Duhuri ale apei

Apa este unul dintre cele patru elemente din care s-a clădit lumea. Marcel Olinescu
scria că de „La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, n-a fost pe
lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva
decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde te-ai fi uitat era
numai apă.” În miturile cosmogonice românești, elementul apei este, așadar, omniprezent, la
fel ca în mitologiile tuturor popoarelor europene, dar și a celor din restul lumii.

În mitologia românească, duhurile apei sunt încadrate ca spirite rele, în parte din cauză
că oamenii se temeau de apă. Iar această credință ținea foarte mult de condițiile naturale ale
spațiului românesc, de-a lungul vremii apele provocând daune majore, răvășind populația și
distrugând căminele oamenilor. Totodată, exista și această dimensiune necunoscută a apei.
Strămoșii noștri considerau uscatul ca fiind lumea aceasta, lumea noastră, pe când adâncurile
întunecate ale apelor alcătuiau lumea cealaltă. Iar acest spațiu necunoscut este strâns legat de
caracterul malefic al apelor, ilustrat de legenda separării apelor de pământ:

Așa că toate personajele mitologice care au luat naștere din aceste credințe induc ideea
de moarte, fie pentru că în ape sălășluiesc sufletele celor înecați care din neatenție sau din
intenția altora și-au pierdut viața în apă, fie pentru că în ape se află diavolul care le produce
moartea celor care încalcă anumite interdicții. Mitologia română este bogată în reprezentări
ale duhurilor apei, respectiv Înecații, Știma Apei, Fetele de Apă, Omu-Apei, Cel din Baltă,
Cel din Puț, Dracii din mări, Faraonii, Fetele de Mare. Dar pentru astăzi am ales să le prezint
pe Înecați, Știma Apei și Faraonii.

Înecații, după cum îi trădează numele, sunt duhuri ale celor care au murit prin înecare,
luându-și viața (din proprie voință) ori, pur și simplu, pierzându-și-o în mod accidental.
Oricare ar fi cazul, ei sunt incluși în categoria stafiilor, a morților nelumiți. Fiind spirite
neliniștite pentru că nu au apucat să își îndeplinească sorocul, aceștia bântuie locul în care s-
au înecat vreme de șapte ani, însă unii oameni cred că aceste duhuri pot bântui chiar mai mult
de atât, în funcție de câți ani de viață primiseră de la Dumnezeu. Se crede că un astfel de duh
nu își poate găsi liniștea veșnică până când nu îi va oferi apei un alt suflet de pe lumea
aceasta, astfel că înecații vor bântui până în clipa în care reușesc să înece pe altcineva. Ca în
cazul oricărui personaj demonic, momentul optim pentru ca înecații să iasă din ascunzișuri
este în nopțile cu lună nouă (în mitologie, după cum știm, luna nouă/ luna neagră/ luna
întunecată este adesea asociată evenimentelor negative, așa că strămoșii noștri trebuiau să aibă
grijă să nu se aventureze în preajma apelor în timpul unei astfel de faze a lunii) și, mai cu
seamă, puterea lor răufăcătoare era maximă la ceasul în care s-au înecat. Citez acum din
Tudor Pamfile: “Aceste duhuri strigă, îndeamnă pe alții să se înece sau se prefac în oameni
care sunt în primejdie de a se îneca și-i strigă pe alții în ajutor. Dacă întâmplător sar drumeții
să-i scape de la primejdie, Înecații, bocindu-se după pereche, îi apucă pe cei vii de picioare și-
i afundă în apă, unde își găsesc sfârșitul.” Ceea ce mi s-a părut interesant este faptul că dacă
au murit accidental, în timp ce desfășurau o activitate, ei erau înfățișați chiar desfășurând
activitatea respectivă și o femeie care trecea Siretul în Ropcea, pe timpul nopții, mărturisea că
a văzut o mulțime de femei cum întindeau pânzele pe mal, altele spălând cămeși în apă iar pe
un om l-a văzut spălând caii. Iar legat de locul unde viețuiesc după moarte se crede ori că
Înecații stau pe lumea cealaltă separați de celelalte suflete, ori că ei trăiesc veșnic în apele
unde și-au pierdut viața, în cazul suicidelor, iar dacă întâmplarea a făcut ca ei să se înece
sufletele lor rămân în ape numai vreme de un an de la înecare.

Știma Apei este un duh al apei care viețuiește în râuri și pâraie și, adesea, cere jertfe
omenești sub formă de cap de om, putând fi auzită rostind vorbele: “Ceasul a sosit, omul n-a
venit”. Momentele în care își face apariția sugerează, din nou, caracterul malefic al
personajului; astfel, ea se arată în preajma miezului nopții ori când e vreme rea, dar uneori se
înfățișează chiar și ca spirit meridian, personificând lumina orbitoare a amiezii și, odată cu
aceasta, căldura insuportabilă care îl va determina pe om să se scalde, acest lucru fiindu-i
fatal. Citez din Marian Simion Florea

Putem trage de aici concluzia că mentalul popular a creat acest personaj malefic
pentru a-și explica și a înțelege cazurile dramatice de înec. Tot Știma Apei era asociată
inundațiilor și revărsărilor de apă după ploile abundente. Legendele despre ea sunt încă vii în
România, de pildă, în satele din lunca Ialomiței, unde s-a zvonit că o știmă a fost văzută pe
malul stâng al râului, la hotarul satului Sărățeni. Știma apei a fost semnalată și la suprafața și
pe malul Lacului Sfânta Ana. În mitologia română, mai este întâlnită sub numele de Femeia
Gârlei sau Vâlva Apei.

Există corespondente ale Știmei Apei la mai multe popoare europene, respectiv la
francezi, lavandieres sau spălătoresele erau duhuri ale apei care îi atrăgeau pe oameni
rugându-i să-i ajute să-și spele rufele. La origine, sunt femei care au spălat duminica și își fac
apariția la ora la care au spălat atunci când erau în viață. Apariția lor anunță moartea cuiva.
Aceleași trăsături ale Știmei pot fi regăsite și în folclorul rus, dar și al altor popoare slave,
unde o avem pe Rusalka, demonizare a morților înecați. Este înfățișată adesea în apă, înotând,
scăldându-se, spălându-și veșmintele și pieptănându-și părul auriu sau verde. Rusalka ocupă o
poziție de graniță, la limita dintre duh al apei, al pădurii și al aerului, astfel că ea poate fi
văzută și legănându-se în copaci, furând copiii oamenilor și atacând femeile însărcinate sau
lehuze, provocând coșmaruri și boli. O trăsătură interesantă, amuzantă și în același timp
înfricoșătoare este gâdilatul; când întâlnesc oamenii, aceste duhuri îi gâdilă până când aceștia
mor. Există un set de interdicții care trebuie respectat în săptămâna rusaliilor referitor la
ocupațiile casnice ce au legătură cu torsul (țesutul, cusutul). Se consideră că praful și scamele
ce se produc în timpul acestor activități le-ar putea intra în ochi morților iar asta ne amintește
din nou de apropierea Rusalkăi de lumea morților.

Faraonii sunt reprezentări ale unor spirite ale apelor marine, așa că pentru mitologia
românească ele sunt personaje de import din cauza depărtării de sursa marină. În Mitologia
română, Tudor Pamfile scrie:

Așadar, ele se aseamănă foarte mult cu sirenele din mitologia greacă sau cu naiadele,
care erau duhuri ale apelor dulci, sub înfățișarea unor tinere frumoase; acestea puteau trăi
până la câteva sute de ani, însă, în absența apei, își pierdeau viața. De asemenea, în mitologia
norvegiană, existau ondinele, duhuri cu păr verde-albăstrui care erau uneori binevoitoare,
alteori crude; ca atribute tipice se disting pieptănatul și cântecele cu care ademeneau pescarii
sau tinerii chipeși, făcându-i să se rătăcească și înecându-i. Se credea că în adâncurile apelor
ele locuiau în palatul de cleștar, unde îi duceau pe cei răpiți și unde zilele treceau iute ca niște
clipe.