UNIVERSITATEA „OVIDIUS” – CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Secţia Teologie - Pastorală

Lucrare de licenţă

Coordonator ştiinţific: Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan

Absolvent:

....................................

- 2008 -
 MOTTO:

„Întru toată îndrăzneala,

precum totdeauna, aşa şi acum,
Hristos va fi preaslăvit în trupul
meu,
fie prin viaţă, fie prin moarte;
Căci pentru mine viaţă este
Hristos şi moartea un câştig.”
(Filipeni 1, 20-21)

2
 Cuprins:

INTRODUCERE………………………………………………………….5

I. CREŞTINISMUL PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL PERSECUŢIILOR

1. Starea lumii la apariţia creştinismului…………………………..17
a) Starea lumii greco-romane la apariţia creştinismului…....17
b) Starea lumii iudaice la apariţia creştinismului…………...20
2. Mântuitorul lumii – Iisus Hristos………………………………..23
3. Răspândirea creştinismului în Imperiul roman………………….29
4. Organizarea bisericii primare……………………………………33
5. Cultul şi viaţa creştinilor în perioada apostolică………………..38
a) Cultul creştin……………………………………………...38
b) Viaţa creştinilor…………………………………………..41

II. PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR…………………43

1. Cauze religioase…………………………………………………44
2. Cauze politice……………………………………………………44
3. Cauze moral – sociale…………………………………………...45
4. Legislaţia şi procedura de judecată……………………………...45
5. Pedepsele………………………………………………………...46

III. MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL II – LEA

1. Sfântul Policarp, episcopul Smirnei…………………………….47

3
 2. Sfinţii Mucenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpist,
Hierax, Peon şi Liberian………………………………………...66
3. Martirii de la Lyon……………………………………………....78
4. Sfinţii scilitani………………………………………………….102
5. Sfântul Apollonius…………………………………………......107

CONCLUZII……………………………………………………………119

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………..124

CURRICULUM VITAE……………………………………………….129

DECLARAŢIE………………………………………………………….130

DEDICAŢIE…………………………………………………………….131

4
 INTRODUCERE

Din epoca persecuţiilor Bisericii de către Împăraţii romani în

secolele I-IV, Biserica a moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o
manifestare firească a credinţei creştine, pe care martini creştini au mărturisit-
o cu statornicie şi curaj, şi s-au încoronat pentru chinurile înăurate şi pentru
moartea lor martirică cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice.
Martirii creştini au suferit cu un curaj neînfricat, care a uimit lumea
greco-romană, toate torturile şi pedepsele inventate de fanatismul şi
brutalitatea lumii păgâne, care ura pe creştini, dispreţuia credinţa lor într-un
Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în deridere credinţa lor în învierea
morţilor şi în viaţa viitoare şi nu aveau nici o preţuire pentru viaţa lor
morală, curată şi sfântă.
La îngrozitoarele suferinţe fizice, se adăugau suferinţele morale ale
martirilor creştini provocate de grija pentru părinţii, fiii, fiicele, rudeniile şi
prietenii lor. Martirii le-au suportat pe toate cu un eroism fizic şi moral unic,
care a forţat chiar admiraţia păgânilor. Curajul martirilor a făcut pe mulţi
păgâni să treacă la creştinism : “Semen est sanguis christianorum» - «Sângele
creştinilor este o sămânţă», scria Tertulian .1
Atitudinea morală a martirilor creştini în faţa morţii este vrednică de
toată lauda, căci ei au renunţat la toate ale lumii acesteia, la părinţi, la fii şi
fiice, la fraţi şi la surori, la rude şi prieteni, din ăragoste nemărginită pentru
Dumnezeu Cel nevăzut şi pentru Domnul Iisus Hristos şi învăţătura Sa

1
Tertulian, Apologeticum, 50, 13, ed. J.P. Waltzing apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice,
Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 5.

5
mântuitoare. Prin aceasta, ei au împlinit cu prisosinţă cuvintele
Mântuitorului, Care a spus : «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor, şi Eu Voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în
ceruri», şi «Cel ce iubeşte pe tată şi pe mamă mai mult decât pe mine nu
este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât
pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi
urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Mt. 10, 32,37-38).
Martirii creştini au murit cu bucurie, senini şi răbdători în
chinuri şi moarte, fără revoltă şi orgoliu, modeşti, fără să se laude cu
sacrificiul vieţii lor în faţa păgânilor, rugându-se pentru prigonitorii lor,
iertânău-i, aşa cum Domnul Hristos a iertat pe cei ce L-au răstignit (Lc. 23,
34), încrezători în dreptatea cauzei sfinte pentru care mureau. Ei aveau
credinţa puternică, care i-a întărit în mijlocul celor mai grozave chinuri şi
suferinţe, ca însuşi Domnul Hristos va fi împreună cu ei şi va suferi
împreună cu ei, bucurânău-se că în modul acesta ei devin părtaşi la
suferinţele şi moartea Domnului Hristos pe cruce.
«Scriu tuturor Bisericilor şi le spun tuturor», se adresează
Sfântul Ignatie Teoforul creştinilor din Roma, martirizat în 107, în
circul Colossaeum, în timpul jocurilor publice oferite de împăratul
Traian (98-117) populaţiei Romei, în urma victoriei sale contra dacilor
din 105-106, «că mor de bună voie pentru Dumnezeu, numai dacă voi nu
mă veţi împiedica. Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită.
Lasaţi-mă să fiu mâncarea fiarelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu. Sunt
grâu al lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor ca să fie gata
pâine curată a lui Hristos...».2
2
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici, colecţia
PSB, traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 57.

6
 Tăria credinţei sale, dragostea sa fierbinte pentru Hristos, Care a
pătimit pentru mântuirea neamului omenesc, rugăminţile şi mărturisi rea sa
înainte de a fi măcinat de dinţii fiarelor, la Roma, a impresionat totdeauna pe
creştini.
«O, de-aş avea parte de fiarele ce-mi sunt pregătite, scrie el
în continuare romanilor, să mă rog să le găsesc gata! Le voi şi momi ca
să mă mănânce îndată, nu ca pe unii, de care, temându-se, nu s-au
atins, şi chiar dacă ele nu vor vrea, le voi sili».
«Iertaţi-mă ! Eu ştiu ce-mi foloseşte ! Acum încep să fiu ucenic.
Nu mai râvnesc nimic din cele văzute şi nevăzute, ca să ajung la
Hristos. Focul, crucea, mulţimea fiarelor, tăierile, împărţirile, risipirile
oaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întregului trup, pedepsele rele ale
diavolului să vie asupra mea, numai să ajung la Hristos».
«Mai bine îmi este să mor pentru Hristos-Iisus, decât să împărăţesc
până la marginile pamântului. Caut pe Acela care a murit pentru noi ;
Îl vreau pe Acela care a înviat pentru noi; iar vremea naşterii îmi este
aproape. »
«Iertaţi-mă, fraţilor, nu mă împiedicaţi să trăiesc în Hristos, ne-
voind voi ca să mor ; nu daţi lumii pe cel ce vrea să fie al lui Dumnezeu şi
nu-l amagiţi prin materie. Lăsaţi-mă să primesc lumina cea curată; ajuns
acolo voi fi om. Îngăduiţi-mi să fiu imitator al suferinţei Dumnezeului
meu...»3.
Sfânta Felicitas, care a suferit mucenicia pentru Domnul Hristos
la 7 martie 203, la Cartagina, în Africa, împreună cu stăpâna ei, Sfânta
Perpetua, şi un grup de creştini, pe cână se afla în închisoare,
plângânău-se de greutatea firească a unei naşteri în luna a opta, a fost
3
Ibidem, p. 68.

7
tansferată astfel de unul dîntre soldaţii care păzeau închisoarea:
«Dacă acum tu suferi afât de mult, ce vei face atunci cână vei fi
aruncată fiarelor, pe care le-ai dispreţuit, fiinăcă n-ai voit să jertfeşti
zeilor?».
Iar ea i-a răspuns:
«Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un, altul (Hristos) va
fi în mine, care va pătimi pentru mine, fiinăcă şi eu voi pătimi pentru El
».4
Astfel, martirii luptă şi suferă pentru Iisus Hristos, deoarece şi
Hristos a suferit, moartea pe cruce pentru mântuirea noastră.
Cât priveşte atitudinea martirilor faţă de păgânii care-i duşmăneau
şi îi dispreţuiau, iată ce se spune în Martiriul Sfintelor Perpetua şi
Felicitas, († 7 martie 203) : “pe când Sfintele Perpetua şi Felicitas, şi
martirii cei dimpreună cu ele se aflau în ajunul pătimirii şi luau ultima cină,
numită agapă - masa dragostei, s-a adunat o mare mulţime, care-i privea cu
dispreţ şi curiozitate. Iar ei, cu aceeaşi statornicie (în credinţă) au adresat
mulţimii cuvinte, ameninţând (pe cei de faţă) cu judecata lui Dumnezeu,
mărtsurisind fericirea peniru pătimirea lor şi luând în râs curiozitatea celor
ce alergau să-i privească.
Saturus (unul dîntre mucenici) le-a zis : «Nu vă este de ajuns ziua
de mâine ca să priviţi în voie ceea ce urâţi astăzi ? Azi prieteni, mâine
duşmani. Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre, ca să ne
recunoaşteţi în ziua aceea »(ziua judecăşii).
Astfel toţi au plecat de acolo înspăimântaţi. Mulţi dîntre ei au
crezut (în Hristos) ».

4
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 113.

8
 Judecarea martirilor creştini de către autorităţile romane,
istorisirea chinurilor lor îngrozitoare, mai presus de fire, “au fost transmise
şi în scris urmaşilor”5, cum exprimă istoricul bisericesc Eusebiu de
Cezareea(† 370).
Ele au, după Eusebiu, nu numai o valoare istorică ci şi una
doctrinară şi morală, căci cunoaşterea şi istorisirea pătimirii martirilor este
ziditoare de suflet. Martirii ne arată modul de a ne conduce în viaţă după
poruncile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
De aceea el ne informează că va expune “luptele foarte pacifice
pentru pacea sufletului şi va arăta numele bărbaţilor şi femeilor creştine
care au avut curajul să înăure lupta pentru adevărurile credinţei
creştine”.6
De asemenea, el va descrie luptele atleţilor credinţei, eroismul lor
victorios în atâtea încercări, biruinţele pe care le-au avut împotriva
demonilor, victoriile pe care le-au obţinut asupra vrăjmaţilor nevăzuţi şi
coroanele pe care le-au dobânăit în aceste lupte, spre o amintire eternă.
Istorisirea chinurilor îndurate de martiri şi de mărturisitori şi
felurile diferite ale morţii lor în diferitele provincii şi oraşe ale vastului
Imperiu Roman, adică torturile , pedepsele inumane, închisoarea şi tot felul
de chinuri născocite de furia unei milţimi fanatizate de ura împotriva
creţtinilor, se păstrează până astăzi, pentru o parte din ei în Actele martirice,
care sunt autentice.
Ele sunt de mai multe feluri:
1. Copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de

5
Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea I: Istoria bisericească, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr.
Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987, p. 31.
6
Ibidem, p. 33.

9
creştini cu greutate de la tribunalele romane. Acestea se numesc propriu-zis
Acta = “Acte” şi sunt de mare valoare istorică. Actele matirice originale,
adică opiile făcute de clerici sau de creştini după procesele verbale de
judecată ale autorităţilor romane, făcute la diferite tribunale din oraşele
Imperiului roman, au fost numeroase dar multe din ele au fost distruse în
timpul persecuţiei împăraţilor Diocleţian (284 – 305; † 316) şi Galeriu ( 293
– 311), care au orăonat distrugerea arhivelor creştine între anii 303 – 305.
2. Altele sunt istorisiri scrise de clericii sau de creştinii
contemponani, martori oculari ai chinurilor martirior, sau pe baza
mărturiilor unor contemporani, care au povestit suferinţele acestora, din
auzite.
Aceste istorisiri ale arestării, judecării, chinuirii şi morţii
martirilor, fie că le-au scris martirii înşişi, fie că le-au scris alţi creştini,
după procesele verbale luate de la tribunalele romane, sau după cele
văzute sau auzite de ei de la creştinii care, au fost martori oculari se
numesc în genere «martirii» .
E de la sine înţeles că valoarea lor istorică este mare pentru că,
ne arată credinţa şi viaţa morală exemplară a creştinilor din epoca
persecuţiilor împăraţilor romani, secolele I-IV. Ele se citeau la cultul
creştin, pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor şi se citesc până azi.
Dîntre Actele martirice scrise de autori contemporani ai martirilor,
Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, care a suferit martiriul la
23 februarie 155 în timpul Împăratulul Antonin Pius (138 – 161), este cel
mai vechi «Martiriu» care ni s-a păstrat în întregime în limba greacă. El
este foarte important pentru că, prîntre altele, ne arată modul în care a
început cultul sfinţilor şi cinstirea moaştelor lor.
Având în vedere importanţa lor deosebită pentru vechimea

10
creştinismului, mai ales pentru pătrunderea lui în lumea greco-romană,
precum şi pentru istoricitatea persoanei lui Iisus Hristos, am socotit că este
bine să amintesc două dîntre cele mai vechi epitafe creştine şi anume:
1. Epitaful lui Arbecius de Hierapolis (Frigia), care a trăit între
anii 140 – 216.
2. Epitaful lui Pectorius de Autum ( Augustodunum), în Galia, la
sfârşitul secolului al II – lea sau începutul secolului al III – lea.
Aceste Acte martirice autentice, pe lângă valoarea lor istorică,
deoarece ele ne arată ce gândea societatea păgână greco – romană despre
creştini şi măsurile de pedepsire pe care le-au luat autoritaţile Imperiului
roman contra lor, care au întrecut prin cruzime orice închipuire omenească,
dezlănţuind de la jumătatea secolului I până la publicarea edictului de la
Milan, din ianuarie 313, cele mai crude şi sălbatice persecuţii în Imperiul
roman, au şi o mare valoare morală şi educativă, fiind totdeauna ziditoare de
suflet pentru creştini.
“Dacă vechile pilde de credinţă, se spune în introducerea Martiriului
Sfintelor Perpetua şi Felicitas, care mărturisesc harul lui Dumnezeu şi
lucrează la zidirea sufletească a omului , au fost păstrate în scris, iar prin
citirea lor, ca printr-o reprezentare a faptelor, şi Dumnezeu să fie cinstit şi
omul întărit”..,“tot aşa şi mărturisirile şi faptele cele noi (ale
martirilor), deopotrivă făgăduite, să le socotim, ca şi pe celelalte,
lucrări ale Duhului Sfânt, alături de Scriptura Bisericii - instrumentum
Ecclesiae -, căreia i sa transmis acelasi Duh, spre a împărţi tuturor
toate darurile, după cum a dat Domnul fiecăruia (Rom. 12, 3 ; I Cor.
7, 17)... fiindcă Dumnezeu împlineşte totdeauna ceea ce a făgăduit, spre a
fi mărturie necredincioşilor şi spre folos credincioşilor”7.
7
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit., p. 112.

11
 Ele au în acelaşi timp şi o valoare doctrinară, deoarece ne arată
ce credeau creştinii în ultimele momente ale vieţii lor, când au mărturisit
cu curaj înaintea persecutorilor credinţa lor în Hristos. În mărturisirile
lor, Sfinţii martiri arată scopul creării universului şi al omului, scopul
întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a răstignit pentru
mântuirea lumii, însemnătatea învierii lui Hristos, pentru creştini, credinţa
în nemurirea sufletului şi speranţa în viaţa viitoare fericită, unde creş tinii
vor trăi împreună cu Domnul Hristos în împărăţia cerurilor, unde
bucuria, desfătarea şi fericirea celor ce cred în Dumnezeu şi împlinesc pe
pământ poruncile Sale sfinte nu se va termina niciodată.
Iată cu câtă căldură şi credinţă s-a rugat Sfântul Policarp (†23
februarie 155), înainte de a fi ars pe rugul ridicat de păgâni în piaţa
publică din Smirna, în care vedem elementele principale ale învăţăturii
creştine:
“Doamne Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi
binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa
despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al
întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale, Te
binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să i-au parte cu
ceata mucenicilor Tăi la paharul Hristosului Tău, spre Învierea vieţii de
veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt, între care fă
să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplacută, precum m-
ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule Cel nemincinos şi
adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate Te laud, Te binecuvântez şi Te
preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu,
prin Care, împreună, cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slava acum şi în

12
veacurile ce vor să fie. Amin».8
Aceasta este cea mai veche rugăciune, rostită cu câeva clipe
înainte de moartea sa martirică de un episcop ortodox, de Sfântul
Policarp, pe care a consemnat-o istoria şi ni s-a păstrat întocmai până
astăzi.
Iată acum mărturisirea scurtă, dar substanţială, făcută de Sfântul Iustin
martirul şi filosoful în anul 165, înaintea prefectului Romei, Rusticus, în timpul
domniei Împăratului Marcu Aureliu (161-180), despre credinţa şi învăţătura
creştină, înainte de a fi condamnat la moarte şi executat imediat.
«Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care credem că
este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută
şi nevăzută, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost
proorocit de profeţi, că va veni pentru mântuirea neamului omenesc,
propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune”.
«Şi eu, om fiind socotesc cuvintele mele neînsemnate faţă de
nemărginirea lui Dumnezeu, mărturisind că este nevoie de acea putere
profetică prin care a fost proorocit Cel despre care am spus acum că
este Fiul lui Dumnezeu. Să ştii, deci, că primind putere de sus au prezis
profeţii venirea viitoare a Acestuia (a lui Hristos), prîntre oameni».9
Actele martirice ne arată, de asemenea, cum a luat naştere cultul
Sfinţilor şi al sfintelor moaşte. El s-a practicat chiar de la începutul
creştinismului, Sfântul Apostol Iacob spune că «mult poate rugăciunea
stăruitoare a dreptului» (Iacob 5, 16), prin care trebuie să înţelegem, mai
ales «rugăciunea sfântului», iar Sfântul evanghelist şi apostol Ioan ne
spune că «cei patruzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului

8
Ibidem, p. 32.
9
Ibidem, p. 49.

13
(Domnului Hristos), având fiecare alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie,
care sunt rugăciunile Sfinţilor» (Apoc. 5, 8). Rugăciunile Sfinţilor s-au
ridicat totdeauna în Biserică ca o tămâie bineplăcută şi plină de mireasmă
înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos.
Apocalipsa Sfântului Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea
celor ce şi-au vărsat sângele pentru Hristos. «Am văzut sub jertfelnic
sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe
care au dat-o» (Apoc. 6, 9). De aceea moaştele Sfinţilor au fost depuse
chiar din secolul al II-lea pe Sfânta masă, în altarele bisericilor, pe care
se săvârşeşte până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Iisus
Hristos pe Cruce, jertfa martirilor şi jertfa nesângeroasă euharistică. În
Apocalipsă, martiriul apare ca o formă strălucită a sfinţeniei creştine.
“Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, se spune în Apocalipsă, sunt cei
ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut
albe în sângele Mielului (Hristos)”(Apocalipsă 7, 13 – 14).
După Clement Alexandrinul († 216), numele de “gnostic” ce
caracterizează pe creştinul desăvârşit, care a ajuns la cunoaşterea perfectă a
lui Dumnezeu şi s-a unit cu El, se recapitulează în numele de martir 10.
Martirul creştin reprezintă în esenţă perfecţiunea sau plenitudinea iubirii faţă
de atotputernicul Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. “Şi dacă trecem la
iubire, spune Clement Alexandrinul, martir fericit şi adevărat este într-
adevăr cel ce mărturiseşte desăvârşit poruncile (divine), pe Dumnezeu şi pe
Hristos, pe Care iubindu-L L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit Lui cu
totul..”.11
«Apostolii, imitând pe Domnul, şi fiind cu adevărat gnostici şi
10
Clement Alexandrinul, Scrieri, Cuvânt înainte, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol.4,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 23.
11
Ibidem, p. 26.

14
desăvârşiţi au murit (ca martiri) pentru Bisericile pe care le-au înfiinţat».
Martiriul mai înseamnă, după Clement Alexandrinul, şi
«curăţirea de păcate în slavă»12.
Creştinii au făcut totdeauna deosebire între cultul Sfinţilor şi
cultul păgân al morţilor şi eroilor. Ei nu cinsteau pe Sfinţi ca păgânii pe
zei, căci rugăciunea lor se îndrepta, prin mijlocirea Sfinţilor, către
Dumnezeu. Sfântul este un intercesor, un mijlocitor bine plăcut lui
Dumnezeu, care, investit cu cinstea şi nimbul sfinţeniei, se roagă pen tru
creştini.
“Ne închinăm lui Hristos, se spune în Martiriul Sfântului
Policarp (†23 februarie 155), pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe
martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului,
pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie
ca şi noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei”.
Martirii au fost îngropaţi cu deosebită cinste. Trupurile,
resturile sau osemintele lor au fost îngropate de creştini cu mare grijă,
dragoste şi pietate. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au
ridicat primele locaşuri creştine de cult, numite «martyria». La mormântul
martirilor, creştinii se adunau şi savârşeau cultul, îndeosebi Sfânta
Euharistie, în ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau «ziua naş-
terii» căci au trecut din moarte la viaţă.
«Noi, am dobândit, mai în urmă, se spune în Martiriul Sfântului
Policarp, osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai
scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul
să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie, ca să
sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor
12
Ibidem, p. 24.

15
ce au săvârşit lupta, cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor
lupta în urmă».
Tertulian aminteşte că creştinii făceau rugăciuni în fiecare an
pentru cei morţi, cu ocazia aniversării naşterii lor spirituale. « Facem
pomeniri pentru cei morţi în ziua anuală a naşterii lor (spirituale)». Din
aceste însemnări, s-au format martirologiile şi calendarul creştin.
În cinstea martirilor şi Sfinţilor s-au ridicat locaşuri de cult, iar
numele lor a început să se dea şi se dă până azi ca nume de botez.
În marea familie care este Biserica, ai cărei membri sunt
deopotrivă creştini din viaţă, care formează Biserica luptătoare de pe
pământ, şi creştinii adormiţi întru Domnul, care formează Biserica
triumfătoare din ceruri, martirii şi sfinţii se roagă neîncetat lui Dumnezeu
pentru mântuirea tuturor creştinilor. Dacă în cultul sfinţilor şi al moaştelor
lor, s-au putut strecura uneori unele abuzuri, faptul acesta nu infirmă
legitimitatea şi folosul cultului martirilor şi Sfinţilor în una, Sfânta,
universală şi apostolică Biserică a Domnului hristos, cel ce o călăuzeşte până
la sfârşitul veacurilor.

16
 I. CREŞTINISMUL PÂNĂ LA ÎNCEPEREA
PERSECUŢIILOR

1. Starea lumii la apariţia creştinismului

a) Starea lumii greco-romane la apariţia Creştinismului

Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul s-a născut

la „plinirea vremii" (Galateni 4,4), când lumea era pregătită pentru venirea
Lui. Pentru a înţelege condiţiile în care s-a întemeiat Biserica creştină şi s-a
răspândit Evanghelia lui Hristos, trebuie să cunoaştem stareă generală a
lumii antice la naşterea lui Iisus Hristos.
Ţara Sfântă - Palestina - leagănul creştinismului, face parte din
Imperiul roman. Acest Imperiu era un stat universal cuprinzând: toată lumea
din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente, de la oceanul
Atlantic şi Marea Nordului până la graniţa Armeniei, Arabiei şi Marea
Roşie, din Bretania de la Rin şi Dunăre până la marginea Saharei şi a
Etiopiei. Sub împăratul Traian (98-117), puterea romană s-a extins şi mai
mutt, stăpânind Dacia şi ajungând la Marea Caspică şi Golful Persic. Deci
statul roman era la apogeu ca întindere, putere, organizaţie şi cultură.
Oraşele cele mai însemnate din Imperiul roman erau: Roma, Alexandria,
Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon). Statul era

17
condus de împărat, de Senat, fiind împărţit pe provincii13.
Căile de comunicare în Imperiu pe uscat şi pe mare era relativ uşor
accesibile şi intens folosite. Intinderea stăpânirii romane, desfiinţarea
graniţelor inlăuntrul lui, uşurinţa legăturilor facilitau amestecul populaţiei de
diferite neamuri. Limba de circulaţie în Imperiu era cea greacă în dialectul
propriu-zis comun în care s-au scris şi cărţile Noului Testament. Limba
greacă era vorbită sau înţeleasă în aproape întreg Imperiul roman, dar mai
ales în Răsărit. De la oraşe se răspândeau elenizarea şi romanizarea şi în
provincii. Unificarea culturală era totuşi greu de realizat. Unele provincii
păstrau încă specificul culturii lor. Populaţiile barbare cuprinse între
graniţele Imperiului sau cele care trăiau în contact cu acestea, se adaptau cu
greu la cultura greco-romană.
Starea religioasă - Popoarele vechi erau politeiste şi idolatre.
Excepţie făcea poporul evreu. Cultele erau numeroase, fiecare popor
avându-şi religia sa proprie. Statul roman tolera toate cultele, afară de unele
socotite periculoase (intre care se număra şi creştinismul). Religia romană
care era cultul de stat sau oficial, se afla în decadenţă. Începând cu August,
împăraţii romani şi-au luat şi titlul de „pontifex maximus", adică şef religios
suprem al statului. Religia greacă era şi ea în decadenţă. Mai importante erau
misterele, mai ales cele de la Eleusis. Datorită cultelor orientale, începeau să
pătrundă în Imperiul roman misterele, magia, astrologia şi unele practici
religioase noi. Cel mai însemnat dintre acestea era cultul zeului soarelui
-Mithra, care s-a răspândit în toate provinciile, în secolele III-IV d.Hr., mai
ales prin intermediul armatei. În Imperiul roman s-a produs un amestec de
popoare şi culte, ceea ce a dus la un adevărat sincretism religios, numit

13
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Începuturile vieţii creştine pe teritoriul României, în „Biserica
Ortodoxă Română”, CVIII(1990), nr. 3-4, p. 48.

18
theocrasie, adică amestec de zei.14
Religia era discreditată, în general, în Imperiul roman. Necredinţa
clasei culte era cunoscută. Superstiţia în popor, se înrădăcinase adânc.
Singura unitate religioasă o asigura în Imperiu cultul împăratului. Împăratul
August era socotit salvatorul lumii şi divinizat după moarte; iar împăraţii
Caligula, Domiţian, Diocleţian, etc., au primit o cinstire divină încă fiind în
viaţă. Creştinii au refuzat să adopte cultul împăratului, ceea ce a atras asupra
lor aspre şi grele persecuţii.
Moralitatea lumii vechi era strâns legată de viaţa religioasă şi
socială. Adeseori zeii erau exemple de imoralitate iar în unele culte orientate
desfrâul au un caracter religios, cultic. Viaţa imorală se oglindea în
spectacole, care adesea erau inumane şi sângeroase, în lux şi risipă, în viaţă
uşuratică a multora, în desfrâu şi în raporturile soclale. Munca era urâtă de
cei liberi. Familia era slab întemeiată. Legile date nu erau respectate.
Situaţia socială era şi ea dezastruoasă. Bogaţii formau clasa
privilegiată, majoritatea trăind în lux şi plăceri, stăpânind domenii intense şi
având sute şi mii de sclavi. Sclavii erau lipsiţi de orice drepturi şi de
demnitate umană, fiind socotiţi asemenea animalelor şi uneltelor. Ei puteau
fi bătuţi, maltrataţi, vânduţi şi chiar ucişi. Criza socială era acută. Impozitele
erau grele, iar cei care le adunau săvârşeau multe abuzuri.
Filosofia timpului era reprezentată de trei mare curente sau
sisteme: epicureismul, scepticismul şi stoicismul. Ea începea să devină
religios-morală; mai ales în neopitagorism şi apoi în neoplatonism (în
secolul al III-lea).
După cum religia era sincretistă şi filosofia era eclectică, adică

14
Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan, Creştinismul în primele trei veacuri, Editura Europolis, Constanţa,
1997, p. 41.

19
culegea idei din mai multe sisteme. Filosofia pregătea într-o mare masură
calea pentru propovăduirea ideilor creştine.
În felul în care se prezenta lumea antică; la apariţia creştinismului,
situaţia era favorabilă propovaduirii Evangheliei lui Hristos, întrucât există
un stat universal, pace, ordine, căi şi mijloace de comunicaţie, amestec şi
apropiere de popoare şi idei, unificare culturală şi o limbă înţeleasă mai
peste tot. Răspândirea creştinismului era facilitată şi de insuficienţa morală
şi religioasă a politeismului din lumea greco-romană.15

b) Starea lumii iudaice la apariţia creştinismului

Reîntorşi din captivitatea babilonică, după ce regele Cyrus al

perşilor le-a acordat libertatea (536 î. Hr.), iudeii şi-au rezidit templul din
Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel şi au început să se reorganizeze.
După ce Alexandru cel Mare (323 î. Hr.) a desfiinţat regatul perşilor, a
favorizat pe iudei, folosindu-i la colonizarea oraşelor întemeiate de el.
Supuşi elenizării, iudeii s-au apărat eroic, păstrându-şi asttel fiinţa naţională
şi religia.
Sub conducerea fraţilor Macabei, Ierusalimul a fost readus în
stăpânirea iudeilor. Templul a fost reconstruit iar cultul mozaic a fost
restabilit. După o mare revoltă, iudeii au format un stat teocratic
independent, condus de sinedriu, alcătuit din 70 de membri şi un preşedinte.
Urmaşii regelui Ioan Hircan (135-105 î.d.Hr.) ajung la dezbinare şi
fac apel la romani pentru ocuparea tronului. În anul 63 î.d.Hr., generalul
Pompei intervene în Palestina şi cucereşte Ierusalimul iar în anul 30 d.Hr.

15
Prof. Teodor M. Popescu, Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic, Atena,
1922, p. 66.

20
romanii numesc ca rege al Iudeii pe idumeul Irod cel Mare. La moartea lui
Irod cel Mare (750 a.U.c.), romanii împart Palestina intre cei trei fii ai săi:
Arhelau, Irod Antipa şi Filip. Mai târziu, nepotul lui Irod cel Mare, Irod
Agripa devine rege al întregii Palestine (41-44 d.Hr.). Ţara este condusă apoi
numai de procurori romani. Apăsarea stăpânirii romane creşte. Se produc
revolte. Sub împăratul Nero (54-68) izbucneşte războiul iudaic. Dar în anul
70 Ierusalimul a fost cucerit, iar templul distrus.
Partidele. Clasa conducătoare a poporului iudeu era reprezentată
de două partide - fariseii şi saducheii - care se deosebeau între ele prin
atitudinea lor politică şi religioasă. Fariseii erau apărătorii Legii mozaice şi
păstrători ai tradiţiilorreligioase. Saducheii formau grupul preoţiei
aristocratăe - oameni bogaţi, liberali, indiferenţi, acomodaţi cu stăpânirea
romană şi cu ideile contemporane care vehiculau. Atât fariseii cât şi
saducheii erau duşmani de moarte ai Mântuitorului şi ai creştinismului.
Esenienii sau esenii(eseii) formau o sectă iudaică, influenţată de
idei religioase straine. Ei trăiau mai ales pe lângă Marea Moartă şi duceau o
viaţă ascetică. Aveau preoţii lor, un cult al soarelui şi îngerilor, admiţând
totodată şi existenţa unui singur Dumnezeu. Esenienii practicau comunitatea
bunurilor.
Terapeuţii erau o sectă iudaică din jurul Alexandriei Egiptului.
Duceau o viaţă contemplativă, citind Vechiul Testament şi interpretându-l în
mod alegoric.
Samarinenii formau o populaţie rezultată din amestecarea iudeilor
cu neiudeii în provincia Samaria. Ei respectau din Lege, Perrtateuhul lui
Moise şi erau monoteişti. Centrul lor cultic era pe Muntele Garizim şi
păstrau ideea mesianică. Între samarineni şi iudei era mare ură şi duşmănie.
Dintre samarineni au apărut şi unii eretici ca: Dositei, Simon Magul,

21
Menandru etc.16
Diaspora iudaică. Datorită captivităţilor, deportărilor,
colonismului şi emigrării sau datorită unor interese comerciale şi privilegii
de care se bucurau, iudeii s-au răspândit mult în afara Palestinei, lăsând
colonii importante în Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc şi
Corint. Împăratul Alexandru cel Mare le-a acordat înlesniri în oraşele
înfiinţate de el, iar stăpânirea romană adesea i-a favorizat. Iudeii erau scutiţi,
în Imperiul roman, de serviciul militar, de război, de cultul oficial şi imperial
sau de obligaţiile nepotrivite cu prescripţiile Legii lor. Aceste favoruri au
încurajat propaganda religioasă şi iudeii au făcut un puternic prozelitism,
atrăgând pe mulţi păgâni la mozaism. Prozeliţii erau de mai multe feluri. De
pildă, unii primeau tăierea împrejur şi luau parte la sacrificii, numindu-se
prozeliţii dreptăţii; alţii respectau doar cele 10 porunci, ţineau ca zi de
odihnă sabatul, curăţirile rituale, şi făceau deosebire între mâncărurile curate
şi necurate, numindu-se temători de Dumnezeu. Diaspora şi prozelitismul
iudaic au avut, la început, un mare rol în răspândirea creştinismului.
Datorită stăpânirilor străine, necazurilor şi umilirilor îndurate de
iudei, în sufletul lor se cristaliza tot mai mutt ideea mesianică. Dar ei
aşteptau pe Mesia nu ca un Mântuitor al lumii, ci ca un erou naţional care
urma să elibereze poporul iudeu din robia străină. Deci, misiunea acestui
Mesia devenea politică în loc sa fie religios-morală. Acest fapt a făcut ca
iudeii să nu-L înţeleagă pe Iisus Hristos şi să nu-L cinstească ca pe
adevăratul Mesia, ci dimpotrivă, să caute osândirea Lui ca blasfemiator.
În general, preceptele Vechiului Testament, statornicia poporului
iudeu în monoteism, păstrarea ideii mesianice, precum şi acţiunile

16
V.N. Popescu, Cauzele conflictului politic între Biserica creştină şi statul roman sub împăraţii Severi,
Bucureşti, 1929, p. 58.

22
iudaismului în lume, au pregătit calea pentru răspândirea Creştinismului.

2. Mântuitorul lumii – Iisus Hristos

Opera de mântuire a lumii realizată de Iisus Hristos a fost
precedată de apariţia lui Ioan Botezătorul la pustia Iordanului, pentru a
predica pocăinţa şi apropiata „împărăţie a cerurilor". Ioan Botezătorul era
ultimul profet al Legii vechi şi ducea o viaţă de ascet. El boteza în Iordan, în
aşteptarea Celui „mai mare" decât el. Predica sa a făcut o puternică impresie,
pregătind calea pentru venirea Mântuitorului. Ioan se considera vestitorul
timpului mesianic care era iminent. Odată cu vestirea Împărăţiei lui
Dumnezeu, el anunţa şi judecata divină.
Datorită predicii lui împotriva viciilor, Ioan Botezătorul a fost
arestat de Irod Antipa (4 î.Hr.-39 d.Hr.), fiul lui Irod cel Mare, închis apoi la
Macherus şi decapitat. Ucenicii lui Ioan Botezătorul s-au numit, mai târziu,
„creştinii lui Ioan". Printre ei se numărau, la început şi apostolii Andrei şi
Ioan, care au urmat apoi pe Mântuitorul. Pe lângă ştirile neotestamentare
despre Sfântul Ioan, se mai cunosc şi alte menţiuni referitoare la el în
Antichităţile iudaice, unde istoricul iudeu Iosif Flaviu îl numea: „om bun,
care îndemna pe iudei la virtute, dreptate şi pietate" (Eusebiu al Cezareei,
Istoria bisericeasca, I, II, 5.). Cel mai mare merit al Sfântului Ioan este însă
acela de a fi înaintemergătorul şi botezătorul Mântuitorului Iisus.
Nu numai creştinii, dar şi necreştinii sau chiar unii dintre
adversarii Creştinismului recunosc în Iisus Hristos o personalitate unică şi
fără egal în istoria omenirii. O parte din viaţa, activitatea şi învăţăturile Sale
au fost consemnate de toate patru Evanghelii. Mulţi dintre cei care au scris

23
despre viaţa şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, L-au prezentat fie ca
gânditor sau filosof, fie ca moralist, idealist sau ca reformator religios.
Pentru creştinii de pretutindeni, Iisus Hristos este mai mult decât
un om deosebit de înzestrat sufleteşte. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Născându-se ca persoană divino-umană în chip supranatural, din Fecioara
Maria, Iisus Hristos a vieţuit ca persoană istorică pe vremea marilor împăraţi
romani August (31.î.Hr.-14.d.Hr.) şi Tiberiu (14-37 d. Hr.). Istoria
bisericească nu înfăţişează viaţa Sa dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi, ci
se ocupă numai cu prezentarea vieţii Sale omenesti.
Iisus Hristos s-a adresat iudeilor prin cuvânt (oral), fără a scrie
ceva. Singurele documente despre viaţa şi activitatea Sa sunt Evangheliile
lăsate de sfinţii apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan, epistolele pauline,
epistolele soborniceşti şi Faptele Apostolilor. Ele sintetizează o adevărată
mărturisire de credinţă a Sfinţilor Apostoli şi a primilor creştini. Istoria
evanghelică nu face altceva decât să transmită o învăţătură dogmatică şi
morală.
Din viaţa şi învăţătura Mântuitorului vom înfăţişa aici numai
datele şi faptele mai însemnate pentru istoria creştinismului.
Făcând o scurtă prezentare cronologică a vieţii Mântuitorului, vom
arăta că Iisus Hristos s-a născut în zilele procurorului roman Ponţiu Pilat
(Luca 1,5), în vremea stăpânirii împăratului August, cu câţiva ani înainte de
era creştină stabilită de Dionisie Exiguus (540) în anul 753 a.U.c. la Roma.
Cu toate ca naşterea lui Iisus Hristos este cel mai mare eveniment al istoriei
omenirii şi al mântuirii noastre, nu cunoaştem cu precizie data ei. Istoricii
apreciază că Iisus Hristos s-a născut cu un an sau doi înainte de 750 a.U.c.,
anul morţii lui Irod. În Evanghelii se găsesc date şi indicaţii de timp
referitoare la anul naşterii şi vârstei lui Iisus. Tradiţia creştină a fixat

24
naşterea lui Iisus Hristos la 25 decembrie al fiecărui an.17
Mântuitorul şi-a început misiunea la Iordan, la varsta de 30 de ani.
Primii săi discipoli au fost ucenicii Sfântului Ioan Botezatorul (Andrei şi
Ioan). Văzându-L pe Iisus venind spre el, Ioan Botezatorul a exclamat: „Iată
mielul lul Dumnezeu Cel ce ridici păcatul lumii!” (Ioan 1, 29). Mântuitorul
se retrage apoi în pustie. La reîntoarcere află de arestarea şi moartea
Sfântului Ioan Botezatorul din porunca regelui Irod Agripa (4,î.Hr. - 39
d.Hr.), după care se retrage în Galileea, unde învaţă în oraşele din jurul Marii
Tiberiade şi în ţinutul Decapolis. Totodată El şi-a ales doisprezece Apostoli,
adresându-se mai ales oamenilor simpli şi nevoiaşi.
Activitatea publică a Mântuitorului variază - după unii istorici şi
cercetători - între 1 şi 3 ani. De asemenea, anul morţ1i lui Iisus Hristos este
stabilit diferit de istorici, unii socotindu-I a fi anul 28, 29, 30, iar alţii chiar
anul 32 al erei creştine. Cert este însă că El a trăit pe pământ mai mult de 33
de ani.
Evenimentele mai însemnate din viaţa pământească a
Mântuitorului sunt următoarele:
În afară de faptul istoric al naşterii Sale în Bethleem, cu prilejul
unui recensământ, ordonat de impăratul August, în timput proconsulului
Quirinius şi în afară de fuga Lui în Egipt şi întoarcerea în Galileea, nu mai
cunoaştem alte evenimente din copildria lui Iisus, până la vârsta de 12 ani,
când El s-a rătăcit de părinţii săi în templul din Ierusalim (Luca 2,42-51).
Altă ştiri despre tinereţea lui Iisus nu sunt cunoscute, până la vârsta de 30 de
ani, când iese la propovăduire. Din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos
Sfintele Evanghelii consemnează: botezul Lui de către Ioan Botezătorul;
17
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I: de la
apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc,
Polirom, Iaşi, 2001, pp. 224

25
chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa însoţită de minuni în Galileea,
ludeea şi Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim, prinderea, judacarea,
condamnarea, Răstignirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Lui la cer.
În cursul activităţii Sale pământeşti, Iisus Hristos a vorbit şi a
lucrat în numele, cu autoritatea şi puterea lui Dumnezeu, mărturisind astfel
dumnezeirea Sa. lnvăţăturile Sale sunt sublime, exprimate în scurte sentiţe,
parabole şi imagini de o simplitate, sinceritate, adâncime, frumuseţe şi
inţelepciune supraomenească. Ele nu pot fi depăşite de nici una dintre
religiile naturale ale lumii sau de vreun alt sistem de gândire filosofiic sau
religios, întrucât sunt de origine divină.
Evanghelia sau vestea cea bună, propovăduită de Mesia Hristos a
fost un mesaj religios şi moral iar nu unul social sau politic. Ideea centrală a
propovăduirii Mântuitorului este „Împărăţiă lul Dumnezeu", sau Împărăţia
cerurilor". Misiunea Sa mântuitoare o începe cu îndemnul: ,,Pocăiţi-vă că s-a
apropiat Impărăţia cerurilor". În Împărăţia cerurilor vor intra toţi cei care
cred în El şi în misiunea Lui dumnezeiască, cei care ascultă şi împlinesc
învăţăturile Sale şi se renasc,,din apă şi din Duh" (Ioan 3,5), cei care se
trasformă sufleteşte şi trăiesc o viaţă religios-morală nouă şi curată.
Învăţătura lui Iisus Hristos era adresată nu numai iudeiior, ci lumii
întregi. Mântuitorul a pornit în propovăduirea Sa de la ideile religios-morale
ale Vechiului Testament, dar a „plinit Legea" (Matei 5,17), prin înnoirea ei.
În noua religie, idea esenţială este existenţa unui singur Dumnezeu
spiritual, nevăzut, inefabil şi infinit. Există un singur Dumnezeu adevărat în
trei ipostasuri (persoane): Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care formează una,
sfântă, deofiinţă şi nedespărţită Treime. Sfânta Treime.este o singură
Dumnezeire în trei ipostasuri.
Prin preceptele Evangheliei se schimbă radical raportul dintre

26
Dumnezeu şi oameni precum şi raportul dintre oameni întreolaltă.
Faţă de Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos se află într-un raport
deosebit şi unic de filiaţie directă: El este Fiul lui Dumnezeu, în înţeles real
metafizic, născut din Tatăl rmai înainte de toţi vecii (Ioan 10,38).
Prin Fiul Său întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos,care a
îmbrăcat chip de om, Dumnezeu-Tatăl s-a făcut cunoscut oamenilor, iar prin
jertfa Sa, pe cruse, a dus mântuirea lor. Iisus Hristos şi-a afirmat
dumnezeirea Sa nu numai prin învăţătura Sa, ci mai ales prin faptele Sale
minunate şi prin proorocii.
Teologia creştină include implicit între alte învăţături şi
antropologia. Doctrina creştină învaţă că omul a fost creat după chipul şi
asemănarea" lui Dumnezeu (Facerea 1;27).Chipul lui Dumnezeu din fiinţa
omului îl orientează pe om spre îndumnezeire. Evanghelia lui Iisus Hristos
educe moralei o înnoire şi un progres mare. Ea ne descoperă pe semenul
nostru ca frate al nostru. Principiul şi temelia raporturilor dintre oameni este
iubirea, după pilda iubirii divine. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât
pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16).
Iisus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, a
a dat şi pilda dumnezeiască a unei vieţi de iubire, bunătate şi curăţenie
sufletească. Astfel, El devine nu numai înv ăţătorul dar şi modelul unei vieţi
morale noi, superioare, necunoscută pană atunci de nici o religie sau
filosofie şi de nici o cultură.
Izvoarele istorice privitoare la viaţa lui Iisus Hristos sunt în primul
rând scrierile vechi creştine, în frunte cu scrierile Noului Testament.
Ştirile din curse necreştine despre Iisus Hristos sunt puţine. S-a
păstrat o Epistolă a sirianului Mara, către fiul său Serapion, în limba siriană,

27
în care vorbeşte despre „înţeleptul rege" al iudeilor, care deşi a murit, el
continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o. Apoi amintim Scrisoarea
regelul Edesei Abgar V. Ukama (cel Negru 4 i.d.Hr. - 7 d.Hr.; 13-50 d.Hr.)
către Iisus Hristos şi Răspunsul Mântuitorului către Abgar 18, prin care acest
monarh îl chema pe Iisus Hristos ca să-I vindece de o boală grea dar Iisus îi
răspunde că nu poate să meargă Ia Edesa, îns ă îi va trimite un ucenic spre a-
l vindeca. Epistolele sunt păstrate de istoricul Eusebiu, în Istoria bisericească
I, 13,6-10.
Documentul numit Acta Pilati şi Epistola lui Lentulus, ambele
adresate Senatului roman, cunoscute din secolul al II I-lea, vorbesc în chip
diferit despre Iisus Hristos, care a fost condamnat, a pătimit, a murit şi
înviat. epistola lul Lentulus face o frumoasă descriere a chipului lui Iisus
Hristos; descriere după care s-au orientat, la toate popoarele creştine,
pictorii, în reproducerea chipului Lui, socotit a fi cel real.
Mărturii iudaice despre Iisus Hristos
În lucrarea sa ,Antichităţile iudaice" (XX, 9,1), scriitorul iudeu
Iosif Flaviu (37/38-100/105) aminteşte despre uciderea lui Iacob „frate al lui
Iisus Hristos"19, iar în alt loc (XVIII, 3, 3) vorbeşte despre Iisus ca învăţător
al adevărului şi făcator de minuni.
Filon şi Justus deTiberiada (secolul I) n-au scris despre Iisus
Hristos, dar rabinul Eliezer ben Hyrcan (secolul II) spunea că a cunoscut pe
discipolul Iacob al Nazarineanului Iisus. Epistola lui Benan, pe care ar fi
scris-o, pe la anul 83. d.Hr., un pretins medic egiptean, şi care vorbşte despre
Iisus, este o psălmuire a pretinsului ei descoperitor.
Scriitorii romani, care amintesc despre Iisus Hristos sau despre

18
Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan, op. cit., p. 49.
19
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca II, 23, 21-24, op. cit. , p. 75.

28
începuturile creştinismului, sunt: Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei (într-
o scrisoare către împăratul Traian: ep. X, 97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.)
şi Suetoniu (69-1411 d.Hr.).
Menţiuni despre creştini se mai găsesc la medicul Gallenus şi la
retorul Fronton, apoi la Lucian de Samosta si Cels (secolul II).
Dacă scriitorii păgâni sau cei iudei nu vorbesc mai mutt sau mai
bine despre Iisus, aceasta se datoreaze faptului că ei socoteau Creştinismul o
sectă iudaică dispreţuită sau o superstiţie orientală, iar în Iisus Hristos
vedeau un amăgitor, condamnat la moarte pe cruce de stăpânirea romană.

3. Răspândirea creştinismului în Imperiul Roman

Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe

timpul împăratului Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o “uriaşă
mulţime” care a suferit pentru credinţa creştină. La începutul secolului al ll-
lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului Traian (98-117) că mulţimea
creştinilor a cuprins “oraşele şi satele, câmpiile”. La începutul secolului al
Ill-lea se aflau nenumărate biserici creştine înfloritoare în toate provinciile
imperiului.
Convertirea Neamurilor (popoarelor păgâne din Imperiul Roman)
este opera Apostolilor, însă din lipsă de documente nu este uşor a determina
partea care revine fiecăruia. Sfântul Petru, căpetenia Colegiului
Apostolilor, încă în ziua Rusaliilor înfiinţează prima comunitate creştină în
Ierusalim, după răspândirea Apostolilor în urma uciderii Sfântului diacon
Ştefan. El mai rămâne puţin timp în Ierusalim, de unde trece în Samaria şi-şi
pune mâinile peste noii convertiţi, vizitează creştinii din Iudeea, Galilea,
Samaria, botează pe centurionul roman Corneliu şi apoi pleacă în Antiochia,

29
unde era deja o comunitate creştină fondată de Barnaba, însoţitorul Sfântului
apostol Paul, formată din păgâni şi evrei, ce-şi luară numele de “creştin”
spre a se deosebi de ceilalţi locuitori. De aici plecă la Roma, unde ajunse
între anii 41 şi 44 sub împăratul Claudiu, şi rămâne aici în mijlocul
comunităţii creştine închegată din convertiţii romani din prima predicare a
Sfântului Petru din ziua Rusaliilor în Ierusalim, din soldaţii “Cohortei italica
civium romanorum voluntariorum” rezidentă în Cezarea Palestinei, din care
făcea parte şi sutaşul Corneliu botezat de Sfântul Petru, reîntorşi la Roma 20.
Sfântul Petru activă în comunitatea creştină din Roma până în anul 51, când
un edict imperial expulză evreii din Roma, creştinii fiind consideraţi o sectă
mozaică. Comunitatea creştină din Roma primi în rândurile ei o persoană
ilustră, Pomponia Gracecina, căreia Sfântul Pavel îi trimise în anul 58
“Epistola către Romani”. În anul 63 Sfântul Petru reveni la Roma
propovăduind Evanghelia comunităţii formată dintr-o mare mulţime de
creştini, afirmă Tacit în anul 64. Atât Sfântul Petru cât şi Sfântul Pavel
muriră ca martiri în Roma în timpul incendierii oraşului de către împăratul
Nero, în anul 67, primul răstignit pe cruce cu capul în jos, la cererea sa, al
doilea tăindu-i-se capul pe via Ostia, privilegiat la această pedeapsă ca
cetăţean roman. 21
Un rol important în răspândirea creştinismului l-a jucat Sfântul
Apostol Pavel care, din prigonitor al creştinilor, în drum de la Ierusalim spre
Damasc, unde mergea să-i persecute pe creştinii de acolo, se converteşte şi
se botează. Era elevul învăţatului Gamaliel, preşedintele Sine-driului. După
încreştinare, trei ani îi petrece în Arabia, în post, rugăciune şi studiu. Revine
la Ierusalim, unde se întâlneşte cu Petru şi devine “vas ales” al neamurilor.

20
*** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 84.
21
Ibidem, p.96.

30
Face trei călătorii apostolice între anii 45-60 şi prevede aceste comunităţi cu
preoţi şi episcopi. Prima călătorie o face însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu
(anii 44-49). Vizitează Ciprul, Pergea în Pamfilia, Antiochia Pisidei,
Iconium, adică partea meridională a Asiei Mici cunoscută atunci sub numele
de Galatia romană. Revine şi participă la Ierusalim, la Conciliul apostolic
din anul 51, în care, împreună cu Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, susţine că
cei convertiţi dintre păgâni nu trebuie să ţină ritualurile iudaice, ândeosebi
circumciziunea, pentru a se boteza şi a deveni creştini. A doua călătorie o
săvârşi în anii 51-55 plecând din Antiochia, cu Barnaba, de care se despărţi,
căci acesta plecă în Cipru unde muri martirizat 22; îşi luă însoţitor pe Silas cu
care vizită comunităţile înfiinţate în prima călătorie, luându-şi apoi ca
însoţitor şi pe Timotei din Lystra, apoi trecu prin Iconium, în Antiochia
Pisidei, Frigia, Galaţia, Misia şi ajunse la Troia unde i se asocie Luca,
viitorul evanghelist. Încurajat de o viziune, trecu în Europa la Macedonia şi
Filipi, apoi la Tesalonic şi Bereea în care fondă comunităţi creştine, lăsând
în ele pe însoţitorii săi, şi plecă singur la Atena plină de filosofi, păgânism,
imoralitate şi le predică acestora, mai întâi în Agora (piaţa publică), apoi
invitat în Areopag (locul unde judecau magistraţii), propovădui Evanghelia
cu “Dumnezeul Creatorul cerului şi pământului, cu Iisus Răscumpărătorul
lumii şi Judecătorul la a doua venire a întregii omeniri”. Ascultătorii
considerară doctrina învierii absurdă, îl ironizară şi îl părăsiră, rămânându-i
ataşaţi doar Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris şi încă câţiva (Fapte,
XVII, 22). De aici trecu în Corint unde rezidă un an şi jumătate, locuind la
evreii Aquila şi Priscila sosiţi din Roma, lăsând apoi o comunitate creştină
înfloritoare, pentru a reveni în Asia Mică la Efes şi de aici iar la Ierusalim.
22
Pr. Prof. Grigorie Marcu, Sfântul Barnaba Cipriotul – apostol al eleniştilor, în „Mitropolia
Ardealului” (M.A.), VIII (1963), 1-3, p. 67

31
Deci întreaga Asie Mică, o parte din Europa (Macedonia şi Grecia) fură
evanghelizate în călătoria a doua. În a treia călătorie, anii 55-58, însoţit de
Timotei şi Tit, păgâni încreştinaţi, plecă din Antiochia la Efes doi ani, unde
lăsă o comunitate creştină înfloritoare, condusă mai târziu de Sfântul Ioan
Evanghelistul. Din Efes trecu în Macedonia, Grecia, Corint trei luni, se
reîntoarce la Ierusalim la Rusaliile anului 58. În anul 61 Sfântul Pavel sosi
arestat pentru credinţă la Roma, păzit de un soldat roman care-i permitea să
predice Evanghelia. Fu lăsat liber şi plecă în Spania, predicând şi acolo
Evanghelia. Reîntors la Roma, fu a doua oară arestat şi condamnat la moarte
cu Sfântul Petru în anul 67 d. Cr.
Ceilalţi apostoli au participat toţi la evanghelizarea neamurilor, dar
nu avem date multe despre activitatea lor. Ştim de Sfântul Iacob cel Mare,
fratele Sfântul Ioan, că a evanghelizat Iudeea şi a fost ucis cu sabia din
ordinul lui Irod Agripa în anul 42. Trupul său a fost ascuns profanării şi s-ar
afla acum, după o legendă spaniolă, în biserica principală din Compostela-
Spania, vestită încă din Evul Mediu pentru pelerinajele la locul Sfântului
Iacob. Sfântul Iacob cel Mic, fiul lui Cleopa şi al Mariei, verişoara lui Iisus,
fusese, după plecarea Sfântului Petru, şeful bisericii din Ierusalim! 23 El fu
apostolul ideo-creştinilor care-l supranumiră cel Drept şi aveau pentru el o
mare veneraţie. El le scrise o Epistolă, acum carte canonică în Noul
Testament, în care îi ândruma să îmbine credinţa cu faptele bune. Sfântul
Ioan Evanghelistul, fratele lui Iacob cel Mare, locui la început cu Sfânta
Fecioară Maria în Ierusalim, apoi trecu la Efes unde conduse biserica
fondată de Sfântul Pavel şi avu străluciţi ucenici, între care Policarp şi
Papias, cei mai cunoscuţi. Despre ceilalţi Apostoli avem date numai din

23
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (manual pentru Seminariile
teologice), Galaţi, 1996, p. 276

32
tradiţiile Bisericilor: Matei a evanghelizat în Persia, Andrei în Scythia din
nordul Mării Negre şi probabil Dobrogea de azi, în Tracia, şi a fost răstignit
la Patras în Ahaia-Grecia, Sfântul Iuda Tadeul a evanghelizat în Siria,
Mesopotamia şi Persia, Sfântul Bartolomeu în Arabia meridională, Sfântul
Simon în Mesopotamia şi Idumeea, Sfântul Toma în Indiile orientale
(Kerala), Sfântul Filip în Asia de Sus şi Frigia, Sfântul Matias în Etiopia.
Subliniem că toţi Apostolii au avut moarte de martiri. 24
În anul 51 d. Cr. se ţinu la Ierusalim primul Conciliu Apostolic în
care s-au dezbătut unele probleme privitoare la primirea păgânilor în sânul
Bisericii creştine şi, ândeosebi, dacă trebuie, sau nu, să fie tăiaţi împrejur şi
alte obiceiuri iudaice. Prima adunare plenară a Bisericii învăţătoare, sub
conducerea Sfântului Petru, a hotărât că nu este necesară tăierea împrejur a
păgânilor care se încreştinează.
În anul 62 a fost ucis Sfântul Iacob cel Mic, din porunca
arhiereului Ananas II Fiul care, după ce l-a adus în faţa Sinedriului şi l-a
învinuit că a călcat Legea, l-a silit să se urce pe aripa templului din Ierusalim
ca glasul lui să-l audă tot poporul. De acolo fu aruncat, dar nu muri, numai
după ce fu lovit cu un ciomag de piuar. Avea 96 de ani.

4. Organizarea bisericii primare

Biserica. Comunitatea creştină întemeiată de Mântuitorul Iisus

Hristos şi organizată de Sfinţii Apostoli, s-a numit, înca de la început
-Έκκλήσιά- Biserica; sau mai exact Έκκλήσιά τοΰ Θεοΰ, τοΰ Χριστοΰ -
Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos (Fapte 2, 47; 5,11; 8,3).
„Ecclesia” are un îndoit sens: acela de comunitate locală precum şi cel de

24
Prof. Ioan Rămureanu, Istoria ..., op. cit., p. 302.

33
totalul comunităţilor.
Sub aspectul exterior, Biserica creşină are unele asemănări cu alte
comunităţi religioase, dar în esenţa şi spiritul ei, ea este un fenomen şi un
organism cu totul nou.
Când Sfinţii Apostoli au trecut la organizarea şi dezvoltarea vieţii
Bisericii creştine, ei cunoşteau fără îndoială bine gândul Mântuitorului, care
este „capul” acesteia. Prin misiunea ce le-a fost încredinţată şi prin
făgăduinţa că Hristos va fi permanent cu ei, (Matei 28,19), Apostolii
înfăptuiau ideea şi porunca Învăţătorului lor. Este de neconceput ca ei să
pună bazele organizării Bisericii fără ca acest fapt să fie voit de Iisus
Hristos, întemeietorul Bisericii.
În calitatea sa de comunitate creştină şi de aşezământ al mântuirii,
Biserica trebuia să fiinţeze, să aibă membrii, conducere, norme şi viaţă
proprie. Pe acestea le-a primit Biserica de la Sfinţii Apostoli, dintru început,
urmând a se dezvolta odată cu însăşi dezvoltarea vieţii sale în istorie.
Faptele Apostolilor şi epistolele pauline ne arată cum lua naştere o
comunitate creştină sau o Biserică. Pe lângă Apostoli, predicau şi
colaboratorii lor preoţii, diaconii şi alţi misionari, numiţi şi ei apostoli sau
evanghelişti.
Uneori se asculta predica unui apostol de către mai multe grupuri
de creştini, care la rândul lor duceau cuvântul creştin în altă parte. Pe această
cale s-au format comunităţile creştine din Antiohia, Damasc, Roma şi altele.
De pildă, comunitatea creştină sau Biserica din Roma era destul de mare,
atunci când Sfântul Apostol Pavel îi scrie, înainte de a fi mers vreun apostol
acolo25.

25
Andrew Louth, Originile tradiţiei mistice creştine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, Editura
Deisis, Sibiu, 2002, p. 77.

34
 Organizarea Bisericii. Comunitatea creştină din Ierusalim era
grupată în jurul Apostolilor care o conduceau. Ea avea forma şi norma ei de
viaţă nouă, conform învăţaturilor lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos şi puse
în aplicare de Apostoli şi ucenicii acestora.
După plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducătorul Bisericii,
creştine din Ierusalim a fost Iacob „fratele Domnului", care se bucura de o
mare autoritate spirituală.
Pe lângă Apostoli şi Iacob cel Mic, în Faptele Apostolilor sunt
amintiţi şi „presbiterii", care aveau un rol însemnat în viaţa comunităţii
creştine primare. Presbiterii formau, prin analogie cu „bătrânii" poporului
iudeu, o categorie de creştini respectaţi pentru vârsta, înţelepciunea şi
credinţa lor. Diaconii ajutau la slujbele religioase, la mesele agapice şi la
propovăduire.
După modelul comunităţii creştine din Ierusalim erau organizate şi
celelalte comunităţi creştine. Conducătorii lor erau Apostolii fondatori. Ei nu
aveau reşedinţa într-o comunitate, ci vizitau toate comunităţile şi le
supravegheau prin ucenici destoinici şi devotaţi misiunii lor. Presbiterii-
episcopi şi diaconii asigurau şi axercitau conducerea locală a comunităţii
creştine respective. Pe lângă slujirea la mese, diaconii aveau de îndeplinit
slujba cuvântului, predicând şi botezând. Caracterul sacerdotal al diaconiei
este confirmat de textul din Fapte 6,6, care spune că pe diaconi „i-au pus
înaintea Apostolilor şi rugându-se şi-au pus mâinile peste el". După
exemplul comunităţii din Ierusalim, fiecare Biserică (comunitate) creştină a
avut diaconi pentru trebuinţele slujirii.26
Prin noţiunea de presbiteri erau desemnaţi ceilalţi slujitori ai

26
Pr. Prof. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică, în „Studii teologice”,
XLIII(1991), nr. 4, p. 3

35
comunităţilor creştine primare, şi anume: preoţii şi episcopii. Presbiterii erau
şi ei slujitori hirotoniţi de Apostoli, iar după Apostoli de episcopi. Pe
presbiterii-preoţi îi învăţa Sfântul Apostol Petru să păstorească turma,
făcându-se pildă pentru ea (I Petru 5,1-3).
Episcopul era presbiterul cel mai de seamă din fruntea comunităţii.
Din epistolele „pastorale" scrise de Sfântul Apostol Pavel, aflăm că
episcopatul, numit anume aşa, este o demnitate mai mare decât cea
preoţească. Timotei şi Tit erau numiţi episcopi în acest sens. Putem spune că
încă înainte de sfârşitul perioadei apostolice, numele de preot şi de episcop
primesc sensul cunoscut mai tărziu.
Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, şi ucenic apostolic,
arată, spre sfârşitul secolului I că, cele trei categorii de slujitori erau bine
diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca cinste.27 De asemenea Sfântul Clement
Romanul (91-100) în prima sa Epistolă către Corinteni, (scrisă către anii 96-
98), aminteşte cele trei trepte ale Ierarhiei creştine: episcopi, preoţi şi
diaconi, pe care îi compară cu arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului
Testament.
Din scrierile Noului Testament, precum şi din cele imediat
următoare (cum este Invăţătura celor 12 Apostoli (Διδαχη), aflăm că
episcopii, preoţii şi diaconii aveau grijă de săvârşirea cultului, predicarea
cuvântului, administrarea bunurilor comunităţii, opera caritativă, aplicarea
moralei şi impunerea disciplinei creştine. Pe lângă cele trei trepte ierarhice -
episcop, preot şi diacon, - în Biserica primară exista şi o altă categorie de
slujitori ai cuvântului, - harismaticii - care aveau un însemnat rol în viaţa
Bisericii apostolice.
Harismaticii (pnevmaticii) erau creştini înzestraţi de Dumnezeu cu
27
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola.....op. cit., p. 94.

36
diferite daruri şi puteri numite harisme (χαρισματα). Deşi nu erau aleşi de
comunitate şi nici rânduiţi prin hirotonie, harismaticii aveau o mare cinste
pentru harul lor, având dreptul la daruri din partea creştinilor. Sfântul
Apostol Pavel, numeşte o parte din numărul acestor harismatici (I Corinteni
12, 28-30). Dintre aceştia mai însemnaţi erau Apostolii, apoi proorocii, după
care urmau învăţătorii (didascălii).
Harismele erau un dar supranatural special dat Bisericii creştine
primare pentru creşterea şi consolidarea ei. Ele făceau o puternică impresie
asupra credincioşilor şi chiar a necredincioşilor. Odată cu trecerea timpului,
după perioada apostolică, harismele au început să se stingă treptat.
Didascălii au devenit mai târziu profesori creştini care învăţau pe alţii în
şcoli sau în particular învăţătura de credinţă creştină.
Raporturile Bisericii Primare cu iudaismul reprezintă una dintre
problemele fundamentale ale acesteia. Creştinismul, ca religie spiritual,
liberă şi universală a fost pregătit de Vechiul Testament. El a apărut în
Iudeea şi era predicat mai întâi iudeilor. În comunitatea creştină din
Ierusalim, primii creştini mergeau şi se rugau la templu şi respectau totodată
şi Legea mozaică. Iudaizanţii cereau ca şi creştinii recrutaţi dintre păgâni să
respecte Legea mozaică, dar Sfântul Apostol Pavel a apărat cu hotărâre
„libertatea" Evangheliei împotriva „fraţilor mincinoşi" care puneau Legea
mozaică mai presus de Evanghelie. Sinodul apostolic din anul 50 a adus
lumină şi mângâiere în conflictul dintre creştinii proveniţi dintre iudei şi cei
proveniţi dintre greco-romani.
Evenimentele istorice, în succesiunea lor au lămurit situaţia,
separându-se astfel tot mai mult creştinismul de iudaism. După căderea
Ierusalimului şi dărâmarea templului (la anul 70), la Ierusalim se infiripă o
nouă comunitate creştină în care elementul iudaizant nu mai avea putere,

37
întrucât majoritatea credincioşilor erau convertiţi dintre “neamuri".
Căderea Ierusalimului (în august 70 d.Hr.) marchează încheierea
perioadei apostolice. în timpul războiului iudaic (66-70) au murit aproape un
milion de evrei, iar prizonieri au fost luaţi vreo sută de mii. Odată cu
distrugerea cetăţii Ierusalimului a fost distrus şi templul iudaic.
Distrugerea templului iudaic de la Ierusalim, este considerat un
eveniment religios şi istoric important, întrucât din acest moment
creşinismul se separă definitiv de iudaism.
Iudeo-creştinii se asimilează cu ceilalţi creştini. Odată cu
distrugerea templului din Ierusalim au incetat şi jertfele sângeroase.
Conducerea spirituală a iudaismului a fost preluată de şcolile rabinice din
Babilon şi Tiberias.
Întrucât războiul iudaic a avut un caracter mesianic, creştinii evrei
nu s-au solidarizat cu conaţionalii lor, ci au părăsit Ierusalimul.
După războiul iudaic, la Ierusalim au început să se ridice temple
păgâne, interzicându-se stabilirea iudeilor acolo. În oraşul recontruit s-a
format o comunitate creştină din păgânii convertiţi.: Pentru câteva secole,
Cezareea devine metropola creştină a Palestinei.

5. Cultul şi viaţa creştină în perioada apostolică

a) Cultul creştin.
1. La Ierusalim, comunitatea creştină, înfiinţată de Sfinţii Apostoli
în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), a continuat să trăiască în sânul poporului
iudeu, stabilindu-şi de la început un cult şi o viaţă proprie, prin care se
deosebea de restul poporului.
Viaţa cea nouă creştină avea ca punct central „frângerea pâinii"

38
(Fapte 2;42) sau „Cina domnească" (I Cor. 11, 20), care avea caracter de
taină sau de jertfă curată. Frângerea pâinii era însoţită de învăţătura
Apostolilor şi de rugăciuni.
La început creştinii se adunau pentru săvârşirea cultului în case
particulare (cum era, spre exemplu, casa Mariei, mama lui Ioan Marcu). Cu
frângerea pâinii (Euharistia) era unită şi masa comună, numită „agapă", care
întreţinea sentimentul dragostei creştine. Cultul se săvârşea, în general,
seara, când credincioşii erau mai liberi şi când erau mai feriţi, prin
întunericul nopţii, de iscoadele prigonitorilor.28
2. În afara Ierusalimului, creştinii nu mai îndeplineau şi practicile
cultului iudaic, întrucât erau alungaţi din sinagogi şi nevoid să se organizeze
în comunităţi aparte, care nu mai aveau nici o legătură cu sinagogile.
Cultul creştin primar a păstrat şi unele forme din cultul sinagogii:
citiri din Vechiul Testament, cântarea unor psalmi, rostirea unor rugăciuni şi
cuvântări. Comunităţile creştine din afara Ierusalimului erau prezidate de
către un apostol, dacă era prezent, sau de către întâistătătorii comunităţii,
care erau episcopi.
După „frângerea pâinii" şi „agapa frăţească, cuvântul sau predica
se prelungea până noaptea târziu (Fapte 20,7-12). Adunarea credincioşilor şi
savârşirea cultului aveau loc „în ziua întâi a săptămânii` (fapte 20,7), care
este ziua Domnului, Duminica. Prin separarea de sinagogă se părăsea şi
sabatul iudaic. Rugăciunile rostite de primii creştini erau de regulă
improvizate şi potrivite cu momentul şi cu scopul lor. În general, rugăciunea
prezenta o mare importanţă pentru viaţa şi cultul creştinilor. Ea era caldă,
stăruitoare, din adâncul sufletului şi cu o profundă dragoste creştină.

28
Pr. Prof. Ion Ionescu, Problema organizării cultului creştin ortodox şi a ierarhiei bisericeşti pe
teritoriul României până în secolele IX-X, în „Studii teologice”, XLIII(1991), nr. 3, p. 114

39
Rugăciunea dădea Bisericii creştine un caracter cretin şi social.29
Cea mai obişnuită rugăciune comună era „Tatăl nostru"
(Rugaciunea Domnească), care se rostea de cel puţin trei ori pe zi.
Pentru o mai rodnică activitate misionară, cultul creştin era însoţit
uneori şi de manifestări cu caracter hariamatic.
Botezul este poarta de intrare în creştinism, după o pregătire, care
la început se reducea la ascultarea unei predici. Botezul creştin se deosebea
de cel iudaic, întrucât el este mai mutt decât un rit sau un simbol şi are
caracterul de Taină, care aduce iertarea păcatebr şi transmitea harul
dumnezeiesc. Botezul creştin este baia naşterii din nou prin Înnoirea Duhului
Sfânt (Tit 3,5). El este „naşterea din apă şi Duh", cerută de Mântuitorul ca
esenţială condiţie pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3,5).
Botezul se putea săvârşi şi de diaconi. Nu avem o formulă de mărturisire a
credinţei din vremea Apostolilor. Simbolul numit apostolic, cunoscut în
secolul al II-lea are la bază o mărturisire de credinţă obişnuită din perioada
apostolică. El era scurt.
Înainte de sfâşitul secolului I, Botezul începe să fie precedat de o
pregătire mai îndelungată a celor ce aveau să-I primească.
Învăţătura celor 12 Apostoli este socotită în prima ei parte un
catehism, care cuprinde învăţături morale, ce trebuie predicate de creştini.
Din cuprinsul ei aflăm că, înainte de Botez, catehumenul postea o zi sau
două. De asemenea, postea şi cel care săvârşea Taina Botezului. Botezul se
făcea, de regulă în apă curgătoare, dar el se putea săvârşi în orice apă. Dacă
nu era suficientă apă pentru cufundare, botezarea se făcea şi prin turnare.
Botezul se făcea în numele Sfintei Treimi. După botezare urma „punerea
mâinilor". Ea se săvârşeaea la început numai de Apostoli. Punerea mâinilor,
29
Ibidem, p. 115.

40
cu post şi cu rugăciune se săvârşea şi pentru alte acţiuni de consacrare, nu
numai pentru hirotonia clericilor. De pildă, la Antiohia, „profeţii şi dascălii"
şi-au pus mâinile pe Barnaba şi pe Saul, înainte de a pleca în prima călătorie
misionară (Fapte, 13, 2-3).30
Hirotonia slujitorilor Bisericii primare se făcea prin rugăciuni şi
punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli (Fapte 6,5; 14,23), precedate de
post. După perioada apostolică, hirotoniile au fost făcute de episcopii aşezaţi
de apostoli în fruntea unor comunităţi nou intemeiate, asigurându-se astfel
succesiunea apostolică până astăzi.
Postul era legat de actele de cult încă din vremea Sfinţilor
Apostoli. Încă înainte de sfârşitul secolului I se postea în zilele de miercuri şi
vineri, deosebite de zilele de post ale iudeilor (luni şi joi). În zilele de post,
probabil creştinii se adunau şi pentru cult, obicei întâlnit mai târziu (in
secolul III) în unele Biserici (ex. Cartagina).
Sărbători. Ziua întâi a săptămânii iudaice, ca zi de adunare şi de
cult creştin, numită şi "ziua Domnului" (Fapte 20,7) era serbată de primii
creştini prin săvârşirea Sfintei Euharistii. Sfântul Ignatie al Antiohiei numea
Duminica ziua în care a răsărit viaţa noastră, adică a înviat Hristos. Iudeo-
creştinii serbau la început şi sărbătorile iudaice. Astfel, ei prăznuiau Paştile
şi Cincizecimea iudaică, dar cu semnificaţia lor creştină: Învierea Domnului
şi Pogorârea Sfântulul Duh.
Se pare că începând din secolul al III-lea se serba în Răsărit, la 6
ianuarie Epifania, numită şi Theofania pentru pomenirea naşterii şi botezului
Mântuitorului şi a descoperirii Sale dumnezeieşti în apele Iordanului,
sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica Romei. Separarea sărbătoririi
Naşterii Domnului de cea a Botezului s-a produs pentru prima dată la
30
Ibidem, p. 118.

41
Antiohia (în jurul anului 377), apoi la Constantinopol (în anul 379), când
Sfântul Grigorie de Nazians a ţinut celebra sa predică festivă: “Hristos se
naşte, măriţi-L!" Naşterea Domnului sau Crăciunul, sărbătorit la 25
decembrie în fiecare an, a înlocuit sărbătoarea păgâne a solstiţiului de iarnă.
Hristos, „Soarele dreptăţii", a adus lumii „răsăritul cel de sus", învingând
păgânismul greco-roman.
b) Viaţa creştină, care este strâns legată de credinţa şi cultul
primilor creştini, era centrul de manifestare al creştinismului. Creştinii
realizau o viaţă nomală de o frumuseţe necunoscută pâne atunci. Ei trăiau în
dragoste, în pace, în cumpătare şi se ajutau la cele bune. Biserica creştină era
„trupul lui Hristos" iar creştinii erau "mădularele" Lui. (I Cor. 3,16).
Creştinismul aprecia şi recomanda tuturor cinstea, corectitudinea şi o
continuă activitate. Pentru dobândirea celor sufleteşti dar şi a celor necesare
pentru întreţinerea vieţii. Ţinuta, morală şi duhovnicească a primilor creştini
erau excepţionale. Ei sunt pentru lume ceea ce este sufletut pentru trup.
Uneori existau şi anumite umbre în noua comunitate creştină. Unii
alunecau uneori în păcate şi slăbiciuni, care ţineau de firea omenească.
Biserica intervenea pentru cercetarea şi îndreptarea păcătoşilor. O disciplină
bisericească s-a impus dintru început şi ea a servit la menţinerea nivelului
moral al comunităţilor. Pentru supravegherea şi îndreptarea vieţii morale,
Biserica primară evea la îndemână mărturisirea păcatelor. Prin pocăinţă şi
îndreptare, păcătoşii se reabilitau şi puteau se rămână în sânul Bisericii.
Pentru marea majoritate a credincioşilor, Creştinismul era o vrednicie şi o
cinste, care trebuia păstrată şi meritată.

42
 II. PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR

Răspândirea creştinismului a întâmpinat de la început unele piedici

şi greutăţi. De pildă, la Ierusalim, Apostolii au suferit arestări, ameninţări,
închisoare şi bătăi din partea Sinedriului, care le-a interzis să mai vorbească
despre Iisus Hristos. În afara Palestinei, creştinismul a fost combătut de
iudeii care porneau cu prigoane asupra creştinilor (Fapte 13,45-50;
14;19,17,5-8,13). Chiar Sfântul Apostol Pavel a avut mult de suterit din
partea lor, fiind de câteva ori în primejdie de moarte (II Corinteni 11,23-27).
Cauzele principale ale prigonirii creştinilor de către iudei au fost:
îndepărtarea creştinilor de sinagogă, în diaspora; despărţirea lor de iudeii
angajaţi în războiul iudaic, ferirea lor de agitaţia iudaizanţilor, neparticiparea
creştinilor la cultul mozaic, etc. Ura iudeilor faţă de creştini s-a concretizat
fie prin persecuţii sângeroase (ca uciderea lui Iacob cel Mic "fratele
Domnului"), fie prin calomnii la adresa lui Iisus Hristos sau prin acuzaţii
împotriva creştinilor.31
Creştinii au fost persecutaţi şi de către păgâni (Fapte 16, 19-40),
dar mai ales de catre autoritatea romană. Persecuţiile îndurate de creştini din
partea mulţimii păgâne şi a autorităţilor romane au fost mult mai grele şi de
lungă durată, punând în primejdie chiar Biserica creştină. Cele mai grele
persecuţii şi cele mai sângeroase au început sub împăratul Nero (54-68) şi au
durs până la începutul secolului al IV lea, când împăratul Constantin cel
Mare (306-337) le-a pus capăt prin edictul de la Mediolan (Milano) din
31
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. I, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 22.

43
ianuarie 313. Persecuţiile s-au numit după numele împăraţilor persecutori. În
tot timpul celor două secole şi jumătate de persecuţii, Creştinismul a fost
socotit religio illicita. Au fost şi unii împăraţi care au tolerat creştinismul
(ex. Gallienus, 260-268).
Cauzele generale ale persecuţiilor au fost de mai multe feluri:
1. Cauze religioase. Între creştinism (care era o religie nouă,
monoteistă, morală şi absolută) şi păgânism (care era o religie veche,
politeistă, idolatră şi decăzută) era un contrast evident şi esenţial. Păgânii nu
înţelegeau noua religie (creştină) fără temple, fără idoli sau zei şi fără jertfe
sângeroase. Romanii vedeau în creştinism o „superstiţie nouă şi
răufăcătoare".32
Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii, învierea morţilor şi a
cultului, au determinat unele răstălmăciri şi acuzaţii la adresa creştinilor.
Orice calamitate ce se abătea asupra Imperiului roman, (ea) era atribuită
creştinilor, care prin modul lor de viaţă “mâniau pe zei" (Tertulian,
Apologeticum, XL, 2-3).
2. Cauze politice. Strânsa legătură, dintre religie, stat şi viaţă
publică scotea mult în evidenţă contrastul dintre creştinism şi păgânism.
Obligaţiile religioase deveneau adevărate datorii civice, mai ales pentru
funcţionari şi militari.
Păgânii vedeau, adesea, în creştini nişte duşmani ai statului, pentru
ca aceştia jigneau pe zei şi atrăgeau astfel asupra statului tot felul de
nenorociri.
Nu numai poporul de rând, dar şi conducătorii politici şi religioşi
ai timpului, vedeau în general, în Creştinism o religie funestă pentru stat,
32
P. F. Justin Moisescu, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Ierarhia bisericească în epoca
apostolică, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1955, p.
11.

44
pentru societate şi cultură. Se admitea ca noua religie (creştină) să fie
practicată doar în particular, dar cu respectarea publică a cultului păgân.
Răspândirea creştinismului în lumea greco-latină îi neliniştea pe împăraţii
romani, creştinii fiind socotiţi un pericol public. De asemenea, critica aspră
pe care creştinismul o făcea păgânismului, (socotind-o rătăcire, înşelăciune a
demonilor, corupţie), întărâtă şi mai mutt pe păgâni.
Cultul împăratului a fost una dintre cele mai de seamă cauze ale
persecuţiilor împotriva creştinilor. Refuzul creştinilor de a participa la cultul
împăratului era socotit o mare ofensă la adresa majestăţii imperiale.
3. Cauze moral-sociale. Prejudecăţile şi ura manifestate de păgâni
în relaţiile lor cu creştinii au luat forme curioase şi periculoase şi anume:
zvonuri necontrolate, calomnii absurde, care căutau să compromită pe
creştini şi să-i facă odioşi în faţa societăţii.
Clasele dominante vedeau în creştini nişte indivizi vulgari pe care-
i dispreţuiau, pentru că se recrutau mai mult din clasele modeste.
Creştinismul era, deci, socotit o religie a sclavilor, ignoranţilor şi a
oamenilor inferiori. Nu numai în societate, dar şi în familie, raporturile
dintre creştini şi păgâni s-au schimbat datorită unor nemulţumiri, imputări
sau discuţii jignitoare. Creştinii erau urâţi de păgâni şi erau socotiţi
periculoşi, nebuni, conspiratori şi chiar trădători. Prin urmare ei erau socotiţi
duşmani publici foarte periculoşi. Unii împăraţi sau guvernatori cedau în faţa
presiunilor mulţimii păgâne şi îi persecutau pe creştini.
4. Legislaţia şi procedura de judecată. Pentru a fi acceptate în
Imperiul roman, cultele straine trebuiau să fie îngăduite prin lege. Până la
Constantin cel Mare (306-337), creştinismul a fost ţinut în afara legii. El
putea fi urmărit pe baza unor legi care interziceau cultele straine (ex. Legea
celor 12 table) şi pedepseau magia.

45
 În afară de legile existente, în care putea fi încadrat delictul de a fi
creştin, s-au dat şi legi speciale privitoare la persecutarea creştinilor.
În judecarea creştinilor putea fi urmată procedura procesului de
crimă, cu pedepse capitale, fie procedura reprimării delictelor, mai ales cele
referitoare la tulburarea ordinei publice.
Potrivit mărturiilor unor apologeţi şi istorici (Tertulian, Supliciu
Sever), se crede ca încă din timpul lui Nero (anul 64), creştinii au fost puşi în
afara legii, până în anul 313, când Constantin cel Mare le-a acordat deplina
libertate prin Edictul de la Mediolan33. La Roma, creştinii erau judecaţi de
prefectul cetăţii, iar în provincii, de către guvernatori.
5. Pedepsele erau diferite, aplicate conform stării sociale a
creştinilor. Creştinii de viţă nobilă erau deportaţi, iar cei de jos erau
decapitaţi; în ambele cazuri, însă, li se confiscau şi averile. Pedepsele
capitale erau: pierderea libertăţii, a drepturilor civile sau chiar moartea.
Moartea creştinilor putea surveni fie prin decapitare, fie prin ardere sau
răstignire. Uneori creştinii erau aruncaţi la fiare sau erau ucişi în luptele cu
gladiatorii.
Înainte de judecată, creştinii erau închişi, iar uneori erau legaţi în
lanţuri. Adeseori, creştinii mureau în închisori fie de asfixiere, fie de foame
sau de sete. Unii creştini erau prinşi în butuci de lemn.
Pentru a fi siliţi să se lepede de credinţă, creştinii erau torturaţi în
timpul judecării, fie prin flagelare sau bătăi cu vergi, fie prin arderea cu
fierul roşu sau cu torţe sau prin turnarea de plumb topit pe spate, prin
sugrumare, sfărâmarea picioarelor spânzurarea cu capul în jos, înnecarea,
tăierea limbii, a nasului, a urechilor, scoaterea ochilor, arderea pe cruce şi
multe altele. Sub împăratul Diocleţian (284/285-305) şi urmaşii lui, torturile
33
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit. , p. 76.

46
la care erau supuşi creştinii, erau şi mai grele.34
III. MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL II - LEA

1. SF. POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI( † 23 februarie 155)

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei,

a suferit martiriul pentru Hristos într-o
sâmbătă, 23 februarie 155, în timpul
împăratului Antonin Pius (138-161). Actul
său martiric, păstrat sub formă de Scrisoare a
Bisericii din Smirna către Biserica lui
Dumnezeu care se afla în Philomaelium şi
către toate comunităţile din tot locul ale
Bisericii universale, prezintă un interes istoric
excepţional, deoarece este primul act martiric care ni s-a păstrat în limba
greacă, în forma lui originală, care a creat genul literar creştin al
Actelor martirice. Philomaelium era un orăşel din provincia Fri gi a,
situat la frontiera cu provincia Licaonia.
P oli carp era episcop la Smirna din anul 106, cum aflăm din
Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie, episcopul Antiohiei, care în
drum spre Roma, unde a suferit martiriul în 107, a fost oaspetele său,
iar după plecare, i-a trimis o scrisoare din oraşul Troia.35
Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului (202), în Galia din 177,
născut la Smirna în 115, a cunoscut pe episcopul Policarp din copilarie şi
34
Pr. Prof. Ioan G. Coman, "De la Dunăre la mare", Editura Arhiepiscopiei Tomisului si a Dunării de
Jos, Galaţi, 1979, p. 63
35
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici, colecţia
PSB, traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 44.

47
ne-a lăsat în Scrisoarea către Florinus, trimisă acestuia în 186, informaţii
dîntre cele mai preţioase, din care aflăm că Sfântul Policarp a cunoscut şi
s-a întreţinut cu Sfântul Ioan Evanghelistul la Efes şi cu alţii care vazu-
seră pe Domnul Hristos.
«Am auzit pe Policarp, îi scrie Sfântul Irineu lui Florinus, cum
istorisea el despre relaţiile sale cu Ioan (Evanghelistul) şi cu ceilalţi
care văzuseră pe Domnul, cum îşi amintea e1 cuvintele lor şi unele fapte
pe care le auzise de la ei despre Domnul, despre minunile Sale şi
învăţătura Sa; cum Policarp, dupa ce a primit toate acestea de la
martorii oculari ai vieţii Cuvântului (I In. 1, 1-2) a învîţat acestea
toate potrivit Scripturilor...»36.
Această relatare este confirmată de Sfântul Irineu al
Lugdunului şi în lucrarea sa Contra Haereses, în care se exprimă astfel :
«Policarp nu numai că a fost instruit de Apostoli şi s-a întreţinut cu
mulţi din cei ce văzuseră pe Domnul, ci a fost pus de Apostoli episcop
în Asia, în Biserica din Smirna; noi înşine l-am văzut în copilaria
noastra... ; el a propovăduit totdeauna acele învăţături pe care le predă
Biserica de la Apostoli şi numai acestea sunt adevărate»37.
În anul 154, sau cel mai târziu la începutul anului 155,
Sfântul Policarp a făcut o vizită la Roma, pentru a ajunge cu papa
Anicet (154-166) la o înţelegere cu privire la data serbării Paştelui.
Creştinii din Palestina, Siria, Mesopotamia, Cilicia şi din provinciile
Asiei Mici, urmând tradiţia Sfântului Ioan, sărbătoreau «Paştele Crucii» -
la 14 nisan (aprilie), odată cu iudeii, fapt pentru care erau numiţi

36
Tertulian, Scrisoarea către Florinus, traducere, introducere şi note de prof. Dr. Remus Rus, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 43.
37
Sfântul Irineu de Lugdunum, Contra Haereses, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 12.

48
«quartodecimani», tradiţie pe care o păstra şi Sfântul Policarp, iar cei de la
Roma, din Alexandria şi din provinciile apusene ale Imperiului roman
sărbătoreau Paştile în duminica imediată după Vinerea Patimilor, numit
«Paştile învierii». Înţelegerea nu s-a putut realiza, dar cei doi conducători
ai Bisericii s-au despărţit în pace.
La câtva timp după sosirea sa de la Roma, Sfântul Policarp a
suferit martiriul, fiind ars pe rug în circul din Smirna, în Sâmbăta cea
mare, 23 februarie 155, cu ocazia sărbătorilor organizate de asiarhul Filip,
guvernatorul Asiei proconsulare.
Ecoul evenimentelor tragice din Filadelfia şi Smirna a început
să se răspândească în provinciile şi oraşele din jur, iar Biserica din
Philomaelium, din Frigia, a cerut informaţii.
Creştinii din Philomaelium doreau o istorisire a martiriului
Sfântului Policarp pe care s-o citească în Biserica lor şi s-o facă
cunoscută apoi şi altor Biserici din lume.
Din martiriul Sfântului Policarp, aflăm unele informaţii istorice
interesante.
Au suferit martiriul în acest timp, în oraşele Filadelfia şi Smirna,
din Asia proconsulară 12 martiri, dar unul singur, un frigian numit
Quintus, a avut slăbiciunea să apostasieze de la credinţă, denunţându-se
proconsulului de bună voie. Un altul, Germanicus, a rezistat cu tărie, fiind
dat fiarelor sălbatice.
Sentimentele mulţimii faţă de creştini erau împărţite. Unii
spectatori simţeau compătimire pentru creştini, socotindu-i oameni
nevinovaţi, care nu făcuseră nimic rău contra legilor romane, dar alţii, cei
mai mulţi, înfuriaţi de curajul creştinilor, strigau : “La moarte cu ateii
(nelegiuiţii)! Să fie căutat Policarp!” Creştinii erau numiţi de păgâni

49
“căţei”, pentru că ei adorau un Dumnezeu nevăzut şi spiritual şi nu se
închinau ca păgânii statuilor văzute ale zeilor, în care cei de rând credeau
că locuieşte puterea lor.
Sfătuit de creştinii din jurul său, Sfântul Policarp s-a retras într-o
căsuţă de ţară din apropierea oraşului Smirna, unde a fost arestat de
soldaţi şi adus de irinarhul Irod, adică de şeful poliţiei, şi de Nichita, tatăl
acestuia, în piaţa din Smirna, în faţa proconsulului L. Statius Quadratus,
care a încercat să-l convingă să renege pe Hristos în faţa mulţimii.
Iar Sfântul Policarp a răspuns : «De optzeci şi şase de ani Îi
servesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu,
Cel ce m-a mântuit ?».38
În faţa mulţimii adunate în stadionul din Smirna, Sfântul
Policarp a mărturisit că este creştin. Proconsulul a voit să-l condamne la
fiare, dar, cum jocurile cu fiarele se terminaseră, spectatorii înfuriaţi au
început să strige ca Policarp să fie ars îndată de viu.
Mulţimea păgânilor şi iudeilor a pregătit îndată rugul din
vreascuri, lemne şi scânduri, aduse din prăvălii şi de la băi.
Sfântul Policarp a refuzat să fie legat sau pironit pe lemn şi, după o
rugăciune fierbinte către atotputernicul Dumnezeu, una dîntre cele mai
frumoase şi vechi rugăciuni care ni s-a păstrat, s-a adus « jertfă de ardere
bine plăcută lui Dumnezeu».
Un confector (lăncier) i-a străpuns trupul cu pumnalul. Creştinii au
voit să scoată trupul lui din foc, dar, la instigaţia iudeilor, păgânii au
intervenit pe lângă Nichita, tatăl irinarhului Irod, să roage pe proconsulul
Statius Quadratus ca să nu-l dea «ca nu cumva, creştinii părăsind pe cel
răstignit (pe Hristos), să înceapă să se închine acestuia ...Ei nu înţeleg
38
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice..op. cit. , p. 24.

50
ca noi nici pe Hristos nu-L vom putea părăsi vreodată ...şi nici să ne
închinăm altuia. Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui
Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii
Domnului»39. Este cel mai vechi text, din care putem cunoaşte cum a
luat naştere şi ce semnificaţie are cultul martirilor şi Sfinţilor, în Biserica
creştină. Tot din acest document, aflăm cum a luat naştere şi cultul
moaştelor, deoarece, după ce creştinii au adunat din foc osemintele Sfântului
Policarp şi le-au aşezat la locul cuvenit, autorul textului se exprimă
astfel: «Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie
şi veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca ziua naşterii».
Martiriul Sfântului Policarp este important şi pentru faptul că textul
foloseşte termenul de Biserică universală de trei ori, după ce pentru prima
oară l-a folosit Sfântul Ignatie al Antiohiei († 107), în Epistola către
Smirneni VIII, 1. Ca şi Sfântul Ignatie, autorul textului Martiriului
Sfântului Policarp, înţelege prin Biserică universală, Biserica cea
adevărată, răspândită peste tot pamântul locuit, singura care păstrează
adevărata credinţă a Domnului Hristos, opusă grupărilor eretice, care
răstălmăcesc şi falsifică învăţătura Sa.
Scrisoarea creştinilor din Smirna către creştinii din
Philomaelium aminteşte tuturor Bisericilor şi creştinilor din lume că
«Policarp, asemenea Domnului (Hristos), a aşteptat ca să fie dat morţii,
pentru ca şi noi să devenim imitatorii lui, nu căutând numai cele ale
noastre, ci şi cele ale aproapelui».
Ideea centrală a Martiriului Sfântului Policarp este o paralelă
între martiriul său şi suferinţele lui Hristos pe cruce pentru mântuirea
neamului omenesc.
39
Ibidem, p. 26.

51
 Autorul şi timpul compunerii Martiriului Sfântului Policarp
Referitor la autor, H. Delehaye afirmă ca Biserica din Smirna,
pentru a răspunde dorinţei Bisericii din Philomaelium de a cunoaşte mai
amănunţit cele întâmplate cu Sfântul Policarp, a îndemnat pe creştinul
Marcianus, să compună istorisirea sub forma unei Scrisori, pe care a
trimis-o Bisericii din Philomaelium, cu rugămintea de a trimite şi altor
Biserici, scrisoare copiată apoi de Evarestos 40.
Din capitolul XXII al Scrisorii, aflăm că «acestea le-a copiat
Gaius, după Irineu († 202), un ucenic al lui Policarp, cel ce a petrecut
împreună cu Irineu. Iar eu, Socrate din Corint, le-am scris după copia
lui Gaius. Eu, Pioniu, am scris din nou cele de mai înainte...».
S-a presupus ca acest Pioniu ar fi preotul Pioniu, care a suferit
martiriul pentru Hristos cu un grup de creştini, la 12 martie 250, în timpul
împărătului Deciu (249-251), la Pergam, în Asia Mica, dar distanţa prea
mare de timp ne impune să avem rezervă faţă de identificarea lui
Pioniu, care a copiat, la sfârşitul secolului II, Martiriul Sfântului Policarp,
cu preotul Pioniu, martirizat în 250.
În ceea ce priveşte ziua şi anul martiriului Sfântului Policarp, am
rămas împreună cu majoritatea istoricilor, şi patrologilor la data de 23
februarie 155, care este calculată după cele afirmate în capitolul XXI al
Martiriului Sfântului Policarp, unde se spune : «A primit mucenicia
preafericitul Policarp a doua zi a lunii Xantic (februarie), cu şapte zile
înainte de calendele lui Martie, în Sâmbăta cea mare, pe la ceasul opt.
A fost prins de Irod, fiind arhiereu Filip Tralianul şi proconsul

40
H. Delehaye, Les passions des martyrs et les genres litteraires, Bruxelles, 1921, p. 11 apud . Prof.
Ioan Ramureanu, Actele martirice , op. cit. , p. 22.

52
Statius Quadratus».
Data de 23 februarie 155 este atestată şi în Synaxarium Ecclesiae
Constantinopolitanae, Mrtirologiul Hieronimian, Bibliotheca Hagiographica
Graeca şi Bibliotheca hagiographica Latina.
Istoricul şi bizantinologul belgian Henri Gregoire, întemeindu-se
pe ştirea dată de Eusebiu de Cezareea, în Istoria sa, IV, 15, în care scrie
că Sfântul Policarp a suferit martiriul în timpul lui Marcu Aureliu (161-
180), a încercat să demonstreze că Sfântul Policarp a fost martirizat în 23
februarie 177, în anul în care au suferit martiriul la Lugdunum (Lyon) în
Galia, 48 de martiri, dar opinia sa n-a fost acceptata. H. I. Marrou pune
data martiriului Sfântului Policarp în primii ani ai domniei împăra tului
Marcu Aureliu, între 161-169 41 .
Istorisirea Martiriului Sfântului Policarp, fiind alcătuită de un mar-
tor ocular, este reală şi autentică, nu inventată, deşi s-a încercat de către
unii să se arate părţile interpolate şi adăugate. Acest Act martiric prezintă
nu numai o mare valoare istorică şi dogmatică, fiind primul şi cel mai
vechi Act martiric care ni s-a păstrat în forma lui originală, din cea mai
adâncă antichitate creştină, jumătatea secolului II, ci, datorită frumuseţii
stilului colorat şi viu, are şi o valoare literară deosebită, fapt care a făcut
pe eruditul cunoscător şi editor al Vieţilor Sfinţilor, Hippolyte Delehaye, să
se exprime despre el în modul următor: «Martiriul Sfântului Policarp şi
Actele Sfintelor Perpetua şi Felicitas... ar putea fi puse pe aceeaşi treaptă
cu Martirii lui Chateaubriand, în ceea ce priveşte valoarea literară...».
Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Policarp la 23
februarie, data martiriului său, iar Biserica Romano-Catolică îl

41
H. Gregoire, La veritable date du martyre de S. Polycarpe, 23 fevrier, 177, în „Analecta
Bollandiana”, 69(1951), p. 1-38 apud ibidem, p. 23.

53
sărbătoreşte la 26 ianuarie.

*
* *

MARTIRIUL SFÂNTULUI POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI 42

(† 23 februarie 155)

Biserica lui Dumnezeu, care se afla în Smirna, către Biserica lui

Dumnezeu care se afla în Filomelium şi tuturor comunitatilor din tot locul
ale Bisericii universale : mila, pacea şi dragostea lui Dumnezeu şi a
Domnului nostru Iisus Hristos să se inmulţească.
I.
1. V-am scris, fraţilor, cele privitoare la martiri şi despre
Fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuţia, pecetluind-o, ca să
spunem astfel, prin mucenicia sa; căci toate cele petrecute s-au făcut ca
Domnul sa ne arate din cer ce înseamnă mucenicia cea după Evanghelie.
2. Căci, asemenea Domnului, el a aşteptat să fie dat (morţii),
pentru ca şi noi să devenim imitatorii lui, nu cautând numai cele ale
noastre, ci şi cele ale aproapelui . Căci dragostea adevarată şi statornică
urmăreşte ca cineva să se mântuiască nu numai pe sine, ci pe toţi fraţii.
II.
1. Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au
făcut după voia lui Dumnezeu ; căci, devenind noi mai evlavioşi, trebuie
să atiribuim lui Dumnezeu puterea Sa peste toate.

42
Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 27 – 34.

54
 2. Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor
de Dumnezeu ? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor
până la vinele şi arterele dinlăuntru, -ei au răbăat atât de mult, încât şi
pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă şi să se vaiete ; iar ei au
arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut şi n-a
suspinat, cei chinuiţi dovedindu-ne tuturor că în ceasul muceniciei, prea
vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup, sau, mai bine, că
Domnul însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei.
3. Şi, luând aminte la harul lui Hristos, au dispreţuit chinurile
lumii, câştigând printr-o singură oră (de suferinţe) viaţa de veci. Iar focul
sălbaticilor lor chinuitori era pentru ei răcoritor, având înaintea ochilor să
scape de focul cel veşnic, care nu se stinge niciodată, şi priveau cu ochii
inimii bunătăţile păstrate celor ce indelung rabăă, despre care urechea n-
a auzit, ochiul nu le-a văzut şi nici la inima omului nu s-au suit. Lor, însă,
le-au fost arătate de Domnul, deoarece nu mai erau oameni, ci îngeri.
4. De asemenea, şi cei aruncaţi fiarelor sălbatice au îndurat
chinuri îngrozitoare, iar alţii au fost pironiţi prin cuie şi pedepsiţi şi cu
alte felurite chinruri, pentru că vrăjmaşul, de-i era cu putinţă, să-i facă să
tăgăduiască pe Hristos, printr-o indelungată chinuire.
III.
Multe, într-adevar, a uneltit diavolul împotriva mucenicilor, dar,
prin harul lui Dumnezeu, n-a reuşit nimic contra nici unuia. Căci prea
viteazul Germanicus a învins teama lor prin răbăarea lui, ca unul care s-a
luptat cu cel mai mare curaj cu fiarele. Voind, deci, proconsulul să-l
convingă să se lepede de Hristos, zicându-i că-i pare rău de tinereţea lui,
el a întărâtat singur fiara împotriva sa, lovind-o, voind a scapa mai repede
de nedreapta şi nelegiuita viaţă (ce-i oferea).

55
 Pentru aceasta, toată mulţimea, uimită de marele curaj al
iubitorului şi temătorului de Dumnezeu neam al creştinilor, a strigat :
«Piară nelegiuiţii ! Să fie căutat Policarp !»
IV.
Totuşi unul, cu numele de Quintus, frigian, venit de curind din
Frigia, văzind fiarele, s-a înfricoşat. Iar acesta s-a prezentat de la sine şi a
indemnat şi pe alţii să vind de bună voie (în faţa proconsulului). Pro-
consulul, rugându-1 şi făgăduindu-i multe, l-a convins să jure pe zei şi să le
jertfească. De aceea, fraţilor, sa nu lăudăm pe cei ce se predau ei
înşişi, pentru că nu aşa ne învaţă Evanghelia.
V.
1. Dar prea minunatul Policarp, auzind el mai întâi (mulţimea), nu
s-a tulburat, ci voia să rămână în cetate ; cei mai mulţi, însă, l-au
înduplecat să plece. Şi s-a adăpostit într-o casă de ţară, nu departe de
cetate, şi petrecea cu câţiva, noaptea şi ziua, nefăcând nimic altceva,
decât rugându-se pentru toţi şi pentru toate Bisericile din lume, precum era
obiceiul său. 2. Şi rugându-se, cu trei zile mai înainte de a fi prins, a
avut o vedenie, căci a văzut perna lui cuprinsă de flăcări ;
şi,întorcându-se, a spus către cei ce se aflau împreună cu el : «Trebuie
să fiu ars de viu».
VI.
Iar cei ce-l căutau, stăruind (să-l găsească), el s-a mutat într-
o altă casă şi îndată s-au înfăţişat urmăritorii. Dar, negăsindu-l, au
arestat doi tineri sclavi, dîntre care unul, fiind chinuit, a arătat locul
unde se afla. Era şi cu neputinţă să rămână el ascuns, deoarece chiar
casnicii lui erau trădătorii. Iar şeful poliţiei (irinarhul = făcătorul de
pace) care îndeplinea această funcţie, numit Irod, s-a grăbit să-l ducă

56
în stadion, pentru ca el, Policarp, să-şi primească moştenirea sa,
devenind părtaş cu Hristos, iar trădătorii lui să-şi ia pedeapsa lui Iuda.
VII.
1. Având, deci, cu ei un sclav, într-o vineri, pe la ceasul
prânzului, urmăritorii şi călăreţii cu armele lor obişnuite, mergând ca
la un tâlhar, şi sosind seara târziu, il aflară stând într-o căsuţă, la
etaj. Iar el ar fi putut fugi de acolo într-un alt loc, dar n-a voit, zicând
: «Facă-se voia lui Dumnezeu». 2. Auzind, deci, ca aceştia au sosit,
coborind, s-a întreţinut cu ei, încât cei ce priveau vârsta şi înfăţişarea
lui liniştită se mirau de ce a trebuit o a şa de mare grabă pentru a
prinde un bătrân atât de venerabil. Apoi el a poruncit îndată să le
dea să mănânce şi să bea, în acel ceas, cât vor vrea, rugându-i doar
să-l lase să se roage netulburat o ora. 3. Iar aceştia, îngăduindu-i, s-a
rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape două ore n-
a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători,
dîntre care multora le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân
aşa de evlavios.
VIII.
1. Iar după ce şi-a terminat rugăciunea, pomenind pe toţi care s-
au întâlnit vreodată cu el, mici şi mari, străluciţi şi smeriţi, şi întreagă
Biserica universală din lume, sosind ora plecării, 1-au suit pe un asin
şi 1-au adus în cetate, fiind Sâmbăta cea mare. 2. Şi l-a întâmpinat
conducătorul poliţiei (irinarhul) Irod şi tatăl lui, Nichita, care,
urcându-l într-o căruţă, s-au aşezat şi ei lângă el, încercând să-l
convingă (să se lepede de Hristos), zicându-i : «Ce rău este să zici
«Domnul Împărat», să jertfeşti zeilor şi să faci şi cele asemenea
acestora, ca să-ţi scapi viaţa ?»

57
 Iar el, la început, nu le-a răspuns ; dar ei, staruind, el le-a zis : «
Nu voi face ceea ce mă sfătuiţi». 3. Aceştia, nereusind să-l convingă, i-au
spus cuvinte ameninţătoare şi-l împinseră cu sila, încât, căzind din
caruţă, şi-a scrântit piciorul. Dar el, neîntorcându-se, ca şi cum n-ar fi
suferit nimic, mergea cu voioşie, fiind adus în stadion. Era aşa de mare
zgomot în stadion, încât nimeni nu putea fi auzit.
IX.
1. Iar în timp ce Policarp intra în stadion, un glas din cer i-a zis :
«Fii tare şi îndrăzneşte, Policarp !» Pe cel ce vorbea nimeni nu l-a
văzut, dar cei de faţă dîntre ai noştri (creştinii) au auzit glasul . Când a
fost adus el, s-a făcut mare zgomot, auzind ei că Polilcarp a fost prins. 2.
Fiind deci adus, l-a întrebat proconsulul dacă el este Policarp. Iar el,
marturisind, proconsulul căuta să-l convingă să se lepede (de Hristos),
zicând : «Fie-ţi milă de vârsta ta !» şi altele asemenea acestora, cum
este obiceiul să li se spună (creştinilor), ca :«Jură pe soarta
împăratului», «Căieşte-te», zi : «Piară nelegiuiţii ! ». Iar Policarp, cu
faţa serioasă, privind la toată mulţimea nelegiuiţilor de păgâni din
stadion, ridicând mâna către ei, suspinând şi privind spre cer a zis :
«Piară nelegiuiţii».
3. Cum, însă, proconsulul stăruia şi-i zicea : «Jură (pe zei) şi
te voi elilbera, blesteamă pe Hristos !», Policarp i-a răspuns: «De
optzeci şi şase de ani îl servesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să
blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit ? »
X.
1. Stăruind iarăşi acesta şi zicându-i : «Jură pe soarta
împăratului», Policarp a răspuns : «De socoteşti în zadar că voi jura pe
soarta împăratului, cum zici tu, şi te prefaci ca nu ştii cine sunt, având

58
îndrăzneală, ascultă : sunt creştin. Iar dacă vrei să cunoşti învăţătura
creştinismului, da-mi o zi şi ascultă-mă». 2. A zis proconsulul :
«Convinge poporul». Iar Policarp a răspuns : «Pe tine te-am socotit
vrednic de cunoaştere, căci am învăţat să dăm autorităţilor şi stăpânirilor
rânduite de Dumnezeu cinstea cuvenită, care nu ne aduce nici un rău ; pe
aceia, însă, nu-i socotesc vrednici, să mă apăr înaintea lor».
XI.
1. A zis proconsulul : «Am fiare ; te voi da acestora, de nu te
căieşti». Iar el a zis : «Porunceşte ; căci pentru noi rămâne neschimbată
întoarcerea de la mai bine la mai rău ; dimpotrivă, este bine să te întorci de
la rele spre cele bune». 2. Iar acela îi zise din nou: «Dacă dispreţuieşti
fiarele, voi face să fii mistuit prin foc, de nu te îndrepţi». Iar Policarp a zis :
«Tu mă ameninţi cu un foc care arde un ceas şi după puţin se stinge, pentru
că nu curnoşti focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice, păstrat pentru cei
nelegiuiţi. Dar, de ce întârzii ? Fă ceea ce voieşti».
XII.
1. Acestea şi mai multe altele zicind, s-a umplut de curaj şi de
bucurie, iar faţa lui strălucea de har, încât nu numai ca nu s-a prăbuşit, fiind
tulburat de cele spuse lui, ci dimpotrivă a scos din fire pe proconsul,
care a trimis crainicul sau sa strige de trei on în mijlocul stadionului
«Policarp a mărturisit ca este creştin». 2. Aceasta vestindu-se de crainic,
toată mulţimea păgânilor şi a iudeilor care locuiau în Smirna, cu
nestaăpânită furie şi cu glas mare striga : «Acesta este dascălul Asiei
(Proconsulare), tatăl creştinilor, surpătorul zeilor noştri, care a învăţat pe
mulţi să nu jertfească şi să nu se închine (zeilor)». Acestea zicind,
strigau şi cereau asiarhului (prefectului) Filip, să dea drumul unui leu
(asupra lui Policarp). Acesta a spus, însă, că nu-i îngăduie aceasta, pentru

59
că luptele cu fiarele se terminasera. 3. Atunci li s-a părut să strige într-un
glas, ca Policarp sa fie ars de viu ; căci trebuia să se împlineasca vedenia cu
perna care se arătase lui, când, văzând-o arzând, în timp ce se ruga, în-
torcându-se, a spus credincioşilor din jurul său în chip 60rophetic : «Tre-
buie să fiu ars de viu».
XIII.
1. Acestea, deci, s-au întâmplat cu o aşa de mare grabă, mai repede
decât se poate spune, mulţimile aducând îndată din prăvălii şi din băi
lemne şi vreascuri, mai ales iudeii, care slujiră la acestea cu bucurie, cum este
obiceiul lor. 2. Iar când rapid a fost gata, Policarp, dezbracând,u-se de
toate hainele şi desfăcându-şi cureaua, încerca să se descalţe, mai înainte
nefăcând aceasta, pentru că fiecare din credincioşi se grăbea să se stingă
repede de trupul lui ; că-ci era împodobit şi înainte de a avea perii albi cu
toată frumuseţea (sufletului), datorită vieţuirii sale. 3. Îndată au fost puse
în jar uneltele pregătite pentru rug. Iar ei voind să-l şi pironească, el le zise :
«Lăsaţi-mă aşa, căci Cel ce-mi dă tăria să îndur focul îmi va da putere sa
îndur nemişcat pe rug, chiar şi ars siguranţa cuielor voastre».
XIV.
1. Astfel, nu l-au mai pironit, ci l-au legat. Iar el, cu mâinile legate
la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi
adus jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu, privind spre cer, zise:
«Doamne, Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului
Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine,
Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al în tregului neam
al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale. 2. Te binecuvântez că m-
ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata
mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a

60
sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să
fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai
pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi
adevărat. 3. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te bine cuvintez şi
Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău
Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă
acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin».
XV.
1. După ce el zise amin şi-şi sfârşi rugăciunea, oamenii
însărcinaţi cu focul, l-au aprins. Iar cind s-a făcut o flacără mare, am văzut o
minune, cei cărora ni s-a dat s-o vedem, care pentru aceea am fost păstraţi
(în viaţă) ca să vestim şi altora cele întâmplate. 2. Căci focul, luând forma
unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, încomjura ca un cort
trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o
pâine ce se coace, sau ca aurul şi argirntul care se încearcă în cuptor. Am
simţit chiar şi o mireasmă plăcută, ca un miros de tămâie sau de alte
miresme preţioase.
XVI.
1. Vazind în sfârşit nelegiuiţii că trupul lui nu poate fi nimicit prin
foc, au poruncit să se apropie de el un comiector (lăncier, servitorul care
ucidea în circ fiarele periculoase pentru spectatori), spre a-l străpunge cu
pumnalul. Şi făcând aceasta, a ieşit din împunsătură sânge mult, încât a
stins focul, iar toată mulţimea se mira ca este aşa de mare deosebire între
necredincioşi şi cei slabi (creştini). 2. Unul dintre ei a fost şi acest prea
minunat mucenic Policarp, în timpurile noastre, învăţător apostolic şi
cu duh proorocesc, episcopul Bisericii universale din Smirna. Căci
orice cuvânt, care a ieşit din gura lui, s-a împlinit şi se va împlini.

61
 XVII.
1. Iar cel invidios, viclean şi rău, protivnicul neamului celor
drepţi, vazând măreţia muceniciei lui şi vieţuirea lui curată dintru
început, ca unul care s-a încununat cu cununa nestricăciunii şi a
dobândit premiul netăgăduit al biruinţei, s-a străduit ca nici măcar
rămăşiţele trupului său să fie luate de noi, deşi mulţi dîntre noi doreau
să facă aceasta şi să aibă Sfântul lui trup.
2. Au şoptit, deci, lui Nichita, tatăl lui Irod şi fratele Alcei, să
roage pe proconsul, ca să nu dea trupul lui Policarp, «ca nu cumva,
zicea el, creştinii, parasind pe cel răstignit (pe Hristos), să înceapă să
se închine acestuia». Iar ei au zis acestea, fiind îndemnaţi şi instigaţi şi
de iudei, care păzeau trupul, când am voit noi să-l luăm din foc. Ei nu
înţeleg că noi nici pe Hristos nu-L vom putea părăsi vreodată, Cel
care fără de vind a pătimit pentru cei păcătoşi şi pentru mântuirea
întregii lumi, şi nici să ne încfiindm altuia. Căci lui Hristos ne încfiindm
pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după
vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor
iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie că şi noi să devenim
părtaşi şi împreună ucenici cu el.
XVIII.
1. Vazând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul
Sfântului Policarp în mijloc, cum e obiceiul lor, l-a ars. 2. În acest chip,
noi am dobândit mai în urma osemintele lui, mai cinstite decât pietrele
preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-am aşezat la un loc cuviincios.
3. Dea Domnul, să ne ducem şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi
veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru

62
amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pentru deprinderea şi
pregătirea celor ce vor lupta în urmă.
XIX.

1. Astfel sunt cele cu priviire la Sfântul Policarp, care, împreună

cu cei din Filadelfia, este al doisprezecelea care a primit mucenicia
în Smirna. El singur dîntre toţi este mai mult pomenit, că şi păgânii de
pretutindeni vorbesc despse el, fiind nu numai un dascăl alles, ci şi marir
rnumit, a căui mucenicie toţ doresc s-o urmeze, pentru că fost după
Evanghelia lui Hristos.
2. Căci prin răbăarea sa, biruind pe nedreptul dregător şi
primind astfel cununa nestricăciunii, se bucura cu Apostolii şi cu toţi
drepţii, proslăvesc, fie pe Dumnezeu şi pe Tatăl atotţiitorul şi
binecuvintează pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor şi
călăuzitorul trupurilor noastre, şi păstorul Bisericii universale din lume.
XX.
1. Ne-ati rugat, deci, să vă lămurim mai pe larg cele
întâmplate, iar noi, pentru prezent, vi le-am amintit pe scurt prin fratele
nostru Marcion. Aşadar, aflând acestea, trimiteţi epistola şi fraţilor din
afară, ca şi ei să preamărească pe Domnul, Cel ce face, alegere dîntre
slujitorii Săi.
2. Iar Celui ce poate să nu primească pe toţi, prin harul şi darul
Său, în împărăţia Sa cea veşnică, prim Unul Născut, Fiul Său, Iisus Hristos,
se cuvine slavă, cinste, putere şi mărire în veci.
Salutaţi pe toţi sfinţii (creştinii). Împreună cu noi, vă saluta şi
Evharest, cel ce a scris acestea, dimpreună cu toată casa lui.
XXI.

63
 A primit mucenicia prea fericitul Policarp a doua zi a lunii
Xantic (februarie), cu şapte zile înainte de calendele lui martie, în
Sâmbăta cea mare, pe la ceasul opt. A fost prins de Irod, fiind arhiereu
Filip Trolianul, proconsul Statius Quadratus (Codrah), iar împărat al
veacurilor Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, cinste, mărire, tron
veşnic din neam în neam. Amin.
XXII.
1. Vă dorim, fraţilor, să fiţi sănătoşi, umblând după cuvântul
Evangheliei lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava dimpreună cu
Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântul Duh, spre mântuirea tuturor celor aleşi, precum
a mărturisit fericitul Policarp, pe ale cărui urme să fim şi noi aflaţi în
împărăţia lui Iisus Hristos.
2. Acestea le-a copiat Gaius, după Irineu, un ucenic al lui
Policarp, cel ce a petrecut împreună cu Irineu. Iar eu, Socrate din
Corint, le-am scris după copia lui Gaius. Harul să fie cu toţi.
3. Eu, Piomiu, am scris din nouc cele de mai înaimte, aflându-
se prin descoperirea făcută mie de fericitul Policarp, precum voi
lămuri în cele ce urmează. Am adunat acestea, aproape nemişcate de
timp, pentru ca şi pe mine să mă adune Domnul Hristos Împreună cu aleşii
Săi în împărăţia Lui cea veşnică, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.

O altă încheiere după un codice din Moscova:

1. Acestea s-au copiat de către Gaius dupa cele scrise de Irineu,
cel care a petrecut îpreuna cu Irineu, ucenicul lui Policarp. 2. Acest Irineu, pe
vremea muceniciei episcopului Policarp, se afla la Roma, unde a în văţat
pe mulţi. Scrierile sale sunt multe, foarte bune şi corecte, iar în acestea,

64
el aminteşte de Policarp, căci a învăţat de la el. Irineu a combătut cu
tărie orice erezie şi a întocmit canonul bisericesc şi drept-cre dincios, aşa
precum l-a primit de la Policarp.
3. Se spune şi acest lucru : întâlnindu-se odată Marcion, de la
care-şi trag numele cei ce se cheamă marcioniţi, cu Sfântul Policarp, căruia
i-a zis : « Mă cunoşti, Policarpe», acesta i-a răspuns lui Marcion : «Cunosc,
cunosc pe întâiul născut al Satanei». 4. Se mai spune şi aceasta în scrierile
lui Irineu, că în ziua şi ora în care a pătimit mucenicia la Smirna Policarp, s-
a auzit în cetatea Romei, fiind de faţă Irineu, un glas ca de trâmbiţă, zicând :
«Policarp a murit ca mucenic».
5. Aşadar, după acestea, cum s-a spus, adică după scrierile lui
Irineu; a scris Gaius, iar după Gaius a copiat Socrate din Corint ; iar eu,
Pioniu, am scris din nou după copiile lui Socrate, după descoperirea făcută
mie de Policarp, adunându-le, fiind aproape stricate de vreme, pentru ca şi
pe mine să mă adune Domnul Iisus Hristos împreună cu aleşii Săi în
împărăţia Sa cea cerească, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu
Fiul şi cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

65
2. SFINŢII MUCENICI IUSTIN, HARITON, HARIT, EVELPIST,
HIERAX, PEON ŞI LIBERIAN († iunie 165)

Biografia Sfântului Iustin

Familia sa locuia la Flavia -
Neapolis, vechiul Sichem azi Nablus. A fost
crescut în cultura şi tradiţia păgână, primind
o formaţie spirituală aleasă. După o odisee
pe la mai mulţi filosofi, Sfântul Iustin, este
îndemnat de un bătrân să citească Profeţii,
ceea ce îi aduce şi convertirea la creştinism.
Creştinismul este pentru Iustin, "singura
filosofie sigură şi folositoare".43 Iustin
merge la Roma, unde dezvoltă o intensă activitate, apologetică, literară şi
misionară. De aici el trimite împăraţilor, senatului şi poporului roman prima
sa Apologie, în favoarea oamenilor de toate nemurile, care sunt pe nedrept
urâţi şi persecutaţi şi tot aici trimite şi a doua Apologie. Tot la Roma se pare
că sunt scrise foarte probabil, şi celelalte lucrări ale sale, în frunte cu
"Dialogul cu iudeul Trifon". La Roma intră în conflict cu filosoful cinic
Crescens imoral, ignorant şi fanfaron. Iustin l-a zdrobit pe acest ignorant,
care, îi acuza pe creştini de ateism şi de imoralitate fără să-i cunoască.
Înfrânt, Crescens îl denunţă pe Iustin, care este condamnat la moarte şi
executat în anul 165, cu încă alţi şase creştini sub prefectul Iunius Rusticus.

43
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie01.htm

66
Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică îl prăznuiesc
la 1 iunie.44

„Dialogul cu iudeul Trifon”

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un
dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în
care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind
nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu
credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o
nebunie. A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care
i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi
amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi
geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi
nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a
fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile
incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să
creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui
Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.45
Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării
spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord,
până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a
întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează,
fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord
cu Platon. Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă

44
http://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_Martirul_%C5%9Fi_Filozoful
45
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeţi de limbă greacă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 46.

67
inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost
pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci
nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş
putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep
această pedeapsă” . Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea
Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a
văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul
care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de
faptul că l-a văzut?”46
Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci
pentru că primeşte nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta
timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinţei lui
Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în
scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o
flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire
pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos.
Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la
profeţii evrei, ale căror profeţii au fost împlinite de Creştinism. Iustin va
rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în
filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care
au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă
nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos.
Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin
raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei.
Între filosofie şi creştinism există deci o continuitate.

46
Ibidem, p. 52.

68
 Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică
despre suflet (problema transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că
sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon,
unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu
Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare. Ele pot supravieţui
doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca
sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare,
de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este
un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.
Viaţa morală a creştinilor şi suferinţele îndurate pentru credinţa
în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, l-au impresionat mult. «Mie însumi,
mărturiseşte el, îmi plăceau învăţăturile lui Platon, dar, auzind calom-
niile despre creştini şi văzând că ei sunt neînfricaţi în faţa morţii şi faţă de
toate cele ce sunt socotite de temut, am înţeles că e cu neputinţă ca ei să
trăiască în răutate şi în iubire de plăceri»47.
A venit la Roma în două rânduri, unde, după 150, se stabileşte
până la moartea sa martirică din iunie 165. Din Actul său martiric, aflăm
că Sfântul Iustin a locuit la Roma în casa unuia numit Martin, lângă
băile lui Timotei. Aci a deschis o şcoală de cateheză creştină. «Şi dacă
cineva voia să vină la mine, ne spune el, îi împărtăşeam cuvintele
adevărului», adică îl învăţa principiile religiei creştine. Unul dîntre
străluciţii săi elevi a fost Taţian Asirianul.
Vorbind despre activitatea Sfântului Iustin la Roma, istoricul
Eusebiu de Cezareea se exprimă în aceşti termeni:

47
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia întâi în favoarea crestinilor, în „Apologeţi de limbă
greacă”, traducere, introducere, note si indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Caciula, Pr.
Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1980, p. 62.

69
 «În acest timp a ajuns în culmea gloriei Iustin ; în costum de
filozof, el predica cuvântul divin, şi lupta în cărţile sale pentru
credinţă».48
Sfântul Iustin însuşi ne spune următoarele despre conflictul lui
cu Crescens : «Eu însumi mă aştept să sufăr din pricina uneltirilor şi să
fiu pus în butuci din partea celor pe care i-am numit, sau de către
Crescens, cel iubitor de laudă şi de paradă. Căci nu se cuvine să numim
filozof pe un bărbat, care, vorbind despre noi lucruri pe care nu le
cunoaşte, acuză în public pe creştini ca sunt atei şi necredincioşi, fiind
aceasta pentru bucuria şi plăcerea celor mulţi, care sunt în rătăcire.
Căci, dacă ne atacă pe noi, fără să cunoască învăţăturile lui Hristos, el
este foarte neonest şi cu mult mai rău decăt cei simpli, care adesea se
păzesc să discute şi să mărturisească fals despre cele pe care nu le
cunosc. Iar dacă le-a citit, el n-a înţeles măreţia lor, sau dacă,
neînţelegându-le, el face aceasta pentru a nu fi bănuit (de a fi creştin),
atunci el este cu mult mai laş şi mai rău, fiind stăpânit de opinia
ignorantă şi deşartă, şi de teamă... Iar dacă cunoaşte (învăţătura
noastră), de teama ascultătorilor, nu indrăzneşte să declare, cum am
spus mai înainte, încă se arată nu filozof, (iubitor de înţelepciune), ci
iubitor de slavă, şi nu respectă frumoasa maximă a lui Socrate : «Omul
nu trebuie cinstit înaintea adevărului» 49 .
Ştirea că Sfântul Iustin a fost victima urii, invidiei, uneltirilor
şi calomniilor filozofului civic Crescens este confirmată şi de istoricul
Eusebiu, care se exprimă astfel: «În acel timp, Iustin despre care am vorbit
mai înainte, după ce a prezentat împăraţilor despre care am vorbit a

48
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 105.
49
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, op. cit. , p. 77.

70
doua carte (Apologia) în apărarea învăţăturilor noastre, s-a împodobit
cu dumnezeiescul martiriu, căci filozoful Crescens, care se ambiţionă să
ducă viaţa şi traiul celor ce poartă numele de cinici, puse la cale uneltiri
contra lui, şi Iustin, după ce l-a combatut de mai multe ori în discuţii, în
faţa auditorilor, a dobândit în sfârşit răsplata victoriei adevărului prin
martiriul pe care l-a îndurat» .
De asemenea, în Discurs contra grecilor, Tatian Asirianul, urmaşul
Sfântului Iustin la şcoala creştind din Roma, se exprimă despre filozoful
Crescens astfel: «Crescens, deci, şi-a făcut cuibul în marele oraş (Roma)...
El, însă, dispreţuind moartea, se temea în mare măsură de moarte şi a
uneltit Împotriva lui Iustin, precum şi a mea, să ne provoace moartea ca
ceva rău, fiindcă Iustin predica adevărul şi numea pe filozofi lacomi şi
înşelători».50
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful a suferit martiriul pentru
Hristos la Roma, în timpul domniei împăratului Marcu Aureliu (161-180)
şi a coregentului său, Lucius Venus (161-169), în iunie 165, fiind judecat
şi condamnat la moarte de prefectul Romei Iunius Rusticus (162-167),
împreună cu alţi şase creştini şi anume : Hariton, Harit, Evelpist, Hirax,
Peon şi Liberian, numit în versiunea C a actului martiric Valerian.
Iunius Rusticus - consul ordonarius în 162 şi prefectul Romei
din 162 până în 168 - a fost profesorul de filozofie stoic al împăratului
Marcu Aureliu şi a avut asupra tânărului împărat filozof o mare influenţă.
Marcu Aureliu, deşi ne-a lăsat pagini de mare frumuseţe filozofică în
lucrarea sa “Către sine însuşi”, în care sunt expuse principiile stoicismului,
ura pe creştini, ca şi profesorul său Iunius Rusticus, pentru faptul că

50
Taţian Asirianul, Discurs către greci, 19, ed. I. C. Th. Otto, în „Corpus Apologetarum christianorum
saeculi secundi”, t. VI, Ienae, 1861, p. 84 apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. p. 43.

71
creştinismul avea mari succese în masele de jos ale poporului, printre care
filozofia stoică nu putea pătrunde şi nu avea nici o înrâurire.
Data exactă a martiriului lor a fost deseori contestată, însă am ră-
mas la anul 165, data acceptată de cei mai mulţi istorici.
Textul Actului martiric al Sfântului Iustin şi al celor şase martiri
care au suferit împreună cu el, ni s-a păstrat în trei versiuni : versiunea
scurta A, bazată pe Codex Parisinu Graecus 1470, din 890, versiunea
mijlocie B, care este cea mai cunoscută şi folosită, întemeiata pe cel mai
vechi manuscris din secolul al VIII-lea (Cambridge, Cant. Adă. 4489),
care reproduce de fapt forma originală a procesului-verbal de judecată a
martirilor, luat de creştini de la tribunalul din Roma, ce prezintă cea mai
mare valoare istorică, şi versiunea lungă C, mai prelucrată şi literară,
păstrată de un manuscris al Bibliotecii Sfântului Mormânt (S. Sepulchri
17), din secolul al XII-lea, alcătuită pentru zidirea moral-spirituală a
credincioşilor.
În timpul judecării, Sfântul Iustin şi cei şase martiri au mărturisit
în faţa prefectului Romei, Iunius Rusticus, că nu adoră zeii, pentru că ei sunt
creştini. Mărturisirea Sfântului Iustin a fost mai lungă şi substanţială, el
exprimând pe start învăţăturile fundamentale ale doctrinei creştine. «Noi,
a marturisit Sfântul Iustin, adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care
credem că este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată
lumea văzută şi nevăzută, şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeţi că va veni pentru mântuirea
neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune».
«Şi eu, om fiind, socotesc cuvintele mete neînsemnate faţă de
nemărginirea lui Dumnezeu, mărturisind că este nevoie de acea putere
profetică prin care a fost proorocit Cel despre care am spus acum că este

72
Fiul lui Dumnezeu. Să ştii, deci, că primind putere de sus au prezis profeţii
venirea viitoare a Acestuia printre oameni (a lui Hristos)».51
Interesant este faptul, din punct de vedere istoric, că creştinismul
pătrunsese chiar printre sclavii casei imperiale. Astfel, Evelpist, sclavul
împăratului, a răspuns în aceşti termeni prefectului Rusticus : «şi eu sunt
creştin, fiind eliberat de Hristos, şi împărtăşesc aceeaşi speranţă prin ha-
rul lui Hristos». Atât Evelpist cât şi martirul Peon au mărturisit că au
primit această invăţătură creştină de la «părinţii noştri», ceea ce arată că
creştinismul pătrunsese în masele populare la Roma în secolul al II-lea.
Sfântul Iustin martirul şi filozoful, împreună cu cei şase creştini,
au fost condamnaţi de prefectul Iunius Rusticus la moarte prin decapitare, iar
sentinţa s-a executat imediat. Unii dintre credincioşi au luat în ascuns
trupurile lor şi le-au pus într-un loc potrivit, fără să fie cunoscut
autorităţilor romane.
Actul martiric al Sfântului Iustin şi al celor dimpreună cu el este
autentic, fiind aproape în întregime procesul lor verbal de judecată, scris în
timpul interogatoriului lor la Roma. De aceea el are o mare valoare
istorică, pentru că autenticitatea lui n-a putut şi nu poate fi contestată.
Synaxarium Ecclesiae Constant nopolitanae pune pomenirea
Sfântului Iustin la 1 iunie, în fiecare an. Tot la 1 iunie pune sărbătoarea
Sfântului Iustin şi Bibliotheca hagiographica Graeca.
*

* *

MARTIRIUL SFINŢILOR MUCENICI IUSTIN, HARITON,

HARIT, EVELPIST, HIERAX, PEON ŞI LIBERIAN

51
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. , p. 44.

73
 († iunie 165) 52
I.
1. În timpul nelegiuiţăilor apărători ai idolatriei, s-au publicat
nepioasele porunci împotriva evlavioşilor creştini în oraşe şi la sate,
încât îi sileau să jertfească idolilor celor zadarnici.
2. Fiind, deci, arestaţi împreună amintiţii sfinţi, au fost aduşi
la prefectul Romei cu numele de Rusticus (162-168).
II.
1. Iar după ce au fost aduşi la scaunul de judecată, Rusticus prefectul
a zis lui Iustin : Mai întâi, crede în zei şi supune-te evlavioşilor
împăraţi.
2. Iustin a zis : Este un lucru curat şi nevinovat să credem în cele
poruncite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
3. Rusticus prefectul a zis : Cu ce învăţături te ocupi ? Iustin a
răspuns : Am încercat să învăţ toate ştiinţele, dar m-am oprit la învăţăturile
cele adevărate ale creştinilor, deşi ele nu plac celor atraşi de
înşelăciune.
4. Rusticus prefectul a zis : Aşadar îţi plac aceste învăţături,
nefericitule ? Iustin a zis : Da, fiindcă, pentru învăţătura cea adevărată, îi
urmez pe creştini. Rusticus prefectul a întrebat : Care este aceasta
învăţătura ?
5. Iustin a zis : «Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care
credem ca este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea
văzută şi nevăzută, şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a
fost proorocit de profeţi că va veni pentru mântuirea neamului omenesc,

52
Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 47 – 49.

74
propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune.
6. Şi eu, om fiind, socotesc cuvintele mele neînsemnate faţă
de nemărginirea lui Dumnezeu, mărturisind că este nevoie de acea
putere profetică prin care a fost proorocit Cel despre care am spus
acum că este Fiul lui Dumnezeu. Să ştii, deci, că primind putere de
sus au prezis profeţii venirea viitoare a Acestuia (a lui Hristos) printre
oameni».
III.
1. Rusticus prefectul întreba : Unde vă adunaţi ? Iustin a
răspuns Acolo unde vrea fiecare şi unde poate. Socoteşti, care, ca noi
toţi ne adunăm în acelaşi loc ? Nu aşa, fiindcă Dumnezeul creştinilor
nu este mărginit de un loc, ci, nevăzut fiind, umple cerul şi pamântul
şi este pretutindeni adorat şi slăvit de credincioşi.
2. Rusticus prefectul a zis : Spune-mi, unde vă adunaţi sau
în ce loc aduni pe ucenicii tăi ?
3. Iustin a răspuns : Eu locuiesc aproape de casa unuia numit
Martin, lângă băile lui Timotei, tot timpul de când am venit pentru a
doua oară la Roma şi nu cunosc alt loc de întâlnire decât acolo. Şi
dacă cineva voia să vină la mine, îi împărtăşeam cuvintele adevărului.
4. Rusticus prefectul a zis : Nu cumva, deci, eşti creştin ?
Iustin a zis : Da, sunt creştin.
IV.
1. Rusticus prefectul a zis lui Hariton : şi tu eşti creştin ?
Hariton a răspuns : Sunt creştin din porunca lui Dumnezeu.
2. Rusticus prefectul a zis lui Harit : Tu ce spui, Harit ? Harit a
răspuns : Sunt creştin prin harul lui Dumnezeu.
3. Rusticus prefectul a zis lui Evelpist : iar tu, cine eşti

75
Evelpist ?
Evelpist, sclavul împăratului, a răspuns : şi eu sunt creştin,
fiind eliberat de Hristos şi împărtăşesc aceeaşi speranţă prin harul
lui Hristos.
4. Rusticus prefectul a zis lui Hierax : şi tu eşti creştin ?
Hierax a spus : Da, sunt creştin, căci ador şi mă închin Aceluiaşi
Dumnezeu.
5. Rusticus prefectul a zis : Iustin v-a făcut pe voi creştini ?
Hierax a spus : De mutt timp am fost creştin şi voi fi.
6. Iar Peon, ridicându-se a spus : şi eu sunt creştin.
Rusticus prefectul a întrebat : Cine v-a învăţat ? Peon a spus :
De la parinţii noştri am primit această frumoasă învăţătură.
7. Evelpist a spus : Într-adevăr, am ascultat cu plăcere
învăţăturile lui Iustin, dar eu am învăţat să fiu creştin de la părinţi.
Rusticus prefectul a întrebat : Unde sunt părinţii tăi ? Evelpist a
răspuns : în Capadocia.
8. Rusticus a zis 1ui Hierax : Parinţii tăi unde sunt ? Iar el a
răspuns : Tatăl nostru cel adevărat este Hristos, şi mama, credinţa în El.
Părinţii mei pământeşti au murit, iar eu, fiind luat cu de-a sila din Iconium,
în Frigia, am font adues aici.
9. Rusticus prefectul a zis lui Liberian : Tu ce spui ? Eşti creştin ?
Nici tu nu crezi (în zei) ? Liberian a spus : şi eu sunt creştin. Cinstesc şi
ador pe singurul adevăratul Dumnezeu.
V.
1. Prefectul zice lui Iustin : Ascultă, tu cel numit învăţat, care
socoteşti că ştii cvartele adevărului. De vei fi biciuit şi ţi se ve tăia capul,
crezi tu că te vei sui la cer ?

76
 2. Iustin a spus : Sper că voi avea lăcaşurile Lui, dacă rabd aces-
tea. Căci ştiu că şi celor ce au vieţuit drept, li se dăruieşte harul dum-
nezeiesc -până la sfârşitul acestei lumi.
3. Rusticus prefectul a zis : Iţi închipui, deci, că te vei sui la ceruri
pentru a primi o bună răsplata ; Iustin a răspuns : Nu-mi închipui, ci ştiu
sigur şi sunt încredinţat.
4. Rusticus prefectul a zis : Să venim, deci, la subiectul de faţă,
care este necesar şi se cere (să-l îndepliniţi). Apropiaţi-vă împreună şi jert-
fiţi zeilor. Iustin a răspuns : Oricine gândeşte cu înţelepciune nu cade de la
credinţa în nelegiuire.
5. Rusticus prefectul a zis : Dacă nu vă supuneţi, veţi fi chinuiţi
fără milă.
6. Iustin a spus : Avem făgăduinţa că fiind chinuiţi pentru Domnul
nostru Iisus Hristos, vom fi mântuiţi. Căci această suferinţă va fi pentru noi
mântuire şi îndrăzneală la înfricoşatul scaun de judecată universală a
Domnului şi Mântuitorului nostru.
7. De asemenea, şi ceilalţi martiri au zis : Fă ceea ce voieşti. Căci
noi suntem creştini şi nu jertfim idolilor.
8. Rusticus prefectul a hotărât, spunând : Cei ce n-au voit să
jertfească zeilor şi să se supună poruncii împăratului să fie duşi spre a fi
biciuţi şi să li se taie capul, potrivit dreptei rânduieli a legilor.
VI.
1. Sfinţii mucenici, preamărind pe Dumnezeu, mergând la locul
obişnuit, li s-au tăiat capetele şi au săvârşit mucenicia lor prin mărturisirea
Domnului nostru.
2. Unii dintre credincioşi, luând în ascuns trupurile lor, le-au pus
într-un loc potrivit, fiind ei ajutaţi de harul Domnului nostru Iisus Hristos,

77
Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

3. MARTIRII DE LA LYON
(† august 177)

Un grup numeros de patruzeci şi opt de creştini au suferit

martiriul pentru Hristos la Lugdunum (Lyon), pe valea Ronului, în Galia,
la începutul lui august 177, în timpul împăratului Marcu Aureliu (161-
180).
Aflăm cu ocazia persecuţiei pornite contra creştinilor că existau
în Galia două comunităţi creştine înfloritoare, la Vienna (Vienne) şi
Lugdunum (Lyon), întemeiate de creştinii care veniseră sau aveau strânse
legături cu cei din Asia proconsulară, a cărei capitală era orasul Efes, unde
a Trăit şi a predicat până la sfârşitul vieţii Sfântul Apostol Ioan, precum şi cu
creştinii din Frigia.
Creştinii veniţi pe valea Ronului din cele două provincii ale
Asiei Mici au făcut numeroase convertiri printre locuitorii galo-romani
din Lugdunum (Lyon) şi Vienna.
Persecuţia şi suferinţele de tot felul indurate de creştinii de pe
valea Ronului din Galia ne sunt cunoscute dintr-o lungă Scrisoare a
Bisericilor din Lugdunum (Lyon) şi Vienna către Bisericile din Asia şi Frigia,
păstrată aproape în întregime de istoricul Eusebiu de Cezareea, care este

78
singurul nostru izvor. 53
Persecuţia a izbucnit la 1 august 177, cu prilejul unor sărbători
păgâne date la Lugdunum (Lyon) unde se întruneau în conferinţa
administrativă anuală delegaţii celor trei Gaul - Concilium trium
Galliarum. Ea a pornit mai întâi din partea populaţiei păgâne, care, cu puţin
mai înainte, a prins, a maltratat şi batjocorit un număr de creştini.
Proprietarul Galiei, în calitatea sa de guvernator al celor trei Galii, a
ordonat sau a permis arestarea creştinilor. Au fost puşi la torturi, cum era
obiceiul neuman al romanilor, unii sclavi pagâni, care, pentru a scăpa de
torturi, au dat mărturii false contra creştinilor. Creştinii, bărbati şi femei,
tineri şi bătrâni, printre ei tineri copilandri, ca cei doi fraţi, sclava
creştină Blandiana şi fratele ei, Pontiseus, au suferit chinuri ingrozitoare,
pentru a fi siliţi să apostazieze de la credinţă. Autorităţile romane ur-
măreau mai ales reîntoarcerea creştinilor la religia romană decât să
facă din ei martiri. Unii creştini, într-adevăr, la început s-au lepădat de
credinţă, dar apoi şi-au revenit şi au suferit martiriul împreună cu ceilalţi.
Iată lista martirilor de la Lugdunum (Lyon), păstrată de Sfântul
Grigorie de Tours : Zacharias presbiter, Vettius Epagathus, Macarius,
Alcibiades, Silvinas, Primus, Ulpius (aliter - Alpius), Vitalis, Comaninius,
October, Philominus, Geminus, Julia, Albina, Gram, Aemilia, Posthumiana,
Pompeia, Rodanse, Biblis, Quariia, Masterma, Elpenipsa, Sfiamias.
Au fost daţi la fiare : Sancfius diaconius, Maturus, Attalus din
Pergam, medicul Alexandru din Frigia, Pontfeus şi sora lui Blandina
(Blandiana), tineri de 15-16 ani. 54
Au murit în inchisoare : Arascius, Fotinus, Cornelius, Zatimus,
53
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 64.
54
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. I, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 56.

79
Titus, Zoticus, Iulius, Aemilia, Gamniie, Pompeia, Alumna, Mamilia, Junta,
Trifime, Antonia, fericitul episcop Potimus şi alţi doi necunoscuţi.
Martirii, cei mai mulţi de origine orientală, din Asia
proconsulară şi Frigia, proverreau din clase sociale diferite. Numele
unora ni s-a păstrat în Scrisoarea inserată de Euseblu în Istoria sa ca :
diaconul Sanctus din Vienna, medicul Alexandru, originarr din Frigia,
Vettius Epagathus, galo-roman, de origine nobilă, Maturus, un neofit,
Attalus din Pergam, Vivliiada, care l-a început a renegat, apoi a mărturisit
cu curaj pe Hristos, Blandina şi fratele ei, Pontnous, copilandri încă, de 15 şi
16 ani, care erau sclavi.
A suferit, de asemenea, moarte martirică, după grele torturi,
baătrinul episcop de Lugdunum, Potin, de peste 80 de ani. Foarte slăbit
cu trupul şi abia mai respirând, a fost dus la închisoare şi după două zile şi-a
dad sufletul.
Nu se cunoaşte cine este autorul Scrisorii Bisericilor din
Lungdunum (Lyon) şi Vienna către creştinii din Asia proconsulară şi Frigia
şi către Biserica Romei. Martirii din Lyon îşi istorisesc ei înşişi
suferinţele şi chinurile îndurate, pentru care merită toată aprecierea şi
admiraţia tuturor creştinilor.
Populaţia locală era reprezentată de câţiva creştini galo-romani ca
Vettius Epagathus, cetăţean roman, pe care Scrisoarea amintită îl prezintă ca
«având multă râvnă faţă de Dumnezeu şi fierbând cu Duhul». S-a pus
problema dacă el nu avea legături cu mişcarea montanistă din Frigia, apărută
cel mai devreme în 172, care nu punea probleme de doctrină, ci era un val de
neoprofetism în Biserică.55

55
Nicolae Corneanu, Patristica mirabila: pagini din literatura primelor veacuri ceştine, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 31.

80
 Se găsea printre credincioşii din Lyon, în faţa magistratului
roman, diaconul Sanctus, reprezentantul Bisericii din Vienna, care a
răspuns la interogatoriu în latîneşte. Tot latineşte a vorbit şi Attalus din
Pergam, cetăţean roman, ceea ce arată că creştinii de origine romană se
exprimau în latineşte'. Înainte de a fi dus la închisoare, Attalus a înconjurat
amfiteatrul din Lyon, purtând o tăbliţă pe care era scris în latineşte :«Acesta
este Attalus, creştinul».
Persecuţia creştinilor din Lyon şi Vienna a început din partea
populaţiei locale galo-romane, căci, la sfârşitul domniei împăratului Marcu
Aureliu, păgânii au început să se arate foarte agresivi şi feroci faţă de
creştini, care erau calomniaţi şi acuzaţi de tot felul de crime şi orori. «Am
fost alungaţi, scriu creştinii din Lyon şi Vienna, nu numai din case, din băi
şi din pieţe, ci ni s-a interzis să ne arătăm chiar şi în vreun oarecare loc».
Dar creştinii din Lyon şi Vienna au răbdat cu bărbăţie, cum se
exprimă ei, «strigăte, răni, târâri pe jos, jafuri, aruncări cu pietre, închisori
şi toate câte şi place să săvârşească unei mulţimi înfuriate, ca faţă de
duşmani şi războinici».
Arestările şi chinurile creştinilor au crescut la 1 august 177, şi în
zilele următoare, cu ocazia sărbătorilor date în cinstea zeiţei Roma şi a
împăratului, care constituiau de fapf o manifestare anuală de lealism
politic faţă de puterea Romei şi a Imperiului roman, de la care creştinii se
sustrăgeau şi nu manifestau nici un respect pentru cultul zeitei Roma şi al
împăratului.56
Legatul imperial - legatos propraetore Augusti, fiind absent din
Lyon, intervin magistraţii oraşului - duumviri iure dicundo şi tribunul
celei de a XIII-a cohorte urbane, staţionaţi la Lyon, care-i supuseră la
56
*** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 83.

81
chinuri şi-i puse la închisoare până la sosirea legatului imperial.
După sosirea legatului imperial, al cărui name nu-l cunoaştem, a
început interogatoriul crestinilor.
Un număr de zece creştini au apostaziat de la credinţă, dar, cum
arestările continuau, noii arestaţi au completat numărul celor căzuţi de
la credinţă . În urmă, însă, şi cei căzuţi de la credinţă şi-au revenit şi s-
au întors în sânul Bisericii, suferind martiriul cu cei care au rezistat de la
început.
În timpul interogatoriului, faptul cel mat grav a fost că sclavii
păgâni din serviciul creştinilor «au mărturisit în mod mincinos că creş-
tinii săvârşesc ospeţe thiestice (manâncă copii ca Thiest) şi împreunări
oedipodeice (ca Oedip) şi câte nu ne sunt îngăduite nici a le vorbi, nici
a le gândi...». Se constată totodată ca anticreştinii, care aveau sclavi, erau
de rang social mare şi posedau cetăţenia romană.
În timpul torturilor, care au continuat câteva zile, creştinii s-au
apărat cu demnitate şi curaj de acuzaţiile nedrepte ale păgânilor. «Sunt
creştină, a răspuns sclava Blandina, şi nimic rău nu se săvârşeşte 1a noi». Iar
Vivliada, care, la început, a negat credinţa, şi-a revenit şi a spus astlel
persecutorilor : «Cum ar mânca astfel de oameni copii, cei carora nu le este
îngăduit să mănânce nici sânge de animal necuvântător?». În timpul
torturilor, când creştinul Attalus din Pergam a fost pus pe un scaun de
fier înroşit şi a început să se răspândească miros de carne friptă, s-a adresat
astfel în limba latină persecutorilor : «Iată ce înseamnă să mănânci oameni
; ceea ce faceţi voi. Noi nici nu mâncăm oameni, nici nu facem ceva
rău».57

57
Hans von Campenhausen, Părinţii greci ai Bisericii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p.
29.

82
 În timpul torturilor şi condamnărilor la fiare, aflând
guvernatorul Galiei ca Attalus din Pergam este cetăţean roman, speriat de
faptul că trebuie să-l condamne, precum şi de numărul mare al
condamnărilor la moarte care trebuiau să urmeze, s-a adresat împăratului
Marco Aureliu. Răspunsul împaratului, care ştia de existenţa creştinilor,
urmează în parte prevederile rescriptului lui Traian din 111-112. Cei ce
mărturisesc credinţa creştină să fie condamnaţi la moarte, iar cei ce
reneagă să fie puşi în libertate.
Rescriptul lui Traian din 111-112 prevedea că creştinii nu trebuie
căutaţi» din oficiu. Dar Mcucu Aureliu a înăsprit legislaţia romană contra
creştinilor, lăsând frâu liber urii poporului, introduce sistemul căutării lor
din oficiu, se acceptau mărturiile sclavilor contra stăpânilor, se luau de
bune denunţurile anonime şi se dădeau denunţătorilor o parte din averea
creştinilor condamnaţi.
După primirea răspunsului împăratului, creştinii care la început
apostaziaseră, spre uimirea păgânilor, s-au întors la credinţă, «încât s-a
făcut multă bucurie mamei fecioare», adică Bisericii, « fiindcă pe cei ce i-a
lepădat ca morţi, i-a reprimit ca vii».
Ultimii care au fost torturaţi şi aruncaţi la fiare, de la care păgânii
aşteptau apostazia, au fost un copilandru de 15 ani, numit Ponticus, şi sora
lui, Blandina, o sclavă de 16 ani, care «se bucura şi se veselea de sfirşitul
ei, ca şi cum era chemată la ospăţul de nuntă şi nu spre a fi aruncată
fiarelor». Prin eroismul şi curajul ei, Blandina, această tânără fecioară, arătă
pagânilor cât de nobil este sacrificiul unei dispreţuite sclave, smulgând
admiraţia lor, care, uimiţi, exclamară : «Niciodată la noi n-a suferit o
femeie atâtea şi aşa de crude chinuri».58
58
Cristian Bădiliţă, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.

83
 Au urmat apoi executările. Celor ce posedau cetăţenia romană li s-
au tăiat capetele, iar ceilalţi au fost aruncaţi la fiare. Executarea
condamnaţilor a avut loc în amfiteatrul roman din Lugdunum (Lyon), ale
cărui nume sunt situate pe stânca abruptă care domină cartierul Fourvivre
de azi .
Trupurile sfârtecate de fiare ale martirilor şi ale celor decapitaţi
au fost expuse în aer liber şase zile spre batjocura trecătorilor, apoi au
fost arse, iar cenuşa lor a fost aruncată în fluviul Ron, păgânii socotind ca ar
putea învinge pe Dumnezeu şi că «martirii vor fi lipsiţi de o nouă naştere,
pentru că, ziceau ei, ca să nu mai aibă speranţa învierii».
Ne mirăm că sub un împărat liberal şi filozof, ca Marcu Aureliu,
au putut fi atât de mulţi martiri. Trebuie să avem în vedere, însă, că
civilizaţia greco-romană, sub ilustrul lor umanist, păstra un fond de cruzime.
Istoricul american J. U. Thompson a negat autenticitatea
Scrisorii Bisericilor din Lugdunum şi Vienna şi realitatea persecuţiei
creştinilor de la Lyon în anul 177, sub Marcu Aureliu, punând martiri de
la Lyon sub Valerian (253-268), Aurelian (270-275) sau chiar
Diocleţian (284305). Opinia lui, însă, a fost combătută şi respinsă de
toţi istoricii.
J. Colin face din martirii de la Lyon nişte crestini din Galatia,
care ar fi suferit martiriul în Pont, la Sebastopol - Herakleapolis, dar
părerea sa a fost temeinic combătută şi respinsă, de asemenea, de numeroşi
istorici. 59
Dincolo de orice ipoteze şi opinii, Scrisoarea Bisericilor din
Lugdunum şi Vienna este un document veridic, o «narratio», o istorisire
101.
59
J. Colin, Martyrs grecs de Lyon ou martyrs galates, în „Antiquite Classique”, XXXIII(1964), p. 108 –
115. apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, op. cit., p. 58.

84
autentică, făcută de creştinii din Lyon, care au fost martori oculari ai
suferinţelor şi chinurilor îngrozitoare suferite la începutul lunii august
177 de fraţii lor. Ea constituie, cum se exprimă isforicul francez J. Zeiller,
«unul dintre cele mai frumoase monumente ale antichităţii creştine, în
care povestirea celor mai crude suferinţe este făcută pe tonul cel mai
simplu, dar în care respiră înca toată ardoarea luptei duse din dragostea faţă
de Hristos».... Deşi unii istorici şi patrologi înclină să creadă că Sfântul
Irineu este autorul Scrisorii Bisericii din Lyon şi Vienna, aceasta nu se poate
susţine temeinic, deoarece în 177, Sfântul Irineu, atunci preot al Bisericii din
Lyon, a fost trimis ca delegat la Roma, în problema ereziei montaniste.
Synaxarium Eclesiae Constantinapolitanae menţionează uciderea
episcopului Potin la Lugdunum, la 23 august 177 .60
Bibliotheca hagiographica Greaca aminteste de martirii de la
Lugdunum la 2 iunie 177. Episcopul Potiny şi Blandina sunt amintiţi în
Bibliotheoa hagiographica Latina la 2 iunie, iar Sfântul Alexandru din
Lugdunum, la 22 aprilie 177. Martirologium Hieronymianum pun amintirea
Sfinţilor martiri de la Lugdunum (Lyon) la 2 iunie 177, sub împăratul Marcu
Aureliu.
*
* *

MARTIRII DE LA LYON 61

Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum (Lyon) şi Vienna (în Galia)

către Bisericile din Asia şi Frigia (martirizaţi la începutul lunii august
60
H. Delehaye, col. 917 apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, op. cit., p. 59.
61
Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 61 – 72.

85
177).
Scrisoarea ni s-a pastrat în întregime, în limba greacă de istoricul
Eusebiu de Cezareea (†340), în Istoria sa Bisericească, cartea a V-a,
cApostol 1.
La începutul acestei scrisori el face o scurtă introducere, după
cum urmează:
1. Galia era, deci, ţara în care s-a stabilit câmpul de luptă al celor
arătate. Ea are două metropole monumente, care întrec pe cele din jur, numite
Lugdunum (Lyon) şi Vienna; iar printre amândouă curge fluviul Ron cu
apă multă, care udă toată ţara.
2. Cu privire la martirii de aici, foarte renumitele Biserici din
aceste oraşe trimit o scrisoare Bisericilor din Asia şi Frigia, istorisindu-
le cele suferite de ele în modul acesta. Voi reproduce chiar cuvintele lor.
3. Servii lui Hristos care locuiesc în Lugdunum (Lyon) şi Vienna
din Galia (azi Franţa) către fraţii din Asia şi Frigia, care au aceeaşi
credinţă şi speranţă în mântuire : pacea, harul şi mărirea de la Dumnezeu
Tatăl şi de la Iisus Hristos, Domnul nostru.
4. Apoi, după acestea, spunând în continuare altele, ca introducere,
ei fac îmceputu1 istorisirii astfel:
Nu suntem în stare să mărturisim cu precizie şi nici nu poate fi
descrisă mărimea persecuţiei de aici, cât de violentă a fost mânia păgânilor
contra sfinţilor (creştinilor) şi câte au suferit fericiţii martiri.
5. Căci protivnicul (diavolul) s-a repezit (contra noastră) cu
toată puterea, făcând începutul venirii lui viitoare, pregătind şi exercitând pe ai
săi îmipotriva servilor lui Dumnezeu, încât am fost alumgaţi nu numai din
case, din băi şi din pieţe, ci ni s-a interzis s ne arătăm chiar în vreun loc anume.
6. Insă harul lui Dumnezeu a luptat şi a apărat pe cei slabi, a

86
ridicat stâlpi puternici (creştini curajoşi), care prin rabdare să poată atrage
asupra lor toată pornirea celui rău şi aceştia au mers la martiriu, îndu -
rând tot felul de chinuri şi pedepse .
Şi aceste multe chinuri socotindu-le puţine, ei s-au grăbit
spre Hristos, arătând cu adevărat că suferinţele vremii de acum nu sunt
vrednice de slava viitoare care va fi descoperită nouă.
7. Într-adevăr, mai întâi ei au răbdat cu bărbăţie cele
născocite de întreaga mulţime, fără deosebire, strigăte, răniri, târâri
pe jos, jafuri, aruncări cu pietre, închisori şi toate câte îi place să
săvârşească unei mulţimi înfuriate, ca faţă de duşmani şi războinici.
8. În sfârşit, sunt adunaţi în for de către străbuni şi de
magisitraţii oraşului care aveau puterea, şi, după ce au fost interogaţi în
faţa întregului popor şi ei au mărturisit (ca sunt creştini), au fost închişi
în temniţă până la venirea legatului imperial (guvernatorul Galiei).
9. După aceea, fură chinuiţi în faţa prapretorului, acesta
purtându-se faţă de noi cu toată cruzimea, s-a ridicat Vettius
Epagathus, unul dintre fraţi, plin de iubire faţă de Dumnezeu şi de
aproapele, a cărui vieţuire ajunsese la aşa desăvârşire că încă din
tinereţe se învrednicise de lauda adusă preotului Zaharia, căci urma intru
toate poruncile şi învăţăturile Domnului, fiind curat şi grabnic la orice
slujire faţă de aproapele, având multă râvnă faţă de Dumnezeu şi
fierbând cu duhul. Deci, astfel fiind el, nu a suportat judecata cea
nedreaptă contra noastră, ci s-a mâniat şi a cerut să fie şi el ascultat,
apărând pe fraţi, (spunând) că la ei nu se afla nici necredinţa în Dumnezeu
şi nici vreo nedegiuire.
10. Dar cei din jurul tribunalului au început să strige contra
lui (căci el era de neam mare), iar guvernatorul a respins cererea 1ui, deşi

87
era dreaptă, întrebându-l numai dacă şi el este creştin ; mărturisind el cu
voce foarte tare (că este creştin), a fost şi el arestat în numărul
martirilor, socotit fiind apărătorul - «paracletul» creştinilor, dar el
avea ca Mângâietor în sine Duhul, mai mult decât Zaharia, care s-a
arătat prin plinătatea iubirii, luptând el avu bunăvoinţa pentru
apărarea fraţilor şi punându-şi sufletul (pentru ei). Căci şi el era
ucenic adevarat al Mielului (Iisus Hristos), urmându-L ori unde mergea.
11. Din acest moment, cei arestaţi s-au împărţit : unii
mărturisind lămurit (ca sunt creşini) şi fiind pregătiţi, au devenit cei dintâi
martiri, iar aceştia şi-au împlinit cu toată bucuria mărturisirea pentru muceni-
cie, dar alţii s-au arătat nepregătiţi şi neobişnuiţi, ba chiar slabi, nepu -
tând să îndure tăria unei mari lupte. Dintre aceştia, s-au arătat slabi în
credinţă aproape zece la număr. Ei ne-au pricinuit o mare întristare
şi nemăsurată durere, şi au slăbit râvna celor rămaşi nearestaţi ; aceştia
deşi sufereau toate grozăviile, au urmat totuşi pe martiri şi nu i-au
părăsit.
12. Atunci noi toţi am fost cuprinşi de o mare teamă pentru
nesiguranţa mărturisirii lor de credinţă, nu temându-ne de pedepsele
care ni se dădeau, ci având teama ca cineva să nu cadă (să
apostazieze).
13. Au fost arestaţi, deci, în fiecare zi, cei vrednici, ei
completând numărul acelora (celor căzuţi), încât au fost adunaţi laolaltă
creştinii zeloşi din cele două Biserici prin care au luat fiinţă cele de aici.
14. Au fost arestaţi, însă, şi unii păgâni, servitorii noştri,
fiindcă guvernatorul poruncise în public ca noi toţi să fim cercertaţi. Iar
aceştia, din viclenia diavolului, temându-se de chinurile pe care le-au
văzut ca le-au suferit sfinţii (creştinii) şi îndemnaţi la aceasta de soldaţi,

88
au mărturisit în chip mincinos că noi săvârşim ospeţe thiestice (ne
mâncăm copii ca Thyest) şi împreunări oedipodeice (incestuoase, ca
Oedip) şi câte nu ne sunt îngăduite nici a le vorbi, nici a le gândi, şi
nici măcar să credem că oamenii au putut face vreodată asemenea fapte.
15. Răspândindu-se aceste zvonuri, s-au înfuriat toţi împotriva
noastră, încât, dacă mai înainte unii, datorită rudeniei cu noi, se purtau
cu măsura, atunci s-au aprins tare de mânie şi scrâşneau contra noastră .
S-a împlinit astfel cuvântul spus de Domnul ca «va veni timpul, când
tot cel ce vă va ucide pe voi să i se pară că aduce închinare lui
Dumnezeu».
16. După aceasta, deci, sfinţii martiri au îndurat chinuri mai
presus de orice istorisire, satana mult dorind ca ei să rostească
blasfemii.
17. Toată furia mulţimii, a guvernatorului şi a soldaţilor s-a
năpustit peste măsură asupra diaconului Sanctus din Vienna, asupra lui
Matures, de curând botezat, dar luptător viteaz, asupra lui Afitalus,
care a fost toată axa, stâlpul şi temelia creştinilor de aici, şi asupra
Blandinei, prin care Hristos a arătat că cele ce par oamenilor
neînsemnate, fără frumuseţe şi dispreţuite, la Dumnezeu se învrednicesc
de mare slavă, prin dragostea faţă de El, care se arată prin luptă şi nu
se laudă în zadar.
18. Căci noi toţi temându-ne, ca şi stăpâna ei după trup, care
era şi ea o luptătoare între martiri, că, fiind chinuită, ea nu va putea avea
curajul să mărturisească (pe Hristos), din cauza slăbiciunii trupului ei,
Blandina a împlinit aceasta cu atâta tărie, încât cei ce o chinuiau s-au
descurajat şi schimbându-se unii pe alţii o chinnuau în tot chipul, de
dimineaţa până seara; char ei inşişi s-au declarat învinşi, nemai având ce

89
să-i mai facă, şi se mirau ca mai poate să respire, întreg trupul ei fiind de
jur împrejur sfâşiat şi deschis de lovituri, mărturisind ei că un singur
chin de felul acesta era de ajuns pentru ca ea să-şi dea sufletul, şi nu
era nevoie de asemenea şi de atât de multe chinuri.
19. Dar fericita (Blandiana) ca un viteaz atlet îşi reînvia puterile
prin mărturisire, iar reluarea acesteia era pentru ea repaus şi alinare
pentru cele suferite, spunând : «Sunt creştină şi nimic rău nu se
săvârşeşte de noi».
20. iar Sanctus, rabdând şi el vitejeşte mai presus de fire şi de
orice om, toate caznele oamenilor nelegiuiţi, sperând că prin durata şi
mărimea chinurilor să audă de la el ceva ce nu se cuvine (pentru un
creştin), e1 a rezistat cu atâta tărie, încât nu şi-a spus nici numele, nici neamul,
nici oraşul de unde era, nici dacă e sclav sau liber, ci la toate
întrebările a răspuns în limba latină : Sunt creştin. Aceasta a marturisit
el de fiecare dată în loc de nume, în loc de neam, în loc de orice, iar
alt cuvânt n-au auzit de la el păgânii.
21. Din cauza aceasta, s-a produs marea pornire a guvernatorului
şi a chinuitorilor contra lui, încât, nemai-avînd ce să-i mai facă, în
cele din urmă, i-au pus plăci înroşite de aramă pe părţile cele mai plăpânde
ale trupului.
22. Şi acestea ardeau, iar el a rămas neclintit, neînfrânt şi statornic
în mărturisirea lui, fiind răcorit şi întărit de izvorul cel ceresc al apei
vieţii, care tâşnea din coasta lui Hristos.
23. Iar trupul său era mărturia celor suferite, fiind în întregime
rani şi vânătaie, şi sfâşiat atât de mult, încât pierduse înfătişarea
omenească exterioară; dar în el pătimind Hristos, el săvârşea mari
minuni, zăvorând pe protivnicul (diavolul), arătând celorlalţi pildă că

90
nimic nu e de temut, unde este dragostea Tatălui, şi nimic dureros, unde
se află slava lui Hristos.
24. După câteva zile, începând nelegiuiţii să-l chinuie iarăşi pe
martir, şi socotind ei că, având el părţile trupului mutilate şi arse, l-ar
învinge, davă aceste pedepse s-ar mări, căci el nu mai putea suferi
nici macar atingerea mâinilor, sau că, dacă ar muri el de chinuri, ar intra
frica în ceilalţi, sunt numai că nu s-a întâmplat nimic din acestea cu el, ci,
contrar oricărei aşteptări omeneşti, s-a refăcut şi s-a îndreptat prin
chinurile de pe urrmă, şi a primit înfăţişarea de mai înainte şi putinţa
folosirii membrelor, încât a doua lui chinuire a fost pentru el, prin
harul lui Hristos, nu pedeapsă, ci vindecare.
25. Iar pe oarecare femeie (numită) Vivliada, una din cele ce
au tăgăduit (ca sunt creştine), diavolul părând ca a şi înghiţit-o, voind
să fie judecată şi pentru blasfemie, a adus-o spre a fi chinuită, pentru a
o sili să spună despre noi, fiindcă era slabă şi fără curaj, minciuni nelegiuite.
26. Dar, în timpul chinuirii, şi-a revenit şi, ca să spunem
astfel, ea s-a trezit ca dintr-un somn adânc, amintindu-şi prin pedeapsa
cea vrednică de pedeapsa cea veşnică din (focul) Gheenei, şi a răspuns
de-a dreptul blasfemiatorilor, spunând : «Cum ar mânca astfel de
oameni copii, ei cărora nu le este îngăduit să mănânce nici sânge de
animal necuvântător ?». Şi din acest moment ea a mărturisit că este
creştină şi a fost trecută în grupul martirilor.
27. Chinurile tiranilor fuseseră zădărnicite de Hristos, datorită
răbdării fericiţilor (martiri), diavolul a pus la cale multe uneltiri, anume
închiderile în temniţă, în întuneric şi în locul cel mai îngrozitor, şi
punerea picioarelor în butuci, ele fiind strânse până la a cincea gaură,
şi câte grozăvii, câte obişnuiau slujitorii înfuriaţi, inspiraţi de diavolul,

91
spre a le aplica celor închişi. Astfel, mulţi au murit sufocaţi în inchisoare,
atâţia cât a voit Dumnezeu să-şi dea sufletul, arătând slavaLui.
28. Unii ditre cei ce au fost chinuiţi cu cruzime, încât se
putea ca nici dându-li-se toată îngrijirea, nu vor mai putea trăi, au rămas în
închisoare, dar, deşi au fost lipsiţi de ajutorul oamenilor, s-au făcut
sănătoşi de Domnul, şi, întărindu-se cu trupul şi sufletul, încurajau şi
mângâiau pe cei alţii.
29. Chiar fericitul Fotin, care i s-a încmedinţat păstorirea
episcopiei Lugdunumului(Lyon), fiind în viaţă de mai mult de şaptzeci
de ani şi foarte slăbit cu trupul şi abia mai respirând, din cauza slăbiciunii
trupeşti pe care o avea, întărinduli-se prin râvna duhului de dorinţa lui
pentru mucenicie, a fost ţinut şi el la tribunal, deşi era slăbit cu trupul de
vârsta şi de boală, abia mai rămânând sufletul în el, ca prin mucenicia
lui să biruie Hristos.
30. După ce acesta a fost adus de catre, soldaţi la tribunal,
însoţit de magistraţii care deţineau puterea şi de toată mulţimea, toţi au
strigat, ca şi cum el ar fi fost Hristos, a făcut mărturisirea cea bună.
31. Dar cînd a fost întrebat de guvernator, cine este Dumnezeul
creştinilor, el a răspuns : «De vei fi vrednic, vei cunoaşte».
Atunci a fost ţinut fără milă şi a suferit multe răni, cei din
apropiere lovindu-l tot timpul cu pumnii şi cu picioarele, fără respect
pentru vârsta lui, iar cei de mai departe aruncând asupra lui ce aveau fie-
care în mâini, socotind toţi că ar fi o greşală şi o nelegiuire, dacă
cineva s-ar abţine să-l necinstească, crezând ei că ar răzbuna astfel pe
zeii lor. Şi, abia mai respirând, l-au aruncat în închisoare, iar după
două zile şi-a dat sufletul.
32. Atunci s-a împlinit marea rânduială a lui Dumnezeu şi s-a arătat

92
nemărginita milositivire a lui Iisus, fapt întâmplat rar în comunitatea noastră,
care n-a fost părăsită de ajutorul lui Hristos.
33. Căci aceia care la prima arestare au negat (că sunt
creştini) au fost şi ei întăriţi, având parte de chinuri, astfel tăgăduirea
(crdinţei) nu le-a fost lor în acel timp de nici un folos.
Iar cei ce au mărturisit ceea ce erau au fost închişi ca creştini,
nici să li se mai aducă nici o altă învinuire ; însă, cei ce au negat,
fiind deci acuzati ca ucigaşi şi făcători de rele, au fost îndoit pedepsiţi
decât ceilalţi (cei rămaşi creştini).
34. Întrtr-adevăr, bucuria muceniciei, spenanţa celor făgăduite,
dragostea de Hristos şi Duhul Tatălui îi uşurau pe aceia de chinuri, dar
pe aceştia (care s-au lepădat de credinţă) conştiinţa îi mustră
puternic, încât,ei erau recunoscuţi de toţi ceilalţi după mersul şi
înfăţişarea lor.
35. Căci, într-adevăr, cei ce au mărturisit mergeau veseli, feţele
lor fiind pline de slavă şi multă bucurie, iar lanţurile îi înconjurau
ca o podoabă frumoasă, aşa precum sunt marginile brodate cu aur ale
rochiei unei mirese gătit de nuntă, răspândind tatodată mireasma lui
Hristos, încât unora li se părea că ei sunt unşi cu parfum frumos
mirositor.
Dar , cei ce au negat (ca sunt creştini) mergeau cu ochii
plecaţi, umiliţi, schimbaţi la înfăţişare şi plini de toată ruşinea ; pe
lângă aceasta erau batjocoriţi de păgâni ca înşelăori şi lipsiţi de curaj şi
acuzaţi de crime omeneşti, pierzând numele lor cel cinstit, slăvit şi
dătător de viaţă. Ceilalţi, văzînd aceasta, s-au întărit, încât cei care
au mai fost arestaţi au mărturisit fără şovăire, nemaiavând gândul
diavolului.

93
 36. (Spunind ei pe lângă acestea şi altele, în urmă, adaugă
îndată):
Aşadar, după aceste suferinţe, sfârşitul muceniciei lor s-a
împărţit în tot felul. Căci, împletind fiecare o coroană din diferite
culori şi cu tot felul de flori, au adus-o Tatălui. Se cuvenea deci, ca
atleţii cei viteji, care au suferit tot felul de lupte şi au biruit cu
strălucire să primească cununa cea mare a nemuririi.
37. Maturus, Sanctus, Blandina şi Attalus au fost daţi
fiarelor în amfiteatru, spre a fi distracţia comună a păgânilor fără
milă, cu prilejul zilei de lupte cu fiarele, aleasă din cauza noastră.
38. Matures şi Sanctus au fost supuşi din nou în amfiteatru la
tot felul de chinuri, şi, ca şi cum n-ar fi suferit chiar nimic mai înainte,
dar, mai ales, fiindcă biruiseră deja pe protivnic, în mai multe chipuri, având
să dea lupta pentru cununa însăşi, au suferit din nou loviturile de bice,
obişnuite acolo, sfâşierile fiarelor sălbatice şi toate câte un popor
înfuriat le striga şi le poruncea, iar la urma tuturora punerea pe
scaunul de fier înroşit, de pe care trupurile lor arse răspândeau un mi -
ros de carne friptă.
39. Dar nici aşa nu s-au liniştit aceştia (păgânii), ci încă şi mai
mult s-au înfuriat, voind să învingă răbdarea lor ; însă, ca şi la
început, ei n-au auzit de la Sanctus nimic altceva decât cuvântul
mărturisirii (că e creştin), pe care s-a obişnuit să-l spună.
40. Deci acestora, fiindcă după o atât de mare şi îndelungată
luptă, mai aveau încă sufletul în ei, li s-a tăiat capul, făcându-se ei în
ziua aceea privelişte (mulţimii), în locul diferitelor lupte.
41. Iar Blandina, fiind spânzurată pe un stâlp, a fost oferită ca
hrană fiarelor, sau, pentru ca luptătorii, privind-o răstignită în forma crucii

94
şi auzindu-o făcând neîncetată rugăciune cu voce mare, să se
încurajeze, văzând ei în luptă, cu ochii trupeşti, în sora lor, pe Cel ce s-a
răstignit pentru ei (pe Hristos), ca să convingă pe cei credincioşi în El,
că cel ce pătimeşte pentru slava lui Hristos are părtăşie cu Dumnezeu
Cel viu.
42. Dar fiindcă nici una dintre fiare nu s-a atins atunci de ea,
fiind dezlegată de pe stâlp, a fost dusă din nou la închisoare şi amânată
pentru o nouă luptă, pentru ca, biruind prin multe lupte să aducă şarpelui
celui amăgitor (diavolului) osândirea veşnică; Iar ea, cea mică, cea
slabă şi dispreţuită, care a îmbrăcat pe Hristos, atletul cel mare şi
neînvins, să încurajeze pe fraţi, învingând în multe chipuri pe protivnic
(diavol), încoronându-se prin luptă cu cununa nemuririi.
43. Attalus, fiind şi el cerut cu stăruinţă de mulţime (căci era
cunoscut) a intrat ca un luptător pregătit, având conştiinta curată, pentru
că era într-adevăr instruit în învăţătura creştină şi a fost totdeauna la
noi mărturisitorul adevărului.
44. Şi fiind adus, a înconjurat amfiteatrul, purtând o tabliţă
pe care era scris latineşte : Acesta este Attalus, creştinul, iar poporul,
aprinzându-se tare contra lui, aflând guvernatorul că este roman, a
poruncit să fie dus la închisoare, unde se aflau ceilalţi, a scris despre ei
împăratului şi aştepta hotărârea acestuia.
45. Iar timpul de aşteptare n-a fost pentru ei nici spre lenevire,
nici neroditor, ci, prin răbdarea lor, s-a arătat mila cea nemăsurată a
lui Hristos ; căci prim cei vii, cei morţi au înviat, iar martirii au iertat pe cei
ce nu au mărturisit (credinţa) încât s-a făcut multă bucurie mamei fecioare
(Bisericii), fiindcă, pe cei ce i-a lepădat ca morţi, i-a reprimit ca vii.
46. Căci prin aceia (prin cei vii), cei mai mulţi din cei ce

95
negaseră (că sunt creştini) şi-au revenit, s-au renăscut, s-au înflăcărat şi au
învăţat să mărturisească, încât, înviind din nou şi întărindu-se, s-au
prezentat la scaunul de judecată, îndreptaţi fiind de Dumnezeu Cel
iertător, care nu vrea moartea păcătosului, ci (întoarcerea lui) spre
pocăinţă, ca să fie interogaţi din nou.
47. A răspuns, deci, împăratul (Marcu Aureliu) (161-180), ca cei ce
au mărturisit (ca sunt creştini) să fie chinuiţi, iar cei ce vor nega să fie
eliberaţi. Iar începând să se celebreze sărbătoarea ţării de aici (deoa-
rece la aceasta venea mulţime mare de oameni, dintre toate
neamurile), au fost aduşi la scaunul de judecată, ca la o reprezentaţie
teatrală, şi fericiţii (martiri), spre a face plăcere mulţimilor. De aceea
(guvernatorul) i-a judecat din nou, şi celor care au arătat că au
cetăţenia romană, li s-au taiat capetele, iar pe ceilalţi i-a trimis la fiare.
48. Iar Hristos a fost preamărit cu putere de cei ce au
tăgăduit la început, căci atunci ei au mărturisit (că sunt creştini), împotriva
aşteptării păgânilor. Aceştia au fost judecaţi aparte, ca şi cum ei vor
putea fi eliberaţi, dar, mărturisind, au fost adăugaţi la grupul
martirilor. Au rămas, însa, în afară (necercetaţi), cei care n-au avut
niciodata vreo urmă de credinţă, nici înţelesul hainei de nuntă, nici
cunoaştera fricii de Dumnemeu, adică fiii pierzării, aceia care şi prin
împotrivirea lor, blesteamă calea (vieţii).
49.Iar toţi ceilalţi au rămas în Biserică. Şi fiind ei interogaţi,
un oarecare Alexandru, frigian de ream, medic prin ştiinţă, care a
petrecut mulţi ani în Galia, cunoscut aproape de toţi pentru
dragostea lui faţă de Dumnezeu şi pentru îndrăzneala cuvântului (căci
nu era lipsit de har apostolic), find de faţă la scaunul de judecată şi
îndemnându-i pe aceştia prin semme de aprobare la mărturisire, ca şi

96
cum i-ar naşte din nou în dureri , a fost văzut de cei din jurul scaunului
de judecată.
50. Înfuriindu-se mulţimile pentru faptul că cei ce negaseră mai
înainte, acum au mănturisit (că sunt creştini), au strigat împotriva lui
Alexandru că el a făcut aceasta. Iar guvernatorul i-a poruncit să se
infăţişeze, şi, întrebându-l cine este, spunând ca el este «creştin», s-a înfuriat
şi l-a condamnat la fiare, iar a doua zi a intrat împreună cu Attalus (în
amfiteatru). Căci şi pe Attalus, pentru a plăcea mulţimii, guvernatorul
l-a condamnat din nou la fiare.
51. Iar ei, trecând în amfiteatru prin toate instrumentele
născocite pentru chinuri, au îndurat lupta cea mare şi, la sfârşit, li s-au
tăiat capetele. În tot acest timp, Alexandru nici n-a gemut, nici n-a
murmurat, ci vorbea în inima sa cu Dumnezeu.
52. Iar Attalus, când a fost pus pe scaunul de fier înroşit,
îndată ce s-a răspândit miros de carne friptă din trupul lui, a zis către
mulţime, în limba latină :«Iată ce înseamnă să mănânci oameni, ceea ce
faceţi voi. Noi nici nu mâncăm oameni şi nici nu facem ceva rău».
Fiind întrebat, ce nume are Dumnezeu, el a răspuns : «Dumnezeu nu
are nume, ca omul».
53. După toate acestea, în ultima zi a luptei cu fiare1e, Blandina a
fost adusă din nou împreună cu Ponticus (fratele ei), un copil de
cincisptrezece ani. Dela ei au fost duşi în fiecare zi să vadă chinurile
celorlalţi, ca să-i silească să jure pe idolii lor, pentru că ei s-au împotrivit
cu statornicie şi i-au luat în râs pe cei ce stăruiau ca ei să se lepede de
credinţa (creştină), s-a înfuriat mulţimea contra lor, fără să-i fie milă
de vârsta copilului şi nici să se ruşineze de tânăra fecioară.
54. I-au supus pe ei la toate grozăviile şi i-au trecut prin tot

97
felul de chinuri, silindu-i pe rând să jure pe zei, dar n-au reuşit să
facă aceasta. Caci Ponticus era într-adevăr încurajat şi întărit de sora
sa încât şi păgânii au văzut că ea este aceea care-l îndeamnă şi-l întăreşte ; iar
el, rabdând cu vitejie toate chinurile, şi-a dat sufletul.
55. Iar fericita Blandina, cea din urmă dîntre toţi, întocmai ca o
mamă vitează care-şi îndeamnă copiii (la luptă) şi i-a dus victorioşi în faţa
împăratului, trecând şi ea prin toate luptele copiilor, s-a grăbit spre
aceştia, bucurându-se şi veselindu-se de sfârşitul ei, ca şi cum era che-
mată la ospăţul de nuntă nu spre a fi aruncată fiarelor.
56. După biciuiri, după fiare şi grătar, la urmă, fiind pusă într-o
plasă, a fost aruncată unui taur şi, fiind asvârlită în sus de mai multe ori
de animal, ea n-a simţit nimic din cele întâmplate, având speranţa şi
aşteptarea celor crezute şi vorbirea cu Hristos ; apoi i s-a tăiat şi ei capul.
Păgînii înşişi au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea şi
aşa de crude chinuri.
57. Dar nici aşa nu s-a săturat furia şi cruzimea lor faţă de sfinţi
(creştini). Căci aceste triburi sălbatice şi barbare, erau neîncetat tulburate
de fiara cea îngrozitoare (diavolul), încât mânia lor a pus din nou o
stăpânire deosebită asupra trupurilor (martirilor).
58. Ei nu s-au ruşinat, văzând ca au fost învinşi, pentru că nu au o
judecată omemească, ci mai mult s-a aprins mânia lor, ca la o fiara ; iar
guvernatorul şi poporul arătau faţă de noi aceeaşi nedreaptă ură, ca să se
plinească Scriptura : «Cel nelegiuit să mai facă nelegiuiri, iar cel drept
să fie şi mai drept» (Dan. 12, 10 ; Apoc. 22, 11).
59. Într-adevăr, pe cei ce au murit sufocaţi în închisoare, i-au
aruncat la câini, păzindu-i cu grijă noaptea şi ziua ca să nu fie cineva
înmormântat de noi ; au expus atunci la vedere şi resturile rămase de la

98
flare şi de la foc, fie bucăţile sfâşiate, fie resturile arse ; iar capetele
celorlalţi, împreună cu trupurile lor sfârtecate, lăsate, de asememea,
neîngropate, le-au pazit cu gardă de soldaţi zile de-a rândul.
60. Şi unii murmurau şi scrâşneau din dinţi contra acestor resturi,
căutând să primească de la ei vreo pedeapsă şi mai mare; alţii, însă,
râdeau şi-şi băteau joc, mărind totodată pe idolii lor, care au adus martirilor
această pedeapăa ; alţii mai măsuraţi, părând întrucâtva că suferă împreună
cu ei, ocărau, zicând : «Unde este Dumnezeul lor şi la ce le-a servit religia
pe care au preferat-o în locul vieţii lor ?».
61. La ei se afla această deosebire de păreri, dar noi ne aflam într-
o mare durere, pentru că nu puteam să îngropăm în pământ trupurile
martirilor. Căci nici noaptea nu ne servea la aceasta, nici banii nu-i
ispiteau (pe soldaţi); nici rugăminţile noastre nu-i înduioşau, păzindu-i în
tot chipul, ca şi cum ar dobândi un mare câştig, lăsându-i fără mormânt.
62.(Pe lângă acestea, dupii altele, ei spun următoarele):
Aşadar, trupurile martirilor au fost batjocorite în tot chipul şi
lăsate în aer liber zile şi, după aceea, fiind arse şi prefăcute în cenuşă,
aceasta a fost aruncată de nelegiuiţi în fluviul Ron, care curge prin
apropiere, ca să nu mai rămână nici un rest din ele pe pământ.
63. Ei au făcut aceasta, socotind că ar putea învinge pe Dumnezeu
şi că martirii vor fi lipsiţi de o nouă naştere, pentru că, ziceau ei, «să nu
mai aibă speranţa învierii, datorită căreia erau convinşi că introduc la noi o
credinţă străină şi nouă, dispreţuiesc chinurile şi sunt gata să meargă la moarte
cu bucurie ; să vedem acum dacă vor învia şi dacă Dumnezeul lor poate
să-i ajute să scape din mâinile noastre».
II.
Eusebiu continuă astfel:

99
 1. Acestea şi cele arătate către împăratul despre care am vorbit
(Marcu Aureliu), s-au întâmplat Bisericii lui Hristos, după care trebuie să
judecăm cu mintea şi cele săvârşite în celelalte provincii (ale Imperiului).
Dintre acestea, se cuvine să arătăm din aceeaşi scrisoare şi câteva părţi prin
care se dăruie bunătatea şi iubirea de oameni a martirilor arătaţi, cu
propriile lor cuvinte.
2. Aceşti martiri au devenit în cea mai mare măsură următorii şi
imitatorii lui Hristos, cel care «fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit
a fi întocmai cu El» (Filip. 2, 6), dar, deşi se aflau în aşa de mare slavă,
mărturisind (că sunt creştini) nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori,
fură sfâşiaţi de fiare şi având în jurul trupului arsuri, semne şi răni, nu
numai că nu s-au numit pe ei înşişi martiri, ci nu ne-au îngăduit nici nouă să
ne adresăm lor cu acest nume, ci, dacă vreodată cineva dintre noi îi numea
astfel prin scris sau prin cuvînt, ei ne mustrau cu asprime.
3. Căci ei dădeau cu bucurie numele de martir lui Hristos,
credinciosului şi adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morţi şi
începătorul vieţii în Dumnezeu. Şi, amintind de martirii care şi-au dat su-
fletul prin chinuri, ziceau : «Aceia sunt, într-adevăr, martiri, pe care Hristos
i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea
mucenicia lor, iar noi suntem mărturisitori mici şi smeriţi».
Cu lacrimi rugau ei pe fraţi, având nevoie ca aceştia să facă
rugăciuni necontenite pentru sfârşitul lor.
4. Ei arătau prin fapte puterea mărturisirii lor, având multă
îndrăzneală faţă de păgâni, făceau cunoscută buna lor purtare prin
rabdare, curaj şi statornicie şi se lipseau să primească de la fraţi numele
de martiri, plini de frica de Dumnezeu.
5. Şi îndată după câteva fapte arătate pe scurt, ei spun:

100
 Se smereau pe ei înşişi sub mâna cea puternică a lui Dumnezeu,
prin care sunt înălţaţi acum cu putere; atunci ei au apărat pe toţi, dar n-
au condamnat pe nimeni ; au dezlegat pe toţi şi n-au legat pe nimeni ; iar
pentru cei ce i-au făcut să sufere chinuri grozave, s-au rugat ca Ştefan
martirul de desăvârşit : « Doamne, nu le socoti lor păcatul acela». Căci
dacă el se ruga pentru cei ce-l ucideau cu pietre, cu atât mai mult s-a
rugat pentru fraţi.
6. Şi îndată, după altele, ei spun : Aceasta a fost şi lupta lor cea
mare împotriva diavolului ; prin dragoste adevărată de fraţi, ca pe cea ce
fuseseră înghiţiţi, pe care fiara îi socotea mai înainte căzuţi, să-i dea afară
vii. Ei nu se lăudau împotriva celor căzuţi, ci, din cele ce aveau din belşug,
ajutau pe cei săraci, având faţă de ei iubire de mamă, vărsând multe
lacrimi pentru ei către Tatăl.
7. Ei au cerut viaţa şi li s-a dat şi au împărtăşit-o şi celor de
aproape, care s-au întors spre Dumnezeu intre toate biruitori. Iubind
totdeauna pacea şi dăruind totdeauna pacea, ei au plecat în pace la
Dumnnezeu, fără să lase mamei (Bisericii) suferinţă, nici dezbinare şi
război între fraţi, ci bucurie, pace, înţelegere şi iubire.
8.Este folositor sa se arate acestea şi cele privitoare la dragostea
fericiţilor martiri faţă de cei căzuţi dintre fraţi, din cauza purtării
neomeneşti şi nemiloase a celor ce s-au arătat după acestea făra îndurare
faţă de membrii lui Hristos.

101
 4. SFINŢII SCILITANI
(17 iulie 180)

La 17 iulie 180, au suferit mucenicia pentru Hristos la

Cartagina, în Africa, sub împăratul Comod (180-192), în timpul celui
de al doilea consulat al lui Claudianus, cei doisprezece martiri scilitani,
numiţi aşa după cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia proconsulară,
de unde erau originari, fiind judecaţi şi condamnaţi la moarte prin
decapitare de proconsulul P. Vigellius Saturninus, care-şi avea reşedinţa
la Cartagina. Tertulian se exprimă astfel despre proconsulul Africei,
Saturninus: «Acesta a fost primul care a folosit sabia contra noastră».
Într-adevăr, cei doisprezece creştini din Scillium au fost primiţi martiri
în Africa. Actul martiric ne-a păstrat numele lor, care sunt următoarele :
Speratus, Nartzalus, Citttinus, Donata, Secunda, Vestia, Veturius, Felix,
Aquilinus, Laetantius, Januaria şi Generosa.
Nu s-a reuşit până în prezent să se precizeze localizarea cetăţii
Scillium din Numidia.
Actul martirilor scilitani este cel mai vechi document de limbă
latină creştină.
Unii istorici sunt de părere că Actul martiric al Sfinţilor

102
scilitani a constituit o introducere la Acta Cypriani († 14 septembrie 258).
F. Corsaro a emis ipoteza că textul original al martirilor din Scillium,
cuprindea numai şase martiri, iar ceilalţi şase au fost adăugaţi din
martirologiul de la Cartagina.62
H. Karpp crede, de asemenea, că au fost două grupe de martiri, al
doilea grup fiind adăugat în Acta Sanctorum Scillitanorum ca făcând parte din
aceeaşi arie şi perioadă de timp.63
Asemenea ipoteze nu sunt necesare, deoarece cei doisprezece
martiri sunt menţionaţi în sentinţa finală a proconsulului P. Vigellius
Saturninus, păstrată în Actul lor martiric.
Cei doisprezece martiri, au fost introduşi în secretariat - in
secretario, adică în sala de şedinţe a tribunalului din Scillium, la 17
iulie 180, spre a fi audiaţi şi judecaţi. Judecata şi condamnarea Sfinţilor
scilitani s-a făcut în aceeaşi zi, deşi proconsulul P. Vigellius Saturninus le-
a propus un răgaz de treizeci de zile spre a se răzgândi. Dar Speratus,
purtătorul lor de cuvânt, a răspuns cu îndrăzneală lui Saturninus : «Într-o
chestiune atât de dreaptă, nu este nevoie de gândire».
Din actul lor martiric mai aflăm că ei aveau cu ei, într-o lădiţă,
cărţile Vechiului şi Noului Testament. Astfel, când proconsulul R. Vigellius
Saturninus i-a întrebat : «Ce lucruri se află în lădiţa voastră?», Speratus a
răspuns : «Carţile Sfinte şi Scrisorile lui Pavel, un bărbat drept».
Este cea dintâi menţiune, din care aflăm că din a doua jumătate a
secolului al II-lea, creştinii de limbă latină din provinciile Imperiului
roman se aflau în posesia primei versiuni a traducerii Sfintei Scripturi în
62
Drd. Ştefan Alexe, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în „Studii teologice”, VII(1955), nr. 3-4,
p.226.
63
H. Karpp, Die Zahl der Scillitanischen Martyrer, în “Vigiliae christianae”, Amsterdam, 15(1961), p.
165 – 172 apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 81.

103
latineşte - Afra, care se folosea în bisericile din provincia romană Africa,
sau poate Itala.
Cei doisprezece martiri scilitani, fiind cetăţeni romani, au fost
condamnaţi la moarte prin decapitare, în ziua de 17 iulie 180, sentinţa fiind
citită de pe o tăbliţă de proconsulul P. Vigellius Saturninus. Martirii au zis :
«Mulţumim lui Dumnezeu... Astăzi suntem martiri în ceruri». Apoi,
proconsulul Saturninus a poruncit şi crainicilor să citească sentinţa de
condamnare la moarte a martirilor, care este aceasta : «Am poruncit să fie
duşi la moarte Speratus, Nartzalus, Cittinus, Veturius, Felix, Aquilinus,
Lactantius, Januaria, Generosa, Vestia, Donata, Secunda». Sentinţa a fost
executată în aceeaşi zi.
Precum se vede, şapte dintre martiri erau tineri sau bărbaţi mai
în vârstă, şi cinci erau tinere fecioare sau femei, care s-au încoronat cu
martiriul şi s-au învrednicit de cununa cea neveştejită a nemuririi şi
vieţii veşnice.
Acta Sanctorum Scillitanorum este cel mai vechi act martiric
autentic în limba latină. Ele păstrează în întregime forma primară a
procesului-verbal de judecată, copiate de creştini de la tribunalul din
Cartagina, în Africa. De aceea autenticitatea lor n-a fost contestată până
azi de nici un istoric, oricât de exigent ar fi fost. În acelaşi timp, ele au
şi o mare valoare filologică şi literară, fiind cel dintâi monument de
limbă latină creştină.
Martyrologium Hieronymianum pune pomenirea Sfinţilor
mucenici scilitani la 17 iulie, Bibliotheca hagiographica Graeca, la 17
iulie, iar Bibliotheca hagiographica Latina, la 14 iulie, dată care este
greşită.

104
 *
* *

MARTIRIUL SFINŢILOR SCILITANI 64

(17 iulie 180)
PRIMUL DOCUMENT CREŞTIN DE LIMBĂ LATINĂ

1. La Cartagina, în timpul celui de al doilea consulat al lui

Claudianus, cu 16 zile înaintea calendelor lui august (17 iulie), fiind
introduşi în sala de şedinţe (în secretariat), Speratus, Nartzalus, Cittinus,
Donata, Secunda şi Vestia, proconsulul Saturninus a zis : Puteţi dobândi
iertarea stăpâmului nostru împăratul (Comod 180-192), dacă vă întoarceţi
la gândirea cea bună.
2. Speratus a zis : N-am făcut rău niciodată, nici n-am săvârşit
vreo nedreptate ; n-am blestemat niciodată, ci, rău primiţi, am mulţumit,
pentru că respectam pe împăratul nostru.
3. Saturninus proconsulul a zis : şi noi suntem credincioşi, iar
religia noastră este simplă, jurăm pe soarta stăpânului nostru, împăratul,
şi ne rugăm pentru sănătatea lui, ceea ce trebuie să faceţi şi voi.
4. Speratus a zis : De vei îngădui ca urechile tale să mă asculte
în linişte, spun taina (credinţei) celei simple.
5. Saturninus a zis : Nu voi lăsa urechile noastre (să audă) de la
tine că începi să spui lucruri rele despre cele sfinte ale noastre ; ci mai

64
Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 84 – 85.

105
degrabă jură pe divinitatea stăpânului nostru împăratul.
6. Speratus a zis : Eu nu cunosc împărăţia acestei lumi ; ci
servesc mai ales acelui Dumnezeu, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a
văzut, nici nu poate să-L vadă cu aceşti ochi. Furt n-am făcut ; iar dacă
câştig ceva, dau dajdie : Fiindcă cunosc pe Domnul meu, regele regilor şi
împăratul tuturor neamurilor.
7. Saturninus proconsulul a zis : Lăsaţi-vă de această rătăcire.
Speratus a zis : Rătăcirea cea rea este a ucide şi a spune mărturie
mincinoasă.
8. Saturninus proconsulul a zis : Nu mai fiţi părtaşi la această
nebunie. Cittinus a zis : Noi nu avem pe altul de care să ne temem,
decât pe Domnul Dumnezeul nostru, Care este în ceruri.
9. Donata a zis : Dau cinste împăratului, ca împăratului ; mă tem
însă de Dumnezeu. Vestia a zis : Sunt creştină. Secunda a zis : Ceea ce
sunt, aceea vreau să fiu.
10. Saturninus procousulul a zis lui Speratus : Stăruieşti să fii
creştin ? Speratus a zis : Sunt creştin ; şi împreună cu el au mărturisit
toţi.
11. Saturninus proconsulul a zis : Vreţi, oare, un timp, pentru a vă
gândi ? Speratus a zis : Într-o chestiune atât de dreaptă, nu e nevoie de
gândire.
12. Saturninus proconsulul a zis : Ce lucruri se află în lădiţa
voastră ? Speratus a zis : Cărţile sfinte şi scrisorile lui Pavel, un bărbat
drept.
13. Saturninus proconsulul a zis : Aveţi un răgaz de treizeci
de zile ca să vă răzgândiţi. Speratus a spus iarăşi : Sunt creştin ; şi
împreună cu el au mărturisit toţi.

106
 14. Saturninus proconsulul a citit hotărârea de pe tăbliţă :
«Speratus, Nartzalus, Cittinus, Donata, Vestia, Secunda şi ceilalţi au
mărturisit că trăiesc după practica creştinilor, şi, cu toate că li s-a oferit
putinţa de a se iînitoarce la tradiţia romani1or, fiindcă au stăruit cu
încăpăţânare (să rămână creştini), s-a hotănt să fie ucişi cu sabia».
15. Speratus a zis : Mulţumim lui Dumnezeu. Nartzalus a zis :
Astăzi suntem martiri în ceruri, mulţumesc lui Dumnezeu.
16. Saturninus proconsulul a poruncit să se citească de către crai-
nic : «Am poruncit să fie duşi la moarte Speratus, Nartzalus, Cittinus,
Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius, Januaria, Generosa, Vestia,
Donates, Secunda».
17. Toţi au zis : Mulţumim lui Dumnezeu. Şi astfel toţi împreună s-
au încoronat cu martiriul şi domnesc cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh în
toţi vecii vecilor. Amin.

5. SFÂNTUL APOLLONIUS
(†21 aprilie 184?)

La 21 aprilie 184, a fost martirizat la Roma, în timpul domniei

împăratului Comod (180-192), Sfântul Apollonius, bărbat de familie
nobilă, denunţat ca este creştin de sclavul său, Severus, prefectului
Pretoriului, Tigidius Perennis, care a ocupat această funcţie la Roma între
180-185.
Datorită influenţei binefăcătoare a soţiei sale Marcia, care era

107
creştină şi a intervenit în favoarea creştinilor, împăratul Comod, cu toate
defectele şi marile lui scăderi personale, nu era un persecutor al creştinilor,
încât, în timpul său, multe familii nobile romane profesau creştinismul. «În
timpul lui Comod, relatează istoricul Eusebiu de Cezareea, în Roma, mulţi
dintre bărbaţii cei mai distinşi prin bogăţia şi naşterea lor mergeau în
acelaşi timp la mântuirea lor cu toată casa şi familia lor».65
Nu se ştie cu precizie dacă Apollonius era senator roman, cum
au crezut unii istorici. Eusebiu de Cezareea îl numeşte doar «bărbat
renumit», scriind despre el în aceşti termeni : «Deci în oraşul romanilor
(la Roma), au dus înaintea tribunalului pe Apollonius, bărbat renumit atunci
prin educaţia şi filozofia sa».66
Fericitul Ieronim afirma, însă, că Apollonius a fost «senator al
cetăţii Roma» iar informaţia lui, întrucât cunoştea mai bine evenimentele
istorice din Roma, poate fi considerată ca adevărată.
Se află deosebiri la cei doi istorici citaţi şi cu privire la
autoritatea romană care a judecat pe Apollonius. Eusebiu afirma că Sfântul
Apollonius a fost dus în faţa tribunalului din Roma şi a fost condamnat de ju-
decătorul Perennis, în timp ce Ieronim afirmă că Apollonius, fiind denunţat
senatului roman de sclavul său Severus că este creştin, i s-a poruncit de către
senat să dea socoteală despre credinţa lui, iar el a compus o lucrare mare -
insigne volumen composuit - o apologie pe care a citit-o în senatul roman.
Actul martiric al Sfântului Apollonius în versiunea greacă a fost
cunoscut de Eusebiu şi a pus în colecţia lui de Acte martirice, care apoi s-a
pierdut. El era o traducere a actului martiric original al Sfântului Apollonius
din limba latină, adaptat, cum ne lasă să înţelegem începutul şi sfârşitul lui în

65
Eusebiu de Cezareea, op. cit. , p. 53.
66
Ibidem, p. 55.

108
forma lui actuală, pentru a fi citit în biserici la ziua aniversării Sfântului.
Secole de-a rândul, Actul martiric al Sfântului Apollonius a
rămas necunoscut. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, el a fost
descoperit şi editat în 1874, într-o culegere armeană de Acte martirice
publicată la Veneţia de către Părinţii mechitanişii, ediţie după care F. C.
Conybeare, a făcut în 1894 o traducere engleză. Versiunea armeană datează
din secolul al V-lea.
Textul grec, mai dezvoltat decât cel armean, a fost publicat ca
ediţio princeps în 1895 de către bollandistul Josephus van Gheyn, după
Codex Parisinus Graecus 1219 (olim Collbertinus 4137), sec. XI/XII.
Textul grec al ed. J. van Gheyn a fost reprodus apoi de R. Knopf - G.
Kriiger şi de H. Musurillo.
Este sigur că nici versiunea armeană, care prezintă unele omisiuni,
nici versiunea greacă, în care au fost introduse unele adaosuri, nu redau actul
martiric în forma lui originală din limba latină, ci-l avem, cum se exprima J.
P. Kirsch «cu unele retuşări».67
Dar acestea nu strică forma originala a actului martiric pentru a fi
socotit, cum se exprima A. Puech, o adevărată «compoziţie literară», sau
un fals tendenţios, cum crede J. Geiicken. În ciuda omisiunilor din
versiunea armeană şi a adaosurilor din cea greacă, actul martiric al
Sfântului Apollonius rămâne în fond un act autentic.
Totuşi, unele dificultăţi rămân. Astfel, în versiunea greacă,
Sfântul Apollonius este numit «Apollos, cel numit şi Sakkeas», ceea ce
este o confuzie cu Apollos, contemporanul Sfântului Apostol Pavel,
cunoscut din Faptele Apostolilor, în timp ce, în versiunea armeană, mai

67
J. P. Kirsch, Apollonius, în „Dictionanaire d´histoire et geographie ecclesiastique”, t. III, Paris, 1924, col.
1012 apud Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. , p.89.

109
veche, din secolul al V-lea, el este numit corect: Apollonius. În
versiunea armeană Apollonius nu apare ca roman, ci alexandrin. În textul
grec, aşa cum il avem azi, Tigidius Perennis, judecătorul Sfântului
Apollonius, care era praefectus praetorio la Roma între 180-185, apare ca
proconsul în Asia Proconsulară, fapt care nu corespunde adevărului istoric.
În traducerea românească, am înlocuit, deci, numele de Apollos,
cu numele corect de Apollonius.
Cum bine a observat istoricul Teodor M. Popescu, ceea ce se
poate discuta cu privire la Actul martiric al Sfântului Apollonius « nu
este autenticitatea, ci integritatea lui». În ciuda unor adaosuri sau a unor
omisiuni, el rămâne deci um act martiric arutentic.
Textul actului martiric ne indică două interogatorii ale Sfântului
Apollonius, primul mai scurt, cApostol 2 – 9, iar după un interval de trei
zile, unul mai lung, cApostol 14-44, în care el face apologia
creştinismului, religie revelată de Dumnezeul Cel atotputernic,
incomparabil superioară păginismului, religie absurdă şi inutilă,
demonstrând aceasta cu mărturii din viaţa şi istoria atenienilor, cretanilor,
romanilor şi sirienilor, scoase din Istoria lui Herodot, dintr-o lucrare a
satiricului Lucian de Samosata şi din Republica lui Platon.
«Hristos, spune Sfântul Appolonius, s-a făcut om în Iudeea,
drept întru toate, şi plin de înţelepciune, dumnezeiască, Cel ce ne-a învăţat
cu iubire de oameni cine este Dumnezeul tuturor şi care este scopul
virtuţii...».
«El ne-a învăţat să ne reţinem mânia, sa ne înfrânăm pofta, să
ne stăpânim plăcerile, să alungăm tristeţea, să fim prietenoşi, să facem să
sporească iubirea, să îndepărtăm lauda deşartă, să nu căutăm răzbunarea
faţă de cei ce ne fac nedreptăţi... să adorăm numai pe Dumnezeul Cel

110
nemuritor, să credem că sufletul este nemuritor, să fim convinşi că
există o judecată după moarte, să sperăm în răsplătirea ostenelilor
virtuţii după înviere, care va fi dată de Dumnezeu celor ce au vieţuit
cu evlavie».68
După cum se constată, Actul martiric al Sfântului Apollonius are
o mare valoare istorică. El ne înfăţişează sub forma unui proces-verbal luat
la interogatoriul său la Roma, modul în care a fost judecat un cre ştin
aristocrat şi instruit, în faţa unui public select de senatori şi barbaţi culţi, în
timpul împăratului Comod, care personal nu se interesa de aproape de
creştinism, de către prefectul pretoriului Tigidius Perennis, care i-a arătat
mult respect în timpul audierii şi s-a declarat adânc mâhnit că trebuie
totuşi să aplice porunca senatului şi a împăratului, condamnându-l la
moarte prin decapitare.
Bibliotheca hagiographica Graeca pune amintirea Sfântului
Apollonius la 21 aprilie. 69

*
* *

MARTIRIUL SFÂNTULUI ŞI PREA LĂUDATULUI APOSTOL

APOLLOS (CORECT APOLLONIUS) CEL NUMIT ŞI SAKKEAS70
(Martirizat la Roma la 21 aprille 184 (?)

Fiind mare persecuţie contra creştinilor sub împăratul Comod

68
http://www.voscreasna.com/parinti-si-scriitori-bisericesti/
69
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. , p. 92
70
Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 93 – 99.

111
(180-192), era proconsul al Asiei un oarecare Perennis. Iar Apollos
apastolul, barbat evlavios, de neam alexandrin, temător de Dumnezeu,
fiind arestat, a fost adus (în faţa prefectului).
1. După ce a fost adus, proconsulul Perennis i-a zis :
Apollonius, eşti creştin ?
2. Apollonius a zis : Da, sunt creştin. Şi de aceea cinstesc şi
mă tem de Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate
cele dintr-însele.
3. Proconsulul Perennis a zis : Căieşte-te şi ascultă-mă,
Apollonius, şi jură pe soarta domnului nostru, împăratul Comod.
4. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, zise : Acultă-mă cu
înţelepciune, Perennis, cu privire la apărarea cuvenită şi legală,
despre care voi vorbi. Cei ce nu respetctă poruncile cele drepte, bune şi
minunate ale lui Dumnezeu este nelegiuit, necucernic şi cu adevărat fără
Dumnezeu; dar cel ce se căieşte de toată nedreptatea, nelegiuirea şi
idolatria, şi de gândurile cele rele, fugind de stăpânia păcatelor, şi nu
se mai întoarce nicidecnrm la ele, un astfel de om este drept.
5. Şi crede nouă, Perennis, din această apărare, că poruncile
cele bune şi strălucite le-am învăţat de la Cuvântul lui Dumnezeu
(Iisus Hristos), Cel ce cunoaşte toate gândurile oamenilor.
6. Pe lângă aceasta, El ne-a poruncit să nu jurăm nicidecum, ci să
spunem în toate adevărul ; căci adevărul (spus) prin «da» este un mare
jurământ şi de aceea pentru un creştin este ruşine să jure. Fiindcă din
minciună, iese necredinţa, iar din necredinţă naşte iarăşi jurământul.
Vrei, însă, să jur că noi cinstim pe împărat şi ne rugăm pentru împărăţia lui
? Cu plăcere aş jura, adeverind chiar pe Dumnezeu, Cel ce există
mai înainte de veci, pe Care nu mâini omeneşti L-au făcut, ci

112
dimpotrivă El a rânduit un om care să împărăţească pe pământ peste
oameni.
7. Proconsulul Perennis a zis : Fă ceea ce-ţi spun şi căieşte-te,
Apollonius, şi jertfeşte zeilor şi chipului împăratului Comod.
8. Iar Apollonius, zâmbind, a zis : Cu privire la schimbarea
gândului şi la jurământ, Perennis, ţi-am făcut apărarea, i-ar despre jertfă
ascultă: Aduc şi eu şi noi creştinii jertfa nesîngeroasă şi curata
Atotputernicului Dumnezeu, Care stăpâneşte cerul şi pământul şi toată
suflarea, mai ales prin rugăciunile (făcute) pentru chipurile oamenilor
inteligenţi şi raţionali, orânduiţi de pronia lui Dumnezeu să
împărăţească pe pământ.
9. De aceea, în fiecare zi, ne rugăm lui Dumnezeu care
locuieşte în ceruri după porunca cea dreaptă, pentru Comod, cel ce
împărăţeşte în lumea aceasta, bine ştiind că nu de la vreun oarecare
altul domneşte pe pământ, ci, cum am spus, numai din voinţa
nebiruitului Dumnezeu, care cuprinde toate.
10. Proconsulul Perennis a zis : Iţi dau o zi, Apollonius, ca să
chibzuieşti în sine însăţi despre viaţa ta.
11. După trei zile a poruncit să fie adus ; era (de faţă)
mulţime mare de senatori, consilieri şi mari înţelepti (filozofi). Şi
poruncind să fie chemat, zise : Să se citească actele lui Apollonius. Iar după
citirea lor, proconsulul Perennis a întrebat: Ce ai chibzuit în sine
însuţi, Apollonius ?
12. Iar Apollonius a zis : Să rămân cucernic, precum ai
hotărât, socotind după acte.
13. Perennis proconsulul a zis : Te sfătuiesc, pentru porunca
senatului, să te schimbi, să cinsteşti şi să te închini zeilor, pe care toţi

113
oamenii îi cinstim şi-i adorăm, şi să trăieşti împreună cu noi.
14. Apollonius a zis : Eu cunosc porunca senatului, Perennis.
Am devenit însă evlavios, ca să nu cinstesc idolii făcuţi de mâini
omeneşti. De aceea nu voi adora nici aur, nici argint, nici aramă, nici
fier sau zei mincinoşi de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici nu
aud, pentru că sunt făcuţi de lucrători, de bijutieri şi de turnători, sculpturi
făcute de mâini omeneşti, şi nu se mişcă de la sine.
15. Ador însă pe Dumnezenl din ceruri şi numai Lui mă închin, Cel
ce a suflat tuturor oamenilor suflet viu şi dăruieşte viaţă în fiecare zi
tuturora.
16. Nu mă voi înjosi, de aceea, Perennis, nici nu mă voi
arunca sub cele mai urâte ; căci este un lucru ruşinos să te închini unuia,
egal cu oamenii, sau chiar mai mic decât demonii.
Păcătuiesc însă oamenii foarte uşuratici, când adoră aceste
lucruri, care ţin prin starea lor de cioplitură rece în pia tră, de lemn
uscat, de metal lucitor şi de oase moarte. Cc înseamnă prostia acestei
înşelăciuni?
17. De asemenea, egiptenii se închină, între alte multe
murdării, la un lighean, numit de multi spălător de picioare. Ce înseamnă
prostia acestei simplităţi?
18. Atenienii, chiar şi acum, adoră un cap de bou de aramă,
numindu-l Destinul Atenienilor, încât ei nu se mai roagă, într-un fel,
propriilor lor zei. E limpede că mai ales acestea aduc vătămare
sufletului celor ce se încred în ele.
19. Căci prin ce se deosebesc acestea de argila arsă şi de un
ciob spart ? Se roagă însă statuilor demonilor, care nu aud, cum auzim noi,
nu cer, nu dau. Înfătişarea lor este, într-adevăr, mincinoasă. Căci au

114
urechi şi nu aud, ochi au şi nu văd, mâimi au şi nu le întind, picioare au şi
nu merg, caci forma nu înlocuieşte fiinţa. Se crede că Socrate al
Atenienilor, în bătaie de joc, se jură pe un platan, pe un lemn salbatic.
20. De asemenea, pentru a doua oară păcătuiesc oamenii
contra cerului, când se închină la cele ce aparţin firii materiale : ceapa
şi usturoiul erau zeul Pelusienilor, toate lucruri care intră în pântece şi
se aruncă afară.
21. Pe lângă acestea, pentru a treia oară păcătuiesc oamenii la
cer, când se închină la cele înzestrate cu simţire: peşte şi porumbel,
sau ca egiptenii la câine şi chinocefal (maimuţă africană), la crocodil şi bou, la
aspidă şi lup, (care sunt) o închipuire a felului lor de viaţă.
22. Mai mult, pentru a patra oară păcătuiesc oamenii la
ceruri, când se închină fiinţelor care au raţiune, oamenii, care prin
lucrarea lor rea sunt demoni ; astfel ei numesc zei pe cei ce mai
înainte au fost oameni, aşa cum au dovedit miturile lor. Căci ei spun că
Dionysos a fost sfâşiat şi Hercule pus de viu pe foc, iar despre Zeus că a
fost îngropat în Creta ; potrivit cu acestea, li se cercetează numele ;
deci, datorită miturilor, li se cunoaşte numele ; dar, mai ales pentru
nelegiuirea lor, renunţ la aceasta.
23. Perennis proconsulul zise : Apollonius, porunca senatului este
să nu fie creştini.
24. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, a spus : Dar nu poate
fi biruită porunca lui Dumnezeu de porunca omului. Cu cât cei ce au
crezut în El, care nu săvârşesc nici o nedreptate, sunt ucişi pe nedrept şi
fără judecată, cu atât mai mult Dumnezeu înmulţerşte numărul lor.
25. Vreau să ştii, Perennis, că Dumnezeu a rânduit o moarte
pentru împăraţi şi senatori, pentru cei cu multă putere, pentru bogaţi şi

115
săraci, pentru liberi şi sclavi, pentru mari şi mici, penrtru înţelepţi şi
simpli, iar după moarte, va fi judecata pentru toţi oamenii.
20. Dar este deosebire de moarte : pentru aceasta, ucenicii
Cuvântului nostru (Iisus Hristos) mor în fiecare zi plăcerilor, îşi
înfrânează poftele prin cumpătare, voind să trăiască după poruncile
dumnezeieşti. Şi crede nouă, Perennis, că nu este nici o părticică de
plăcere care să nu fie înfrânată de noi, dar mai ales alungăm orice
vedere ruşinoasă de la ochii noştri şi de la urechile noastre, orice
cuvânt al ispititorilor, pentru ca inima noastră să rămână curată.
27. Folosindu-ne de viaţă, potrivit acestei reguli, proconsule,
socotim ca nu este greu a muri pentru Dumnezeul Cel adevărat. Căci
ceea ce suntem, pentru Dumnezeu suntem. De ueea îndurăm toate ca
să nu murim cum nu se cuvine.
28. Căci fie de trăim, fie de murim, ai Domnului suntem.
Adesea pot ucide şi dizenteria şi frigurile ; voi socoti, deci, că am pierit
de una din ele.
29. Perennis proconsnllul a zis : Judecând aceasta, Apollonius,
mori cu plăcere?
30. Apollonius a zis : Trăiesc înrtr-adevăr cu plăcere, Perennis,
netemându-mă, deci, de moarte din dragoste de viaţă. Căci nimic nu e
mai prejos ca viaţa, dar viaţa veşnică, cum este nemurirea sufletului ce
s-a purtat bine în viaţa de aici.
31. Perennis proconsulul a zis : Nu înţeleg ce spui şi nici nu
cunosc după lege ce-mi declari.
32. Apollonius zise : Ce ai tu, dacă te deplâng pe tine, cel ce
nu înţelegi cele cu privire la foloasele harului? Căci cuvântul Domnului,
Perennis, este pentru inima care vede, după cum este lumina pentru

116
ochii care văd, fiindcă nimic nu foloseşte omul care grăieşe celor ce nu-
nţeleg, după cum nici lumina care răsare (nu foloseşte) orbilor.
33. Iar un oarecare filozof cinic a zis : Apollonius, bate-ţi joc
de tine însuţi, căci mult ai rătăcit, deşi ţi se pare că eşti adânc.
34. Apollonius a zis : Eu am învăţat să mă rog, nu să iau în râs
; dar ipocrizia din tine mărturiseşte orbirea inimii tale, deşi ea apare ca
o mare aparare. Căci celor ce nu înţeleg, adevărul li se pare într-
adevăr, batjocură.
35. Perennis proconsulul a zis : Ştim şi noi că cuvântul lui
Dumnezeu este creatorul şi al sufletului şi al trupului celor drepţi, şi că el a
vorbit şi a învăţat ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.
36. Apollonius zise : Acesta este Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Care s-a făcut om în Iudeea, drept întru toate şi plin de
înţelepciune dumnezeiască, Cel ce ne-a învăţat cu iubire de oameni
cine este Dumnezeul tuturor şi care este scopul virtuţii, scop care în
vieţuirea cucernică se potriveşte cu sufletele oamenilor. Acesta (Iisus
Hristos), prin patimile Sale, a făcut să înceteze stăpânia păcatelor.
37. El ne-a învăţat să ne reţinem mânia, să ne înfrânăm pofta,
să ne stăpânim plăcerile, să alungăm tristeţea, sa fim prietenoşi, să facem
să sporească iubirea, să îndepărtăm lauda deşartă, să nu căutăm răzbunarea
faţă de cei ce ne fac nedreptăţi; să dispreţuim osândirea la moarte dată prin
judecată, nu pentru nedreptatea morţii, ci pentru a suferi fiind nedretăţiţi;
pe lângă aceasta, (ne-a învăţat) să ne supunem legii date de El, să cinstim
pe împărat; să adorăm numai pe Dumnezeul Cel nemuritor, să credem
că sufletul este nemuritor, să fim convinşi ca există o judecată după
moarte, să sperăm în răsplătirea ostenelilor virtuţii după înviere, care
va fi dată de Dumnezeu celor ce au vieţuit cu evlavie.

117
 38. Învăţându-ne acestea lămurit şi încredinţându-ne cu multe
dovezi, El şi-a câştigat într-adevăr marea slavă a virtuţii, dar a fost
pizmuit de cei ce nu L-au înţeles, cum au fost şi drepţii şi filozofii
dinaintea Lui. Căci pentru cei nedrepti, drepţii sunt nefolositori.
39. Cu privire la aceasta, este un cuvânt spus pe nedrept de
cei neînţelepţi : « Să legăm pe cel drept, căci este supărător pentru
noi».
40. Chiar şi la greci (a zis) unul, cum auzim : «Cel drept,
zice, va fi biciuit, chinuit, legat, şi se vor arde ochii şi, sfârşind să
sufere toate relele, va fi răstignit».
41. Deci, precum atenienii defăimători au condamnat pe Socrate,
dopă ce au convins şi poporul, tot aşa unii dintre nelegiuiţi au condam -
nat şi pe Învăţătorul şi Mântuitorul nostru, după ce L-au arestat.
Tot aşa (au condamnat ei) înaintea Lui pe profeţi, care au pro-
orocit despre acest om, zicând că va veni Unul asemenea lor drept şi
virtuos întru toate, Care, făcând bine tuturor oamenilor, îi va convinge să
adore în virtute pe Dumnezeul tuturor, pe Care noi, ajungând cei dintâi,
îi cinstim, pentru că am învăţat poruncile Sale sfinte, pe care nu le
ştiam, încât nu mai rătăcim.
42. Iar dacă aceasta ar fi, cum spuneţi voi rătăcire, anume că
sufletul este nemuritor, că va fi o judecată după moarte, că la înviere
va fi răsplătirea virtuţii, că Dumnezeu va fi judecător, am îmbrăţişa cu
plăcere această rătăcire, prin care am invăţat să vieţuim cum se
cuvine, aşteptând nădejdea cea viitoare, deşi (acum) suferim cele
potrivnice.
43. Perennis proconsulul a zis: Eu gândeam, Apollonius, că de
acum înainte ţi-ai schimbat această părere şi vei cinsti împreună cu

118
noi zeii.
44. Apollonius zise : Eu speram, proconsule, că ai (acum)
gânduri bune şi că ţi s-au luminat ochii sufletului prin apărarea mea,
încât inima ta a devenit roditoare pentru a adora pe Dumnezeu,
creatorul tuturor, şi spre a-i aduce în fiecare zi numai Lui singur
rugăciuni prin milostenii şi purtare iubitoare de oameni, ca jertfă
nesângeroasă şi curată lui Dumnezeu.
45. Perennis proconsulul a zis : Vreau să te eliberez, Apollonius,
dar sunt împiedicat de porunca împăratului Comod. Mă voi purta însă
faţă de tine cu iubire de oameni. Şi a făcut semn din partea lui să se
sfărâme fluierele picioarelor martorului.
46. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, zise : Mulţumesc
Dumnezeului meu, proconsule Perennis, împreună cu toţi cei ce au
mărturisit pe Dumnezeu atotţiitorul şi pe Unul Născut Fiul Său, Iisus
Hristos, şi pe Sfântul Duh, şi pentru această hotărâre a ta, mântuitoare
pentru mine.
47. Un astfel de sfârşit slăvit, de martir, cu sufletul smeri t şi cu
inima voioasă, a primit acest prea sfânt biruitor, cel numit şi Sakkeas. Iar
ziua cea mare, în care el, învingând pe cel rău, a dobândit răsplata
biruinţei, s-a rânduit astăzi.
Întărindu-ne, deci, fraţilor, sufletul nostru în credinţă prin fru-
moasele lui lupte, să ne arătăm iubitori ai aceluiaşi har, prin mila şi harul lui
Iisus Hristos, Căruia se cuvine, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, mărirea şi puterea în vecii vecilor, amin.
Cel de trei ori fericitul Apollonius, numit şi Sakkeas, a murit
ca martir cu 11 zile înainte de calendele lui mai (21 aprilie), după romani,
iar dupa cei din Asia în luna a opta (21), iar după noi, împărăţind Domnul

119
nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine mărire în veci.

CONCLUZII

În Biserica Ortodoxă sfinţii martiri, care au pecetluit cu sângele lor

mărturia pentru Iisus Hristos, se bucură de o deosebită cinste şi închinare;
cinstirea sfinţilor îşi are de altfel rădăcinile în cinstirea acordată martirilor. 71
Biserica a caracterizat martiriul drept „botez al sângelui” şi l-a pus în
legătură atât cu cuvintele Domnului, Care a numit botez moartea Sa pe
cruce, cât şi cu învăţătura Sfântul Apostol Pavel, care considera cufundarea
credincioşilor în timpul slujbei botezului drept un simbol al împreună
răstignirii şi îngropării cu Hristos. Prin urmare botezul „prin sânge şi
martiriu“ a ajuns să fie cinstit în mod deosebit în conştiinţa credincioşilor,
care l-au considerat drept perfecţiune a credinţei. Cei care au suferit moartea
martirică pentru credinţa în Hristos se bucură de cununile biruinţei; bucuriile
cereşti le sunt asigurate şi în ziua judecăţii nu vor fi judecaţi, ci vor şedea de-
a dreapta dreptului Judecător.
În cultul Bisericii noastre există două cazuri în care este subliniată
importanţa centrală a martiriului şi a martirilor. Primul îl constituie
sărbătoarea „triumfului Ortodoxiei”, în prima Duminică din Postul Mare,
când se pomeneşte încheierea definitivă a disputei iconoclaste, în anul 843.
Sfintele icoane sunt purtate în procesiune şi se cântă „veşnica pomenire” în
cinstea celor ce au apărat dreapta credinţă. Se face referire specială la
pătimirile şi luptele pe care le-au avut sfinţii, la prigonirile, la chinurile şi
exilurile pe care le-au suferit pentru Hristos. Astfel biruinţa Ortodoxiei se
71
http://www.cbrom.de/Master_RO/introducere_mro.htm#_ftn2#_ftn2

120
transformă într-o sărbătoare de cinstire a martirilor şi a mărturisitorilor.
Al doilea caz îl constituie Duminica Tuturor Sfinţilor, pe care o
prăznuim la o săptămână după Rusalii, arătând în acest mod că sfinţenia
Tuturor Sfinţilor este rezultatul pogorârii Sfântului Duh în viaţa Bisericii.
Trebuie menţionat aici că imnele speciale, care au fost rânduite pentru
sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, troparul şi condacul „Cu sângiurile
mucenicilor Tăi, celor din toată lumea, ca şi cu o porfiră şi vison
împodobită fiind Biserica Ta...”, „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului
făpturii, lumea îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici...” 72,
ca şi multe alte cântări, se referă la martiri şi la martiriu. Astfel sărbătoarea
Tuturor Sfinţilor se dovedeşte a fi sărbătoarea tuturor martirilor; martirul
este sfânt prin excelenţă.
În Biserica primelor veacuri, aflată în stare de prigoană, martirul
oglindea culmea credinţei în Dumnezeu şi a dragostei pentru El şi constituia
idealul fiecărui creştin iubitor de Dumnezeu. Martirul era chipul creştinului
care, prin excelenţă, trăieşte speranţa veşnicei comuniuni de dragoste cu
Dumnezeu. Martiriul sângelui nu este altceva decât expresia dăruirii totale,
în dragoste, a martirului lui Dumnezeu. Martirul nu mărturiseşte doar în
momentul morţii sângeroase, ci dă mărturia conştiinţei şi a intenţiei, oferă
sinele său lui Dumnezeu încă din momentul în care crede nezdruncinat în
Dumnezeu şi doreşte comuniunea veşnică cu El, fapt care-l conduce la un
anumit mod de viaţă şi de manifestare. În timpuri de prigoană este natural ca
mărturia pe care el o dă cu viaţa să provoace arestarea şi mărturisirea lui în
faţa instanţelor păgâne şi, în continuare, moartea martirică.
Ca urmare a mărturisirii şi a exemplului martirilor, în care se
manifesta puterea lui Dumnezeu, lumea păgână a fost biruită în confruntarea
72
***Penticostarul, Slujba Vecerniei şi a Utreniei Tuturor Sfinţilor.

121
deschisă cu Biserica primelor veacuri. Învinsă însă în luptă frontală, lumea a
încercat în continuare să erodeze Biserica dinlăuntru. Astfel după
recunoaşterea creştinismului şi încetarea persecuţiilor a urmat o slăbire a
etosului creştinilor deoarece în sânul Bisericii au intrat persoane insuficient
pregătite, dar şi din cauza slăbirii duhului combatant al creştinilor. Ca reacţie
la slăbirea calităţii vieţii duhovniceşti şi la tendinţa predominantă de
adaptare a credinţei creştine la idealurile elenistice, ca o mişcare de protest, a
apărut monahismul, care în secolul al IV-lea a dobândit o formă organizată.
În noua epocă, inaugurată de Constantin cel Mare, când nu mai există
pericolul morţii din cauza credinţei în Hristos – cel puţin în linii generale,
deoarece persecuţii vor mai exista încă pe alocuri, atât din partea păgânilor
cât şi din partea ereticilor –, locul martirilor îl iau monahii. Creştinii care,
după pacea constantiniană, doresc să trăiască consacraţi total lui Dumnezeu
se retrag din cetăţi în locuri nelocuite din apropiere sau în pustiuri
îndepărtate, unde, de dragul lui Hristos, se consacră ascezei şi luptelor
duhovniceşti, mărturisind prin intenţie dragostea lor pentru El şi urmărind
prin acest mod de viaţă deplina unire cu El. Monahii devin luptătorii
Ortodoxiei, aceia care nu acceptă compromisurile pe care le fac cei care
trăiesc în lume, ci doresc să împlinească în chip desăvârşit imitarea lui
Hristos şi asemănarea cu Dumnezeu.
Astăzi trăim o vreme în care s-a ajuns la cea mai mare decădere a
moravurilor. În viaţa omului domină materia şi toate puterile umane sunt
cheltuite pentru crearea de maşini şi de bunuri materiale. Omul este tot mai
dezorientat şi de multe ori ne mai înţelegându-L sau chiar negându-L pe
Dumnezeu, nu mai reuşeşte să găsească sensul existenţei sale. Demnitatea
omenească şi toate valorile umane sunt subminate de către psihoza câştigului
şi a plăcerii. Omul nu se mai interesează de desăvârşirea lui, ci de

122
perfecţionarea maşinii şi de dobândirea de cât mai mult confort material şi
de tot mai multă plăcere. În numele libertăţii şi al drepturilor omului este
relativizată credinţa, se permit şi chiar se propun spre urmare lucrurile cele
mai imposibile şi mai ruşinoase.
Într-o astfel de epocă, în care arzătoarele probleme sociale absorb şi
ultimele resurse ale intereselor şi grijilor omului, singura cale de ieşire a
acestuia este întoarcerea lui spre Dumnezeu, sursa vieţii sale şi destinaţia lui
finală. În această întoarcere deosebit de necesare îi sunt modelele sfinţilor,
care constituie indicatoare ale căii care trebuie urmată pentru a se ajunge la
Dumnezeu. Sfinţii Bisericii noastre, martirii, cuvioşii, asceţii sunt modele de
oameni care, având permanent înaintea lor ţinta finală, au făcut totul pentru a
ajunge la ea. Viaţa lor rămâne pentru noi ca o icoană în care vedem
adevăratele valori. Mărturia lor în lume are mereu o dimensiune actuală,
misionară, îi încurajează pe credincioşi, le întăreşte credinţa în adevărul
propovăduirii evanghelice şi în principal în învierea lui Hristos.
Creştinismul, pentru a atrage pe oameni, trebuie să găsească din
nou originalitatea şi dinamismul său, duhul său martiric şi ascetic. Acestui
caracter martiric şi ascetismului său datorează creştinismul o mare parte a
atracţiei pe care a exercitat-o asupra lumii păgâne ca şi uimitoarea sa
răspândire şi pe acestea trebuie să le regăsească astăzi.
Sfântul Vasile cel Mare a trăit exact în epoca în care caracterul
martiric al creştinismului se împletea cu lupta ascetică, căreia i-a şi predat
locul, ca să continue mărturia lui Hristos în lume. Episcopul ascet al
Cezareei Capadociei i-a cunoscut îndeaproape pe martiri şi a trăit el însuşi ca
monah. Întreaga sa viaţă a fost o mărturie a crezului său, iar scrierile şi
omiliile sale constituie un permanent îndemn către credincioşi la a imita
cugetul martiric şi la a trăi în vederea veşnicei comuniuni cu Dumnezeu.

123
 Desigur că în legătură cu martirii şi cu monahismul s-au scris foarte
multe cărţi. Această lucrare însă are ca prim scop să prezinte concepţia
Sfântul Vasile cel Mare despre martirii credinţei creştine, pe care îi şi
propune credincioşilor drept modele de urmat, să cerceteze cât mai multe
laturi ale martiriului sângelui, aşa cum ele se prezintă în scrierile sfântului
Vasile. Lucrarea începe cu o clarificare a terminologiei martirice şi continuă
cu prezentarea cadrului istoric în care a trăit şi activat Sfântul Vasile cel
Mare. În continuare, după ce se prezintă fundamentul teologic al martiriului,
se trece la prezentarea martiriului sângelui, aşa cum acesta se reflectă în
special în omiliile care ni s-au păstrat de la acest mare părinte al Bisericii. În
ultima parte a lucrării se împlineşte şi al doilea scop al ei, prezentându-se
modul în care Sfântul Vasile, propunându-i pe martiri spre imitare, face
trecerea de la martiriul sângelui la mărturia tuturor creştinilor, în special a
monahilor. În timpuri în care nu mai există persecuţii exterioare, credinţa,
dragostea şi nădejdea creştinilor, care mai înainte împingeau la martiriul prin
sânge, se manifestă în modul creştin de viaţă, în martiriul conştiinţei sau al
intenţiei. Cei mai autentici continuatori ai mărturiei creştine prin martiriul
dorinţei sunt monahii, cărora Sfântul Vasile cel Mare le-a fost organizator şi
stâlp.73
Cu toate acestea, după marele părinte mărturia creştină este una,
după cum una este şi Evanghelia. Martiriul sângeros ca şi martiriul dorinţei
al cuvioşilor asceţi şi al tuturor creştinilor constituie expresii ale aceleiaşi
mărturii a dragostei, a credinţei şi a nădejdii lor.

73
Episcopul Sofian Braşoveanul, Martiri, martiriu si marturie dupa Sfantul Vasile cel Mare, Editura
Teognost, Braşov, 2005, p. 78.

124
 Bibliografie:

***Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992
***Penticostarul, Slujba Vecerniei şi a Utreniei Tuturor Sfinţilor, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1975
*** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti,
2003
ALEXE, Drd. Ştefan, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în „Studii
teologice”, VII(1955), nr. 3-4, p.223- ş. u.
BRAŞOVEANUL, Episcopul Sofian, Martiri, martiriu si marturie dupa
Sfantul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Braşov, 2005
BĂDILIŢĂ, Cristian, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2004
CAMPENHAUSEN, Hans von, Părinţii greci ai Bisericii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005
CLEMENT Alexandrinul, Stromatele, traducere, Civânt înainte, note şi
indici de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 5, Editura Institututlui
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1982
COMAN, Pr. Prof. Ioan G., "De la Dunăre la mare", Editura Arhiepiscopiei
Tomisului si a Dunării de Jos, Galaţi, 1979
COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologia, vol. I, Editura Institututlui
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

125
 1984
CORNEANU, Nicolae, Patristica mirabila: pagini din literatura primelor
veacuri ceştine, Editura Polirom, Iaşi, 2001
EUSEBIU de Cezareea, Scrieri partea I: Istoria bisericească, traducere,
studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol.
13, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987
FERICITUL Augustin, Scrieri, Traducere şi indice de Nicolae Barbu.
Introducere şi note de Pr. prof Dr. Ioan Rămureanu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1985.
IONESCU, Pr. Prof. Ion, Problema organizării cultului creştin ortodox şi a
ierarhiei bisericeşti pe teritoriul României până în secolele IX-X,
în „Studii teologice”, XLIII(1991), nr. 3, p. 114-124
IBIDEM, partea a doua, în „Studii teologice”, XLII(1991), nr. 5-6, p. 45-83
IONIŢĂ, Pr. Prof. Dr. Viorel, Originile şi implicaţiile Ortodoxiei în istoria
poporului român, în „Teologie şi Viaţă”, XLVIII(1992), nr. 1-3, p.
3-17
LOUTH, Andrew, Originile tradiţiei mistice creştine. De la Platon la
Dionisie Areopagitul, Editura Deisis, Sibiu, 2002
MARCU, Pr. Prof. Grigorie, Sfântul Barnaba Cipriotul – apostol al
eleniştilor, în „Mitropolia Ardealului” (M.A.), VIII (1963), 1-3, p.
67
†MOISESCU, P. F. Justin, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Ierarhia
bisericească în epoca apostolică, Editura Institututlui Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1955
MORESCHINI, Claudio, NORELLI, Enrico, Istoria literaturii creştine

126
 vechi greceşti şi latine, vol. I: de la apostolul Pavel la Constantin
Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc,
Polirom, Iaşi, 2001, pp. 224-225
PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Începuturile vieţii creştine pe teritoriul
României, în „Biserica Ortodoxă Română”, CVIII(1990), nr. 3-4,
p. 35 – 43.
IDEM, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (manual pentru Seminariile
teologice), Galaţi, 1996
PÂRVAN, Vasile, Contributii epigrafice la istoria crestinismului
dacoroman, Bucuresti, 1911;
POPESCU, Prof. Teodor M., Cauzele persecuţiilor din punct de vedere
istoric şi psihologic, Atena, 1922
POPESCU, V.N., Cauzele conflictului politic între Biserica creştină şi statul
roman sub împăraţii Severi, Bucureşti, 1929
RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982
IDEM , Istoria bisericeasca universala, manual pentru seminariile teologice,
Bucuresti, 1992, pag. 56-64.
RUNCAN, Pr. Lect. Univ. Nechita, Creştinismul în primele trei veacuri,
Editura Europolis, Constanţa, 1997
RUSSO, D., Studii istorice greco-romane, I. Bucuresti, 1939;
SFÂNTUL Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, în volumul: Scrierile
Părinţilor apostolici, colecţia PSB, traducere, note şi indice de Pr.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979
IDEM, Epistola către Efeseni, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici,
colecţia PSB, traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru,

127
 Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979
SFÂNTUL Irineu de Lugdunum, Demonstraţia propovăduirii apostolice,
introducere şi note de Prof. Dr. Remus Rus, Editura Institututlui
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2001
SFÂNTUL Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia întâi în favoarea
crestinilor, în „Apologeţi de limbă greacă”, traducere, introducere,
note si indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Caciula, Pr.
Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980
IDEM , Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeţi de limbă greacă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1997
VERZAN, Pr. Prof. Sabin, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca
postapostolică, în „Studii teologice”, XLIII(1991), nr. 4, p. 3-50

Resurse electronice:
http://www.calendar-ortodox.ro
http://www.voscreasna.com
http://ro.wikipedia.org

128
 Curriculum Vitae

Mă numesc……………….., fiul lui ………şi al , creştin

– ortodocşi.
M – am născut la data de , în localitatea . Am fost
botezat creştin ortodox în Sfântul locas cu hramul “ “.
Ciclul primar l – am parcurs în cadrul şcolii generale Nr. din
, urmând ca cei patru ani ai gimnaziului să – i petrec sub auspiciile .
In anul mi – am îndreptat paşii către seminarul Teologic
Liceal Ortodox “Sfântul Ioan Casian “ din Tulcea , pe care l – am absolvit în
vara anului , susţinând cu succes examenele Bacalaureatului.
In vara aceluiaşi an am fost declarat admis la Facultatea de
Teologie , cursuri de zi, secţia Teologie Pastorală, din cadrul Universităţii
“Ovidius” – Constanţa.
Am absolvit cursurile acestei facultăţi în anul 2008.

129
 Declaraţie

Subsemnatul ……………, absolvent al Facultăţii de Teologie

Ortodoxă, secţia Teologie Pastorală, Promoţia 2008, declar pe propria
răspundere că lucrarea cu titlul Persecuţiile creştine în secolul al doilea,
susţinută la disciplina……………….., sub îndrumarea Pr. ………………,
îmi aparţine în totalitate şi nu este un plagiat, iar la alcătuirea ei nu am
folosit alte surse decât cele menţionate în Bibliografia generală.

130
 Profundă recunoştinţă
Părintelui Lector Universitar Nechita Runcan
pentru sprijinul acordat în alcătuirea
acestei lucrări!

131