Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata

asemanatoare celei de aici, fie in mormant, fie intr-o regiune subterana, obscura, in care domnea
zeul foarte putin simpatic, Orcus.(ce reprezenta zeul mortii) Imparatia aceasta a mortilor nu era
insa izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapa facuta in pamant
(mundus) in apropierea orasului sau satului si acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe
an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si
sa se duca sa-si vada rudele.
Rudele insa se temeau grozav de spiritele celor decedati care, pentru ca aceste spirite se
inviorau numai cand puteau sa suga sange de om. De aceea li se aduceau tot felul de sacrificii,
uneori sacrificandu-se pe mormant sotia si sclavii celui decedat. Pentru a linisti sufletele celor
morti si pentru a scapa de ele, romanii celebrau asa-numitele Lemuria in zilele de 9, 11 si 13 mai.
Lemures erau sufletele mortilor deveniti strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati. Pentru
a scapa de aceasta primejdie, in zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul noptii
si umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele si
aruncand in spatele sau seminte de bob negru, fara a-si intoarce capul. De noua ori repeta
cuvintele: "Cu acest bob ma rascumpar pe mine insumi si pe ai mei". Dupa stropirea cu apa
sfintita, lovea intr-o placa de bronz si striga inca de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei, iesiti
afara".
Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa suga sangele oamenilor se repezeau la
semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor repetate de noua ori, se departau de casa
lasind oamenii in pace.O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor
sau a celor care au sfarsit printr-o moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau
considerate ca raufacatoare, la fel cu cele ale mortilor deveniti strigoi.
Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate
cu strictete. Dupa inhumare sau incinerare, ambele rituri fiind admise, cei prezenti gustau ceva
invitand si pe mort sa ia parte la masa, ii cereau binecuvantarea si, inainte de a pleca, isi luau
ziua buna de la el prin cuvintele: Salve, Sancte parens ! Pe pietrele funerare era obiceiul sa se
scrie fraze augurale, intre care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea
spiritului din mormant pentru a lua parte la mesele date de rude in amintirea sa. In fiecare an, in
ziua de 22 februarie, intreaga familie se aduna acasa la o masa comuna. in acea zi nu trebuia sa
se tina seama de certurile familiale. La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor
familiali prezidau masa aceasta, la care se strangea laolalta intreaga familie, vii si morti.