dată de proliferarea unei noi morale
familiale, care are în centru preocuparea ascetică şi abstinenţa sexuale. Erau dezavuate nu numai
relaţiile ilicite, dar şi cele care, deşi aveau loc în cadrul unei căsnicii legitime, nu aveau ca scop explicit
zămislirea copiilor. În ceea ce priveşte sentimentele conjugale, niciodată nu se aplica unei căsătorii
oficiale termenul de amor, dragoste pasională, rezervată zonelor întunecate ale patimii ilicite.
Dragostea dintre soţi era numită charitas conjugalis sau dilectio, expresii greu de tradus pentru noi,
desemnând un fel de har conjugal, devotament, o îmbinare de tandreţe, prietenie şi respect.
În Imperiul bizantin, o asemenea evoluţie nu a fost cunoscută. Nu creştinii, ci abia musulmanii
vor interzice definitiv cultul trupului şi manifestările publice ale sexualităţii. De altfel, impactul severei
doctrine creştine chiar şi asupra societăţii europene apusene va fi destul de târziu. […]
Creştinismul a substituit spiritului public al antichităţii, în care umanitatea se definea prin raportare la
idealul civic, al entităţii politice, al cetăţii ca ordine cosmică, singura care face posibilă civilizaţia, spiritul
solidarităţii uniforme a oamenilor. Ca religie universală, el a redirecţionat explicaţia universului uman în plan
orizontal, clamând egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Preluând, prin Vechiul Testament, încă foarte
apropiat vechilor reprezentări ale societăţii patriarhale, concepţia potrivit căreia tot ceea ce este particular
este periculos, sentimentele şi motivele personale, mobilurile individuale ale faptelor sunt izvoare virtuale de
tensiuni care pot provoca fisuri în comunitatea ideală, creştinismul Noului Testament localizează aceste energii
ce se pot sustrage conştiinţei comune în inimă. Inima poate fi mincinoasă, făţarnică, îndoită; pentru a
preîntâmpina acest pericol, oamenii trebuie să îşi păstreze “simplitatea” inimii. Privirea scrutătoare a lui
Dumnezeu străbate inimile rele, astfel că pedeapsa sancţionează atât păcatul înfăptuit, cât şi pe cel neînfăptuit,
râvnit de un cuget rău, contaminat de îndoială. Mesianismul lui Iisus va demola zidurile despărţitoare dintre
neamuri pentru alăturarea lor în credinţa “inimilor simple”, supuse învăţăturilor biblice. În scrisorile sale,
Pavel va enumera lista tradiţională a grupurilor antagonice care trebuie împăcate: evreii şi neamurile, sclavii
şi oamenii liberi, grecii şi barbarii, femeile şi bărbaţii, cărora le putem adăuga şi altele, săracii şi bogaţii,
aristoraţii şi plebeii etc. Vechea solidaritate antică, fundamentată tocmai pe aceste diferenţieri care structurau
ierarhii sociale şi familiale stabile, este, aşadar, substituită de solidaritatea nediferenţierii, posibilă numai prin
impunerea unei discipline de o rigurozitate fără precendent.
Prin anularea ierarhiilor familiale, în creştinism s-a produs marea mutaţie morală în ceea ce
priveşte structura grupurilor familiale, de la morala aristocratică, a şefilor marilor şi nobilelor familii la
morala oamenilor vulnerabili, a cetăţenilor de condiţie medie şi inferioară. Dacă un pater familias avea
răspunderea de a susţine cetatea pe baza exercitării unei autorităţi familiale riguroase, prin care
permitea ascensiunea publică doar a celor înzestraţi cu talent, bogăţie şi cultură, deţinând, astfel, rolul
celui mai bun filtru social, capul unei familii modeste era mult mai puţin capabil de a păstra ordinea
internă. În clasele puţin înstărite, sclavii şi femeile nu puteau fi controlaţi printr-un simplu act de
autoritate; din această cauză, preocupările privind ordinea domestică, reglementarea comportamentelor,
fidelitatea trebuiau impuse şi îndeplinite prin inventarea noii discipline. De-a lungul secolelor al II-lea
şi al III-lea se stabilesc în rândul comunităţilor creştine noi structuri ale căsniciei şi disciplinei sexuale,
despre care medicul Galienus scria: “Dispreţul lor faţă de moarte devine mai evident pe zi ce trece,
precum şi reţinerea lor privitoare la însoţire. Căci ele sunt alcătuite nu numai din bărbaţi, ci şi din femei
care se abţin de la însoţire timp de o viaţă…” Reprimarea sexualităţii înspre zona păcatului,
dezaprobarea severă a recăsătoriei, exaltarea moralei abstinenţei sexuale şi a celibatului ar trebui să
asigure dominaţia “simplităţii cugetului” şi în zona familială, căci adulterul sau intrigile sexuale ale
cuplurilor căsătorite păreau a fi simptomele cele mai îngrijorătoare ale “intimităţii familiale” ce putea
da naştere “făţărniciei inimii”. De fapt, religia creştină a substituit familiei, grup dominant în societatea
antică, o nouă comunitate, cea a bisericii.
 Celibatul şi incestul

Dacă, în iudaism, rabinatul capătă temei admiţând căsătoria ca pe un criteriu cvasiobligatoriu de

înţelepciune, creştinismul adoptă o poziţie diametral opusă, căci accesul la poziţiile conducătoare în
comunităţile de creştini şi mai ales în cele bisericeşti este condiţionat de celibat. Celibatul garantează
înlăturarea a ceea ce biserica creştină considera drept periculos pentru instaurarea noii ordini sociale,
anume societatea familială, în care puternicele solidarităţi ale grupurilor de rudenie nu cedau întâietatea
comunităţii bisericeşti. Bărbaţii celibatari care se luptă să preia conducerea socială consacră un nou
spaţiu public, din care atributele carnalităţii tind să fie excluse. Femeile şi bărbaţii trebuie, conform
unor părinţi ai creştinismului timpuriu (Evagrie şi traducătorul său latin, Iona Cassian) să se
conformeze modelului angelic, al vieţii fără sexualitate. Chiar în cadrul relaţiei conjugale, sexualitatea
este bine să se limiteze numai la acţiunea zămislirii, în afara căreia soţul şi soţia pot trăi ca fratele şi
sora. Sf. Augustin este cel care deschide calea atacurilor pe care biserica le va da asupra familiei
medievale prin duhovnicii Evului Mediu de mai târziu prin doctrina sa care susţine că sexualitatea
înseamnă înăbuşirea spiritului conştient, a voinţei, fiind semnul cel mai evident al căderii originale.
Este momentul în care începe să se manifeste obsesia occidentală a sexualităţii.
De asemenea, o gravă problemă în reglementarea relaţiilor familiale prin prisma noii morale o
reprezenta incestul. Până în acel moment, incestul era, de regulă, căsătoria consumată între frate şi soră
sau între părinte şi copii. În sensul său larg, însă, el se va aplica tuturor însoţirilor între rude de sânge
sau prin alianţă. Abia după 814 (Conciliul de la Mainz) au început însă să dispară căsătoriile
considerate nelegiuite, dar care constituiseră o practică endogamică îndelugată, între văduvi şi sora
soţiei sau văduve şi fratele soţului, ori între veri. Incestul cu o rudă a fost, aşadar, multă vreme un fapt
normal.
Adulterul nu era însă tolerat, nici de familii, nici de biserică. La burgunzi, de pildă, “putoarea
adulterului” atrăgea pedepsirea imediată a femeii prin alungarea, strangularea şi înecarea femeii într-o
mlaştină. La galo-romani, soţul care surprindea păcatul avea dreptul de a-i ucide pe vinovaţi pe loc. La
franci, greşeala femeii afecta întregul grup de rudenie şi erau dese încăierările între familii din aceste
motive. Pentru a se verifica acuzaţia, suspecta era supusă ordaliei apei, adică era aruncată în apă după
ce I se lega o piatră grea de gât. Dacă reuşea să plutească, era dezvinovăţită. În cele mai multe cazuri,
pedeapsa era însă cea capitală, pe măsura greşelii. Căci adulterul nu înseamnă numai încălcarea unor
canoane, ci distrugerea legitimităţii urmaşilor.
Divorţul nu era permis decât bărbaţilor. O femeie care se încumeta să-şi lepede soţul era
omorâtă, căci gestul ei nu se putea explica decât prin adulter. Se manifestă aici deosebirea între
civilizaţia Imperiului roman, care accepta o oarecare egalitate a sexelor în ceea ce priveşte dreptul la
divorţ (galo-romanii acceptau divorţul prin consimţământ mutual) şi ierarhizarea lor în favoarea
bărbatului la populaţiile germanice. Începând cu prima jumătate a secolului al IX-lea, biserica va
introduce interdicţia absolută a divorţului. Pentru nobili, care acordau căsătoriei toate avantajele
încheierii unor alianţe profitabile, care, odată rupte, erau lesne rezolvate prin repudierea soţiei şi
restituirea dotei sale, monogamia şi indisolubilitatea căsătoriei au devenit constrângeri greu de
suportat, rezolvate, conform unor mărturii ale epocii prin sângerosul “divorţ carolingian”. În general,
piedica în calea pronunţării definitive a căsătoriei rămânea, la germanici, poligamia, iar la galo-romani,
concubinajul cu sclave.
Rezultatul intervenţiei bisericii a fost spargerea puternicei coeziuni a grupurilor de rudenie care,
împreună cu dispersarea proprietăţii, o altă consecinţă fundamentală a exogamiei, au subminat puterea
foarte mare pe care aceste grupuri o aveau în plan social. Nu este clar dacă acest efect a fost prevăzut
sau urmărit de biserică sau a fost doar o consecinţă nepremeditată care i-a întărit poziţia şi deci puterea
şi influenţa socială. Familia a fost transformată, din grup extins, exercitând o puternică autoritate
socială, în unitate nucleară, deposedată de multe din funcţiile sale. De asemenea, odată cu impunerea
modelului familiei nucleare, a crescut importanţa legăturii conjugale. Pentru prima dată în istoria
familiei, biserica a impus consimţământul ambilor soţi la oficierea căsătoriilor.
În epoca medievală au existat diferenţe între societăţile din estul şi sudul Mării Mediterane, care
au păstrat modelul roman al rudeniei patriliniare, şi cele din vestul şi nordul Europei, societăţi cu
rudenie bilaterală (celţii, germanii).

4. INDUSTRIALIZAREA FAMILIEI
Epoca modernă se naşte odată cu Iluminismul sau chiar mai devreme, cu orgoliul umanist al
Renaşterii. Revoluţia franceză va fi erupţia definitivă a noii epoci, echivalentul unui paricid, căci
alugarea sau omorârea nobililor poate echivala cu renegarea părinţilor, conform ordinii feudale
familiale, în care regele este echivalentul tatălui pentru vasalii săi. În timpul Convenţiei mai ales,
prioritatea era protecţia cetăţenilor de eventuala tiranie a familiilor şi a Bisericii. Statul a limit, de
atunci şi până astăzi, controlul familiei sau al Bisericii asupra individului, tocmai spre a-şi consolida
propria influenţă. Statul este garantul drepturilor individuale, încuraja tipul familiei conjugale şi limita
autoritatea paternă.
Revoluţia industrială a marcat sfârşitul familiei patriarhale, extinse. Ea consacră, în acelaşi
timp, şi un debut, al apariţiei unui hibrid al grupului familial, pe care îl vom denumi familia industrială,
în fapt o formă denaturată a conceptului familiei clasice.
Atomul familial
Înainte de a-şi pierde cu totul funcţiile specifice (ne referim mai cu seamă la acelea de
preluare, sporire şi transmitere a unor patrimonii specifice înrudirii prin filiaţie), familia devine, încă
din timpul Renaşterii, nucleară, atomistă sau conjugală. Rolul său de matrice a societăţii este uzurpat
printr-o diviziune socială sau instituţională a muncii, în cadrul căreia serviciile sociale se vor substitui
funcţiilor familiale. Asigurările sociale, casele de alocaţii familiale şi pensii, şcolile şi instituţiile
paraşcolare (tabere sau colonii de vacanţă, cluburi ale copiilor şi tinerilor) asigură un model nou de
reproducere socială. Cu alte cuvinte, în era modernă, societatea are ambiţia de a se perpetua în afara
controlului familial. Reproducerea socială este este una raţionalizată la maximum; ea respectă
programele şi graficele progresului social. Trecutul ste renegat în numele unui viitor al cărui autor este
raţiunea umană. De la idealizarea trecutului, a originilor, se face trecerea decisă spre idealizarea
viitorului proiectat.
Trecerea de la familia extinsă la cea nucleară se definitivează în urma mişcării iniţiate de
iluminişti, cei care, încoronând raţiunea umană ca instanţă supremă, deschid drumul afirmării
autonomiei individului în lume. Având suportul raţiunii sale, acesta îşi poate proiecta, la nevoie, viaţa,
aşa cum îi dictează nevoile sale naturale şi interesele raţionale. Interesele şi trebuinţele sau raţiunea şi
natura, deloc opuse, guvernează epoca modernă. În acest cadru, familia devine o realitate caducă,
depăşită, apăsătoare, care nu trebuie să ţină individul sub control, ci care trebuie să fie ea însăşi ţinută
sub control de individ. Astfel, ea va ajunge să nu mai ofere individului nici un rol sau statut sigur,
capabil să-i asigure identitatea. Rolurile şi statutele tradiţionale, aşezate într-o ierarhie clară conform
criteriilor vârstei, sexului sau capacităţilor fizice şi spirituale se descompun sau se inversează. Familia
nu mai cunoaşte decât ierarhii labile, în care “democraţia” anulează poziţiile de autoritate.
 În societatea din afara familiei, în care individul este tot mai “integrat”, el nu se mai
legitimează prin prestigiul la care îl îndriduieşte apartenenţa sa familială, ci prin competenţa
profesională, economică sau socială pe care o poate susţine. În ultima vreme, valorile economice le
depăşesc adesea pe cele pur sociale (prestigu, statut, recunoaştere publică).

Secularizarea vieţii familiale

Un alt domeniu supus secularizării este căsătoria, care, începând cu anul 1792 trebuie să aibă
loc în prezenţa unui înalt funcţionar municipal pentru a fi legală. (În Evul mediu, căsătoria era mediată
prin prezenţa şi cu binecuvântarea liturgică a unui preot.) Starea matrimonială devine “stare civilă”, nu
întrucât este echivalentul unei poziţii sociale (ca în societăţile tradiţionale) ci pentru că este garantată
de legalitatea civilă. Autoritatea publică va lua, aşadar, parte activă la formarea familiei începând cu
Revoluţia franceză. Statul va impune condiţiile în ceea ce priveşte încheierea căsătoriilor, adopţiunia,
acordarea de drepturi copiilor naturali, exercitarea autorităţii paterne, divorţul. În 1790 se intituie chiar,
în ceea ce priveşte salvarea victimelor tiraniei familiale un tribunal de familie; el va fi totuşi suprimat
în 1796, dar statul îşi va păstra dreptul de a limita autoritatea paternă în materie de dezmoşteniri, de
exemplu. Aceste tribunale renasc în vremea noastră, decizând scoaterea copiilor de sub tutela părinţilor
în cazul în care acesta acuză tratamente nedrepte. Aberaţiile la care se ajunge în cazurile copiilor care
hotărăsc să divorţeze de părinţi sunt enorme.
Autorii moderni ai studiilor de sociologie modernă acuză adesea inerţia de natură cutumiară a
dreptului care nu se adaptează îndeajuns de rapid schimbărilor de idei şi moravuri, impunând încă
familiilor vechile structuri normative caracteristice organizărilor patriarhale. Astfel, “discriminarea”
celor care trăiesc în concubinaj, a celor divorţaţi, a copiilor naturali, interzicerea avortulului,
exercitarea autorităţii părinteşti chiar şi după părăsirea căminului de către copii, atribuirea poziţiei de
şef al familiei bărbatului sunt, se spune în asemenea studii, tot atâtea relicve ale unei concepţii vechi,
retrograde, neadecvate imperativelor vieţii moderne. Sociologii (F. Ogburn, R. Koenig) numesc acest
decalaj “întârziere culturală” (cultural-lag); el se manifestă prin supravieţuirea “miturilor” sau
reprezentărilor patriarhale (cuvântul mituri desemnează, de această dată o realitate degradată, himerică)
în cadrul ierarhiilor sexuale şi generaţionale care pun piedici emancipării femeilor şi copiii. Întrebarea
evitată în această discuţie este “La ce serveşte emanciparea?”. “Familia, se spune, are o întârziere de
secole faţă de evoluţia economică”. Este normal, câtă vreme această evoluţie a avut loc în afara şi
împotriva familiei, căci societatea schimbului pretinde singularizarea şi diferenţierea intereselor, drept
condiţie obligatorie a competiţiei şi, deci, creşterii economice. (V. Andree Michel, 1971)
Nici sincronizarea vieţii familiale cu ritmul industrial al societăţii moderne s-a manifestat la
fel la toate categoriile sociale. În păturile urbane, proletarizate, lipsa moştenirii patrimoniale (mobilă
sau imobilă) eliberea individul de dependenţa de cadrul strâmt familiale pentru a-l supune unei noi
dependenţe, de “sistem”, adică de salariu, de nevoia găsirii unei locuinţe acceptabile în condiţiile crizei
urbane a locuinţelor, de sistemul de creditare al băncilor, de serviciile sociale etc. Demolarea
“miturilor” familiei clasice înseamnă, de fapt, substituirea lor cu mitologia “sistemului” social, aparent
mai puţin represive pentru tendinţele individualiste dar, în fapt, mult mai nocive pentru integritatea
naturală şi morală a acetuia, de vreme ce operează prin izolarea şi însecurizarea cronică a omului.

Dominaţia vârstei tinere

În secolul al XIX-lea, copilul devine centrul familiei. El este obiectul unei investiţii nu numai
afective, dar şi economice, educative şi existenţiale. În noua ordine seculară, istorică, ei sunt viitorul,
modul de a lupta împotriva timpului, garanţia singurei supravieţuiri posibile. (În antichitate, în Evul
mediu, urmaşii nu erau “soldaţi” înrolaţi în războiul declarat de umanitate timpului, ci continuatorii
unei spiţe de neam; ei nu erau rupţi din timp, ci integraţi concepţiei continue asupra acestuia.)
Grupul familial trebuie să se conformeze “cererii” impuse de ritmul de dezvoltare stabilit.
Evoluţia societăţii trebuie să răspundă întru totul cadrelor anticipate prin predicţii raţionale. Într-o
asemenea orientare futuristă, familia nu mai reprezintă o pepinieră a valorilor sociale, ci doar una a
reproducerii biologice. Copii devin persoane sociale, iar pe seama controlului educaţiei lor începe
bătălia între mediul familial tradiţional şi acela al aşa-numitelor “servicii sociale”. Ei sunt miza
progresului, iar societatea care se construieşte perpetuu trebui croită pe măsura lor, se spune. De fapt,
ei sunt cei care trebuie să răspundă “imperativelor” noii ordini, de la care ataşamentul exagerat pentru
valorile tradiţionale i-ar putea abate. Ei nu mai aparţin numai familiei, căci reprezintă viitorul societăţii,
naţiunii, rasei; ei sunt producătorii, cetăţenii şi soldaţii de mâine. Într-un asemenea context, în timpul
Revoluţiei franceze Danton spunea că toţi copii “aparţin Republicii înainte de a aparţine părinţilor lor”,
iar Bonaparte va insista ca “legea să ia copiii încă de la naştere sub oblăduirea ei, să participe la
educaţia sa, să-l pregătească pentru o profesie, să reglementeze cum şi în ce condiţii va putea să se
căsătorească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră.”

Dictatul naturii … sexuale

Revoluţia sexuală a urmat îndeaproape revoluţia industrială. Sexualitatea, pe care antichitatea
a reuşit să o integreze unei morale ideale superioare, pe care creştinismul a exacerbat-o pentru a o
reprima şi a o încarcera în domeniul păcatului, industrialismul şi ruda sa spirituală, pozitivismul, au
recuperat-o şi promovat-o, ca natural pur. Nu întâmplător, secolul al XIX-lea începe sub semnul
marchizului de Sade. În întreaga sa operă, descrisă de anumiţi autori (Maurice Blanchot) ca “Declaraţie
a drepturilor erotismului”, natura şi raţiunea sunt puse împreună în slujba egoismului absolut. Viciul
triumfă asupra virtuţii în numele naturii, căci Sade proclamă: “Nu sunt decât o maşină în mâinile
naturii, pe care ea o pune în mişcare după bunul ei plac.” Pentru întâia oară, poate, în această lume care
răstoarnă sistematic toate tabuurile, femeile sunt înfăţişate ca victime sau prizoniere ale sexului, ca
obiecte sexuale.
Desigur că teribilismul marchizului de Sade nu a fost decât un alt tabuu al unei epoci care îşi
făcea dicton din “buna natură”. În acest cult general al naturii, şi într-o societate în care anarhia începea
deja să îşi facă simţită prezenţa, familia devine un garant al ordinii şi, deci, al moralităţii naturale.
Hegel, în analiza pe care o face raporturilor dintre cele trei instanţe fundamentale, individ,
societate civilă şi stat, rezervă familiei unitatea unui întreg superior părţilor: ea este o fiinţă morală, “o
unică persoană, ai cărei membri sunt simple accidente”. Totuşi, el se desprinde de concepţia familiei-
arbore, a cărei raţiune de a fi este descendenţa, pentru a exalta virtuţile stabilităţii civice garantată de
familie, “piatra unghiulară a societăţii moderne”, care nu este altceva decât “adunarea colectivităţilor
familiale dispersate”.
La rândul său, Kant va teoretiza situaţi familiei la răscrucea epocilor. El restaurează familia
patriarhală, în care tatăl este deţinătorul raţiunii şi dreptului odemstic. Tatăl este singurul în stare,
spune Kant, să domesticească instinctele, să înblânzească femeia, factor cu marepotenţial destructurant.
“Femeia poate deveni un vandal; copilul, contaminat de mamă, o fiinţă fără vlagă sau răzbunătoare, iar
servitorul îşi poate regăsi libertatea.”
Dincolo de eforturile filosofilor de a menţine o oarecare stabilitate într-o societate ce plăteşte
tribut tot mai consistent individualismului, iniţiativei libere, particularului, “constrângerile” familiei
devin tot mai insuportabile spiritelor eliberate. Singurele justificări ale menţinerii coeziunii familiale
mai pot fi oferite, în vremea noastră, de înclinaţiile naturale: instinctul sexual, instinctul de
reproducere, înclinaţiile afective, regăsirea echilibrului psihic şi fizic. Natura pare, însă, să joace feste
familiei care îşi caută în ea întemeierea sau explicaţia raţională. Atunci când ne îndeamnă, de pildă, să
nu ne reprimăm tentaţia de a ne schimba partenerii conjugali în virtutea unei cât mai bune
compatibilităţi sexuale. Sau atunci când ne sugerează că poate greşi hărăzindu-ne, din punct de vedere
anatomic, unui grup sexual, în timp ce ne-a înzestrat cu instincte ce ţin de celălalt sex. Psihanaliza, cu
teoria nocivităţii impulsurilor refulate reuşeşte să şteargă, dintr-o trăsătură de condei, toată educaţia
morală care recomanda sublimarea trăirilor umane în idei şi ideale, pentru a o înlocui cu goana după
instincte (între care tronează cel sexual) şi cu terapia defulării.
Concluzia: Sexul este natură, iar natura este bună. Raţionalitatea modernă, uneori chiar făcând
abatere de la logică, nu este suficient de sensibilă la capcanele silogismului. În ceea ce priveşte multe
din aspectele familiei, ele trebuie decise în strânsă legătură cu gradul de satisfacţie sexuală al fiecăruia
dintre membri.

Individul contra familiei

Persoana (femeie, copil, tânăr, bărbat, bătrân) este concepută ca subiect de jure, responsabil în
faţa “sistemului” chiar înainte de a se concepe pe sine ca membri cu roluri şi statute asumate în cadrul
unei comunităţi familiale. Familia este suspectul nr. 1 pentru o gamă foarte largă de simptoame care
afectează eficienţa socială a individului: inhibiţii, complexe, obsesii, prejudecăţi care îi afectează
mobilitatea, flexibilitatea de a se adapta unor roluri foarte diverse care constituie noua interfaţă cu
socialul. Înainte, în epoca dominaţiei sociale a familiei, această interfaţă era asigurată de grupul de
rudenie. Astăzi, individul este pus în contact direct cu realitatea.
Cea mai directă formă de emancipare a individului din familie este, pentru partenerii
conjugali, divorţul, consecinţa logică a idelilor liberale exprimate în Constituţia din 1791. Art. 7
secularizase căsătoria (“legea nu mai consideră căsătoria decât ca un contract civil.”), iar consecinţa sa
cea mai directă a fost transformarea căsniciei într-un mod contractual de convieţuire a soţilor. Ca orice
contract, acesta putea fi rupt, iar legea din 1792 prevedea şapte motive pentru cererea divorţului:
demenţa, condamnarea unuia din soţi, crimele, maltratările sau injuriile între parteneri, desfrânarea de
notorietate publică, părăsirea partenerului pentru mai mult de doi ani, absenţa de la domiciliu mai mult
de cinci ani, emigrarea. Ele au fost apoi reduse la trei, condamnarea, maltratarea şi adulterul.
Opunându-se iniţial, Biserica nu a acceptat divorţul decât dacă nici unul din soţi nu se recăsătorea.
Ulterior, însă ea îşi va nuanţa poziţia şi, după 1816, va accepta recăsătoririle, cu condiţia ca cele
anterioare să fi fost doar civile.
Impusă ca model general înainte de revoluţia industrială, familia nucleară a suferit modificări
accentuate datorită:
- creşterii mobilităţii populaţiei (teritoriale, sociale, ocupaţionale)
- creşterii eterogenităţii culturale, etnice, religioase etc. a populaţiei
- modificării bazei de rezidenţă (în urma urbanizării)
- atragerea femeilor în activitatea de producţie industrială
- modificarea concepţiei asupra muncii
- modificarea concepţiei asupra timpului (ritmurile naturale, cosmice şi biologice sunt
substituite cu ritmurile artificiale; odată cu creşterea perioadei de şcolarizare, copilăria şi tinereţea sunt
prelungite etc.)
 - accentuarea individualismului, prin generalizarea schimbului (care determină creşterea
dificultăţii de integrare într-un grup familial).
Industrialismul a avut ca efect principal impunerea unor forme aberante de familie. Ioan
Mihăilescu le defineşte ca menaje nefamiliale şi grupează în această categorie menajele de o singură
persoană (celibatul definitiv sau temporar), uniunile de coabitare, menajele formate din persoane între
care nu se stabilesc relaţii sexuale, menaje homosexuale. Aceste evoluţii trădează, evident, degradarea
accentuată a solidarităţii de tip familial, a familiei ca instituţie. Paralel cu impunerea paradigmei
individualiste în societatea modernă, coeziunea structurilor familiale se năruie. Acelaşi autor enumeră
principalele schimbări pe care epoca modernă le aduce în structura familiei. (Ioan Mihăilescu)
Reducerea nupţialităţii. Rata nupţialităţii a scăzut spectaculos, în special în ţările din nordul
Europei. (În acest spaţiu, România a păstrat, încă, una din cele mai ridicate valori ale acestui indice.)
Fenomenele corelate acestei evoluţii sunt:
 Generalizarea celibatului. Îndezirabil, amendat public sau legal în vechime, la începutul
industrialismului, celibatul era consecinţa unor cauze obiective, externe: dezechilibrul distribuţiei pe
sexe a populaţiei, provocat de migraţia inegală (preponderent masculină) dinspre sate spre zonele
urbanizate a făcut ca în mediul rural să rămână o populaţie majoritară feminină, iar în oraşe să apară o
infuzie de populaţie masculină. Astăzi, celibatul este un fenomen acceptat, rezultat al unei decizii
personale şi nu neapărat impus de condiţii exterioare; el se regăseşte în toate clasele sociale şi nu mai
este în nici un fel amendat de opinia publică.
 Creşterea accentuată a vârstei la prima căsătorie, în ultimele două decenii ale secolului
XX. În special femeile se căsătoresc la vârste mai înaintate decât înainte de această epocă, datorită în
special alegerii unei cariere şcolare de lungă durată.
Modificarea comportamentelor sexuale. Vârsta medie de începere a vieţii sexuale scade în
epoca modernă datorită emancipării economice timpurii a tinerilor, precum şi schimbării moravurilor şi
atitudinilor sociale faţă de aceste comportamente. S-a constat că, în cadrul acestei tendinţe generale,
optează pentru o iniţiere mai târzie fetele, cei care au un nivel de şcolaritate mai ridicat, cei puternic
integraţi social (locuitorii din sate sau oraşe mici), cei integraţi într-o comunitate religioasă sau
familială puternică. Frecvenţa relaţiilor sexuale premaritale a crescut accentuat, în paralel cu
permisivitatea socială faţă de acestea. De asemenea, relaţii extramaritale sunt mult mai adesea întâlnite,
indicând creşterea libertăţii sexuale a membrilor grupului familial.
Diversificarea tipurilor de “familii”. Modelul dominant la începutul epocii industriale, familia
nucleară, scade ca proporţie astăzi, în special în societăţile nord-europene. În aceste ţări, mai mult de o
jumătate din populaţie adoptă alte modele familiale, considerate cu totul marginale nu cu multă vreme
în urmă. Asistăm, astfel, la redefinirea sau, mai curând, pierderea noţiunii de familie, atât ca finalitate,
cât şi ca structură specifică. În ceea ce priveşte finalitatea, familia are astăzi în vedere preponderent
oferirea unui cadru afectogen membrilor săi şi mai puţin, sau chiar deloc, preluarea, sporirea şi
transmiterea unor valori morale, culturale, etice, a unui patrimoniu economic, religios sau identitar; în
ceea ce priveşte transmiterea genetică, prin urmaşi, şi această funcţie a familiei este periclitată de
tendinţele tot mai pronunţate ale tinerelor menaje de a amâna sau renunţa la a mai avea copii în
favoarea unei aşa-zise afirmări personale.
Ca structură, există o mare varietate de forme mai mult sau mai puţin familiale: există menaje
de o singură persoană (celibatari definitiv sau temporar), uniuni de coabitare (consensuale) fără copii
sau cu copii, menaje formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale, menaje
homosexuale şi, desigur, formele familiale cunoscute, familia nucleară şi familia cu 3-4 generaţii. În
România există şi menaje nefamiliale, însă cea mai mare pondere o au menajele familiale ce pot fi:
neparentale (fără copii), parentale sau grandparentale (copii crecuţi de bunici). Familiile parentale
formează marea majoritate a tipurilor familiale româneşti. Cea mai mare proporţie a familiilor nucleare
(aprox. 70%) se găseşte în mediul rural, unde modelele tradiţionale supravieţuiesc încă. În Europa se
constată creşterea ponderii familiilor de coabitare, a menajelor nefamiliale şi a familiilor
monoparentale. Centrul de Ştiinţe Sociale de la Viena a constat, în urma unui studiu desfăşurat între
anii 1970-1980, că populaţia din Europa, Japonia, India îşi doreşte o creştere a ataşamentului faţă de
familie, adică o schimbare în sensul revenirii la modele tradiţionale ale familiei statornice, deşi se
aşteaptă la o scădere a acestuia. (Ioan Mihăilescu)

5. LOCUINŢA – PROIECŢIA SPAŢIALĂ A FAMILIEI

La fel cum satul, oraşul, cetatea, chiar teritoriul administrat de un stat sunt expresii ale
spaţiului socializat, gospodăria şi locuinţa reprezintă expreisa spaţială a familiei, neglijată de multe ori
de către cercetători. Ca orice grup cu bază teritorială, a cărui stabilitate depinde de sedentarizarea, de
“civilizarea” unui anumit spaţiu, familia îşi construieşte, îşi proiectează prin locuinţă o bună parte din
caracterele sale specifice. Casa, spaţiul familial evoluează, se modifică odată cu schimbarea structurii
familiale, dar şi în raport de evoluţia modurilor de construcţie şi de materialelor folosite. În interiorul
aceleiaşi civilizaţii, materialele de construcţie variază prea puţin. Sunt civilizaţii dominate de lut
(civilizaţia românească veche), lemn (China, civilizaţiile nordice, Rusia, Polonia), cărămidă (societăţile
islamice) sau piatră (Europa centrală, de sud), conform constrângerilor naturale şi abilităţilor de
exploatare. De regulă, cu cât importanţa unui edificiu este mai mare, cu atât materialul folosit la
construcţie este mai rezistent, mai greu de prelucrat şi mai scump. Piatra are locul privilegiat în
ridicarea templelor, a edificiilor publice sau a caselor principilor.
În mod constant, însă, ea îşi păstrează caracterul de unitate primară de rezidenţă. Pentru
familie, locuinţa reprezintă oglinda ierarhiei ce structurează grupul de rudenie; ea este spaţiul
economiei domestice (fie că este vorba de o economie agricolă, meşteşugărească sau de comerţ); este,
de asemenea, domeniul politic de exercitare a autorităţii patriarhale sau democratice a grupului de
rudenie, miza încheierii alianţelor sau disputelor războinice interfamiliale; este, de asemenea, domeniul
sacru, aflat sub protecţia directă a divinităţilor domestice şi spaţiul de rezidenţă privilegiat pentru
morţii familiei; în concluzie, ea este locul în care ia naştere şi care garantează cea mai puternică formă
de coeziune socială.
Clasificările locuinţei:
Criteriile după care locuinţele pot fi clasificate sunt numeroase şi variate. Ne vom opri numai
la cela care par a avea relevanţă pentru problematica familială. Din această perspectivă, un prim
criteriu la care ne putem orpi se referă la nomadismul sau sedentarismul familiei rezidente. Din acest
punct de vedere, formele de locuire pot fi mobile (cort, rulotă) sau imobile.
Alt criteriu se referă la numărul de camere, locuinţele împărţindu-se în cele cu o singură
încăpere (locuirea comună) şi cele cu mai multe încăperi (locuirea separată pe sexe, generaţii etc.).
În sfârşit, există locuinţe temporare şi permanente, acest criteriu dobândindu-şi sens mai ales
în perioada modernă, a afirmării noului nomadism al societăţii urbane.
În ceea ce priveşte prima distincţie făcută, ea separă formele locuirii imobile de cea mobilă
sau nomadă. Cea mai simplă locuinţă mobilă este cortul, specific populaţiilor nomade. Formă flexibilă
de locuire, specifică mobilităţii teritoriale şi unei flexibilităţi echivalente a familiei, ea nu cunoaşte o
specializare a spaţiilor similară locuinţelor sedentare, cu excepţia punctului central, marcat de stâlpul
de susţinere în jurul căruia se organizează viaţa domestică a familiei, coincizând, de multe ori, cu vatra,
cu focul domestic. Mult mai important, în acest tip de organizare familială, este, însă spaţiul exterior
locuinţei, vatra comună, în jurul căreia se polarizează existenţa socială a membrilor, a cărei pondere
covârşeşte viaţa familială. Cu totul alt caracter are rulota, care corespunde unui nomadism individual şi
nu comunitar sau social. Ca locuinţă mobilă permanentă, rulota adăposteşte, de cele mai multe ori,
indivizi izolaţi şi nu familii, fiind o formă atrofiată de locuire (la fel cum menajul individual este o
formă atrofiată a familiei). Structura ei corespunde nevoilor tehnice de deplasare, astfel că prezintă o
semnificaţie socială redusă. Zonele de odihnă, de socializare, de activitate sunt suprapuse, înghesuite
sau anulate în virtutea schematismului exploatării eficiente a spaţiilor mici şi a preeminenţei factorilor
de confort asupra celor de socializare sau de activitate. (Această unitate rezidenţială mobilă reprezintă,
de cele mai multe ori, asemenea celor mai primitive locuinţe, doar loc de adăpostire. Semnificaţia sa
socială, susţinută de trăsături culturale şi de structura familială a locuitorilor, nu se manifestă decât prin
acumularea cantitativă a acestui fenomen de locuire, ce poate căpăta proporţii de masă.)
Locuinţa familială capătă importanţă odată cu sedentarizarea populaţiilor; acesta este modul
de coexistenţă socială care furnizează criteriul descendenţei, al originii ca sursă a prestigiului social şi
al rezidenţei ca nucleu al vieţii familiale şi referenţial al vieţii publice. Locuinţele sedentare au două
dimensiuni fundamentale: casa, construcţia în care se adăpostesc membrii familiei şi o parte a
bunurilor familiale şi pământul sau domeniul familial. Foarte importante sunt, în acest sistem al averii
imobiliare, relaţiile de proprietate care pun în legătură familia şi locul de rezidenţă şi prin care se
realizează socializarea (civilizarea) spaţiului locuit. Dacă spaţiul natural este neutru, omogen din punct
de vedere al semnificaţiilor sociale, spaţiul socializat este structurat în funcţie de aceste semnificaţii,
care pot fi economice (spaţiu destinat activităţilor economice, spaţiu destinat altor tipuri de activităţi),
religioase (spaţiu sacru/profan), politice (spaţiu cucerit, spaţiu dobândit prin alianţe etc.), pur sociale
(spaţiu rezervat femeilor, copiilor, bărbaţilor; spaţiul pentru primirea străinilor sau pentru adunarea
celor ai casei etc.). Locurile privilegiate, încărcate cu o simbolistică aparte, ale acestor locuinţe sunt, ca
şi în cazul teritoriului unei cetăţi, a unui sat sau chiar a unui stat naţional, definite riguros. Se remarcă,
între ele:
- incinta sau graniţa care o separă de lumea exterioară, potenţial străină, deci duşmănoasă.
Gardurile, zidurile, ferestrele, porţile şi pragurile deosebesc şi, în acelaşi timp, fac legătura dintre
exteriorul străin şi interiorul familiar/familial. Zone de contact şi, totodată, de izolare, ele sunt puse sub
protecţia unor divinităţi specifice. După marile intrări ale vilelor antice, în perioada medievală şi
modernă uşile sunt înguste şi permit doar trecerea unei persoane. Spaţiul privat, bine delimitat, este
apărat cu vigilenţă. Ferestrele, până în secolul XVIII, sunt doar obloane de lemn. Când vitraliul trece
din biserică în locuinţe, el este prea preţios pentru a fi mobil, fiind, astfel, fixate în batante, protejate pe
dinafară cu obloane de lemn, iar pe dinăuntru cu perdele. Alte soluţii de amenajare a ferestrelor sunt
hârtia unsă, pânza îmbibată cu terebentină, foile subţiri de gips. Abia din secolul XVI apar, în oraşe,
geamurile transparente. Obscuritatea spaţiului domestic accentuează, la oraşe mai cu seamă, caracterul
distinct al spaţiului intim, locuit de cel exterior, supus luminii crude, solare.
- vatra, nodul care leagă solidaritatea membrilor familiei, punctul central al locuinţei, este
adesea şi altarul divinităţilor familiale. De foarte multe ori, vatra este asimilată casei sau chiar familiei
rezidente, denumită, în multe zone şi multă vreme, cu denominativul rezervat acestui centru iradiant de
energie casnică. În multe civilizaţii, printre care şi cea ţărănească românească, focul casei se stingea
numai odată cu risipirea familiei, cu abandonarea locuinţei respective. Deşi valoarea cultural-simbolică
a vetrei o depăşeşte pe cea practică, ea a reprezentat, multă vreme, unica sursă de încălzire a locuinţei.
În camerele lipsite de cămine, încălzirea se făcea cu braseros sau chaufferettes, recipiente cu jăratec.
Din secolul XII, căminul se instalează şi în camerele principale ale rezidenţelor nobiliare şi, în
apropierea sa, apar bănci, care consacră spaţiul de discuţii, de socializare din jurul focului.
- masa este locul de consacrare a relaţiilor de solidaritate între cei care împart aceeaşi
hrană, dar şi de stabilire a raporturilor de autoritate între membri,
- patul sau alcovul este nu numai spaţiu de odihnă, ci şi loc cu încărcătură misterioasă,
dominat de femei. Este spaţiul de concepţie, de aducere pe lume sau de petrecere din lume a membrilor
familiei.
Cea mai importantă trăsătură a locuinţei sedentare este relaţia directă pe care o are cu
stabilitatea familială, mai ales în cazul rezidenţei permanente.
Al doilea criteriu împarte locuinţele în spaţii de rezidenţă fragmentate sau nefragmentate
(locuinţa cu o singură încăpere sau locuinţa cu mai mult încăperi). Locuinţe cu o singură cameră, erau,
de pildă, colibele vechilor germani în timpul lui Caesar, cea mai primitive forme de casă cunoscute în
Europa.
Ele erau ovale, largi de 2-3 metri, făcute din pari înfipţi în pământ, cu acoperiş de trestie sau
stuf coborând până în pământ. În mijloc se aprindea focul, iar într-un colţ era cuptorul. Mobila însemna
bănci de lemn înşirate de-a lungul pereţilor, pe care se şedea şi se dormea, o masă rudimentară şi
scaune rezervate, de regulă, oaspeţilor. Construite la distanţă una de alta, fiecare din aceste case erau
înconjurate de pământul care asigura baza de existenţă familială. Tacitus îşi exprima uimirea în
legătură cu această dispunere risipită a satelor germane: “nu suferă nici casele să fie una lângă alta, ci
stau despărţiţi şi risipiţi, după cum le-a plăcut un izvor, un câmp sau o pădurice. Satele nu le aşează ca
noi, să-şi înşire casele şi să le lipească una de alta: fiecare îşi lasă loc împrejurul casei, ori ca pază
împotriva primejdiei de foc, ori pentru că nu se pricep a clădi”. (Opere, I, XV, 1) Aceasta este prima
afirmare a spaţiului privat, separat destinct de spaţiul public, întotdeauna deficitar la populaţiile
germanice, concentrate pe izolarea, interiorizarea, particularizarea familiei în spaţiul casei.
Locuinţa nefragmentată se regăseşte în majoritatea culturilor rurale, europene sau asiatice. Ea
determină o formă foarte simplă de organizare familială, în care membrii participă laolaltă la
reglementarea vieţii comune. De regulă, se asociază familiilor nucleare, în care copiii părăsesc locuinţa
părintească în momentul căsătoriei (comportament lesne de înţeles dacă ne gândim la pudoarea oricărui
cuplu conjugal). De cele mai multe ori, ea este însă doar o treaptă spre locuirea în case cu mai multe
camere, specializate.
Într-adevăr, forma cea mai răspândită este locuinţa fragmentată, pe care o regăsim încă din
paleolitic şi mezolitic. După cum am văzut, în societăţile preistorice locuinţele familiale erau împărţite
în două zone echivalente ca importanţă: încăperea femeilor şi cea a bărbaţilor, conform celei dintâi
diviziuni sociale, cea a sexelor. Această distribuţie spaţială atestă forma primară a solidarităţii de sex,
iar simetria încăperilor dă seama despre relativa egalitate a statutelor celor două grupuri. Copiii erau
crescuţi, de regulă, în încăperea femeilor, ceea ce detaşează deja rolul principal al mamei în stabilirea
descendenţei şi primul spaţiu consacrat relaţiilor de maternitate şi acţiunii educative. Informaţiile vagi
despre formele de delimitare ale locuinţei de restul teritoriului social nu permit alte ipoteze despre
integrarea acestei forme primitive a familiei în spaţiul public. Odată depăşită, însă, acestă perioadă
confuză, există patru tipuri principale de locuire, care se suprapun, în mare, peste tipurile familiale
cunoscute: vila antică, edificiu citadin supus autorităţii lui pater familias, locuinţa domenială a familiei
medievale extinse, locuinţa rurală cu mai multe camere, apartamentul familiei industriale.
 Unul din cele mai complexe modele de locuire este, poate, acela al villae-ei antice, locuinţă
eminamente urbană, a cărei funcţionare depinde de amenajările colective, publice. Dacă în Evul
Mediu, casa va deveni un regat sau o cetate în sine, un domeniu seniorial incluzând nu numai castelul
de rezidenţă, pământuri, dar şi satele vasale, în antichitate ea se plasează în imediată continuitate cu
spaţiul public, cu cetatea. Ele au, de aceea, mai multe intrări, între care una este însă marcată cu
deosebită grijă, prin care se făceau, simbolic şi concret, trecerile dinspre înăuntru spre în afară şi
invers. Uşa sau poarta casei, loc foarte important, prag în care se confruntă demonii străini cu cei
domestici, are acelaşi rol, din acest punct de vedere, cu poarta cetăţii. (V. Fustel de Coulanges,
Întemeierea Romei) Ea este singurul punct vulnerabil al incintei care protejează familia de pericolele
exterioare. Ea apără casa, averea, onoarea familială dar şi ordinea acestui cosmos doemstic. Casa
romană sau greacă au însă, aşa cum am spus, mai multe intrări care deschid spaţiul familial spre cel
public. Exteriorul unui asemenea edificiu este foarte important, căci el este destinat tuturor
cetăţenilor, chiar şi celor care nu pătrund în interior; este o recomandare publică a stăpânului.
Spaţiile interioare încep cu vestibulul sau atrium-ul, spaţii de tranziţie, de regulă, în care sunt
întâmpinaţi toţi vizitatorii, înainte de a-i selecta pe cei care vor rămâne mai multă vreme în domus de
cei care se retrag imediat după rezolvarea unor petiţii. Din această cauză, deşi fac parte din casă,
aceste locuri sunt încă supuse unor controale ale paznicilor (ianitor), în apropiere existând, de multe
ori, o anexă care îi adăpostea pe aceştia.
Peristilul sau curtea interioară, plasat în continuarea vestibulului, substituie atrium-ul în
anumite cazuri. El devine nucleul caselor somptuoase, fiind înconjurat de majoritatea camerelor de
recepţie. Loc de circulaţie, de comtemplaţie, de rugăciune (uneori altarul este plasat în apropiere sau
chiar în perimetrul peristiluilui), de muncă, rezervă de apă, semnifică gradul până la care spaţiul
socializat supune spaţiul natural.
Sălile de primire care înconjoară acest perimetru se remarcă prin amploare şi prin bogăţia
decorului. Stăpânul unui domus are obiceiul de a organiza frecvent sindrofii, iar sociabilitatea se
manifestă cu maximum de intensitate în cadrul banchetelor. De aceea, printre aceste săli, cea mai
importantă (deşi pot fi mai multe) este triclinium (sala cu trei intrări) sau sufrageria, locul de
desfăşurare al ospeţelor. Pentru prestigiul familiei, această încăpere are un rol cheie, căci
ceremonialul mesei este cel care dă seama asupra puterii publice pe care respectiva familie o deţine.
La ospăţ luau parte, în lumea romană, femei şi chiar copii care mâncau la masa părinţilor; dincolo de
acest cerc strâmt al rudeniei, la masă era asigurată şi reiterată coeziunea familială a tuturor
locuitorilor casei şi se întăreau, în acelaşi timp, distanţele sociale dintre aceştia sau faţă de invitaţi. În
sufragerie erau primiţi oaspeţii de seamă, iar locul care era atribuit fiecăruia de către un slujitor
anume instruit (nomenclator) codifica poziţia sa faţă de stăpânul casei. Acesta ocupa, în acest spaţiu,
cel puţin, poziţia supremă de magister convivio, simbolizată de locul din dreapta al patului central.
De asemenea importantă în definirea relaţiilor sociale ale familiei era încăperea de lucru a
lui pater familias (exedra), unde acesta îşi exersa arta epistolară şi farmecul conversaţiei; aici erau
primite omagiile clienţilor şi dările supuşilor.
Dormitorul se afla în inima casei, căci trebuia să fie cel mai ferit de ispita încălcării moralei
familiale. El revenea adesea administraţiei femeilor. Camerele rezervate femeilor sunt mărginite de o
parte şi de alta de săli vaste de primire, şi aveau adesea, la capete, o absidă pentru banchetele intime.
Edificiile locuinţelor familiale se situau în continuarea firească a spaţiilor publice precum
băile, templele, agora sau Forumul. Cu vremea, însă, cei potentes apar mai rar în spaţiul public; ei
tind să îşi domine oraşul (cetatea este rezidenţa lărgită a unei forme familiale lărgite, specifice
societăţii antice) cu palate somptuoase, înalţate un pic mai departe de spaţiul public tradiţional. Băile
particulare care apar în incintele vilelor sunt dovada creşteii autarhiei nobilimii faţă de noţiunea
colectivă a comfortului. Accentuarea ierarhizării sociale se va reflecta în ierarhizarea locuinţelor.
Acestea nu mai sunt nicidecum adăposturi retrase, private, ci mai curând forumuri particulare.
Stăpânul unei asemenea case era asimilat conducătorului-părinte al unei întregi comunităţi, într-o
epocă în care relaţiile publice, sociale erau asimilate relaţiilor familiale, cu precădere a celor de
paternitate Apogeul acestei evoluţii va duce la rezidenţa tipică medievală, în care domeniul familial,
concentrat în jurul castelului, este guvernat politic tatăl familiei, substitut al regelui.
Locuinţa rurală era supusă rânduielilor de construcţie stabilite de obşte sau de autoritatea
seniorială care controla accesul la materia primă (avea proprietatea asupra pădurii, de pildă, în cele mai
multe cazuri). Detaliile cunoscute despre aşezările rurale din jumătatea de vest a Europei se referă la
existenţa unei pieţe a satului, a unui zid care înconjura ansamblul caselor şi a bisericii care juca, de cele
mai multe ori, şi rol de fortăreaţă. Mobilierul caselor ţărăneşti din Europa occidentală este sumar. Până
în secolul XVIII el se compune, în general, dintr-o masă, o laviţă, un pat, saltele de paie, perne, unelte,
o ladă cu încuietoare, diverse obiecte de uz gospodăresc.
În civilizaţiile ţărăneşti ale Europei de est, identitatea dintre familii şi locuinţă era maximă,
încât vechile documente oficiale denumesc familiile ca vetre, case, porţi, fumuri, focuri – după locuinţă
sau elementele sale centrale (vatra cu auxiliarele sale). Un principiu respectat cu rigoare de ţărani era
aprinderea unui singur foc (care putea încălzi concomitent, prin comunicarea cu o sobă oarbă,
construită în prelungirea vetrei, două încăperi alăturate). Cele mai simple construcţii aveau o singură
cameră, ce cumula toate funcţiile gospodăreşti (de activitate, pregătirea şi servirea mâncării, creşterea
copiilor, de odihnă, de primit oaspeţi, de discuţii etc.), mobilată cu pat, laviţe, masă, scaune, obiecte
gospodăreşti. În unele cazuri, i se ataşează un culoar de trecere, o cămară (cu rol de depozit) şi o
încăpere de oaspeţi (casa mare, camera cea bună). Spre secolul XX, bucătăria tinde să se separe, spre
extremitatea planului casei, evadând chiar, pentru sezonul călduros, în afara locuinţei.
Locuinţa urbană, nobiliară sau populară, este marcată de mobilitatea foarte mare a populaţiei,
de situaţia economică instabilă, de sărăcie. În 1619, familia londoneză era alcătuită din capul familiei,
nevastă, copii, servitori şi ucenici. Stăpânul-meşter se ocupa de conducerea întregii gospodării, care
reunea zona de locuit şi cea de muncă. Familia şi angajaţii formau, aşadar, aceeaşi unitate domestică.
Oraşul tinde să se aglomereze pe măsură ce economia progresează. Lemnul devine o materia de
construcţii primejdioasă, datorită incendiilor ce se extind cu mare repeziciune în aglomerările urbane.
De aceea, la Londra, Paris, Amsterdam, în oraşele din Germania, Polonia, Rusia, se interzic
construcţiile din lemn. În Parisul anului 1782, în fauxbourg-ul Saint-Marcel, “o familie întreagă ocupă
adesea o singură cameră […] în care paturile nu au perdele, în care vasele de bucătărie se rostogolesc
printre oalele de noapte.” Mutările făcute în grabă au, în descrierile autorilor moderni, nuanţe sinistre:
“Un hamal pune pe targa din spinare toată gospodăria unui om sărac, pat, saltea, scaune, masă, dulap,
lucrurile de bucătărie, îşi coboară toată averea de la al cincilea şi o urcă la al şaselea…”. Cu cât etajele
se înalţă mai sus, cu atât situaţia socială a locuitorilor este mai dezastruoasă.
În secolul al XVIII-lea, locuinţele tind să se specializeze. Apar camere de odihnă, de mâncat,
cele în care cresc copiii şi stăpâneşte femeia, cele în care se îngrămădesc servitorii şi camerele
masculine, în care se lucrează, prăvălia, adesea alipită locuinţei, biroul stăpânului. Cu timpul, locul de
muncă se separă de locuinţă. De la interioarele închise ale goticului târziu, cu spaţiul strâns, umbros, în
care singurul lux sunt perdelele şi acoperitoarele de pat, se ajunge, în Franţa, Anglia, Italia şi Ţările de
Jos la decorul cu semnificaţie socială, solemn, grandios: “Încăperea de primire a devenit imensă, cu
tavanul foarte înalt, într-o mai mare măsură deschisă spre exterior, solemnă fără constrângere,
supraîncărcată de ornamente, de sculpturi, de mobile de aparat (vitrine, bufete), care suportă piese de
argintărie.” Acets tip nou de lux respinge intimitatea. Camerele sunt diapuse în anfiladă, nediferenţiate;
saloane, galerii, dormitoare se succed una după alta, astfel că oricine este nevoit să le traverseze pe
toate pentru a ajunge la scară. Războiul dintre public şi privat este reluat din acelaşi secol XVIII, când
societatea începe dsă îşi revendice spaţiul familial. Reşedinţele îşi diferenţiază spaţiile: apare spaţiul de
primire (de societate), de paradă şi cel destinat intimităţii familiale. Camerele îşi reduc dimensiunile,
dar sunt mai bine delimitate una de alta, mai comode, “ca nişte cochilii bine împlinite şi lustruite” (S.
Mercier). Lewis Mummford exclama: Dragostea, până atunci activitatea estivală, devine o activitate de
zi cu zi (deşi intensificarea erotismului nu se va reflecta în registrele de stare civilă).
Spre deosebire de Occidentul european, dominat de schimbările tot mai rapide ale planului
locuinţei şi, mai cu seamă, ale mobilierului, civilizaţiile orientale, China, India şi societăţile
musulmane se dovedesc mult mai conservatoare în ceea ce priveşte amenajarea locuinţei. În China,
încălzirea se face, în casele înstărite, cu cuptoare aşezate sub pardoseala mai multor camere, iar
mobilierul este divers, rafinat, complex: mese de toate înălţimile şi esenţele, scaune, paturi cu perdele,
dulapurile şi etajerele alcătuiesc un ansablu plin de graţie. În societăţile persane sau arabe, obiectele de
mobilier sunt mai puţine, dar somptuoase, lucrate din materiale preţioase. Nu există scaune şi nici
paturi, ci covoare, saltele şi foarte multe perne.

Sarcini de lucru individual

1. Elaborați sheme grafice ilustrînd dinamica dezvoltării familiei în diferite etape istorice.
2. Elaborați eseu despre una din etapele istorice ale dezvoltării familiei.