Rugăciunea lui Iisus la

călugării din Egipt

Cele dintai mărturii care se aduc cu privire la practicarea

rugăciunii, monologistos, se referă la călugării egipteni:
Sfantul Augustin afirmă că aceştia fac rugăciuni dese dar
scurte, ca nişte jeturi, quodammodo iaculatasilb; avva Isaac ii
invaţă pe Cassian şi pe insoţitorul acestuia, prezentan-dule-
o ca pe o taină transmisă de la prima generaţie de
călugări din Schetia, practica recitării neintrerupte a primului
verset din Psalmul 69: Deus in adiutorium meutn intende,
Domine ad adiuuandum mihi festind'11. „Rugăciunea
lui Iisus" este o rugăciune monologistos, dar ceea ce o
deosebeşte de alte rugăciuni este faptul că are ca element
esenţial numele lui Iisus, căruia i se asociază, in mod obişnuit,
rugăciunea vameşului: „fii milostiv mie, păcătosului!"
(Luca 18, 13) Cel dintai text pe care il putem aminti in
această privinţă este o apoftegmă a lui Ammona, ucenic al
Sfanţului Antonie: „Mai vartos şezi in chilia ta, il sfătuieşte
el pe un monah care nu se putea hotări in unnarea unor
practici ascetice, mănancă puţin in fiecare zi şi ai totdeauna
cuvantul vameşului in inima ta. Şi aşa poţi să te mantu-
376.Epistola 20, PL 33. Citat in Un călugăr al Bisericii
Doar că aici nu se menţionează numele iui lisus.
altfel inseparabil de „rugăciunea lui lisus"'. H. Bacht a crezut
că află o primă atestare a acestei rugăciuni la Evagrie: .,De
fiecare respiraţie a ta să lipeşti paza sufletului şi numele lui
lisus"37": din nefericire, acest text nu-i aparţine lui Evagrie, ci
lui Isihie Sinaitul, unul dintre principalii teoreticieni ai
„rugăciunii lui lisus", cu o datare nesigură, dar sigur posterioară
secolului al VIJ-leaIS0.
Pentru a afla, in literatura monastică egipteană, mărturii
autentice şi cu totul explicite despre practica „rugăciunii lui
lisus", trebuie să ne adresăm unor opere mai tarzii, păstrate
in limba coptă, dintre care cea mai importantă este intitulată
Virtuţile dreptului şi marelui nostru părinte, Awa Macarie™'.
in cele ce urmează, vrem să analizăm aceste texte care nu au
reţinut incă suficient atenţia istoricilor „rugăciunii lui lisus";
demersul nostru este dedicat memoriei reverendului Derwas
J. Chitty, savantul istoric al călugărilor din Egipt şi din Palestina,
de care ne-a leagat o prietenie de aproape 25 de ani38:.
378. Apophthegmata Patrum, Ammona 4, PG 65, 120 C. (Pt. trad.
rom., vezi Pateric, ed. cit., p. 29-30 - N. tr.).
379. in Christentum am Nil, herausgegeben von K. Wessel, Recklinghausen,
1964, p. 146-147. Textul citat se află in PG 40, 1275 C.
380. Este vorba despre un extras din cea de-a doua sută de capete,
c. 87: Eig nvor\v tfjg 'pivog, vfjtţriv evcoaov nai *IT)OOV ovo/ja. Despre
florilegiu] care, in PG 40, 1275 B - 1278 B, urmează după extrasul din
Evagrie despre Cele opt ganduri, vezi A. şi C. Guillaumont
Unui călugăr venit să-şi mărturisească păcatele, Macarie
ii adresează următorul indemn: „Nu-ţi pierde curajul, fătul
ineu! Apucă-te de Cel care nu are nici timp, nici inceput, de
Cel veşnic, care nu cunoaşte sfarşit şi le vine intr-ajutor
celor ce nici o nădejde afară de El nu ştiu, cheamă numele
care indulceşte gura fiecăruia cu singura dulceaţă adevărată,
anume aceea a vieţii curate, cheamă-L pe cel bogat in comorile
milosteniei, cheamă-L pe Domnul nostru Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeu: El să-ţi fie putere, ajutor şi
iertare!"383 Chemarea neincetată a numelui lui Iisus este cea
mai sigură cale spre mantuire; această afirmaţie aminteşte de
cuvantul lui Ammona, care-1 sfătuia pe monahul doritor de
mantuire să se roage neincetat cu rugăciunea vameşului.
Apelul la milostenie, cererea de ajutor nu apar aici explicit
formulate, dar numele lui Iisus este considerat ca singurul
care poate aduce ajutorul şi mila.
intr-o zi, se povesteşte in aceeaşi carte, Evagrie merse in
vizită la Macarie, fiind el muncit de ganduri şi de patimi ale
trupului: „Părinte, ii spuse el, dă-mi un cuvant prin care să
pot dobandi viaţa!" Macarie ii răspunse, vorbind la figurat:
„Leagă funia de catarg, astfel incat să poată ţine panza, iar
prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, corabia va sfărama
valurile diavoleşti, talazurile acestei mări inşelătoare şi intunecimea
groasă a deşertăciunilor lumeşti." Evagrie intrebă:
„Dar ce este corabia? Ce este funia? Ce este catargul?" Avva
Macarie răspunse: „Corabia este inima ta: păzeşte-o! Funia
este mintea: leag-o de Domnul nostru Iisus Hristos; El
este catargul care stăpaneşte talazurile şi valurile diavoleşti
ce se ridică la luptă impotriva sfinţilor. Greu este oare să rosoazează
pe o traducere proprie din limba coptă, cea oferită de Amelineaufind prea puţin satisfăcătoare.
teşii, la fiecare respiraţie: Doamne, lisuse Hristoase.
miJuieşte-mă! Doamne, lisuse Hristoase, slavă Ţie! Doamne,
mantuieşte-mă!" Şi, folosind o altă imagine acvatică, continuă:
„in timp ce peştele se bucură incă de apă, poate fi
prins iară ca măcar să-şi dea seama." (Valul simbolizează
aici plăcerile deşarte ale acestei lumi, iar peştele, pe cel care
se complace in ele). „Dar cată vreme ne ţinem strans de numele
mantuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, acesta il va
apuca pe diavol de nări (cf. Iov 40, 24), pentru tot ce ne-a făcut,
iar noi, care suntem slabi, vom cunoaşte astfel că tot ajutorul
ne vine de la Domnul nostru Iisus Hristos."384 Aici,
chemarea numelui lui Iisus, considerat ca „mantuitor" şi
izbăvitor, apare insoţită de un apel explicit la ajutor şi la
milostivire: „Miluieşte-mă!... Mantuieşte-mă!" incă un detaliu
demn de remarcat: această invocare insoţeşte respiraţia,
ceea ce inseamnă nu numai că este neincetată, ci şi că
se armonizează cu ritmul respiraţiei, aşa după cum apare
adesea la autorii isihaşti.
Cel ce cheamă numele „izbăvitor" al lui Iisus işi asigură
astfel proximitatea prezenţei Mantuitorului insuşi, care il
uşurează atat de poverile trupeşti, cat şi de cele sufleteşti.
Odată, Macarie se duse in vizită la un călugăr bătran, care
zăcea bolnav in patul lui. Acest bătran era inclinat spre
chemarea numelui „izbăvitor şi binecuvantat" al lui Iisus.
Macarie il intrebă de sănătate (sau de mantuire: cuvantul din
limba coptă are ambele sensuri); bătranul, bucuros, ii
răspunse: „Cum sunt ravnitor in această hrană atat de dulce
a vieţii, care este numele cel sfant al Domnului nostru Iisus
Hristos, am fost răpit in timpul somnului şi L-am văzut pe
Hristos in chip de impărat, asemenea unui nazarinean; de
trei ori mi-a spus: Vezi! Eu sunt, nimeni altul afară de Mine!
Apoi m-am deşteptat plin de bucurie şi am uitat de orice
suferinţă"3".
Observăm că in textele citate se pune accentul pe „dulceaţa"
de care se impărtăşeşte cel ce se dedică invocării numelui
lui Iisus. „Părinte, il intrebă odată un călugăr tanăr pe.
Macarie, arată-mi ce-i dulce şi ce-i amar" (cf. Iacov 3, 11).
Macarie ii răspunse printr-o comparaţie plină de gingăşie:
„Se spune despre sugar că, atunci cand il lasă jos, mama lui
ii pune in mană ceva dulce pentru ca să sugă, ca nu cumva
apucand ceva murdar, să se imbolnăvească şi să moară.
Apropie deci murdăria de păcat şi de plăcere; cat despre
dulceaţă, aceasta este Domnul nostru Iisus Hristos, numele
cel sfanţ al Lui, adevăratul mărgăritar " (cf. Mat. 13, 45)386.
„Izvorul care ţaşneşte din inimile noastre, spune el in altă
parte, inspirandu-se tot din Iacov 3, 11. nu trebuie să izvorască
nimic din ceea ce este amar (adică ganduri necurate),
ci fără de incetare să izvorască numai ceea ce este dulce,
adică pe Domnul nostru Iisus Hristos"387.
Metoda de rugăciune cea mai răspandită la călugării din
Egipt este cea cunoscută sub numele de melete, meditaţie;
prin aceasta se inţelegea recitarea asiduă, in şoaptă şi din
memorie, a Scripturii. Este vorba despre un exerciţiu care
avea avantajul că ii permitea monahului să indeplinească
cele două porunci, deopotrivă obligatorii, a lucrului mainilor
şi a rugăciunii, fără oprire: labora manibus tuis et ora Deum
incessanier™'. „Rugăciunea lui Iisus" se potrivea acestui fel
de viaţă cum nu se putea mai bine. intr-o zi, unul dintre
fraţi ii ceru lui Macarie să-i explice versetul: „cugetul inimii
mele inaintea ta pururea" (Ay. 19, 15/18, 15). Macarie
răspunse: „Nu este altă cugetare mai subtilă decat cugetarea
la numele izbăvitor şi binecuvantat al Domnului nostru
Iisus Hristos, păstrată cu sfinţenie in tine, mereu, după cum
este scris: ≪Ţip cumplit ca o randunică, cuget'89 ca o porumbiţă"
(is. 38, 14). Acesta este slujitorul lui Dumnezeu,
care se ţine de numele izbăvitor al Domnului nostru Iisus
Hristos."390
Unele texte din aceeaşi culegere anonimă descriu in termeni
suficient de exacţi această meditaţie. Am văzut deja că
invocarea numelui lui Iisus este legată de respiraţie, adoptandu-
i ritmul; rugăciunea cunoaşte, la randul ei, o dublă
mişcare: expiraţie şi inspiraţie, urmată de un moment de
repaus. Faptul apare bine marcat intr-un alt cuvant atribuit
lui Macarie: „Priveghează cu atenţie asupra numelui Domnului
nostru Iisus Hristos, cu inima smerită, fă-L să ţaşnească
de pe buzele tale şi trage-L apoi la tine; să nu ţi-L
intipăreşti in minte sub forma vreunei figuri, ci cheamă-L
cu toată grija: Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul meu,
miluieşte-mă! Atunci, ajungand la momentul de repaus, vei
vedea odihna dumnezeirii inlăuntrul tău; ea va risipi tot intunericul
patimilor care se află in tine şi il va curaţi pe omul
cel lăuntric, readucandu-1 la starea de puritate a lui Adam din
389. Varianta in limba romană traduce prin „gem ca o porumbiţă".
Se pare că Sfantul Macarie foloseşte verbul „a cugeta", „medita"; in orice
caz, varianta franceză a Bibliei de la Ierusalim, la care se referă autorul,
traduce prin verbul mediter, la indicativ viitor, probabil urmand varianta
Vulgatei: meditabor ut colomba. Această referinţă biblică (is. 38, 14)
este dificil de redat intr-o altă limbă şi pentru că ebraicul hagah inseam
nă atat „a geme", „murmura" (de plăcere, de furie, de durere), cat şi ≫a
cantări", „socoti", „cugeta", „medita", ba chiar şi „a studia" (N. tr.).
390.
Rai: astfel va face binecuvantatul nume al Celui pe care
loan Evanghelistul L-a numit lumină a lumii (Ioan 8, 12),
dulceaţă fără de saţ, hrana cea adevărată a vieţii"5'". Propoziţia:
„să nu ţi-L intipăreşti in minte sub forma vreunei
figuri" (prosapori) este puţin ambiguă. Ar putea fi vorba
despre o reminiscenţă din concepţia lui Evagrie despre „rugăciunea
curată": cel care se roagă nu trebuie să aibă in
minte nici o reprezentare, sub nici o formă; toată lucrarea se
restrange la simpla atenţie; astfel, el va putea să guste lăuntric
din pacea, anapausis, lui Dumnezeu; sufletul i se umple
de lumină şi, ajuns in această stare de rugăciune curată,
regăseşte ceva din puritatea originară.
Aproape in toate aceste texte şi, parcă mai accentuat, in
finalul ultimului citat, apare o nuanţă importantă pe care nu
am relevat-o incă: numele lui lisus este o hrană, o hrană
deosebit de dulce. Dezvoltand această idee, cuvantul următor
recurge la o comparaţie care descrie foarte nimerit felul
acela de „rumegare" care este meditaţia constand in invocarea
numelui lui lisus. il intrebă un frate pe Macarie: „Ce
lucrare este mai potrivită pentru monahul care imbrăţişează
o viaţă de asceză?" Răspunse Macarie: „Fericit cel ce va fi
aflat chemand neincetat şi cu inima smerită binecuvantatul
nume al Domnului nostru lisus Hristos căci, cu adevărat, intre
toate felurile de nevoinţă, lucrare mai mare nu poate fi
decat această fericită hrană; dacă o rumegi fără incetare,
precum face oaia atunci cand işi readuce hrana in gură şi ii
savurează dulceaţa, rumegand-o pană ce-i pătrunde in toate
măruntaiele inimii şi işi răspandeşte dulceaţa şi mangaierea
de care se bucură tot lăuntrul ei. Nu vezi ce frumoase ii
sunt fălcile pline de dulceaţa a ceea ce rumegă in gură? Fie
ca Domnul să ne hărăzească şi nouă la fel, prin numele Său
preadulce şi mangaietor!"-"'
fntr-un alt pasaj la fel de pitoresc, Macarie foloseşte o
comparaţie poate chiar mai expresivă decat prima: „imi
amintesc că, in copilăria mea, pe cand eram in casa tatălui
meu, am observat că femeile bătrane şi cele tinere aveau
aproape tot timpul in gură ceva de mestecat şi mestecau tot
mereu, pentru ca acea gumă să le indulcească gatul, saliva şi
mirosul neplăcut al gurii, să le improspăteze ficatul şi toate
viscerele. Dacă acel lucru, material fiind, putea să-i indulcească
astfel pe cei care il mestecau, cu atat mai mult hrana
vieţii, fantana mantuirii, izvorul de ape vii, dulceaţa tuturor
dulceţilor, Domnul nostru Iisus Hristos, El, de al cărui nume
binecuvantat şi nepreţuit, atunci cand il aud rostit de gura
noastră, toţi demonii se risipesc ca fumul: acest nume
binecuvantat, dacă il rumegăm şi il mestecăm fără incetare,
deşteaptă mintea, vizitiu al sufletului şi al trupului nostru,
alungă toate gandurile necurate de la sufletul cel nemuritor şi
ii descoperă lucruri cereşti dar, mai ales, i-1 dezvăluie pe Cel
carele este in ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos, impărat
al impăraţilor, Domn al domnilor, răsplată dumnezeiască a
celor ce-L caută din toată inima"393.
Dar sunt oare toate aceste texte, atestand o doctrină deja
inchegată şi o practică bine stabilită a „rugăciunii lui Iisus",
cuvinte care au fost rostie intr-adevăr de Sfantul Macarie
Egipteanul, celebrul iniţiator al vieţii monastice din pustia
Schetică? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci am avea aici o
dovadă că „rugăciunea lui Iisus" le era familiară monahilor
din Egipt incă din secolul al IV-lea.
392.Ibid.,p. 152.
393.Ibid.,p. 133-134.
182

RUGĂCIUNEA LUI l/Sb'S LA CĂLUGĂRI! DIN EGIPT

Antologia de Virtuţi ale Sfantului Macarie, unde se
păstrează majoritatea acestor fragmente, este alcătuită din
bucăţi de origine diferită. Putem regăsi aici cuvinte de-ale lui
Macarie, intalnite in cele mai vechi colecţii de Apoftegme,
care au deci şanse să fie autentice; alte pasaje sunt extrase
din celebrele Omilii duhovniceşti, care s-au transmis sub
numele lui Macarie, dar a căror origine siriană a fost stabilită
corect. Textele referitoare la „rugăciunea lui Iisus" ţin de
cele ale căror urme nu apar nicăieri altundeva şi sunt, probabil,
elementele cele mai recente ale culegerii.
Cand s-a constituit această colecţie? Nu cuprinde nici un
indiciu in acest sens39"1; dar ar putea fi datată cu aproximaţie,
cu ajutorai altor opere care au fost alcătuite aproximativ in
aceeaşi perioadă. Manuscrisul in dialect bohairic care a conservat-
o, Vat. Copt. 64, conţine şi el o Viaţă a Sfantului
Macarie, strans inrudită cu antologia de Virtuţi. Această
carte conţine aluzii care permit datarea ei la inceputul epocii
arabe, prin a doua jumătate a secolului al VH-Jea sau prima
jumătate a secolului al VIII-lea395. Prin urmare, Virtuţile
Sfantului Macarie a fost alcătuită in timpul primului secol de
dominaţie arabă. Aceleiaşi epoci se pare că ii aparţin şi alte
lucrări conţinand, la randul lor, aluzii la practicarea „rugăciunii
lui Iisus". Una dintre acestea, păstrată in acelaşi
manuscris, Vat. Copt. 64, este o antologie de pilde ale Sfanţului
Antonie; aici citim despre el că, unui tanăr monah, i-a
dat următorul sfat: „Hrăneşte-ţi sufletul din cuvintele lui
Dumnezeu, in privegheri, in rugăciuni, dar mai ales din
-394. In afara unei indicaţii deja relevată de Amelineau (p. XLI), care
arată că lucrarea este posterioară Sinodului de la Efes (431).
395.pomenirea neincetată a numelui Domnului nostru lisus Hristos
şi, făcand acestea, vei dobandi priceperea de a birui gandurile
necurate"'9'1. Un alt document este Viaţa Sfinţilor Maxim
şi Dometie, in care se declară că este povestită viaţa a
doi tineri de neam străin, veniţi să se facă monahi pe langă
Sfantul Macarie397; tinerii sunt prezentaţi ca fii ai impăratului
Valentinian398; citim aici că cei doi sfinţi il certară intr-o zi pe
awa Psihoi, viitorul lor biograf, pentru că acesta ar fi proferat
o vorbă prea lumească: „De-atatea ori ţi-am tot zis, frate
Psihoi: fie că şezi aici cu noi la un loc, fie că eşti la tine,
cheamă neincetat izbăvitorul nume al Domnului nostru lisus
Hristos, căci intr-adevăr, dacă acest nume s-ar fi aflat in
inima ta, nu ai mai fi rostit cuvantul care tocmai ţi-a ieşit de
pe buze. De acum inainte să fii deci foarte atent şi să nu mai
uiţi numele mantuitor al Domnului nostru lisus Hristos, ci
cheamă-L din toată inima ta, fără oprire."399
Aceste mărturii literare despre cunoaşterea şi practicarea
„rugăciunii lui lisus" printre călugării din Egiptul secolelor
al VH-lea - al Vlll-lea au fost confirmate, in urmă cu caţiva
ani, printr-un document epigrafic important. in aprilie 1965,
cu ocazia primei noastre campanii de săpături la siturile
arheologice de la Kellia, vechea pustie a „Chiliilor", aflată
intre deşertul Nitriei şi cel al Schetiei, bine cunoscută, ca şi
396.Amelineau, op. cit., p. 23.
397.Apophthegmata Patrum, Macarie Egipteanul, 33, PG 65, 273 D
- 277 B. (Pt. trad. rom., vezi Pateric, ed. cit., p. 137-139 - N. tr.).
398. Formarea acestei legende este studiată de H.G. Evelyn White,
TheMonasteries ofthe Wadi'n Natrun, partea a Ii-a, New York, 1932,
p. 98-104. Autorul consideră că legenda este deplin dezvoltată in seco
lul al VII-lea, pufin după sfarşitul dominaţiei bizantine in Egipt. .
acestea din urmă, din Pateric4"1*, am avut nesperata şansă
de a descoperi o inscripţie amplă referitoare la „rugăciunea
lui lisus"401. Inscripţia are 29 de randuri şi nu este datată, dar
contextul arheologic şi prezenţa altor inscripţii datate in
sălile vecine ne-au permis să situăm redactarea ei intre jumătatea
secolului al VII-lea şi jumătatea secolului al VUI-lea.
Relatează o obiecţie pe care o insinuează demonii cu privire
la „rugăciunea lui lisus": „Dacă strigi tu neincetat ≪Doamne
Iisuse!≫, nu te rogi nici Tatălui, nici Duhului Sfant". La
această obiecţie se răspunde prin aceea că Fiul este nedespărţit
de Tatăl şi de Duhul Sfant, şi că oricine il cheamă
se roagă in acelaşi timp Treimii celei Sfinte şi nedespărţite.
Inscripţia se află pictată pe zidul unei săli ce constituia
capela unei chilii; in aceeaşi sală, alte cateva inscripţii atestă
şi ele că monahul care vieţuia aici era un partizan fervent al
„rugăciunii lui lisus": „lisus Hristos, numele mantuitor!",
„Doamne Iisuse, ajută-ne!" Cu siguranţă că acest călugăr nu
era, la Kellia, singurul practicant al „rugăciunii lui lisus".
Dar obiecţia astfel prezentată demonstrează că această prac-
400. Rezultatele acestei campanii şi ale celei care i-a urmat, in cursul
cărora a fost descoperită marea mănăstire in interiorul căreia se află
oratoriul despre care se va vorbi, au fost publicate in: Kellia I, Kom 219.
Fouilles executees en 1964 et 1965, sub indrumarea lui F. Daumas şi A.
Guillaumont (Fouilles de l'Institut francais d'archeologie orientale de
Caire, voi. XXVIII), 2 voi., Cairo. 1969. Acest oratoriu este sala XII din
Description archeologique, voi. 1, p. 47-49. Ne face plăcere să amintim
Şi aici contribuţia adusă de reverendul D.J. Chitty la identificarea silului
de la Kellia, pe care am consemnat-o şi in lucrarea mai sus citată, voi. I,
P- 15 şi, inainte, in Revue archeologique, iul.-sept., 1964, p. 47-48.
401.Este vorba de nr. 1 din Inscriptions coptes, editate in Kellia I,
v°l-1, p. 99. Am republicat-o, cu un studiu aferent, in Une inscription
copte sur la „Priere de Jesus", in Orientalia Christiana Periodica,
XXXIV, 1968, p. 310-325 (vezi mai jos, p. 233-253).
185
ANTOINE GUIL1.AUM0NT
tică avea, şi la Kellia, adversari care o contestau ca şi cum ar
fi fost vorba despre un act de devoţiune nou şi de o modă.
Asemenea contestări ar putea explica insistenţa cu care
izvoarele literare analizate aici recomandă „rugăciunea lui
Iisus", acoperind-o cu autoritatea unor bătrani dintre cei
mai prestigioşi, cum ar fi Sfantul Macarie, „Romanii",
ucenici de lui Macarie, şi marele Sfant Antonie insuşi.