Apele din miturile şi poveștile românilor

Prof. Melnic Daniela

Centrul Școlar de Educație Incluziva Buzău

Pentru români şi strămoşii lor geto-daci, apa a fost şi este unul dintre cele patru
elemente din care s-a clădit lumea. În miturile cosmogonice stră-române elementul apei este
omniprezent, la fel ca în mitologiile tuturor popoarelor arhaice ale lumii. Prezenţa şi
simbolistica apei în tradiţiile, basmele şi spiritualitatea românească este surprinzătoare prin
definiţie, plină de semnificaţii şi personaje proprii din panteonul credinţelor populare
autohtone. O călătorie în lumea apelor strămoşilor noştri este o incursiune fascinantă într-una
dintre cele mai interesante şi concomitent puţin cunoscute mitologii şi culturi arhaice ale
lumii!
Apele începuturilor
Toţi marii folclorişti care au studiat şi cercetat miturile şi credinţele străvechi ale
populaţiilor româneşti din înteriorul şi exteriorul graniţelor ţării au descoperit aceeaşi credinţă
în privinţa apei asociată haosului primordial.
 „La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, n-a fost pe
lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic
altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde de-ai fi
uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o
tulbure nu existau pe atunci”, scria regretatul cercetător, etnolog şi artist Marcel Olinescu, în
lucrarea sa de referinţă despre mitologia românilor.
Alte credinţe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toţi marii folclorişti
precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N.
Voronca, Artur Gorovei, Ion Muşlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulcănescu. Toate aceste
mituri cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut
universul, lumea şi implicit, viaţa (surprinzător sau întâmplător, toate teoriile ştiinţifice
actuale susţin că viaţa pe Terra a apărut în apă, acum sute de milioane de ani).
  „Din început era numai apă, Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu
trei rânduri de aripi stă sub apă şi a strâns nişte spumă cât casa” , Datinile şi credinţele
poporul român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi 1903 – Elena Niculiţă
Voronca.
 Pentru români, indiferent de provincia unde trăiau sau de perioada istorică, apa a
fost un simbol la materiei prime, al curăţeniei şi castităţii, al stihiilor regenerării şi
purificării, şi chiar al izvorului vieţii. Apa pentru strămoşii noştri era un preţuit simbol
ambivalent. O substanţă şi o esenţă primordială din care iau naştere toate cele văzute. Şi
în care acestea revin prin regresiune şi dizolvare. Bunăoară să nu uităm de multitudinea
basmelor şi poveştilor noastre care ne vorbesc despre Apa Vie şi Apa Moartă.
 La fel ca la alte popoare, şi la români apa este un simbol al inconstanţei şi perisabilităţii
formelor, şi al trecerii timpului. Românii au surprins minunat într-un proverb înţelept apa care
se opune focului masculin şi mistuitor, precum şi lumii mineralelor :
„Apa trece, pietrele rămân”.
 Cultul apei şi mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea geto-dacă şi s-a transmis
în mare parte şi în creştinism. Anumite fântâni, izvoare, cursuri de apă erau venerate şi lângă
ele se organizau ceremonii religioase şi rituri de trecere. Apa curată a acestor surse, era
colectată în vase diverse întotdeauna înainte de răsăritul soarelui şi era considerată aşa zis-a
„apă neîncepută”, folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare a bolilor şi de
izgonire a duhurilor rele.
Să nu uităm că dacii înainte de a porni la luptă aveau ritualuri solemne în care se
împărtăşeau şi beau din apa Istrului (a Dunării), fluviu considerat de ei un adevărat
strămoş-zeu. Geţii venerau apa râului Ialomiţa, care în Antichitate se numea Naparis,
Arumeti sau Helivakia. Romanii veniţi aici au venerat şi ei apa lui Danubis, căruia i-au
adus numeroase ofrande pentru a câştiga bunăvoinţa zeului-fluviu.
 Regretatul etnolog şi antropolog Romulus Vulpescu relatează şi despre o tradiţie
ascunsă a românilor legată de apă, aşa numit-a hidromancie sau divinaţie în apă. Ghicitul în
apă era o taină ascunsă, transmisă doar celor selectaţi după nişte criterii necunoscute în
prezent. Unii vrăjitori şi vrăjitoare din lumea satului de odinioară prevesteau viitorul prin
invovarea unor duhuri, entităţi şi divinităţi acvatice.
Vrăjitorii foloseau în acest scop vase din metal sau lut în care puneau apă neîncepută
pentru a citi în oglinda apei. Tot ei erau capabili de a citi în suprafaţa apelor liniştite din
fântâni, sau în locurile unde se strângea apa de la ploi şi zăpezi.
 Peste aceste rituri şi credinţe străvechi s-a grefat şi folosirea apei sfinţite la biserică. În
credinţele românilor apa sfinţită la biserică devine pură şi miraculoasă. Are puterea de a
izgoni spiritele rele, de aceea aghiazma a devenit un antidot universal folosită şi în prevenirea
sau tratarea anumitor afecţiuni medicale. Proprietăţi magice aveau şi apele luate din râuri şi
lacuri în anumite zile de sărbătoare: Bobotează, Paşti, Sânziene, Sângiorz.
 Apa vie, Apa Moartă, Apa Sâmbetei!
Studiind mitologia strămoşilor noştri, descoperim şi Apa Vie. Prezentă în basme şi
legende, apa vie a stră-românilor este nimic altceva decât unul dintre aspectele miraculoase
ale apei cu care se vindecă sau este vindecat eroul principal, solar prin definiţie, care este
răpus mişeleşte de un duşman. Ea nu se află în opoziţie cu Apa Morţii, cum s-ar crede la
prima vedere, ci este într-o relaţie de complementaritate totală cu aceasta din urmă.
Apa vie din poveşti se găseşte în locuri inaccesibile, „unde se bat munţii în capete”, şi
aducerea ei este o sarcină extrem de grea, deoarece aceşti munţi se odihnesc doar la amiază
sau de câteva ori pe zi pentru un timp foarte scurt, când se poate lua apă. Adusă de un ajutor
al eroului, ea îl învie numai dacă bucăţile din trupul său ciopârţit de duşman sunt în prealabil
închegate cu ajutorul Apei Moarte.
Aceasta din urmă nu trebuie confundată cu aşa numit-a apă de mort sau apa morţilor.
Aici este vorba despre apa folosită la spălarea rituală a morţilor, obicei prezent şi
astăzi.
 Apa de mort este folosită în ritualuri puternice de magie neagră, prin urmare este
temută în lumea satului şi nu numai. Toate tradiţiile româneşti recomandă aruncarea în
pământ a apei cu care a fost scăldat mortul, pentru a se pierde rapid orice urmă a ei.
 În mitologia noastră mai întâlnim două ape magice care străbat Universul văzut şi
nevăzut. Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă obiectele pierdute şi se scuge în
Tărâmul Celălalt şi Apa Duminicii care izvorăşte în Rai, ocoleşte cerurile şi coboară pe
Pământ ca o apă curată şi sfântă, câteodată sub chip de rouă.
 Astăzi, cunoaştem expresia „a se duce pe Apa Sâmbetei”, cu sensul de a se risipi, a se
prăpădi, a se pierde. Ea poartă numele ultimei zile lucrătoare a săptămânii tradiţionale,
deoarece sâmbăta este ziua consacrată amintirii sufletelor celor morţi, atât în calendarul
popular, cât şi în cel bisericesc.
„Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că este la sfârşitul săptămânii. Sfârşitul fiind al
morţii şi al morţilor”, după cum a notat Ernest Bernea în lucrarea Cadre ale gândirii
populare.
 Românii mai credeau că această apă care curge în tărâmul de dincolo este patronată de
Sfânta Sâmbătă. Râu fabulos, izvorăşte de sub rădăcinile Arborelui Lumii, ca apă curată, dar
după ce înconjoară Pământul de 3, 7, sau 9 ori, ca un şarpe, se îndreaptă spre iad. Doar că
înainte de a ajunge în iad, Apa Sâmbetei mai trece pe lângă nişte ostroave (insule) populate se
sufletele Blajinilor sau Rohmanilor, consideraţi în popor drept sufletele unor oameni cuvioşi,
deosebit de blânzi şi drepţi, dar care erau mici şi nu puteau isprăvi nicio muncă. Dumnezeu a
fost înduioşat de bunătatea şi dăruirea lor, şi i-a luat pentru a-i duce pe tărâmurile celelalte, pe
sub pământ, pe acolo unde curge Apa Sâmbetei.
 Această proprietate face ca orice curs de apă care curgea printr-un sat de pe
vremuri să reprezinte simbolic principala cale de comunicare între cei vii şi cei morţi. De
Paştele Blajinilor, românii de odinioară trimiteau acestor Rohmani coji de ouă roşii
sfinţite la biserică pe calea apelor curgătoare. 
 Tot pe ape curgătoare românii dădeau drumul ofrandelor rituale în diferite sâmbete
calendaristice dedicate pomenirii morţilor. Pe aceleaşi ape se aruncau obiectele care au
aparţinut mortului după înmormântare, sau se lăsau pe apă toate obiectele vechi, nefolosibile
în gospodărie, considerându-se că au avut şi ele parte de moartea lor simbolică şi prin urmare
aparţin deja strămoşilor la care trebuie să ajungă.
 În magia populară, toate apele curgătoare aveau ca arhetip de raportare Apa Sâmbetei,
şi deveneau astfel căi de exorcizare a tuturor bolilor şi relelor.
 Entităţile apelor şi chemătorii ploilor
 Panteonul mitologic popular românesc al apelor cuprinde o serie de entităţi ale apelor
cu rol de patronare a acestui important element existenţial. Multe dintre ele au un caracter
malefic, negativ, ca o reminiscenţă ancestrală a fricii omului de apă, precum şi de respect faţă
de puterea şi importanţa apei în viaţa oamenilor.
 Apele periculoase precum râurile vijelioase, lacurile şi tăurile adânci, care prezentau
pericol de înec, de asemenea marea pe timp de furtună, sunt populate de ştimele apei, de
faraonoaice şi alte spirite feminine ale apelor care cântă, dansează lasciv şi caută să atragă în
special bărbaţii pentru a-i îneca şi a le ţine sufletele robite în lumea lor din adâncuri.
 În Marea Neagră există şi singura entitate mitologică marină a românilor, anume
Dulful. Este peştele ce iese din apa mării pentru a se transforma în om şi încearcă mereu
să fure nişte mere de aur dintr-un pom crescut pe o insulă. Numele său este probabil o
contopire dintre termenii de delfin şi duh.
 Un alt personaj relativ puţin cunoscut este si Muma Apelor sau Muma Ploii, o entitate
feminină principală din ritul magic de oprire a ploilor torenţiale, fiind patroana ploilor prea
abundente. Cu toate că face parte din complexul mitic al Caloianului şi Paparudelor, ţăranii
români apelau la Muma Ploii doar atunci când ploile curgeau neîncetat iar apa ameninţa să
inunde ogoarele şi locuinţele. Atunci femeile şi fetele se duceau la fântână şi modelau din lut
două chipuri omeneşti. Bărbatul este Tatăl Soarelui, iar femeia Muma Ploii, care este
îngropată cu tot tipicul unei înmormântări, în felul acesta fiind îngropate şi ploile. Pe timp de
secetă însă, se proceda invers...
 În lacuri şi în mare mai sălăşluiesc Sorbul Mărilor şi Sorbul Iezerelor, nişte peşti uriaşi
cu aspect de balauri care sorb în gurile lor apele din albii cu tot ce se găseşte în ele şi le aruncă
în ceruri, descărcându-le în nori de ploaie. Alte entităţi de anvergură mai mică sunt Oamenii
de Apă, Împăratul Peştilor, Împăratul Racilor şi Crăiasa Broaştelor. În multe locuri din
Munţii Carpaţi, se află Cumpenele Apelor, locuri tainice unde ar coborî însuşi
Curcubeul să se adape.
Tot apa poate fi adăpost şi sălas pentru Diavol. În special în apele stagnante, lacuri, bălţi
izolate cu apă stătută şi urât mirositoare se putea cuibări cu uşurinţă necuratul. De fapt, Cel
din Baltă este unul dintre sinonimele dracului la români.
Deosebit de interesante sunt şi ritualurile pluviomatrice autohtone, în speţă Paparudele
şi Caloianul. Paparuda, după cum a demonstrat folcloristul şi etnologul Ion Ghinoiu este o
zeitate a ploii invocată de o ceată feminină să dezlege ploile în ziua ci poartă numele. Rolul
entităţii ploii este de obicei jucat de o persoană pură, o fetiţă sau o fată nemăritată.
Aceasta intră în rolul paparudei îmbrăcându-se cu frunze de boz, brusture şi mai rar
frunze şi tulpine de la alte plante, la o fântână sau pe malul unui râu, lac, iaz. Uneori poartă pe
cap coroniţe de flori şi ţine în mână o cruce de lemn. Ceata Paparudelor colindă satele de la un
capăt la altul, intră în curţi şi vizitează fântâni.
Paparuda este aşteptată pe uliţe cu vase pline cu apă din care este stropită din belşug.
Ceremonialul de invocare a divinităţii pluviometrice cuprinde trei secvenţe: naştererea sau
alcătuirea cetei Paparudei, celebrarea zeităţii şi ritul funerar. La apariţia secetelor mari din
sud-estul României, obiceiul Paparudei este practicat şi în zilele noastre.
 Deosebit de Paparudă, Caloianul este o păpuşă din lut, cârpe, paie şi crenguţe,
îmbrăcată cu hăinuţe de pânză. Este o păpuşă cu chip pronunţat bărbătesc, având uneori
ataşate organe genitale proeminente. Cu toate acestea, unii cercetători îl consideră o efigie a
Marii Zeiţe neolitice ale cărei atribuţii de fertilitate şi reînoire a naturii au fost preluate de
divinităţile spelializate în aducerea ploii precum Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Zâna
Scaloiana, Caloianul, Scaloianul.
 
Aducerea sau oprirea ploilor se face conform modelului universal prin diverse rituri
funerare preistorice precum abandonarea  cadavrului simbolic al Caloianului într-un loc
ascuns, sfărâmarea şi aruncarea bucăţilor în holdele semănate, aruncarea lui într-o apă
curgătoare, îngroparea sau incinerarea. Urma inevitabil o petrecere de pomenire a
Caloianului.
 Ritualul Caloianului începe de obicei într-o zi de marţi, iar acest obicei a fost atestat în
diferite stadii de evoluţie, pe tot întinsul României.
 Izvoarele tămăduirii
 Apariţia creştinismului pe meleagurile noastre a adus sărbătoarea Izvorului Tămăduirii,
precum alături de consacrarea unor cursuri de apă cu puteri vindecătoare. Probabil primul
astfel de izvor este cel de la Mănăstirea Dervent de astăzi, pe locul unde Sfântul Andrei a
făcut o minune. Un alt izvor tămăduitor este cel care curge la Mănăstirea Ghighiu din judeţul
Prahova.
 Mănăstirea Horăicioara din judeţul Neamţ adăposteşte de asemenea un izvor despre
care credincioşii ortodocşi susţin că are puterea de a vindeca anumite afecţiuni.
 Conform cercetărilor Bisericii Ortodoxe Române şi mărturiilor credincioşilor
ortodocşi pe teritoriul de azi al României se află un număr de 33 de izvoare
tămăduitoare. Ca protectori şi patroni divini ai tuturor apelor şi activităţilor legate de
acest element la români apar Maica Domnului şi Sfântul Nicolae.
 Astăzi, credinţele şi respectul avut odinioară de români la adresa apelor este aproape
inexistent. Este nevoie doar de o iesire în natură şi o contemplare a oricărui lac, izvor sau râu
luat la întâmplare...
 Apele de azi ale României au devenit locuri de aruncat dejecţiile, substanţele poluante,
reziduurile de orice fel, gunoaiele, recipientele de plastic, cadavrele de animale şi aproape
orice lucru imaginabil. Poate doar mitologica Apă a Sâmbetei va avea puterea să spele
dispreţul şi nepăsarea oamenilor faţă de elementul fără de care orice formă de viaţă nu poate
supravieţui.
 
Bibliografie
 Evseev, Ivan – „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească” , Editura
Amarcord, Timișoara, 1998
 Fochi, Adrian – „Datini și eresuri populare la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Răspunsuri la chestioanarele lui N. Densușianu”, Editura Minerva, București, 1976
 Ghinoiu, Ion – „Obiceiuri populare de peste an. Dicționar”, Editura Fundației
Culturale Române, București, 1997
 Gorovei, Arthur – „Credinți și superstiții ale poporului român”, Editura Grai și suflet
– Cultura națională, București, 1995
 Olinescu, Marcel – „Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., București, 2003
 Pop, Mihai – „Obiceiuri tradiționale românești”, Editura Univers, București, 1999