Modele de lectură în perspectiva lui Matei Călinescu

A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii.

Matei Călinescu (n. 15 iunie 1934 la București – d. 24 iunie 2009 la Bloomington,

University din Bloomington. A părăsit România în anul 1973, lăsând în urmă câteva cărți de
critică literară printre care și opera de debut, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu,
București, Editura pentru literatură, 1964. În cadrul Universității din Bloomington a condus și
un centru de Studii românești, singurul din Statele Unite și a primit foarte mulți doctoranzi din
țara natală, care, ulterior, au devenit profesori. În anul 1993 publică în limba engleză volumul
Rereading (Yale University), volum ce avea să fie tradus și publicat în limba română 10 ani
mai târziu cu titlul A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, volum în care apare un
capitol în plus față de ediția din 1993, acela despre Mateiu I. Caragiale, scris la sfârșitul anului
2002 „special pentru această ediție.”

În opera citată, autorul se concentrează „asupra citirii și recitirii ca procese, ca

activități dependente de timp, ca explorări, ca vizitări și (poate nostalgice) revizuiri ale
textelor, ca plimbări prin păduri textuale, excursii de plăcere, hoinăreli sau pelerinaje. Din
punctul de vedere adoptat aici, interpretările trebuie considerate mijloace pentru atingerea
unui scop, acest scop fiind continuarea lecturii, extinderea ei în relectură și în scris și
rescris.”1 Autorul spune că interpretează pentru a citi, a reciti și a înțelege recitirea. Orice act
critic, bun sau rău, lămuritor sau opacizant presupune (re)citire.

În Prefața volumului apărut în 2003 la Iași, autorul face distincția între termenii
lectură și (re)lectură pentru a evita de la început o posibilă nelămurire. Încărcătura acestor
termeni este temoirală, primul desemnând parcurgerea unui text literar pentru prima oară; al
doilea, parcurgerea unui text literar a doua sau a treia sau a n-oară, adică repetarea lecturii și
schimbările de percepție pe care le aduce cu ea. Termenul de (re)lectura desemnează un tip
de atenție care poate fi exercitată chiar de la prima lectură și care poate fi absentă la o
relectură sau re-relectură. Autorul ia aici ca exemplu un adolescent care reciteșe Contele de
Monte Cristo de Alexandre Dumas pentru a șaptea oară din simpla plăcerea de a fi transportat
încă odată în lumea plină de peripeții a povestirii. (Re)lectura) e altceva: „un proces cu o
finalitate structurală, reflexivă, auto-reflexivă; un mod al atenției care presupune încetinirea
lecturii, cântărirea critică a detaliilor, un anumit profesionalism al lecturii.”2

Unii scriitori și critici moderni s-au ocupat de procesele citirii și recitirii în termenii
opoziției dintre metaforele temporale și spațiale. La baza acestor opoziții se află sentimentul
că prima lectură a unei opere literare este inevitabil un proces linear-temporal, iar a doua
lectură îi dă cititorului posibilitatea să perceapă fiecare parte a lucrării în cadrul unei
cunoașteri simultane, spațiale a întregului. Matei Calinescu afirmă că lucrurile nu stau tocmai
în acest mod, dar metaforele spațiale aplicate relecturii (contrastând cu cele linear-temporale
aplicate lecturii) ne ajută să clarificăm aspectele citirii și recitirii. Succesiunea esențială a
primei lecturi poate fi inversată la o a doua lectură. „Cu alte cuvinte, re-cititorul poate avea

1
Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Ed. Polirom, Iași, 2003, p.30
2
Idem 1, p.13
senzația că o operă deja familiară lui se oferă înțelegerii nu numai ca o desfășurare diacronică
trecută și rememorată, ci și ca o structură sincronică prezentă. (...) (Re)citirea este mai puțin o
problemă de spațiu, cât una de timp...”3

În acest punct al discuție apar întrebarile despre delimitarea dintre citire și recitire.
Există un lucru pe care să îl numim o primă lectură pură a unei opere literare? Când suntem
îndreptățiți să vorbim despre o relectură? Deși în plan paradigmatic pare simplu, discuția
legată de distincția dintre lectură și relectură este imposibil de susținut în plan teoretic. Citirea
și recitirea merg deseori mână în mână. În anumite situații, prima lectură a unei opere poate fi
de fapt o dublă lectură, adică poate adopta în paralel o logica prospectivă a citirii și o logică
retrospectivă a recitirii. Această lectură dublă presupune două tipuri diferite de atenție și
interes (unul diacronic și unul sincronic), iar în cadrul ei lectura lineară este umbrită de un fel
de tentativă de recitire. Acest lucru se întâmplă, de obicei, când prima citire este întreprinsă de
cineva mai profund implicat din punct de vedere personal. Vom lua exemplu aici un cititor
care s-a atașat de un anume autor și atunci va citi cea mai recentă lucrare a sa cu toată atenția
caracteristică lecturii duble. Cea mai recentă carte a unui autor este și o rescriere a celor
precedente, caz în care cititorul informat va fi în situația de a citi și a reciti în același timp,
adică a (re)citi. Profesional (aici vorbim de criticul literar sau de studentul la Litere) putem fi
angajați într-o arie de investigații și astfel vom citi noile opere apărut în respectiva arie cu
atenția ascuțită. Dubla lectură are însă dezavantajul de a ruina placerile naive pe care le oferă
lectura lineară, captivantă pe care unele texte literarea le-a pregătit pentru cititorul
obisnuit.Lectura dublă necesită un efort mintal mai mare pentru a-și dezvălui secretele.

Ca obiect pur, opera literară se deosebește atât de obiectele reale cât și de cele ideale
prin faptul că ea nu are „autonomie ontică”, adică nu poate exista independent de proiecția
creatoare a gândirii intenționate (a unui autor) și ulterior de un act de „concretizare”,
întreprins de cititor. Niciodată nu vor fi identice două concretizări ale aceleași operă, chiar
dacă aparțin aceluași cititor, acestea depinzând de contextul temporal istoric în care se
desfășoară orice lectură. Privit din această perspectivă, orice act de lectură este „absolut
individual.”4

Esteticianul polonez Roman Ingarden vorbește despre existența unei prime lecturi pure
(„solitară”, neinfluențată, imaculată, virginală), o ipoteză pe care o considerăm atât de
normală, încât sunte gata să o acceptăm fără a o examina. Academicianul german Hans Rober
Jauss ne sfătuește să privim acest lucru mai îndeaproape pentru a vedea cum plauzibilitatea
modelului lui Ingarden se evaporă. „Conceptul de lectură primă virginală, atât de seducător
pentru intuiția noastră naivă, nu rezistă analizei critice.”5 Înainte de a ne decide să citim o
carte, posedăm anumite așteptări, cunoștințe din operele anterioare. Privind operele clasice,
poate fi mai simplu: înainte de a citi Hamlet, am aflat mai multe despre Shakespeare si piesele
sale faimoase. Când ne propunem să citim o carte, nu neapărat clasică, de cele mai multe ori,
știm câte ceva despre opera respectiva: fie am citit o recenzie, fie ne-a recomandst-o un

3
M. Calinescu, Op. Cit., p. 32
4
Roman Ingarden, The Cognition of the Literary Work of Art, translated by R.A. Crowley and K.R. Olson.
Evanston III. : Northwestern University Press, 1973, p.402, sursa: Matei Calinesc, Op. Cit., p. 42
5
M. Călinescu Op. Cit. p.53
prieten și atunci ne-a spus și ce gen de operă este, fie am aflat întâmplător de ea într-p discuție
banală că ar fi o carte amuzantă, originală, actuală. Nici măcar volumul de debut al unui autor
nu poate fi citit cu totală „inocență”. Dacă am cumpărat cartea respectivă după ce am citit o
recenzie în presă despre ea, mai putem pretinde că l-am citit pentru prima oară, în sensul strict
al concepției lui Ingarden despre lectura neinfluențată? Așadar, chestiunea unei prime lecturi
„virginale”, este înțeleasă cu dificultate.

Cu toate acestea, putem vorbi totuși de o primă lectură. Oricât de mult am fi auzit
despre Război și pace, există o primă dată când citesc efectiv romanul lui Tolstoi, când îi
descopăr universul, îi simt ritmurile, mă las vrăjit de amanuntele pe care le conține.
Reevenind la concepția lui Ingarden că fiecare lectură este un act unic, putem pretinde
justificat că fiecare lectură este cea dintâi atunci când vorbim de literatura mare. Lucrurile nu
stau în același mod atunci când vorbim despre o poezie; acesta trebuie recitită. Michael
Riffaterre argumentează că, pentru a citi corect o poezie, trebuie să o citim de două ori: mai
întâi să descifrăm „textul unic linear”, iar apoi să-l supunem unei lecturi „retroactive” sau
„hermeneutice”, în care semnificația poemului să fie deslușită, dar numai pentru acel lector
care reușeșete „să sară peste gardul realului.”

Vorbind despre o operă vastă, aproape inevitabil, intre actul primei lecturi și cel al
relecturii intervine o pauză considerabilă, ceea ce înseamnă că amintirea primei lecturi va fi
mai puțin exactă decât în cazul unei poezii scurte oricuât de ermetică și dificilă ar fi aceasta.
Autorul spune că adevărata problemă nu este aceea de a delimita care este prima lectură și
care este a doua, ci de a decide care dintre ele ne oferă criterii de apreciere mai bune și mai
sigure. De ce ar trebui să alegem?, se întreabă în continuare M. Calinescu, am putea să le
considerăm „faze complementare ale unui proces de înțelegere mai larg.”6

În continuarea esului, M. Călinescu vorbește despre modelul propus de Roland

Barthes (n. 1915 – d. 1980) în privința lecturii și relecturii. Acesta era un radical dornic să
conteste privilegiile tradiționale ale Unicului. „Principala caracteristică a teoriei sale este
insistența asupra multiplicității și pluralității și asupra nevoii a ceea ce el numește lectură
‹‹plurală›› a unui text ‹‹plural››, în contrast cu modul în care Ingarden evidenția o lectură
primă ideal-solitară, neîntreruptă, prin care se constituie obiectul estetic.

Interesul lui Barthes pentru lectură poate fi observat în ultima parte a carierei sale,
începând cu sfârșitul deceniului șapte. Acesta propune repetarea de la bun început penrtu ca
numai ea salvează textul de la repetare: „cei ce nu recitesc vor fi obligați să citească
pretutideni aceeași poveste.”7 În acest caz, lectura trebuie să fie lentă, iar lectorul să se
„intrerupă ori de câte ori este necesar (...), încercând să localizeze și să clasifice fără rigoare
nu toate sensurile unui text (ceea ce nu ar fi cu putință, fiindcă textul rămâne deschis ad
infinitum: nici un cititor, nici un subiect, nici un fel de știință nu poate epuiza textul), ci
formele și codurile ce fac posibile înțelesurile.”8

6
M. Călinescu, Op. Cit., p.57
7
Roland Barthes, S/Z, translated ny Richard Miller, Preface by Richard Howard. New York: Hill and Wang 1974,
p.16, sursă: M. Calinescu, Op. Cit., p.63
8
Ibidem 7
 Diferența dintre Ingarden și Barhtes constă în faptul că Barthes „relativează conceptul
de primă lectură (...) și refuză să-i dea un statut special decât cel de ipoteză de lucru. Așa cm
indică el limpede, obiectul analizei de text este structurarea lecturii ca proces și de aceea ea va
‹‹urmări textul așa cum este citit›› - ceea ce înseamnă că și ea se va desfășura în ordinea
precisă (lineară, ireversibilă) în care este dat textul, pornind de la început (titlu, cuvinte
introductive) și terminând cu finalul.9 Lectura textului va fi „filmată cu încetinitorul. Acest
mod de a proceda este important din punct de vedere teoretic: el arată că nu urmărim să
reconstituim structura unui text, ci să-i urmăm structurarea.”10

În continuarea eseului, Matei Călinescu vorbește despre cum a fost văzută lectura în
anumite timpuri istorice. Chiar dacă este privită din alte puncte de vedere, nu vom insista
asupra lecturii din Biblioteca lui Don Quijote sau Reformei care a tradus Biblia pentru toată
lumea pentru ca am vorbit despre aceste lucruri în primul capitol al lucrării.

Vedem în continuarea esului ideea lectură de dragul jocului, dar și munca unui
profesionalist care poate fi transformată în lectură ludică. Citirea unor texte de specialitate
poate da naștere unor forme de joacă intelectuală. Putem citi textul „urmărind liniile uneor
structuri cvasi-ludice presupus, sau putem scormoni în căutarea regulilor nedeclarate ale unui
joc al autorului în cadrul setului de reguli atructurale ale genului de discurs căruia îi aparține
textul, sau putem evalua jocul presupus al autorului (în teremenii altro strategii posibile), ca
fiind mai mult sau mai puțin eficient, economic.”11 Acest tip de joacă ar trebui să ducă la
producerea unor cercetări și scrieri originale.

Actul relecturii poate fi efectuat și de dragul secretului, din dorința de a descoperi noi
taine și înțelesuri. Apelul la simboluri și imagini din mesaje secrete pleacă de la ideea că
înțelesul lor ar putea fi recunoscut spontan de către cititorii avizați. Sensul unui cuvânt, a unor
sintagme poate fi ascut pentru faptul că autorii erau privați de libertatea de gândire în anumite
perioade ale istoriei. Libertatea de gândire este rezultatul Reformei în mare parte și al
triumfului democrației, dar chiar și azi, ea nu este pe deplin garantată decât în anumite zone
geopolitice. Deasemenea, sensurile unor cuvinte, situații din text pot fi ascuse și cu scopul de
a fi dezvăluite doar cititorului care îndeplinește anumite condiții. Putem vorbi aici de tăinuirea
didactică, textul blocând informația pentru cititorul naiv, imatur, aceluia căruia îi lipsește
experiența necesară pe care o poate dobândi în timp. Un alt motiv pentru care sensuile sunt
tăinuite ține de dimensiunea explicit ludică a scrierii și lecrturii literare. Aici vorbim de
ghicitori folosite ca procedee structurante; „ghicitori în ghicitori, povestiri în povestiri sau
figuri de stil în cadrul figurilor de stil, menite să fie una ecoul jucăuș al celeilalte, (...), să
stârnească în cititor dorința de a-și explica ce se întâmplă la nivelul structuriiși astfel dorința
de a reciti; enigme de diferite tipuri – unele rezolvate în text, altele lăsate nerezolvate și
rezolvabile numai prin intertextualitate; citate ascunse (serioase sau parodice), distorsiuni sau
aluzii; si ‹‹regului ale jocului›› ascunse.”12 Pentru a putea descoperi sensul ascuns din spatele

9
M. Calinescu, Op. Cit., p.64
10
R. Barthes, The Semiotic Challenge, translated by Richard Howard. New York: Hill and Wang, 1988, p.264,
sursă: ibidem 9
11
M. Călinescu, Op. Cit. , p.161
12
M. Calinescu, Op. Cit., p. 264
cuvintelor, pentru a putea absorbi cât mai mult din text, lectura trebuie să fie lentă, atentă,
trebui sa aibă o concentrare maximă.

Curiozitatea privind enigmaticul din literatură a constituit punctul de plecare al

reflecțiilor despre citire și recitire ale lui M. Călinescu. Atunci când un cititor examinează
atent înțelesul ascuns cu „premeditare” în textul dat, poate descoperi o mulțime de fețe noi.
Acest înțeles poate fi mascat în scopul unei comunicări serioase – „de natură mistică, politică
sau metafizică”13 sau în joacă pentru „a crea și manipula curioazitatea cititorului (se indică o
enigmă și se promite, înnebunitor o soluție), sau pentru realizarea suspensului psihologic
(informația narativă este dezvăluită cu întorături neașteptate, cu întârzieri calculate sau
retractări strategice), sau ca să pună la încercare ingeniozitatea cititorului (opera însăși poate
lua forma unui puzzle). Cu alte cuvinte, secretivitatea are frecvent o dimensiune ludică.”14

13
M. Calinescu, Op. Cit., p. 288
14
Ibidem 14