1

Curs 1 Pr. Stere

18.02.2019.

PAULICIANISMUL

Paulicianismul este o dezvoltare târzie şi foloclorică, populară, într-un

mediu în care instrucţia nu era o virtute.
Marcionismul se încheie în sec. IV.

În sec IX apare o nou formă de marcionism- paulicianismul.

Cu maniheismul se incheia istoria curentelor dualiste în Occident, din
antichitatea tâzie. Continuăm cu dualismele din Evul Mediu care sunt
prelungiri ale celor vechi. Mai întâi în Bizanţ şi restul Europei) .
Aceste dualisme se desfăşoară pe suprafeţe foarte mari: Europa,
Africa, Asia, etc, şi au o forţă extraordinară.

Paulicianismul e amintit prima oară în 870-871 de scriitorul monah

Petru din Sicilia. Cei care s-au ocupat de aceste aceste curente au
fost monahi, întelegaînd pericolul acestora. Documentul lui Petru din
Sicilia este cel mai important care face referire la paulicianism. Din el
se inspiră Patriarhul Fotie al Constantinopolului.
Alte doumente la fel de importante cu lucrarea lui Petru de Sicilia:
cele 4 forme de abjurare folosite de Biserică la convertirea
paulicianilor..

DOCTRINA pauliciană

Paulicienii se numeau între ei creştini, contestându-le adevăratilor

creştini această calitate, numindu-i romani .
Romanii erau consideraţi adepţi rătăciţi ai falsului Apostol Petru.
Marcion e primul care vine cu ideea de adepţii rărăciţi ai lui Petru.

Ac. Concepţie e prezentă şi astăzi între sectanţi, care coniseră că ei

sunt adevăraţii creştini,în timp ce noi suntem catalogati ca „falşi
creştini”.
EI considerau că există un Dumnezeu puternic numai în lumea de
sus, de Apoi, în transcedenţă şi un altul creator , cu putere în lumea
de aici, de acum . Între cele două epoci se situează sfârşitul lumiii. Ac
Dumnezeu creator e cel al Vechiului Testament, aspru.

1
 2

Resping purureafecioria Maicii Domului. Ei considerau că Fecioara

Maria a mai avut şi alti copii cu Iosif după naşterealui Iisus. Ideea nu
a murit şi apaţinea paulicienilor.
Iisus e folosit ca termen pentru omul Iisus. Cel transcendent e numit
Hristos, prin urmare Iisus şi Hristos erau persoane diferite. Dualiştii
cînnd vorbesc de transcendenţă vorbesc despre Hristos.

Iisus se foloseşte de naştere ca de o pungă. Despre Iisus este

folosită expresia sicut per histulam , folosită de Sf. Ioan Damaschin.
Expresia semnifică faptul că Iisus s-a folosit de Fecioara Maria ca de
o conductă, fără să o atingă şi fără să fie atins de ea. Această
precizare expresă arată că Iisus nu se contaminase de trupul
Fecioarei care era rău.. Această concluzie era deterinată de
mentalitatea că trupul femeii era considerat necurat.

Paulicienii nu recunoşteau euharistia, crucea, moartea, Învierea lui

Iisus. Pentru ei erau aparenţe sau iluzii.

Respingeau în totalitate Vechiul Testament; profeţii sunt pentru ei

mincinoşi şi hoţi, exponenţi ai diavolului.

Au un canon neotestamentar originar.

Recunosc Evangheliile, epistolele pauline, Epistola lui Iacob; nu

recunosc Epistolele lui Petru.
Aveau veneraţia pentru Apostolul Pavel şi pentru Evanghelia după
Luca.

Introduc în acest canon şi epistolelele învăţătorului lor , SERGIUS,

(Marcion a introdus în coanonul nontestamentar marcionist ca scrieri
proprii “Antitezele”, pe lânga Epistolelele Pauline şi Evanghelia dupa
Luca).

Resping preoţia sacramentală, ca şi sectantii, şi îi detestă pe preoţi. Ii

detestă pe preoţi pentru că ei nu ar fi putut sluji, neavând pregătire
preoţească. Preoţii erau singurii care imprimau norma obiectivă, ei
reprezentau in fapt sistemul religios şi, prin urmare, preoţii trebuiau
înlăturaţi pentru a le lua locul; preoţii reprezentau obiectivitatea şi ea
trebuia distrusă, pentru că ea însemna şi putere, pe care paulicienii o
voiau pentru ei.
2
 3

Apoi, in fapt, era greu, sacramental, să susţină preoţia, atâta vreme

cât trăiau în păcat. Natura lor păcătoasă era în contradicţie cu
moralitatea preoţilor. Sunt si azi unii care sustin desfrâna şi nu pot
sluji. Nu putea accepta ceva contrar firii lor imorale, ei crezându-se,
în plus, emancipaţi, superiori preoţilor. Această mentalitate s-a păstrat
până azi.

Erau adepţii practicii Botezului cu Duh Sfânt şi Foc. (Şi în noile

mişcări religioase se regăseşte acest tip de botez.)

Paulicienii nu recunosc sfinţii pronind de la dispreţul faţă de romani

(pe care îi considerau adepţii rătăciţi ai falsului Apostol Petru, ratăciţi).
Şi azi sunt creştini care nu-I recunosc pe sfinţii pentru că se tem de
ei. . Pe ei îi sperie curăţenia , sfinteţenia acestora şi unii sunt chiar
revoltaţi, înţelegând sfinţenia ca pe o fugă viaţă, de lume şi de
plăcerile şi bucuriile lumii. Pentru ei plăcerile vieţii şi bucuriile
înseamnă să depăşescă firescul. Jignesc animalul, pentru ca ele fac
ceea este firesc.

P sunt adepti ai exegezei inverse. (n.a. interpretare contrară a

Scripturilor şi practicii bisericeşti.) Azi o întâlnim şi la creştini o
exegeza inversă. Exemple: oameni care mănâncă tămâie
- concepţia că , căsătoria îi face incompatibili pe preoţi pentru slujire,
aşa cum cred unii monahi cu gândire gonostică, pentru că familia
duce mai departe răul.
- transformarea Bisericii în loc de magie , aşa cum se întâmplă în
cazul celor care beau apă neîncepută, noaptea , dezbrăcaţi, etc.

Formulele de abjurare sunt documente ale Bisercicii prin care se face

o lepădare de satana. O faceau palulicienii cind reveneau in Biserica.
Aceste forme de abjurare adaugă la cele spune, că Diavolul este
autorul întregii lumi vizibile şi a trupului uman. Aceasta idée a
travetrat secole si e valabila si azi.

P resping căsătoria, conceperea şi naştererea pe motiv că reprezintă

legea diavolului.

Sunt şi docheti, în sensul că pentru ei umanitatea Mântuitorului e

doar aparenţă, ilizie.

3
 4

Documentele care vorbesc despre paulicieni vorbesc şi despre

rezervatio mentalis (şi rezervau o credinţă în contrast cu
manifestarera publică. În public, mărturiseau credinţa ortodoxă
potrivit Crezului, dar la nivelul conştiinţei îşi rezervau un alt înţeles
pentru Crez, un înţeleles paulicianist, diferit de mărtuiria publică. Deci
erau duplicitari.

Paulicienii erau acuzaţi pentru întâlniri promiscue, de Anul Nou, cu

luminile stinse. Acest tip de întâlniri cu character promiscuu se
practică şi azi, chiar printre creştini pravoslavnici, pe o scară
nepermis de largă.

În concluzie,

Deşi nu sunt întru totul moarcionişti, paulicienii prezintă toate

aparenţele unui marcionism folcloric, degradat, transmis prin mijloace
precare şi dezvoltat în medii puţin intelectuale.

Ipoteze armeneşti

Interesul pentru această grupare este foarte mare, pentru că

paulicianismul este singura verigă de legătură care poate să explice
contaminarea gnostică a bogomilismului, chatarismului şi
ismailismului.

Numele de paulicieni trimite la fondatorul lor, la PAUL sau PAVEL.

Derivatul grecesc normal ar fi trebuit să fie PAULIANOI (“paulieni”,

apelativ dat, de exemplu adepţilor lui Pavel din Samosata, episcope
al Antiohiei în sec III, susţinător al ereziei adopţianiste).
Dar avem şi PAULI(KI)ANOI

Potrivit adopţianismului:
- Iisus Hristos nu e fiul lui Dumnezeu
- Concepţia nu a fost imaculată
- Nici naşterea virginală
- Iisus a fost adoptat de Dumnezeu-Tatăl la vârsta de 30 de ani,
când a fost botezat în Iordan.

4
 5

- Pornin de aici, adopţioniştii au cerut din sec. III interzicererea

botezului copiilor, considerând că botezul lor e greşit (exista şi
azi la cultele neoprotestante şi noile mişcări religioase. Botezul
să se facă maturilor).

Termenul Pauli(ki)anoi cuprinde în structura lui sufixul armenesc

depreciativ – ik , ceea ce trimitea la un Paul sau Pavel demn de
dispreţ sau la adepţii lui vrednici de dispreţ.
“Paulicienii trebuie să fi fost adepţii vreunui Pavel neînsemnat sau
adepţii neînsemnaţi ai lui Pavel”. Întrebarea care Pavel a răms fără
răspuns.

Documentele armemeşti îi ignoră pe paulicieni, dar menţionează o

erezie ce se apropie fonetic de erezia pauliciană, PAYL- I- KEANK.
Această expresie nu coniţine însă nicio lămurire sau referinţă la vreun
Pavel oarecare.

Payl înseamnă “murdărie”, neavând nicio legătură cu Paul sau Pavel.

Payl-i-keank înseamnă “cei care duc o viaţă murdară”, sunt “cei

murdari în viaţa lor” şi sunt menţionanţi pentru prima oară în 555 în
Armenia şi sunt condamnaţi în 719.

Unii specialişti îi confundă cu mesalienii sau euhiţii- cei mai murdari

dintre eretici (care îşi petreceau viaţa în desfrâu, orgii şi schimb de
parteneri, fiind condamnaţi în 447).

Cercetările ulterioare au demonstrat că aceşti Payl- i- keank nu au

legătură cu mesalienii, dar nici cu paulicienii- adepţii neînsemnatului
adopţianist Pavel din Samosata.
Deşi condamnaţi în 719, payl-i-keank au continuat să existe sub
numele de t”ondrakeci până în 1166, când dispar din documente,
deşi au continuat să existe. ( numele lor vine de la numele regiunii
T”ondrak).

Întree 1833-1847 urmaşii payl-i-keank pun la dispoziţia cercetătorilor

un manuscris al unei scrieri vechi numite “Cheia adevărului”, copiat în
1782. Acest document confirmă faptul că payl-i-keank erau
adopţionişti, şi nu paulicieni.

5
 6

Adopţioniştii credeau că:

-Iisus nu e fiul lui Dumnezeu,
- că naşaterea nu a fost virginală, nici concepţia imaculată. - -
Dumnezeu l-a adoptat pe Iisus la 30 de ani, în timpul botezului, de
unde necesitatea de a aboli botezarea copiilor şi de a o rezerva
adulţilor.

Deşi au trăsături comune, adopţionismul şi paulicianismul au ajuns la

aceleaşi credinţe pe căi complet diferite.

Prin urmare, sufixul –ik, depreciativ armenesc a creat confuzii.

Credincioşii payl-i-keank sunt adepţii dispreţuitului Pavel din
Samaosata şi nu au legătură cu paulikianoii bizantini, paulicienii
binzantini, care sunt adepţi vrednici de dispret ai lui Pavel, venerat
de marcion şi de paulicieni.

(n.a. Prin urmare, numele paulicienilor nu vine de la acelaşi Pavel,, ci

se referă la Apostolul Pavel venerat de Marcion şi de ei înşişi.
Sufixul –ik desemenează în acest caz starea lor umilă, a
credincioşilor, şi nu starea umilă a aposolului.

Rezultă că paulikianoi nu au legătură cu payl-i-keank , deşi numele

acestora din urmă poate să conţină intenţionat sau nu o aluzie la
Pavel din Samosata)

În adopţionism , vredinc de dispreţ e conducătorul, iar in ik,

credincioşii sunt vrednici de dispreţ.

(n.a.Anlogia dintre doctrina adopţianiştilor şi paulicianism e

nejustificată. E vorba doar de coincidenţe, cele două grupări
ajungând la aceeaşi credinţă pe căi diferite.
Un adopţionist neagă virginitatea Fecioarei Maria din motive opuse
unui dochet.
Pentru adopţionist, IIsus a fost om până la vârsta de 30 de ani, prin
urmare concepţiunea şi naşterea sa au fost omeneşti.
Pentru dochet, nu există nicio legătură între Hristos, care nu are trup
uman, şi Maria,care nu-I poate fi mamă; viriginitatea ei apare ca o
chestiune secundară.
Docheţii neagă crucea, pentru că cineva immaterial, o fantasmă nu
poate fi crucificată
6
 7

Nici identificarea paulicianismului cu marcioismul nu e totală, deşi

seamănă intre ele, ca şi cu adopţionismul, ele sunt grupări diferite.
La paulicieni, esenţială este respingerea sacramentelor, şi au ajuns la
această concluzie prin practică, in timp ce marcioniştii ajung la
aceeaşi concluzie prin aplicarea exegezei critice a Bibliei. Prin
urmare nu poate fi vorba de imprumuturi doctrinare).

BOGOMILISMUL

Ca mişcare religioasă, bogomilismul e dependent de marcionism şi

de paulicianism (ele merg din dezvoltare în dezvoltare, dar nu se
conundă; sunt oarecum complementare, dezvoltându-se una din
alta).

Mişcarea ia fiinţă în Bulgaria, in sec. X, şi e legată de preotul Bogomil

(“cel iubit de Dumnezeu, cel miluit de Dumnezeu”)
Bogomilismul învaţă că lumea este ea, că e făcută de Satanael,
fratele lui Hristos, fiul lui Dumnezeu cel aspru al Vechiului Testament.

Întregul cult al Bisericii era definitivat în sex. X, iar pentru Bogomil

întregul cult era o reprezentare a lucării diavolului. De aceea,
considera că icoanele şi crucea trebuiau detestate. Obsesii tipice,
preluate in forme diferite se secte. Singura rugăciune acceptată e
Tatăl nostru, rostită de 4 ori pe zi şi de 4 ori în timpul nopţii.

Nu mâncau carne, nu beau vin şi detestau căsătoria(encratişti).Unii o

detestă şi astăzi.
Se mărturiseau unii altora şi îşi iertau păcatele reciproc. Pana aici e o
copie a paulicianismului.

După 1018, după cucerirea Bulgariei de către Vasile al II-lea

Bulgaroton (Ucigătorul de bulgari), unii nobili bulgari fug la
Constantinopol şi devin bogomili. Bogomilismul a fost îmbrăţişat şi de
unii călugări bizantini.

În sec.. XII, bogomilismul începe să-şi structureze “teologia”, dar se şi

scindează între:
7
 8

- cei care susţineau autonomia Satanei, ca zeu etern şi

atotputernic. Ei s-au grupat în jurul Bisericviii de la Dragoviţa,
un sat de la graniţa dintre Tracia şi Macedonia.
- Vechii bogomili care-l socoteau pe Satana un fiu decăzut al lui
Dumnezeu, care şi-au păstrat numele de bulgari.

La sfîrşitul sec XII, mişcarea cunoaşte un mare avânt în Bizanţ, Asia

Mică şi Dalmaţia.
Încep să fie prigoniţi şi se retrag în nordul Balcanilor, dar misionarii lor
ajung până în Italia şi Fanţa.

În prima jumătate a sec. XIII,, bobomilismul se impune official ca

religie de sat în Bulgaria şi Bosnia.

După cucerirea otomană a Bulgariei şi Bosniei, la 1393, majoritatea

bogomililor din acest spaţiu se convertesc la Islamism. Bogomilii care
erau majoritari devin islamişti.

În Europa de Sud-Est, anumite concepe bogomile au fost trasmise

prin scrierile apocrife şi supravieţuiesc până azi în folclor, sub
influenţa gnostică sporind rolul diavolului în viaţa omului şi a lumii.
Aici s-a ajuns astfel:

Dumnezeu fie doarme, fie oboseşte, fie nu ştie ce să facă. Prin

aceste concepte s-a ajuns aici, la creşterea rolului diavolului, în
detrimental prezenţei lui Dumnezeu.

În mitologia română, Dumnezeu nu şite cum să strecoare Pământul

sub bolta cerească. Ariciul Îl învaţă să strângă Pământul în palme şi
aşa apar văile şi munţii.

DEUS OTIOSUS din religiile primare, primitive, care nu are treabă,

inacctiv, neocupat.

Acest Deus otiosus, după ce crează lumea şi omul se retrage în cer,

lăsându-şi opera pe seama unui Demiurg ( ca în deism. Dumezeu
crează dar este absent apoi, işi lasa creatia sa se desurce singură?)
(Un mare teolog, Fericitul Augustin, e cel care impune in teologie
acest Dumenezeu inactiv şi defineşte acest Dumnezeu inactiv drept
8
 9

un Dumnezeu care crează, sădeşte în creaţie “ raţiunile seminale”. El

preia această sintagmă de la Aristotel şi stoici.
Datorită acestor raţiuni pe care Dumnezeu o pune în creaţie,
existenţa nu mai are nevoie de Dumnezeu, pentru că ea funcţionează
în mod sufficient doar prin aceste raţiuni. Acest concept a dus în
timp la secularizarea de azi. Ac raţiunie funcţionează în sine, fără
Dumnezeu). Secularizarea ca fenomen negativ are rădăcini teologice
si a fost structurate de Fericitul Augustin.

Mai e intalnita şi la Origen ideea Dumnezeului inactiv?

Teologia bogomilismului

Singurul document real care vorbeşte despre bogomili este

INTERROGATIO JOHANNIS SAU Întrebările lui Ioan.

Interrogatio este un dialog imaginar între Ioan Evanghelistul şi Iisus

Hristos referitor la Facere.

În ac interrogation se arăta că Universul se compunea din 7 ceruri şi

7 zone situate sub ceruri.

Cele 7 ceruri reprezentau transcendenţa absolută, iar sub ele se

aflau cele 7 zone situate sub acestea. Ideea de cer trimite aici la cea
de transcendenţă absolută, iar cea de zonă nu mai face trimitere la
această transcenţă absolută.
Cele 7 zone de sub ceruri:
1. zona Aerului
2. zona Apelor superioare
3. zona Apelor inferioare
4. Pământul susţiut de 2 peşti (posibil symbol zodiacal. Acest
symbol se găseşte şi la MISA şi în folcolor)
5. Zona Norilor
6. zona Iadului.
7. Sataniel mai face un firmament pe lângă aceste 6 zone.

Universul este compus din 7 ceruri (nivelurile superioare) şi din 6 plus

1 niveluri inferioare sau zone.

9
 10

Satana e asociat cu iconomul cel nedrept din Evanghelia lui Luca

(16.8)
(Iconomul nedrept îşi nedreptăţea stăpânul, risipindu-I avuţiile; Acesta
îl cheamă la el să dea socoteală ce a făcut cu datornicii pe care îi
avea stăpânul. Înainte de a ajunge, iconomul îi cheamă la el pe
datornicii stăpânului său şi le şterge cea mai mare parte a datoriilor.
Prin urmare le iartă mai mult decât datorau stăpânului său şi pentru
aceasta e considertat acum iconom înţelept, pentru că recupera
ceva cert, sigur, chiar dacă mai puţin.
“Făceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă.” (N.a: Bogăţia nedreaptă e
lepadarea de bogăţiile lumeşti în favoarea datornicului sărac, deşi
acele bogăţii ni se cuvin cu dreptate. Fa-te un bogat nedreptatit, care
lasă de la el cu înţelepciune, pentru a fi primit în corturile drepţilor.
Această renunţare vine din credinţa unei slave viitoare, care
înseamnă mult mai mult decât bogăţia lumească, chiar de e dreaptă,
cuvenită ca datorie (rasplata). Răsplata e pe măsura credinţei, care
aduce răplată în sine, fie că e în mult sau în puţin, căci cine crede în
puţin, crede şi în mult. La fel cine e nedrept (cu sine, cine renunţă la
sine) pentru puţin, poate reunţa la sine şi pentru mult, nedreptatindu-
se pentru viaţa viitoare în Dumnezeu, făcându-se asfel prieten cu
bogăţia nedreaptă (ce aduce răsplata cerească, prin renunţarea la
bogăţia dreapta, lumească, ca rasplata prin datoria cuvenita)

(n.a. Şi sfatul “fiţi înţelepepţi ca şerpii”, care trimite la fuga în Egipt, la

pazirea în caz de prigoană. Dumnezeu vrea să ne păzim capul, ca şi
şarpele, pentru a scăpa cu viaţa).

Asemănătoate e pilda cu pomul bun şi cel rău, cu omul care se

cunoaşte după faptele sale bune sau rele, ca şi pomul după roadele
pe care le dă.
În marcionism se preia ideea faptelor bune. ( curs 1. Marcion
vorbeşte şi el despre pomul bun şi pomul rău, plecând de la
Evnghelia lui Luca şi ajunge la concluzia că Dumnezeu nu poate fi
decât pomul rău. De aici, exegeza lui are ca fundament discordia,
nepotrivirea, contrazicerea dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre
Vestea cea Bună şi Lege.

10
 11

Baza doctrinei lui Marcion o fomează opoziţia a doi dumnezei inegali:

unul bun, necunoscut şi naturaliter ignotus, şi celălalt, Dumnezeul
Vechiului Testament, care este drept şi cunoscut. Acesta din urmă nu
e rău, dar creaţia sa, lumea şi omul, sunt rele din cauza inferiorităţii
Materiei, in care este prezent principiul răului (care e diferit de
Materie).

Tot sistemul de 7 ceruri şi zone era făcut de Dumnezeu Tatăl.

Acest iconom, Satana, avea putere de la Tatăl (Creatorul), avea
posibilitatea să umble peste tot şi cade din cauza trufiei. El îl
maimuţăreşte pe Dumnezeu; vrea să domnească peste o Imăpărţie
similară şi caută un loc unde s-o instaureze.
Găseşte acest loc în zona Apelor superioare, după cerul al 5-lea, de
sus în jos. Deşi era organizată şi făcută de Dumnezeu, în această
zonă nu era niciun înger, adică aici Dumnezeu nu-şi exercita niciun
control, era o zonă liberă de conducere. (îngerii se găseau începând
cu zona apelor apelor superioare şi zona aerului şi mai sus.
Deasusura zonei aerului erau cele 7 ceruri?)
Satana observă această situaţie , se întoarce în cer, adună îngerii lui
Dumnezeu, se proclamă conducătorul lor şi al acestei
Împărăţiiinferioare dar preexistentă şi nerevendicată şi folosindu-şi
calitatea de iconom încearcă să-i convingă pe îngeri sa-l urmeze,
reducându-le datoria faţă de Tatăl, ca şi în Evanghelie. Reuşeşte
astfel să ademenească o treime dintre îngeri, până în cerul al 5-lea.
Mai jos de cerul al 5-lea nu mai erau îngeri.

Tatăl se supără şi porunceşte îngerilor să le fie confisate rangurile

(veşminele, tronurile,coroanele). Lui S ii confiscă lumina slavei sale.
Obrazul lui devine ca al fierului înroşit, trasătuile devin umane, capătă
7 cozi- simbol al celor 7 păcate capitale. Cu aceste cozi, Satana îi
ispiteşte pe oameni şi îi trage la el pe îngerii căzuţi.

Împreună cu îngerii căzuţi se asează în firmament, a 7 zonă

inferioară, şi Satana îl roagă pe Tatăl să-i arate milă. Tatăl milos le-a
dat ca răstimp 7 zile în care ei să facă ce vor. E o paralelă dintre
zilele Creaţiei din Geneză, creaţie care aparţine lui Dumnezeu, şi
parodia Satanei care se desfăşoară tot în 7 zile.
Satrana nu e creatroul lumii, e doar modelatorul, artizanul, arhitectul
materiei.
11
 12

Cum crează Satana şi îngerii lui Pământul şi oamenii, plantele şi

animalele?

Îngerii Aerului şi ai Apelor superioare ridica 2 pe 3 din apa care

acoperă Pământul şi din ceea ce rămâne formează mările.
Această despărţire a apelor are loc la porunca Tatăului, care intervine
astfel în crerea lumii inferioare.
Deşi s e cel care comandă formele văzute,, originea acestei lumii
inferioare e rezultatul ordinului dat de Tatăl ceresc. Prin urmare, ptr
bogomili, si Diavoul sunt colaboratori în procesul creării, la fel ca la
Marcion. De aceea lumea devine rea, căci e şi contribuţia Satanei.

Suit pe doi peşti (poate e seemnul zodiacal al peştilor), ingerii Apelor

superioare ridică pămânul şi asa apare uscatul.
Din coroana unui inger al Aerului, Satana face tronul şi lumina
soarelui, iar din coroana îngerului Apelor superioare face lumina Lunii
şi stelele,
Din pietrele de pe coroane face armata stelelor.
Din această coroană crează şi îngerii care vor supraveghea
fenomenele meteorologice.
Satana porunceşte Pământului să producă toate fiinţele vii şi
vegetaţia, mării îi porunceşte să producă peştii, aerului, să facă
păsările, totate fiind dependente de mediul din care au apărut.

Variantantele bogomilismului. (ca şi gonosticismul are multe

variante)

Ca şi gonosticisul are mai multe variante....

1. Tatăl guvernează zona hipercelestă.

Fiul mai mic, Hristos, guvernează zona celestă
Satanael, fiul cel mare, guvernează lumea.
Satanail îi e superior lui Hristos, fiind fiul mai mare al Tatălui
ceresc.

4. Alteori, Hristos e identificat cu Arhanghelul Mihail sau e socotit

Fiul mai mare.

12
 13

3. Fiul şi Duhul Sfânt sunt ipostase distincte, numai în timpul celor

33, dinainte de ani manifestării lui Iisus, adică de la anul 5.500
până la anul 5533 de la Facerea lumii, după care se contopesc
din nou. Suntem astfel în situaţia de SEBELIANISM. Acum suntem
în anul 7000 si ceva de la facere. E vorba de o Trinitate, apropiată
de sebelianism: ipostate distincte pe durata vietii lui Iisus pana la
33 de ani, apoi cele două ipostaturi, al lui Iisus si al Sf. Duh se
recontopesc întru Tatăl, revenind la starea indistinctă de mai
inainte.
(În creştinism, anii se numără aşa cum îi numără ştiinţa istorică:
înainte şi după Hristos, potrivit normei obiective. Cine ne
învredniceşte să credem altfel? Acum, sunt unii care vorbesc de
miloane sau miliarde vârsta pământului şi tot felul de alte cifre.
Aceasta e o speculaţie culturală, care nu are nicio legătură cu
realitatea. Noi numărăm anii aşa cum îi numără ştiinţa istorică.
Teologul trebuie să se raporteze la cifrele fluctuante ale ştiinţei ca
la nişte repere teoretice care nu demonstrează nicicum că ele sunt
nişte perioade temporale reale. Sunt ipoteze sau repere care nu
ofera certitudinea că aşa stau lucrurile.

Era şi o icoană bogomilă. Reprezentarea figurativă a acestei

Trinităţi era o icoană cu Tatăl cu chip omenesc, încadrat de Fiul la
dreapta si Duhul Sfânt la stânga, iar din ochii Tatălui emană raze
de lumină. E o icoană necanonică prezentă şi azi în unele biserici
ortodoxe.

(Pictarea zodiacului în Biserică constituie o metaforă despre lume şi

despre veacuri).

Punctul forte al bogomilismului, ca şi în celelalte sisteme dualiste,

este ANTROPOGONIA
(modalitatea în care este conceput omul).

13
 14

Avem 3 variante antropogonice

1. Satana îl modelează pe om din lut după chipul şi asemănarea
sa, apoi porunceşte unui înger din cerul al II-lea(de jos în sus)
să intre în trupul lui Adam, iar unui alt înger din primul cer (din
iad, adică), să intre în trupul Evei.

Deşi căzuţi, cei doi îngeri căzuţi se simt descumpăniţi şi încep să

plângă vazându-se închişi nu doar în trupurile muritoare ale celor
doi, dar şi sexuate. Obsesia negativa sexului.
După ce-i închide pe cei doi îngeri în truprurile lui Adam şi Eva, S
porunceşte celor doi îngeri să se unească, dar cei doi îngeri nu
reuşesc, pentru că ei „nu ştiau cum să facă păcatul”.
Pentru asta S face raiul, şi recurge la un şiretlic: sădeşte o trestie
(Pomul cunoaşterii Binelui şi Răului), în care îl ascunde pe şarpe
sub forma propriei salive, şi le porunceşte oamenilor să nu
mănânce din el. Avem un episod original de exegeză inversă a
epidodului biblic: Satan este în acelaşi timp şi Arborele Cunoaşterii
şi Şarpele. Şiretlicul consta în aceea ca Adam şi Eva să încalce
porunca dată de el de a nu mânca din pom. El impune regula şi tot
el îi împinge pe îngerii întrupaţi să o încalce, să o nesocotească.
Exegeza inversă: Pomul şi sarpele sunt chiar Demiurgul.
Siretlicul e că s impune regula şi tot el provoacă îngerii întrupaţi să
încalce regula, dovednind un exces de subtilitate.

Satana o seduce pe Eva sub forma şarpelui şi Eva rămâne

însărcinată, prin urmare oamenii nu sunt fii ai lui Dumnezeu , ci ai
şarpelui, împlinind planurile diavoleşti ale părintelui lor până la
sfârşitul veacului.
În consecinţă, Adam şi Eva devin robi ai concpiscenţei lui Satana
şi dau naştere unei rase satanice, care se propagă sub forma
traducianistă (copiii se nasc din trupurile şi sufletele părinţilor.

(În Ortodoxie, trupurile şi sufleltele sunt create simultan de

Dumnezeu, la concepere).

În cazul metensomatozei, sufletele vechi se nasc în trupuri noi,

adică acelaşi suflet (vechi) se reîncarnează succesiv în trupuri noi
până ce ajunge la eliberare, mocsa.
Forma traducianistă presupune că trupurile se înmuţesc în acelaşi
mod ca şi sufletele pornind de la sufletul unui PROTOPLAST
14
 15

(suflet model, cum ar fi cel al parinţilor). În cazul de faţă, sufletele

căzute se înmulţesc în cer, apoi pătrund în trupurile de noroi ale
femeilor.

2.După ce modelează trupul lui Adam, Satana (Arhontele acestei

lumi) vrea să aşeze în el un suflet furat de la Dumnezeu. Îl
introduce pe gură, dar sufletul iese prin anus. Incearcă invers, dar
sfuletul iese pe gură. Din această cauză, Adam rămâne inanimat
300 de ani, pânî când Arhonteli îi trece prin minte să se hrănească
cu animale spurcate (şarpe, scorpion, câine, pisică, broască,
nevăstuică, etc) Atunci el scuipă acest amestec dezgustător
asupra sufletului, formându-i astfel un înveliş material, antimimon
pneuma, care îi blochează iesirea prin anuns, aşa încât sufletul
întinat pe care îl suflă în gură rămâne în trup, nemaiputând ieşi.

Doctrina gonostică a lui antimimon pneuma, riguros elaborată în

maniheism, continuă să joace un rol important şi în bogomilism,
sub forma poveştii populare a animării, însufleţirii, lui Adam.

Ipoteza sufletului furat mai are o variantă simplă şi negativă, care

trimite la vehicolul platonic al sufletului numit Ochema????? Sau
numit Proton organonul (trupul astral, preluat de la Aristotel).

Pentru Aristotel, trupul astral e un fel de mască ce îmbracă sufletul

înainte ca sufletul să fie introdus în trup. Steiner preia ideea
trupului astral. În aceeaşi categorie a trupului astral intră şi
spiritismul.

((((( net. Pneuma fantasticã

În anexa I a celebrei opere culiene anterior amintitã,

referitoare la originile doctrinei privind vehiculul sufletului,
autorul aratã cã împotriva încercãrilor neoplatonicienilor ce
au utilizat-o de a i-o atribui maestrului lor, pasajele
incriminate de ei (Phaidon, 113 b; Phaidros, 247
b; Timaios, 41 e, 44 e, 69 c) ,,n-aveau nici o legãturã cu
corpul subtil care înveleste sufletul'' (IV, 291). Totusi, el
acceptã cã, în Legile (898 e), Platon admite ca ipotezã

15
 16

existenta unui învelis de foc sau aer al sufletului, vãzut ca un

intermediar între acesta si corpul fizic. Aristotel este cel care
adoptã acest punct de vedere depãsind, astfel, dihotomia
corp-suflet gânditã ca ireconciliabilã de maestrul sãu. El va
face din pneuma, spiritul de foc sideral, sediul sufletului
irational (De gen. animal., 736 b) parte înnãscutã
(symphyton) a individului ce se transmite în actul procreatiei
(ibidem, 659 b). Acesta mediazã între suflet si trup: este
atât de subtil încât se apropie de natura imaterialã a
sufletului dar, totusi, este un corp ce poate intra în contact
cu lumea sensibilã. ,,Fãrã aceastã pneuma astralã, sufletul si
trupul ar fi complet inconstiente unul fatã de altul, oarbe
cum sunt, fiecare la domeniul celuilalt'' (IV, 29). Avem de-a
face, în fapt, cu un aparat ce îndeplineste functia de prim
instrument (proton organon) al sufletului în relatia sa cu
trupul, pe care Stagiritul îl localizeazã în inimã. Prin
intermediul lui sufletul transmite activitãtile vitale corpului
care este o simplã formã de organizare a elementelor
naturale. Pe de altã parte însã, ,,trupul îi deschide sufletului
o fereastrã înspre lume'' (ibidem) prin cele cinci organe de
simt ale cãror mesaje sosesc la proton organon care se
ocupã de codificarea lor spre a le face comprehensibile.
Aceastã operatiune se numeste phantasia sau simt intern si
constã în convertirea senzatiilor primite de la simturi
în fantasme perceptibile sufletului, singurele pe care acesta
le poate întelege. ,,Totul se reduce la o problemã de
comunicare: sufletul si trupul vorbesc douã limbi nu numai
diferite sau chiar incompatibile între ele, ci inaudibile una
alteia. Simtul intern este singurul capabil sã le audã si sã le
înteleagã pe amândouã, având astfel rolul de a traduce,
potrivit cu directia mesajului, din una

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 145

în alta. Dat fiind, însã, cã vocabulele limbajului sufletesc

sunt niste fantasme, tot ceea ce îi parvine sufletului dinspre
partea trupului - inclusiv limbajul articulat - va trebui
transpus într-o secventã fantasticã'' (ibidem, 30). În plus,

16
 17

accentueazã Culianu, deoarece sufletul are o întâietate

absolutã asupra trupului si fantasma are întâietate absolutã
asupra cuvântului. Altfel spus, ea precedã în acelasi timp
articularea si întelegerea oricãrui mesaj lingvistic. Avem de-
a face deci cu douã gramatici dinstincte, cea a limbii
fantastice fiind cu mult mai importantã decât cea a limbii
vorbite. Provenind din suflet si fantastic el însusi în esenta
sa, intelectul este singurul care se poate bucura de
privilegiul întelegerii gramaticii fantastice. La acestea,
trebuie adãugat faptul cã stelele sunt alcãtuite din aceeasi
substantã ca si pneuma, aici aflându-se punctul de contact al
teoriei pneumatice cu doctrinele astrologice.

Renumitul istoric al religiilor aminteste cã teoria aristotelicã

a pneumei fantastice nu apare pe un teren gol: ,,sistemul
apartine Stagiritului, în timp ce elementele sistemului îi sunt
preexistente'' (ibidem). E vorba, în primul rând, de scoala
medicalã sicilianã al cãrei ilustru reprezentant este
Empedocle din Agrigent, ,,saman grec din secolul al V-lea''
(ibidem, 31). Pentru acesta spiritul constituie o exhalatie
subtilã a sângelui ce se deplaseazã prin arterele corpului
omenesc, doar circulatia venoasã fiind rezervatã sângelui
însusi. Rolul cel mai important în mentinerea functiilor vitale
ale corpului îi revine inimii, ca depozit central al pneumei.
Scoala medicalã din Cos, întemeiatã de Hipocrate,
contemporan cu Socrate, se deosebea de precedenta prin
aceea cã pneuma arterialã nu era decât aer inhalat din
mediul înconjurãtor, centrul ei fiind creierul. Cele douã
pozitii vor fi sintetizate de Erasistrat - ale cãrui opinii au
ajuns la noi datoritã scrierilor lui Galen - care propune
descentralizarea pneumei. Spre a-i multumi pe
empedocleeni el face din ventriculul stâng sediul
pneumei vitale (zotikon), iar pentru a fi în acord cu
hipocraticii localizeazã în creier pneuma psihicã (psychikon).
Fãcând o paralelã cu timpurile actuale, nu putem sã nu
remarcãm faptul cã viitorii doctori rostesc, la absolvirea
studiilor, jurãmântul lui Hipocrate, partizanul localizãrii
centrului pneumei în creier si nu în inimã. Rationalitatea fiind
17
 18

caracteristica fundamentalã pe care se bazeazã stiinta

pozitivã, iar creierul considerat suportul ei fizic, producãtorul
ei, am putea spune cã gestul discipolilor moderni ai lui
Hipocrate e unul cu adevãrat semnificativ pentru întreaga
societate modernã.

Dacã pentru Aristotel pneuma nu era decât un învelis subtil

al sufletului, pentru stoici, ca si pentru medici, pneuma este
sufletul însusi ce pãtrunde în corpul omenesc în întregime,
supraveghindu-i toate activitãtile. Cu toate

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 146

acestea, teoria stoicã a cunoasterii sensibile nu este lipsitã

de legãturã cu cea a Stagiritului: ,,un ,,sintetizator'' cardiac,
hegemonikon-ul, receptioneazã toti curentii pneumatici care-
i sunt transmisi de organele de simt si produce ,,fantasme
comprehensibile'' (phantasia kataleptike) aprehendate de
intelect'' (ibidem, 34). Acesta nu cunoaste decât
,,amprentele de pe suflet'' (typosis en psyche) produse de
Principal. Marele Claudius Galenus, autoritate medicalã în
secolul al II-lea, se inspirã din teoriile ,,pneumaticilor''. El
modificã situarea hegemonikon-ului din inima omului în
creier, atribuindu-i însã functia de synaisthesis, de
sintetizare a informatiilor pneumatice.))))))

Bogumilii sunt şi docheti, de genul fantezist. Ca şi dochetii, ei cred că

Hristos îmbracă un corp imaterial pe care îl părăseşte în aer la
Înălţime. Fiind imaterial, Hristos nu are nevoie de hrană, iar
moartea ,patimile şi Învierea sunt acţiuni ireale...

18
 19

Curs 2. 25.02.2016

Facerea omului

Avem două variante:

1. Satan îl face pe om din pământ după chipul său
2. suflet furat de la Dumnezeu.

Condiţii la facerea omului:

1.sufletele sunt formate de la D în trupurile lor

.....lui pneuma şi ceva umezeală şi-l roagă pe Bunul Părinte să-i
dea viaţă.

În bogomilism, sufletul este superior trupului, idee ce se regăseşte şi

azi.
(Omul integral e voit de Dumnezeu şi nu poate avea învăţătură
alternativă în afara cele creştine.

a.Întruparea imune omul integral, nedismulând inegalitatea dintre

sflet si trup.

b. de asemenea, Întruparea impune ideea de om deplin. Mântuitorul

Hristos se înalţă la cer cu trupul şi sufletul, se înalî ca om integral.
Dacă nu se înălţa şi cu trupul, ar fi o separe între Dumnezeu şi
umanitate şi deci nu s-ar mai fi pus problema mântuirii. Trupul se
pmevmatizează şi ramâne material si după pnevmatizare şi Înviere.

c. A treia idee de om integral ce nu poate fi separată de celelalte ese

că la A Doua Venire a lui Iisus, trupul va învia, doar moartea lui fiind
temporară. Atunci trupul înviat şi sufletul vor coexista pentru
eternitate.
Prin urmare, în Creştinism, sufletul nu e superior trupului.
Ele au fost animate simultan, deodată).
(Împărăţia ideală la gnostici e Pleroma, idee preluată de la Aristotel).
19
 20

1.Traducianismul (tradus- răsad?).

În traducianism, sufletul copilului se trage din sufletul părinţilor.

Traducianismul nu e conform creştinismului, pentru că nu pune

problema identităţii copilului.
Copilul e practic o colonă.
Faţă de creaţionism, el jusitifică o asemănare a trăsăturilor psihice
ale copilor şi ale păriniţilor, copilul fiind o copie a părinţilor.

2.Creaţionismul –
Potrivit creaţionismului, sufletul e creat direct de Dumnezeu de la
concepere; în acel moment apar simultan trupul şi sufletul.
Nu a fost un timp în care trupul si sufletul au existat separat.
Creaţionismul rezolvă problema identităţii copilului care se naşte. El
fiiind creat de Dumnezeu are o identitate nouă.
Nu rezolvă însă asemănarea psihică a copilului cu părinţii, nici a
transmiterii păcatului strămoşesc. (n.a.copilul şi parintii nu au nicio
legatura sufletească comună).
Creaţionismul e opus traducianismului.

3. Personalismul

Dumnezeu crează sufletul copilului din sufletele părinţilor, ceea ce

rezolvă identitatea nouă a copilului şi a transmiterii păcatului
strămoşesc.
Personalismul e centrat pe taina persoanei.

Istoria neamului omenesc.

Satana( Samael, Satanael) îi promite lui Dumnezeu că dacă va

trimite sufletul omenesc (al lui Adam), rasa nouă avea să umple
golurile lăsate în cer de îngerii căzuţi.
( Potrivit Fericitului Augustin, îngerii căzuţi lasă tot atâtea locuri goale
după cădere. Ideea este reluată în sec XVI de Luther, iar ea e
întâlnită frecvent şi în Biserică.
Bogomilisul apare în sec X, iar această idee făcea corp comun cu
cea a Biseriericii, ceea ce explică existenţa ei până azi).
Satanael nu-şi ţine promisiunea, se împreunează cu Eva pentru a
pângări astfel o dată pentru totdeauna specia umană.
20
 21

De la Diavol, Eva naşte pe Cain şi pe Calomena.

De la Adam, Eva îl naşte pe Abel, care este omorât de Cain.
Această crimă arată că răul învinge binele, că raău e superior, idee
existentă şi azi la satanişti.
Următorul episod al umanităţii este acela în care îngerii se unesc cu
ficele oamenilor şi fiii lor, uriaşii, se ridică împotriva Arhontelui
(Satanel?) , care-i va distruge prin potop.
Satanel îl salvează doar pe unicul şi sincerul său adorator, Noe
(exegeză inversă).
Pentru a-l pedepsi pe Satanael, Dumnezeu în confiscă particula El
(care face trimitere la divinitate), lipsindu-l astfel de puterea lui
creatoare. Satan a devenit o fiinţă diformă şi întunecată.
Dar, datorită bunătăţii Sale, Dumnezeu îl lasă pe Satana să
domenească în continuare peste lucrurile create.
Dar Satana (Arhontele) îl păcăleşte din nou pe Dumnezeu şi îl
răpeşte pe Enoh, în vederea întocmirii unei istorii mincinoase a lumii
(exegeză inversă: D îl ridică la cer pe Ehoh).

Enoh compune 76 de cărţi în care descrie Împărăţia cerurilor

inferioare ( a diavolilor), aşa încât oamenii nu mai pot cunoaşte
adevata Împrăţie a Tatălui, adică cele 7 ceruri superioare
(Scriptura are 76 de cărti?)

Prin urmare, Ehoh confecţionează Scriptura la comanda Satanei ,

prin care impune scrierea satanică prin care-i face pe oameni să uite
de Dumnezeu. (Exegeză inversă. N.a. Scriptura a fost scrisă pentru
a-i ţine pe oameni cu mintea la Dumnezeu).
În plus, Enoh îi învaţă pe fiii săi „forma sacrificiilor şi misterele
nelegiuite” (expresia „sacrificiile” face trimitere la jertfa lui Hristos în
taine?).
Pentru ceea răul pe care îl face Enoh, Tatăl îl trimite pe Iisus, fiul
care-i stă alături, pentru a dezvălui adevărul..
Dar, S află şi apelează la Moise (n.a. ex. Inversă) şi trimite bucăţi din
trei copaci din care să-i confecţioneze crucea, îi dă legea şi-l ajută să
trecă Marea Roşie (ex. Inversă).

Pentru a-l ajuta pe Iisus, trimite întâi un înger, pe Maria. Isus intră şi
iese prin urechea ei dreaptă. Fecioara nu a fost conştintientă de
trecerea Mântitorului : el a traversat-o aşa cum apa traversează o
conductă. (n.a. Practic, Iisus nu mosteneste nimic de la Maria).
21
 22

Însăşi acest fel de intare şi ieşire prin ureche arată ca naşaterea nu a

fost una naturală. În ortodoxie, naşterea lui Hristos e naturală.
„Fecioara Maria naşte pe Mesia”. Dumnezeu se foloseşte de
capacitatea reproducătoare a Fecioarei Maria prin lucrarea Duhului
Sfânt, dar procesul continuă apoi în mod natural. Iisus se naşte ca
orice copil, pentru că trupul lui este real, nu o iulzie. Naşterea e
diferită şi unică prin pururea fecioria Sf. Născătoare de Dumnezeu,
Iisus trecât prin trupul ei aşa cum a trecut prin uşile închise, atunci
când li S-a arătat Apostolilor după Înviere. Faptul că naşterea nu
strică pururea fecioria Maicii Domnului. E vorba taina materiei
transfigurate care rămâne tot materie .
„Mântuitorul îşi ia trup uman din preacuatele sângiuiri ale Fecioarei”.)
Culianu consideră că atât concepţiunea cât şi naşterea auriculară
sunt idei,vechi, „de origine intelectuală”, care nu trebuie sa ne grăbim
să le etichetăm ca dochetism.
Culianu mai spune acest tip de naştere nu e decât o soluţie printre
altele, aproape de ordinul evidenţei, imediat ce recunoaştem
caracterul ortodox al „impregnării Mariei de către Cuvânul lui
Dumnezeu care-i răsunî în auz”.

Auzind că Hristos a venit în lume, dar neştiind unde să-l găsască,

Arhontele îl trimite pe îngerul său Ilie, care e în acelaşi timp şi Ioan,
care botează cu apă. Doar Ioan îl poate recunoaşte pe Iisus, după
porumbel.

În concluzie, Moise, Ilie sunt oamenii Arhontelui.

Moartea şi patimile lui Iisus nu sunt reale, deşi îl răstignesc.

Bogomilismul respinge tainele, asociindu-le cu răii creştini, discipoli ai

lui Ioan, „care se căsătoresc şi sunt daţi în căsătorie”, pe când
discipolii lui Iisus sunt encraţi si sunt ca îngerii lui Dumnezeu în
Împărăţia cerurilor.

(Intimitatea conjugală nu are în ea nimic rău. Răul apare când raiunile

puse de Dumnezeu în intimitate sunt murdărite, maltratate).

Bogomilii apar ca doceţi fantezişti.Iisus nu are trup fizic, ci un trup

imaterial, pe care-l părăseşte în zona aerului, atunci se întoarce în
Împărăţia cerurilor.

22
 23

Ideea că Iisus îşi părăseşte trupul o întâlnim şi în mişcarea ufolatră.

Adeptii ei cred că Iisus gravitează în jurul pământului într-o navetă
spatială şi va ateriza cu trupul sau uman atunci când va găsi
momentul prielnic.

Lumea aceasta va dura până când numărul Drepţilor recuperat în

ceruri va fi egal sau îl va întrece pe cel al îngerilor căzuţi. Scenariul
eschatologic este împrumutat din Apocalipsa lui Ioan. Hristos va veni
cu Apostolii să judece universul; demonii şi cei are nu au crezut în ei
vor fi trimişi în focul veşnic, iar Drepţii vor moşteni Împărăţia cerurilor.
Şi atunci, cu voia Tatălui, o pâclă tenebroasă şi o gheenă de foc vor
ieşi din străfundurile pământului şi vor distruge totul până la zona
aerului(acolo unde Iisus îşi părăseşte trupul).
Satana şi îngerii lui vor fi aruncaţi într-un lac de foc foarte adânc, cu o
adâncime ce nu poate fi atinsă de o piatră decât în trei ani. Diavolul
va fi legat cu „lanţuri indestructibile”, pe când Drepţiivor străluci ca
Soarele În Împărăţia cerurilor, iar Fiul lui Dumnezeu va fi aşezat la
dreapta Tatălui.

Consecinţele doctrinare şi etice ale mitului bogomil.

Hrana- provenită prin naştere( canibali ?? ) si vinul incită la

procreare, au fost inventate de S si trebuiau evitate.
Prim urmare, fiind encraţi, bogomilii, încerând să imite viaţa îngerilor,
se reţineau de la vin şi de la mâncarea comună, care consta în
hrana provenită din naşteri. (din actul sexual)

Bogomilismul, ca şi celelalte dualisme, au o atitudine precisă şi

tranşant antinomistă (antinomică) faţă de doctrina, sacramentele şi
etica Bisericii ortodoxe.
Ei considerau că autorul minunilor nu e Iisus, ci diavolul.
Crucea este instrumentul diavolului destinat executării lui Hristos. Ei
interpetează alegoric cultul crucii, al Fecioarei şi al Sfinţilor, icoanele ,
moaştele şi ierarhia ecleziastică, liturghia şi rugăciunile,
neacceptându-le.
Singura rugăciune acceptată este Tatăl nostru (moştenită de la
paulicieni.
Bogomilii resping botezul, euharistia, negând realitatea
transsubstanţierii.

23
 24

Ei consideră că bisericile sunt edificii ale S, concepţie preluată, de

asemnea de la paulicieni.
Resping Învierea şi Judecata de Apoi.
Bogomilii incitau la nesupunere civilă, pentru că dispreţuiau bogăţia şi
autoritatea, submănând ordinea socială.
În ciuda adversităţii faţă de Biserică, se prefac a fi creştini exemplari.

În timp ce bogomili bulgari resping Legea şi Profeţii, bogomilii

bizantini acceptă, pe lângă canonul ortodox neotestamentar şi cele
16 cărţi ale Profeţilor şi psalmii.

Intepretarea (exegeza) scripturii.

Este alegorică pronind de la mâncarea (lăcuste şi miere sălbatică) şi

îmbrăcămintea Sf. Ioan Botezătorul (enduma din păr de cămilă şi
cingătoarea de piele).

Părul de cămilă simboliza impuritatea legii mozaice, care erea

precum cămila considerată murdară. Legea mozaicală era necurată
pentru că permitea regimul carnivor, căsătoria, jurământul, omorul,
sacrificiul, etc.

Lăcustele erau legate tot de Legea mozaică şi reprezintau poruncile

Legii , icapabile de a distinge binele de rău.
Dimpotrivă, cingătoarea din piele simboliza Evanghelia, care a fost
scrisă pe piele de oaie.
Mierea sălbatică era încă o Evanghelie divină, dulce ca mierea
pentru cei ce o primeau.

Interpretarea, hermeneutica alegorică a Scripturii l-a făcut pe Culianu

să spuncă că bogomilisumul are origine intelectuală, nu populară. El
vorbeşte de un rafinament intelectual pe care îl aseamănă cu cel al
călugărilor bizantini din vremea respectivă.
Culianu blasfemiază când spune „călugări asceţi scoliţi”.

Dualismul bogomil

Bogomilisul nu are un dualism clasic, ce face abstracţie de norma

obiectivă a realităţii. (dualimsul se defineşte ca opoziţia între două
principii).
24
 25

In bogomilism, nu putem vorbi de cele două principii: bine-rău, pentru

că diavolul e doar arhitectul, demiurgul, modelatorul, nu Creatorul. Nu
e o opoziţie între două principii, ci de o subordonare a răului lui
Dumnezeu + ca princpiu creator. Diavoul meştereşte lumea plecând
de la elemente preexistente.
Creatroul este Dumnezeu, iar diavoul e o entitate subordonată lui
Dumnezeu şi face rău, pentru că Dumnezeu îi permite din milă.

Dualismul bogomil e doar un pseudodualism.

La bogomil nu putem vorbi nici de anticosmism.

Dumnezeu se amestecă în facerea lumii în calitate de Creator. Nu
avem anticosmism ca la celelalte dualisme. (lumea e bună).
Animalele şi planetele sunt produse la ordinul S, dar cel care le
produce e pământul.
Animalele sunt demne de dispreţ pentru că se înmulţesc după legea
arhontică?? a creaţiei.
Viţa de vie se numără printre cele 20 de specii pe care d l-ea plantat
în paradis (ca loc rău. Ex intersa) şi în care îşi introduce pe ascuns
savoarea sau gustul lui.
Singurul lucru definit ca rău în întregime pentru că provie de la d e
concupiscenţa.
De aceea, bogomili sunt encraţi şi vegetarieni , ca să se antină de la
plăcere.
Vegetarienii nu-şi întemeiază vegetarianismul pe un temei relevat.
Iisus şi Maria au reuşit să evite concupiscenţa pentru că nu au trup
fizic.
După bogomili, trupul este fatalmente conceput în pântecul femeii,
care păstra misterul arhonitc( impreunarea cu diavolul pentru a strica
pe viitor oamenii).

Aceasta justifică repulsia maladivă faţă de trup, considerat rău ,

pentr că e făcut din împreunarea cu satana, fiind supus din această
cauză concupiscenţei. (Bogomilismul era antisomatic: trupul e rău).

Maria şi Iisus au fost îngeri, care nu erau închişi în trup (ei neavânt
trup fizic. Oamenii în schimb erau consideraţi ca îngeri întrupaţi.

25
 26

În comparaţie cu gonosticii, bogomilii nu recunosc o rasă superioară

„de neclintit”, ca urmare a faptului că Şarpele a seds+o pe Eva şi a
faptului că Abel e ucis de Cain
În bogomilism întâlnim referiri la Set (iniţiatorul neclintiţilor gonstici.
Bogomilii considerau că există o rasă umană mai bună decît făcută
de satana, numită NEPHILIM, provenită din împreunarea îngerilor cu
ficele oamenilor. Această rasă e cea a Uriaşilor, duşmanii Arhontelui,
distruşi şi ei în potop( n.a. ex. Inversă. Dacă erau avrersarii
Arhontelui, inseamnă că erau credincioşi lui Dumnezeu).

(Nephilmii- uriaşi ai vechiului testament....

((((net. Orotox.Sfantul Ioan Gura de Aur previne aceasta ratacire,

spunand clar ca "fiii lui Dumnezeu" nu sunt ingeri, ci oameni: "Unii
spun ca nu-i vorba de oameni, ci de ingeri; pe acestia i-ar fi numit
Scriptura "fii ai lui Dumnezeu". Mai intai, sa-mi arate ei in care loc din
Scriptura ingerii au fost numiti "fii ai lui Dumnezeu"? Dar nu vor putea
sa-mi arate. Oamenii, da, au fost numiti "fii ai lui Dumnezeu", dar
ingerii, nu. Nicaieri in Scriptura ingerul nu-i numit fiu, nici fiu al lui
Dumnezeu."

"Fiii lui Dumnezeu" erau urmasii celor drepti, iar "fiii oamenilor" erau
urmasii celor pacatosi, precum spune acelasi sfant parinte: "Este
obiceiul Scripturii sa numeasca si pe oameni "fii ai lui Dumnezeu".
Acestia se coborau din Set si din fiul sau, Enos, de aceea urmasii
acestuia au fost numiti de dumnezeiasca Scriptura "fii ai lui
Dumnezeu", pentru ca au mers pe urmele virtutii stramosilor lor, pe
cand urmasii lui Cain si ai fiului acestuia au fost numiti de Scriptura
"fii ai oamenilor".

Despre uriasii care au rezultat in urma apropierii lor, Sfantul Ioan

Gura de Aur spune doar atat: "Dupa parerea mea, dumnezeiasca
Scriptura numeste aici uriasi pe oamenii puternici la trup. Din aceia,
spune Scriptura, s-a inmultit neamul lor.")))

Noe, Enoh, Ilie şi Moise, Sf Ioan Botezătorul (reîncarnare a Sf Ilie)

sunt şi ei oamenii Arhontelui.

26
 27

Fiul Tatălui bun e triis în lume ca să dezvăluie adevărul.

Bogomilisul se distinge clar de celelalte forme de dualism.

In gnosticism, în general, material nu are natură divină, ci de rămăşiţe

sau emoţii negative. Rămăşiţele fac trimitere la origine la “scânteile
divine” de lumină.

Pentru Marcion, material nu are legătură cu Dumnezeu Tatăl

transcendent. Marcion e cel care leagă mataeria de satana, el e
primul, prin principiul coeternităţii Binelui şi Răului.

Paulianismul are un dualism radical, între două lumi:

Răul are putere creatoare efectivă, deşi pământul nu a fost creat de

el.

Trupul e creat în întregime dintr-o materie fluidă (apa), care trimite la

forma fluidă a şarpelui, a antisomatismului (că trupul e rău).

Bogomilii subliniază faptul că apa este un element inferior, ca şi ceea

ce provine din ea, stabilind astfel un raport între umiditatea corpului
arhontic şi forma fluidă a Şarpelui.

Trupul, în concepţia lor este plămădit de satana din nămol, care nu

estea în sine o substanţă diabolică, însă apa e considerată un
element inferior.

Culianu mai face o afirmaţie jignitoare la adresa Bisericii, afirmând că

repulsia bogomililor faţă de materie e mai puţin semnificativă decât
repulsia mai multor părinţi ai Bisericii faţă de materie.

Principiile Bisericile faţă de materie.

Creaţia nu poate să fie rea, pentru că e creată de Dumnezeu.

Dumnezeu pune în creaţie, în materie, raţiunile lui divine

27
 28

“Materia e raţiune divină plastiizată”. D. Stăniloae., in concluzie,

material si Cosmosul pot fi transfigurate.

(Materia are support spiritual; raţiunile divine pot face ca material să

fie pnevmatizată. Raţiunile nu pot fi separate de scop.

În dualismul Gnostic moderat, lumea este o consecinţă a greşelii

Sophiei sau ca emanaţie a Demiurgului. Demiurgul crează lumea
dintr-o substanţă străină divinităţii.

La Marcion întâlnim un Dumnezeu aspru al Vechiului Testament şi

unul bun, ca o făgăduinţă a vieţii viitoare.

Din carte.

Inteligenţa ecosistemică în bogomilism.

Atitudinea faţă de inteligenţa ecosistemică este ambiguă:

Satana răspunde de organizarea lumiii (econom), fără ca Tatăl să fie

străin de ea.

Arhitectul ecosistemului, al lumii, cel care-i conferă inteligenţă este în

primul rând Diavolul.

Principiul antropic în bogomilism.

Bogomilii neagă principiul antropic în varianta platonică şi creştină.

… de completat.

28
 29

În Gnosticism şi maniheism, omul este egal sau uşor inferior

făcătorului său, el însuşi tot înger căzut. omul este un înger căzut, dar
care se poate ridica pâna la tronul lui Dumnezeu.

Bogomilismul este pessimist: îngerul innocent a fost înşelat de

îngerul viclean şi el nu va putea depăşi condiţia blestemată a rasei
sale decât renunţând la concupiscenţă şi la lucrările Arhontelui.
Lucările, practicile arhontice erau făcute în primul rind de creştinii răi-
Romanii.

……

La gnostici, Diavoul este identifiat cu Dummezeul Vechiului

Testament. La Marcion, Diavolul e adversarul Demiurgului, concept
regasăsit şi în maniheism.

În bogomilism, ecuaţia Satan identifica ca fiind Iehova e preluată de

la maniheişti, şi pusă în slujba unei exegeze inverse a Vechiului
Testament.

Vedem că Satan devine totodată Arborele Cunoaşterii (inteligenţa

ecosistemică). Satan e în acelaşi timp şi Şarpele, care dă naştere
rasei arhontice a lui Cain.

De scos din carte: iisus Hristos în bogomilism.

CHATARISMUL

Au existat două religii cathare:

- una pseudodualistă derivată direct din bogomilism
- şi alta dualistă radicală, inspirată dintr-un origenism târziu,
reinterpretat într-o viziune maniheistă.

29
 30

Am văzut că bogomilismul a avut o expansiune foarte mare: a invadat

Europa de Sud-Est şi Occidentul. Când a ajuns în Occident,
bogomilismul a luat numele de catharism.

Din sec. XI, documentele vorbesc despre misiunea bogomililor în

vestul Germaniei, în nordul Italiei şi în centrul şi dusul Franţei, ca şi în
S+E Franţei.

La începutul sec. XII, miscarea bogomililor era déjà înrîdîcinatăm,

avea episcopii, în Italia (Lombardia), Provenţa (S-E Franţei) şi Franţa
centrală.

În 1167 are loc o sciziune a bogomililor bizantini.

Biserica din Sclavonia, identificată cu Bosnia-Dalmaţia, rămâne

credinţa vechii doctrine moderate sau a pseudobogumililor.

Dar apare şi o altă biserică cu un dualism radical, cu centrul la

Dragoviţa (Drugunthia), destul de puternică pentru a-şi impune
dogmele.

Aceste două orientări bogomilice îşi vor disputa Occidentul.

Diferenţa dintre moderaţi şi radicali este prezentată în cea mai veche
scriere antichatare: Manifestatio haaeresis catarorum.
Atât în Lombardia cât şi în Provenţa şi sudul Franţei au existat
comunităţi chatare moderate si radicale , dar şi intermediare sau cu
afinităţi mai mari sau mai mici într-o parte sau alta.
Şi catharismul e o nebuloasă teribilă.

Pseudodualismul cathar - numit monarhian (moderat)

Monahian venea de la monahia Tatălui, care era Cauza Primă.
Monarhia Tatălui, ca şi Cauză, nu implica nicio superioritatea
celorlalte două Persoane trinitare.
30
 31

(Idee teologumenă insemnă opinie personală a unui teolog, a cărui

părere nu corespunde cerinţelor revelaţiei şi deci nu poate intra în
tezaurul de credinţă).
Doctrina catharilor moderaţi (pseudodualişti, monarhieni) e identică
cu cea bogomilică, dar are şi deosebiri:

1. Din sângele lui Abel au apăurt câini, de aceea ei sunt

credincioşi omului.
2. Crucea e semnul Fiarei din Apocalipsă
3. Sunt vegetarieni
4. Ei cred că diavolul este soarele si au o obsesie pentru Soare
5. cred că Eva e Luna şi că savârşesc împreună adulter lunar, ca
un bărbat şi o prostituată.. Eva este instrumentul păcatului.
Produsul sexual al Soarelui cu Luna este roua dimineţii(roua de
lumină) sau mierea
6. Toate stelele sunt demoni.
7. Lucifer de Dumnezeul Vechiului testament
8. Fructul oprit al Arborelui Cunoaşterii, luxura sau luxuria, e
dorinţa permanentă şi obsesivă pentru sex necontrolată de
raţiune.
9. La catharii moderaţi, Creatorul materiei primordiale este
Dumnezeu, în timp ce diavolul este artizanul.
10. Distincţia dintre Creator şi Făcător sau Artizan are un rol
foarte important în polemica dintre radicali şi moderaţi.
11. Lucifer a fost creat de Dumnezeu şi a păcătuit prin liberul
arbitru fiind invidios pe Creatorul lui, Dumnezeu.

Iisus, în timpul Înălţării, şi-a depus trupul într-un loc din cer unde se
află Fecioara Maria şi Apostolii şi că îl va folosi pentru ultima dată la
Judecata de Apoi: la bogomili, Iisus îşi părăseşte trupul în zona
aerului. ( şi la ufologi).
Doctrina lor e identică cu cea exprimată de Interrogatio (document
bogomil original), cu mici deosebiri.
Catharismul moderat e o formă de bogomilism antrenat într-un
proces de amestecare cu catharismul radical (care are o provenienţă
diferită.

Chatarismul radical...

31
 32

Inre documentele catharilor, se arată că ei cred n doi dumnezei: unul

bun si altul rău, de aceea se numesc radicali.

Fiecare dintre cei doi dumnezei este creator de întegeri si sunt

coeterni si au câte un sfer din.... si o lume proprie.

Diavoul, părtaş la eternitate, e divinitatea Vechiului Testament, si este

creatorul lumii văzute (ceea ce se vede şi stelele), în timp ce
Dumnezeu Bun crează si el o împărăţie incoruptibilă, cu ceruri proprii,
cu Soarele şi Luna, stelele şi cele patru elemente ale ei (Apă, Aer,
Foc Pământ, luate de dualism din platonicism şi aristotelism).).
Oamenii cereşti au o structură trihotmică, se compun din trup, suflet
şi spirit. Sufletul are un sălaş în afara trupului nu locuieşte în interiorul
trupului.
La cathari, corpurile şi sufletele vor rămâne în ceruri, numai sufletele
cad şi sunt înteminţate de Lucifer în trupuri omeneşti (gnosticism,prin
platonicism şi aristotelism).
Prin urmare, omul va fi în posesia unui suflet angelic, dar spiritul l-a
primit de la Diavol.

(Trihotomisul învaţă că sufletul e format din 3 elemente, nu din două

ca la ortodocşi: trup si suflet- sturctura dihotomică. Prin urmare,
Ortodoxia e dihotomică: sufletul şi spiritul sunt considerate identice.
Când Scriptura vorbeşte despre suflet şi spirit nu le tratează diferit.
Omul duhovnicesc, spiritual, depăşeşte omul lumesc, sufletesc. Omul
sufletesc e cel ce se reduce la senzaţii percepţii).

Despre Lucifer.
Lucifer e Fiul Dumnezeului rău (Domnul Întuneicului).
El se transfigurează în înger de lumină( ca si la bogomili).
După ce se transfigurează urcă în cerul Dumnezeului bun. Îngerii
buni intervin pentru el şi Dumnezeu îl face intendentul, economul,
Împărăţiei sale, tot după un scenariu bogomil, în sensul că Lucifer se
arată necinstit.
Dumnezeu va regreta faptul că l-a primit pe Lucifer, pentru că acesta
va crea un adevărat război civil, după ce seduce ingerii lui
Dumnezeu. Atunci Dumnezeu îl alungă împreuntă cu îngerii răzvrătiti,
aliaţi lui Lucifer, si reprezint o treime din îngerii celeşti.

32
 33

Invăţătura chatarilor despre Hristos.

Hristos coboară pe Pământ pentru a salva sufletele îngereşti.

După multe transmigraţii, un suflet care se căieşte îşi recuperează
trupul şi sufletul ceresc, precum şi coroanele, veşmintele, tronurile de
slavă rămase în ceruri. (de la bogomili).
Spiritele coboară în căutarea sufletelor căzute, le găsesc şi îşi
amintesc că au fot în cer, că au căzut şi încep să facă binele (n.a.
amintirea de la Platon a lumii ideilor?).

Hristos e Fiul lui Dumnezeu cel bun, iar Lucifer e Fiul Dumnezeului
rău.
Hristos se naşte din îngerul Maria şi trupul e o fantomă, deci nu a
murit şi nu a înviat (dochetism).

Lumea aceasta e iadul şi alt iad nu mai există.

Când toate sufletele se vor fi întors în lumea Dumnezeului bun,
îngerii Dumnezeului rău vor porni din nou război împotriva lui ( este
un caz destul de rar de dualism dialectic circular, care reîncepe de
acolo de unde s-a terminat, de la conflict şi ajunge tot la conflict,
razboi). ( Lucifer seduce pe îngerii lui Dumnezeu şi le-a luat apoi
sufletele în lumea lui, unde ele se încarnează din corp în corp, până
ce ajung să cunoască adevărul. De aceea după cădere, spiritele
cohnboară în căutarea sufletelor. Îndată ce sufletul recunoste spiritul,
el îşi aminteşte că a fost în cer şi că a păcătuit şi de atunci începe să
facă binele, abandonând păcatul. Trupurile corespunzătoare
sufletelor căzute au rămas în cer.

Dualismul dialectic circular ( se porneşte de la un punct, se parcurge

o circumferinţă şi se ajunge la acelaşi punct. Lucifer pleacă de la
război şi ajunge tot la război).

Lumea nu va avea un sfârşit, Judecata a avuz loc deja( mişcările

adventiste consideră că Judecata a venit pentru a doua oară deja şi
Dumnezeu a făcut-o în formă nevăzută).
Focul şi osânda sunt doar în această lume.
În catharism se vorbeşte despre Hristos, dar şi despre Iisus.
Iisus vine în lume pentru a salva sufletele înşelate care, după ce
primesc punerea mâinilor (botezul spiritual), se pocăiesc. Această

33
 34

punere procedură se numeşte CONSOLAMENT- conscrarea

perfecţiuiunii.
În momentul consolamentului, fiecare suflet primeşte un suflet ceresc
ocrotitor, numit SPIRITUS PARACLITUM (Mângâietorul). Acest spirit
e diferit de SPIRITUL SANCTUM, expresie ce desemenează spiritul
personal, al fiecăruia), cât şi de SPIRITUS PRINCIPALE, care , care
este Sfântul Spirit, a Treia Persoană a Trinităţii.
Spiritus Principales şi Iisus nu sunt egali cu Dmnezeu, prin urmare
vorbim despre SUBORDINAŢIONISM.

Maria e o fiinţă celestă obişnuită care are trup, suflet şi spirit , ca

toate femeile „din specia ei”.

Iisus este de asemenea o fiinţă celestă, conceput şi născut sicut per

fistulam de Maria (ca printr-o conductă, canal, fără să moştenească
nimic de la ea).
Acest Iisus suferă şi moare în trupul lui celest şi prin urmare învierea
lui e adevărată (n.a. catharii nu sunt doceţi)
Pentru că l-a biruit pe diavol, Tatăl îl aşează de-a dreapta sa.
Minunile lui Iisus nu sunt fizice, ci spirituale. Nu există înviere a cărnii,
ci numai a corpului angelic.
(În cultura contemporană, minunea e contestată şi e considerată
şarlatanie).
Dumnezeu nu are liber-arbitru, prin urmare nici creaturile sale.
Dumnezeu nu mai crează sufletele pentru că ele preexistă.
Şi catharii au acceptat tainele.
Sunt vegetarieni, nu depun jurământ, nu ucid, nu acceptă sfintele
taine.
Profeţii nu au fost răi, dar şi-au rostit profeţiile în altă lume, o lume
paralelă. Ideea lumii paralele a fost lansată prima oară de Marcion.

Crezând în preexistenţa sufletelor, poporul lui Dumnezeu este

antiquus, primoridial, pentru că Dumnezeu nu crează noi suflete.

Diavolul este autorul Vechiului Testament, cu excepţia:

Cărţii lui Iov
A Psalmilor
Ecleziastul
Înţelepciunile lui....
Înţelepciunile lui Solomon.
34
 35

Cele 16 profeţii.
Prin urmare, restul e lucrea Satanei.

Cel mai original gânditor cathar este Ioan de Lugio(născut la 1180 ,

cistercian şi posibil episcop al bisericii cathare din Desenzano.
A fost călugăr cistercian ( ordin monahal format în localitatea Cîteaux,
din Franţa, cu structură proprie)

Ioan de Lugio e filius major

Fiecare episcop avea un filius major şi un filius minor, pe cineva
căruia i se subordona şi pe cineva care ii era subordonat.
Ioan de Lugio era filius major al episcopului de Verona, Balasinanza.
Ioan de Lugio nu e de acord cu teodiceea monitstă (învăţătura depre
un Dumnezeu unic.
Teodiceea este parte a apologeticii având ca obiect demonstrarea
faptului că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea
divină).
Ioan de Lugio e adeptul dualismului, al celor două principii: al binelui
şi al răului.
El spune că nu ar fi putut să existe doar un principiu, plecând de la
raţionamentul marcionist şi maniheist. El pleacă de la pericopa
evanghelică:„nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să
facă roade bune”)
De asemenea, dacă Dumnezeu e singurul care are toate atributele
bune, pozitive :omiprezenţă, atotştiinţă (omniscienţă), atotputernicia,
sfinţenia, bunătatea, dreptatea, este posibil să ce construiască o
teodicee coerentă : dacă el este toate acestea, atunci a ştiut că
îngerii aveau să cadă, a voit aşadar să-i creeze imperfecţi.
Concluzia apare inevitabilă: Tocmai acest Dumnezeu care are toate
atributele pozitive „ar fi cauza supremă şi principiul oricărui rău”,
creând ceva imperfect, afectat de rău.
Prin urmare, Dumnezeu e caza oricărui rău sau Dumnezeu.
El e atotştiutor, fără însă a fi bun sau bun fără a fi atotştiutor.

Deci nu poate fi o teodiecee coerentă care să fie nondualistă, pentru

că Dumnezeu sau este atotştiutor şi nu e bun, sau e bun şi nu e
atoştiutor.
Ioan de Lugio tratează cele două creaţii ca fiind doar spirituale.
Pentru el, cel Viclean are multe nume, care-i sunt totodată ipostaze.

35
 36

Pentru el Factor şi Creator, Artizan sunt acelaşi lucru. Deci nu e

adevărat că unul crează materia (Creatorul) şi celălalt o modelează
(Artizanul, Factorul).
El consideră că nu e adevărat ca unul ar crea totul ex nihilo (din
nimic), iar celălat plecând de la o materie preexistentă.
(n.a. Ex nihilo, nihil fit! - din nimic nu rezultă nimic!).
Pentru el, a crea îneamnă a folosi o materie preexistentă.

Lumea aceasta e creată de Tatăl Diavolului, nu de Lucifer ( Diavol

este Lucifer )
Dumnezeu posedă o altă lume, paralelă cu a noasatră, invizibilă şi
necoruptibilă. Deşi incoruptibilă, în această lume există căsătorie,
păcat trupesc şi adulter. Bărbaţii acestei lumi au luat în căsătorie pe
fiicele Diavolului şi au zămislit cu ele rasa Uriaşilor. Toate aceste sunt
lucruri ale Diavolului care sunt mai puternice decît creaturile lui
Dumnezeu şi se petrec fără voia şi îngădinţa lui Dumneze).

Dumezeu nu poate fi creatorul elementelor acestei lumi „slabe şi

sărace”, ci un alt Creator sau Făcător care este principiul şi cauza
morţii.
Dumnezeu bun crează din altă materie decât cea a lumii noastre un
cer şi un pământ locuite de fiinţe inteligente şi sensibile.
Dumnezeu nu e atotputernic, pentru că nu e capabil să facă răul. „E
incapabil să se autodistrugă” şi să se dedubleze.
I se spune Atotputernic, în sens metaforic, doar pentru că poate
săvârşi toate cele bune.
Relele provin de la un principiu al Răului, altul decât Dumnezeu.
(Ideea că Dumneuzeu nu are puterea să facă răul, nu are puterea de
a se autodistruge si dedubla e prezentă şi azi în Satansim, care văd
din a face răul o virtute şi din autodistrugere un act de curaj, de mare
putere, mai mare decât a lui Dumnezeu.
Sensul suprem de putere e acela de a te sinucide, în concepţia unor
secte.
Diavolul are puterea de a se dedubla, fără a se autodistruge).

Cursul 3. 04.03.

36
 37

Ioan de Lugio din Bergamo, credea că

Dumnezeu nu poate face răul, nu se poate autodistruge, deci nu e
Atotputernic (şi în satanism).

Dovada supremă de putere manifestată era sinuciderea, care arată o

putere mai mare decât a lui Dumenezu, care nu e capabil să se
autodistrugă, neputând face rău. (n.a o contradicţie, o fractură logică,
pentru că a putea face răul devine un act de putere. E o exegeza
inversă cu privire la ideea de bunătate).

Dumnezeu nu are liber-arbitru, pentru că e incapabil să se opună

Adversarului său, prin urmare nu era nici Atotştiutor , nici
Atotputernic.
Singura creatură neîntinată de diavol este Hristos.

Bunul Dumnezeu a săvârşit în realitate tot ceea ce i se atribuie în

Vechiul Testament (potopul şi alte distrugeri. El a făcut toate acestea
pentru a stăvili păcatul. Acestea însă nu se petrec în lumea noastră,
ci în cealaltă, în lumea sa paralelă. (ideea de lume paralelă e preluată
de la Marcion).

El acceptă Scriptura integral, care însă se aplică lumii celeilalte,

paralele, în care au loc şi evenimentele din viaţa lui Hristos. În acest
univers paralel s-a născut Hristos, a pătimit, a fost răstignit, a murit şi
a inviat.

Mîntuirea e posibilă prin trecerea sufletelor dintr-un trup în altul.

Culianu consideră că această idee poate fi origenistă. Ea însă ar
putea avea rădăcini în hinduism (n.a. mocsa, ieşirea din ciclul
reîncarnărilor).

Carte: Ioan de Lugio se pare că aparţinea acelei facţiuni a radicalilor

care credea Iadul este în această lume; că nu există Judecată, nici
Iad, nici Purgatoriu, ceea ce înseamnă că deja sumtem în iad, că
deja suntem judecaţi.

Concluzii prinvind catharismul.

Catharismul monarhian e o variantă bogomilică

37
 38

Cel radical îşi are originea în cercuri de intelectuali, care au interpetat

chatarismul în manieră dualistă.

Origenismul şi catharismul

Formele de origenism în catharism sunt combătute de Epifanie,

Ieronim şi Teofil al Alexandriei.

Epifanie. Polemica lui şi argumentaţia că origenismul nu a ifulenţat

chatarismul se axează pe patru puncte:
El le reproşează origeniştilor:
a. crededinţa că trupul învierii nu e identică cu trupul de carne.
Trupul înviat nu mai are legătură cu trupul de dinainte de înviere.
b. Faputl că sunt subordinaţionişti
c. Că sufletul uman preexistă. Că aceste suflete preexistente ar fi
îngeri şi puteri superioare, că ele au comis păcate şi de aceea au
fost închise în trupuri,pentru a fi pedepsite. Dumnezeu le-a trimis
în lumea de jos pentru a fi pedepsite, ca primă judecată.
d. Apocatastaza, ca toate sufletele se mântuiesc.

Ieronim găseşte şi el capete de acuzare împotriva catharilor

(origenişti).
a. că socoteau apele despre care Scriptura spune că se află
deaspura cerurilor sunt puteri sfinte şi superioare, iar cele aflate
pe pamânt şi sub pământ erau puteri inferioare şi demonice.
b. Că Soarele, Luna şi stelele sunt suflete raţionale,creaturi
odinioară incorporate, ulterior supuse corporalităţii, care vor
scăpa cândva de corpuptibitate.

Teofil al Alexandriei vine şi el cu completări şi reproşează în 402

credinţa catharilor origenişti că

a. trupurile înviate nu sunt incoruptibile, că ele rămân tot

corporale. Aceste suflete trebuie să suporte o a doua moarte
care desăvârşeşte distrugea completă a materiei.
b. Hristos va fi răstignit a doua oară din caza demonilor şi a
răutăţii creaturilor superioare.

38
 39

(Obs. A doua răstignirre a fot folosită metaforic de literatura

ortodoxă ).???

c. el îi acuză pe origenişti că sunt encratiţi, că ei condamnă

căsătoria şi proceaţia.

Cu excepţia subordianaţionismul şi antisomatismul, majoritatea

acestor idei se găsesc în gândirea lui Evagrie Ponticul. Dimpotrivă,
pentru el, trupul este cel mai preţios instrument al mântuirii.

O serie de idei ale lui Evagrie Ponticul au fost importante pentru

catharii radicali, care i-au ifluenţat.

1.Evagrie vorbeşte despre pluralitatea lumilor. Există astfel o lume

a îngerilor, una a oamenilor şi alta a demonilor.
( această gândire ar la ideea i că nu ar mai exista Cosmos,lume,
în care s-ar putea manifesta Sf. Treime).
.Orice materie raţională, (îngeri, oameni şi demoni), orice intelect
căzut posedă un trup compus din patru elemente, fiind aşadar într-
o oarecare măsură şi materiale: apă, foc, pamânt şi aer.
Ceea ce le deosebeşte e doar proporţia diferită a celor 4
elemente.
La îngeri predomină intelectul şi focul,
La oameni, pământul şi concupiscenţa,
La demoni, mânia şi aerul.

2.Dacă prima creaţie a avut ca obiect natura pur inteligibilă, păcatul

acesteia l-a determinat pe Dumnezeu să creeze trupurile, ca a doua
creaţie.
Adică, lumea vizibilă şi sensibilă – corpurile şi lumile- a format
obiectul unei a doua creaţii, diferită de prima. Prima a avut ca obiect
doar intelectele, naturi pur inteligibile.
Crearea corpurilor e legată de căderea sufletelor din cer. ( a
intelectelor?. Idee preluată de la Platon).
A doua creaţie însă nu e rea.

3. Crearea trupurilor e precedată de o primă judecată, „judecata

dintâi”, care va fi urmată de multe altele. Cea din urmă va
însemna dispariţia definitivă a corporalităţii. Când totul va fi
supus lui Hristos, domina acestuia va lua sfârţit.
39
 40

Trupul învierii va avea o formă sferică, precum andorgiul lui

Platon, (n.a. cu patru mâini şi patru picioare, care e despărţit de
Dumnezeu în două din dorinţa androginului. Acesta apoi işi caută
jumătatea, simtindu-se mereu neîntreg)

Carte: Faţă de catharismul radical, bogomilismul şi chatarismul

moderat nu au fost puţin influenţate de origenism, cu excepţia:
- Subordinaţionismului, implicit la bogomili şi devenit explicit la
caharii moderaţi
- Şi cădererea sufletelor angelice în trupuri.

Spre deosebire de cathari, bogomilismul:

- e traducianist
- ignoră chestiunea corporalităţii ingerilor
- nu înmulţeşte numărul judecăţilor
- nu neagă omnipotenţa, atotputernicia, lui Dumnezeu.
- Prevede bipartiţia lumii cu plecare de la o singură creaţie.
Carte: Nu există un raport direct între bogomilismul bizantin şi
origenism. Singura doctrină care pare comună este cea a trupului-
mormânt- „îmbrăcăminte de piele”, care înveleşte sufletul căzut.
Ideea e una platonică şi bogomilii se puteau inspira direct din Platon,
fără a împrumuta această idee de la origenism.

Catharii radicali imprumută de la origenism, următoarele trăsături pe

care le adapteză celor două principii dualisteŞ

- preexistenţa sufletelor
- corporalitatea îngerilor
- dubla creaţie şi lumile paralele
- mai multe judecăţi
- trupurile învierii
- negarea atotputerniciei lui Dumnezeu şi deci a liberului –arbitru,
- subordinaţionismul şi căderea sufletelor în trupuri sunt idei
comune origeniştilor, catharilor monarhieni şi celor radicali.

4.Vegetarianismul la cathari
Se impune pentru cathari din două motive:

a. primul, că e moştenit de la bogomili , care interziceau orice

hrană provenită prin naştere ( deci rezultată din concepţia
40
 41

oamenilor şi a animalelor, considerate diabolice. Prin urmare,

nu mâncau nici brânză, nici ouă.
b. E legat de teoria reîncarnării în trupuri de animale.
c. Mâncând fereza- hrană de animal – cineva ar putea să-şi
mănânce proprii părinţi, care s-ar fi putut reîncarna în acel
animal. E şi o reîncarnare în plante şi minerale, la hinduşi.
Peştele nu e interzis, poate pentru faptul că nu se înmulţeşte prin
acuplare, sau poate pentru că nu are sânge, deci nu are spirit.....
Numai că peştele are sânge.
Spiritele evită reîncarnarea în peşti, pentru că trupurile peştilor sunt
marcate de LEGEZA- urâţenie, ca şi reptilele şi nevertebratele.

5. Spiritele care pleacă din trupurile oamenilor neiniţiaţi în credinţa lor

se reîncarnează în animale lipsite de raţiune, sau chiar în păsări, şi
trec dintr-un trup în altul.
Ideea exclusivităţii ( a unui fel de iniţiere, de ezoterism) e prezentă şi
azi în noile mişcări religioase.
Exclusivismul pleacă de la ideea că se pot mântui doar cei care
aparţin unei anumite mişcări, grupări religioase.
Ortodoxia nu admite ideea exclusivităţii, dar ideea mântuirii trebuie
nuanţată, pentru a evita faptul ca rătăcirea cea de pe urmă să fie mai
gravă decât cea dintîi.
Biserica ortodoxă oferă posibilitatea mântuirii, nu obligă.
Ea nu leagă mântuirea de apartenenţa la ea, pentru că toţi oamenii
sunt chipuri ale lui Dumnezeu, dar iubirea lui Dumnezeu nu e
sinonimă cu mântuirea tutror oamenilor.

Omul se poate mântui prin legea naturală (cine nu are Lege se poate
mântui prin ale legii, facând ale legii în mod natural,firesc, neştiind de
Lege).
Orice om poate face binele, pentru că are în el chipul lui Dumnezeu.
Tâlharul de pe cruce, sutaşul, samarineanca, etc, sunt cazuri de
mântire în afara Legii.
Pr. Stăniloae spune că în confesiunile creştine se manifestă adevărul
în forme diferite, însă adevărul total, absolut, e prezent în teologia
ortodoxă şi nu se negociază.
Pornind de la ceea ce spune Iisus, că în Casa Tatălui Lui multe
lăcaşuri sunt, Pr. Stăniloae interpretează că acestea reprezintă o
apropiere mai mare sau mai mică de adevăr, aşa încât confesiunile
creştine sunt şi ele mai aproape sau mai departe de adevăr. Prin
41
 42

urmare şi adepţii lor se pot mântui.. El mai spune că doar în

Ortodoxie, adevărul este total, căci Biserica Ortodoxă e deiplină.
Lîcaşurile arată că există o ierarhizare în Rai. Şi Iadul este ierarhizat.
Ele nu sunt liniare, uniforme.

Pr. Stăniloae mai spune că există posibilitatea mântuirii şi în religiile

necreştine, pentru că au chipul lui Dumnezeu şi că legea facerii
binelui în mod firesc este în conştiinţa tuturor.

Avantajele Ortodoxiei faţă de celelalte confesiuni:

- universalitatea mântirii
- oferă mediul ideatic controlabil, pe care împlinindu-l suntem
siguri că ajungem la mântuire.
Ortodxia e calea sigură ce duce la mântuire.

6. cele trei principii negative inamovibile ale perfecţilor cathari

(care nu se pot modifica, mişca, sunt de neatins).

a.In nullo casum jurant, să nu juri în niciun fel

b. nullo modo occiderent, să nu ucizi în niciun fel
c. non tangunt aliguam mulierem, să nu atingi în niciun fel o
femeie.

Sa nu ucizi în niciun fel era legat de reîncarnare. Ei cred că

spiritele care se retrag din oamenii neiniţiaţi se refugiază în
animalele lipsite de raţiune şi chiar în păsări şi trec dintr-un trup în
altul. Prin urmare, catharii nu mâncau şi nu atingeau carnea,
brânza, ouăle, nici altă fiinţă născută din carne, prin acuplare.

7.În interpretarea cathară a prologului Evangheliei după Ioan, nihil

(nimic) este substantiv , nu adverb.
Textul sună aşa. „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a
făcut” . Substantivându-l se înţelege că fără El, nimic s-a făcut.
(Prin Cine?, ne arată modul adverbial, modalitatea, felul, Calea,
prin care toate s-au făcut şi fără El, ca şi Cale, existenţă din veci a
Lui, nimic nu s-a făcut. Substantivarea arată că exact contrariul, o
exegeză inversă: „fără El,s-a făcut nimicul”, „toate lucrurile au fost
făcute fără El”. Pentru că toate lucrurile nu sunt altceva decât
nimic.
Fără El s-a făcut Nihil, adică lumea vizibilă .
42
 43

(Ideea că lumea vizibilă e nimic apare in hinduism. Maya, totul e

iluzie, un vis. În unele secte hindue, la moartea soţului, femeia era
arsă pe rug, pentru că ei considerau că existenţa ei fără soţ era
ilogică, fără sens. Ea trebuia să-i slujească şi după moarte)

Nihil unum purum nihil- Nimicul cel mai pur.

(Nihilismul apare la cathari, nu în sec. Xvi, cum spun unii istorici.

Un autor cathar, scria la 1224 că Ioan a spus în Evanghelii că :
prin El s-au făcut toate lucrurile şi fără El –sa făcut Nihil- lumea
vizibilă. (n.a e o contradicţie aici. Dacă prin El s-au făcut toate,
atunci cum putea să se facă şi nimic. E clar că a doua parte a
frazei o explică pe prima).

9.Diferenţa de credinţă dintre catharii monarhieni şi cei radicali e

dară de semnificaţia termenilor de creator şi factor
Pentru monarhieni, Dumnezeu e Creatorul a tot ceea ce există,
incluzând şi materia primordială, iar Diavolul e Factorul,
Modelatorul lumii vizibile, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. (de aici
caracterul non-dualist al credinţei monarhienilor.

Radicalii consideră că termenii creator şi factor sunt sinonimii, că

cei doi sunt identici.
Princpiul Răului împlineşte ambele funcţii, şi de creator şi de
fondator.
Bunul Dumnezeu e şi el creator şi factor , dar al unei lumi paralele.
(n.a. Deşi nu era nimic în afara lor, fiecare e tot, ceea ce pare o
contradicţie, o imposibilitate logică.)

Bogomilismul e pseudodualist, neatribuind diavolului niciun rol în

creaţia lumii.
Catharismul este cu atât mai mult pseudodualist. Vorbim de un
caracter nondualist al doctrinei catharilor monarhieni, care spun că
lucrarea Diavolului se petrece cu îngăduinţa lui Dumnezeu.

Dacă celelalte trăsături catharilor moderaţi (encratismul,

vegetarianismul, antinomisul) nu se regăsesc decât în religiile
dualiste, catharii moderaţi pot fi consideraţi şi ei pseudodualişti.

43
 44

În privinţa eticii şi a practicii, , atât la monarhieni cât şi la radicali

rădăcinile sunt înbogomilism.

Culianu insistă că această învăţătură a fost promovată de un grup de

intelectuali asceţi prin sec. XVI. Acesta idee e greşită, pentru că
vedem că ea a apărut încî din periaoda catharilor.

Cu privire la exegeza inversă a V.T, cele două religii cathare continuă

să activeze posibilităţile inerente sistemului, pornind de la soluţii vechi
din marcioninsm, mahiheism şi bogomilism.
Majoritatea catharilor ăl identifică şi ei pe Dumnezeul V. T cu Diavolul,
ca şi maniheiştii şi bogomilii.
Revoluţionară în ceea ce priveşte exegeza inversă este Şcoala lui
Ioan de Lugio.
El acceptă realitatea ambelor testamente, dar în altă lume decât cea
de aici, ci în una paralelă- care deşi superioară lumii de aici rîmâne
rea fiind coruptibilă.

În lumea de aici nu-şi mai găsesc locul acţiunile miraculoase din

Biblie.
Acest gânditor cathar activează o posibilitate singulară în ceea ce
priveşte exegeza inversă, şi anume inversarea inversări). Pentru el,
Biblia este absolut falsă pentru această lume (care este polul pozitiv
al exegezei inverse), (n.a pentru că lumea era considerată rea, ceea
ce înseamnă că fusese deja negată anterior?).
.
Ea e valabilă însă pentru altă lume, cu altă corporalitate, lume pe
care din Vechiul şi Noul Testament o descriu exact, riguros ( polul
negativ al exegezei inverse, negarea negaţiei).
Negarea negației = una dintre cele trei legi dialectice principale,
potrivit căreia dezvoltarea se prezintă ca o înlănțuire de negații
dialectice. (Platon şi Aristotel)
Ceva este prezentat ca negaţie şi apoi este negat şi tot aşa.

Această teză prin care inversează inversarea este cea mai originală
pe care catharismul o aduce sistemului.

(Minunile din Scriptură i-au fascinat pe unii, iar pe alţii i-au

scandalizat: unii teologi au socotis Scriptura o colecţie de
mituri,pronind de la abundenţa minunilor
44
 45

Minunea- restabilirea omului de către Dumnezeu.

Minunile îi aparţin în exclusivitate lui Dumnezeu- ca putere şi iniţiator.

Conţinutul efectiv al minunii: ea nici nu depăşeşte, nici nu încalcă

legile firii.
Minunea restabileşte echilibele maltratate prin păcat).

În funcţie de loc, de personalitaţi sau documente, catharii radicali sunt

numiţi ALBANENSENS, ALBIGENZI. Sunt cei care aderă la doctrina
catharilor provensali din Alpi (la nord-este de Toulouse.
(((( Net. Catharii (cunoscuți în istorie și pe numele de albigenzi –
Albigeois), se numeau între ei comunitatea „bărbaților și femeilor
bune”. Doctrina cathară a apărut în secolul al X-lea, în sud-vestul
Franţei, în regiunea Languedoc din munţii Pirinei și s-a răspândit
ulterior în întreaga Europă de Vest.
Catharii trăiau în marile orașe episcopale – Toulouse, Albi,
Carcassonne, Narbonne, dar și pe domeniile aristocrației rurale)))

Albigenzii erau formaţi din două segmente:

a- albigenii lui Balasinanza, episcop de Verona
b- şi cei ai lui Ioan de Lugio- din Bergamo.(radicali)

Catharii moderaţi sunt numiţi Garattenses, de la Garattus, episcop de

Concorezzo
Sau Concorici barnolenses, de la Barno
(Francezi sau cei ai episcopului Caloianees)

Istoria cathară.

Izvoarele documentare ale catharilor moderaţi, se bazează în mod

deosebit pe Interrogatio Johannis, iar cele ale catharilor radicali se
bazează exclusiv pe Liber de duobus principiis.

La 28 dec 1022, o misiune bogomilă e arsă pe rug la Orleans. Sunt

primii eretici din Occident osândiţi la moarte prin ardere.
Mişcarea nu a putut fi controlată exrtindzându-se cu o forţă foarte
mare..

Idealul cathar era dispariţia umanităţii (azi karma), prin sinucidere şi

refuzul de a avea copii.
45
 46

Ura împotriva vieţii apare în aproape toate sistemele dualiste. Ele au

perenitate şi le întâlnim şi azi.

Ei condamna intimitatea între soţ şi soţie.

Procedura…..

După o lungă ucenicie avea loc ceremonia admiterii- CONVENTA sau

CONVENIENTA.
Aceast ceremonie era urmată de CONSOLAMENTUM, care se
săvârşea înaintea morţii sau mai devreme, în urma căruia primitul
devenea desăvârşit prin punerea mâinilor.
Dacă cel primit recădea în păcat, I se anula calitatea de desăvârşit.
Unii desăvârşiţi practicau ENDURA, lăsându-se să moară de foame.
În sec XII, la sugestia Papei Inocenţiu al III-lea, Sf Dominic
întemeiază Ordinul fraţilor Predicatori (1221), dar fără rezultat. (n.a.
Romano-catolicii il cinstesc pe Sf. Dominic).

În 1207, Papa proclamă cruciada împotriva albigenzilor, care durează

până în 1229, cu reluări successive până în 1330, când Biserica
Chatară franceză şi-a încetat existenţa. Catharii acestei Biserici au
fost exterminaţi.

Ca ironie, e singura cruciadă victorioasă

Primul efect de ordin religios a fost creşterea explozivă a Ichiziţiei,
care se instaurează în Europa Occidentală şi Centrală, controlând
totul.
(((( Ortodox wiki.
Inchiziţia a fost o organizaţie judiciară înfiinţată de papalitate sau
uneori de guvernământul secular[1] pentru a găsi, a judeca şi a
condamna pe cei presupuși vinovaţi de erezie[2]. Inchiziția a funcţionat
între secolele XII-XIX, în Europa Occidentală și în Biserica Romano-
Catolică. Mult timp Biserica s-a arătat ostilă torturii (pe care
tribunalele laice o admiteau); dar în sec al XIII-lea, ea a fost admisă şi
în procedura justiţiei eclesiastice. În 1252 papa Inocenţiu al IV-lea a
autorizat inchizitorii să folosească tortura în cazul ereticilor neclintiţi.
Este dificil a determina cât de des era folosită această practică în
sec.al XIII-lea dar inchiziţia a aprobat tortura în procesul cavalerilor
templieri, un ordin militar religios, în 1307.)))

46
 47

Inchiziţia e o pată teribilă pe obrazul Bisericii catolice.

(În Răsărit nu a fost Inchiziţie, deşi şi aici erau eretici.

Ea a fost favorizată în Apus, pentru că aici era o conducere teocratică
(teocraţie- conducerea nemijlocită a lui Dumnezeu. Teocraţia a existat
la evrei până la Saul (Regi).
Inchiziţia a fost favorizată şi de faptul că a existat o rigoare juridică
exagerată în Apus (tortura era acceptată de legile laice)
În Apus “fiozofia a fost bomba teologiei”- Pr. Stere
Cea platoniciană şi aristotelică. În timp ce filozofia platonică era
mistică, mai abstractă, punând acent pe epistimi, cea aristoteliană
are o viziune ştiinţifică, fizică, matarială.
În reprezentările picturale, Platon arată cu degetul spre cer, în timp ce
Aristotel, spre pământ.

Răsăritul nu rămâne la raiunea exclusive raţională, catafatică a

cunoaşterii, specifică Apusului. Răsăaritenii au mers până la
apofatism, ca o formă complementară a cunoaşterii catafatice.

În teologia catolică, apofatismul e o negare a afirmaţiilor positive

despre Dumnezeu. E structurată pe negaţie, fiind o teologie negativă.
Nu depăşeste stadiul gândirii raţionale, nu trece la experierea lui
Dumnezeu.

În Răsărit, apofatismul are un conţinut legat de asceză şi are legătură

cu experierea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e o realitate abstractă,
poate fi experimentat la nivelul Persoanei.

Relaţia catafatic (raţional)- apofatic(supraraţional)….

Ele sunt complementare. În apofatism se găsesc elemente catafatice

şi invers.

În Răsărit nu a fost înfiinţată Inchiziţia, pentru că ortodoxia a lăsat

omului libertatea de a allege, de a opta.

Relaţia teologie-ştiinţă.
Inchiziţia a apărut în contextual acestei relaţii.

47
 48

Răsăritul nu a condamnat Ştiinţa, pentru că teologia are o structură

ştiinţifică, tot aşa cum ştiinţa are o structură, o dimensiune, teologică..
Teologia e şi ştiinţă, şi ştiinţa e şi teologie, pentru că ambele pleacă
de la acelaşi principiu al raţiunilor divine în om şi în lume. Dumnezeu
a pus în toate raţiunile Sale în existenţă de la începuturile ei.
Ştiinţa cercetează raţiunile prezente în materie şi finalităţile ei. Ea a
ajuns azi la concluzia că ideea transfigurării materiei este posibilă.
Prin urmare, Ştiinţa şi Teologia sunt complementare. (n.a. raţiunea nu
poate fi la acelaşi nivel cu experierea lui Dumnezeu, care se face
doar prin teologie, nu prin ştiinţă).

Din relaţia lor, ambele câştigă.

În Epoca luminilor, oamenii credeau că ştiinţa îşi piere statul de ştiinţă

dacă face referire la transcendent. S-a ajuns aici prin separarea
radicală a ştiinţei de teologie.
Aşa ajunge raţiunea normă a realităţii şi singura care poate explica
totul. Iluminiştii considerau că transcendentul e o idée inventată de
Biserică pentru a manipula
În Răsărit, Revelaţia era norma obiectivă a realităţii.

Până la începutul sec. XVIII, toţi oamenii au fost profund credincioşi.

Ierurgii :Sfintirea cea Mare si Sfintirea cea Mica a apei, slujbe de

sfinţire. Slujbă bisericească de binecuvântare și de sfințire a
oamenilor și a lucrurilor, care se săvârșește în diferite împrejurări
(sfințirea apei, binecuvântarea caselor, înmormântare, parastas etc..

Epicleza. Invocarea Sf. Duh în tipul Slujbei la punerea înainte a

darurilor, pentru ca acestea să se prefacă în Trupul şi Sângele
Mîntuitorului.

Sunt multe opinii despre Sfintele Taine în Bisericile

Protestante. Totuşi majoritatea teologilor protestanţi văd
Tainele ca simboluri sau reamintiri are harului care deja ni s-
a oferit

48
 49

La catolici. Substanţa este realitatea care există nu în altceva, ci în

sine însuşi. De exemplu, un arbore, un motan, un om sunt substanţe
pentru că există în ele însele. Însă dimensiunile, culoarea şi
proprietăţile lor sunt cu siguranţă realităţi, dar nu există în ele însele,
ci în altceva. De exemplu, culoarea motanului nu există în sine însăşi,
ci în motan. Spunem atunci că o culoare nu este o substanţă, ci este
ceva care există în substanţă şi aparţine substanţei. Cercetătorii
(filozofii) numesc această realitate accidenţi, din latină „accidere„,
care înseamnă „a se întâmpla, a avea loc”. Accidenţii, s-ar putea
spune, sunt întâmplători în substanţă. Dar cum acesta este un cuvânt
puţin mai dificil, de obicei, în loc de accidenţi, se vorbeşte de specie
sau chip.

Înseamnă că în Euharistie substanţa pâinii şi a vinului devin trupul şi

sângele lui Isus, în timp ce accidenţii rămân neschimbaţi, adică
specia sau chipul pâinii şi al vinului. Deci dimensiunea ostiei nu se
schimbă, nu se schimbă culoarea, mirosul şi gustul, pentru că toate
acestea sunt accidenţi sau specii. Dar ceea ce se schimbă este
substanţa. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vin.

Isus rămâne prezent până când aceste specii păstrează şi menţin

aspectul pâinii şi al vinului. De aceea când primim sfânta ostie, Isus
rămâne prezent în noi până când speciile euharistice sunt asimilate şi
deci distruse de organismul nostru. În mod normal speciile
euharistice durează circa un sfert de oră după împărtăşire. Ar trebui
să nu uităm aceasta şi să prelungim un pic colocviul cu Isus, în loc să
fugim în grabă din biserică după ce ne-am împărtăşit. Se povesteşte
că sfântul Filip Neri a spus la doi ministranţi să meargă cu lumânările
aprinse după un om care a ieşit imediat din biserică…!

In secolul al XlII-lea, in perioada Cruciadelor, calugarii latini, care

duceau activitatea de prozelitism in Rasarit, observand existenta
epiclezei la ortodocsi, in necunostinta de cauza, s-au scandalizat si i-
au invinuit pe acestia de inovatie. Din acest moment a inceput
controversa pe tema epiclezei, controversa care a antrenat un mare
numar de teologi atat din Rasarit, cat si Apus. Teologii apuseni s-au
vazut in imposibilitatea de a nega universalitatea epiclezei
in Biserica primara; dar pentru a salva valoarea cultului si a
conceptiei lor referitoare la transsubstantiere au cautat sa diminueze
49
 50

importanta si valoarea epiclezei. Semnificativ este faptul ca daca

Ortodoxia are in ce priveste valoarea epiclezei, o conceptie unitara,
in teologia apuseana au fost formulate mai multe teorii, ceea ce
arata ca, oricum, aceasta tentativa este destul de dificila si pentru
teologii romano-catolici de valoare, fapt marturisit chiar de catre unii
din ei.
In Biserica Ortodoxa se afirma in unanimitate ca painea si vinul "se
prefac in adevarata natura a Trupului si Sangelui lui Hristos, prin
lucrarea Sfantului Duh".
In general, parerile teologilor romano-catolici cu privire la epicleza
se pot grupa in cinci teorii mai importante:
1. Epicleza are numai rolul de a cere intarirea eficacitatii Euharistiei
in viata spirituala a credinciosilor.
2. La prefacere participa si trebuie invocate toate Persoanele
Sfintei Treimi si de aceea trebuie invocat si Duhul Sfant, cu toate ca
Darurile sunt prefacute numai de Fiul, prin cuvintele de instituire.
3. Preotul repeta fidel tot ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Cu
toate ca Darurile se prefac la cuvintele de instituire, preotul continua
cu invocarea euharistica pentru a fi asemenea Mantuitorului, Care a
conclucrat atunci cu Tatal si cu Duhul Sfant, prin rugaciunea de
multumire sau binecuvantare pe care a rostit-o.
4. Epicleza are rolul de a face viu, de a "invia" Trupul existent deja din
momentul rostirii cuvintelor de instituire.

5. A cincea teorie este cea formulata de teologii Bisericii Romano-

Catolice in urma si in spiritul Conciliului II Vatican si va fi prezentata
mai pe larg in ultimul capitol al prezentei lucrari.

ERMINÍE (< ngr.) s. f. 1. Tâlcuire, interpretare, explicare a unui text

religios. 2. Manual de pictură bisericească bizantină, care se ocupa în
special de canoanele iconografiei teologice (compoziția scenelor,
reprezentarea chipurilor, poziția suitei de texte care le însoțea etc.).
Cea mai cunoscută e.aparține lui Dionisie din Furna (sec. 18). Au
circulat în Țările Române în perioada medievală și în epoca modernă.

50
 51

Curs 4. 18.03.2019.

Destinul gnostic antropologic şi cosmologic.

Culianu spune că gnosticii au fost pesimişti, victime ale crizelor şi
trage concluzia că toate acestea se pot regăsi în psihologia
repezentanţilor la vârf ai dualismelor.

Spune Culianu că singurul păcat al gnosticilor este gânirea şi îi

coniseră campioni ai gândirii libere. Ei sunt campioni ai gândirii libere.

Concluzia: dintr-un sâmbure, ca şi Geneza, gnoza se preface într-un

arbore care începe să se ramifice perpetuu.

Culianu încercă să dea o explicaţie a pesimismului în acest fel.

a. Teologic, în opinia Pr. Stere nu asta e explicaţia pesimismul
antropologic funciar si cosmologic al dualiştilor este a lipsei de
raportare la norma obiectiva a realitatii.
Ei nu se raportează de fapt la nicio dogmă, la niciun principiu.
Din perspectiva lui Culianul, aceasta neraportare la nimic, face din ei
campioni ai gândirii libere. El spune ca orice sistem de gândire, orice
opinie, reprezintă optiuni egale ca valoare . prin urmare, fiind egale,
nu ai dreptul sa spui ca o anume opţiune este rea, inumană sau in
dezacord cu viata.
El mai spune ca ideile acestea, sistemele acestea, se aseamănă
fmult cu jocurile sau datul cu zaruri, până ajungi la o variantă, la
două, la şase, etc. E o simplificare grotescă.
Pentru el toate ideile sunt justificabile în noţiuni şi în finalitatea lor.
Ei nu se raportau la nicio valoare, la niciun criteriu. La nicio norma,
deci nu se raportează la ceea ce noi numim norma obiectiva a
realitatii.

b.Pesimismul lor antropologic şi cosmologic este specific nu numai

dualismelor. Îl găsim şi în ştiinţă acest pesmism antropologic, care de
multe ori este mai grav decât cel al dualismelor. E mai grav şi mai
rudimentar, eum este teoria evoluţionistă a lui Darwin. El spune că
omul se trage din maimuţă, dar ceea ce este mai grav e că susţine că
evoluţia durează etern, iar acest concep al evoluţiei perpetue l-a
iniţiat Aristotel. Din cauza asta, din perspectiva antropologiei ştiinţifice

51
 52

sunt excluse din sistem ideea devaloare, ideea de finalitate. Vorbim

aici şi despre hayard, care e luat în calcul de teoriile moderne

Stiinţa mai afirmă că Universul a inceput cu o explozie şi va sfârşi

prin colaps, ecpylos, ardere. Big+beng

c. Numai ştiinţa a depaşit pesimismul...şi azi, sunt. creştini care

consideră că trupul este rău şi lumea este rea.

Oamenii de ştiinţă se raportează la nimic, asta înseamnă „campioni ai

gândirii”.

Eu ca teolog mă gândesc că revelaţia primordială nu e uitată în

totalitate. Subconştientul uman a păstrat amintirea Edenului necăzut.
Omul se complace cu Edenul cazut şi ajunge la concluzia că totul
este etern rău şi ireparabil . Raiul nemaiputân fi refăcut, greşeala fiind
abisală, singura soluţie e distrugerea.

Naşterea nihilismului. Procesul nihilist.

Cuvântul nihilism vine de la nihil, care înseamnă nimic.

Nihilismul neagă orice valoare ,realitate sau existenţă transcendentă
şi nu acordă importanţă decât morţii şi distrugerii. Devine o
problematică filozofică propriu-zisă odată cu Nietzsche, care vede în
această devalorizare consecinţa logică a mai mult de 20 de secole
de istorie occidentală decadentă.
După Nietzsche , nihilismul pune punctul final, negând valorile
fundamentale ale vieţii, la care participă în acelaşi timp filozofia,
morala clasică şi morala tradiţională creştină, religia creştină şi ştiinţa
modernă. Deci, e o consecinţă firească, ptr nietzsche, care îşi
găseşte fundamentarea prin proclamarea nihilului.

2. Esenţa nihilismului este legată de problema morţii lui

Dumnezeu, proclamată de Nietzsche în „Ştiinţa veselă”, în
1882, aforismul 125.
Ce înseamnă moartea lui Dumnezeu? Nietzsche se foloseşte de un
personaj pe care îl numeşte Nebunul. Acest nebun îl caută pe
Dumnezeu într-o lume în care mulţi nu mai cred în El. Pentru acest
motiv îl ridiculizează pe nebun şi spune că Dumnezeul pe care-l
52
 53

caută s-a ascuns, a plecat, doarme, s-a pierdut ca un copil,

etc....Ideea căutării unor valori apare la filozoful cinic Diogene
Laertios (Diogene a fost sclav şi când a vrut să fie vântut de stăpânul
său a întrebat mulţimea care venise la licitaţie: care dintre voi vrea
să-mi fie stăpân? Alt moment impresionant cu Diogene!El a fost
contemporan cu Alexandru cel Mare, care a auzit de el şi a vrut sa-l
vadă. Şi cand a ajuns la Diogene, acesta ieşise din butoiul în care
locuia să stea la soare. Alexandru ii spune sa-i ceară orice, că el îi va
da orice-i va cere. Diogene i-a răspuns: „Dă-te la o parte, pentru că-
mi iei ceea ce nu poţi să-mi dai!”,adică lumina soarelui. E fascinant.
Şi a treia poveste foarte interesantă:
Diogene umbla ziua pe străzile Atenei cu un felinar. La intrebarea
celor care-l întâlneau :”Ce cauţi?”, el răsundea: „Caut un om!”.

La fel şi nebunul lui Nietzsche, după ce se confruntă cu mulţimea

care nu mai credea în Dumnezeu îi spune că Dumnezeu nu mai
există, pentru că noi l-am omorît.
Ideea negării transcendenţei a început să se manifeste odată cu
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Până atunci nimeni nu s-a gândit să
conteste existenţa transcendenţei.

Moartea lui Dumnezeu, deci, înseamnă că transcendenţa care a

dominat cultura europeană şi-a pierdut valoarea şi eficienţa,
nemaputând fi o sursă de energie vitală şi viabilitate.
Dacă Dumnezeu a murit, lumea nu mai e dependentă de
transcendenţă, dar ceea ce e lipsit de transcendenţă este neantul sau
acel nihil cathar.
Deci moartea lui Dumnezeu presupune eliberarea omului de în
neant. Neantul, în viziunea s, înseamnă absenţa unei lumi
suprasensibile cu putere de constrângere.

După Heidegger, Nietzsche îşi înţelege, construieşte,filozofia ca pe o

mişcare antimetafizică. (antiplatoniciană). Pentru el, lumnea
occidentală înţeleasă ca platonicism, s-a sfârşit. Dumnezeu a murit şi
deci nu-i mai rămâne omului nimic după care să se poată orienta.
Heidegger trage concluzia că nihilismul e o mişcare istorială.
Mişcarea istorială presupune o anumită finalitate în comparaţie cu
accidentalul istoric – contingentul istoric.
Nu învăţătura sau opinia unei persoane sau a unui grup de persoane.

53
 54

Nihilismul mişcă istoria ca un proces fundamental recunoscut în

destinul popoarelor occidentale şi al lumii întregi intrate în sfera
gândirii moderne.
Nihilismul nu e aşadar un fenomen istoric sau un curent spiritual care,
în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfăţişa alături de alate mişcări
spirituale, cum ar fi creştinismul, umanisul ori iluminismul.
În eşenţa lui, nihilismul e mişcare fundamentală a Istoriei
Occidentului, e mişcarea universală a tuturor popoarelor, înghiţite în
sfera de influenţă a Timpurilor Moderne.
3. Pierdera brutală a tuturor valorilor tradiţionale bulversează
întreaga istorie a umanităţii şi , pentru a face faţă, omul trebuie
să se autodepăşească tinzând către Supraom.
Ideea Supraomului a influenţat nazismul şi comunismul.
Nietzsche nu rămâne aici. El spune că dacă filosofia presupune o
nevoie constantă de adevăr, această nevoie trebuie asociată cu
nevoia de putere.
Procesul de cunoaştere nu trebuie disociat de eroare, care e condiţia
funciară a vieţii.
Prin urmare, eroarea e matricea cunoaşterii; cu cât greşim mai mult
cu atât suntem mai inteligenţi.

4. Pentru a ieşi din impas, unii au propus acceptarea raţiunii ca

substitut al transcendenţei, deci înlocuirea transcendenţei cu
raţiunea umană.
Rămâne deci alternativa de a considera nihilismul o putere activă
căreia trebuie să-i devenim instrumente.
Putere activă pentru Nietzsche înseamnă „o construcţie care constă
în distrugere”, adică a deconstrui.
( Deconstructivismul este un concept introdus de filozoful Jacques
Derrida, care suține că observarea unui fragment oarecare dintr-un
context este lipsită de sens.
Acest concept urmărește importanța întregului în sensul desființării
opozițiilor pe baza cărora este fundamentat, precum și demonstrarea
complexității ireductibile, instabile a părților sale.
Derrida a fost membru al Şcolii de la Frankfurt)

Nietzsche spune că nihilismul e

54
 55

a. o devalorizare a valorilor superioare (în 1882, când în Rusia

deja comunismul luase amploare. Din punctul luji de vedere,
ceea ce se întâmpla în Rusia definea ideea de nihilism.
b. N spune că socialismul sau tirania celor umili şi mai proşti,
adică superficiali, invidioşi,, a comedienillor rataţi este
consecinţa ideilor moderne şi a anarhismului, reprezentând
perfecta desăvârşire a nihilismului. El e acceptat de cei care nu
se mai raportează în niciun fel la valoare.
c. Nietzsche mai spune că nihilismul constituie însăşi logica
istoriei occidentale de la instaurarea platonismului. El vorbeşte
de un nihilism inconştient sau larvar, al metafizicii platonice,
care, afirmând nişte valori superioare dintr-o altă lume,
devalorizează lumea aceasta, şi viaţa o demonizează şi o
refuză.
Acest nihilism inconştient sau larvar, numit de el nihilism pasiv, a
evoluat în istoria culturală europeană, manifestându-se ca nihilism
activ, care a dus la distrugerea brutală a realităţilor şi raportarilor ,
a metasistemului.
Dezgustul de a trăi, descris în literatura sec 19,
Obososeala şi un anumit sentiment de neputinţă realizează
această pierdere de sens.
Acestea sunt consecinţe ale dualismelor ce nu au legatură cu
Revelaţia.
Ce-l face pe om sa creadă că nimic nu mai e nou, nimic nu mai e
de dorit, disperare cronică ?
- Îşi are radăcina în ideea platonică ce promova realităţi
superioare, dar într-o altă lume, în lumea în care trăiau. Şi
sinuciderea poate fi indusă prin ideea ajungerii la acea lume
superioara ce putea fi cunoscută doar după moarte.
- Oamenii care nu se raportează a morală, care experiază totul,
ajung în cele din urmă la sinucidere.Ideea sinuciderii e întâlnită şi
catharii, care consideră că prin sinucidere omul este mai puternic
decât Dumnezeu, care „nu e capabil să se sinucidă”.
După el , nihilismul nu e complet decât atunci când anunţul morţii
lui Dumnezeu e corect interpretat : ca sfârşit al lumii inteligibile şi

55
 56

descoperire a inexistenţei orcărui sens în imensitatea şi infinitul

creaţiei.
Pentru N, depăşirea nihilismului e echivalentă cu împlinirea lui, ca
şi cum ar fi în acelaşi timp atât răul cât şi remediul împotriva lui.
N moare nebun în 1900.
Dostoievski, în „Demonii” şi „Idiotul”, s-a inspirat din tragedia rusă
şi din nihilismul lui N. „Dacă Dumnezeu a murit, totul e posibil”

5. Starea căriea i se aplică conceptul modern de nihilism

constituie contrariul celei constatate în dualisme, care deci nu
pot fi echivalentul nihilismului modern. Deci starea nihilismului
moder e opusul celei întâlnite în dualismele gonostice.
În sistemele dualiste, falsa transcendenţă trebuie demascată şi
distrusă, cea adevărată neavând nicio legătura cu lumea. Daca aici
este o formă de nihilism aici, acesta e un nihilism metafizic.(n.a. care
neagă, desfiinţează lumea superioara platonică).

Nihilismul modern se caracterizează tocmai prin caracteristica sa

antimetafizică:
sfera valorilor ( metasistemul) este total negată în favoarea lumii
acesteia, în favoarea sistemului.
Dacă metasistemul, care garanta sensul sistemului,nu mai există, nu
mai funcţionează, sistemul nu mai are nicio valoare şi suportă teribilul
proces de eliberare în neant. Neantul ia locul transcendenţei.
6. Dacă nihilismul metafizic gonostic este în substanţă, contrariul
nihilismului modern, cu toate acestea, nihilismul modern şi cel
al dualismelor studiate seamănă între ele:
- în scopuri diametral opuse, ambele deconstruiesc aceeaşi
transcendenţă, cea iudeo-platonică (în cei 2000 de ani de
creştinism.
- Pentru nihilismul modern, transcendenţa este cea a Bibliei şi a
„platonismului pentru popor” care e creştinismul. Pentru
dualismele gonositice, aceasta este falsa transcendenţă, care
trebuie demascată şi distrusă, adică o activitate antiiudeo-
creştină şi într-o producţie antibiblică. Această activitate e

56
 57

comuntă nihilismului metafizic şi inversului său, nihilismul

antimetafizic
( În scierile apusene nu e vorbeşte de creştinism, ci se foloseşte
formula: „Iudeo-creştină” Din perspectiva teologului, sintagma „iudeo-
creştină” e incorectă, pentru că creştinismul e universal.
În această formulă, creştinismul e o sectă evreiască).
Pentru sistemele dualiste, aceasta e o falsă transcendenţă ce trebuie
demolată de transcendenţa iudeo-platonică, în ideea instituirii
adevăratei transcendenţe: a dumnezeului necunoscut ce nu are
legătură cu lumea în care trăim noi. (şi la catolici şi protestanţi).
Pentru nihilismul modern şi această transcendenţă a dumnezeului
cunoscut, deism, e falsă, ideea de dumnezeu nefiind altceva decât un
construct mental, la adăpostul căruia am ignorat 2000 de ani
realitatea pură a nihilismului, fiind obligatorie demascarea sau
deconstruirea.

Aşa se explică activitatea antiiudeo-creştină şi producţia antibiblică

pe care nihilismul metafizic şi cel antimetafizic le au în comun. Asta
se traduce prin lupta împotriva bisericii şi a valorilo ei.
Ambele dualisme, atât cel metafizic, propriu dualismelor, cît şi cel
modern (antimetafizic) deconstruiesc aceeaşi transcendenţă iudeo-
creştină.
Diferenţa constă în faptul că în majoritatea dualismelor, Dumnezeul
iudeo-creştin e un intermediar între sistem şi metasistem, iar pentru
nihilismul modern dumnezeu e expresia directă a metasistemului,
care trebuie dărâmat de vreme ce a încetat să mai fie garantul
valorilor lumeşti.
O altă analogie între nihilismul metafizic şi opusul său apare între
aceea că ambele ajung la concluzia că sistemul nu poate să aibă
nicio valoare fără să existe ceva care să întemeieze valorile. Este
experienţa existenţialistă care la Albert Camus se desfăoară sub
semnul gonosticismului (lucrări ca Exilul şi Împărăţia, Străinul,
Căderea. Aceste sunt de fapt metafore gonostice folosite pentru a
desemna o situaţie formal ideatică şi esenţialmente inversă faţă de
cea ......

57
 58

7. Aşa se explică faptul că în Modernitate, sistemul exegezei inverse

a fost reactivat şi continuă să producă scenarii în conformitate cu
aceleaşi reguli, ca şi când nu ar fi existat nicio întrerupere de la vechii
gnostici până la romani.
Miturile dualiste se regăsesc în naraţiunile mitice ale Romantismului.
8 Pornind de la un substitut al transcenden’ei, ra’iune man[ ia locul
lui Dumnezeu ; credinţa în raţiune e normativ începând cu secolul
Luminilor.

Nihilismul modern va descoperi că nu poate exista valoare dacă nu

există un metasistem care să facă posibilă valoarea.
Experienţa trăită de filozofii existenţialişti este echivalentul experienţei
dualiste, ambele recunoscând necesitatea transcendenţei.
Dualismul o afirmă, iar existenţialismul se plânge de totala ei
absenţă. (Albert Camus , existenţialist, foloseşte metafore dualiste
gonstice: Exilul şi Împărăţia, Străinul, Căderea,(n.a. Ciuma în care
concepe o decosntrucţie a lumii prin şobolani, care probabil că
simbolizau instrumentele hazardului distructiv).

9.Nihilismul s-a manifestat ca mişcare revoluţionară în Rusia

secolului 19, în 1860).
Romanul filozofic al lui Cernîşevski: „Ce e de Făcut?”, scris în 1862),
cere o revoluţie imediată, prin care vechile structuri anacronice să fie
eliminate, indiferent de mijloacele folosite.,(na. Acest roman e însuşti
de Lenin peste 39 de ani pentru a arătas”ce e de făcut”

Mikhail Alexandrovici Bakunin [a] ( / b ə k u n ɪ n / ; [1] 30 mai

[ OS 18 mai] 1814-1 luna iulie anul 1876) a fost un
rus revoluționar anarhist și fondatorul anarhismul colectivist . Este
considerat printre cele mai influente figuri ale anarhismului și unul
dintre principalii fondatori ai tradiției anarhiste sociale . [2] Prestigiul
enorm al lui Bakunin ca activist la transformat într-unul dintre cele mai
cunoscute ideologii din Europa, câștigând o influență substanțială
între radicalii din toată Rusia și Europa. Bakunin a scăpat în Japonia,
apoi a făcut drumul spre Statele Unite și în cele din urmă la Londra,

58
 59

fracțiunea Bakunin / anarhistă, care, în schimb, a susținut înlocuirea

statului de către federații ale locurilor de muncă și comunelor
autoguvernare.
Lucrarea lui: Dumnezeu și statul (numit de autorul său "Sofisticile
istorice ale școlii doctrinare a comunismului" ) este un manuscris
neterminat de către filosoful anarhist rus Mikhail Bakunin , publicat
postum în 1882 . Lucrarea critică creștinismul și mișcarea
detehnocrație care se dezvoltă atuncidintr-operspectivă materialistă ,
anarhistă și individualistă

În 1870, a fost implicat într-o insurecție din Lyon , Franța, care a

prefigurat Comuna Parisului . Comuna de la Paris a corespondat
îndeaproape cu multe elemente ale programului anarhist al lui
Bakunin - auto-gestiune, delegații mandate, un sistem de miliție cu
ofițeri aleși și descentralizare. E influentat de Hegel , Fitche si de
Kant.
Catehismul revoluţionar , pus pe seama altui personaj sinistru,
Bakunin, formează proiectul nihilist ajuns la expresia finală şi
perfectă:
“Revoluţionarul nu are alt gând decât distrugerea
nemiloasă,subordonând totul cauzei”.
Morala e piedică în calea acţiunii şi trebuie să dispară.
E moral tot ceea ce duce la trimful revoluţiei (n.a o exegeza inversa a
moralei), şi imoral ceea ce împiedică revoluţia.
Oamenii nu sunt altceva decât instrumente de care te poti sevi fără
scrupule.
Crima însăşi nu trebuie exclusă şi tocmai asasinarea studentului rus
Ivanov, în 1869, la Moscova, îi va inspira lui Dostoevski romanul
„Demonii”.
Revoluţia trebuie să se introducă peste tot pentru a distruge eficient,
peste tot, societatea din interior. (azi sectele au acelasi concept:
peste tot, e folisit şi funcţuinează in banci,ministere, spitale, etc., cu
scopul de a produce din interior alte realitaţi)
În perioada 1868-1870, Dostoievski lucrează la mai multe
romane, Ateism, Viața unui mare păcătos[283] și Eternul soț, dar numai
ultimul se concretizează și este publicat în 1870 în
revista Răsărit (Заря). Vestea asasinării lui Ivan Ivanov din 21
noiembrie 1869 de către colegii săi din grupul socialist revoluționar al
lui Serghei Neceaev[284] îl determină pe Dostoievski să înceapă un
nou roman: Demonii[285]. Inițial conceput ca o lucrare polemică care să
59
 60

dezbată temele politice ale momentului și să expună consecințele

distructive ale nihilismului, Demonii devine unul din cele mai
importante romane dostoievskiene[286..
Scopul oricărei acţiuni e emanciparea completă şi fericirea poporului,
a masei celei mai nevoiaşe („proştii, umilii, ividioşii,etc” lui Nietzsche.
Acestă emanciare şi fericire a poporului nevoiaş (de care nimeni nun
ţine cont şi trebuie salvată) se face prin revoluţie pandistrugătoare.
(Toţi omamenii fără cultură, agramaţii, imoralii devin adepţii entuziaşti
ai cestor mişcări)

Se urmăreşe crearea unei socieţăţi noi, libere,fericite, fără legi, fără

autoritate, fără proprietate sau stat.

10. Generaţiile viitoare vor împlini aceaste deziderate.

Sarcina de azi e distrugerea pasionată, totală, implacabilă şi
universală.

Distrugerea e sfântă dacă e radicală, pentru că tot răul trebuie

disturs.
Dumnezeu, căsătoria, familia şi proprietatea sunt fundamentele vieţii
actuale şi ele sunt cele mai rele otrăvuri, suprimându-le dintr-o
singură lovitură, (suprimând întreaga societate, de fapt), se suprimă
această otravă care nu poate fi distrusă altfel distruse. (Acum traim
aceeaşi situaţie, prin care familia, căsătora, aceste „fundamente
otravite” sunt considerate piedici în calea manifestării libertăţii şi
trebuie distruse la nivel mondial. Se doreşte o revoluţie permanentă
în timp şi spaţiu Revoluţia rusă. Tot ceea ce înseamnă corectitudine
politică nu este altceva decât extinderea la nivel golobal a idelogiei
marxist-leniniste.Principiul este acelaşi, dar mobilul (cazua, motivul
determinant pentru atingerea unu scop) este altul şi sistemul în care
se lucrează este altul.).

11.Cele mai reprezentative episoade ale exegezei inverse în

nihilismul romantic

Tradiţia postmiltoniană( John Milton , 1608- 1670). Milton foate

important în acest proces.
Milton e iniţiatorul, prin lucrarea „Paradisul pierdut”. El rămâne în
graniţele Bibliei. În ciuda împărăţiei lui dramatice,
Satana ramâne adversaul invidios al lui Dumnezeu.
60
 61

William Blake (poet, pictor, gravor) scrie „Prima carte a lui Urizen”,
1794, în care combină geneza cu mitologia greacă.
(((Arhetipul Creatorului este o imagine familiară în lucrarea lui
Blake. Aici, figura demiurgică Urizen se roagă în fața lumii pe care a
falsificat-o. ))))
Fiinţa primordială e rea, Urizen, joacă rolul creatorului biblic, ce
măsoară timpul şi spaţiul în tenebrele sale, de nouă ori desfăşurate.
Creaţia e sub pusă sub semnul împuţinării facultăţilor umane, zilele
Genezei fiind o cădere în 6 trepte.

În acelaşi context, se înscrie şi „Prometeu descătuşat” a lui Shelley.

Şi el se ancorează în mitologia greacă.
Lumea e supusă unui regim rău, nu doar din pricina lui Jupiter(Zeus),
care-l înlănţuieşte după ce Prometeu furase focul pentru a-i ajuta pe
oameni. Zeus pune ca Prometeu să fie torturat de un vultur care-i
mânca în fiecare zi ficaul, după ce se regenera în fiecare noapte.

Mai puternice ca Jupiter sunt: destinul, timpul, întâmplarea, norocul şi

schimbarea.

Prometeu înlănţuit e eliberat de Hercule şi astfel omul devine liber

într-o lume în care domneşte iubirea şi e binecuvântată de
Dumnezeul necunoscut (Creatorul universal).
(((Heracle a trecut pe lângă Caucaz în drum spre
Grădina Hesperidelor. El a ucis vulturul cu una din săgețile sale
otrăvite și l-a eliberat pe Prometeu, ale cărui chinuri s-au sfârși)))

((((Capodopera lui Percy Shelley este drama lirica Prometeu

descatusat (1820), reluare a unui mit antic, prelucrat
inaintea sa, printre altii, de Eschil si Goethe.
in mitologie, Prometeu este un erou civilizator. Fiu al
titanului Iapet, frate cu Atlas, el a plamadit omul udat cu
apa si a daruit omenirii focul, furat de la zei. Ca pedeapsa,
din porunca lui Zeus, Hefaistos l-a inlantuit pe stancile
Caucazului, iar un vultur a fost trimis sa-i devoreze ficatul.

in prefata operei, Shelley lamureste felul in care si-a creat

61
 62

eroul. Prometeu este „tipul celei mai inalte desavarsiri a

naturii morale si intelectuale, care, manat de cele mai curate
si mai indreptatite imbolduri, nazuieste spre cele mai bune si
mai nobile teluri".))))

Republica gnostică îşi va arata mulţumirea printr-un glas anonim:

Dumnezeul biblic care a constituit metasistemul civilizaţiei
occidentale e aneantizat, eliminat , distrus, complet şi faptul provoacă
strigăte de bucurie care vestesc „abisurile libertăţii”, centrate pe faptul
că omul e liber şi rege peste el însuşi (Măsura tuturor lucrurilor).

Byron, în romanul „Cain, un mister!”, merge mai departe ca Milton,

repunându-l în drepturi pe Satan-Lucifer.
El pleacă de la regula nihilistă de a considera falsă transcendenţa
Genezei, ptr a face necesară inversarea exegezei tradiţionale,
producând astfel o poveste similară mitului gnostic.
Exegeza inversă funcţionează ca la gonostici (Întrebarea
fundamentală în gonosticism era : Unde malum? De unde vine răul?
,,O formulare clasică a problemei sună în felul următor: fie că Dumnezeu
este atotputernic, dar nu atotbun, şi de aceea nu pune capăt răului, fie că este
atotbun, dar incapabil de a opri răul şi în acest caz nu este atotputernic.1 ”
David Hume a formulat-o pe scurt în cartea lui ,,Dialoguri privind natura
religie”, în discuţia lui despre Dumnezeu astfel: ,,Este El oare dispus să
prevină răul, dar nu este în stare?, atunci El este neputincios. Este oare în
stare dar nu şi dispus?, atunci El este răuvoitor. Este atât în stare, cât şi
dispus să îl prevină? Atunci de unde vine răul?” Prin urmare problema răului
implică trei concepte: puterea lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu şi
prezenţa răului în lume.
Liberului arbitru a fost disputat pe larg în epoca medievală, exemplul
cel mai semnificativ fiind cel al Episcopului, filozofului – Fericitul
Augustin (354-430), primul teolog care a tratat în scris această
problemă. Dorind să afle de unde vine răul, Augustin a ajuns la
concluzia că răul nu se poate naşte decât din liberul arbitru al voinţei;
răul nu provine de la Dumnezeu, însă Dumnezeu pedepseşte un rău
săvârş

Paradisul pierdut este un poem epic publicat în 1667 (deși fusese

scris cu 10 ani mai devreme) de către autorul englez John Milton.
62
 63

Este considerată una dintre cele mai importante cărți de limbă

engleză, alături de opera lui Shakespeare.
Reprezintă un dintre cele mai impunătoare creații
ale literaturii universale, construit pe tema biblică a păcatului originar,
este un elogiu grandios al răzvrătirii, întruchipată în figura mitologică
a lui Satan, și totodată elogiu al luptei titanice dintre forțele binelui și
ale răului înlăuntrul ființei umane. Viziuni baroce celeste și infernale,
spațiale și temporale configurează semnificații cosmice.
Byron spune: un Dumnezeu care a făcut sau a permis ca lumea să
fie rea şi muritoare nu e un Dumnezeu bun.

Lucifer îi dezvăluie lui Cain secretul cel mai puternic al creaţiei, şi

anume că există o altă putere în afară Dumnezeu, şi că această
putere este chiar el, acţionând ca un salvator, de vreme ce e bun.
(Rădăcinile satansismului sunt în acest gen de literatură)
Cain poate deveni nemuritor, dacă acceptă să-l adoare pe Lucifer, în
schimbul cunoaşterii, pe care Lucifer i-o acordă în calitate de Pom al
cunoaşterii.

Ca să ajungă nemuritor, Cain trebuie să-şi transforme intelectul,

mintea, încât să devină “el însuşi” şi “centru al lucrurilor din prejur”,
adică “măsura tuturor lucrurilor”. Nu Dumnezeu, omul e masura.

Cain află că nu doar lumea de aici este rea, ci toate lumile, multe,
care nu pot fi decât rele, pentu că Dumnezeu, fiind tiranic, nu face
altceva decât să se reproducă în creaţii imperfecte, pe care va
încerca să le înşele continuu, ascunzându-le taina supremă a
Universului: viaţa veacului însăşi este nefericită.

Cercetătorii spun că Byron a introdus în sistem conceptul : “abisul

credinţei în raţiune”. Şi ca raţiunea să fie desăvârşită este obligatoriu
să se asocieze cu Diavolul.
“Abisul credinţei în raţiune” a fost iniţiat în secolul Luminilor: singura
salvare a omenirii stă înabandonarea transcendenţei despotice şi
acordarea unui rol central raţiunii.

Giacomo Leopardi, poet italian, prioada iluministă, îl ruga, în 1833,

pe Ahriman divinitatea rea, Andromanibus? sau Pariman?, artizanul

63
 64

lumii şi dătătorul tuturor relelor, să-i taie firul vieţii înainte de a împlini
vârsta de 35 de ani.

Divinitatea nu poate fi înfrântă decât prin moarte( catharismul occitan

sau provensal, unde se spune: Dumnezeu nu e atotputernic pentru
că nu se poate sinucide, nu se poate contesta pe sine însuşi. Această
idee e transpusă şi azi în artă).

Leopardi considera că nefericirea omului şi precaritatea condiţiei

sale, ca şi răutatea lumii sunt incompatibile cu ipoteza unei cauze
inteligente aflate la originea totului.
Pentru acest motiv, subiectul preferat al lui Leopardi este
meditaţia supra sinuciderii.

În 1826, Leopardi consemna: “Totul e rău”. Asta înseamnă că tot

ceea ce este este rău. Existenţa în ea însăşi e rea şi îndreptată spre
rău. Nimic nu e nu, decât nefiinţa.
Nihilismul cathar e mai bun decît nefiinţa?

În 1829, Leopardi discută problema divinităţii şi a naturii,

identificându-le şi trăgând concluzia că răul ţine în mod esenţial
naturii lui Dumnezeu.
Acest Dumnezeu al răului a pus totuşi în om grăuntele de plăcere,
erosul, repede preschimbat în tortură. Ce este erosul?

(Victor Hugo susţine forma cea mai gravă de nihilism posmodern.)

Majoritatea criticii literare vede în romantismul francez o formă de
catharism, ce ar fi valabil pentru Lamartine, care,în versurile sale
amestecă erosul şi sadismul...),

“Căderea unui înger” lui al lui Victor Hugo, în “Sfârşitul lui Satan”,
Inspirat şi el din gândiea gnostică.
Spiritul manihesit de doar parţial la La Martine. Un înger căzut,
Cedar, şi iubita lui, Daidha, vizitează societăţi omeneşti întemeiate pe
nedreptate şi reguli arbitrare. (n.a.Cartea lui Enoh, îngerii căzuţi se
amestecă cu oamenii şi nasc rasa uriaşilor. Şi aici relaţia dintre un
înger căzut şi o pământeană ar explica provenienţa, transmiterea
răului)
.Daidha moare şi durerea îi provoacă iubitului sentimentul că lumea e
rea, şi acesta îşi dă foc. Această poveste este o anticipare a
64
 65

romanului de consum de la începutul secolului XX, deci nu e vorba

de maniheism.

Hugo, care se inspiră din mitologia greacă, face spiritism şi primeşte

vizita unei fantome, Doamna albă (Moartea?), în 1854. Această
doamnă îi spune lui Hugo că, dacă vrea ca literatura sa să fie
eficientă, trebuie s-o umple de oroare, fulgere, trăznete,să arunce în
ea broaşte, şeri, păianjeni, omzi,scorpioni, etc., toate făpturile
blestemate. În 1854 se întâmpla asta.

Lui i se arată şi Iisus ce critică creştinismul şi îi spune că Dumnezeu

nu există. Nopţile îi sunt populate de prezenţe stranii. Scrie “Satan....
Îi vorbeşte despre iertare şi Hugo se dscide să scrie poemul “Satan
pardone”.
Între Dumnezeu şi Satan e o legătură paradoxală de iubire şi ură.
Satan ar putea distruge creaţia unui Dumnezeu lipsit de
atotputernicie, dar nutreşte pentru el o adevărată afecţiune , în
calitate de înger căzut. Satana lui Hugo practica intens spiritismul.
Satan al lui Hugo are puteri mai mari decât Satan al lui Milton. Cade
din cer timp de 15.000 de ani şi cuvintele lui: “Moarte, Infern şi Minţi
se încarnează,respectiv: în Cain, Sodoma şi Iuda, iar scuipatul se
transformă în Baraba.
Ca să se răzbune pe Dumnezu, o crează pe Isis-Lilith, o anima
mundi rea, prima femei a lui Adam. Isis-Lilith ia în stăpânire metalele
şi mineralele, iar când Dumnezeu vrea să distrugă lumea pentru a
contracara urzelile vrăşmaşului, substantele ei îl împiedică, rezistând
la apă şi foc.
Acţiunea lui Satan este şi spirituală şi fizică. De la el vin războaile,
nedreptăţile şi lipsa de libertate
În “Sfîrşitul lui Satan, La Fin de Satan”, Satan îl secondează pe
Dumnezeu, urmărindu-l şi şicanându-l, pe propriul lui teren: “Lumea
e un eşafod; eu sunt călăul sumbru şi-l execut pe Dumnezeu”,
anunţând că: “Dumnezeu va muri”.
Ideea morţii lui Dumnezeu apare pentru prima dată la Hegel, 1802.
Ideea morţii lui Dumnezeu era o constantă.
La un moment dat, creaţia şi contracreaţia sunt în echilibru
perfect:”Paradisul tău, spune Satana, “ e doar o cumpănă la ocna
mea”, îi spune Satan lui Dumnezeu. “Ocna” e lumea.

65
 66

Dumnezeu încearcă o împacare cu Satan şi o trimite pe propria-i

fiică, Îngerul Libertate, făcută dintr-o pană pierdută de arhanghel în
cădere (n.a.deci din substanţa Satanei), cu propunerea sa: pentru ca
“Edenul să se întoarcă”, lumea trebuie mai întâi distrusă; în schimb
Satan va putea reurca la cer. Satan acceptă ca lumea să fie distrusă
şi războiul cu Dumnezeu i-a sfârşit.
Distrugerea lumii e privită ca un rezultat pozitiv.

(Acest dialog arată că Hugo dorea nimicirea lumii, ca o concluzie

logică ce derivă din conţinutul pactului dintre Dumnezeu şi Satan).
În acest context ideatic se sitzează şi Eminescu( influenţat de
pesimismul schopenhaurian şi prin el de filolzofia indiană.) Şi el
construieşte scenarii perfect nihiliste.
Prin poemele sale; Eminescu se încadrează în sistemul nihilist.
(((Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Danzig - d. 21
septembrie 1860, Frankfurt am Main) a fost un filozof pesimist
german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra
primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul
uman.)))

Poeme nihiliste scrise de Eminescu: “Mureşanu”.), în care cultivă

ideea că Demiurgul este rău şi egoist; condamnă Demiurgul, care
este o divinitate lipistă de putere, ceea ce îl apropie oarecum şi de
gnosticism( Demiurgul rău şi Sophia)

El consideră că Demiurgul e rău şi egoist, oamenii îi

seamănă.Fericirea este echivalentă cu nonexistenţa în această lume
rea.
(carte.Pentru că Demiurgul e supus metensomatozei, reîncarnării în
corpuri noi, el nu poate deţine o putere viitoare sigură, nu asigură
totala extincţie a fiinţei. Prin urmare, singura alternativă este doar
alierea cu Satan, singura forţă în stare să aducă odihna prin moarte.
(Satan nu se reîncarnează?)

Această idée e întâlnită şi la Leopardi.

Un alt senariu nihilist modern mai coplex cuprinde poemul
Demonism, 1871, care conferă o viziune primitivă a lumii: “O racă

66
 67

mare-I lumea. Stelele-s cuie bătute –n ea, iar soarele-i fereastra la

temniţa vieţii..)
(carte.În centru ei ideatic, regăsim critica Demiurgului iudeo-creştină,
domnitor în ceruri, cracterizat prin frumuseţe şi răutate, pe când
adversarul, Titan, sau Satan, e urît şi bun.
Unitatea platonică a Frumosului şi a Binelui este ruptă, polarităţile
esteticii şi eticii sunt inversate: Urîtul e bun, iar frumosul e rău).
Sunt multi autori care au această obsesie a Satanei ca adversar al
lui Dumnezeu care ajunge să fie mai puternic decât Dumnezeu şi
care face mult bine omenirii în comparaţie cu Dumnezeul revelaţie,
care nu a făcut decât rău. Un nume care dă fiori e Friedrich Friedrich
Gottieb Klopstock.
(carte .Dacă lumea e rea, înseamnă că Demiurgul e rău (n.a la
gonostici: dacă Demiurgul e rău înseamnă că lumea e rea, căci ce
putea să ia fiinţă din ceva rău?! Era o consecinţă a răutăţii
Demiurgului, pecând în nihilims constatatea că Demiurgul e rău
pentru că lumea e rea e o critică adusă răutăţii sale, un repoş
transformat în revoltă ce duce la negarea lui şi în cele din urmă la
distrugerea lui.)
În concepţia lui Eminescu, toţi revoltaţii împotriva ordinii sunt buni.
Vrăşmaşul,,în “Demonism”, se numeşte aici Ormuz. L Pământul a
paricipat la revolta lui. Pămânul are o existenţă supranaturală,
transcendentă, el fiind un înger. Natura terestră e revelatoare şi
numai ea e în măsură dă descopere, prin mesajul de pace,
modalitatea de a învinge în noi egoismul demiurgic.
Negarea transcendenţei divinului este o situaţie tipică pentru
nihilismul modern.(n.a Riscul e acela, că negarea transcendenţei
divine va duce la aşezare omului în locul lui Dumnezeu, care devine
el transcendent şi aşa se stinge conflictul generat de prima negatie?)

a. Friedrich Gottieb Klopstock, moare în 1803.

Critica vremii spune că el a creat o “epopee epocală”,
numită“Mesiada”,unde îl prezintă pe Diavol preocupat de căutarea
mântuirii.

Friedrich Gottlieb Klopstock (* 2. luna iulie anul

1724 în Quedlinburg ; † 14 martie 1803 , în Hamburg ) a fost
un german poet . Este considerat un reprezentant important
al sensibilității .

67
 68

Klopstock considerat fondatorul sigiliului Adventure și

german iraționalism . Opera sa a cuprins o mare parte din epoca
Iluminismului . Dar el nu a fost la fel ca cele mai multe
de recunoaștere a rațiunii , dar este obligat așa-
numita sensibilitate atribuită. 1779 el a inventat
termenul interioritatea , pe care a descris ca fiind unul dintre
cele nouă elemente ale reprezentării poetice „interiorităŃii sau înalță
natura cea mai interioară reală a lucrului.“ [

b. Marchizul de Sade (moare în 1814), o altă personalitate

sinistră.
Sade spune în scrierile lui că esenţa legilor naturii constă din groază,
distrugere şi suferinţă.

Eroii săi acţioneze cu cruzime, fără scrupule, interesaţi exclusiv de

satisfacerea instinctelor şi pasiunilor lor anormale.
Sade nu crede în Dumnezeu şi deci nu luptă împotriva lui Dumnezeu,
ci impotriva societăţii.
Pornind de la acest personaj sinistru, se vorbeşte în psihologia
modernă despre sadism: care e o formă de manifestare a pasiunilor
sexuale ce urmăreşte să provoace partenerului durere fizică sau cel
puţin dominare sau umilire.
(((Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade (n. 2
iunie 1740 — d. 2 decembrie 1814) (IPA: [maʁki: dəsad]) a fost un
aristocrat francez care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală
libertină, perversă și excepțional de violentă precum și prin scrierile
sale apologetice despre acest subiect.
Sadismul ca perversiune sexuală și parafilie violentă, și-a primit
numele de la activitățile sale criminale, pentru care Marchizul de
Sade a fost încarcerat în total 32 de ani din viață, în mai multe
închisori și într-un azil.
Sade a negat sistematic legea, religia și morala iar principalul său
principiu a fost satisfacerea propriei sale plăceri prin intermediul unei
alte persoane, exercitând violență.)))))

c.Leopold Von Sachel- Masoch (+ 1895), scriitor austriac.

De la el a rămas noţiunea de masochism.
El descrie în romanele sale despre masochism ca fiind o
68
 69

atitudine de supunere masculină faţă de femeia iubită asociată cu

căutarea suferinţei şi a umilinţei, la nivel personal, de data aceasta.
În psihologie se vorbeşte despre masochism erogen atunci când
plăcerea este legată de durere.

(((((Leopold Ritter [1] von Sacher-Masoch, dintr-o familie romano-

catolică. (27 ianuarie 1836 - 9 martie 1895) a fost un nobil, scriitor și
jurnalist austriac care a câștigat renumele pentru povestile lui
romantice despre viața galiciană . Termenul de masochism derivă din
numele său, inventat de contemporanul său, psihiatrul austriac
Richard von Krafft-Ebing. Masoch nu a acceptat sau a aprobat
această utilizare a numelui său. [2]
În timpul vieții sale, Sacher-Masoch era bine cunoscut ca un om de
scrisori , în special un gânditor utopic care a
adoptat ideile socialiste și umaniste în ficțiune și non-
ficțiune. Majoritatea operelor sale rămân netranslate în limba
engleză. Până de curând, romanul său Venus în Furs era singura sa
carte disponibilă în limba engleză, dar o traducere în limba engleză a
lui William Holmes de Die Gottesmutter a fost lansată în 2015
ca Maica Domnului .)))9

d. Johann Wolfgang Goethe (mort în 1852), filozof şi om de stat.

S-a născut într-o familie luterană.

În “Faust”, Goethe îl prezintă pe diavol sub chipul lui Mefisto, un spirit

ce voia să facă întotdeauna răul, dar face binele.
Mefisoto avea forţă iluminatorie pe care o exercită asupra lui Faust,
conservând creaţia lui Dumnezeu.
Goethe considera că numai prin rău omul obţine ceea ce justiţia
divină nu-i poate da, garanta.

(((În “Suferinţele tânărului Werther” face apologia sinuciderii

eroul său central, o figură obsesivă condusă spre disperare și
distrugere prin iubirea neimportantă pentru tânărul Lotte, a devenit
un arhetip literar omniprezent . Cartea pare să fie autobiografică,
Goethe având tendinţa sinuciderii la un moment dat.

69
 70

Goethe a declarat că pederasta este o "aberație" care duce cu

ușurință la un comportament "animal, aproximativ material". El a
continuat: "Pederasty este la fel de veche ca și umanitatea însăși și
putem spune că ea trăiește în natură, chiar dacă aceasta se
comportă împotriva naturii ... Ce cultură a câștigat din natură nu va fi
abandonată sau abandonată cu nici un preț .“ [62] Într-o altă ocazie, el
a scris oarecum ambiguu: "Mie îmi plac foarte mult băieții, dar fetele
sunt chiar mai frumoase.))))

în Epigrama venețiană 66, Goethe a enumerat simbolul crucii printre

cele patru lucruri pe care le-a displăcut cel mai mult. El se declara
necreştin, nu anti-creştin.
Convingerile religioase neortodoxe ale lui Goethe l-au determinat să
se numească "marele păgân" și au provocat neîncredere între
autoritățile din vremea lui, care s-au opus creării unui monument
Goethe din cauza crezului său religios ofensator. [90] August Wilhelm
Schlegel ia considerat pe Goethe "un păgân care sa convertit la
islam.

A fost infleuentat de Spinzoza, de pesimismul lui.

f.Giosue Carducci (1907), revoluţionar romantic, francmason

italian.
poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură în anul 1906, a fost o figură literară influentă a timpului
său.

A scris un imn dedicat Satanei , « Inno a Satana”.

Satana e prezentat ca un triumfător al raţiunii umane.
El foloseşte un limbaj violent, pentru a-şi exprima pozţia sa
anticlericală

g. Satansimul literar.
Eliphas Levi Zahed (1875), satanist. a fost
un autor ocultic francez și un magician ceremonial ., cabalist
declarat.
El a fost și primul care a declarat că o pentagramă sau o stea cu
cinci puncte, cu un punct în jos și două puncte în sus reprezintă
răul, în timp ce o pentagrama cu un punct în sus și două puncte în
jos reprezintă bună.
70
 71

Lévi este amintit ca unul dintre fondatorii-cheie ai revigorării magiei

din secolul al XX-lea

Făcea distincţie între Lucifer şi Satana.

Azi în satanism sunt două curente:
luciferianismul şi satanismul propriu-zis.
Lucifer e luminătorul, iar Satana personificrea tuturor greşelilor şi
slăbiciunilor.
Prin Lucifer, se împlineşte planul de mântuire a lui Dumnezeu.

h. Charles Buadelaire

Charles Pierre Baudelaire 1821 - 1867)

Împărtăşeşte ideile lui Sade. E considerat satanist .

În opinia sa, femeia e un animal ce se conduce şi trăieşte după

legile instinctelor.
Satana e stăpânul materiei pervertite, aşa explicându-se răul
prezent în om.
Orice relaţie cu Dumnezeu devine imposibilă

În “Florile răului” (Les Fleurs du mal ) îi dedică Satanei o litanie

lirică (slujbă lungă lirică, preamărindu-l ca pe un Dumnezeu
decăzut, ce se îndură de cei păcătoşi. (n.a. Exegeza inversa a
calităţilor şi a cinstirii cuvenite Lui Dumnezeu).
Baudelaire moare de sifilis.

i. Tomas Mann

În “Doctorul Faustus”, Mefisto, ca şi la Goethe, nu mai e doar un critic

muzical performant, ci e diavolul în persoană, ce apare şi ca simbol al
ideologiei fasciste.
Paul Thomas Mann ( germană: [paʊʊl om TOMÁS] ; șase.6.1875-
08.12.1955) a fost un romancier german, nuvelist, critic social,
filantrop, eseist, iar din 1929 Premiul Nobel pentru
Literatură laureat. Noile sale romane și nobile epice simbolice și
ironice sunt recunoscute pentru înțelegerea lor în psihologia
artistului și a intelectualului. Analiza și critica sa asupra sufletului
71
 72

european și german au folosit versiuni modernizate ale povestirilor

germane și biblice, precum și ideile lui Johann Wolfgang von
Goethe , Friedrich Nietzsche și Arthur Schopenhauer .

l. Johann Nathanael Lieberkuhn, medic. Iniţial a studiat teologia

Eroul scrierilor sale e convins de îngerul îmbătrânit că bucuriile şi

chinurile nu le mai poate obţine decât cu ajutorul diavolului.

Şi aici apare ideea vânzării sufletului diavolului, cu diverse forme

de răsplată: putere, cunoaştere etc.

Anatole Fracne, (1924), laureat al premiului Nobel pentru literatura in

1921.

în “Revota îngerilor” , împărtăşeşte şi el cam acelaşi tip de idei.

((((..sau Marea Lupta dintre Hristos si Satana, inceputa in cer prin
revolta ingerilor condusi de Lucifer.
...ilustrarea capacitatii de dedublare a diavolului; practic, Lucifer
renunta la o eventuala victorie definitiva, zice Anatole France, asupra
lui Dumnezeu, pentru ca in aceasta situatie nu s-ar produce decat o
simpla schimbare a rolurilor. El, Lucifer, ar urma sa preia insusirile
contestate atata vreme ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeul detronat ar
accede treptat din nou spre pozitia de invatator al lumii.

Sensul cartii
In esenta, cartea descrie revolta ingerilor deranjati de
despotismul lui Dumnezeu. L-au inlocuit cu un inger; care in putin
timp a capatat aceleasi deprinderi ca si precedentul Dumnezeu.
Totul porneste de la ingerul pazitor care si-a parasit postul,
dupa ce si-a bagat nasul in biblioteca, printre documentele si
manuscrisele vechi. Capatand taina cunoasterii, s-a razvratit.)))

72
 73

Motivul pentru care aceşti oameni, de altfel foarte inteligeni, unii

geniali, au abordat o astfel de gândire se expică prin nevoia de
schimbare a paragmei (prototipului), a cosmetizării. Numai că toţi
aceştia nu sunt originali, ci doar copiază ideologiile gonostice şi
dualiste, unde ideea îngerului căzut e foarte prezentă. La fel şi
ideea luminii şi a întunericului sunt preluat dein gonsoticism. Ei
reprezintă aceste dualisme ca o alernativă viabilă a
creştinismului). Poate că si Satana devenise prezent în ei şi îi
influenţa în gânirea lor.
Obsesia îmbrăţişării răului, a urâtului şi a nefirescului venea din
schimbarera modelelor existenţiale generate de nebunie. Ei
puteau să îşi dorească schimbarea modelelor cu ceva şi mai bun,
din ce în ce mai bun, pecând ei sunt obsedaţi de ideea de rău, ca
model. Toţi făceau alegie la revelaţie.
Ei au influenţat generati şi generatii pînă s-a ajuns la satansimul
în forma de astăzi. Nimeni nu face aceste lucruri din teribilism, ci
dintr-o pornire interioară a unei nebunii, care justifică aceste
optiţunii şi obsesii sinistre.

(((Paradigma la Platon: lumea ideilor, prototip al lumii sensibile în

care trăim. ◊ principiu care distinge legăturile și opozițiile
fundamentale între câteva noțiuni dominante cu funcție de
comandă și control al gândirii. ◊ caz exemplar, model, prototip,
situație ideală.))))

Sunt faşcinaţi de dualism, pe care-l prezintă ca o alternativă la

creştinism.
.......

Obsesia urâtului. Aceasta e întâlnită la toţi sataniştii moderi şi au

obsesia răului.
La fel, la cathari, întâlnim dorinţa de distrugere a omenirii şi a
Cosmosului, care era idealul lor. Catharii contestă violent şi
legitimitatea intimităţii vieţii conjugale, etc)
Dacă admitem că lumea e creaţia răului, e o lume a întunericului,
atunci se ajunge implicit la ideea că viaţa trebuie distrusă.
Parcă omul singur, totuşi, nu e capabil de atâta mizerie şi să
creeze atâta urât.
Pr.Stăniloae consideră că, în orice formă de rău,” libertatea omului
se asociază (n.a.conjugă, aliază) cu libertatea alei persoane mult
73
 74

mai puternice decât omul, şi persoana aceea este diavolul”. Prin

urmare, “singura libertate valoaroasă a omului este libertatea în
Hristos”. .(Anca). Valoarea în creştinism a libertăţii este dată de
alegerea lui. La creştini, adevărul ne face liberi, dacă îl alegem pe
Hristos. Dacă trăirea şi mintea nu sunt în Hristos, ele vor fi
ocupate de diavol.
În orice formă de rău făcută de om, libertatea lui este asociată cu
libertatea Satanei.

1. Gnosticismul ca model analog.

În contemporaneitate, există foarte mulţi oameni de cultură care

consideră ceea ce numim gnoză e foarte prezent în cultura, filozofia
şi în ştiinţa contemporană.
Dezbaterea asupra gnozei începe din sec 19 şi are două dimenisuni
distincte: Miza ei era însuşi sensul istoriei.

a. se ocupă de modalităţile în care gnosticismul şi dualimsul se

prelungesc în Modernitate şi cu ce consecinţe pozitive (sunt unii
comentatori care spun că au consecinţe pozitive asupra istoriei
şi asupra

b. A doua dimensiune constă în aceea că ei consideră că

gnosticismul a pătruns în modernitate ca o forţă fatală,
distrugătoare, cu menirea exclusivă de a distruge lumea.

I. Metoda aceasta comparativă între gândirea modernă şi

vechiul gonticism a fost declanşată de Ferdinand Christian
Bauer (1835), care e convins că Hegel e moştenitorul
gnozei valentiniene.
Hegel moare în 1831 şi este e creatorul teoriei alienării spiritului.

Ferdinand Christian Baur (21 iunie 1792 - decembrie 1860) a fost

un teolog protestant german și fondator și conducător al Școlii
de teologie Tübingen (numită pentru Universitatea din
Tübingen unde Baur a studiat și predat). Urmând teoria dialectică a
lui Hegel , Baur a susținut că creștinismul secolului al doilea
a reprezentat sinteza a două teze opuse: creștinismul
evreiesc(Creștinismul Petrin) și creștinismul neamurilor ( creștinismul
Paulin ).
74
 75

a. În valentinism, absolutul, spiritul absolut, trebuie să se

înstrăineze de el însuşi pentru a se cunoaşte, reunoaşte şi a se
reuni cu sine. Spiritul absolut nu e doar legea secreta a apariţiei
lucrurilor, ci şi ceea ce trebuie să-i apară şieşi. .

Dacă la Platon, ideile domneau etern într-o transcendenţă imobilă,

La Hegel, ideile trebuie să se reveleze lor însele, progresiv şi de-a
lungul unui proces istoric determinat.
(Carte. Spiritul absolut se află în vârful piramidei, iar eonii sunt esenţe
în care spiritul se gândeşte pe sine, negându-se. Coerenţa eonilor în
diversitate este iubirea. Aceste idei apar şi la Hegel.)

Pentru că nu există nimic de la început cu o identitate

neschimbabilă, pentru că identitatea trebuie întotdeauna cucerită,
spiritul parcurge un traseu pedagogic sau iniţiatic prin care se
cucereşte pe el însuşi, se realizează şi se cunoaşte.
Această dezvoltare a spiritului se produce după o regulă negaţiei.
Aşa cum fructul presupune dispariţia florii, iar adolescenţa
presupune dispariţia copilăriei, tot aşa fiecare figură nouă a
spiritului, superioară precedentei, îi presupune suprimarea.

(Carte.Pentru Hegel, Împărăţia Fiului, care urmează Împărăţiei

Tatălui, se va sfîrşi prin “negare negaţiei”: ca proces de
reconciliere, prin care spiritul absolut se recunoaşte pe sine ca
atare).
(n.a. Finalitatea gnozei este autocuoaşterea ce duce la
autodistrugere, dincolo de care se află o cunoaştere infinită.
Negarea negaţiei, în mod clasic, duce la o situaţie pozitivă. Literal,
duce la o afimaţie. Aici partea pozitivă la care se ajunge este
distrugerea.)
.

Această mişcare dialectică constituie însăşi viaţa spiritului, el fiind

tot ceea ce se realizează de-a lungul istoriei.
(n.a. citat din memorie:“Sipiritul se află în toate evenimentele care
de desfăşoară continuu şi într-un singur sens”, idee ce l-a inspirat
pe Marx în negarea tradiţiei şi nesfîrşitul erei noi.)
75
 76

Totul este evoluţia spiritului la Hegel, el fiind tot ceea ce se

realizează de-a lungul istoriei. (n.a.Aceasta e viaţa spiritului,
istoricitatea, crearea istoriei prin evenimente)

(Carte. « Gnosticismul şi existenţialismul se aseamănă în ceea ce

priveşte fenomenologia fiinţei în lume, care este proiectare,
aboandon uitare, inautenticiate »)

Toate marile fenomene culturale trebuie înţelese în esenţa lor ca

expresii sau exteriorizări ale spiritului în mişcare.
Chiar şi istoria, în interioritatea ei, deşi pare iraţional, e exerciţiul
unei raţiuni universale, ce pune nebunia oamenilor în serviciul
realizării sale.
Pentru Hegel, deci, nu există altceva decât o istorie a spiritului.
Aceasta era opinia lui Bauer despre filozofia lui Hegel. Bauer
făcea abstracţie însă de caracterul dualist şi anticomsim al
gonosticismului.
Prin urmare, conceptul de gnoză, conceput aşa, se putea aplica
tot la fel de bine creştinismului şi neoplatonismului.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770- 1831) a fost

un filozof german, principal reprezentant
al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea.

((((Sfârșitul istoriei aduce cu sine inlăturarea dialecticii, a tensiunii și

contradicției dintre stăpân și sclav. Aceasta se realizează
prin sinteza dintre stăpânire și sclavie. Momentul istoric în care se
realizează această sinteză este Revoluția franceză.
În opinia lui Hegel, neajunsurile creștinismului, eliberarea de către
orice stăpân, inclusiv cel absolut, realizarea libertății și trăirea în
această lume a simțurilor ca ființă umană, autonomă și liberă, poate
avea loc doar cu o condiție. Și anume acceptarea ideii de moarte și
prin urmare a ateismului.
Aceasta are loc odată cu Revoluția franceză din 1789. Religia este
înlocuită de filozofia germană, de cea a lui Hegel. Dar pentru ca

76
 77

creștinismul să fie înlăturat, trebuie ca promisiunile acestuia să se

realizeze în viața aceasta.
După Hegel, , istoria se termină prin eliminarea distincției dintre
stăpân și sclav,deci când ambii dispar și sunt înlocuiți de
omul burghez al Franței revoluționare. Căci acest burghez este
sinteza dialectică dintre stăpân și sclav.
Pentru Hegel, odată cu consolidarea societăților burgheze se încheie
și dialectica. Însă pentru Karl Marx tocmai acest punct este momentul
de plecare al unei noi dialectici, cea dintre capitalist și proletar,
numită și dialectică materialistă.

Stiinta este, asadar, miscarea prin care Spiritul descopera

adevarul naturii. Adevarul nu este in natura, ci in afara ei, in
Spiritul care o gandeste si o stapaneste. Si invers, ea nu
este o alteritate a Spiritului, ci spiritul in ipostaza in care se
ignora, somnoland cufundat in multiplicitatea
fenomenelor. Sfarsitul unui dualism care opunea spiritul si
natura, subiectul si obiectul, inferioritatea
si exterioritatea. Cunoasterea este mai mult decat o
reflectare, decat o modalitate a vietii subiective, ea este
procesul prin care natura este pusa in lumina in
interioritatea ei si accede astfel la veritabila obiectivitate,
prin care natura devine Spirit. Astfel, in Enciclopedia
stiintelor filosofice, Hegel avea sa noteze:

Pentru noi, spiritul presupune natura, al carei adevar este si,

prin urmare, si principiul ei absolut prim.

/ Faptul prim pentru filosofie este Spiritul insusi al

evenimentelor, Spirit care le-a produs, caci el este
Hermesul, carmuitorul / popoarelor (Ratiunea in
istorie).))))
B. Hans Jonas,

În lucararea sa, în 1934“Gnoză şi spiritul Antichităţii Târzii”, lămureşte

problema:

77
 78

gnostisticismul are un caracter devolutiv, adică întrerupea evoluţia

enoilor, căderea lor şi nu evoluţia lor, ca în cazul.....
Jonas spune că, pentru acest motiv, Hegel nu poate intra în aceşti
parametri şi în niciun caz, creştinismul.
Devoluţia caracterizează sistemele gonostice, dar e întâlnită şi la
Origen şi Plotin. Ea e strâns legată de “schema alexandrină”,
multiplicare treptelor intrmediare dintre Dumnezeu şi lume.
Varianta iudeo-creştină a devoluţiunii ar putea însemna pierderea
condiţiei paradisiace din cauza păcatului originar.

c. Alte cercetări.

Unii cred că gnoza e opusul credinţei simple, pe care o asociază

Bisericii, cu experienţa vulgară a celor care au legătura cu Biserica .
Această opţiune inaugurează proliferarea unor sensuri necreştine ale
termenului “gnoză”, în special în protestantismul evanghelic.
( în protestantismul evanghelic se spune că numai atunci când, prin
gnoză, credinciosul descoperă că e străin de lume, descoperă
totodată, simultan, că e deja mântuit.
Gnoza e un termen creştin şi împrumutat de gnostici şi dualişti.
Dovada ca era termen creştin: şi Clement Alexandrinul făcea
distincţia dintre gnoză şi simpla pistis (simpla credinţă).
În creştinism, gnoza înseamnă cunoaştere prin Revelaţie, e centrată
pe Revelaţie..
În dualism, gonza are caracter ocult. Nu are nicio legătură cu credinţa
şi cu revelaţia.
Ideea că odată cu gnoza ne şi mântuim e întâlnită azi la
neoprotestanţi şi secte. Ei se consideră deja mântuiţi prin simpla
intrare într-o sectă. Problema luptei, a ascezei, etc. Nu are relevanţă
pentru ei.De aceea au acest mare succes. (N.aLuarea la cunoştină a
ideii de mântuire într-un cadru organizat sectar echivalează cu
mântuirea.)

2. Jacob Taubes, în “ Eshatologia occidentală”,(1947, repune în

discuţie ideea popoarelor occidentale, de care se ocupaseră mai
înainte Nietzsche şi Heidegger.
a. El transferă ideea lui Heidegger că “omul e o fiinţă pentru moarte
sau spre moarte” asupra istoriei. Sensul istoriei se manifestă
numai în eschaton sau la sfârşitul istoriei.

78
 79

Prin urmare, sunt foarte importante forţele care grăbesc sfârşitul

istoriei, pentru că acest sfârşit e sinonim cu împlinirea ei (n.a.
împlinire prin moare e întâlnită şi la Platon, într-o altă lume, după
morţi succesive),
Heidegger introduce termenul de “autenticitate istorială”,cu sensul
de finalitate, destin, predestinare.
Autenticitatea istorială va aparţie deci acelor forţe istorice care tind
să realizeze sfârşitul istoriei printr-un proces de “revoluţie
permanentă” ( ca legitate).

“Forţa istorială” se referă la o legitate istorică, nu la învăţătura unei

persoane sau grup de persoane), în comparaţie cu accidentalul sau
contingentul istoric.
b. O asemenea forţă (istorială) este tradiţia gnostico-apocaliptică
evreiască urmată şi prelungită în apocalipsa revoluţionară creştină.
[gr. eshaton = ultim, final] este învăţătura despre realităţile ultime ale
mântuirii, adică despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu ..
Eshatologia [gr. eshaton = ultim, final] este învăţătura despre
realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăţiei lui
Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a
operei răscumpărătoare a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la
sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Efeseni 1, 20—
23 ; I Tesaloniceni 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu
«sfârşitul lumii» şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor
care însoţesc a doua venire a lui Hristos, adică Parusia: învierea
morţilor, judecata, raiul şi iadul. Eshatologia se referă la o nouă
ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de
istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi speranţei
sau nădejdii creştine : «Vină împărăţia Ta» (Matei 6, 10), dar care
este deja prezentă aici şi acum, şi care confruntă istoria actuală :
«împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» (Luca 17, 21)..

(carte.Tubles aseamană mişcare “pozitivă” a istoriei cu tradiţia

gnostico-apocaliptică proprie poporului lui Israel, urmată şi prelungită
în apocalipa revoluţionară creştină.

Tubles nu face nicio deosebire între literatura apocaliptică şi

gonosticism.
Pentru el, gonosticismul reprezintă ideologia istorială a apocalipticii
revoluţionare. Pentru el creştinismul e manifestarea acestei revoluţii,
79
 80

căci Iisus predică apropierea Împărăţiei cerurilor. Prin moartea şi

ănvierea lui, lumea de aici este abolită, dar întârzie să dispară.
Pavel dă o expresie gonostică acestui paradox: mântuire pe
dimensiunea orizontală a timpului e transpusă pe dimensiunea
verticală a fiinţei, în eliberarea din închisoare lumii.
(n.a. Ortodoxia consideră că după Iisus nu se mai poate vorbi depre
o revoluţie, El ajungând la desăvârşire ca om, prin Înviere,
îndumnezeindu-Şi unamintatea)

Iisus învaţă sfârşitul iminent al lumii, şi au dreptate, aşa este. Dar, la

Iisus acest sfârşit imenent al lumii are sensul sfărşitului chipului
actual al lumii şi ne oferă şi nişte semne premergătoare acestui
sfârşit al chipului actual al lumii.
“Sfârşitul e aproape” se referă la moartea fiecuia dintre noi, în sensul
că este o lege care ne priveşte pe toţi.
La fel spune: “Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul vostru”)
Deci Iisus învaţă sfârşitul iminent al lumii, iar Apostolul Pavel mutând
mântuirea de pe dimensiune orizontală a timpului pe cea verticală a
fiinţei,....

c. Părinţii Bisericii, începând cu Origen, au condamnat hiliasmul,

părinţii opteză pentru inautenticitatea istorială , Biserica fiind văzută
deja ca o anticipaţie a Împărăţiei Cerurilor şi a domniei finale a lui
Histos.(concepţia augustiniană)
După Augustin, chliasmul devine o afacere sectară a lui Gioacchino
da Fiore.
Inerpretarea lui da Fiore cu privire la istorie va fi dusă la ultimele ei
consecinţe logice de Thomas Munzer. Acesta vrea să realizeze
ecclesia spiritualis pe pământ şi justifică totalitarismul, atunci când e
realizat de cei buni.
În inautenticitate recade secolul Luminilor,cel care face din Biserică o
“Biserică a raţiunii”

)))În greceşte, biserică se zice “ekklesia” şi înseamnă “adunarea

celor chemaţi afară”, “adunarea celor puşi deoparte .... Noi suntem un
trup spiritual al lui Hristos))) .

(n.a.Hiliasmul (milenarismul, chiliasmul), e specific unei secte care

avea credinţa în revenirea lui Hristos pentru a întrona împărăţia
80
 81

pământească pentru 1000 de ani, devenind o teocraţie terestră după

învierea drepţilor. După aceasta urma eschatonul, sfârşitul lumii,
adică învierea generală şi judecata viitoare, în timpul împărăţiei de
1000 de ani.
Dumnezeu cel dău, diavolul, va fi împiedicat să mai facă rău, iar cei
drepţi şi buni domenesc cu Iisus în lumea cealaltă.
Ideea hiliasmului, e mai veche decât creştinismul, ea având originea
în iudaism.)

Milenarismul proferat de Gioacchimo da Fiore. şi preluat de Tomas

Muntzer...

Thomas Müntzer [b] ( c.  Anul 1489 - anul 1525) a fost un predicator

german și teolog radical de timpuriu Reformei a căror opoziție
atât Martin Luther și Biserica Romano - Catolică a dus la sfidare
deschisă de autoritate târziu-feudal din centrul Germaniei. Müntzer a
fost cel mai important printre acei reformatori care au luat în discuție
compromisurile lui Luther cu autoritate feudală. El a devenit lider al
răscoalei țărani și plebei germane din 1525 cunoscută sub numele de
războiul țăranilor germani . A fost capturat după bătălia de la
Frankenhausen și a fost torturat și executat.
O figură complexă și unică în istorie, el este considerat acum un
jucător important în primii ani ai Reformei germane și, de asemenea,
în istoria revoluționarilor europeni. [2] Aproape toate studiile moderne
ale lui Müntzer subliniază necesitatea de a înțelege acțiunile sale
revoluționare ca o consecință a teologiei sale: Müntzer credea că
sfârșitul lumii era iminent și că sarcina credincioșilor adevărați a fost
aceea de ai ajuta pe Dumnezeu să inaugureze o nouă eră a
istorie )))
El tranferă în filozofia politică….??+

Muntzer justifică totalitarismul când e practicat de cei buni, adică de

apartinătorii bisericii spirtituale (ecclesia spiritualis) de pe pământ.
După Taubes, acesta ar fi înţelesul “morţii lui Dumnezeu” consecrate
de Hegel.
La Hegel ţelul dialecticii este conoaşterea absolută. Dialectica
devenirii nu e nesfârşită, ea tinde spre acel eschaton, sfârşit, final, în
care îşi găseşte împlinirea. Pentru el istoria se împlineşte , când

81
 82

spiritul atinge sfîrşitul. Când ajunge la sfârşit, spiritul să dezvăluie în

deplina sa formă.(n.a.desăvârşirea prin moarte).
Hegel îşi concepe filozofia ca pe ultima posibilă: ea este “reduta”
finală unde s-a împlinit istoria filozofie. (n.a. El a desăvârşit-o, dincolo
de care nu mai poate exista nimic revoluţionar, nou).
Taubes e un reformator şi un adept al revelării forţelor istoriale ( n.a.
al legităţii istoriei) . Pentru el Munzer e un teocrat revoluţionar care
urmăreşte să intaureze pe pământ Legea lui Dumnezeu prin violenţă
şi subversiune.
Luter este pentru Taubes un marcionist moderat.

Odată cu Hegel, autenticitatea istorială se mută definitiv din religie în

filozofie, care preia funcţia revoluţionară a celei dintâi.
Reprezentanţii revoluţiei permanente sunt Marx şi Kierkegaard :”Marx
distruge lumea burghezo-capitalistă, iar Kierkegaard lumea
burghezo-creştină”
Culianu spune că în timp ce Marx publica Manifestul comunist,
Kierkegaard publica un manifest anticomunist..
Pentru Marx, anul 1848 a fost anul istorial. Pentru Kierkegaard, acest
eveniment e semnul îndepărtării de Dumnezeu. Pentru el, revoluţia
nu trebuie să fie socială , ci religioasă; socialismul e culmea
demonismului, Anticristul în persoană.
Pentru Taubes locul autenticităţii istoriale este revoluţia gnostică.

Søren Aabye Kierkegaard 1813,- 1855, Copenhaga, Danemarca) a

fost un filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin
concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege
destinul, a exercitat o influență hotărâtoare
asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei
existențiale.

El a criticat vehement atât hegelianismul din timpul său, cât și ceea

ce a considerat ca fiind formalități nule ale Bisericii Naționale Daneze.
O mare parte din opera sa filozofică se concentrează asupra
problemelor legate de modul de viață al oamenilor, accentul căzând
pe prioritatea realității umane concrete în detrimentul gândirii
abstracte, subliniind, în același timp, importanța alegerii și a
devotamentului individual. Opera sa teologică se axează pe etica
creștină și instituția Bisericii. Opera sa în domeniul psihologiei

82
 83

explorează emoțiile și sentimentele indivizilor atunci când se

confruntă cu alegerile pe care le fac în viață.
În metoda sa filozofică, se insipiră din Socrate și dialogurile socratice.
Kierkegaard e considerat drept un existențialist, neo-ortodoxist,
postmodernist, umanist și individualist. Traversând granițele filosofiei,
ale teologiei, psihologiei și literaturii, el este o figură influentă în
gândirea contemporană.
Gândirea și stilul de viață a lui Kierkegaard reflectă drama vieții
filosofului, chinuit de paradoxul sfâșierii între un Dumnezeu neînțeles,
căruia i se supune, și disperarea individului părăsit într-o lume în care
trebuie să existe, dar care i se refuză. Disperarea la Kierkegared nu
este agonie, ci pierderea individului. Omul trebuie să-și aleagă,
respectiv să-și determine destinul, lăsat singur, fără speranță, în
haosul existenței. În fața dilemei "Ori, ori" (Enten - Eller, 1843), pentru
a ieși din plictiseala existenței, pendulează între un hedonism rafinat
și o disperare fără mijloace de consolare.
În sensul lui Kierkegaard, tezele pur teologice sunt adevăruri
subiective și nu pot fi nici infirmate, nici confirmate de știință, adică de
cunoașterea obiectivă.[11] De aceea, pentru el a opta pentru sau
contra unui anumit adevăr subiectiv este o alegere pur arbitrară.
[11]
Trecerea de la cunoașterea obiectivă la credința religioasă este
numită de Kierkegaard salt al credinței, deoarece este vorba de
acceptarea subiectivă a unor teze care nu pot fi justificate rațional.
[11]
Credința creștină este pentru el rezultatul făgașului pe care îl
împing pe subiect astfel de alegeri care nu au și nu pot avea temei
rațional (în sensul că rațiunea nu este nici pentru și nici contra lor).
[11]
Din punct de vedere obiectiv, tezele pur teologice nu sunt nici
adevărate, nici false.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a
exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik
Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale
filosofice se reflectă, în forme modificate, în scrierile
reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel
Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și
ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz
Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.
În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie,
operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm

83
 84

limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea

Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Jeni Acterian, Max
Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don
Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile
din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.

Eric Voegelin (născut la Erich Hermann Wilhelm Vögelin , 1901 -

1985) a fost un filosof politic germano-american . Sa născut la Koln și
a studiat în științe politice la Universitatea din Viena , la care a
devenit profesor asociat de științe politice la Facultatea de Drept. În
1938 el și soția sa au fugit de forțele naziste care au intrat în Viena și
au emigrat în Statele Unite, unde au devenit cetățeni în 1944. A
petrecut cea mai mare parte a carierei sale universitare
la Universitatea de Stat din Louisiana , Universitatea din
München șiInstituția Hoover a Universității Stanford .
n noua sa știință a politicii , ordinii și istoriei , științei, politicii și
gnosticismului , Voegelin sa opus a ceea ce credea a fi
insuficient influențe gnostice în politică. El a definit gnoziaca fiind "o
presupusă preocupare directă, imediată sau viziune a adevărului,
fără a fi nevoie de o reflecție critică, darul special al unei elite
spirituale și cognitive". [9] Gnosticismul este un "tip de gândire care
pretinde stăpânirea absolută cognitivă a realității, bazându-se pe o
pretenție la gnoză, gnosticismul consideră că cunoștințele sale nu
sunt supuse criticii." Gnosticismul poate lua transcendentalizarea (ca
în cazul mișcării gnostice a antichității târzii ) sau forme immanente
(ca în cazul marxismului). "

Voegelin a perceput asemănări între gnosticismul antic și teoriile

politice moderniste , în special comunismul și nazismul . El a
identificat rădăcina impulsului gnostic ca alienare , adică un
sentiment de deconectare de la societate și o credință că această
lipsă este rezultatul tulburării inerente sau chiar răului lumii. Această
înstrăinare are două efecte:

 Prima este convingerea că tulburarea lumii poate fi depășită de

o înțelegere, învățare sau cunoaștere extraordinară,

84
 85

numită Speculația Gnostică de către Voegelin (gnosticii înșiși se

referă la aceasta ca la gnoză ).
 Al doilea este dorința de a pune în aplicare și de a crea o
politică de actualizare a speculațiilor sau de a Imanaliza
Eschatonul , adică de a crea un fel de cer pe pământ în istorie.

Potrivit Voegelin, gnosticii resping cu adevărat eschatonul creștin al

Împărăției lui Dumnezeu și îl înlocuiesc cu o formă umană de
mântuire prin ritual sau practică esoterică.
Caracteristica principală care caracterizează o tendință gnostică
pentru Voegelin este că este motivată de ideea că lumea și
umanitatea pot fi fundamental transformate și perfecționate prin
intervenția unui grup ales de oameni (o elită), un om-zeu sau bărbați-
zei, Übermensch , care sunt cei aleși care posedă un fel de
cunoștințe speciale (cum ar fi magia sau știința) despre cum să se
perfecționeze existența umană.
Acest lucru este în contrast cu o noțiune de răscumpărare care se
realizează prin reconcilierea omenirii cu cea divină. Marxismul se
califică, prin urmare, drept "gnostic", deoarece pretinde că putem să
stabilim societatea perfectă pe pământ odată ce capitalismul a fost
răsturnat de "proletariat". De asemenea, nazismul este văzut ca
"gnostic", deoarece presupune că putem atinge utopia prin atingerea
purității rasiale, odată ce rasa maestră sa eliberat de rasă inferioară
și degenerată.
În cele două cazuri analizate în mod specific de Voegelin, impulsul
totalitar derivă din înstrăinarea indivizilor din restul societății. Aceasta
duce la o dorință de a domina ( libido dominandi ), care își are
rădăcinile nu numai în convingerea gnosticului cu privire la
imperativul viziunii sale, ci și în lipsa de concordanță cu un corp
amplu al societății sale. Drept urmare, nu se acordă prea multă
atenție bunăstării celor afectați de politica rezultată, care variază de
la coercitiv la calamită (de exemplu, proverbul englez: "Trebuie să
spargeți câteva ouă pentru a face o omletă" sau Varietatea rusă:
"Când tăiați lemn, zburați chipsuri").
Deoarece Voegelin a aplicat conceptul de Gnosis nediscriminatoriu
marxismului, comunismului, socialismului național, progresivismului,
liberalismului și umanismului [11], criticii au subliniat că conceptul lui
Voegelin de Gnoza nu are o precizie teoretică. [12] [13] Prin urmare,

85
 86

aceasta poate - în funcție de această critică - să nu servească ca

bază științifică pentru o analiză a mișcărilor politice. Mai degrabă,
termenul "gnosticism", folosit de Voegelin, este mai degrabă un
invectiv, la fel cum "la cel mai scăzut nivel al propagandei, cei care nu
se conformează propriei opinii sunt zăpăciți ca comuniști". [14]
Voegelin a identificat rădăcina impulsului gnostic ca alienare , adică
un sentiment de deconectare față de societate și o credință că
această deconectare este rezultatul tulburării inerente sau chiar răului
lumii. Această înstrăinare are două efecte:

 Convingerea că tulburarea lumii poate fi depășită de o

înțelegere, învățare sau cunoaștere extraordinară,
numită Speculația Gnostică de către Voegelin (gnosticii înșiși se
referă la aceasta ca la gnoză ).
 Dorința de a crea și de a pune în aplicare o politică de a
actualiza speculațiile, sau ca Voegelin a descris -o , pentru
a Immanentize Eshatonul , pentru a crea un fel de rai pe pământ
în istorie prin declanșarea apocalipsei [ necesită citare ] .

Activitatea lui Voegelin nu prevede un program de reformă sau nu

oferă o doctrină a recuperării de la ceea ce el numea "demono-
maniacal" în politica modernă. Cu toate acestea, intercalată în
scrierile sale este ideea unei redresări spirituale a experiențelor
primare ale ordinii divine. El nu era interesat atât de mult în ce dogme
religioase ar putea avea ca rezultat mântuirea personală, ci mai
degrabă o recuperare a omului în sensul clasic al " daimonios aner "
(termenul lui Platon pentru "omul spiritual"). El nu a speculat asupra
formelor instituționale în care ar putea avea loc o recuperare
spirituală, dar și-a exprimat încrederea că actualul ciclu de
secularizare de 500 de ani va ajunge la capăt, deoarece, după cum a
afirmat el, "nu puteți nega omul pentru totdeauna”.

86
 87

Curs. 01.04.2019

Biserica ortodoxă condamnă hiliasmul, mergând pe inautenticiate

istorială.

Milenarimsul e promovat de Giacchimo da Fiore şi reluat de Tomas

Muntzer. Acesta transfigureză milenarismul în filozofie politică,
relansând disputa între inautenticitatea istorială şi autenticitatea
istorială.

Tomas Muntzer justifică totalitarismul atunci când e practicat de cei

buni, adică de participanţii la Biserica spirituală de pe pământ
( aceleaşi concepţii le întâlnim la sectanţi, care vorbesc de Adevărata
Biserică; pentru ei Biserica văzută nu e adevărată).

b. Şi secolul Luminilor se situeză în inautenticitate istorială, Biserica

nemafiind Revelaţie, ci a raţiunii. Se istaurează o „Biserică a
Raţiunii”.(omul nu poate ajunge nicium la Dumnezeu, în cncepţia
romano-catolicilor. Realizând pericolul, ei au spus că raţiunea e
capabilă de cunoaşterea lui Dumnezezu cu anumite limite).
Mult mai devreme decât Nietszsche, şi Hegel constată că raţiunea
de a fi a creştinismului se consumase, aşa încât în 1802 vorbim de
„Dumnezeu a murit”, fără să o nunţeze.
După Taubes, constatarea lui Hegel că raţiunea de a fi a
creştinismului se consumase ar fi înţelesul de mai târziu„morţii lui
Dumnezeu”.

Hegel se plasează în tradiţia apocaliptică sectară sinonimă cu

autenticitatea istorială.
Dialectica devenirii la Hegel, nefiind infinită îşi găseşte împlinirea în
eshaton. (carte: odată cu sfârşitul spiritului, istoria spiritului e
împlinită). Adică, Hegel e convins că filozofia lui e ultima, în ea
împlinindu-se istoria filozofiei.

e. Pentru a evidenţia forţele istoriale atutentice, Taubes însistă pe

reformă.
87
 88

Tomas Muntzer e văzut de Taubers ca un teocrat revoluţionar,

comparat cu profeţii Vechiului Testament, care vor să impună legea
lui Dumnezeu prin violenţă şi subversiune.

Luther, în schimb,e un marcionist moderat ce lasă în grija statului

partea din legea Vechiului Testament (cele 10 porunci), pentru a se
putea consacra edificării unei interiorităţi autentice cerute de har.
(ex. Relaţia strânsă între trup şi suflet; omul integral.
Dovada că omul e integral:
- când vin la existenţă, trupul şi sufletul vin simultan
- la întrupare, Hristos asumă condiţia umană, tratând trupul şi
sufleul ca un întreg
- eshatologic, nu doar sufletele vor participa la Împărăţia
Cerurilor,ci şi trupurile.

Ştiinţific, se spune că trupul e instrumentul prin care manifestă

păcatul. Însă, orice formă de rău, înainte de a se manifesta în trup, se
manifestă în spirit.
Răul nu începe în trup, ci în minte, în suflet. După ce răul se
formează în minte, el coboară în inimă, cu sens de eu, unde răul
umple şi inima cu sine. Apoi răul se manifestă în şi prin trup. El e o
victimă a minşi şi a eului din inimă).
Creierul e un senzor, un receptor, care primeşte informaţia de la
suflet.

II. Odată cu Hegel, locul autenticităţii istoriale trece definitiv din

religie în filozofie, aceasta preluând funcţia revoluţionară a
celei dintâi. Repezentanţii revoluţiei permanente sunt Marx şi
Kierkegaard.
1. Când Marx publica Manifestul Partidului Comunist (1848),
socotit antiistorial, când starea a 4-a (proletriatul) îşi face
intrarea în istorie, Kierkegaard , în acelaşi an, publică
Manifestul Anticomunist. Pentru el, acest eveniment e semnul
palpabil al îndepărtării de Dumnezeu., socialismul fiind culema
demonismului,sau chiar Anticrist în persoană.

După Taubes singura soluţie posibilă este coincidentia

oppositorum, care va elimina diferenţa dintre înlăuntru şi afară,
dintre ordinea interioară şi cea exterioară.
88
 89

Coincidenţia oppositorum între Marx şi Kierkegaard e posibilă doar

îneshaton. Deci locul autenticităţii istoriale este şi rămâne revoluţia
gnostică permanentă.

2. La cele spuse până acum de Taubes, Ernest Topitsch

demonstrează descendenţa gonstică a lui Marx astfel:

- prin Hegel, Marx se inspiră din tradiţiile gonostice ale ideologiei

germane, o moştenire de familie preluată din teologia
evanghelică.
Gnosticismul hegelian se exprimă prin teoria alienării spiritului.
Absolutul trebuie să se înstrăineze de sine pentru a se cunoaşte,
recunoaşte şi reuni cu sine. Folosofia hegeiană a istoriei ar fi o
teodicee gnostică.
Topitsch recunoaşte mitul gonstic al căderii, al alienării şi al orbirii
omului, înşelat de Demiurg, mai ales în filozofia lui Hegel, (carte:
alienarea e a Ideei în raport cu ea însăşi, alienare care este totodată
mistificare),
- apoi în mitul marxist al alienării omului prin religie şi al salvării sale
prin exerciţiul ştiinţei pozitive. Hegel e cel care pregăteşte terenul
pentru teoria marxistă a muncii. Hegel spunea că în procesul muncii,
muncitorul se alienează într-un produs obiectiv care-i era străin.

În „teologia marxistă”, proletarii preiau rolul de elecţi gnostici, ca

posesori ai luptei de clasă, ( sinonimcă cu adevărata conştiinţă de
clasă),în contrast cu conştiinţa falsă, alienată şi ideologizată a restului
umanităţii.

3. Prin lucrarea „Il revoluzioari din professione”, Luciano Pellicani,

1975), adaugă o nouă dimensiune ideilor lui Taubes şi
Topitsch.
El spune că gosticii nu pot fi decât intelectuali dezaxaţi din teoria
teologică a lui Karl Mannheim, autori ai tuturor marilor mistificări
istorice, de la Revoluţia puritană (engleza, 16....) până la Revoluţia
rusă, trecând prin Revoluţia franceză şi prin marxism.

Pellicani mai considera că Intelectualitatea e o clasă alienată, situată

între deţinătorii mijloacelor de producţie şi producătorii înşişi.
Societatea capitalisă exclude intelectualitatea de la exercitarea
puterii, rezervată doar celor cu capital. Proletariatul de facto, această
89
 90

clasă care deţine accesul la „ştiinţă”, ridică pretenţia de a conduce

societatea.
Intelectualul posedă însă o armă foarte eficientă: arma ideilor care, în
timp, revoluţii.

Marx găseşte formula mistificării sale „geniale”: pune dictatura

intelectualilor gnostici ca o condiţie esenţială pentru eliberarea
proletriatului din nedreptatea cosmică.

Lenin e şi mai radical: intelectualii au dreptul să guverneze masele

ignorante în virtutea spiritalităţii lor culturale.

Cum vede creştinismul relaţia individ-societate?

Omul are rolul său proniator.

Sf. Apostol Pavel spune că trupul omului este făcut dintr-o multitudine
de organe, ce lucrează în favoare întregului. (Cum să zică ochiul că
nu are nevoie de nas?).
Prin urmare viziunea este a calificării persoanei integrate.
(Sf. Ioan Gură de Aur spune că lumea e o orchestă. Fiecare
instrument are identitatea lui şi toate formează o simfonie).
Ortodoxia nu pune accentul pe anumite categorii sociale, ci fiecare e
utilă una pentru alta.

III. După unii, gnosticismul e o mişcare pozitivă, care are

menirea de a împlini istoria.
Eric Voegelinelin nu e de acord cu Taubes şi ceilalţi care vedeau în
gnosticism o mişcare pozitivă, care trebuia să elibereze lumea de ea
însăşi.......
Voegelin consideră că gnosticismul e o forţă negativă, în curs de
distrugere a lumii.

a. Voegelin consideră ceştinismul o mişcare mesianică evreiască

şi care posedă o „tensiune internă” provenită din întârzierea
temporară a Parusiei aşteptate.
De vreme ce Parusia nu s-a produs, Biserica înlocuieşte
estatologia istorică cu cea supranaturală, care devine fermentul
revoluţionar al întregii istorii creştine (carte: Aşteptarea Parusiei nu
dispare însă niciodată cu totul din viaţa comunităţilor creştine.
Acest element apocaliptic reprezintă fermentul anarhist,
90
 91

revoluţionar, care înlocuieşte creştinismul în cursul întregii sale

istorii.

Eshatologia istorică înseamnă dezvoltarea naturală, firească a

istoriei, ce ajunge la sfârşitul ei (există o teorie contemparană,
potrivit căreia lumea apare la un moment dat, are o evoluţie şi la
sfârşit sucombă prin implozie).

Eshatologia supranaturală: sfârşitul lumii e provocat de o

intervenţia specială a lui Dumnezeu.
(Teologia ortodoxă e o combinaţie între cele două tipuri de
eshatologie. Sfârşitul chipului actual al omului (Pr. Stăniloae)....

Gioacchino da Fiore, călugăr benedictin, condamnat în 1263,

elaborează o nouă teologie a istoriei pe care o împarte în 3 etape:

a. epoca sau statusul Vechiului Testament, dominată de

Dumnezeu- Tatăl,
- caracterizată prin teama pe are o inspiră autoritatea absolută a
legii
- şi e reprezentată de bărbaţii căsătoriţi.

b. epoca Noului Testament

- caracterizată prin credinţă
- şi reprezentată prin preoţi.

c. a treia etapă de dominată de Duhul sfânt şi începe în anul

1260,
- e reprezentată de călugări spirituali
- şi caracterizată prin plenitudinea dragostei, a bucuriei şi a
libertăţii spirituale.

Gioacchino da Fiore iniţiază seria de „calculatori” ai sfîrşitului chipului

actual al lumii, pe care-i întâlnim la adventişti şi penticostali.

Între epoca a II-a şi a III-a, Antihrist a domnit 3 ani şi jumătate,

provocând cele mai groaznice încercări, biruite însă de un papă sfânt
împreună cu bărbaţi duhovniceşti, predicatori solidari contemplativi.

91
 92

În epoca finală, dominată de Duhul Sfânt, Instituţia Bisericii şi

reprezentanţii ei legali ca şi viaţa cultică nu vor mai fi necesare în
forma istorică, spiritualul dominând asupra instituţiilor.
Astfel, da Fiore a inaugurat o adevărată reformatio mundi, ce a
prevăzut entuziasm şi fervoare nu doar în mediul religios, ci şi în cel
cultural.

În sec. XVII, iezuiţii redescoperă importanţa celei de-a treia epoci

(protestanţii apăruseră deja) în aproierea? Luptei decisive împotriva
Răului, identificat cu Luther.

Ideile lui da Fiore se regăsesc la GOTTHOLD EPHRAIM LESSING

( 1729–1781), care spune că Revelaţia progresivă şi continuă se
împlineşte într-o a treia etapă, ca în teoria celor trei stadii a lui
Auguste Comte..
(((( wikipedia. Auguste Comte a urmărit crearea unei
filosofii pozitiviste, corespunzătoare ultimului stadiu la care omenirea
trebuia să aspire în viziunea sa, după ce a trecut prin
faza teologică și acea metafizică, care erau considerate drept faze
necesare în dezvoltarea omenirii de la copilărie spre maturitatea din
cea de a treia fază, a spiritului pozitiv. Pozitivismul, știința și filozofia
pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor, ci
se mulțumește cu studiul datelor experienței.
Acest studiu nu este însă o simplă compilație de date, ci tinde să
descopere legile care guvernează grupele de date și fapte care
corespund diferitelor științe fundamentale.
Henri de Saint-Simon este cel care a întrebuințat pentru prima oară
termenul de "filozofie pozitivistă". Totuși, lui Comte îi revine meritul de
a fi elaborat un sistem coerent, cu o logică și o bază științifică
superioare față de Saint-Simon.

Ideea de Revelaţie continuă şi progesivă arată că aceasta nu s-a

încheiat în Persoana lui Iisus Hristos, prin urmare ea se va contiuna
până la sfârşitul lumii.
Prin aceasta adepţii acestei idei în justifică propriile lor abateri de la
norma realităţii obiective.

92
 93

Dacă Mântuitorul nu ne-a adus revelaţia completă şi desăvârşit este

fie pentru că nu a vrut, fie pentru că nu a putut.
Dacă nu a vrut, înseamnă că nu e un Dumnezeu bun, adică e un
Dumnezeu aspru ca cel al Vechiului Testament.
Dacă nu a putut, acesta arată că Iisus Hristos e neputincios, iar
concluzia este că Iisus nu e Dumnezeu.

Gioacchino da Fiore a influenţat şi religia şi cultura.

Alte personalităţi influentate de da Fiore: Fichte, Hegel, Schelling . Au
preluat şi ei ideea despre o a treia epocă iminentă (pe cale de a se
instaura), care va regenera şi va desăvârşi istoria.

(((((Friedrich Wilhelm Joseph Ritter von Schelling (1775 -1854,) a

fost un filozof german, în prima perioadă a activității sale unul din
reprezentanții de seamă ai idealismuluigerman, mai târziu tot mai
mult influențat de romantismul în plină dezvoltare. Pentru sistemul
său de gândire a elaborat conceptul de filozofie a identității.
Gândirea filozofică a lui Scheling a cunoscut un îndelungat proces de
dezvoltare. Pornind de la operele lui Immanuel Kant și Johann
Gottlieb Fichte precum și de la filozofia lui Baruch Spinoza, în primele
sale opere este caracteristică punerea pe același plan
a obiectului și subiectului. Acest punct de vedere stă la baza
concepției sale asupra filozofiei identității, concepție impregnată
de panteism, în care Dumnezeu se confundă cu forțele și
legile universului. În perioada următoare a creației sale filozofice,
Schelling se distanțează de panteism și elaborează un sistem pe
care îl denumește filozofie pozitivă. Prin aceasta definește existența
omului ca o formă de prezență a conștiinței de sine în absolut, esența
umană dimpotrivă ca activitate creativă libe))))

c. da Fiore reînnoieşte ..... eshatologic prin teoria sa despre cele trei

etape, pe care cultura modernă le înterpretează astfel:
- . Faza marelui lider religios, Dux (il Duce), prezentă la Marx şi
Hitler.
- faza Profetului erei noi, confundat uneori cu Marx şi Hitler,
- faza erei finale, când oamenii vor fi în contact direct, nemijlocit,
cu Duhul Sfânt, iar Biseria îşi va înceta existenţa.
Aceasă succesiune de epoci, ca istorie progresivă, e reluată de
Hegel, Marx şi ideologia celui de-al treilea Reich (al cărui ideolog a
fost Moller van den Bruck).
93
 94

(Biserica în eshaton. Nu se poate separa dimensiunea

instituţională a Bisericii de cea harismatică, pentru că Biserica e
trupul lui Hristos, prin urmare nu are cum să dispară.
Biserica de aici de cea din eshaton se deosebesc şi aceasta ne-o
arată formula:
- „Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.
Acum se referă la timpul istoric, iar pururea la eternitate.
Timpul istoric se prelungeşte în eternitate, în comuniunea cu
Dumnezeu.
- Biserica de aici are ca subiect toţi oamenii, pe când biserica
eshatologică are ca subiect doar omul mântuit).
(Fiecare existenţă îşi va păstra identitatea în eternitate. Fiecare
identitate îşi păstează raţionalităţile şi finalităţile ei pe care Dumnezeu
le-a pus în ontologia sa la momentul craţiei sale.
Dispariţia identiăţii sau schimbarea ei ar însemna că Dumnezeu se
contrazice).

d. Curentul apocaliptic şi hiliasm, care însoţeşte creştinismul, este

numit de Voegelin gnoză, fără a apela la o legătură explicită cu
gnosticismul dualist.

Gnoza lui Voegelin lui este o forţă istorială fatală, care determină în
mod negativ destinul popoarelor occidentale, devenind tot mai.... şi
neliniştite în epoca modernă.
Voegelin îl contarzice pe Taubes ( care dă gnosticisumului o
dimenisune pozitivă şi care se pronunţă pentru o revoluţie
permanentă, care să suspende cât mai repede istoria, cu scopul de
a-şi dobândi sensul ei deplin.)
Voegelin accentuează, în schimb, negativitatea radicală a
gonosticismului.

e. Revoluţia gnostică

Aceasta e prezentă şi în creştinism, prin hiliasm.

Voegelin considera că hiliasmul e o faţetă a creştinismului.
Hiliasmul este o erezie.

Ea s-a desfăşurat în trei etape:

94
 95

1. Prima etapă o constituie reforma prin care mişcările gnostice

invadează instituţiile occidentale
Exemplul cel mai elocvent de invadare e puritanismul englez
(1562 -1582). Ei se desprind de anglicani, sub influenţa lui Calvin,
Bulingerr şi .......
Puritani se camuflau scripturistic astfel: „ noi sntem de la
Dumneuzeu şi cine-L cunoaşte ne înţelge”, aducând atfel la tăcere
orice opozant.

2. Genul camuflajului era însă Calvin (Institutio Christianae).

((((Institutele religiei creștine ( latină : Institutio Christianae
Religionis ) este lucrarea semantică a lui John Calvin a teologiei
sistematice . Considerată ca fiind una dintre lucrările cele mai
influente ale teologiei protestante,. Cartea a fost scrisă ca un manual
introductiv privind crezul protestant pentru cei cu cunoștințe
anterioare de teologie și a acoperit o gamă largă de subiecte
teologice din doctrinele bisericii și al sacramentelor spre îndreptățire
doar prin credință și libertate creștină . Ea a atacat energic
învățăturile celor considerați neortodoxi , în special romano-catolici ,
iar Calvin spune că a fost "puternic devotat" înainte de convertirea sa
la protestantism .
Institutul este o referință secundară foarte apreciat pentru sistemul de
doctrină adoptat de către bisericile reformate , numite
de obicei calvinism)))) .
Voegelin spune că opera lui Calvin poate fi considerată primul
Coran „creştin” (care răspunde tuturor formelor ce anulează orice
formă anterioară de cunoaştere). Acest Coran a fost pus la punct
în mod delibert şi desăvârşeşte ruptura din interiorul tradiţiei
apusene, consideră Voegelin.
(Carte: caracterul coranic al tuturor acestor lucări face ca nimic să
nu mai poată fi schimbat sau înlocuit).
(Biblia, din această perspectivă, e un document care are
valabilitate absolută şi necondiţionată în toate domeniile, în timp
ce Calvin exclude orice formă anterioară sau posterioară de
cunoaştere. Scriptura nu ne oferă argumente ştiinţifice pentru
cunoaşterea adevărului, ci argumente de natură spiritulă. Altfel ea
ar deveni un Coran. ).

95
 96

Reforma a impus în locul argumentelor adevărul imuabil (ce nu se

poate schimba) al unei societăţi totalitare. (Protestantismul s-a
ridicat împotriva abuzurilor romano-catolcilor şi a sfîrşit fând
aceleaşi abuzuri. Calvin a ordonat arderi pe rug şi provova o
societate totalitară în care omul e angrenat fără ieşire, nemafiind
liber).

3. Alte rupturi, alte Coranuri: „Enciclopedia” lui Diderot şi

d*Alembert, operele lui Auguste Comte şi Marx, „literatura
patristică a leninism-stalinismului.
Toate acestea implicau excluderea activă, violenţa prin orice mijloace
a ceea ce îşi propuneau să înlcouiască, la fel ca şi Luther.

e. Ca imanentizare a eshatonului creştin, gonosticismul se

manifestă azi în două forme distincte:
1. Marxismul- cea mai explicită şi cea mai grosolană formă
2. şi „occidentalizarea”, care manifestă un dispreţ funciar pentru
problemele de ordin spiritual ale existenţei.
(dispreţul funciar a fost determinat de secularizare; îşi are motivare
de faptul că „Dumezeu a murit”, care a dus la dispariţia ideii de
sfinţenie şi la ideea că totul e permis. ) ( n.a.Se impunea cu
necesitate un spirit funciar, o nevoie de înregistrare a materiatilăţii
acestei lumii, a averilor şi proprietăţilor în folosul societăţii, al binelul
comun şi al individului, în esenţă. Parcursul acestei conceţii
materialiste a lumii a plecat de la faptul că transcendenţa a fost
înlocuită cu raţionalitatea), că omul nu mai are legătură cu
transcendenţa.
IV. În „Ştiinţă politică şi cunoaştere”, Voegelin studiază
analogiile structurale dintre gnosticism şi filozofia modernă şi
ajunge la următoarea concluzie:
a. procesul care, în gnosticism, poartă scânteia înstrăinată a
spiritului de la locul exilului său până la locul plenitudinii ce-i este
origine şi destinaţie este echivalentul procesului prin care spiritul
absolut hegelian se regăseşte în mod dialectic pe sine, pornind de
la o situaţie de alienare
- e în acelaşi timp echivalentul procesului materialist-dialctic care
face ca natura, alienată de Dumnezeu şi din pricina proprietăţii
private, să-şi recupereze libertatea unei existenţe deplin
omeneşti şi libertatea devenirii supraomului ca negare a omului
vechi şi dependent de transcendenţă.
96
 97

(n.a. - e înlocuită scânteia înstrăinată a spiritului cuzată de

Demiurg în gnosticism cu alienarea cauzată Dumnezeu , în
concepţia lui Hegel:
- plenitudienea (revenirea din exilarea provocată de natura rea a
Demiurgului gnostic )este înlocuită cu regăsirea de sine în mod
dialectic ca supraom).
(La Nietzsche, supraomul e asociat cu eroarea; fără eroare nu e
cunoaştere autentică).

b. Voegelin împrumută de la Heidegger termenul de „parusie” şi

înţelege prin parusianism acea dispoziţie a spiritului care
aşteaptă eliberarea de răul temporal de la venirea fiinţei
înţelească ca imanentă, în toată plenitudinea ei.
c. Parusianismul are două etape:

1. prima etapă dureză până la Renaştere, iar gonza se manifestă

prin secte, cărora Biserica le temperază elanul revoluţionar.
2. Cea de-a doua etapă, a timurilor moderne, gonza devine
Weltmacht, o putere mondială pe cale de a distruge lumea.
Principala trăsătură a parunianismului modern este uciderea lui
Dumnezeu, săvârşită speculativ prin explicarea fiinţei divine ca
operă a omului.
Reprezentanţii parusianismului mondial sunt Hegel, Marx,
Nietzsche şi – cel mai subtil dintre ei- Heidegger.

d. - Atât în situaţia în care gnosticismul modern e înţeles ca o

mişcare pozitivă, care are ca finalitate împlinirea lumii, (ca la
Taubes şi ceilalţi),

- cât şi în situaţia în care e înţeles ca o Weltmacht negativ, în

curs de a distruge lumea (ca la Voegelin),
în ambele cazuri lui Marx i se atribuie un rol important.

- alţi oameni de cultură considerau că timpurile modene nu au

nicio legătură cu gonosticismul, Hans Blumberg considerând
Modernitatea consecinţă a depăşirii gonosticismuui.
În acest proces de depăşire, Biserica ocupă un rol important,
luptând împotriva fermentului apocaliptico-gnostic are existau în
ea.

97
 98

(fermenţii apocaliptico-gnostici, hiliasmul şi gnosticismul nu au

legătură cu Biserica, cu Revelaţia).

Biserica oferă şi soluţii pentru depăşirea dualismului gnostic.

Prima încercare de depăşire o întâlnim la Augustin.

Blumberg considera că prima încercare a lui Augustin de depăşire a

gnosticismului a eşuat, care spune că Augustin nu a făcut altceva
decât să expună gnoza în limitele creştinismului.

Hans Jonas costatase că viziunea augustiniană asupra păcatului

originar ridică o problemă care o aduce mult mai aproape de „păcatul
antecedent” gnostic.

Dacă păcatul strămoşesc e transmisibil, însemnă că la origine nu e

individual, ci corporativ.(antomomia augustiniană)

Blumberg spune că a susţine simultat că păcatul strămoşesc se

tramsite şi că liberul-arbitru există, reprezintă o antinomie indisolubilă
a gândirii augistiniene. Aceasta însemnă, spune Blumberg, că
Augustin nu a depăşit gonza, ci a transmis-o în limitele limbajulu
creştin.

Augustin numeşte Răul privatio boni (Răul e absenţa Binelui; deci

Răul nu are realitate şi identitate ontologică, pentru că nu există din
eternitate şi nici nu a fost creat. Răul ţine de voinţă, de opţiune).

Şi Ortodoxia susţine cele două ideii: a transmiterii păcatului

strămoşesc şi a liberului arbituri, dar nu în contradicţie.

Ele pot exita împreună, păcatul strămoşesc neexcluzând liberul-

arbitru. Deşi păcatul se moşteneşte, liberul-arbitru rămâne funcţional.

Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?

De fapt, consecinţele păcatului lui Adam şi Eva se moştenesc, ci nu

păcatul în sine.

Ap. Pavel: „aşa cum păcatul printr-un om a intrat în lume, prin Hristos
moarte e biruită” , iar biruninţa acesta se exinde la toţi, aşa cum s-a
exitins păcatul.

98
 99

Prin urmare unitatea firii omeneşti explică modalitatea moştenirii

păcatului, dar şi refacerea firii omeneşti prin har.

b.O apărare a timpurilor moderne.

Nefiind eliminat, dualismul gnostic reapare în filozofia medievală a

gânditorilor ce se inspiră din Duns Scot şi Williams Occam.

Prin dualismul gnostic, Blumeberg înţelege negarea principiul

antropic, ignorând optimismul antrologic gnostic(omul este superior
creatorilor săi).

În noul mediu cultural se constata un pesimism antropologic

marcionist (omul nu are niciun merit în faţa creatorului).

c. Duns Scot afirmă că Dumnezeu acţionează în lume indiferent de

nevoile lumii (sau neţinând cont de ele).

El mai spune că aşa cum Hristos nu se naşte din Tatăl în vederea

mântirii, la fel, El nu se întrupează din necesitate, ci pentru că vrea.

În legătură cu termenii Crezului de la Niceea, Duns Scot propune:

- Propter nos homines (pentru noi, oamenii) trebuie înlocuit

propter se ipsum (pentru sine însuşi).

Consecinţa ideilor lui Duns Scot este tragică: istoria lumii şi a

omului nu are legătură cu voinţa dinvină, fiind realităţi
independente.

Duns Scot pune piatra de temelie a independeţei lumii faţă de

Dumnezeu...

Curs 08.04.2019

99
 100

Duns Scot consideră că Dumnezeu nu ţine cont de nevoile şi

provocările lumii. Dumnezeu face doar ce vrea

Istoria lumii şi a omului nu are legătură nu are legătură cu voinţa

omului, fiind realităţi independente.

Acestei idei au avut drept consecinţe:

a. umanismul- sistem filozofic, ca şi existenţialismul. Umanismul a

pus în centrul Universului omul, în locul lui Dumnezeu; îl pune pe
acesta mai presus de orice, ca individ- care devine valoare supremă.
Umanismul respinge transcendenta şi nu găseşte rostul credinţei.

Umanismul stă la baza Renaşterii şi a apărut în sec. XIV, în Italia şi

se extinde în toată Europa până la sfârşitul sec. XVII.

(n.a. Umanismul creştin ţine de o atitudine conformă cu rânduiala

Bisericii, cu situarea lui Dumnezeu ca Proniator, purtător de grijă
pentru toate nevoile oamenilor şi în toate situaţiile, etc. )

În Europa Occidentală, creştinismul s-a transformat treptat în în

umanism. Infailibilitatea în catolicism, pe de o parte, şi separarea
omului de Dumnezeu, în protestantism, s-a ajuns la un „marxism
creştin-umanist occidental”, care îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu omul.

b. existenţialismul

c. deismul- Dumnezeu şi lumea sunt relităţi paralele; (n.a. neagă

întruparea, răstignire, Învierea, etc. Dumnezeu este doar o cauză
primară impersonală care nu intervine în viaţa omului.)

d. Occam face distincţie între potentia absolută şi potentia ordinata ,

ca expresie a negării principiului antropic( Blumberg conchide că
distincţia e o versiune dualist-gnostică, ca negare a principiului
antropic.)

Potentia ordinata – constă în puterea ordonată pe care Dumnezeu şi-

a limitat-o prin legile sale, în timp ce

Potentia abosoluta constă în puterea absolută a lui Dumnezeu, e o

putere nelimitată, cuprinzând tot ceea ce poate să facă el, fie că
vrea, fie că nu vrea, lumea şi harul necondiţionând posibilităţile lui.

100
 101

Puterea absolută a lui Dumnezeu a dus la dezvoltarea teoriilor

despre pluralitatea lumilor.

Dumnezeu poate crea o infinitate de lumi, dacă nu cumva le-a şi

creat (azi, ideea pluralităţii lumilor se întâlneşte în ştiinţă şi a apărut
odată cu Epoca Luminilor, sec. 18, care respingea orice referire la
transcendenţă).

Astfel, proiectul istoric al lui Dumnezeu devine incognoscibil, ca şi

tainele legate de mântuire.

Credinţa ţine de domeniul puterii limitate a Dumnezeu însuşi

(potentia ordinata), în timp ce filozofia ţine de insondabila potentia
absoluta.

( Curs semestrul I: Principiul antropic – este determinat de acţiunea

omului în relaţie cu natura, cu creaţia .
Antropic(antropogen)- care este determinat de acţiunea omului, care
e rezultatul acţiunii omului asupra vieţii, a lumii, etc.

1.Lumea a fost creată pentru om şi omul pentru lume.

2. V. platonică – lumea e precum omul şi omul precum lumea a fost
creat.

Sinteza acestor concepţii – gnosticismul neagă principiul antropic.

Omul a fost creat împotriva lumii, el fiind superior creatorilor săi.
Aceasta e numit de P. Culian optimism anthropologic fără
egal………….
Optimismul anthropologic presupune:
- omul işi poate determina destinul
- omul e singurul lui dumnezeu
- totul se reduce la voinţa omului şi la nevoile lui.

In crestinism: Cu cât un om e mai credincios, cu atât e mai

performant.
Acum s-au răsturnat valorile.

101
 102

“Omul nu va fi cu adevărat liber până când ultimul rege va fi

spânzurat cu intestinele ultimului preot”- Denis Diderot. E un atac la
integritatea umană şi a liberului arbitru

În platonicism, pr antropic nu se lasă definit în termini biblici: om şi

lumea nu au fost crate unul pentru celălalt, ci unul precum celălalt, şi
amândoi- omul şi lumea- sunt o imagine a inteligenţei ecosistemice.
În urma unei greşeli a cărei natură rămâne obscură, omul-suflet se
vede exilat în această parte a lumii formată din aceeaşi substanţă
rudimentară ca şi corpul său.

În viziunea gonsitică, inteligeţa eosistemică e de calitate inferioară,

iar lumea e un produs inutil construit de Demieurg după fantasma
arhietipală înscrisă în inconştientul lui.Vis al unui vis este numai o
iluzie care trebuie să dispară în neant.

Principiul antropic.
Negarea lui în Gnosticism nu este consecinţa unui pesimis
atroprologic, ci cosmologic, ce duce la un optimism metafizic
antropologic fără echivalent în lumea veche.)

Nicolas d*Autrecourt considera că omul nu are nimic în plus faţă de

o furnică. Acesta neagă preeminenţa(superioaritatea) omului faţă de
animal.

Pentru Nicolas d*Autrecourt, omul nu este altceva decât un animal.

Aşa cum unui animal nu-i poţi reproşa că face bine sau rău, nici
omului nu i se poate reproşa ideea de bine sau rău, acest reproş fiind
asociat agresiunii.

(Prin urmare, riscul era acela de a legitima păcatul, plecând de la

ideea că omul nu e diferit de animal, de aceea păcatul devine
anacronic, agresiv, inuman.)

Ideea lui N.d’A e, după Marcion, cea mai pesimistă negare a

principiului antropic întâlnită în Occident. (dacă existenţa lumii nu-l
mai priveşte pe om şi nu depinde de el în nciun fel, nu mai contează

102
 103

dacă cunoaşterea sensibilă , senzorială, (corespunde sau nu

realităţii(n.a . prin urmare omul nu e pentru lume, nici măcar precum
lumea -în concepţia platonică-, ci e animal şi nicio realitate nu mai
contează, poate fi oricare sau niciuna).
(Curs semestrul I: Dacă la gostici exista scânteia divină, la
Marcion nici măcar aceasta nu mai există, pesimusmul său fiind
unul de neegalat.
Antropologia lumii e cea mai pesimistă dintre toate antropologiile.
Cosmogonia cea mai urât e maniheismul.
Marcion spunea că lumea întreagă va fi distrusă, autodistrugându-se
şi Demiurgul, care nu mai poate exista fără lume.
Combusita (arderea) lumii – ekpylos , ca termen e folosit pentru
prima dată de Marcion şi s-a păstrat până astăzi.
Ekpylosul marachează începutul domniei Dumnezeului Străin şi
Milostiv, ( care e fără de sfârşit).
Baza doctrinei lui Marcion o fomează opoziţia a doi dumnezei inegali:
unul bun, necunoscut şi naturaliter ignotus, şi celălalt, Dumnezeul
Vechiului Testament, care este drept şi cunoscut. Acesta din urmă nu
e rău, dar creaţia sa, lumea şi omul, sunt rele din cauza inferiorităţii
Materiei
, in care este prezent principiul răului (care e diferit de Materie).

Opinia lui Occam..l

(Neîncrederea în raţiunea umană e întîlnită şi acum la romano-

catolici şi protestanţi, care consideră că omul nu e capabil să
sesizeze lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu în lume. Prin urmare, tot
ceea ce-şi imaginează omul în legătură cu ceea ce face Dumnezeu e
o taină insodabilă, de aceea a imaginaţia e sortită eşecului.

Platon spunea că singura filozofia e singura cale de cunoaştre)

e.Consecinţa caracterului insondabil a lui Dumnezeu a dus : - la

deprecierea raţiunii umane

- şi la negare preeminenţei (superiortităţii) naturale a omulu asupra

celorlalte craturi.

Superioritatea omului în raport cu creaţia ,în Ortodoxie, este

argumentată prin faptul că omul este făcut după chipul lui
103
 104

Dumnezeu. Omul are raţiune, libertate şi responsabilitate, care sunt

legate de chipul lui Dumnezeu din om, ca realitate exclusivă, doar în
om.În celelate forme de existenţă , Dumnezeu a pus raţiunile divine
plasticizate.

Lumea e dependentă de om.. (Dumnezeu dă omului atributul

stăpânirii pământului, dar omul trebuie să stăpânească lumea cu
raţionalitate, potrivit cu raţiunile şi finalităţile pe care Dumnezeu le-a
pusă în ontologia ei. Raţionalităţile lui Dumnezeu trebuie
descoperite şi evidenţiate pentru a putea să le comunică cu ele;
trebuie să le înţelegem şi să le cultivăm. De aceea, lumea depinde
de om, de istoriticatea creată de epl prin faptele sale.

Asumarea de colaborator al lui Dumnezeu înseamnă a face voia lui

Dumnezeu..

Înce condiţii cunoaşatem raţionalităţile sensibile corespondente

realităţii?

Numai atunci când corespunde normei obiective a realităţii).

e. Dezbaterea deschisă de Scot şi Occama (condamnaţi de

Biserică,) au dus la întărirea poziţiei Bisericii şi la depăşirea
dualismului gonostic, crede Blumberg.

f. Depăşirea devine definitivă odată cu epoca teologiei ştiinţei din

sec. VIII, prin Descartes şi Leibnitz.

Teologia ştiinţei face trimitere la asocierea teologiei cu adevărul

ştiinţific(Teologia prin natura ei are şi o dimensiune ştiinţifică, tot
aşa cum ştiinţa prin natura ei are o dimensiune teologică.

Ştiinţa are o dimensiune teologică pentru că se raportează la

raţionalităţile puse de Dumnezeu în existenţa ei.

Ştiinţa descoperă raţionalităţile materiei în sec. 19).

Decartes împinge ipoteza lui Occam până la consecinţe absurde

Dmnezeu nu poate fi un gensius malignum (geniu rău), un
amăgitor atutoputernic, ci o fiinţă perfectă, care printr-o creaţie
continuă condiţionează totul.

104
 105

Dacă metafizica, prin reflexia ei asupra lui Dumnezeu, asupra

sufletului şi a lumii constituie rădăcina cunoaşaterii (Decartes e
tributar lui Platon şi Aristotel), Fizica e trunchiul, Mecanica,
Medicina şi Morala fiind ramurile.

Ştiinţa simte nevoia unei depărtări de credinţă, în Iluminism; e o

negare abruptă a metasistemului şi vinovată e Biserica romano-
catolică (Metasistemul- transcendentul care dă valoare sistemului).
Biserica a tutelat cu brutalitate ştiinţele, a ars pe rug oamenii de
ştiinţă.

Izolarea ştiinţei de credinţă are efect de bumerang...).

g. Culianu consideră că episodul occanian nu are legătură cu

dualisul gonostic, ţinând exclusiv de teologia apofatică, ce
duce la distincţia dintre partea cognoscibilă şi cea
incognoscibilă a lui Dumnezeu.

Culianu greşeste, pentru că apofatismul nu înseamnă acest lucru. În

teologie, apofatismul înseamnă experiere, întâlnirea cu Dumnezeu şi
experierea Lui prin trăire.

Ce cunoaştem din Dumnezeu şi ce nu?

Conţinutul ontologic al persoanei nu poate fi epuizat; fiinţa, deci omul

e taină chiar şi pentru el însuşi.

Sf. Grigorie Palama. „Dumnezeu e cel cu multe nume, când ne

referim la lucruri sau la energiile Lui şi e cel fără nume, când ne
referim la fiinţa Lui.

Negarea principiului antropic.

Presupune şi eliminarea oricărei demnităţi transcendete a omului,

fapt comun şi cultură contemporană (care contestă orice
transcendenţă în general).

Cum se regăseşte gnosticismul în existenţialism.

Existenţa, ca preocupare filozofică, acordă o importanţă excesivă

subiectivităţii sau analizei concrete a trăitului, în comparaţie cu
sistemele care ignoră această dimensiune.

105
 106

Pentru toţi existenţialiştii, angoasa e o condiţie fundamentală a

omului raportat la el însuşi, în vederea alegerii sensului pe care-l va
da vieţii sale. Există un text creştin fondat de Kierkegaard, în care
angoasa şi disperarea sunt esenţiale pentru existent (om), care
trebuie să le asume din perspectiva comuniunii cu Dumnezeu şi a
eternităţii (nu e nimic creştin aici, dar aşa susţin istoricii filozofiei).

Pentru Heiegger,(care vine cu o formă specială de existenţialism),

angoasa e indispensabilă omului, iar omul trebuie să-şi gândească
existenţa şi orizontul morţii, excepţia făcând-o refugierea în
inautenticitate (când cineva poate refuza ideea morţii).

Existenţialismul ateu al lui Sartre:

Contingenţa absolută a exisenţei(relativitatea existenţei; poate fi sau

nu fi în acelaşi timp) face imposibilă orice credinţă în Dumnezeu.

Această contingenţă, în schimb, face posibilă libertatea omului, care

decide asupa sensului pe care-l dă vieţii sale.

a. Gnosticismul şi existenţialismul se aseamănă în ceea ce

priveşte condiţia omului în lume.

Această condiţie e numită proiectare, abandon, uitare, inautenticitate.

Dacă gnosticismul e conştient de această tragedie şi scapă de ea

prin gnoză, existenţialismul constată doar că aceasta e condiţia lumii
de care nu poate scăpa decât prin moarte.

Prin urmare, în existentialimsul radical soluţia salvării e sinuciderea

Imageria gnostică exercită o fascinaţie puternică asupra gâditorilor

existenţialişti (Ex. Albert Camus: Străinul, Căderea, Exilul şi
Împărăţia- care sunt metafore gnostice)

. Existenţialismul apare ca una dintre formele cele mai tipice ale

nihilismului modern, care e antimetafizic, în timp ce gnosticismul este
campionul transcendenţei prin nihilismul său metafizic.

Nihilismul antimetafizic e comun gnosticismului şi se referă la

divinităţile intermediare care crează lumea rea, rele fiind şi ele.(n.a.
legea negării negaţiei: o idee care e negativa şi în acelaşi timp
împotriva, acceptă, de fap ideea de la care a plecat.)
106
 107

Nihilismul metafizic se manifestă faţă de Dumnezeu cel cunoscut;

neagă orice formă de transcendenţă.

Fiind negativul gnozei, nihilismul i se aseamănă. Nihilismul devine

conştient de sine, ceea ce-l face asemănător gnozei, (n.a. sub aspect
al ideei de cunoaştere).

b.Emil Cioran

se situează la antipodul gnozei şi e un cavaler al nihilismului.

Tema lui fundamentală este veşnica întrebare gnostică: Unde

malum?

La această întrebare, Cioran răspunde: existenţa şi propria sa

naştere se datorează Demiurgului rău.

Erezia, spune Culianu, este mediul natural al lui Cioran:

- critică pe Augustin care face din rău o privatio boni( răul e lipsa
binelui)

- e manihean, afirmând că Binele şi Răul sunt eterne

- e occamist, afirmând că omul nu mai important în faţa lui

Dumnezeu decât furnicile

- e adeptul ereziei mesaliene: răul face parte din natura umană

- e origenist: istoria lumii nu poate fi explicată decât printr-un

accident originar, care provoacă multiplicitatea şi răul

(el spunea despre Sf.Pavel că este un impostor)

Noua mitologie

Din religie, miturile trec în literatură, în filozofie şi de aici în ştiinţă.,

deseori, aceleaşi mituri, cu acelaşi conţinut de adevăr.

Preocupările fundamentale ale ştiinţei şi ale religiei -cosmogonia şi

antopologia. Acum se vorbeşte depre mitul devoluţiei în teoria
darwiniană a mutaţiilor genetice . În această concepţie
107
 108

neodarwiniană,, progresul nu se desăvârşeşte prin evoluţie, ci printr-

un proces de mutaţii.

În etologie şi socio-biologie există multe referiri care fac trimitere la

mitologia ştiinţifică, care face eforturi să justifice mitul. (n.a. Ex.
Mitologia ştiinţifică a lui Marx, care înlocuieşte Scripturile cu scrierile
marxiste, copiază modelul hristic şi il transpune ştiinţific la nivel de
mase.)

Culianu:”Când elaborează mituri, oamenii de ştiinţă nu sunt mai

coerenţi decât popoarele analfabete, făcând prin raţiune efortul de a
justifica mitul”.

Mitul cosmogonic e mit şi nu ştiinţă pentru că e presupunere, nu

adevăr ştiinţific demonstrat. Big-bangul- mitul cosmogonic al naşterii
Universului).

În antropologie, mitul fundamental evoluţionismul, în care nu are

niciun fundament ştiinţific. Evoluţioniştii cred că evoluţia darwinistă va
dura cât va dura şi Universul. Rădăcina culurală a evoluţiei perpetue,
până la sfârşitul lumii, a fragmentelor existene se regăseşte la
Aristotel.

Dacă se analizează asemănările în tehnologie se constată că în

majoritatea cazurilor, utilizarea gonosticismulu ca analog e abuzivă,
noile mitologii fiind de fapt nihiliste, asemănările fiind doar de
suprafaţă..

Dicolo de analizele de suprafaţă, gonoza şi nihilismul nu sunt

compatibile, deşi aceeaşi nostalgie a Împărăţiei le animă pe ambele.

Reflecţii finale asupa mitului.

a. Nihilisum modern.

- neagă valoarea absolută

- neagă valoare metasistemului- pe care se întemeia valoarea

lumii.

108
 109

În epoca dualismelor din Occident metafizica era un fapt

incontestabil, transcenenţa era reflectată prin scânteile pnevmatice.

Dualismele Occidentului sunt campioanele metafizicii, iar nihilismul

modern este negarea ei absolută.

Porinid de aici, în sec. XIX, în concepţia lui Helmholz şi „grupul său

de cinci”, „ştiinţa modernă” nu mai trebuie să accepte existenţa unor
cauze supranaturale în organizarea materiei. Orice cauză trebuie
căutată în organizarea materiei, doar ea putând explica totul.

Şi în acest caz al excluderii oricărei forme de transcendenţă, sunt

posibile scenarii mitice asemănătoare cu cele gnostice, plecându-se
însă de la premise inverse:

- în gonosticism, totul are o cauză supranaturală

- în ştiinţă, totul are o cauză naturală.

Literatura genera şi ea mituri de aparenţă gnostică, al căror mesaj

este nihilist.

Gnoza şi nihilismul nu sunt compatibile: semnele lor sunt inversate

chiar de la baza sistemelor lor generatoare.

Au dreptate antorii care fac din gnosticism esenţa timpurilor

moderne?

Ţinând cont de faptul că timpurile moderne nu afirmă nicicum

transcendenţa, aceşti autori se înşeală.

Dimpotrivă, timpurile modenre sunt esenţial nihiliste.

b. Dezamăgit de speranţa în perfecţiunea continuă a omului,

H. G Wells scria că rasa umană trebuie distrusă pentru ca
să se nască o omenire nouă.

(Şi teologia vorbeşte despre perfecţionarea continuă a omului,

epecteza, dar aceasta constă în perfecţionarea infinită a dialogului şi
a comuniunii omului cu Dumnezeu; constă în efortul de a elimina răul
din ontologia omului).

109
 110

Aceeaşi obsesie a sfîrşitului omului e prezentă şi în ştiinţă: specia

umană ar putea fi „mutată” numai prin catastrofe naturale, deşi
recunoaşte că ar exista o,oo1 la sută sau mai puţine mutaţii
favorabile, în comparaţie cu 99, 999 sau mai multe mutaţii
nefavorabile.

Acest duh al ekpirozei, al combustiei lumii, bântuie mereu spiritele

care promite o Împărăţie de lumină fără sfârşit.

c. Culianu crede că trebuie acceptată ideea orice activitate

umană este consecinţa unui bricolaj mitic şi că principiile
ei nu prezintă nicio garanţie de adevăr exclusiv, în
comparaţie cu alte opţiuni la fel de naturale şi adevărate.
(orice opţiune la fel de adevărată şi de naturală ca oricare
alta. Toate opţiunile sunt la fel, ceea ce înseamnă că totul
e relativ).

În ştiinţă, unele mituri sunt mai adevărate decât altele, dar în

societate, toate experimentele par posibile în acelaşi grad.

(„Conflictul mitic modern” vine din faptul că oamenii sunt egali şi

inegali în acelaşi timp, în funcţie de interesele celor care cer egalitate
sau a celor care invoca inegalitatea, aşa întât unii devin eroi, iar alţii
victime.)

Mitul îşi dezvoltă toate posibilităţile latente şi când ele se împlinesc,

unii devin eroi, iar alţii criminali.

În rest, hazardul se îngrijeşte de ceea ce a mai rămas, cu referire la

Lenin(exilat de la Zurich în Rusia, unde pune în practică Manifetul
Partidului Comunist. Comunismul s-a impus printr-o răsturnare de
semne în raport cu mitul de bază: cel din urma va fi cel dintâi. Deci ,
Olanda şi Anglia, cele mai dezvoltate popoare atunci, devin cele din
urmă, iar Rusia cea dintâi.

d. Dincolo de preferinţele mitico-literare, filozofice, ştiinţifice

sau mitico-politice, activităţi umane inevitabile, ca nutriţia,
somul şi procreaţia, ar trebui să fie mai puţin supuse
interpetărilor mitice. Dar nu e deloc aşa, spune Culianu.

Există raţiuni mitice pentru a fi vegetarian sau carnivor, pentru a

dormi mult sau puţin, ptr ca femeia să nască din picioare, culcată sau
110
 111

şezând, pentru a lua anticoncepţionale sau nu, pentru a fi hetero-, bi-,

trans- sau autosexual.

Culianu mai spune că Biserica Catolică sau marxismul ortodox

militant, puritan de modă veche, postulează în mod genial existenţa
unei legi naturale care prescrie anumite comportamente, iar pe altele
le proscire (condamnă la moarte), dând de lucru medicilor,
magistraţilor, avocaţilor, preoţilor, biologilor, politicienilor angajaţi în
certuri imposibil de tranşat, cum ar fi legitimitatea sau ilegitimitatea
avortului.

(Absenţa unei legi naturale a devenit azi o modă culturală. Toţi

nihiliştii contestă firescul.

Legea naturală e pusă de Dumnezeu în ontologie.

Omul nu poate mânca cu urechea, etc. În cazul avortului, argumentul

care justifică firescul de dreptul la viaţă, care este dar al lui
Dumnezeu.).

Potrivit lui Culianu, dacă există o „raţiune naturală”, ea este numai

una dintre miliardele de soluţii mitice posibile, dar Demiurgul fiind
coţcar nu ne-a arătat-o în mod explicit. E mai bine să nu credem în
ea, considerând-o vicleană.

Orice pretenţie de a cunoaşte dogmele misterioase ale naturii

sfârşeşte prin a genera teroarea împotriva celor ce nu i se supun.

e. La fel stau lucrurile şi cu alte probleme importante: 1.

posibilitatea sau. imposibilitatea progresului oamenirii ori
2. credinţa în sfârşitul lumii.

1. (Din perspectiva teologiei, progresul este o consecinţă a teandriei

sau a sinergiei între lucrare lui Dumnezeu şi lucrarea omului.

Progresul real înseamnă norma obiectivă a realităţii; efortul de a face

binele constant, în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Progresul imaginar e opusul celui real).

Dacă există dreptul la opinie, fiecare opinie e nesigură, aleatorie, şi

egală cu toate celelalte în „adevărul” ei.

111
 112

Blestemul rasei umane e că toate miturile ei sunt la fel de adevărate.

Doar puterea le face pe unele mai „adevărate” decât altele, dar şi
puterea sfârşeşte prin a fi înlăturată de altă putere, motivată mitic
diferit( de exempu lupa politică de dreapta şi de stânga. Mecanismele
mitice se schimbă, rămâne în final instituţia, care e şi ea tot mitică.

(Nihilismul funciar, structural, ontologic, fără normă, fără orânduială).

(Iisus apare şi dispare doar după Înviere, nu şi înainte, pentru că

trupul acum e pnevmatizat. Pnevmatizarea face posibilă şi înălţarea
cu trupul la cer..

3. Problema sfârşitului lumii.

Unii îl susţin, alţii nu.

- Sunt unii care-l doresc cu ardoare asemenea dualiştilor din

Occident, spune Culianu şi dă ca exempu cabaliştii lurieni sau unii
savanţi ai lumii moderne

- alţii care ştiu când va fi sfârşitul lumii (Martorii lui Iehova. Culianu
spune ironic: „e bine că ştie cineva”

- alţii care se raportează cu sutupoare şi angoasă la sfîrşitul lumii.

f. Literatura science-fiction inspirată de gonosticism a avut parte de o

atenţie deosebită începând cu......, inspirat din „Viziunea lui Isaia”,
scriere apocrifă, fără a folosi material gnostic, traversând primul
cer........ D se întâlneşte cu înţelepciunea lui într-o grădiniţă de
copii_--

Ron Hubbard , în „Dianetica”, de inspiraţie gnostică.

El spune că toate fiinţele sunt tetani nemuritori (fiinţe spirituae ce pot

controla Universul).

Pierd contactul cu originea lor şi rămân în trupuri ca într-o capcană.

Transmigrează din trup în trup, fără a-şi aminti starea originară,
acceptând iluzia că sunt trupuri fizice (n.a.Influente din Platon,
filosofiile orientale).

Prin mijloace scientologice, adeptului i se poate restitui puterea,

libertatea şi cretivitatea tetanului care îl locuieşte.
112
 113

Toţi au devenit azi scientologi, crezând că pot redobândi calitatea de

a controla Universul. Aşa apare Biserica Scientologică fondată de
Humbbard, care are un buget ce depăşeşte bugetul statelor mediu
dezvoltate.

Autorul de esuri şi de ficţiune, Harold Bloom se identifică în mod

conştien cu gonosticii.

În teama de influenţă, el crede că orice act de creaţie e implicit un act

de distrugere în raport cu tradiţia sau are caracter
antinomic( contrazice opinia comună).

Elogiază gnosticismul ce dă semnalul exegezei inverse îndreptate

împotriva tradiţiei Bisericii (duşmănia funciară împotriva Bisericii.

Albert Pike, în romanul „Lumina lui Lucifer” se referă la planeta

gnostică numită Lucifer, condusă de Pescors, şi la o civilizaţie
subterană, condusă de Saclas...

Prescors şi Saclas de distrug reciproc în timp ce Set Valentinus îşi

recapătă memoria...?

Alte semgmente unde gnosticismul e prezent azi în mod virulent:

1.artă. Estetica urâtului, urâtul mental, psihologic

- desene animate.

2.Muzică

3. Literatură.

Simbolul satanist prin excelenţă: crucea cu braţele frânte înoarse;

semnul fiarei...

Curs 15. 04.2019

Carti recomndate:

113
 114

Pr. Sofronie Şelaru- Hotrârile dogmatice ale celor 7 Sinoade

ecumenice.

Maxim Mărturisitorul_ Îndumnezeirea omului

Dictionare de teologie

Dictionare de simboluri.

EREZIILE HRISTOLOGICE ÎN ACTUALITATE

Baza tututor ereziilor care au tulburat Biserica şi o tulbură şi acum

este dualismul.

Principalele idei referitoare la Hristos în dualism.

1. În dualismul gnostic, Hristos asumă un trup fizic, pe care-l

părăseşte pe cruce. (E pentru prima dată când într-un
sistem cultural şi religios se porpune separarea divinităţii
şi umanităţii lui Hristos).

Hristos era considerat incorporalist, ceea ce se vede ca trup era doar

o iluzie optică. E răstignită doar partea sa corporalistă.

Petru îl vede în trup sau netrupesc (soma not soma- trup netrupesc).

Iisus ia aparenţa lui Simon din Cirene şi râde de persecutorii săi, care
sunt convinşi că-l răstignesc pe el însuşi.

Naşterea din Fecioară.

114
 115

Iisus trece prin trupul ei ca printr-un tub; ieşe printr-o coastă sau o
traversează ca o rază luminoasă.

Crucea este un instrument de tortură( aşa cum cred şi cultele

neoptotestante şi sectele), prin care Demiurgul sau Diavolul a vrut să-
l pedepsească sau să-l omoare pe Mântuitorul, pentru că a luat în
grija lui Universul.

Aceste idei gnostice sunt prezente şi azi.

În gnosticism se produce prima separare a personalităţii

Mântuitorului, în divin şi uman, independente.

Hristos în marcionism

El nu-şi putea asuma o carne plină de excremente ( Repulsia faţă de

trup se explică prin faptul că trupul e rezultat din materie, are e rea;
deci trupul e ontologic rău, de aceea trupul lui Iisus e iluzie,
neputând fi acceptat ca realitate un trup nestricăcios).

Marcionismul îmbogăţeşte ideea de separare, vorbind de două

persoane diferite: Mântuitorul şi Iisus.

Hristos îl relevă pe Dumnezeu ascuns, în timp ce Iisus vine din

partea Demiurgului, ca războinic, cu menirea exclusivă de a salva
poporul evreu (n.a. în sens eshatologic, mântuitor).

În Hristos, credinţa aboleşte legea. (Noul Testament desfiinţează

Vechiul Testament, care nu mai are pentru ei relevanţă şi actualitate).

Prin coborârea la Iad, Hristos nu salvează drepţii Vechiului

Testament, pentru că ei erau de partea Dumenzeului rău, ascuns, ei
simpatizau cu Demiurgul aspru.

Salvarea adusă de Hristos nu se aplică prezentului, ci viitorului.

Hristos în maniheism

Hristos se naşte din sânul Tatălui (ex sangvines, ex carne ac reliquis

muliere spurcitiis- „Nu din carne, nu din sânge şi nici din relicvele
spurcate femeieşti).

115
 116

Iisus strălucirea

Avea menirea de a veghea asupra mecanismului de recuperare a

luminii;

el primeşte de la Mama celor Vii de a-i ajuta pe Adam şi Eva; le arată

starea deplorbabilă a lor. Îi dă lui Adam puterea de a umbla (fiind
imorală) şi-l ţine departe departe de Arhonte. (echivalent cu Pomul
Cunoaşterii?).

E o taâranscendenţă pe dos.

Iisus se prezintă şi în ipoteza de Jesus patibilis (poartă rănile

patimilor de care suferă sufletul la ieşirea din întuneric.(n.a. Ifluenţă
cu privire la stigmate?

În acest caz e vorba de un Iisus ca lumină închisă în materie, care e

rea,şi întuneric, care aminteşte de suflet ca scântie divină.

în Occident, personificat ca Iisus suferind,Isus

patibilis , a fost amestecat cu elementele întunecate
ale materiei și astfel a devenit nevoie de răscumpărare.

(((Wikipedia.Isus în maniheism avea trei identități separate: (1) Isus

cel Luminos, (2) Isus, Mesia și (3) Isus patibilis (Isus suferind). (1) În
calitate de Isus Luminos ... rolul său primar a fost descoperitorul și
ghidul suprem și a fost cel care la trezit pe Adam din somnul lui și ia
dezvăluit originile divine ale sufletului său și captivitatea lui dureroasă
de către trup și amestecul cu materia . Isus, Mesia, era o ființă
istorică care era profetul evreilor și precursorul lui Mani. Cu toate
acestea, Manichaeanii credeau că este total divin. El nu a
experimentat niciodată nașterea omenească, deoarece noțiunile de
concepție fizică și de naștere au umplut manihei cu groază și doctrina
creștină a nașterii virgine a fost privită ca la fel de obscena. Din
moment ce era lumina lumii, unde era această lumină, au
întrebat: când era în umbra Fecioarei? (2) Isus, Mesia sa născut cu
adevărat la botezul său, așa cum a fost cu acea ocazie pe care Tatăl
la recunoscut în mod deschis pe fiul său. Suferința, moartea și
învierea acestui Iisus erau înfățișate numai în măsura în care nu
aveau valoare mântuitoare, ci erau un exemplu al suferinței și
eventualei eliberări a sufletului omenesc și o prefigurare a martiriului

116
 117

lui Mani. (3) Durerea suferită de particulele luminoase închise în tot

universul vizibil, pe de altă parte, era reală și imanentă. Acest lucru a
fost simbolizat de moartea și învierea acestui Iisus erau înfățișate
doar în măsura în care nu aveau valoare mântuitoare, ci erau un
exemplu al suferinței și eventualei eliberări a sufletului omenesc și o
prefigurare a martiriului lui Mani. (3) Durerea suferită de particulele
luminoase închise în tot universul vizibil, pe de altă parte, era reală și
imanentă. Acest lucru a fost simbolizat de moartea și învierea acestui
Iisus erau înfățișate doar în măsura în care nu aveau valoare
mântuitoare, ci erau un exemplu al suferinței și eventualei eliberări a
sufletului omenesc și o prefigurare a martiriului lui Mani. (3) Durerea
suferită de particulele luminoase închise în tot universul vizibil, pe de
altă parte, era reală și imanentă. Acest lucru a fost simbolizat
deplasarea mistică a Crucii, prin care sunt expuse rănile pasiunii
sufletelor noastre . Pe această cruce mistică a Luminii a fost
suspendată suferința lui Isus (Isus patibilis), care a fost viața și
mântuirea omului . Această mistică cruxificio era prezentă în fiecare
copac, plante, fructe, legume și chiar pietre și sol.))))

Lumea întregă e o crue de lumnă care-l poartă pe Iisus.

Iisus se foloseşte de roata zodiacală, pentru a sufletele să poată urca

în paradisul originar.

Pentru că Eva se foloseşte de vrăji pentru a-l seduce pe Adam, Iisus

îi porunceşte să nu se mai atingă de ea (, de aici ideea ca femeia e
principala sursă de ispitire a bărbatului, nefîcându-se nicio referire la
faptul că şi bărbaţii pot constitui principala sursă de ispită pentru
femei. E vorba de un misoginism structural. Aşa-zisa supremaţie a
bărbatului e prezentă şi azi).

Cel legat de cruce e Prinţul Întunericului şi postul contribuie la

constituirea crucii de lumină.

Iisus e şi Marele Profet, cel precede pe Mani ca şi pe Mahomed. Asta

înseamnă că Iisus e profetul care-l vesteşte pe Mani, superior lui
Iisus. (la fel cred şi cei din Misa, că sunt superiori lui Iisus; că Iisus e
un om cu păcate şi deci nu a putut aduce o revelaţie desăvârşită).

117
 118

4. Iisus în paulicianism

După ce l-a născut pe Iisus, al cărui trup era ceresc, Maria i-a mai
dăruit lui Iosif şi alţi fii (idee întâlnită şi azi la sectanţi; şi în cultură
întâlnim această concepţie că Maica Domnului l-a conceput fizic pe
Iisus, în cinematografie, etc.)

În pântecele matern, Iisus nu a atins nicicum trupul Fecioarei şi nici

nu a admis ca trupul ei să fie atins.

Iisus a botezat cu Duh Sfânt şi foc, e o idee lansată pentru prima

oară în paulicianism. Azi e întâlnită şi la neoprotestaţi.

5. Iisus în bogomilism

Tatăl guvernează zona hipercelestă.

Fiul ai mic, zona celelstă

Satanael, fiul mai mare, guvernează lumea.

Satanael e superior lui Iisus, în calitate de prim-născut (ieea e

întâlnită azi în satanism).

Pentru că Tatăl îl timite pe Iisus să vestească adevărul, Satanael,

pentru a-l împiedica, se foloseşte de Moise.

Pentru a-i pregăti calea, Tatăl trimite pe Îngerul Maria şi Iisus intră şi
iese prin urechea ei dreaptă.

Originea supramondană? Are originea în bogomilism şi e întâlnită azi

în imaculata concepţie (Maica Domnului se naşte din Sf. Ioachim şi
Sf. Ana pe cale supranaturala. Concluzia ar fi că Maica Domnului nu
ar mai fi om cu adevărat, ci înger. Prin urmare, nici Hristos nu ar mai
fi fost om cu adevăra şi Dumnezeu adevărat).

Supralicitarea dreptei (mâna dreaptă, ochiul drept,etc.) are oigine

dualistă. Această suprasolcitare nu e firească pentru că în trup nu
sunt părţi mai agreabile şi mai puţin agreabile. Totul are o motivare
culturală, pentru că partea dreaptă presupune o anumită superioritate
faţă ce cea stângă. Iisus vorbeşte şi el de oile de-a dreapta şi cele
de-a stânga).

118
 119

Auzind că Iisus a venit în lume, dar neştiind unde să-l găsească,

Arhontele îl trimite pe îngerul său Ilie, care-l poate recunoaşte.
Ucenicii lui Ioan se căsătoresc, în timp ce ucenicii lui Iisus sunt ca
îngerii din cer.(contestarea căsătoriei contravine voii lui Dumnezeu:
adepţii acestei idei recomandă în schimb alte modele culturale:
homo.. etc)..

Nu Iisus face minuni, spun bogomilii, ci diavolul.

Doar Maria şi Iisus au putut evita concupiscenţa: Hristos pentru că nu

are trup fizic, iar Maria entru că e înger întrupat.

Arhontele îl răstigneşte pe Iisus, însă patimile şi moartea nu sunt

reale.

Catharismul moderat(monahian sau pseudodualist)

Crucea e semnul Fiarei din Apocalipsă, pentru că modelează o

materie preexistentă. Diavolul e numit de Hristos...... acestei lumi
(idee întâlnită şi în satanism).

Pentru a răspunde întrebării provocatoare: cum se poate ridica

cineva la cer?, catharismul monahian răspunde: Hristos îşi părăseşte
trupul în timpul Înălţării într-un loc ceresc, unde stau Feciaara şi...... şi
pe care îl va relua la Judecata de Apoi. (separarea gnostică a
trupului de suflet va face carieră în dogmatica secolului XX).

Catharismul radical.

Cei doi cratori coeterni: unul bun şi celălalt rău, au fiecare cîte o
treime şi o lume proprie.

Diavolul dau Dumnezeul Vechiului Testament, crează tot ceea ce se

vede, în timp ce Dumnezeul bun crează o lume incoruptibilă.

Îngerii sunt alcătuiţi din trup, suflet şi spirit.

Această idee e reluată şi reprezintă altcătuirea trihotimică a omului

după cădere, trupurile şi spiritiele rămân în cer şi cade numai
sufletetele, care sunt intemniţate de Lucifer în trupurile omeneşti, ce

119
 120

ajung la lumea Treimii negative, unde suportă procesul transmigrării

până ajung la cu cunoaşterea adevărului.

(Ideea de trup fizic, de trup ceresc e întâlnită la Rudolf Steiner care

vorbeşte despre trupul fizic, cel astral şi cel eteric).

Hristos e Fiul Dumnezeului bun, iar Lucifer e fiul Dumnezeului rău.

Hristos se naşte din Îngerul Maria, deci trupul lui e o fantomă, prin
urmare Iisus nu a murit şi nu a înviat.

Coboară pe pământ pentru a salva sufletele îngereşti.

După multe transmigrări, un suflet care se căieşte îşi recuperează

trupul şi spritul ceresc, precum şi veşmintele, coroanele şi tronurile de
slavă rămase în cer.

Spiritele coboară în căutarea sufletelor căzute, le găsesc, comunică

şi acestea îşi amintesc că au fost în cer, că au căzut şi încep să facă
binele.

Ideea că sufletele coboară pe pământ........ e întâlnită şi azi în

filozofiile orientale şi în spiritism.

Pentru că l-a birutit pe Diavol, Tatîl îl aşeză de-a dreapta Sa..

Judecata a avut deja loc, focul şi osânda veştincă ţinând doar de

această lume ( acestă idee e întîlnită şi azi la secta milenaristă
adventă).

Minunile nu sunt fizice, ci spirituale; nu înviază cu trupul de carne, ci

cu trup angelic, ceresc (astral, la Steiner)

Ioan de Lugio.

El consideră că singura creatură a lui Dumnezeu nemurdărită de

Diavol a fost Hristos.

Biblia e un document autentic, dar nu se referă la universul nostru, ci

la un altul paralel, în care are loc şi naşterea, patimile, moartea şi
Învierea lui Hristos.

Catharismul occitan(provensal), sec. XIV

120
 121

Hristos nu a fost niciodată adumbrit de ceva atât de abject ca

pântecele unei femei.

S-a aflat în ea doar cum se află conţinutul în conţinător (Interpretarea

prologului Evangheliei după Ioan. Sb. Examen)

„Fără el s-a făcut nimic”, adică toate lucrurile. Nimicul se referă la

toate lucurile, pentru că toate sunt nimic, adică nimicul cel mai pur.
(Originiea nihilismului contemporan este în catharismul occitan, care
a permis interpretarea prologului Evangheliei lui Ioan).

(Ideea de iluzie îşi are originea în catharismul occitan, din Maya. Ea a

pătruns în cultură, dar şi în ştiinţă. Toate aceste idei transmise din
bogomilism, prin paulicianism şi catharism se regăsesc în ereziile
hristologice.)

Ereziile antitrinitare şi hristologice

Ereziile antitrinitare contestă relaţiile intra şi inter trinitare

(arianismul).

Ereziile hristologice se referă la Perosana Fiului, la unire ipostatică şi

la consecinţele ei.

Arie (influenţat de platonicism şi dualismele specifice vremii sale)

spune că Dumnezeu- Tatăl e singurul principiu necreat şi
nenăscut( aghentios).

Însăşi denumirea de Tatăl implică ideea de întâietate şi superioritate

faţă de Fiul.

Cuvântul, Logosul, nu există din veşnicie alături de Tatăl. Prin

urmare, a fost un timp când Fiul nu exista.

Logosul vine la existenţă prin voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa lui, ci din
Nimic, Neant, ca şi restul creaţiei.

Fiul e prima şi cea mai desăvârşită creatură a Tatălui care, primind

măreţia din puterea creatoare a Tatălui poate fi numit Dumnezeu.

121
 122

După natură, Fiul e supus schimbării, mărginit, imperfect şi inferior

Tatălui, fiind adus la existenţă de Tatăl în vederea creării Universului.(

a. Tatăl- singurul principiu necreat şi necunoscut

b. .................................

c. Iisus vine din voinţă, nu din fiinţă

d. E prima cratură desăvârşită

e. Mărginit, schimbător, imperfect

f. ............................

Aceste influenţe îşi au originea în maniheism (e un Dumnezeu

absolut, ce nu are legătură cu lumea; e un Dumnezeu intermediar ce
are legătură cu lumea.

Dumnezeul intermediar are tirmişi (eoni) ce provin din emanaţii

succesive, şi cu cât şirul emanaţiilor se multiplică, calitate eonilor e
mai slabă.

Pentru Arie şi eretici, filozofia a fost mai plăcută decât Revelaţia. Ei

au fost ferm convinşi că Revelaţia manifestă o slăbiciune jignitoare şi
au vrut astfel s-o înobileze, dărmând-o în fapt .

NESTORIE (partiarh al Constantinopolului).

Situat între cei care o numeau pe Fecioara Maria Teotokos

(Născătoare de Dumnezeu) şi cei care o numeau
Antropotokos(născătoare de om), Nestorie, pentru a face pace între
cele două tabere propune ca Maica Domnului să se numească
Hristotokos( Născătoare de Hristos(

((Theotokos (Θεοτόκος) este un cuvânt grecesc care înseamnă

„născătoare de Dumnezeu”. Este tradus și ca „Maica Domnului”.
Acest atribut i-a fost acordat explicit Fecioarei Maria la al treilea
Sinod Ecumenic întrunit la Efes în 431, în cursul disputei dintre Chiril,
patriarhul Alexandriei, și Nestorie, patriarhul Constantinopolului. Cel
din urmă preferase termenul de „christotokos” („născătoare de

122
 123

Hristos”) celor de „theotokos” sau „anthropotokos” („născătoare de

om”) și a fost condamnat ca eretic la același sinod.)))

Luptând împotriva apolliniarismului, ce contopea cele două firi,

amestecându-le şi insistând asupra deplitătăţii firii omneşti, Nestorie
rupe unitatea persoanei. Cele două persoane sunt unite între ele doar
printr-o lege a moralei.

Comunicare dintre cele două firi, omenească şi divină. Rămâne sub

semnul întrebări.

Porind de la imuabilitatea şi imposibilitatea dumnezeirii, Nestorie

accentuează locuirea Fiului ? în Hristos ca într-un templu, ca într-un
vas sau veşmânt care l-a cuprins pe Dunezeu.

(((Nestorianismul susține că cele două esențe divină și umană sunt

separate și sunt două persoane: omul Iisus Hristos și Logosul divin,
care locuiește în om. De aceea, nestorienii resping formulările
dogmatice de la Conciliile din Efes și Chalcedon "Dumnezeu a
suferit" sau "Dumnezeu a fost răstignit", pentru că omul Iisus Hristos
a suferit, el nefiind identic cu Tatăl său. Prin urmare, ei resping și
termenul Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dat fecioarei Maria,
utilizând, în schimb, termenul Christotokos (Născătoare de Hristos)
sau Anthropotokos (Născătoare de om), ))).

Pentru Nestorie, cel care a suferit pentru noi a fost omul, vasul care l-
a cuprins pe Dumnezeu, nu şi Dumnezeu care este nepătimitor.

Fecioara Maria nu a născut dumnezeirea, ci un om, care în urma

unirii cu Logosul foate fi numit Fiu al lui Dumnezeu.

Concluzia, şi Nestorie era gnostic. (Trupul e o iluzie . În timpul

răstignirii, Iisus se separă de trup sau Hristos renunţă la trup şi si-l va
relua la a doua venire)

((((Nestorianismul susține că cele două esențe divină și umană sunt

separate și sunt două persoane: omul Iisus Hristos și Logosul divin,
care locuiește în om. De aceea, nestorienii resping formulările
dogmatice de la Conciliile din Efes și Chalcedon "Dumnezeu a
suferit" sau "Dumnezeu a fost răstignit", pentru că omul Iisus Hristos

123
 124

a suferit, el nefiind identic cu Tatăl său. Prin urmare, ei resping și

termenul Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dat fecioarei Maria,
utilizând, în schimb, termenul Christotokos (Născătoare de Hristos)
sau Anthropotokos (Născătoare de om),

Eutihie a fost un eretic care a trăit în secolul al V-lea. A

fost arhimandritul unei mănăstiri din apropierea Constantinopolului.
Fiind un dușman înverșunat al nestorianismului, el a căzut în cealaltă
extremă, ajungând la o formă de monofizitism numită
ulterior eutihianism, după numele său, în perioada
controverselor hristologicedin secolul al V-lea. Datorită intransigenței
sale, a sfârșit prin a fi anatemizat atât de creștinii calcedonieni, cât și
de cei non-calcedonieni.)))

(((Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în

Turcia) în anul 325 d.Hr. și a instituit regula pentru toate Sinoadele
Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând
problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la
Niceea și o primă regulă pentru calcularea datei Paștilor ( sau
"Pascalia"). Este cunoscut și ca Primul Sinod de la Niceea.

Sinodul a fost convocat în anul 325 de

către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta, având ca prioritate
unitatea Imperiului Roman, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se
reunească spre a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului,
doctrină conform căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima
creație a lui Dumnezeu), iar nu născut din veșnicie și Dumnezeu
adevărat.

Termenul de homoousios, un termen filosofic însemna că Fiul lui

Dumnezeu este de o ființă (consubstanțial) cu Tatăl. "Homoousios"
înlocuia formula lui Arie, "homiousios" - de ființă asemănătoare, în
sensul că Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum
aceeași ființă.))).

Marii ereziarhi au fost victime ale culturii timpului lor (procesele

dualismului continuă la fel şi azi în cultură, care neagă substratul
duhovnicesc al existenţei...

(mântuirea prin cultură. Supraomul. La ex. Dacă acceptăm cî

procesul creaţiei este murdar în urma păcatului, atunci copilul e

124
 125

consecinţa unei murdării. Pr. Sterea consideră că rugciunea de

curăţire a femei lăuze nu îşi are rostul, ea fiind gnostică, dualistă).

Nestorie e victimă a gonsticismului şi a dualismelor.

(((( net.1. Logosul – Cuvantul lui Dumnezeu..

Cel ce s-a intrupat este Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu. El este totodata
Fiul lui Dumnezeu, <<nascut din Dumnezeu dupa natura>> (688 c) – deci
consubstantial cu Tatal -, <<cel impreuna-vesnic cu Dumnezeu Tatal>> (685
a), <<chipul si intiparirea celul care l-a zamislit>> (686 e). Asadar, Logosul
este Dumnezeu. In aceasta calitate ii revin toate atributele inerente
divinitatii.

Sfantul Chiril accentueaza foarte mult neschimbabilitatea Cuvantului, El

fiind <<cel ce nu cunoaste schimbare…, deoarece natura lui Dumnezeu este
fixata in bunurile sale proprii, si statornicia ei in cele ce sunt e neclintita>>
(683 b; cf. Si 684 a, 694 c). Totdata, natura lui Dumnezeu este transcendenta
si ea ramane asa si in unirea cu natura umana (683 c-d). Aceasta este o
dovada impotriva celor care il acuzau pe Sfantul Chiril de teopashism –
adica de faptul ca in unirea savarsita in Hristos, el ar atribui dumnezeirii
patimirea. Or, el sustine cu claritate neschimbabilitatea si transcendenta ei;
prin urmare, natura divina nu ar putea deveni patimitoare, aceasta insemnand
o schimbare: <<Dumnezeirea nu va fi vreodata expusa pierderii stabilitatii
proprii sub [impulsul] incercarilor (ton pathon) >> (683 e).

2. Intruparea

In deplin acord cu Scriptura, Sfantul Chiril numeste Intruparea <<marea

taina a credintei>> (cf. 1 Tim. 3, 16): <<care alta ar fi taina credintei (tes
eusebeias) pentru noi, daca nu Cuvantul insusi al lui Dumnezeu Tatal, care s-
a aratat in trup?>> (681 a). Pentru a intelege mai bine intruparea asa cum o
gandeste Chiril nu putem face abstractie de aspectul ei soteriologic asupra
caruia el insista atat de mult.

a. Scopul Intruparii este, asadar, mantuirea neamului omenesc cazut in

urma pacatului lui Adam: <<Unul-Nascut s-a facut ca noi, adica om
complet, ca sa izbaveasca trupul nostru cel pamantesc de stricaciunea care s-
a introdus in el… Pe de alta parte, apropiindu-si sufletul omenesc, l-a facut

125
 126

pe acesta sa devina mai puternic decat pacatul, impregnadu-l… de

stabilitatea si imuabilitatea naturii sale>> (69 c-d).

Pentru antiohieni natura omeneasca a lui Iisus Hristos era autonoma, ea

urmandu-si pana la un punct vointa ei libera; puterea mortii si pacatul ar fi
fost, in acest caz invinse de meritele omului Iisus in colaborare cu Cuvantul
lui Dumnezeu (dupa Teodor de Mopsuestia) 29. Sfantul Chiril accentueaza, in
opozitie cu antiohienii, faptul ca Logosul si-a asumat natura umana si a
facut-o cu adevarata sa proprie, a apropriat-o. Prin aceasta El <<a adus ceva
naturii umane>> (690 e), i-a adus ridicarea din stricaciune si moarte, a
indumnezeit-o. <<Pentru aceasta lucrare nu era indestulatoare trimiterea
unui inger, a unui apostol sau a unui sfant, ci insasi Intruparea Celui mai
inainte de veci>> 30. Infrangand stricaciunea naturii omenesti in sine mai
intai, Hristos <<s-a constituit ca izvor si temei al celor care sunt transformati
in vederea vietii celei noi in Duhul; de acum inainte El va transmite, ca in
participare si dupa har, la intregul neam omenesc atat incoruptibilitatea
trupului cat si ajutorul si taria din partea dumnezeirii>> (692 a); pentru ca si
noi sa devenim <<fii ai lui Dumnezeu>>, <<prin participare si dupa har, prin
El, in Duhul>> (700 a). Se exprima aici foarte clar faptul ca nu se produce o
transformare a naturii umane in cea divina.

Distinctia Firilor. Sfantul Chiril marturiseste deplinatatea celor doua firi in

Hristos, ceea ce inseamna o recunoastere a lor ca distincte: Hristos <<este
compus din omenitatea cea asemenea noua si perfect conforma definitiei
proprii si din Fiul cel nascut din Dumnezeu dupa natura>> (688 c). In alt loc
spune: <<El este viata, aparuta din Viata care este Dumnezeu Tatal, care, atat
pentru gandire cat si in realitate, exista in ipostasul sau propriu… S-a nascut
intr-adevar din femeie si s-a aratat om, …. Fiind complet atat in
indumnezeire cat si in omenitate>> (694 d).

Conceptul de <<natura>> (physis) a capatat o noua semnificatie fata de cea a

filosofilor greci, prin distinctia pe care Sfantul Atanasie cel Mare a facut-o
intre creatia <<prin vointa>> si nasterea divina <<dupa natura>>. <<Lumea
a venit la fiinta prin vointa divina creatoare si de aceea ea apartine
unei naturi diferite de a lui Dumnezeu, in vreme ce Fiul a fost nascut mai
inainte de veci din Tatal si poseda <<aceeasi natura cu a lui. Distinctia a fost
capitala pentru a respinge nu numai pe arieni care invatau ca Fiul a fost creat
de vointa Tatalui, dar si pe origenisti, pentru care actul creatiei era un act
dumnezeiesc vesnic si natural, asa ca Dumnezeu nu era conceput ca diferit si
transcendent cu adevarat, distinct <<prin natura>> de cosmosul creat. Apoi,

126
 127

cand… Sinodul de la Calcedon (451) a proclamat ca Hristos era unul in doua

naturi, urmarea a fost ca distinctia intre Creator si creaturi ramanea reala in
Intrupare>> 36.

Sfantul Chiril, care a fost foarte fidel gandirii Sfantului Atanasie, afirma si el
aceste doua naturi <<inegale si diferite>> (688 d). Dar, desi este foarte
constient ca cele doua naturi <<sunt atat de indepartate de orice
consubstantialitate si separate pintr-o diferenta incomensurabila>> (695 d),
Sfantul Chiril recomanda insistent evitarea expresiilor care ar putea sugera
vreo diviziune si afirmarea a doua persoane in Hristos cel Unul dupa unire
(impotriva lui Nestorie): <<Sa nu-mi divizezi si sa mi-l separi pe Emanuel
intr-un om aparte si in Dumnezeu Cuvantul; sa nu ne reprezinti o fiinta cu
doua fete (diprosopon) >> (694 e), caci <<nici nu ne inchinam la doi fii, nici
nu vorbim de doi hristosi>> (690 a).

In Intrupare <<cele doua elemente pot fi distinse numai cu mintea care le

vede lucrand unul cu altul prin unire, in chip inefabil si neamestecat; dar nu
le deosebeste, ci le admite>> 37. Expresia <<cu mintea>> se preteaza la
interpretari monofizite, dar <<ea nu tagaduieste realitatea celor doua firi, ci
afirma ca persoana lui Iisus Hristos e unitara si ca numai mintea ar putea
sesiza deosebirea firilor nesuprimata prin unire>> 38. In aceeasi Epistola
46 Chiril aduce si alte precizari care il vizeaza direct pe Nestorie:
<<Nestorie are dreptate sa distinga doua naturi, aceea a trupului 39 si cea a
Cuvantului; numai ca dupa ce le-a distins, el nu mai vrea sa marturiseasca
unirea lor. Noi, intr-adevar, unind totul, marturisim ca acelasi este singur
Hristos, un singur Fiu, un singur Domn, o singura fire a lui Dumnezeu
Cuvantul, dar o fire intrupata>> 40. Si cu aceasta am ajuns la problema unirii
celor doua firi (naturi) in Hristos.

b. Unirea Ipostatica. Mai intai trebuie lamurita terminologia chiriliana.

Unirea intre cele doua naturi in Iisus Hristos este desemnata prin mai multi
termeni pe care Sfantul Chiril ii foloseste deopotriva. Ei
sunt: henosis (unire), henotes (unitate, uniune), synodos (uniune,
apropiere), syndrome (concurs), symbasis (impreunare), syndoumenos (partic
ipiul prezent de la syndeo = a uni, a lega). Trebuie observat ca acesti termeni
provin fie din radacina hen (unul), fie contin prefixul syn, sym (impreuna,
cu), ceea ce poate sugera faptul ca, atunci cand ii folosea, Chiril avea in
minte doua elemente care impreuna concura in a forma o unitate stransa,
deci il concepea pe Hristos ca unul. In lucrarile de la tinerete Sfantul Chiril
foloseste chiar termenii: krasis (amestec), synkrasis(reunire, amestec)

127
 128

si mixis (amestec), termeni uzuali in hristologia tuturor scolilor, cu exceptia

celei antiohiene 41. Ulterior, renuntand la acesti termeni, el foloseste expresii
ca <<unul si acelasi>>, <<a-si insusi trupul prin intrupare>>, <<a ramas
ceea ce era>>, <<unul in doua firi>>, <<unire ipostatica>>, <<O singura fire
intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul>> si chiar <<un singur ipostas intrupat al
Logosului>> 42, <<o persoana>>, <<nu doua persoane (fete)>> si altele.

Teologii antiohieni, si in special Teodor de Mopsuestia, sustineau ca intre

natura dumnezeiasca si natura omeneasca creata in timp era, in cadrul unicei
<<persoane>> sau <<fete>> (prosopon) a lui Iisus, o legatura sau un
contact (synapheia) special, conform caruia se poate spune ca Fiul lui
Dumnezeu <<s-a nascut>> si <<a fost rastignit>> 43. Nestorie, care nu avea
gandirea minutioasa si sofisticata a lui Teodor, a dus mai departe aceasta
doctrina, afirmand ca Maria nu mai putea fi numita <<Maica lui
Dumnezeu>>, ci doar maica <<omului Iisus>>, iar cel care a murit pe cruce
nu era Unul din Treime, ci doar <<omul asumat>> 44. Nestorie ajunsese
astfel sa distinga doua persoane in Iisus Hristos, corespunzatoare celor doua
naturi.

Acestei synapheia Sfantul Chiril ii opune cu tarie expresiile henosis

physike sau kata physim (unire naturala sau dupa natura) si chiar henosis
kath’ hypostasin (unire dupa ipostas): <<Marturisind ca Logosul, Cuvantul s-
a unit cu trupul dupa ipostas (kath’ hypostasin), adoram un singur Fiu si
Domn Iisus Hristos, nedespartind pe om si pe Dumnezeu, nici unindu-i
intreolalta prin unitatea demnitatii si a autoritatii… Nu intelegem modul
legaturii nici numai ca o coordonare. Nu ajunge aceasta spre unirea
naturala (henosin physiken). Nici ca impartasire relationala (kata methexin
schetiken), precum fiind si noi lipiti de Domnul suntem un duh cu El. Mai
bine renuntam la numele de legatura (synapheia), neindicand destul
unirea>> 45.

In Despre Intruparea Unuia-Nascut Sfantul Chiril indica cu claritate faptul

ca subiectul unic al lui Iisus Hristos este ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu
(694 d). Totusi, din Anatema a III-a se poate trage concluzia
ca physis si hypostasis (natura si ipostas) sunt sinonime pentru Sfantul
Chiril. Iata textul cele de-a treia anateme: <<Daca cineva in Hristos care este
unul, imparte ipostasurile [s.m., L.T.] dupa unire, legandu-le intre ele numai
cu legatura cea dupa merit, adica dupa autoritate si putere, si nu cu intalnirea
laolalta printr-o unire naturala, sa fie anatema>> 46.

128
 129

Aceasta nefericita sinonimie a facut ca limbajul Sfantului Chiril sa aiba o

oarecare ambiguitate, lucru care a dus si la folosirea expresiei mia physis
theou logou sesarkomene, si de aici la nasterea ereziei monofizite. Dar sa
vedem care este originea acestei sinonimii si cum a fost ea interpretata in
sens ortodox de catre Sfantul Chiril.

La Aristotel temenul hypostasis (ipostas) indica obiecte existente in mod real

ca opuse conceptelor sau ideilor, fiind frecvent folosit substituibil
cu physis (natura). In latina s-a facut o traducere literala a lui hypo-stasis,
rezultand cuvantul sub-stantia. El implica mult mai distinct decat
<<natura>> o existenta individualizata 47. Sensul acesta vechi al cuvantului
<<natura>>, ca sinonim cu <<ipostas>>, este folosit de Chiril, lui parandu-i-
se normal sa vorbeasca astel de <<natura intrupata>>. Dar nu numai el, ci
chiar si acei teologi care vor accepta in intregime formula calcedoniana
despre <<doua naturi>>, ca o protectie impotriva lui Eutihie si a
monofizitilor eutihieni, accepta de asemenea intelesul vechi al termenului
<<natura>>. <<De aceea chiar si cei care au acceptat Calcedonul vorbeau
din obisnuinta de o “unire naturala” (henosis physike), indicand ca
dumnezeirea reala intalneste omenitatea in Iisus, ca unirea nu era o teofanie
intamplatoare, ci o permanenta implicare a lui Dumnezeu in creaturile Sale,
si ca omenitatea lui Iisus a intalnit cu adevarat pe cel care este Dumnezeu
prin natura>> 48.

In Noul Testament termenul <<ipostas>> apare intr-un context trinitar:

<<care [Fiu] este stralucirea slavei si chipul ipostasului lui [al Tatalui] si
care tine toate cu cuvantul puterii sale>> (Evrei 1,3). Parintii capadocieni, in
acord cu acest pasaj neotestamentar, l-au inteles pe Dumnezeu ca o natura
sau fiinta (ousia) in trei ipostasuri.

Latinii au tradus ipostas prin substantia si interpretau ca triteism atunci cand

grecii vorbeau de trei ipostasuri. De fapt, capadocienii au fost acuzati de
triteism chiar si in Rasarit. Pentru a respinge aceste acuzatii ei au rafinat
intelesul ipostasului in directia personalismului. Acest nou inteles era
desigur de inspiratie scripturistica, insa el era strain gandirii filosofice
grecesti. Mai mult, Parintii capadocieni au insistat pe un anumit primat
experimental al existentei personale – si trinitare – a lui Dumnezeu asupra
unitatii lui fiintiale (esentiale sau <<naturale>>)… [Acest primat] era bazat
pe faptul ca in ce priveste credinta crestina aceasta incepe cu marturisirea lui
Petru: “Tu esti Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16), adica incepe cu
o recunoastere a identitatii personale a lui Iisus si a relatiei lui cu Tatal (si,

129
 130

cum a fost in cele din urma specificat, cu Duhul)… A-l intalni pe Dumnezeu
inseamna a-l intalni pe Fiul si astfel a avea acces la Tatal prin Duhul… De
aceea, persoanele sau ipostasurile nu sunt notiuni abstracte, ci unele care
poseda “dumnezeirea” si “in care” dumnezeirea este. In timp ce esenta
(fiinta) divina este transcendenta si inaccesibila, ipostasurile actioneaza si se
reveleaza ele insele in creatie: lor – Tatalui, Fiului si Duhului – le adreseaza
Biserica rugaciuni si le inalta slava. Mai mult, Unul din Treimea
dumnezeiasca s-a facut om49.

Asadar, ceea ce nu a facut Sfantul Chiril, neaplicand hristologiei definitiile

capadociene ale lui physis, ousia si hypostasis – nu se stie din ce motive – va
face Sindoul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon care, prin formularile date, a
adus o importanta clarificare a problemei hristologice: cele doua naturi <<s-
au unit una cu alta intr-o singura persoana (prosopon) si intr-un singur
ipostas (hypostasis) >> 50.

c. Formula mia physis theou logou sesarkomene. Aceasta formula a dat

cea mai multa bataie de cap exegetilor Sfantului Chiril; pentru ea il acuzau
antiohienii pe Chiril ca ar fi apolinarist si tot din cazua ei a aparut
monofizismul. A curs multa cerneala pentru a fi explicata si pentru a se arata
ca totusi Sfantul Chiril o interpreta si intelegea in sens ortodox, insa nici
astazi nu sunt toti convinsi de acest lucru.

Originea formulei este clar apolinarista 51, ea fiind pusa insa sub numele
Sfatnului Atanasie cel Mare. Falsul a fost dovedit de autorii bizantini ai
secolului al VI-lea, deci din pacate ei nu au fost capabili s-ai impiedice pe
monofiziti s-o foloseasca impotriva Calcedonului 52. Sfantul Chiril nu s-a
indoit nici o clipa de faptul ca formula ar fi a Sfantului Atanasie; in plus,
folosirea lui physis si hypostasis ca sinonime venea si ea in sprijinul acestei
formule. Asa se explica si insistenta cu care Sfantul Chiril o foloseste.

Pentru Sfantul Chiril expresiile mia physis theou logou sesarkomene si mia
hypostasis apareau necesare pentru a arata unitatea subiectului care exista
intre Cuvantul dumnezeiesc care exista mai inainte de toti vecii si Cuvantul
intrupat. Faptul ca prin aceste expresii el nu intelegea o singura natura l-am
vazut din accentul pe care il pune pe existenta a doua naturi in Hristos. Si
apoi, Sfantul Chril insusi il respinge pe Apolinarie: <<Cand concepem
modul in care a avut loc Intruparea, vedem ca doua naturi s-au unit fara
separare, fara confuzie si fara transformare; pentru ca trupul ramane trup: el
nu este natura divina, desi este trupul lui Dumnezeu; si la fel Cuvantul este

130
 131

Dumnezeu, si nu trup, desi, conform economiei sale, El si-a impropriat

trupul>>. Dupa folosirea acestui limbaj eminamente calcedonian, Sfatnul
Chiril se intoarce totusi la expresiile lui favorite: <<Spunem ca exista un
Fiu, asa cum au spus Parintii, o fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul (mia
physis theou logou sesarkomene) >> 53.

La Apoliarie formula mia physis theou logou sesarkomene era monofizita,

fiindca Logosul, avand fata de trup rolul sufletului rational, forma cu el o
singura fire. Adica suprimase orice posibilitate de a mai numi ‘natura’ natura
umana a lui Hristos. Aceasta este diferenta neta intre Sfantul Chiril si
Apolinarie:

Daca, deci, Sfantul Chiril, contrar lui Apolinarie, trebuie sa admita un suflet
rational in Hristos, conceptul sau de physis are nevoie imediat de un
corectiv. Sfantul Chiril nu poate nega valoarea acestui argument si, de fapt,
el admite ca natura umana a lui Hristos este un autokineton un principiu care
are propria sa miscare, o physis… Deci, darul vietii naturale de care trupul
are nevoie nu mai vine de la Logosul qua Logos, ci este atribuit sufletului 54.

Admitand aceste explicatii si avand in vedere si amintita sinonimie, nu se

mai poate crede ca Sfantul Chiril nu e constient ca de fapt in Hristos sunt
doua firi, si nu una. Prin mia physis se intelege mai degraba un ipostas unic,
cu conditia ca formula sa nu varieze. Dar, desi Sfatnul Chiril spune ca el nu
a zis niciodata <<o singura fire a celui intrupat si facut om>> (Ca Unul e
Hristos, P. G. 75: 192BD), totusi foloseste de cel putin doua ori si aceasta
formula periculoasa (in Epistola 40, P. G. 77: 192D, 193A si in Epistola 44,
P. G. 77 : 225D). E adevarat ca, desi nu apare adjectivul ‘intrupata’ pe langa
substantivul physis, totusi ea este atribuita Fiului sau ‘lui’, ceea ce denota ca
Fiul sau Logosul s-a intrupat, iar firea lui de dinainte de intrupare e una.
Oricum, formula e periculoasa pentru ca existenta a doua elemente prin
intrupare nu mai este recunoscuta in cadrul firii, ci in acela al Fiului, sau
Logosului 55.

In concluzie, Sfantul Chiril nu a fost apolinarist, dar ar fi fost de preferat ca

el sa renunte la folosirea acestei formule, lucru care ar fi evitat nenumaratele
interpretari eronate. Din fericire, formula nu apare nici in Anateme, nici in
simbolul de unire cu antiohienii (din 433) si nicidecum in formula
dogmatica a Calecedonului, care a lamurit lucrurile asa cum le avem pana
astazi. De asemenea formula nu apare nici in textul tradus de mine (Despre
Intruparea Unuia-Nascut).

131
 132

d. Teoria Enipostasei. <<Din explicatiile pe care Sfantul Chiril le da

formulei sale hristologice, fabricata din arsenalul apolinarist, reiese ca
expresia ‘o fire intrupata’ – care cuprinde totusi doua firi – a dat autorului
prilejul sa creeze teoria enipostasei sau a insusirii omenitatii de catre Logos,
cu un secol inaintea lui Leontiu de Bizant>> 56.

Teoria aceasta s-a nascut din intrebarea: de ce omenitatea in unire nu e o

persoana? Iar Sfantul Chiril a raspuns: <<Spunem ca trupul a devenit
propriul (idion) trup al Cuvantului, si nu al unui om existand aparte si
separat, ca si cum Hristos si Fiul ar fi altul decat Cuvantul…; [Trupul sau]
este omogen sau consubstantial cu trupurile noastre (fiindca e nascut din
femeie) si trebuie considerat si numit propriul trup al Cuvantului>> 57.

4. Cosecintele Unirii Ipostatice

Din unirea celor doua naturi in persoana lui Iisus Hristos decurg unele
consecinte prin care se exprima mai amanuntit adevarul unirii ipostatice. Ele
sunt:

a. Comunicarea Insusirilor. Data fiind unicitatea persoanei in Iisus Hristos,

insusirile unei firi se comunica – prin intermediul persoanei – celeilalte firi,
fara ca o fire sa se schimbe in cealalta.

<<Sfintele Scripturi il proclama [pe Hristos] cand ca om intreg, fara ca –

potrivit economiei – sa vorbeasca de dumnezeirea lui, cand ca Dumnezeu,
pastrand tacerea asupra omenitatii lui. Si El nu este nedreptatit in nici un fel,
datorita impreunarii celor doua elemente intr-o unitate>> (698 d). De pilda,
ca sa explice faptul ca Pavel, desi il numeste pe Hristos Fiu al lui Dumnezeu,
spune totusi ca El s-a nascut din samanta lui David, Sfatnul Chiril afirma:
<<Fiul cel impreuna-vesnic cu cel care l-a zamislit si anterior tuturor
veacurilor, atunci cand a coborat in natura umana fara a-si pierde calitatea de
a fi Dumnezeu, ci adaugandu-i elementul uman, poate fi pe buna dreptate
conceput ca nascut din samanta lui David si avand o nastere foarte recenta.
Fiindca ceea ce si-a asociat nu-i este strain, ci cu adevarat propriu>> (695 c
– 696 c). Modul de comunicare al insusirilor depaseste insa puterea de
intelegere a mintii omenesti.

b. Indumnezeirea Firii Omenesti. Aceasta inseamna ridicarea firii

omenesti din Iisus Hristos la cel mai inalt nivel de perfectiune posibila
pentru ea. La acest nivel ea ramane totusi omeneasca. Consecinta aceasta
reiese din urmatorul context: <<Daca luand un trup – altfel spus, devenind
132
 133

om – Unul-Nascut n-ar fi avut alt scop decat de a se face vazut de catre cei
de pe pamant, fara sa aduca nimic altceva naturii umane, n-ar fi mai bine si
mai intelept sa ne raliem si noi parerii dochetilor?>> (690 d-e). Dar se vede
si mai pregnant in aceea ca trupul lui Hristos in starea de indumnezeire
devine datator de viata. Iar aceasta calitate se dovedeste mai ales in
momentele principale ale actului mantuirii: patimile, moartea si invierea
Domnului, care au loc in trupul Logosului, singurul care putea implini acest
triplu rol 58. Pentru a evita sa creeze o a doua persoana in Iisus Hristos, Chiril
inclina sa atribuie patimirea Cuvantului lui Dumnezeu, dar nu cade in
teopashism, cum au spus unii: <<nu despartit de trup, ci mai degraba
impreuna cu el si prin el a primit slava stapanirii cel care a murit in virtutea
legii trupului si a unei naturi asemenea noua si care inviat. Pe de o parte, El a
suferit experienta omeneasca a mortii, pe de alta, ne-a aratat lucrarea
dumnezeiasca a invierii>> (712 c - 713 a). Deci raportarea suferintelor
trupului la Logos este expresia cea mai elocventa a comunicarii insusirilor 59.

Indumnezeirea firii omenesti in Iisus Hristos face comprehensiva

cunoasterea omeneasca a lui Hristos si de asemenea scutita de ratacire, fara a
deveni insa atotstiinta divina: <<Si daca intreaba: Unde a fost pus Lazar?
este pentru ca omenitatea i-a permis sa ignoreze, dar El lucreaza
dumnezeieste, inviindu-l din morti>> 60. Si noi suntem haraziti indumnezeirii
prin impartasirea de harul dumnezeiesc si prin vrednicia personala.

c. Lipsa de Pacat a Mantuitorului. Lipsa de pacat, din sfera vointei si

actiunii, corespunde lipsei de eroare din domeniul cunoaterii 61. <<Precum,
deci, trupul, pentru ca a devenit al Cuvantului care da viata tuturor, infrange
puterea mortii si a stricaciunii, la fel cred ca sufletul, devenit al celui care nu
stie sa greseasca, are de acum inainte cu tarie o asezare imuabila in mod
absolut in bine>> (691 e). De remarcat ca Sfantul Chiril spune aici ca Iisus
nu a pacatuit datorita faptului ca in El natura umana e unita cu Cuvantul lui
Dumnezeu, <<cel care nu stie sa greseasca>>. Opinia lui Teodor de
Mopsuestia si a nestorienilor ca Hristos s-a perfectionat moral, ridicandu-se
prin lupta cu patimile la o viata morala perfecta, a fost condamnata la
Sindoul al V-lea Ecumenic (Canonul 12). Vointa umana era supusa celei
divine, asa lasa Sfantul Chiril sa se inteleaga (desi problema celor doua
vointe in Hristos nu se pusese inca; erezia monotelita va aparea mai tarziu).

d. Lui Iisus Hristos I se Cuvine o Singura Inchinare. <<In masura in care

El este Dumnezeu, poate fi gandit ca fiind Domnul slavei; in masura in care
s-a facut om care isi ia slava sa de la Dumnezeu prin participare, El cerea

133
 134

aceasta slava zicand: Tata, proslaveste pe Fiul Tau (Ioan 17, 1)… Eu cred ca
este unica inchinarea la Tatal si la Fiul intrupat si la Duhul Sfant. Fiindca
Unul-Nascut nu va fi in nici un fel indepartat de la inchinarea pe care i-o
datoram noi insine si sfintii ingeri, pentru faptul ca s-a facut trup si s-a
salasluit intre noi>> (702 a-c). Deci, aceasta unica inchinare este o
consecinta a comunicarii insusirilor intre cele doua firi in Iisus Hristos si a
participarii naturii umane, prin har, la Dumnezeu. Anatema a VIII-a a
Sfantului Chiril, aprobata de Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431),
condamna pe cei ce nu aduc o singura inchinare lui Dumnezeu Cuvantul
intrupat.

e. Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu. Expresia <<Nascatoare

de Dumnezeu>> (Theotokos) a fost de fapt cea de la care a pornit disputa cu
Nestorie si i-a atras acestuia condamnarea de catre Biserica la cel de-al III-
lea Sinod Ecumenic. Anatema I spune: <<Daca cineva nu marturiseste ca
Emanuel este cu adevarat Dumnezeu si ca pentru aceasta Sfanta Fecioara
este Nascatoare de Dumnezeu, caci a nascut trupeste pe Cuvantul cel din
Dumnezeu Tatal, care s-a facut trup, sa fie anatema>> 62.

In Despre Intruparea Unuia-Nascut se afirma nasterea din Fecioara Maria a

Cuvantului lui Dumnezeu, dar nu se foloseste niciodata
expresia Theotokos (ceea ce m-a facut sa datez acest dialog inainte de
inceperea disputei cu Nestorie): <<Cuvantul insusi al lui Dumnezeu Tatal,
care s-a aratat in trup, … a fost nascut de Sfanta Fecioara, chip de rob
luand>> (681 a).

Daca Fecioara nu este Nascatoare de Dumnezeu, atunci cel nascut din ea nu

este si Dumnezeu. Cei ce sustin ca Fecioara Maria este nascatoare de om sau
de Hristos admit implicit doi domni, si nu un Domn, Fiu si Hristos,
Dumnezeu desavarsit si om desavarsit 63.

CONCLUZII

Biserica nu si-a insusit intreg limbajul Sfantului Chiril. Dupa cum am mai
spus, a fost evitata in primul rand expresia mia physis theou logou
sesarkomeme. Apoi, nici expresia henosis physike nu a fost retinuta,
deoarece o folosise mai intai Apolinarie in intelesul invataturii lui. De
asemenea, si analogia pe care Sfantul Chiril o facea intre aceasta <<unire
naturala>> in persoana lui Iisus Hristos si unirea sufletului cu trupul intr-o
persoana umana a fost evitata. Expresia <<unire naturala>> a ramas in uz

134
 135

numai la monofiziti, cu un sens diferit de cel al Sfantului Chiril. <<Acesta

din urma o foloseste intr-un inteles care sta la mijloc intre teza unirii prin
relatie a nestorianismului si cea a unirii intr-o natura, proprie
monofizitismului>> 64 .

In anul 433 Sfantul Chiril ajunge la o intelegere cu antiohienii, fiecare dintre

parti sacrificandu-si limbajul propriu in favoarea pastrarii pacii in Biserica.
Totusi, simbolul de unire, pe care il dau in continuare, mentine fondul
invataturii hristologice chiriliene, iar pe alocuri chiar si unele expresii ale ei:

Marturisim ca Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Nascut,

e Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, din suflet rational si trup, nascut
inaintea vecilor din Tatal dupa dumnezeire, iar in zilele din urma nascut din
Fecioara Maria dupa omenitate, pentru noi si pentru a noastra mantuire,
deofiinta cu Tatal dupa dumnezeire, si deofiinta cu noi dupa omenitate. In
adevar s-a facut unirea celor doua firi. De aceea marturisim un Hristos, un
Fiu, un Domn. Potrivit acestei idei a unirii neamestecate, marturisim ca
Dumnezeu Logosul s-a intrupat si s-a facut om si si-a unit templul luat din
ea [Fecioara Maria] prin insusi actul zamislirii. Stim ca teologii considera
unele din enuntarile evanghelice si apostolice despre Hristos drept comune
pentru unitatea persoanei, iar pe altele ca deosebite pentru dualitatea firilor,
pe cele demne de Dumnezeu ca ale dumnezeirii lui Hristos, iar pe cele umile
ca ale omenitatii lui>> 65.

Marturisirea aceasta era clar impotriva lui Nestorie: prin

termenul Theotokos se exclude impartirea lui Hristos in doi; se admite o
unire (henosis), nu o simpla legatura (synapheia); Nestorie desparte firile, pe
cand in marturisire se despart numai enuntarile (hai phonai) in demne de
Dumnezeu si demne de om (totusi ele se atribuie uneia si aceleiasi
persoane). Apoi, marturisirea sustine neamestecarea firilor, ceea ce este
impotriva lui Apolinarie.

C. HRISTOLOGIA CHIRILIANA SI TENDITELE DE APROPIERE

INTRE BISERICA ORTODOXA SI VECHILE BISERICI ORIENTALE

Bisericile care nu au acceptat Sinodul de la Calcedon (din 451) – cunoscute

ca Vechile Biserici Orientale – au luat aceasta atitudine mai degraba din
ratiuni politico-istorice care azi nu mai exista si din teama de a nu se reveni
– prin afirmarea celor doua firi in Hristos – la nestorianismul care tocmai
fusese condamnat la Sinodul de la Efes din 431. Datorita acceptarii formulei

135
 136

chiriliene <<o fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul>> ele au fost numite
<<monofizite>>, desi exista si aici nuante: monofizismul strict ia formula ad
litteram, socotind existenta unei singure firi in persoana
Mantuitorului; monofizismul moderat, cel mai raspandit, care reia invatatura
Sfantului Chiril si formulele sale (formule neacceptate nici in Simbolul de
unire de la 433 de Sfantul de Sfantul Chiril insusi, nici de Calcedon, dupa
cum am mai aratat), respingand totusi ereziile condamnate la Calcedon 66.
Aproape toti dascalii monofizitismului moderat observa insa cele doua parti
ale formulei chiriliene: 1. o singura fire a lui Dumnezeu Cuvantul si
2. intrupata, in care cea dintai exprima dumnezeirea Cuvantului, iar cealalta
desigur intruparea 67.

Posibilitatea apropierii si unirii celor doua parti – Biserica Ortodoxa si

Vechile Biserici Orientale – este afirmata cu tarie de teologii ortodocsi care
sustin ca deosebirile dintre calcedonieni si necalcedonieni nu privesc decat
foarte putin domeniul de neatins dogmatic, ci pe cel cultic si organizatoric, si
ca aceste deosebiri constau mai mult in terminologie decat in teologia insasi.
Teologii necalcedonienii sunt de asemenea convinsi de posibilitatea unei
apropieri, considerand ca <<Biserica necalcedoniana este calcedoniana prin
insasi credinta sa>>; totusi, daca ortodocsii au adoptat in noile relatii o
pozitie unitara, necalcedonienii inregistreaza grupari si atitudini diferite. In
aceste conditii, Sfantul Chiril ramane cel care ar putea foarte bine sa
mediteze apropierea, intrucat atat una cat si cealalta dintre parti il considera
ortodox. Necalcedonienii contemporani sunt critici fata de nestorianism si
monofizism, iar percursorii lor din ramura moderata si-au explicat invatatura
lor la fel ca si Sfantul Chiril, adica in sens ortodox 68.

Pentru a elimina spiritul anticalcedonian la necalcedonieni s-au facut

incercari: 1. De studiere obiectiva a cauzelor istorice si bisericesti ale
aparitiei acestui spirit, cauze care – dupa cum am spus – azi nu mai exista si
2. De schimburi de ierarhi, profesori si studenti intre parti, pentru o cat mai
buna cunoastere teologica si practica reciproca. Parintele Dumitru Staniloae
a avansat chiar ideea ca <<lasand definitia calcedoniana in valabilitatea ei,
sa se stabileasca o formula mai explicita a ei, asa cum Sinodul al II-lea
ecumenic, lasand valabila definitia niceeana, a stabilit pe baza ei Simbolul
mult mai complet si de un perfect echilibru in problema trinitara>>. Intr-un
autentic spirit patristic, el a propus si expresia acestei formule care sa o faca
acceptabila si pentru necalcedonieni, dar totodata, s-o fereasca de orice
interpretari monofizite si nestoriene 69.

136
 137

La importanta intalnire care a avut loc la Bristol (in Anglia) in 1967 intre
Biserica Ortodoxa si necalcedonieni s-a realizat un plan de acord doctrinar.
Acesta insa trebuie aprobat oficial de Bisericile implicate (lucru care nu s-a
intamplat deocamdata). Dupa aceea, intr-un mare sinod unionist sa se
proclame si sa se pecetluiasca solemn unirea, culminand cu savarsirea
impreuna a Sfintei Liturghii si cu impartasirea 70.

Drd. Lucian Turcescu,)))))

Hotărârile Sindodului din Efes , al treilea sindon, 431).

Nu a promulgat nicio definiţie dogmatică sau expunerer de credinţă.

Pune ca bază a dogmei întrupării simbolul niceean exprimat ortodox

în scrisorile II şi III ale lui Chiril. Aceste două scrisori şi aprobarea lor
de către sinod a constitutit de fapt decizia dogmatică a sinodului, care
a hotărât:

De acum înainte nu-i mai este îngăduit cuiva să întocmească o altă

mărturisire de credinţă în afara celei de la Niceea..

În scrisoarea a II-a, Sf. Chiril se referă la:

- unirea ipostatică

- la consecinţele unirii ipostatice.

Naşterea după trup a Mântuitorului nu înseamnă că firea sa

dumnezeiască şi-a luat începutul din Fecioară, ci că din ea se naşte
după trup, cu care Hristos se uneşte în ipostas..

Această unire după ipostas e reală în comparaţie cu cea după voinţă

(nereală sau accidentală, promovată de Nestorie)

137
 138

(Hristos învinge moartea doar ca Logos întrupat. Altfel, Învierea nu

era posibilă. Ca om obişnuit)

Pg.8

Unitatea şi distincţia firilor sunt coordonatele enenţiale hristologice

motivate de unirea ipostatică, prin care comuniunea însuşirilor între
cele două firi devine posibilă.

În a treia scrisoare către Nestorie, Sf. Chiril vorbeşte despre o unire

după fire, sau firească, naturală, confundând firea cu ipostasul.
Această opinie a creat un război în Biserică.

Unirea ipostatică e o compliaţie între unirea dintre suflet şi trup.

Respinge astfel orice unire după..... autoritate sau cinstire, dar în mod
special termenul (de legătura- SYNAPHEIA), ca relaţie morală,
folosită pentru a desemna unirea dintre dumnezeire şi umanitate în
Hristos.

(Folosind termenul HENOSIS în locul lui Synapheia (de legătură) se

înţelege voinţa de pace. <Dumnezeu a unit pe Dumnezeu si omul printr-
o unire de nedezlegat . Expresia corespunde mai degraba
antiohianului synapheia (<<legatura>>, <<contact<<) decat expresiei
Sfantului Chiril henosis physike. Impotriva invataturii lui Apolinarie inca un
sinod, din 362, tinut la Alexandria afirma deplina omenitate a lui Hristos.
Condamnarea lui definitiva se produce insa la Sinodul al II-lea Ecumenic din
381, tinut la Constantinopol.

Tot impotriva lui Apolinarie s-au ridicat si teologii antiohieni. Astfel, Diodor
de Tars († 394) a initiat la Antiohia asa-numita noua scoala antiohiana care,
in opozitie cu cea alexandrina, interpreta Scriptura literar-istoric si pornea de
la persoana istorica a lui Iisus Hristos, accentuand cu putere deplina
omenitate pe care o vedea periclitata de invataturile lui Eunomie si
Apolinarie. De aceea antiohienii afirmau categoric doua naturi in Hristos si
respingeau unirea lor naturala (henosis physike) sau dupa ipostas (henosis
kath’hypostasin), considerand ca aceasta reduce cele doua naturi sau firi la
una singura, implica o transformare a dumnezeirii sau omenitatii. Teodor de
Mopsuestia († 428), ucenicul lui Diodor de Tars, a ajuns sa afirme doua
persoane in Hristos, neputand exhista, dupa el, o fire impersonala. Intre cele
doua naturi el nu recunostea decat o legatura (synapheia) dupa har sau dupa
bunavointa. La capatul dezvoltarii morale a lui Iisus Hristos si datorita

138
 139

inaltarii cu care Dumnezeu l-a rasplatit pentru satruinta lui, cele doua
persoane au devenit un singur subiect al inchinarii 18. <<Dar unitatea
persoanei era numai una de numiri, de simtire, de cinste si de inchinare...
Antiohienii admiteau doua persoane in Hristos, una dumnezeiasaca si una
omeneasca (duo hypostaseis, repsectiv prosopa). Daca totusi vorbeau
de una, ea era in fond o a treia sau mai exact: numai in synapheia sau, in
ultima analiza, in relatia credinciosului cu Iisus Hristos>> se infatiseaza
aceasta ca o unitate>> 19. <<De aici rezulta ca toate actele si patimirile
omenesti sunt ale omului Iisus. Omul s-a nascut, a patimit si a murit.
Propriu-zis, Dumnezeu nu S-a intrupat, nu S-a facut om, n-a devenit
ceva, ci a luat ceva. De aceea Fecioara nu e Nascatoare de Dumnezeu, ci
nascatoare de om. Numai in sens impropriu poate fi numita Nascatoare
de Dumnezeu>> 20.

Invatatura aceasta nu oferea un temei sigur pentru o doctrina a

mantuirii. <<De aceea antiohienii nici nu prea sprijineau hristologia lor
cu argumente soteriologice, cum faceau alexandrinii care sustineau
dumnezeirea subiectului care S-a intrupat si a murit pentru noi cu
argumentul ca numai asa firea a putut fi ridicata din stricaciune si
moarte. Antiohienii intelegeau mantuirea mai mult juridic si moral…
prin efortul liber al omului care imita pe omul Iisus. Ei sunt in
soteriologie mai aproape de catolici si de protestanti>> 21.

Pe 10 Aprilie 428 ajunge patriarh al Constantinopolului ascetul antiohian si

ucenicul lui Teodor de Mopsuestia, Nestorie. Acesta aducea cu el intreaga
mostenire a scolii antiohiene. Dintr-un zel deosebit de a starpi ereziile,
Nestorie incepe lupta impotriva arienilor si novatienilor, cat si a ramasitelor
quartodecimanilor din Asia, Lidia si Caria, a macedonienilor din Hellespont
si a maniheilor. Singurii care nu au avut de suferit au fost pelagienii,
condamnati in Apus de cateva sinoade; lucrul acesta l-a facut pe laicul
apusean Marius Mercator, care se afla la Constantinopol, sa atraga atentia
Romei asupra protectiei aratate de Nestorie pelagienilor 22.

).

Fecioara Maria e născătoare de Dumnezeu. Sf. Chiril e de acord cu

mărturisirea henosiană, cerând comdamnarea lui Nestorie.

Chiril dă semne că receptează integral mărturisirea lor de credinţă.

Evită limbajul dur; termenul de IPOSTAT e înlocuit cu cel de
PERSONA, pentru a nu se mai naşte suspiciuni.
139
 140

(Termenii trinitari nu erau definitiv definiţi. Se făcea confuzie între

esenţă (prosopon- mască, Persoană şi Ipostas. Meritul de a fi definit
fără echivoc terminologia trinitară aparţine Sf. Vasile cel Mare: natura,
esenţa, substanţa, fiinţa)

(Chiril respinge acuzaţia că e apolinarist. (Fără a separa umanitatea

de dumnezeire?).

(Esenţa- modul concret de a fi al...

Prin comunicarea însuşirilor se poate spune că Dumnezeu pătrunde

în trup (impasibilitatea lui Dumnezeu era cea care îi revolta pe adepţii
celeilalte opinii=.

Dumnezeu nu pătimeşte după dumnezeirea sa, ci după trupul uman

unit osmotic în Persoana Logosului, Ipostas compus: dumnezeire şi
umanitate).

Întrega luptă a Sf. Chiril a fost dusă pentru apărarea ideii că Fecioara
Maria e născătoare de Dumnezeu.

Dacă Fecioara nu ar fi fost născătoare de Dumnezeu, unirea nu ar

mai fi avut loc.

Formula de unire a intrat în definiţia dogmatică a Calcedonului fiind

acceptată în întregul ei, având autoritate doctrinară împreună cu
scrisoarea a III-a a Sf. Chiril.

Sinodul V ecumenic stabileşte normele după care acestă scrisoare

trebuie înţeleasă....

Modalitatea întâlnirii şi a coexistenţei celor două firi în Persoana lui

Hristos ramâne o problemă nerezolvată.

Eutihie, arhimandritul din Constantinopol, crezând că luptă îmotriva

nestorienilor, crează un nou scandal: monofizitismul: o singură fire a
lui Iisus Hristos după înrupare; firea omenească era absorbită de
firea divină.

Sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451)

Acesta lămureşte dintr-o perspectivă teoretică problema referindu-se

la norma ipostatică:
140
 141

Hrisots e acelaşi desăvârşit în dumnezeire şi acelaşi desăvârşit în

umanitate.

Acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat,

Din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl, după dumnezeire,

Şi acelaşi, de o fiinţă cu noi, după omenitate,

întru toate asemenea nou, în afară de păcat.

Născut mai înainte de veci din Tatăl, după dumnezeire,

Acelaşi născut vremurile din urmă, pentru noi şi pentru a noastră

mântuire, din Fecioara Maria, după omenitate,

Unul şi acelaşi, cunoscut în două firi, fără contopire, fără schimbare,

fără divizare, fără separare,

Deosebirea dintre firi nefiind desfiinţată din cauza unirii, ci mai de

grabă păstrându-se specificul fiecărei firi şi concurgând într-o singură
persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţit sau divizat în două
persoane.

Eutihianismul reprezintă în structura lui logică influenţele dualiste

(firea lui Iisus e ireală).

Sinodul VI de la Constantinopol (680-681) ).Monotelismul.

Continuă seria sinoadelor cu caracter hristologic, definind învăţătura

Bisericii cu privire la cele două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului .

Erezia monotelită( o singură voinţă) şi monoenergistă (o singură

lucrare).

Monotelismul e o versiune mascată a monofizismului.

În Hristos există două voinţe naturale şi două lucrări naturale, fără

schimbare, împărire şi contopire.

Precizări ale Sinodului cu privire la voinţe. Pg. 10...

141
 142

Voinţa umană a lui Hristos şi cea a lui Dumnezeu nu sunt contrare.

Voinţa umană urmează voinţa dumnezeiască fără a se opune
acesteia şi aparţine Cuvântului înomenit, ca şi trupul.

Fiind îndumezeită, voinţa umană nu a fost distrusă, ci

salvată( îndumnezeirea umanităţii nu înseamnă anularea ei, ci
desăvârşirea ei).

Precizări privind lucările.

Lucrările operează în comuniune.

Implicaţiile negative ale unei singure lucrări naturale:

- dacă exista doar lucrarea dumnezeiască, Hristos nu era om

complet;

- dacă exista doar lucrarea omenească, Hristos nu putea fi

Dumnezeu, deci nu ar mai fi fost posibilă mântuirea.

Sterea: Chiar şi sinodul al VII-lea este motiva şi gnostic şi dualist.

(Iconoclasmul)

Pentru unii cercetători, acest sinod e declanşat de influenţe istorice şi

iudaice (ex. Inonoclasmul, puterea islamului creşte şi ameninţarea
imperiului bizantin. Musulmanii coniderau icoana un sacrilegiu, pentru
evrei icoana era idol).

Alţii justifică apariţia iconiclasmului în virtutea cezaro-papismului

bizantin, care a impus doar reprezentările legate de cultul
împăratului.

Nimeni nu aminteşte însă de influenţele gnostice, de motivarea lor:

-materia era considerată de gnostici impură, icoanele erau făcute din

materie impură, prin urmare sunt şi ele impure.

- dacă trupul lui Iisus e iulzie, fantomă, atunci el nu poate fi

reprezentat.

142
 143

Propatorul, zeii nevăzuţi, eonii emaniaţi din pleroma erau entităţi

spirituale, nu fizice, deci nu puteau fi reprezentaţi în icoane.

(Propastor, emanaţi ale lui Dumnezeu, numate eoni. Eonii poartă o

serie de asemănări cu îngerii iudeo-creștini, incluzând roluri ca
slujitori și emanații ale lui Dumnezeu și existenți ca ființe de
lumină. De fapt, anumiți îngeri)

Dediniţia.... Sindodului

Icoana ne convinge de faptul că înomenirea Cuvântului a fost

adevărată, nu iluzie.

Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu, în timp ce venerarea

aparţine sfinţilor şi obiectelor de cult.

Cinstirea icoanei trece la prototipul său, ceea de îneamnă că

personajele au avut existenţă reală, nu erau o idee sau un concept, o
fantomă.

Cei ce se îchină icoanei, se închină ipostasului zugrăvit de ea.

Anatematisma finală a Sinodului:

Cei care resping cinstirea Sf. Evanghelii, a Sf. Cruci, a icoanelor, a

Sf.moaşte, dacă sunt clerici să fie depuşi din treaptă, iar dacă sunt
monahi sau laici, să fie opriţi de la împărtăşanie.

Obiectele de cult au început să fie respinse din perioada

paulicianismului (premergător al protestantismului).

Dualismele spun că Crucea e instrument de tortură.

Altii, că Hristos e răstignit de Demiurg ca să-l omoare..

Alţii, că Simon din Cirene e răstignit,

Alţii, că Satana e răstignit, deci Crucea nu poate fi cinstită.

În concluzie: iconoclasmul are influeţe gnostice.

143
 144

(Reprezentarea îngerilor cu aripi e o metaforă, întrucipând un trimis al

lui Dumnezeu.

Termenul de „Sfânta familie” e inadecvat, pentru că bătrânul Iosif şi

Fecioara Maria nu au avut o relaţie naturală de familie, aşa cum cred
catolicii.

Taina materiei transfigurate trimite la ...

Inculturalizare înseamnă adaptarea normelor culturale la Revelaţie,

nu invers. Sf. Pavel adaptează normele culturale ale vremii la
adevărata credinţă.

Din perspectiva culturală şi ştiinţifică, în Antichitate era epicuianismul

(bazat pe bucurie şi plăcere) şi stoicismul (pe austeritate
Temă. De explicat Troparul Învierii: Cu moartea pe moarte călcând şi
celor din mormite viaţă dăruindu-le....

06.05.2019

„cu moartea pe moarte călcânt”

Iisus e singurul fără de păcat.
El face omenirea căzută părtaşă la dumnezeire.
Fără de păcat fiind, oferă remediul nemuririi.
„Învierea începe în Iad”- Pr. Stăniloae
„Veniţi de primiţi lumină! Doar Biserica face această chemare.
„Lumina lui Hristos luminează tuturor”!
„Eu sunt Lumina lumii”, pentru că El e Adevărul.
Învierea e asociată ozmotic cu lumina, bucuria şi pacea.
În Ortodoxie, Iisus nu înviază sinugur.
În Catolicism, avem teoria satisfacţiei. Fiul a înviat să facă satisfacţia
Tatălui jignit de păcatul strămoşesc. Hristos nu învinge cu putrea Lui,
ci cu cea a Tatălui.
(((( net. Teoria romano-catolică crede că păcatul strămoşesc a
constat doar în pierderea harului (graţiei) supraadăugat.
În consecinţă, când e vorba despre Răscumpărare, consideră că
mântuirea a constat doar în recâştigarea harului pierdut şi în
împăcarea cu Dumnezeu, fără o schimbare organică în fiinţa umană.

144
 145

Această concepţie e concretizată în teoria satisfacţiei care afirmă că

prin păcatul strămoşesc omul l-a jugnit pe Dumnezeu, iar pentru
aceasta i-a rămas dator să-i acorde satisfacţie. Opera de mântuire a
consat în suportarea pedepsei de către Iius, în locul oamenilor şi
satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu.
Din punct de vedere ortodox, această concepţie e inadmisibilă,
pentru că este expresia unei concepţii jurudice, care jigneşte tocmai
însuşirea esenţială a lui Dumnezeu, de a fi Părinte veşnic iubitor.
În Ortodoxie, Răscumpărarea este împăcarea omului cu Dumnezeu
prin ascultarea deplină şi preamărirea Tatălui de către Iisus, care n
poate fi concepută ca o satisfacere.
Raportul omului cu Dumenezeu în teoria satisfacerii e unul exterior,
de princpii, şi nu unul de comuniune reală, fiinţială iubitoare în
Dumnezeu.
Deşi unii teologi catolici se îndreaptă azi spre înţelegere ontologică
(fiinţială) a Răscumpărării (ex. G. Thussing), alţii reformulează în
termeni noi teria satisfacerii ( Karl Rahner).

Teoria protestantă accentueazpă în opera de Răscumpărare

suportarea mâniei dumnezeieşti de către Iisus, care aşezându-se
voluntar sub mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu, care prin răbdare şi
moarte pe Cruce a biruit moartea.
Protestanţii pleacă de la ideea că firea umană s-ar fi îmbolnăvit
iremediabil prin păcat, aşa încât Răscumăararea nu poate aduce o
schimbare reală, calitativă a firi umane, ci doar o ascultare deplină
exemplară a omului faţă de Dumnezeu.
Deşi pare diferită de cea catolică, concepţia protestantă e tot una
exterioară, în care raportul dintre om şi Dumnezeu este tot unul
exterior şi nu implică o comunicare ontologică reală. Nici teoria
protestantă nu vorbeşte de ceea ce este esenţial, iubirea.
Teoria portestantă a Rsăcumpărării se mai numeşte şi teologia
Crucii.))))

Erezii hristologice în actualitate.

Deşi problema hristologică a fost soluţionată la sinoade, totuşi în

Apus, problematica hristologică rămâne o constantă până în zilele
noastre.

145
 146

Trecerea de la epoca patristică la cea scolastică prefigura o

schimbare de metodă.

Dacă discursul părinţilor e centrat pe autoritatea Revelaţiei, per

autoritates, începtutul Evului Mediu face loc unei cercetări raţionale
de tip nou, ce naşte discursul scolastic, sau per rationes.
Fericitul Augustin face joncţiunea între cele două tendinţe: per
autoritates şi per rationes, punând bazele celei de-a doua printr-un
demers teologic ce viza raţionalizarea tainei creştine, redde rationem.
(n.a. O administrare raţională a tainei).
În Răsărit, Leonţiu din Bizanţ, Sf. Maixm Mărturisitorul, Ioan
Damaschin, abordează şi ei taina din perspectivă raţională..
În Apus, Boetisus face începutul ce se manifestă deplin înflorirea
scolasticii (sec XI-XIII). Scolastia a adus multe servicii teologiei, chiar
dacă uneori a fost criticată pentru exces de raţionalitate.
Ele au fost centrate pe dogma trinitară şi hristologică.

Hristologia. Unirea ipostatică

În dezbaterile hristologice, a interesat umanitatea şi relaţia ei cu

divinitatea.
Sinodul de la Frankfurt (779). Trei opinii şi-au disputat întâietatea
privind unirea ipostatică (ele nu au devenit normative, ramânând
teologia hristologică a sfiniţilor părinţi.

a. se făcea distincţia între Persoană şi subiect.

Persoana Cuvântului asumă un subiect uman, Supozitul distinct şi
anulează persoana umană.
Recunoscând două subiecte în Hristos, se recunosc implicit două
ipostaturi, concepţie identică cu cea nestoriană.

b. Persoana unică, după Întrupare subzistă în două şi din două

naturi.
Persoana care înainte de Iisus era numai Dumnezeu adevărat, nu
om adevărat subzisent , nu doar prin trup şi suflet, ci şi prin divinitate
(unirea prin compunere, la catolici)

c. Persoana Cuvântului nu devine compusă pentru că nu se

schimbă şi nici nu se împarte.
Nu asumă un om: trup şi suflet, ci se îmbracă cu el ca şi cu o haină.
146
 147

Se face om nu după esenţă, ci după habitus (comportament) (Filipeni

2.7)
Subzistent- care ramâne, dăinuie)
Dacă în Răsărit, părinţii porneau de la Persoana Cuvântului care se
face trup, potrivit unei scheme descendente, în Apus, părinţii pleacă
de la umanitatea asumată, punând în mod direct problema
subectului ei, şi anume:
De ce unamitatea nu e o persoană?

Care este constitutivul formal (categoric şi indiscutabil) al Persoanei?

Care este gradul sau nivelul de a fi al acestei umanităţi?
Toma d Aqino explică de ce umanitatea asumată nu poate fi nici
Subiect (supozitum) şi nici Persoană; ea trebuie să fie completă în
sine, să fie subzistentă prin ea însăşi. Astfel, mâna nu este un ipostat
pentru că nu există în sine şi separat.
La fel e şi cu umianitatea asumată, care devine interioară ipostatului
şi-i dă acesteia capacitatea de a exista în ea însăşi.
Teologia Evului Mediu şi a timpurilor moderne s-a ocupat şi de
problema ştiinţei, a cunoaşterii lui Hristos (deşi unirea ipostatică
fusese clar definită de Ortodoxie).

Toma d'Aquino (1225-1274) vorbeşte de 3 modalităţi de cunoaştere:

- cea a vederii sau a sfinţilor
- vederea infuză, înăscută, sau a îngerilor
- cunoaşterea dobândită, dezvoltată prin experienţă şi prin
comunicare cu alţii.
El preferă cunoaşterea dobândită.
(În Ortodoxie, acestei idei nu au provocat tulburări ca în Apus, pentru
că sinoadele au stabilit unirea ipostatică, Logosul, firile, etc.
În Apus, apar contradicţii conceptuale pentru că s-a vrut o abordare
raţională a tainei, nu prin autoritatea Revelaţiei, ci dintr-o perspectivă
personală.

În sec XVI, când apare Reforma, scolastica se va lovi de obiecţiunea

lui Erasmus (Iisus creştea şi se întărea cu duhul, cu vârsta şi cu
înţelepciunea) şi a lui Luther şi Calvin, care admiteau o dezvoltare
reală, spirituală a lui Iisus, deci şi limitele cunoaşterii sale.

147
 148

Desiderius Erasmus
Roterodamus ( / ˌ d ɛ z ɪ d ɪər i ə s ɪ r æ z m ə s / ; 28 octombrie
1466 [1] [2] - 12 iulie 1536), cunoscut sub numele
[ nota 1] a
de Erasmus sau Erasmus din Rotterdam , fost un umanist
creștin olandez care a fost cel mai mare învățat
[3]
al Renașterii din nord . Învățat inițial ca preot catolic, Erasmus a
fost o figură importantă în bursa clasică care a scris într-un stil pur
latin. În rândul umaniștilor sa bucurat de sobriquetul "Prințul
umaniștilor" și a fost numit "gloria încoronată a umaniștilor
creștini". [4] Folosind tehnicile umaniste pentru lucrul la texte, el a
pregătit noi ediții importante ale Noului Testament latin și grecesc ,
care au ridicat întrebări care ar fi influențate de Reforma
Protestantă și de Counter-Reformarea Catolică . El a scris, de
asemenea, cu privire la voința liberă , [5] În Lăudarea
nebuniei , Manualul unui Cavaler Creștin , Despre Civilitate la
copii , Copia: Fundamentele stilului abundent , Julius Exclusus , și
multe alte lucrări.
Erasmus a trăit pe fondul creșterii reformei religioase europene. În
timp ce criticase abuzurile din cadrul Bisericii Catolice și a cerut
reforma, el și-a păstrat distanța de la Luther , Henry VIII și John
Calvin și a continuat să recunoască autoritatea papei, subliniind o
cale de mijloc cu un respect profund pentru credința tradițională ,
evlavia și harul și respingerea accentului lui Luther numai asupra
credinței. Erasmus a rămas membru al Bisericii Romano-Catolice
toată viața, [6]rămânând hotărât să reformeze biserica și abuzurile
clericilor din interior. El a ținut, de asemenea, doctrina catolică
a voinței libere , pe care unii reformatori i-au respins în favoarea
doctrineipredestinare . Drumul său de mijloc (" prin intermediul
mijloacelor de informare în masă ") a dezamăgit, și chiar a înfuriat,
savanții din ambele tabere.
Erasmus a murit brusc la Basel în 1536, pregătindu-se să se întoarcă
în Brabant și a fost îngropat în Basel Minster , fosta catedrală a
orașului. [7] O statuie de bronz de Erasmus a fost ridicată în 1622 în
orașul său de naștere, înlocuind o lucrare anterioară în piatră.))))

Criza agnoetă (530-540)

Iisus a fost subiectul? ignoranţei, ca şi al celorlalte slăbiciuni ale
umanităţii, dată fiind consubstanţialitatea lui cu oamenii

148
 149

(((((net. Agnoetate erau adepți ai unei secte monofisita , născut în secolul al

șaselea , care își are originea Themsitius diacon din Alexandria .

Învățăturile de agnoetas [ modifică ]

Agnoetasul a învățat că Hristos nu cunoștea ziua și timpul Judecății de
Apoi . Doctrina sa se baza pe texte biblice:
Cât despre acea zi sau acea oră, nimeni nu o cunoaște pe ea sau pe îngerii
cerului, nici pe Fiul, ci pe Tatăl.
Mc 13, 22 și Mt 24, 36

Opinia părinților sfinți [ edit ]

Părinții sfinți au respins agnoetismul, declarând că sufletul uman al lui
Hristos a fost eliberat de ignoranță și eroare, condamnând doctrina
agnoetică ca eretică .:
Hristos cunoștea ziua judecății în natura sa divină prin uniunea sa
intimă cu Logosul, dar el nu avea această cunoaștere datorită naturii
sale umane.))))
Pornind de la criza agnoetă, începe să se afirme atotştiinţa lui
Hristos, pornind de la unirea ipostatică şi comunicarea însuşirilor.
Despre această Atotştiinţă vorbea Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII).
În sec. XIX, un teolog apusean spunea: Începând cu Întruparea, Iisus
se bucurăa de o vedere-percepţie beatifică, propire aleşilor trăitori în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Prin urmare se impune principiul conform căruia Iisus era viator şi
comprehensor, adică El experimenta traseul comun oricărui om, dar
ajungând în umanitatea sa la sfârşitul acestui traseu..
La sfârşitul sec XIX s-a pus şi problema conştiinţei lui Hristos.
Nu există un postulat al perfecţiunii umane, aceasta constând ? în
special de un progres ce se desfăşoară în timp şi care presupune o
dezvoltare liberă a fiinţei.

Iisus avea conştiinţa că e Fiul lui Dumnezeu de la început, în urma

unei iluminări divine.

Sistemul nu identifică această ştiinţă a Lui cu postulatul perfecţiunii

umanităţii, pe care nu o identifica cu vederea sfinţilor.
Statutul de viator şi comprehensor (ajungând în umanitatea sa la
capătul măreţ al ....

149
 150

Dosarul cunoaşterii umane a lui Hristos şi a vederi beatifice (precum

a sfinţilor) a fost şi în centrul crizei moderniste. Magisterul intervine şi
condamnă anumite propziţii de principiu, evocând pericolul rezultat
din ideea că Iisus prepascal nu s-a bucurat de vederea beatifică
( comună sfinţilor).
Karl Rahner reia problematica, făcând distincţia dintre vedere
imediată, directă, nemijlocită a lui Iisus cu Tatăl şi cea beatifică (sau a
sfinţilor).

Conştiinţa filială a lui Hristos prin unirea ipostatică devine o

experienţă trăită, plasată transcendental şi nu categorial sau tematic,
aşa cum e exprimată în limbaj.

Rahner (1904-1984): Această conştiinţă originară s-a îmbogăţit în

cursul creşterii pe baza experienţei umane şi religioase trăite.
Distincţia lui Rahner e însuşită de urmaşi pentru a putea renunţa la
doctrina vederii beatifice, care din comună devine excepţională.
Exegeza reapreciază mărturiile evanghelice care exprimă
dezvoltarea istorică a lui Iisus, în timpul slujirii prepascale, chiar dacă
conştiinţa Sa filială e indiscutabilă.

S-a recunosct o neştiinţă a lui Iisus, nu în ceea ce priveşte miniunea

de Revelator, ci referitoare la orice cunoaştere umană şi chiar
referitoare la viitorul Său apropiat.
( Sterea: Ei nu au înţeles că Persoana e una şi suportul ce ţine firile
(unite, dar netransformabile una în alta, neamestecate).

Timpurile moderne.Hristosul filozofilor şi al istoricilor.

În sec. XVIII, prezentarea dogmatică a lui Hristos ca Dumnezeu

adevărat şi om adevărat începe să fie contestată de o fiosofie a priori
reticentă ideii de revelaţie, Iisus fiind prezentat exclusiv în lumina
raţiunii, redus exclusiv la dimensiuni umane exemplare. (De atunci,
cuvântul dogmă, dogmatic,etc are pentru prima dată conotaţii
negativă. Dogma devine o normă obtuză, rigidă)

Iisus e înţeleptul, e maestrul subilm al virtuţii, filozoful prin excelenţă,

dar nu şi Dumnezeu.

150
 151

Măreţia nu constă în divinitatea Sa şi în Răscumpărare, ci în nobleţea

sentimentului, a înţelepciunii şi virturţilor....

El nu e Mântuitorul, ci Înţeleptul din Nazaret, Savantul, Maestrul

speciei umane.

Suferinţa şi moartea Sa sunt modele de virtute şi moralitate (ex. „a

murit ca un martir al adevărului”, „proniator moral al umanităţii”,
„luminător”, etc)

Rousseau îl crede pe Iisus superior lui Socrate, crede în persoana

Lui şi sfinţenia Lui, dar nu în domne, taine şi minuni.

Pentru Voltaire, Iisus e un Socrate mistic.

Kant elaborează în 1793 prima hristologie filozofică în „Religia şi

limitele raţiunii simple”
Kant îl prezintă pe Iisus ca pe un om divin exemplar, căruia îi deduce
imaginea privind de la idealul înscris în raţiunea noastră şi realizat în
Iisus (n.a. Iisus e idealul raţional al omului, un deziderat pe care
încearcă să-l atingă şi chiar reuşeşte).
Kant operează reducerea divinului la uman şi a Revelaţiei la raţiune.

Iisus rămâne în centrul preocupărilor filozofice, aşa încât s-a ajuns să

se vorbească despre Iisusul filozofilor sau de Ideea Christi
(manifestare Absolutului în contingenţa istoriei).(Contingent: 1.Care
poate să fie sau să nu fie. 2 a Care poate să se întâmple sau să nu
se întâmple Si: 3. eventual, fortuit (neprevăzut, întâmplător).

Motivul pentru care se vorbeşte despre hristologia filozofiei:

- Hristos luminează şi relevă noţiuni pe care le asumă prin Întrupare.
- Subiectivitate şi intersubiectivitate,
- transcendentul, temporalitate, corporalitate, conştiinţă, moarte, etc.

La sfârşitul sec. XVIII, apare şi se dezvoltă o hristologie politică.

Hristos e după caz: un legislator, revoluţionar, grant al ordinii sociale,
patriot, iacobin, monarhist, republican, socialist, comunist.

151
 152

Mai multe persoane politice se identifică cu Hristos: francezul Marat,

Ludovic al XVI-lea, Napoleon etc.), ceea a dus la un fenomen de
proiectare a ideologiilor umane în persoana lui Hristos

((((( Paul Marat (1743-1793) a fost un medic, fizician, jurnalist și om

politic, care glorifica forța revoluționară.

Marat promova ideea renascentistă de „tragedie umană” (a sacrifica

totul în numele unui ideal) și a pus bazele politicilor radicaliste ale
secolului al XX-lea.

Mişcarea iacobină a cărui membru era Marat, devenită ideologie,

pornea în mod strategic de la o reformă socială, pentru a avea o
evoluţie spre autoritarism. Cu siguranţă şi din cauza unui promotor ca
Robespierre, dar şi ca efect al unui imaginar colectiv, radicalismul
iacobin a avut capacitatea exercitării „terorii” împotriva tuturor acelora
care se opuneau acestei mişcări şi câştigarea a numeroşi adepţi, dar
şi a unor oponenţi, girodinii, cu care aveau să împartă conducerea şi
cărora aveau, apoi, să le-o cedeze.

Marat, personaj la fel de înflăcărat ca orice iacobin (şi, mai mult –

recunoscut drept unul dintre cei mai radicali „oameni ai revoluţiei”), s-
a dedicat complet acestei idei. Înfiinţând un ziar, a făcut propagandă
idealului iacobin (şi, implicit, ideilor sale) şi a încercat să demonteze
orice alte idei care nu se conformau celor iacobine.

În plin conflict iacobino-girondin, însă, se întâmpla un lucru relativ

neaşteptat – asasinarea lui Marat. Ucigaşa – Charlotte Corday[6], era
o pasionată admiratoare a girondinilor şi, drept urmare a obiecţiei în
faţa abuzurilor făcute de iacobini, hotărăşte să „rezolve” măcar o
parte a acestor abuzuri, asasinându-l pe unul dintre cei mai
importanţi reprezentanţi ai lor.

Inima lui Marat a fost îmbălsămată separat și pusă într-o urnă într-un
altar înălțat în memoria lui. Rămășitele lui au fost duse la Pantheon în
noiembrie 1793, iar rolul său mesianic în cadrul revoluției a fost
elogiat astfel:

Ca și Iisus, Marat a iubit cu ardoare oamenii, doar pe ei. Ca și

Iisus, Marat a urât regii, nobilii, fariseii, ticăloșii și, ca Iisus,
152
 153

nu a încetat niciodată să lupte contra acestor oameni –

pacoste. (Marchizul de Sade)

Când iacobinii au început „campania de decreștinare” pentru a

promova Cultul Rațiunii a lui Herbert și Chaumette și Cultul Ființei
Supreme a lui Robespierre, Marat era transformat într-un cvasi-sfânt,
iar bustul său înlocuia de multe ori crucifixurile din vechile biserici din
Paris. Memoria sa a supraviețuit şi în perioada Uniunii Sovietice,
când „Marat” a devenit un nume popular (nu numai în Uniunea
Sovietică, ci și în Franța, Spania, Italia ale aceleiași perioade))))

Dacă secolul XVIII contestă hristolgia dogmatică din punct de vedere

raţional, sec. XIX o face din perspectiva istoriei.
Astfel e iniţiată o amplă mişcare a cercetării vieţii lui Iisus
(Reimar ???, 1788).
Pentru că imaginea lui Hristos din Evanghelii nu se potrivea cu cea a
lui Hristos predicat de Biserică, pretind că pot descoperii adevărata
faţă a lui Hristos cu ajutorul ştiinţei istorico-critice.
Două „Vieţi ale lui Iisus” au avut un răsunet particular:
- în Germania, David Friedrich Strauss, teolog liberal, în 1873,
distinge în „povestirile evanghelice” între rezidul istoric (care
înlătură..... şi imporobabilul) şi mitul ce poartă adevărurile
eterne: ideea de Absolut născută în raţiunea umană, capabilă
de o reinterpretare, în sensul unei religii a umanităţii. (azi există
o Biserică Umanităţii).
(((David Friedrich Strauss (sau Strauß) (27 ianuarie 1808 – 8
februarie 1874) a fost un teolog și scriitor german. El a scandalizat
Europa creștină cu zugrăvirea unui portret științific al lui Isus cel
istoric, căruia i-a negat natura divină. Opera sa a fost legată
de Școala de la Tübingen, care a revoluționat studiul Noului
Testament, al creștinătății timpurii și al religiilor antice. Strauss a fost
un pionier al cercetărilor istorice asupra lui Isus)))).

- în Franţa, Ernest Renan îl prezintă pe „rabinul simpatic”

predicând visul său în vesela Galilee, ce se opune sobrietăţii
doctrinare, devenind exaltat în severa Iudee.
Acest om incomparabil devine , sub pana sa, un predicator liberal
(Hristos nu mai e Dumnezeu, ci om).
((((Joseph Ernest Renan (n. 28 februarie 1823 – d. 2
[7]
octombrie 1892 ) a fost un expert francez în limbile și civilizațiile ale
153
 154

Orientului Mijlociu,[8] filozof și scriitor, fidel provinciei sale natale

(Bretania). El este cunoscut în special pentru operele sale istorice
asupra începuturilor creștinismului și teoriile sale politice, în special
cu privire la naționalism și identitate națională.
Aserțiunile controversate ale cărții sale au fost că viața lui Isus
trebuie descrisă la fel ca viața oricărei altei persoane istorice și
că Biblia poate și trebuie să fie obiect al aceleiași examinări critice la
care sunt supuse alte documente istorice. Aceste aserțiuni au cauzat
oarece scandal și au atras furia multor creștinii.))))

La sfârşitul sec. XX, în esenţa creştinismului, în 1900, Harnack,

teolog lutheran, opune mesajul clar şi simplu al lui Iisus dogmei
creştine, acuzată de a fi o construcţie a merafizicii greceşti (Platon,
Aristotel, Plotin)
(Biserica a luat de la Platon doar termenii, cărora le-a dat un conţinut
creştin, pentru ca să se răspândească mai repede creştinismul.
Biserica nu a imitat nimic, ci doar a împrumutat termeni platonicieni,
prin urmare nu are suport metafizic.
În Apus, dimpotrivă, e însuşită filozofia lui Platon, iar prin Toma d
Aquino, pe cea a lui Aristotel).

Harnack îl invocă pe Iisus împotriva lui Hristos.

După el, Sf. Pavel e responsabil de faptul că hristologia a ignorat
umanitatea lui Hristos, promovând doar divinitatea. El spune că Sf.
Pavel nu e iubit, pentru că el a produs acele mutaţii, ignorând
umianitatea lui Iisus.

((((In Istoria dogmei - Introducere in doctrinele crestine

fundamentale, Adolf von Harnack defineste conceptul
de dogma, analizeaza modul in care dogma a fost initial
folosita de biserica pentru a se apara de erezii, dar si
modul in care crezul filozofic s-a substituit cu timpul
vietii religioase autentice)))).

Distanţa dintre Iisusul care învaţă o iubire universală şi Iisusul

predicat de Biserică legat de dogmă, de pretenţia de ortodoxie şi de
separările ineviabile.

154
 155

În 1906, un cercetător analizează lucrările despre vieţile lui Iisus şi

declară că nu există ceva mai nefast decât rezultatele cercetărilor
liberale aspra vieţii lui Iisus.
Iisus reprezentat aşa nu a existat, e o imgine construită de
raţionalism şi liberalism sub aspectul de ştiinţă istorică.

În 1973, un alt cercetător studiază subiectivismul acestor abordări ce-

L prezină pe Hristos, fie ca pe un maestru al Secolului Luminilor....,
fie ca geniu religios arl Romantismului, fie moralist kantian, fie
campion al ideilor sociale.

Iisusul istoriei restituit prin ştiinţa modernă rămâne net separat de

ceea ce a fost Iisusul istoriei.

Sec. XX moşteneşte, pornind de la aceste vieţi ale lui Isus,

problematica distanţei dintre Iisusul Istoriei şi Hristosul credinţei, ce
ascunde un conflict redutabil.

Mişcarea teologică contemporană se străduieşte să le împace

(sindodul din 1962-1965)
Conciliul Vatican II
(((( Al Doilea Conciliu Vatican (în latină Concilium Vaticanum
secundum; cunoscut și sub numele de Conciliul Vatican II) a
abordat relațiile dintre Biserica Romano-Catolică și lumea modernă.
Aceasta a fost al 21-lea conciliu ecumenic din istoria Bisericii,
recunoscut ca atare doar de Biserica Catolică și al doilea conciliu
care a avut loc la Bazilica Sf. Petru din Vatican. A fost deschis
de papa Ioan al XXIII-lea la 11 octombrie 1962 și închis în timpul
pontificatului papei Paul al VI-lea la 8 decembrie 1965)))).

Tema hristoogică: Hristos ca adevăr al omului, o hristologie mai

potrivită decât cea din perioada scolastică. Aceasta a fost una dintre
priorităţile Conciliului, de a demonstra o abordare mai buna decat
scolasticii.
(Romano-catolicii merg pe ideea de a fi pace, chiar cu preţul
compormisului).

În uncitatea Persoanei lui Iisus , El e pentru om simultan revelarea

omului şi revelarea lui Dumnezeu. În Hristos, menirea omului e
simultan atât revelată cât şi realizată.
155
 156

Natura umană a fost asumată, nu absorbită.

Prin Întrupare, El se uneşte într-un anume fel orice om.
Iisus munceşte cu mâinile omului
Gândeşte cu inteligenţa omului
Acţionează cu voinţa omului
E întru totul asemănător cu noi, în afară de păcat.
Aceasta înseamnă compromisul (În Evul Mediu rau arşi pe rug cei
care ar fi gândit aşa)
Nu doar că manifestă astfel taina fiecărui om, ci şi asumă o
comunitate socială cu orice om.
Această solidaritate cu umanitatea are ca scop crerea unei solidarităţi
noi cu Dumnezeu prin ridicarea omului spre El.(ascednentă).

Pe tot parcurusl existenţei Sale pământeşti, Hristos a învăţat şi trăit

comunitatea absolută cu Dumnezeu şi semenii.
După Înviere, prin darul Duhului, El instituie o nouă comuniune
frăţească între cei care-L primesc cu credinţă şi cu dragoste în Trupul
Său, care e Biserica.

Ca Alfa şi Omega, El recapitulează totul în El.

E sfîrşitul istoriei omeneşti, hristologia Vaticanului propunând o
întoarcere spre om şi oameni, evaluându-i în devenire istoria şi
împlinirea progresivă a vocaţiei lor cu scopul de a ....fonda?
demnitatea lui Hristos. Aceasta e viziunea creştină asupra omului şi
izvorul umanismului creştin.

Mişcarea hristologică contemporană. (apărută în 1951)

Pentru a elimina ambiguitatea indusăă de disocierea arbitrară între

Iisusul istoric şi Hristosul credinţei, Mişcarea hristologică
contemporană, cu ocazia sărbătoririi a 1500 de ani de la Sinodul din
Calcedon, reprezentată de Rudolf Bultman (teolog lutheran german)
şi Karl Rahner, propune o nouă abordare a problematicii hristologice.

Rudolf Bultman, pentru a răspunde teologiei liberale de sec. XIX,

din raţiuni exegetice şi teologice, consideră că nu se poate şti
aproape nimic despre Hristos, cu excepţia relalităţii istorice a exitenţei
Sale, a morţii pe Cruce şi că de la El derivă creştinismul ( şi asta
după 2000 de ani de creştinism).
156
 157

Acest pesimism hristologic e pentru el nesemnificativ, de vreme ce

istoria nu are nicio competenţă în materie de credinţă.

Ce contează nu e Hristos după trup, ci Hristos-Domnul propovăduit

de Biserică al cărui cuvânt, al cărui cuvânt ne interpelează existenţial.

Problema dogmatică pusă de Rudolf Bultman derivă separarea

faptului de sens. El reţine sensul miticului creştin şi se distanţează
de ceea ce trebuie demitologizat în fapte.

Realitatea istorică a vieţii lui Iisus este un produs mitologic născut din
imaginarul religios al primilor creştini.

Ucenicii lui revin asupra concluziilor magistrului, prezumând cp e

posibilă stabilirea unui anumit număr de fapte istorice sigure, nu doar
cele derivate din credinţă, atâta timp cât comunităţile creştine au dat
importanţă itinerariului lui Hristos după Învierea Sa, înseamnă că
istoria lui Iisus e constitutivă (nu poate fi separată de credinţă.
Constitutiv- esenţial, alcătuitor al structurii unui lucru).

Karl Rahner, în 1954 propune un program reînnoirea hristologiei,

pornind de a următoarele teme:
- raportul hristologiei clasice cu mărturia biblică
- necesitatea de a completa hristologia ontologică ( de a fi în sine
şi prin sine, fiinţială) printr-o hristologie existenţială ( a vieţii
faptice a lui Hristos)
- o reapreciere a definiţiei de la Calcedon, care nu mai trebuie
văzută ca un sfârşit, ci ca un început (pentru că nimic nu e clar)
- necesitatea unei hristologii transcendente înscrisă în ontologia
unamă şi care face posibilă credinţa în Hristos.

Această mişcare hristologică contemporană a provocat o

efervescenţă hristologică fără precedent în protestantism şi
catolicism, cu următoarele caracteristici:

1. Nevoia de verificare după 2000 de ani.

Hristologia nu mai poate fi susţinută pe mărturiile de credinţă şi
definiţiilor conciliare, ci pe istoria şi destinul lui Iisus, arătând că
Dumnezeu s-a revelat în Acest om.
157
 158

Prin urmare, datele teologice fundamentale nu mai trebuie să

funcţioneze idependent şi trebuie integrate în hristologia dogmatică,
(adică supuse unei verificări necesare).

2. În timp ce hristologia clasică pleca de la Întrupare ( de sus) şi

avea o dimensiune descendentă, cea contemporană, fidelă
Noului Testament, în opinia lor, acordă prioritate hristologiei de
jos, sau ascendentă, sau a considerării omului Hristos, atât din
perspectiva Iisusului prepascal, cât şi în virtutea Invierii ca
Domn Hristos.

Hristologia de jos, ascendentă, preia astel ştafeta în virtutea

textelor pauline şi ioanice, ce-L prezintă pe Fiul trimis de
Dumnezeu pentru a se întrupa( descendentă).

3. Unii consideră că hristologia de jos are o importanţă

pedagogică, ca primul moment al unui discurs hristologic.

Alţii că e un efort de interpretare a identităţii finale a lui Iisus

pornind de la istorie şi umanitatea Lui.

În timp ce hristologia clasică era preocupată în special să arate pe

adevăratul Dumnezeu în Iisus (nu şi pe Iisus- adevăratul om),
acum sarcina este e de a arăta adevăratul om într-o manieră
concretă şi să afirme, pornind de aici, identitatea divină a lui Iisus.

(((Hristologia este învățătură ortodoxă despre cele două firi și

persoana lui Iisus Hristos, care în forma ei definitivă a fost elaborată
de Sinoadele Ecumenice (în special Sinodul I Ecumenic, Sinodul IV
Ecumenic și Sinodul VI Ecumenic) prin sinteza datelor Noului
Testament și teologia patristică bizantină. Tot în această perioadă s-a
elaborat vocabularul hristologic: persoană, unirea ipostatică sau
«enipostazierea» naturii umane în persoana Cuvântului comunicarea
idiomelor, perihoreza sau întrepătrunderea
reciprocă, îndumnezeirea firii omenești. Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul
lui Dumnezeu, este a doua persoană a Sfintei Treimi, despre
Care Simbolul de la Niceea (art. 2—7) afirmă că S-a născut din Tatăl
mai înainte de toți vecii : «Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din

158
 159

Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu

Tatăl...».
Această mărturisire de credință a Sinodului Ecumenic de la Niceea
(325), care afirmă, împotriva ereziei ariene, deoființimea Fiului cu
Tatăl, a fost dezvoltată și clarificată de Sinoadele Ecumenice
ulterioare (Sinodul III Ecumenic, Sinodul IV Ecumenic, Sinodul V
Ecumenic), în fața diferitelor erezii care s-au ivit după Sinodul de la
Niceea și care negau fie unirea celor două firi, dumnezeiască și
omenească, fie realitatea voinței omenești în persoana Fiului. Sinodul
al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) a adoptat dogma potrivit căreia
Iisus Hristos este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat (Ioan 1,
14), Dumnezeu adevărat și om adevărat, de o ființă cu Dumnezeu cel
veșnic și nevăzut după firea Sa dumnezeiască și de o ființă cu noi
după firea omenească, cele două firi desăvârșite fiind unite în mod
tainic în persoana divină unică a Cuvântului lui Dumnezeu, fără
amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire.
Iar Sinodul al VI-lea Ecumenic din Constantinopol (680—681) a
afirmat că Fiul întrupat are două voințe naturale și două energii, una
creată și alta necreată, unite în mod neseparat în subiectul unic al
Cuvântului.
Dogma hristologică se întemeiază pe mărturiile revelate ale Noului
Testament, care atestă deopotrivă dumnezeirea și existența istorică a
«Omului Hristos-Iisus» (I Tim. 2, 5). Aceste mărturii recunosc nu
numai realitatea istorică a existenței și activității pământești a lui
«Iisus Nazarineanul» (Fapte 2, 22), ci și identitatea dintre Fiul lui
Dumnezeu și Iisus din Nazaret, căci «Acesta este Fiul lui Dumnezeu»
(Fapte 9, 20). Pe «Acest Iisus», Dumnezeu L-a făcut «Domn și
Hristos» (Fapte 2, 36). Asterie al Amasiei consideră că mărturisirea
din Cezareea a Apostolului Petru : «Tu ești Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu celui viu» (Mt. 16, 16), cuprinde în scurt toată învățătura
evanghelică despre Hristos, deoarece «Tu ești Hristosul», afirmă
realitatea întrupării lui Dumnezeu, iar «Fiul lui Dumnezeu» afirmă
dumnezeirea lui Iisus din Nazaret (Fapte 10, 38).
Hristologia este unul din capitolele fundamentale ale dogmaticii
ortodoxe. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că : «Definiția dreptei
credințe este a vedea și a cunoaște întru curăție cele două dogme ale
credinței, adică Treimea și doimea : Treimea a o privi și a o cunoaște
în chip neamestecat și netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos,
într-un ipostas, adică a mărturisi și a ști pe un singur Fiu, și înainte de
159
 160

întrupare și după întrupare, dar după întrupare, slăvit în chip

neamestecat, în două firi și în două voințe, dumnezeiești și omenești»
(Capete în acrostih, 26, în Filoc. rom., voi. 7, p. 100).

Prin întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu Și-a asumat în ipostasul

Său firea omenească din Sfânta Fecioară, rămânând și ceea ce a
fost înainte de întrupare : «Dumnezeu-Cuvântul, prin pogorârea
Sfântului Duh, S-a unit cu ea și dintr-însa S-a născut om desăvârșit,
fără să-Și amestece și să-Și schimbe firea», spunea sfântul Ioan
Damaschin. Astfel, Cuvântul întrupat are două firi, două voințe și
două energii, dumnezeiască și omenească, unite în ipostasul Său
veșnic, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără
separare. După unirea ipostatică, fiecare fire, cu deplinătatea
proprietăților și însușirilor ei naturale, se păstrează permanent în
Hristos, fără amestecare și fără separare, încât El este și om și
Dumnezeu în același timp. Despre aceasta sfântul Chirii al
Ierusalimului spune : «Om, dar și Dumnezeu în același timp. Om,
după ceea ce se vede, om întreg, așa cum sunt și eu, cu toate ale
mele, oa pe mine curățindu-mă să mă mântuiască. Dumnezeu, după
ceea ce nu se vede, Dumnezeu desăvârșit, având ființa din Tată
desăvârșit. Cel ce există în chipul stăpânesc al lui Dumnezeu a luat
acum chipul meu de rob. Nu Și-a micșorat vrednicia dumnezeirii, dar
a sfințit frământătura firii mele. Același, întreg sus și întreg jos. Sus
născut fără de timp, jos născut fără de sămânță. Sus creator — ca
Dumnezeu, jos creatură — ca om».
Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut în sens propriu ipostas al trupului
pe care 1-a luat din Fecioara Mar ia. Prin întrupare, firea omenească
a devenit proprie Lui și astfel, El a devenit de o ființă cu noi. Sfinții
părinți au pus un accent deosebit pe deoființimea Fiului cu Tatăl și pe
integritatea firii Sale omenești. Pe de o parte, Dumnezeu Se
întrupează rămânând Dumnezeu. Pe de altă parte nu a avut o formă
trupească aparentă. Nici n-a adus cu Sine din cer un trup omenesc.
Dumnezeu a luat trup din firea noastră fără de păcat și este om cu
adevărat, după întreaga ființă. După unire, nu rezultă o fire compusă
prin contopire, ci cele două firi se deosebesc fără să se împartă.
Dumnezeu întrupat n-a fost străin de nimic din cele ale noastre, afară
de păcat, care nu aparține firii. El Și-a făcut al Său tot ceea ce era al
nostru, curățind în același timp firea noastră.=====

160
 161

d) Îndumnezeirea firii omenești în persoana Fiului. Pe de o parte,

hristologia ortodoxă a afirmat autenticitatea și realitatea întrupării,
care nu este o simplă «condescendență» a lui Dumnezeu, cu intenția
de a ne da un exemplu. El a cunoscut toate afectele și însușirile firii
noastre : oboseala (In 4, 6), tristețea, plânsul, foamea, durerea,
agonia, moartea. Părinții spun că firea dumnezeiască se strânge și se
«comprimă» în sine, pentru a lăsa câmp deschis și liber firii omenești.
Pe de altă parte, prin «enipostazierea» ei în Cuvântul, firea
omenească a fost întărită și transfigurată în ea însăși. în persoana
Sa proprie, Fiul restabilește conformitatea ei naturală cu Dumnezeu-
Creatorul, dăruindu-i libertatea totală față de păcat și față de moarte.
Dacă «Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină
dumnezeu», cum spune sfântul Atanasie cel Mare, procesul
îndumnezeirii a început chiar în Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit
în sens propriu trupul pe care 1-a luat. în firea Sa omenească, El a
fost uns (Is. 61, 1 ,• Lc. 4, 18; Fapte 4, 27) și consacrat prin ungerea
Duhului Sfânt (Fapte 10, 38). Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat
deplin, ca să lucreze El însuși mântuirea noastră prin trupul Său și El
a refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni și
noi ceea ce ne-a arătat El. El ne ia în Sine cu tot ceea ce ține de firea
noastră, ca să mistuie în Sine ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne
împărtășim de cele ale Lui, așa cum soarele absoarbe umezeala
pământului. Sfântul Andrei al Cretei spune că tocmai pentru aceasta
noi trebuie să cinstim chipul Său zugrăvit pe icoană :
«De aceea Se și arată după înviere ucenicilor și înaintea ochilor lor
Se înalță la ceruri, înălțând și smerita fire omenească ; Un Domn,
cunoscut în două firi, împreună închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt ;
având, de asemenea, două voințe și două lucrări; iar prin asta, înțeles
și mai presus de înțelegere, mărginit și nemărginit, cu putință de a fi
zugrăvit în icoane și închinat, datorită trupului pe care l-a luat, iar, prin
închinăciunea ce I se aduce, slava se ridică la cel zugrăvit pe icoană,
așa cum am fost învățați de tine, dumnezeiescule părinte Vasile,
când ai scris: Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoane».

161
 162

13.05.2019

Intersubiectivitate: Tatăl se regăseşte în Fiul şi Fiul în Tatăl. Fiecare

Persoană a Sf. Treimi se regăseşte în Celelalte, prezenţa Uneia în
Celelalte.
Aproprierea: fiecare Persoană participă la acţiunile Celeilalte.

Prin monahia Tatălui se înţelege că el este izvorul în Treime. Naşte

din veşnicie pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Naşterea şi
purcederea sunt coeterne, adică fără ca una să existe în lipsa
celelialte.

Animalul e raţiune divină plasticizată, ca de altfel întreaga creaţie.

Continuare: Mişcarea hristologică contemporană (Rudolf Bultman,

luteran, şi Karl Rahner, catolic). A apărut în 1951 prin Bultman şi apoi
continuată în 1954 de Rahner.

1. Raportul hristologiei clasice cu mântuirea biblică

Karl Rahner susţinea că:

- hrostologia nu are legătură cu mânturiea biblică.
Invocă necesitatea de a completa hristologia ontologică cu una
existenţialistă.

- regândirea definiţiei de a Calcedon

- necesitatea unei hristologii transcendentale, adică înscrise în
ontologia unamă, ce face posibilă credinţa în Hristos.

Hristologia transcendentală ( a aşteptării) are trei dimensiuni

argumentative:

a. nevoia omului de iubire absolută..... având ca subiecţi

coexistenţi pe Dumnezeu şi pe om?
b. Înţelegerea morţii într-un sens împlinit şi în moartea lui Hristos
c. Speranţa în viitor.....
162
 163

(În Ortodoxie, hristologia aşteptării sau transcendentă: omul e

făcut după chipul lui Dumnezeu cu posibilitatea asemănării cu El şi
şansa desăvârşirii în eshaton).

2. Nevoia de verificare.
Aceast nevoie duce la relativizare.

Hristologia de sus şi hristologia de jos e preluată de la gnostici.

Mişcarea contemporană hristologică operează o întoarcere masivă la

Scripturi, nemaiaccetând cantonarea în analiza dosarelor Conciliului
şi teologiei, mutând centrul de greutate de pe Înrupare pe misterul
pascal, ca şi când cele două realităţi ar putea fi separate.

La romano-catolici, în sec. XVIII, un autor trebuia să excludă orice

trimitere la transcendenţă, pentru ca afirmaţia să fie ştiinţifică. Dacă
în discurusul unui om de ştiinţă existau astfel de trimiteri, acela nu era
considerat om de ştiinţă.
Azi, romano-catolicii vor un drum înapoi, dar e târziu pentru că a
devenit tradiţie.

Mişcarea hristologică creştină ia în calcul istoria lui Hristos şi

articulează raportul între istorie şi credinţă în lumina corespondenţei
între Iisusul terestru (istoric) şi Hristosul glorificat( al cerurilor),
identitatea celor doi (Iisus şi Hristos) fiind păstrată cu scrupulozitate
(potrivit telogiei catolice).

Iisus istoric era un simplu om ce ajunge la glorificat de Tatăl ( la

catolici).

Fiul nu participă la Învierea lui, îl golrifică puterea Tatălui, ceea ce

însemnă că Hristos omul devine Hristos unsul, glorificat.

În urma disputelor cu protestanţii, la teologii catolici, atitudinea faţă de

definiţiile conciliare s-a schimbat, acestea fiind considerate rezultat al
contextelor polemice şi culturale în care au apărut şi în contextul
cărora trebuie situate.

163
 164

Condiţionarea lor istorică ( în funcţie de contex) arată limitele lor şi

deschide o perspectivă critică, de unde apare şi eterna nevoie de
vericare (n.a. contextul fiind totdeauna legat de timp şi imprejuări,
persoane şi relaţiile dintre ele).

Textele conciliare (hotărârile sinodale ecumenice) îşi pierd rolul

important atribuit din nefericire de teologia clasică, fie ortodoxă fie
catolică (ambele neavând dreptate), această funcţie revenind textelor
scripturistice.

În lupta dintre catolici şi protestanţi au învins protestanţii.

Pr. Stăniloae nu face nicio disociere între chipul evanghelic sau

modalitatea în care e prezentat în Evanghelii sau istoricitatea
Mântuitorului ca Dumenezeu şi om pronind de la faptul fundamental
al Învierii.

Experierea Învierii de către ucenici prin comuniunea cu El de după

Înviere e baza istorică ce a dat ucenicilor posibilitatea să recunoască
istoricitatea Lui ca Dumnezeu şi să o descrie ca atare.

Negarea sau ignorarea experierii istorice a Învierii duce la negarea

dumnezeirii Lui, chiar dacă va admite istoricitata Lui.
Această istoricitatea a persoanei lui Iisus e nedeplină, pentru că din
ea lipseşte Învierea ca eveniment fundamental al istoriei Lui şi duce
la eliminarea din viaţa Lui a tot ceea ce depăşeşte posibilităţile unui
om obişnuit.

Înălţarea nu este o iluzie, decât dacă Cel Înălţat nu e altul decât Iisus
din inrevalul cuprins dintre naştere şi moartea lui (Isusul istoric e
acelaşi cu Iisusul glorificat, nu diferit, ca la romano-catolici.
La catolici avem Iisusul prepascal (cuprins între naştere şi moarte) şi
postpascal (Iisus de la Moarte- Înviere- Înălţare).

Dacă Iisusul prepascal e diferit de cel postpascal îneamnă că avem

două persoane diferite.
Protestanţii consideră că Iisus suferă în locul omului (că Dumnezeu
face totul în locul omului)
La catolici avem teoria satisfaerii.

164
 165

Prin urmare, în amble situaţii nu vorbim despre îndumnezeirea

omului.

((((Anselm de Canterbury
Anselm de Canterbury (1033-1109) a fost incontestabil cel
mai pătrunzător gânditor creştin ce a trăit între Augustin şi
Toma Aquinas. Unul dintre cele mai importante tratate
teologice ale lui Anselm a fost cel denumit "Cur Deus
Homo?" (din latină, "De ce un Dumnezeu om?") 9. În acesta
el a discutat relaţia dintre Întrupare şi Ispăşire
redirecţionând atenţia asupra naturii şi scopului Ispăşirii,
atenţie acordată acesteia încă din vremurile apostolice.

O doctrină populară ce se găsea în biserica timpurie era aşa

numita "teorie a răscumpărării". Aceasta interpreta Ispăşirea
ca însemnând o eliberare (izbăvire, scăpare; n.tr.) a
umanităţii din ghearele Satanei. Contribuţia lui Anselm
adusă doctrinei Ispăşirii este numită teoria satisfacerii. Prin
aceasta el interpretează Ispăşirea ca fiind o compensaţie
adusă mai degrabă Tatălui, decât Satanei. Deşi îndreptăţirea
legală (poate fi numită şi, juridică) nu este explicită în
teologia lui Anselm, mai târziu reformatorii au putut să
construiască pe temelia sistemul său de gândire teologică şi
să dezvolte aspectul juridic al mântuirii omului, numit
îndreptăţire sau justificare.))))

La catolici, sfinţii primesc daruri supraadăugate, date omului prin

indulegenţe. Deci sfinţi sunt privilegiaţi prin indulgenţe, dar acest
privilegiu nu duce la sfinţenie.

La romano-catolici, harul este o energie creată, nu necreată, deci

Dumnezeu, prin Sf.Împărtăşanie nu ajunge la noi.

Învierea la ortodocşi se face prin puterea Sfintei Treimi, a Tatălui, a

Filului şi a Sf. Duh ce nu pot fi despărţite. Puterea Duhului Sfânt nu
poate fi separată de puterea Tatălui şi a Filului, etc.

165
 166

Criza actuală hristologică contemporană este legată de neînţelegerea

unirii ipostatice., a paricipării firii umane la îndumnezeire.

Este umanitatea lui Hristos subiect (suppositus)?

Toma d Aquino: Firea nu poate fi subiect. A fi subiect înseamă să

exişti independent şi necondiţionat (ex: deşi face parte din trup, mâna
nu poate exista independent şi necondiţionat.

Alte situaţii care au generat criza hristologică contemporană.

- materia fiind rea nu putea duce la îndumnezeirea ei.

- Două naturi diferinte nu se pot uni niciodată (axiomă
aristotelică), deci firea divină nu se poate uni cu cea
omenească.
- Ştiinţa lui Hristos, cunoaşterea lui Hristos a dus la criza
adonoetă??
- A conştiinţei, în sensul: cât de conştient a fost Hristos că e om
şi Dumnezeu.

Unirea ipostatică. Consecinţe.

1. comunicarea însuşirilor
2. îndumnezeirea firii omeneşti prin Întrupare şi cruce.
3. Fecioara Maria e născătoare de Dumnezeu
4. Lipsa de păcat a lui Hristos şi neputinţa de a păcătui
5. Lui Hristos I se cuvine o singură închinare ca şi lui Dumnezeu

1. Comunicarea însuşirilor.

Evidenţiază mai mult participarea firii omeneşti la cea

dumenezeiască.

Celelalte consecinţe arată mai mult participarea firii dumnezeieşti.

În Ortodoxie nu există o criză hristologică, doar în catolicism.

166
 167

În Ipostatul unic sau în Persoana unică subzistă real şi sunt

activate însuşirile şi puterile ambelor firi.

Ipostasul sau Persoana menţine:

- atât nemodificarea firilor,

- cît şi comunicarea lor reală,
- evitând separarea lor.

Fără această comunicare, Dumnezeu nu S-ar fi umanizat şi omul nu

s-ar fi îndumnezeit, separarea lor eternizându-se.

Cele două firi nu ar putea să-şi comunice puterile şi lucrările prin ele
însele, dacă nu ar exista un Ipostas sau o Persoană comună.

Diferenţa lor şi unitatea lor o susţine Dumnezeu-Persoana care, deşi

transcendentă, după fiinţă, poate să se facă prin voinţă Persoană a
creaturii Sale, fără a suprima sau confunda firile ( n.a. a creaturii şi a
propriei firi dumenezeieşti).

2. Îndumenzeire firii omeneşti.

Unirea ipostatică .

Putem atribui Persoanei, când o privim ca Dumnezeu, lucrările

omeneşti, sau când o privim ca om, lucările dumnezeieşti, pentru că
Persoana nu poate fi divizată.

La fel şi în cazul însuşirilor.

Sf. Maxim Mărtutisitorul precizează că datorită unităţii Persoanei,

nicio fire nu e activată separat, fiecare evidenţiind-o pe cealaltă.
Avem şi aici intersubiectivitate..

Tot Sf M. Mărturisitorul: Ca Dumnezeu, mişcă unamitatea, iar ca om

decoperea dumnezeire proprie.

Pătimea dumnezeieşte, nefiind om simplu, şi făcea minuni omeneşte,

adică prin trup, nu prin dumnezeirea dezvăluită..

167
 168

Pornind de aici, patimile Sale sunt minunate şi---- prin puterea

dumenezeiască a naturii Celui care pătimea, iar minunile sunt
pătimite, de vreme ce sunt împlinite prin puterea pătimitoare a
trupului celui care le săvârşea într-o Persoană şi prin Subiectul unic
(Subiet este Persoana sau Ipostasul; la orice acţiune, contribuie tot
ceea ce cuprinde Persoana).

Leontiu de Bizanţ lămureşte relaţia dintre cele două firi prin termenul
de „enipostaziere”, adică fiind ipostaziată, personalizată, în
Dumnezeu- Cuvântul.

Prin Ipostasul comun i se comunică puterea firii dumnezeieşti firii

omeneşti, producând în ea o schimbare, ce nu o scoate totuşi din
definiţia proprie, pentru că noile însuşiri nu provin din ea, dar o şi
conduc la ceea ce ea aspiră. (Leontiu de Bizant (485-543).

((((Enipostazierea firii umane de catre Fiul lui Dumnezeu

(Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul îndumenezieşte firea umanp?)

Hristos este Dumnezeu si om, posedand ambele firi, dumnezeiasca

si omeneasca, unite intr-o singura Persoana. Firea omeneasca nu
este asumata anipostatic, intrucat ea exista, insa nu este nici luata
sub forma de ipostas, intrucat nu exista pentru sine insasi. Prin
urmare, firea umana este enipostaziata, adica exista in Logosul
caruia ii apartine.

Ipostazierea si enipostazierea nu sunt identice. Ipostazierea indica

asumarea cuiva (ipostas, persoana, individ), pe cand enipostazierea
arata luarea esentei (natura, fiinta). (n.a. Ipostazirea – sumarea firii
umane păcătoase; enipostazirea. Comuniunea firilor, aşa încât firea
umană se îndumeneişte şi firea dumenezeiască se înnomeneşte.)

Ipostasul este persoana, caracterizata prin proprietati proprii si unice,

pe cand enipostasul este ceva ce nu implica accidente, proprietati
particulare, nefiind considerat in sine.

168
 169

Hristos a enipostaziat firea umana, adica a luat in persoana Sa cea

din-nainte de veci, doar firea umana, nu si vreun subiect preexistent
al acesteia. Deci El poseda doua firi intr-o singura persoana. Leontiu
de Bizant arata ca "acest lucru este posibil pentru ca o persoana sau
un ipostas nu implica neaparat o singura fire sau natura."

Fiul lui Dumnezeu, posedand intreaga fire dumnezeiasca, s-a unit cu

intreaga fire omeneasca, nelasand nimic neasumat din nici una dintre
firi, dupa cum spune si Sfantul Ioan Damaschin: "Intreaga fire
dumnezeiasca, in unul din ipostasurile ei, s-a unit cu intreaga fire
omeneasca, si nu parte cu parte."

Parintele Dumitru Staniloae formuleaza acest adevar astfel:

"Ipostasul Cuvantului dumnezeiesc nu S-a unit cu un alt ipostas
omenesc, ci Si-a format, prin intrupare, o fire omeneasca, asumata si
incadrata in Ipostasul Sau cel vesnic, iar prin aceasta S-a facut si
Ipostasul firii omenesti." Astfel, marturisim ca "nu vorbim de om
indumnezeit, ci de Dumnezeu intrupat", adica nu despre unul dintre
noi, nascut firesc si vietuitor de rand, care sa fi ajuns Dumnezeu, ci
de Insusi Dumnezeu, care se pogoara in trup nou, luat din Fecioara
Maria.
Ipostasul cel vesnic al Cuvantului a luat o a doua fire (cea
omeneasca), pe langa cea dumnezeiasca, avuta din veci, insa nu si o
noua persoana umana, diferita de Sine. "Firile lui Hristos sunt unite
ipostatic sau personal, adica intr-un singur ipostas sau persoana,
anume al doilea ipostas al Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu."
In Sfanta Scriptura gasim scris: "Iar cand a venit plinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege."
(Galateni 4, 4). Explicand acest verset Sfantul Ioan Damaschin spune
urmatoarele: "N-a spus prin femeie, ci din femeie. (...) Insusi Fiul Unul
nascut al lui Dumnezeu si Dumnezeu este cel nascut din Fecioara.
(...) Caci s-a nascut in chip corporal, intrucat S-a facut om. N-a locuit
intr-un om mai dinainte facut, ca in profeti, ci Insusi S-a facut om in
chip substantial si real."

169
 170

Fiul lui Dumnezeu nu avea cum sa aiba trup mai inainte de

nasterea in timp, din Fecioara Maria, dumnezeirea fiind netrupeasca,
si nici nu avea cum sa ia trupul unui om deja nascut sau de alta
natura decat a noastra. "Cuvantul nu si-a pogorat din cer corpul (...),
ci a luat din ea un trup deofiinta cu noi, pe care l-a ipostaziat in El
Insusi."
Vorbind despre Hristos, este blasfemiator sa putem crede faptul ca el
a luat un trup preexistent, adica faptul ca ar fi existat un om care s-a
unit cu dumnezeirea, o persoana umana careia S-a adaugat
Dumnezeu Cuvantul. Credem si marturisim, in duhul Parintilor, ca Fiul
lui Dumnezeu si-a luat trup propriu si unic din sangele Preacuratei
Fecioare, "fiind El Insusi ipostasul care ia trup prin aceasta zamislire
paradoxala."

In Hristos nu se poate vorbi de doua persoane, persoana

dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu luand in sine doar firea umana,
intreaga si neciuntita, si fara un ipostas propriu al ei. Unitatea dintre
cele doua firi in Hristos a avut loc in asa fel incat firea umana nici nu
a mai avut nevoie de un alt ipostas decat cel al Fiului. "Firea
omeneasca a lui Hristos il are pe Dumnezeu Cuvantul ca ipostas intr-
un mod atat de intim, ca ea nu mai are un ipostas propriu, ca in
ceilalti oameni."

Sfantul Ioan Damaschin spune si el acelasi lucru despre unicul

ipostas al lui Hristos: "acelasi ipostas al Cuvantului este ipostasul
celor doua firi, fara sa se ingaduie ca una dintre ele sa fie
neipostaziata, fara ca sa se permita sa aiba una fata de alta
ipostasuri deosebite si fara ca sa fie uneori al acesteia, iar alteori al
celeilalte." Ipostasul Hristos este Dumnezeu deplin si om deplin,
simultan si nu pe rand sau in parte.

Vorbind despre fire, si anume despre faptul ca nu poate exista in mod

abstract (adica neactualizata in concret printr-un ipostas), trebuie sa
adaugam si faptul ca o fire poate fi asumata de ipostasul altei firi, fara
ca cea dintai sa mai aiba un ipostas al ei propriu, diferit de cel al celei

170
 171

de-a doua firi. In urma unirii, ipostasul celei de-a doua firi devine
propriu si primei firi.

Cu toate ca firea nu poate exista in mod abstract, "nu este necesar

ca firile unite unele cu altele dupa ipostas sa posede fiecare un
ipostas propriu." Unite intr-un singur ipostas, cele doua firi sunt
ambele ipostaziate, fara a exista in realitate doua ipostasuri, ci unul
singur. Firea care enipostaziaza are ipostasul ei preexistent
enipostazierii, iar firea enipostaziata ia ipostasul celei care o
enipostaziaza in momentul unirii cu aceasta.

Incercand sa lamureasca aceasta, Parintele Staniloae continua

spunand ca, in Hristos, "natura umana a primit existenta concreta nu
ca un centru propriu, ci intr-un centru preexistent, in unitatea
Ipostasului divin al Logosului." Natura umana a lui Hristos a luat fiinta
(a ajuns sa existe) direct in ipostasul cel vesnic al Cuvantului.

"Persoana in care sunt unite cele doua firi este persoana Cuvantului,
existenta inainte de intrupare. Firea Sa umana nu are subiectul ei
propriu, uman, ci e asumata personal, enipostaziata, in persoana
divina a Fiului lui Dumnezeu cel vesnic." Enipostazierea firii umane
de catre Dumnezeu inseamna asumarearea ei in firea dumnezeiasca
a Persoanei Fiului lui Dumnezeu. Persoanei Fiului i se adauga
omenitatea.

Vorbind despre raportul dintre natura si persoana, privind existenta

reala a celei dintai, Christos Yannaras spune ca "existenta personala
face realitate pe a fi", adica natura. Doar ipostaziata intr-o persoana
reala (purtatoare deplina a unei naturi), fiinta poate exista cu
adevarat, in mod abstract, aceasta fiind inexistenta.

Hristos este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat. Persoana Fiului lui

Dumnezeu este cea care a luat in sine natura omeneasca, aceasta
din urma luandu-si existenta prin unirea cu ipostasul divin al Fiului.
"Hristos e persoana Cuvantului lui Dumnezeu intrupat, persoana care
ipostaziaza intr-un eveniment existential concret si natura
171
 172

dumnezeiasca si natura omeneasca. Persoana a avut prioritate in

fata naturii (ea este cea care da existenta-ipostas naturii)."

Tinand cont de faptul ca unirea celor doua firi s-a facut dupa
persoana, si nu dupa fire, aceasta nu a fost impiedicata sau
incomodata de caracteristicile celor doua firi: calitatea de creat si cea
de necreat, spiritualitatea sau materialitatea. Materialiatea firii
omenesti nu impiedica unirea ipostatica cu firea cea dumnezeiasca,
caci "ceea ce constituie viata nu este natura ca atare si energiile ei
(materiala sau nemateriala), ci persoana care o ipostaziaza."

Unirea dupa persoana este evidentiata si prin faptul ca aceasta unire

este una libera si voita in asa fel, si nu necesitate sadita in cele doua
firi. Parintele Staniloae spune ca "unitatea in Hristos a celor doua firi,
tocmai pentru ca este o unitate ipostatica sau personala, nu e o
unitate prin necesitate a celor doua firi." "Afirmam ca vointele si
lucrarile sunt insusiri firesti, si nu ipostatice" A voi este o caracteristica
a firi, insa a voi intr-un anumit fel este o caracteristica a persoanei.

Cu toate ca nu are ipostas uman, firea umana pastreaza proprietatile

sau caracteristicile ei naturale si nestricacioase. "Asumand trupul in
ipostasul propriu, l-a personalizat. Caci nu sunt in firea Cuvantului
ratiunile trupului. Dumnezeirea, pe langa ca isi are impropriate
insusirile dumnezeiesti, isi insuseste intr-un anumit mod si insusirile
naturale ale trupului. Una din firi a indumnezeit, ca fire
dumnezeiasca, iar alta a fost indumnezeita, fiind pasibila de
indumnezeire. (...) Unitatea personala nu vatama intru nimic
deosebirea firilor." Daca unirea s-a fi facut dupa fire, una sau
amandoua dintre acestea ar fi avut de suferit anumite modificari, insa
atata timp cat unirea s-a facut dupa persoana, ambele firi au ramas
intregi si neschimbate, insa perfect unite intr-o unica persoana.

Fiul lui Dumnezeu a luat in intregime firea umana, caci de ar fi luat

numai o parte din aceasta, nu am fi putut spune ca El a fost si om
deplin. Si cum nu exista jumatate sau parte de om, El ar fi fost
altceva. "Dumnezeu Cuvantul n-a lasat nimic din cele ce a sadit in
172
 173

firea noastra cand ne-a plasmuit la inceput, ci le-a luat pe toate, corp,
suflet ganditor si rational si insusirile acestora. Caci vietuitoarea
lipsita de unul dintre acestea nu este om." Parintele Staniloae
observa simplu ca "nimic nu se poate trai omeneste numai printr-o
parte a firii omenesti, ci totul se traieste prin intreaga natura
omeneasca."

Deci in Hristos sunt doua vointe si doua lucrari, potrivit celor doua firi
ale Sale. "Daca Hristos a avut o singura vointa si lucrare
dumnezeiasca, atunci firea Sa omeneasca este in realitate
neipostaziata (...) iar omenirea ar fi ramas neasumata de dumnezeire
si deci nevindecata", caci "ceea ce este luat este nevindecat".

Leontiu de Bizant, vorbind despre Ipostasul lui Hristos, care are doua
inceputuri, unul dupa dumnezeire si altul dupa omenitate, spune:
"Ipostasul Lui, care se intelege ca fiind si Dumnezeu Cuvantul dupa
fire, are un al doilea inceput, nemaifiind cugetat ca simplu si de o
singura fire intre Persoanele dumnezeiesti, ci compus si de doua firi
si inchinat ca al lui Hristos, sau ca al Cuvantului intrupat omeneste."

Cele doua firi ale lui Hristos, una vesnica si alta creata, implica
automat doua inceputuri, doua nasteri. Una din veci, dupa
dumnezeire, si o a doua la "plinirea vremii", dupa omenitate. Fiul lui
Dumnezeu a existat simplu pana la intrupare, insa, odata cu
intruparea, El ajunge compus (pentru totdeauna). "Insusi ipostasul
Cuvantului lui Dumnezeu s-a facut ipostas trupului, iar ipostasul
Cuvantului, care era mai inainte simplu, a devenit compus. Compus
din doua firi desavarsite, din Dumnezeire si omenire." Compus nu
inseamna imbinat sau alaturat, ci unit intr-un chip mai presus de fire
si de intelegere, asa cum este unit si cu Tatal si cu Duhul Sfant.

Hristos nu a creat in sine o a treia natura, compusa din imbinarea

celei dumnezeiesti cu cea omeneasca, ci le-a pastrat pe fiecare
intregi si neamestecate. Ipostasul lui Hristos nu este rezultatul unirii a
doua firi, ci este ipostasul Cuvantului preexistent intruparii. Cuvantul
devine ipostasul trupului, de aceea Fecioara a nascut pe Fiul lui
173
 174

Dumnezeu aratat in doua firi. Firea umana este realitatea care apare
in ipostas (enipostaziata) in momentul zamislirii lui Hristos.

Urmarile unei uniri intr-o fire compusa sunt imposibile. "Daca Hristos
ar fi dintr-o singura fire compusa, si daca este deofiinta cu Tatal,
atunci va fi si Tatal compus si deofiinta cu trupul, lucru absurd si plin
de toata blasfemia. (...) Cum este cu putinta ca aceeasi fire sa fie in
acelasi timp zidita si nezidita, muritoare si nemuritoare?"

"Intreaga Dumnezeire s-a unit, in Persoana lui Hristos, cu intreaga

umanitate", adica o persoana posesoare a deplinatatii omenesti, cu
intreaga natura umana, a fost enipostaziata in Persoana lui Hristos, si
nu o natura cu alta, caci asa ar fi insemnat ca toti oamenii sunt
deofiinta cu Dumnezeu si ca cele trei Persoane divine sunt deofiinta
cu oamenii.

Modul in care intelegem unirea celor doua firi in Hristos este deosebit
de important, in functie de acesta putand spune ca suntem crestini
sau eretici. Daca intelegem unirea firilor ca pe ceva teoretic, a unor
principii abstracte, suntem asemenea celor care spun ca in Hristos
exista doar o vointa, natura umana fiind asumata de catre El doar ca
trup. Daca Hristos nu a fost si persoana umana deplina, este fals sa
spunem ca a luat firea umana, caci "natura exista (cu adevarat)
numai ca ipostas personal".

Eroarea credintei ca in Hristos a putut fi prezenta doar natura umana,

fara o persoana (un ipostas) reala a acesteia, este demonstrata de
Parintele Staniloae astfel: "In fiecare om exista ipostasul si natura,
sau si calitatea de subiect si cea de fond si de instrument, fara ca
ipostasul sa fie un adaos din afara, ci forma necesara a naturii indata
ce ea exista in mod real."

Incercand sa facem o analogie a lui Hristos cu starea firii umane (trup

si suflet), putem spune astfel: "Fiecare om poarta in sine lamurirea si
rezolvarea tainei intruparii sau a unirii in Hristos a celor doua firi intr-o
singura persoana neimpartit, nedespartit, neamestecat si neschimbat,
174
 175

ceea ce in om este eul lui, acea personalitate determinata, ce se

compune din insusirile firii lui spirituale si materiale."

Frica apartine sufletului, dar se rasfrange si in trup, tremurandu-l pe

acesta din urma. "Frica de moarte e o insusire a firii umane, intrate in
ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte e semnul pacatelor
nepocaite. Hristos are frica de moarte, dar nu tremura, ca sa arate
limpede insusirile celor doua firi." Existenta simultana a celor doua firi
in Hristos, neamestecate si nedespartite, reiese si din existenta in noi
a doua naturi (una spirituala si una materiala) care comunica una
alteia cele ale ei proprii: "in puterea unirii organice a sufletului cu
trupul se stabileste un schimb continuu de viata intre ei, asa ca ce se
petrece in suflet, se reflecta in trup, si ce se petrece in suflet, se
reflecta si in trup."))))

Deosebirea între ceea ce este conform firii, naturii umane (cata fisis)
şi ceea ce provine în mod necesar din natură (ec fisis) e foarte clară
în gândirea Păriniţilor.

Ceea ce e conform firii se realizează prin voinţa ajută de har, prin

iconomie, care este o lucrare a voinţei.

Însuşirile firii dumnezeieşti se imprimă în firea umană, nu din

necestitate, ci prin voinţa ipostasului.

Pentru acest motiv, însuşirile firii dumezeieşti comunicate celei

omeneşti o pot ridica pe aceasta la scopul năzuit de ea sau la ceea
ce e conform firii ei (cata fisis?), fără a-i altera identitatea.

6. Îndumnezeirea firii omeneşti

Până la un anumit grad se lucrează în existenţa pământească.

Îndumnezeirea deplină se realizează numai după Înviere, dar şi

atunci este evident Cine îndumnezeieşte şi cine e îndumnezeit, deşi
nu pot fi separate firile şi” nici chiar distinse una de alta” (Pr.
175
 176

Stăniloae). La fel, trupul uman nu poate fi separat de suflet, nu poate

fi limitat, distins).

Porinind de aici Îl putem numi pe Dumnezeu pătimitor împotriva

păcatului, nu de pe urma păcatului, şi trup asumat sau împreună
Dumnezeu.

Întrupându-Se lucrează cele omeneşti, deşi după fire era Dumnezeu.

Face minuni folosindu-Se de trup şi de glas. Asumă trup ca împreună
lucrător, tot aşa, cu trup şi suflet, ce nu pot fi separate.

Rănile rămân eterne pentru trup.

7. Comunicarea însuşirilor nu înseamnă doar atribuirea reciprocă

a lucrărilor şi însuşirilor firilor( datorită unităţii Persoanei), ci şi
impirmarea lor reală reciprocă, prin El ca Subiect, activându-se
astfel unitar, fără a se confunda însă.

Prin firea Sa umană ipostaziată sau personalizată, Mântitorul-

Histos deschide drumul spre desăvârşirea nostră, neasumând
umanitatea doar pentru a fi rerpezentantul nostru juridic sau pentru
a plăti în locul nostru pentru ofensa adusă lui Dumnezeu.

Ceea ce s-a întâmplat cu umanitatea asumată de Hristos se poate

întâmpla şi cu propria noastră umanitate prin credinţă. Omul se
poate îndumnezei prin ceea ce Iisus- Hristos ne-a pus la
îndemână.

8. Cele două firi şi consecinţa lipsei de păcat a lui Hristos.

Păcatul este închidere şi duşmănie faţă de Dumnezeu şi de

semeni.

Dacă persoana e factor de relaţie, păcatul înseamnă o slăbire a

caracterului personal sau ipostatic, sau o slăbire a umanităţii.

176
 177

Nefiind un ipostas uman să se poată închide faţă de Dumnezeu, în

Mântitorul- Hristos nu poate exista păcatul.

Umanitatea lui participă la comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,

neputând manifesta duşmănie faţă de Dumnezeu, de vreme ce
Ipostasul e însuşi Fiul.

Nu poate manifesta duşmănie nici faţă de oameni, pentru că-şi

iueşte făpturile.

Mai mult, firea umană subzistă într-un ipostas uman propriu,

problema competiţiei cu celelalte ipostasuri umane nu există.

Prin Ipostasul divin în care subzistă, firea Lui umană e deschisă

tuturor semenilor Lui în umanitate.

Mântuitorul nu doar că nu a săvârşit păcate personale , le vine la

existenţă şi fără păcatul strămoşesc.

Se naşte pe cale supranaturală, deci fără iniţiativa unei perechi

umane, ci dintr-o iniţiativă exclusivă a lui Dumnezeu. Prin urmare,
Cel ce se naşte din Feciaora Maria e Dumnezeu.

Mântuitorul se întrupează pentru ca şi trupul să se împărtăşească

de neputinţa Lui de a păcătui sau de lipsa Lui de păcat prin
împărtăşire de firea dumnezeiască nepăcătoasă.

De nepăcătoşenie se împărtăşesc şi trupul şi sufletul lui Hristos.

Firea omenească..... la cea dumnezeiască, iar cea dumnezeiască

ia asupra ei slăbicunea omenescă.

(Ideea de slăbiciune omenească ar putea sprijini pesimismul

antropologic protestant).

177
 178

Prin unirea ipostatică, firea omenească participă la cea

dumnezeiască, iar aceasta ia asupra ei slăbiciunea omească.

3. Trebuie evitată atât confundarea firilor,cât şi separarea lor şi

neputinţa comunicării.

Firile comunică prin energiile lor, într-o lucrare teandrică (divino-

umană).

Leonţiu de Bizanţ compară învierea unor persoane umane cu cea

a Mântitorului. Acestea au fost înviate prin energia lui Dumnezeu,
ca Persoană străină de ele, în timp ce îşi înviază trupul prin
prorpia lui lucrare, firea dumnezeiască fiind izvorul acestei energii.

4. Este evident că în Hristos, ca Persoană unică, comunicarea

prin energii se deosebeşte de comunicarea dintre două
persoane cu firi deosebite (adică între Dumnezeu şi om) sau a
unei firi comune (adică între om şi om)....

În orice lucrare săvârşită de Persoană printr-o fire se regăseşte şi

cealaltă fire (intersubiectivism). La durerea unui deget participă
întrega natură a omului, trup şi suflet.

Interpenetrarea firilor Persoanei are ca efect comunicarea puterilor de

la una la alta.

5. Firea dumnezeiască comuncă celei umane nepătimirea, iar

firea omenească dă ipostasului purtător afectele (patimile)
omeneşti.

Dar firea dumnezeiască, prin nepătimirea ei, reprezintă un filtru în

care se topeşte păcătoşenia, în care s-ar putea activa aceste afecte..

Datorită acestui fapt, afectele comunicate ipostasului purtător de

către firea umană sunt ireproşabile.

178
 179

6. Sf. Maxim Mărtuisitorul spunea că slăbirea firii umane prin

păcat activează aproape întotdeauna afectele asociate cu
păcatul, datorită slăbirii lucrării duhului în natura umană.

Voinţa naturii umane activată în ipostasiul propriu (în om) ia forma

unor decizii alese de liberul-arbitru.

În acest liber-arbitru(gnomic, cu efect decizional) e dată posibilitatea

activării păcătoase a afectelor sau al nerezistenţei a activarea lor în
forma păcătoaseă.(n.a. omul alege să urmeze tendinţa săvârşirii
păcatului- activarea păcătoasă- sau să se opună acestei tedinţe,
aplecări spre păcat, venite din afecte, din patimi. Activarea păcătoasă
îşi are originea în patimi, ca formă repetată a păcatului prin liberul-
arbitru).

În Mântuitorul nu există un liber-arbitru uman, pentru că nu a existat

un subiect uman care să decidă altfel decât Dumnezeu, ci numai
voinţa naturală a firii, care lua hotărâri concrete prin Ipostasul
Cuvântului întrupat şi care nu ar avea un liber-arbitru care ar fi putut
alege păcatul.

Ipostasul Cuvântului ctiva întotdeauna voinţa în conformitate cu firea,

fapt ce erea conform şi cu voia Sa divină.

7. Deşi firea asumată de Mântuitorul avea în mişcare? numai voia

naturală, fiind slăbită în urma păcatului strămoşesc şi, deci
suferind de aectele ireparabile într-o formă mai accentuată
decât în starea primoridală, fapt ce arată unitatea ei cu firea
noastă. Voinţa _... naturală stătea sub presiunea foamei, a setei
, a fricii de moarte, ca şi firea noastră.

Voinţa Lui umană trebuia să lupte ca aceste afecte să rămână

conforme voii lui Dumnezeu, ajutată de Dumnezeu-Cuvântul, nu
să o facă nesimţitoare (n.a.neutră) la afecte sau să le diminueze
direct.

179
 180

Dacă, ipotetic, firea umană era nesimţitoare la afecte sau le-ar fi

diminuat El, atunci nu ma era fire umană autentică, nu mai era
lucrare răscumpărătoare.

Lupta aceasta o poartă şi oamenii obişnuiţi, pentru acest motiv

afectele sau patimile,inclusiv coruptibilitatea a putere a afectelor şi
ca rezultat al lor, au nu numai caracterul de urmări ale păcatului,
ci sunt şi instrumente de luptă împotriva lor.

Nicolae Cabasila: „Dumnezeu îngăduie moartea şi durerea nu ca

să osândească păcătosul, ci ca să ofere un leac celui bolnav”.

Moartea nu îngăduie eternizarea păcatului; „pentru ca răutatea să

nu fie fără de moarte”. Prin moarte, Dumnezeu pune capăt răului).

Dacă nu ar fi fost moartea, păcatul s-ar fi eternizat ca în cazul

demonilor.

Dacă Adam nu păcătuia, nu mai murea, ci se îndumenezeia în starea

în care era. („Înmulţiti-vă....”! , e spusă înainte de păcat, ceea ce
înseamnă că înmulţirea s-ar fi făcut, dar fără de păcat.

POLIGENÍSM s.n. Doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au

apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; poligenie. [<
fr. polygénisme].
La ortodocşi avem dogma monogeniei: toţi oamenii se trag din
aceeaşi pereche de oameni: Adam şi Eva. Deşi ştiau că vor muri
negreşit dacă nu vor asculta, ei sunt înşelaţi pentru că nu cunoşteau
răul şi urâtul (mărul era frumos si bun, iar mâncarea lui le asigura
asemănarea cu Dumnezeu. Mobilul ispitirii: omul a vrut să fie
Dumnezeu.

Adam şi Eva comnicau cu Dumenezeu neîngrătit, deci participau la

Atotştiinşa Lui. Deci ei aveau toată ştiinţa inimaginabilă înainte de
păcat.

180
 181

Termenul biblic pentru ştiinţă, cultură era „hainele de piele”, adică

„materialitaea îngroşată”. (Pr. Stăniloae).

20.05.2019.

Afectele sau patimile şi coruptibilitatea – ca putere şi urmare a

păcatului- pot fi şi instrumente de luptă împotiriva păcatelor.

Moartea nu îngăduie eternizarea răului.

8. Omul luptă cu păcatul pentru a nu mai oferi afectelor,

coruptibilităţii şi morţii hrana care le susţine.

Afectele se pot asocia uşor cu păcatele („Om nenorocit ce sunt Cine

mă va putea scăpa de trupul morţii acesteia?!) Romani 7,24. (n.a.
spaima, furia, bucuria, durerea, vinovăţia şi curajul, setea, foamea,
somnul etc., sunt afecte).

Omul nu poate duce această luptă doar cu puterile lui.

Mântuitorul –Iisus învinge în trupul Său păcatul, eliberând firea

umană de tirania păcatului prin împărtăşia de El ( ca Medicament).

Romani 7, 4-5: „ Am murit faţă de legea păcatului prin legea păcatului

prin Trupul Lui înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu”.

Afectele şi moartea şi-au schimbat rostul doar în Iisus-Hristos şi prin

Hristos, Care nu le-a mai asociat cu păcatul.

9. Afectele pot fi depăşite doar prin suportarea lor, fără a lăsa însă
să rodească păcatele (nevoia de a mânca trebuie să învingă
plăcerea, care apoi derapează spre lăcomie. Sensibilitatea la
181
 182

durere, în general, şi frica de moarte, prin încordarea voinţei pot

să nu ducă la laşitate, la trădarea voii lui Dumnezeu şi a
raţiunilor puse de Dumnezeu în om.)

Pentru ca voinţa umană a lui Iisus Hristos a fost....în Dumnezeu

Cuvântul, El a putut să ţină satisfacerea nevoilor trupului
nedezoltate în plăcere, iar durerea şi frica de moarte, neasociate
cu trădarea şi laşitatea.(n.a. Nu lasă nevoile firii să încalce voinţa
lui Dumnezeu)

Prin kenoză, El dă fiinţei Sale uname doar atâta putere cât era
necesară pentru a ţine afectele în limitele nevoilor firii.

„lăcomia e reprobabilă”- Maxim Mărturisitorul.

Facerea de copii nu e reprobabiă, dar desfrânarea da.

Nepăcătuirea sau neputinţa de a păcătui a lui Iisus Hristos e uşor de

înţeles având în vedere câteva repere:

a. Subiecul voinţei Sale umane a fost Ipostatul Cuvântului.

b. S-a născut fără păcat strămoşesc

c. Voinţa Lui umană nu se configura după liberul-arbitru al unei

persoane umane autonome.

10. Se poate spune că afectele, pătimirile şi corputibilitatea

sunt blestemul cu care S-a identificat Mântitorul, luându-l
asupra Sa, ca să ne răscumpere din blestemul legii . (Galateni
3, 13).

(Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi

blestem.”Blestem e tot cel spânzurat pe lemn”.

182
 183

((((Iar blestemaţi suntem noi toţi, care nu voim să

împlinim Legea dumnezeiască. Căci în multe păcătuim
toţi, firea omenească fiind foarte lunecoasă spre
aceasta. Fiindcă a zis Legea dumnezeiască: „Blestemat
este oricine nu stăruie întru toate celescrise în cartea
Legii, ca să le facă” (Deuteronom 27, 26). Deci blestemul
se referă la noi, şi nu la altceva. Căci cei vinovaţi de
călcarea Legii şi duşi cu repeziciune la lunecarea din
ceea ce s-a rânduit se cuvine să fie pedepsiţi. Cel ce n-a
ştiut de păcat S-a făcut blestemat pentru noi, ca s ă ne
elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindcă a fost de
ajuns să pătimească pentru toţi Dumnezeu Cel mai
presus de toţi, ca, prin moartea trupului Său, să ob ţin ă
răscumpărarea tuturor))).

Prin afecte şi coruptibilitate, Iisus-Hristos recunoaşte în trup urmările

păcatului, dar, nemaiasociindu-le cu păcatul, anulează puterea lor
cât şi pe cea a păcatului, pentru că acestea se alimentează reciproc
(afectele alimenteză pacatele şi aceste afectele).

Oferindu-Se prin împărtăşire celor care cred anulează şi în viaţa lor

legătura ......până la El între patimi şi păcate.

Suportându-le pe primele (afectele) fră a le lăsa să rodească păcatul

defiinţează puterea ambelor.

Prin împărtăşirea nostră de firea Lui, El suferă pentru păcatul nostru

ca şi când ar fi al Lui, dar fără a fi al Lui.

Suferinţa din pricina păcatului tuturor prin suportarea afectelor,

patimilor şi a morţii era şi o suferinţă pentru izbăvirea? Lor de păcat.

Solidarizându-Se în mod deplin cu noi prin această suferinţă care nu

se amestecă cu păcatul, Iisus-Hristos poate desfiinţa păcatul.

183
 184

Suferinţa aceasta trebuie să meargă până la moartea trupului sau

pentru a ajunge la Învierea lui, prin care-L face “deplin transfigurat”
pentru Dumnezeu şi prin aceasta pe Dumnezeu Însuşi şi umanitatea
Sa “deplin transparentă oamenilor”, iar umanitatea oamenilor “deplin
transparentă lui Dumnezeu”, printr-o imitare spirituală a morţii Lui de
către cei ce cred. (n.a.moartea spirituală e “a muri păcatului”?)

11. Pentru acest motiv, Sf. Chiril al Alexandriei spune că la

Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de jertfă curată şi
niciun om nu poate face asta din cauza păcatului. Doar Iisus-
Hristos a putut intra astfel la Tatăl şi numai prin El putem intra şi
noi la Tatăl.

Îndumnezeirea

A fost necesar ca Mântuitorul Hristos să-şi facă proprie firea umană

prin Întrupare, făcându-Se ipostasul ei.

Leonţiu din Bizanţ: Primind în Sine patimile noaste a vindecat boala

tuturor.

În urma acestei asumări, nu firea dumnezeiască a devenit

pătimitoare, ci Persoana acestei firi, devenită şi persoana firii
omeneşti.

Ca Persoană, Dumnezeu poate participa.........celor ce pătimesc.

Patimile ţin de firea omenească, dar sunt însuşite de Fiulu prin

Întrupare, fără a renunţa însă la dumnezeirea Sa.

Numai rămânând neschimbat ca Dumnezeu, a putut săvârşi prin trup

acte de putere şi l-a îndumnezeit, vindecând astfel rănile firii noastre.

Aftardocheţii susţineau ideea că trupul lui Iisus-Hristos a fost

nestricăcios şi fără posibilitatea pătimirii.

184
 185

Leonţiu de Bizanţ: Mântitorul-Hristos n-ar fi putut pătimi ca noi, dacă

nu ar fi fost ca noi.

Coborârea din iubire e un act de putere, dar adaptat măsurilor firii

omeneşti, ca să oată fi asmuată de Fiu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul: între impasibilitatea divină (proprie lui

Platon şi Plotin) şi pătimirea în trup a Fiului nu există contrazicere.

Din oceanul de putere dumnezeiască echivalentă cu impasibilitate se

manifestă o rază de putere......Fiului ca om, sinonimă cu o întărire a
firii omeneşti de a suporta patimile.

Mântuitorul, personalizând deplin firea omenească, a scăpat-o de sub

imperiul imperiul mâniei şi poftei, ce se manifestă reflex prin voinţa
Sa umană (nu prin voinţa Sa divină).

Pătimirea care robeşte prin păcat e o cădere din fire. Pe când, prin
pătimirea acceptată cu voinţă, omul este restabilit înfirea lui autentică,
creată pentru libertate.

Maxim Mărturisitorul: “e o frică conformă firii şi o alta contrară firii”.

Cea conformă firii e o putere prin care cineva se fereşte de pericole

Cea contrară firii e o frică neraţională.

Maxim Mărturisitorul: În Hristos, cele naturale nu premerg voinţei. (au

fost tăcute de bună voie). A flămânzit, a însetat, i-a fost teamă, nu ca
noi, ci mai presus de noi (adică de bună voie, adică cele naturale nu
premerg voinţei.

12. O singură închinare adreată lui Dumnezeu şi Hristos.

Hristos nu e un ipostas dublu, ci acelaşi ipostas are o calitate dublă

(structura compusă a ipostasului: Dumnezeu şi om).
185
 186

Ca om, Mântitorul nu se închină Sieşi, pentru că S-ar dedubla ca

ipostas.

Chiar în stare de oboseală, de igonorare, de neştiinţă a zilei celei de-

a doua veniri, de rugăciune către Tatăl şi de implinitor al poruncii, El
are conştiinţa că El e Fiul lui Dumnezeu.În cea mai accentuată
kenoză a lui, El se ştie ca Dumnezeu în stare de coborâre.

Deşi a asumat firea omenească, El e slăvit ca ipostas dumnezeiesc

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt fiind în relaţie interpersonală cu
ei.

Nici ipostasul şi nici firea divină nu au fost afectatte prin întrupare.

Prin faptul că aceeaşi Persoană a lui Hristos e în comunitate de fiinţă

divină cu Tată şi cu Duhul Sfnt, dar şi de comunitate de fiinţă
omenească cu noi, El reactualizează şi în oameni iubirea
intratrinitară, faţă de Tatăl , ca om, iar faţă de noi, ca înălţare de
lucrare a mântuirii umane. (Iisus pe cruce, când spune: “Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, intrebă ca om.

((((Termenul „perihoreză” este folosit de Sfântul Maxim şi pentru relaţia

între Persoanele Preasfintei Treimi, ceea ce înseamnă că precum cele trei
Persoane dumnezeieşti se mişcă una în alta fără să se confunde, aşa e şi cu
cele două firi în Mântuitorul Hristos. Fiecare natură se comunică perihoretic
celeilalte naturi prin intermediul ipostasului. Astfel că firea divină
186
 187

împărtăşeşte firii umane harul dumnezeiesc, iar firea umană oferă Fiului lui
Dumnezeu suferinţele şi slăbiciunile sale, bucuriile şi sentimentele specifice
ei. Deci, prin întrupare, firea divină nu se micşorează, nu sărăceşte, dar nici
nu se îmbogăţeşte, fiind absolută. Firea dumnezeiască este impasibilă, ea nu
poate fi supusă unor agenţi ce ţin de ordinea creată. Cel care primeşte, Cel
care experiază, Cel care Se smereşte este Subiectul dumnezeiesc, este Fiul
lui Dumnezeu întrupat. 9 Se înţelege de la sine că Mântuitorul Iisus Hristos a
fost liber de păcat, în primul rând pentru că a fost, este şi rămâne Subiectul
firii dumnezeieşti. În al doilea rând, pentru că a luat prin enipostaziere firea
umană, atât dinainte de păcat, cât şi pe cea de după păcat. Firea Sa umană,
cu totul naturală, a păstrat în sine afectele ireproşabile ale firii omeneşti, nu
şi înclinaţia spre păcat numită concupiscenţă. Deşi natura umană rănită de
păcat, în calitatea ei de conţinut al unui ipostas omenesc, poate să treacă,
prin voinţa ei naturală, la o stare de opoziţie împotriva ipostasului sau
subiectului ei, totuşi natura umană a Domnului nostru Iisus Hristos nu a avut
o libertate gnomică şi nici o voinţă gnomică, ci o voință naturală. Fiind
ipostaziată de Unicul Subiect al celor două naturi, divină şi umană, natura
umană a tins însă neîncetat spre împlinirea şi desăvârşirea ei către natura
divină, natura dumnezeiască reprezentând un filtru al nepăcătuirii pentru ea.
Astfel, Domnul Iisus Hristos nu este liber de putinţa de a Se hotărî prin
voinţa Sa împotriva Sa, ci este liber de orice înclinaţie spre împotrivire
întrucât El este Subiectul firii dumnezeieşti mai întâi, al firii care oferă sau
care dă, şi al firii omeneşti, cea care primeşte şi se desăvârşeşte.)))

(Trinitas: Ispitirea: Iisus, care era fără de păcat şi în neputinţa de a

face păcatul, a fost ispitit în Muntele Carantania. Cu atât mai mult
sfinţii, “indiferent pe ce treaptă de sfinţenie s-ar afla”. “Nimeni, când e
ispitit,să nu zică : de la Dumnezeu sunt ispitit”, pentru că omul e ispitit
de păcatul său, de patimile sale. De aceea, Şi nu ne duce pe noi în
ispită, ar trebui înşeleasă “şi nu ne lăsa pe noi în ispită”, ca o
îngăduinţă a lui Dumnezeu).

Romanul „Codul lui Da Vinci”- Dan Brown.

187
 188

Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos e foarte prezentă

în „teologiile” din afara Bisericii şi a relaţiei cu Biserica.

Oamenii care nu cred sunt foarte convinţi că înţeleg mai bine ca

noi problemele şegate de credinţă.

În special oamenii de cultură spun că ceea ce prezintă Biserica ca

revelaţie autentică e o mistificare provocată de nevia Bisericii de a
conduce prin manipulare.

Revelaţie autentică o constituie, după ei, şi evangheliile apocrife,

şi de aici nevoia de a le cunoaşte şi pe acestea, ca şi pe cele
recunoscute de Biserică cele scripturistice.

Romanul Codul lui Da Vinci, tradus în 2004 , provovează o serie

de idei despre Iisus:

- Hristos e un simplu om, deci nu are legătură cu Dumnezeu

- El avusese o relaţie cu Maria Magdalena din care rezultase

copii. Biserica,pentru a păstra mistificarea păstrată de ea,
distruge documentele care dovedeau relaţia lui Iisus cu Maria
Magdalena şi cu privire la copiii lor.

- Cavalerii templieri le descoperă i aşteaptă momentul potrivit

pentru a le face publice. Împotriva lor, Biserica lansează o
adevărată cruciadă, ca şi împotriva urmaşilor lui Hristos şi ai
Mariei Magdalena.

- În Icoana Cinei celei de Taină, chipul Sf. Ioan Evanghelistul

ascunde de fapt chipul real al Mariei Magdalena, care să cu
capul pe umărul lui Iisus. Deci în icoana lui Da Vinci este
strecurat un mister, de aici codul.

188
 189

În acest roman se mai face aluzie şi la ocultarea sacrului feminin de

către Biserică şi prezintă şi promovarea feministă. Cea mai adecvată
modalitate de a evoca sacrul feminin e orgia sexuală.

Dovada că Bierica nu ocultează sacrul feminin este Maica Domnului,

care-L naşte pe Iisus. O altă dovadă este că e plin calendarul de
sfinte. În plus nu există sacru feminin şi sacru masculin, doar
sfinţenie, în Ortodoxie.

În planul lui Dumnezeu, masculinul şi femininul sunt egale în

demnitate şi vocaţie, dar complementare.

Mişcare feministă din care se inspiră Dan Brown, considera că

Dumnezeu e numit discriminator aşa şi că numele lui este
Dumnezeea, pornind de la Gaia, Geea, pentru a scoate femeia din
ocultare. (În Mişcarea ecumenică au făcut propunerea de schimbare
a numelui lui Dumnezeu.

Codul reia într-o formă literară obsesia deja clasciă a neacceptării

caracterului teandric specific Persoanei Mântuitorului. (pentru ei, El e
un simplu om, ca oricare altul, care se căsătoreşte, are copii, etc)

Gnosticismul, ca iniţiator controlabil al acestui discurs, şi răspunsul

relevaţiei Nou-Testamentare.

Gnosticisum începe să se insunueze încă din perioada în care

Biserica era în formare.

În Noul Testament spune: „să nu vă fure cineva minţile cu filozofia şi

deşarta înţelepciune...”

Sunt amintiţi agitatorii, la anticrişti ce neagă divinitatea Mântuitorului,

spunând că e un spirit superior şi trupul Lui e doar aparenţă.

După alţii, Iisus e un simplu om, ca în roman.

189
 190

Părinţii au preluat, au aprofundat şi dezvoltat mesajul Noului

testament, evidenţiind următoarele aspecte importante:

a. pe coordonata teologică, referitor la Sfânta Treime:

- monarhia Tatălui,

- naşterea din eternitate a Fiului

- întruparea, moartea şi Învierea,

- purcederea din eternitate a Duhului Sfânt şi timiterea temporală a

Duhului

- perihoreza şi aproprierea, intersubiectivitatea divină, toate cu

rererire la Persoana Mântuitorului.

Biserica a afirmat şi susţinut enipostazierea firii omeneşti în

Persona divină a Mântuitorului, prin unirea ipostatică.

Cele două firi sunt unite în Persoana neîmpărţite,

neamestecate,nedespărţite şi neschimbate.

Întrepătrunderea şi întrarea unei firi în cealaltă nu le schimbă esenţa

şi nici nu le confundă.

b. pe coordonata iconomică ( a lucrării lui Dumnezeu), părinţii au

accentuat dimensiunea cosmică a mântuirii. Învăţătura?
Relevată de Dumnezeu nu poate fi separată de creaţie sau de
lucrarea lui Dumnezeu în lume. Prin urmare, teolgoia nu poate
fi separată de iconomie.

Codul lui Da Vinci reactualizează ereziile hristologice carea au

tulburat Biserica.... de la început.

Privarea lui Hristos, fie de firea divină fie de cea umană, e sinonimă
cu eliminarea fundamentului creştinismului şi transformarea lui într-o
ideologie filozofică sau politică , de vreme ce Persoana Sa nu se mai

190
 191

regăseşte în sistem. (n.a. fără firea divină era un Supraom, iar fără
firea umană era un dumnezeu străin, aristotelic?).

Pentru acest motiv, Biserica şi-a stabilit învăţătura de credinţă şi a

apărat-o de răstălmăciri prin hotărârile sinodale.

Nu definiţiile dogmatice sunt produsul unor contexte culturale sau

ploemice, ci ereziile, prin efortul de adaptare a Revelaţiei la nevoile
lor.

Biserica a evitat cu fermitate adaptarea Revelaţiei la nevoile culturale

şi spirituale ale diverselor perioade istorice. Astăzi sunt biserici care
adaptează Revelaţia la aceste nevoi (ex. Cultul romano-catolic
aggiornamento ( de actualizare), marioglogia; protetanţii cu legalizare
homosexualităţii şi hirotonia femeii. O biserică ce adoptă
homosexualitatea nu mai poate fi creştină).

Optimismul revelaţiei referitor la om şi la lume.

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi are menirea să ajngă
asemenea cu El.

Lumea e raţiune plasticizată care poate ajunge la transfigurare

Eshatonul este desăvârşirea omului; eshatonul e sfârşitul chipului

acutal al lumii „învârtoşat”, materializat, care nu înseamnă distrugere
şi spiritualizare, înduhovnicire a materiei.

Suportul duhovnicesc al materiei din perspectiva creaţională:

raţionalitate şi intenţionalitate. „Acum vedem spiritul prin materie; în
eshaton, vom vedea materia prin spirit”.

Pornind de la unirea ipostatică, unirea între cele două firi, firea

umană deşi a fost îndumenezeitp, ea nu încetează de a fi umană.

Lumea creată a fost cuprinsă potenţial în Persoana dumnezeiască

neîntrupată (Cuvântul-Logosul), pe când lumea transformată e
cuprinsă în Persoana Cuvîntului Întrupat şi Înviat.

191
 192

Sf.Maxim Mărturisitorul:” dacă Mântuitorul –Hristos e „aluatul întregii

frământăturii”,ca înţelegere a unamităţii care, în Persoana Cuvântului
nu a ieşit vreodată din stabilitatea dată, să nu ne îndoim că vom fi şi
noi acolo unde este El însuşi”.

Această performanţă devine o imposibilitate logică, când persoana lui

Hristos e reconcepută după tipare ce exclud Revelaţia,mesaje
blasfemiatoare în structura lor logică şi mesaj.

Obsesia plăsmuitorilor de basme, bazate pe fascinaţia teoriei

conspirative, e reactualizată de Codul lui Da Vinci, prin încercarea
deloc nouă de negare a creştinismului.

Piesa de teatru „Evangheliştii de Alina Mungiu Pippidi.

Este un pamflet virulent şi foarte strucurat la adresa creştinilor (1992,

anul apariţiei şi primeşte premiul UNITER în 2004?, pentru cea mai
bună piesă a anului.

Artiştii au jucat mai mult goi, iar rolurile au trimiteri sexuale gnostice.
(În Apus e foarte modern acest gen de teatru).

Autoare depăşeşte grozăviile gnostice.

a. Critica spunea că e o piesă incitantă, chiar scandaloasă prin

subiect şi ideologia demitizatoare.

b. Biografiile personajelor biblice sunt trucate, cu scopul

promovării uor idei propagandistice.

În anul 2005, Patriarhul Teoctist declară că „fără a ignora

dimensiunea literară a textului, autoarea aduce fără să-şi dea
seamna o jignire Bisericii Ortodoxe”.

Declaraţia Pariarhului Teoctist a stârnit o serie de critici: „Reacţia

Bisericii arată bigotismul, ipocrizia şi intoleranţa, care nu au ce căuta
în discursul de astăzi al Bisericii, care e fundamentalistă ca şi cei din
jurul lui Khomeini (ayatolahul iranian a dus o lupt puternică împotriva
inteletualilor seculari).
192
 193

Nicolae Manolescu spunea: „contestarea unor opere morale în

numele moralei religiose e un abuz inacceptabil”.

Au fost şi critici pozitive:” textele de factura „evangheliştilor” se

bucură de prezumţia de nevinovăţie artistică.

- ating grav demnitatea unor oameni

- „sunt mai mult decât o înjurătură de mamă”.

Opinia autoarei Pippidi:

Ea considera că cei are se opun sunt sălbatici.

O societate care pune credinţa înaintea libertăţii rămâne nedezvoltată

şi fără speranţa de evoluţie.

Asa se manifestă fundamentaliştii musulmani, cu referire la cei care

critică pamfletul ei, care se opun modernităţii, încurajează iporcrizia.

Piesa promovează următoarele idei:

Hristos era un om obişnuit, eleiminând astfel din ontologia lui Hristos

firea divină.

Obsesia împotriva minunilor( întâlnită şi la curentul demitologizant al

lui Bultman, la lutherani). Deci Iisus nu făcea minuni, ele fiind
inventate.

Naşterea lui a fost una obişnuită. (n.a deci Maica Domnului nu era
născătoare de Dumnezeu, el fiind un om simplu ca oricare altul).

Răstignirea este şi ea o invenţie, pentru că nimeni cu a fost de faţă,

iar această invenţie aparţinea „farsorului Iisus”. Naratorul e de fapt
Iisus.

E o inşelătorie, pentru că oamenii sunt cumpăraţi cu promisiunea

vieţii veşnice.

193
 194

Minciuna trebuie să triumfe, pentru că Dumnezeu din Evanghelii nu

există, dar Biserica îl ţine în actualitate pentru a-şi păstra puterea.

Prin urmare, piesa nu e doar un text literar, ci poate fi trata şi din altă
perspectivă:

Actualizează şi completează ereziile de factură gnostică şi „teologiile”

demitologizante.

Ereziile gnostice şi teologiile demitologizante nu au fost doar un

exerciţiu literar, ci, prin atacurile studiate la adresa creştinismului, au
avut scopul de a-l discredita.

Prin urmare, litertura intră în conflict cu teologia.

Piesa compelteză ereziile gnostice.

În unele scrieri gnostice, iisus e prezentat arognat, nebun, etc.

Acest Iisus reprezentat în gonsoticism lipseşte din scenariul

„evanghlişti. E prezentat doar Iisus omul, care neagă cu vehemenţă
transcendena şi detestă minunile.

Gnosticismul a proliferat spectaculos datorită exegezei inverse. Ea

constituie şi natura dominantă a piesei.

Încrâncenarea îmşotriva chipului lui Hristos demonstreză că, dincolo

de contestarea ca metodă, mai este altceva: piesa completeză
„teolgia demitologizantă”, în care Iisus e redus exclusiv la uman, ceea
ce e supranatural fiind eliminat.

Totuşi, în această „teologie”, Iisus are o ţinută exemplară. În piesă,

Iisus e un simpu om, fără a fi model căruia să i se poată reproşa
nimic.

„Eu un om ca toţi oamenii, sau mai puţin decât atât”- Pippidi

194
 195

Coperta iustrează scena Răstignirii cu toate personajele biblice şi

curcea, piroanele, coroana de spini, dar Răstignitul nu există, pentru
că El nu a existat.

Dincolo de talent, piesa readuce gnosticismul şi demitologizarea, iar

mesajul e distrugător.

Teoria conspiraţiei şi Evanghelia lui Iuda.

Fascinaţia pentru conspiraţie, care are ca mobil contestarea chipului

evanghelic al Mâtuitorului Hristos, cu contestarea conţinutului real al
creştinismului, e activată şi prin aşa-zisa Evanghelie a lui Iuda.

Prin anii 70, într-o peşteră situată aproape de Nil, s-a descoperit o
carte îmbrăcată în piele.

În 2004, Asociaţia Internaţională pentru Studii Copte a anunţat că a

descoperit un expemplar al Evangheliei lui Iuda, menţionată de Sf.
Irineu în „Adversus Haereses”, în anul 180.

Documentul a atras atenţia datorită faptului că influenţele constatate

în conţinutul lui contrazic radical Evangheliiile canonice.

Întrebarea: unde e adevărul? În Evanghelia lui Iuda, sau în cele

creştine?

Teoria conspiraţiei este..... astfel: autorii Evangheliilor, urmaţi de

Părinţi, au deformat adevărul. În cazul de faţă, reprezenant la vârf
este Irineu al Lionului, care provoacă eşecul cât şi dispariţia acestui
document fundamental.

Apologeţii Evangheliei lui Iuda spun că prin originalitatea ei

nuanţează şi îmbogăţeşte creştinismul, fiind complementară.

Această complementareitate e ilustrată şi prin faptul că Iisus nu e

răstignit, El rămânând Învăţătorul prietenos care răspândeşte
învăţătura divină.

195
 196

Pentru acest motiv, Sf. Irineu o încadrează în contexul doctrinei

gnostice.....

Iuda a fost singurul dintre ucenici, mai spun adepţii, carer cunoştea
adevărul referitor la Cain şi sodomiţi (ei au fost atacaţi de Demiurg
pentru că deţineau puterea).

(((Dar despre Evanghelia lui Iuda aflam de la episcopul Irineu de

Lyon, care in lucrarea sa Adversus haereses, scria in felul urmator:
"Altii declara iarasi ca din Puterea cea de sus isi trage fiinta Cain si
marturisesc ca Esau, Core, sodomitii si toti asemenea lor sunt
inruditi, cu ei (cu gnosticii, n.n.). in virtutea acestor lucruri, adauga ei,
sunt atacati de Creator, dar pana acum nici unul dintr-insii nu a suferit
vreo rana! Pentru ca Sophia avea obiceiul de a lua asupra ei ceea ce
le revenea lor. Ei afirma ca tradatorul Iuda cunostea amanuntit aceste
lucruri si ca el singur, cunoscand adevarul asa cum nimeni nu-l stia, a
dus la capat taina tradarii; toate lucrurile, deopotriva pamantesti si
ceresti, au fost aruncate in confuzie de catre acesta. O astfel de
poveste inchipuita creeaza ei, pe care o numesc Evanghelia lui
Iuda" (Adv. Haer., 1.31.1

3.4.2. Iisus
In Evanghelia lui Iuda, Iisus - desi este recunoscut ca cel care il va
zdrobi pe stapanitorul lumii acesteia - are un rol secundar in raport cu
Iuda si nu este numit niciodata "Hristos", "Domn" sau "Dumnezeu", ci
in adresarea ucenicilor sai el este cel mult apelat cu: "Invatatorule!"
sau "Rabbi!". La inceputul textului ni se spune ca el a facut minuni
pentru mantuirea oamenilor, dar nu ni se relateaza nici una dintre ele.
3.4.1. Iuda
Iuda apare in aceasta scriere ca si eroul mantuirii neamului omenesc.
Caracteristicile sale sunt importante in identificarea rolului sau in
aceasta carte gnostica.

(a) El este unul dintre cei mai apropiati ucenici ai lui Iisus, respectiv
prietenul sau. Dar acest lucru nu se intampla decat dupa ce Iuda are
curajul sa raspunda provocarii invatatorului si sa stea inaintea
acestuia in toata virtutea sa. Iisus le ceruse ucenicilor sa il infrunte,

196
 197

demonstrandu-i ca au in ei spiritul desavarsit, ca au atins

perfectiunea: "[Fie ca] oricine dintre voi, care este [destul de
puternic] intre Fiintele omenesti, sa se infatiseze pe sine ca om
desavarsit si sa stea inaintea fetei mele".

(b) Numai Iuda poate sa faca acest lucru, asadar el este un om

virtuos, superior si prin aceasta se deosebeste de ceilalti ucenici:
"Ridica-ti ochii si priveste la nor si la lumina dintr-insul si la stelele
care-l inconjoara. A ta este steaua care calauzeste calea".

(c) Mai mult decat atat, el poseda gnoza, o cunoastere aparte despre
Iisus, pe care ucenicii nu o au: "Iuda [spuse] catre el: "Stiu cine esti si
de unde ai venit. Tu esti din taramul cel nemuritor al lui Barbelo". In
urma acestei intamplari, trebuie precizat, Iisus il alege pe Iuda dintre
toti ceilalti pentru a-i revela "tainele imparatiei". De asemenea, Iuda
este personajul care motiveaza fiecare revelatie din partea lui Iisus.
)))))

În exegeza inversă, Iuda era singurul cunoscător al tainei

Creatorului,? motiv pentru care era cinstit.

Creaţia? apare într-un mediu cultural efervescent al filosofiilor zilei şi

al şcolilor filozofice greceşti.

Aceste preocupări abordate separat nu oferau soluţii pentru toţi,

atunci ele fuzionau pentru a oferi noi variante satisfăcătoare
preocupărilor epocii. Era grea renunţara la moştenirea culturală şi de
aceea adaptau Evanghelia? La mentalităţile culturale şi religioase
ale timpului.

Aşa apar sistemele gnostice reprezentatet şi de Evanghelia lui Iuda.

Gnosticisml din această perspectivă e efortul gândirii filozofice de a

transforma creştinismul într-o filozofie cu caracter religios, sau efortul
gândirii religioase de a da tainelor creştine explicaţii filozofice mai
profunde, gnoza eretică substituindu-se astfel Revelaţiei. Astfel,
gnosticisum constituia un pericol pentru Biserică.

197
 198

În loc să înobileze credinţa creştină, să o ridice de a abstractizarea

filozofiei lui Platon, gnoza tindea să distrugă printr-un amestec
filozofic curios şi degradant, la care s-au adăugat misterele şi religiile
păgâne.

S-a spus că gnosticismul nu a fost altceva decât un acut şi virulent

proces de secularizare a creştinismului.

Din această metafizică sincretistă, haotică şi delirantă s-au tras

concluzii moale diametral opuse:

a. unii, pronind de la ideea că materia e rea, au considerat că

trebuie desconsiderată, iar trupul maltratat pentru a fi
disciplinat.

b. Alţii, au învăţat c de vreme ce materia şi trupul sunt rele, ele pot

fi folosite făcând abstracţie de morala creştină. Folosirea lor rea
devine o necesitate logică.

Carpocrates, citat de Sf. Irineu de Lyon: „În orice păcat e un înger

sau o putere, el trebuie făcut cu îndrăzneală”. Carpocratul din
Alexandria a fost fondatorul unei secte gnostice timpurii din prima
jumătate a secolului al doilea. Ca și în cazul multor secte gnostice,
cunoaștem Carpocrațienii numai prin scrierile părinților Bisericii , în
principal, Irenaeus din Lyonși Clement din Alexandria . Așa cum
acești scriitori s-au opus puternic doctrinei gnostice, există o
problemă de părtinire negativă atunci când se folosește această
sursă. În timp ce diversele referiri la Carpocrațieni diferă în unele
detalii, ele sunt de acord cu libertinismul sectei. Cu toate acestea,
aceste taxe erau frecvente. Păgânii au acuzat creștinii de imoralitate,
iar creștinii au făcut aceleași acuzații împotriva celorlalți creștini pe
care ei i-au considerat eretici. [1]

Gnoza perfectă constă într-o dedicare totală acţiunilor pe care nu e

permis nici să le numeşti măcar.

Din această cauză, au alunecat într-o imoralitate......., gnoza

devenind o şcoală a infamiilor.

198
 199

Aceste aspecte devin şi mai evidente dacă ne referim la cultul

gonostic (amulte, talismane, acte religiose comate cu brutalităţi,
căsătorii spirituale (există şi azi căsătoria albă, cu rădăcini encratice),
însemnarea cu fierul roşu în spatele urechii drepte, euharistii
blasfemiatoare, gravuri cu figuri bizare. Prin toate acestea se
pretindea c se face simţită prezenţa divinului şi că se asigură iertarea
păcatelor).

Doctrina gnostică amintită se regăseşte şi în Evanghelia lui Iuda.

Iisus ăl iniţiază pe Iuda vreme de o săptămână. Acuză apostolii căl-l

proslăvesc pe Dumnezeul lor, adică pe Creatorul acestei lumi, Iisus,
ca eon suprem, neputând fi cunoscut, gonza fiind domeniul rezervat
gonosticismului – (n.a. Apostolii nu erau în stare să se ridice la acest
nivel de înţelegere?)

În urma instruirii, Iuda îşi declară superioritatea. „Eu ştiu cine eşti şi
de unde ai venit, de pe tărâmul nemuritor al lui Barbelo....)

Iuda îi spune lui Iisus că a avut vedenie în care ceilalţi apostoli îl bat
cu pietre, iar Iisus replică: „Tu vei fi al 13-lea apostol şi vei fi
blestemat de celelalte neamuri, dar le vei stăpâni.

Cosmologia Evangheliei lui Iuda.

Urmează cu fidelitate tiparul gnostic.

Iisus râde când ucenicii se raportează la Revelaţia Noului Testament,

stăruindu-Se sa-i aşeze într-un context nou.....

Iuda întrebă ce se întâmplă cu cei botezaţi în numele Lui. Răspunsul

lui Iisus sintetizează conţinutul dochet? Al Evangheliei lui Iuda.

„Tu îi vei întrece pe toţi, căci tu vei fi jertfă omului care mă

înveşmântează” Aşa se împlineşte taina trădării: Iuda face ce nu au
putut face ceilalţi ucenici. Provocându-I moartea, eliberează de fapt
entitatea spirituală încarcerată în trup, ce se poate întoarce la eonul
veşnic tânăr şi la duhul veşnic tânăr, numit Barbelo.

199
 200

Evanghelia se încheie brusc: Iisus intră în odaia de oaspeţi fiind

pândit de scribi pentru a-l prinde în timpul rugăciunii. Scribii s-au
apropiat de Iuda şi-l întreabă dacă e ucenicul lui Iisus. Iuda le
răspunde cum vor scribii, a primit nişte bani şi l-a dat în mâinile lor.

Doar că „a primit nişte bani li l-a predat în mâinile lor”, adică

autorităţilor, corepsunde adevărului evanghelic.

Evanghelia lui Iuda nu aminteşte nimic despre patimi, moarte sau

Înviere, pentru că ele nu au existat în concepţia lui Iuda. Deci Iisus nu
a fost răstignit.

Veste cea bună despre Iuda pentru ce care vor urma lui Iisus este
exagerată şi nedreaptă, spun adepţii Evangheliei lui Iuda???

Iisus îl absolvă şi pe Iuda şi pe Plilat, pentru că cei doi au acţionat

după un plan divin. Iisus chiar îl somează pe Iuda: „ceea ce vrei să
faci, fă mai repede”.

Adepţii Ev. Lui Iuda mai spune că Noul Testament are o viziune
ironică faţă de Iisus: Cei vinovaţi de moartea lui sunt demonizaţi,
când de fapt ei I-au făcut un serviciu prin moarte, eliberându-L.

Iuda în Evangheliile canonice e prezentat ca cel ce ţine punga cu

bani şi că Iuda nu-L iubea pe Iisus, pentru că Acesta nu a răspuns
aşteptărilor sale. Iuda aştepta de la Iisus să se implice politic, să
devină lider al revoluţiei de eliberare de sub regimul roman şi să
învingă apoi toate neamurile.

Biserica a luptat împotriva sistemelor doctrinare gonostice, pe care

le-a considerat ca fiind total străine Revelaţiei şi vătămătoare
creştinismului.

De aceea, Biserica nu introduce evangheliile apocrife în Canonul

scripturistic.

Evanghelia lui Iuda, considerată şi ea gnostică, a fost descoperită în

1990 şi oficializatî în 2004....

200
201

201