În mitologia populară românească moartea apare ca o femeie bătrână, hâdă şi slabă, cu ochii duşi

în fundul capului, cu dinţi mari şi ieşiţi în afară, cu faţa scofâlcită, cu degete lungi şi subţiri.
Adeseori în basme ea este înşelată de cel pe care vine să îl ia. Este însă o biruinţă temporară,
fiindcă viaţa se termină întotdeauna cu moartea omului.

În ciuda acceptării destinului, societăţile tradiţionale încercau să evite moartea, să o înşele. Există
în acest sens un bogat bazar al gesturilor sau activităţilor interzise în anumite zile, în credinţa că
sunt aducătoare de moarte.
Astfel, la români, este oprit să treci peste un copil, fiindcă dacă treci acesta moare. De asemenea,
nu e voie să mergi cu picioarele înapoi fiindcă îţi mor părinţii. Nu e voie nici să dormi pe spate
cu mâinile pe piept fiindcă atragi moartea. Tot aşa nu e voie să umbli cu un picior încălţat şi cu
unul desculţ fiindcă se crede că asta aducea moartea în casă.  În casa în care era un mort, nu se
mătură până nu se înmormântează mortul, fiind rău de moarte şi pentru alţii din casă.

*Practici de înşelare a morţii

 Mai ales în cazul copiilor, dar nu numai, societăţile tradiţionale încercau să înşele moartea. O
practică era schimbare numelui copilului, vinderea copilului, darea lui pe fereastră.

Românii se pregătesc de moarte încă din timpul vieţii, moartea fiind comparată cu o călătorie
lungă pe care sufletul trebuie să o facă până când îşi găseşte noul loc. Totuşi nevoia de obişnuire
cu venirea morţii, a dat naştere unui grup de demersuri, ce vizau aflarea momentului când
aceasta urma să vină.

Una din modalităţi, practicată de românii era aceea de împletire, în ziua de Sânziene, a unor
coroniţe de flori de sânziene pentru fiecare membru al familiei şi aruncarea lor pe casă. Cel a
cărei coroniţă cădea se credea că va muri anul următor. 

*Lectura semnelor de moarte 

O altă credinţă generală a societăţilor tradiţionale a fost aceea că moartea îşi are semnele ei, că
nu vine neanunţată. Astfel, românii cred că atunci când visezi pe cineva îmbrăcat în negru, că ți-
au căzut dinții, morminte proaspăt săpate sau persoane deja decedate, care te cheamă la ei,
moartea este aproape. Mobila care trosnește dintr-o dată, icoanele care cad de pe pereți, dar și
hăulirea câinilor în curtea unui bolnav sau pe lângă casa acestuia, cu capul plecat la pământ,
reprezintă, de asemenea, semne ale morții. Dar dintre toate credințele, cea a cucuvelei, numită și
pasărea morților, este cea mai răspândită. Românii din toate părțile consideră că dacă cântul îi
este auzit deasupra gospodăriei unui om, fie el sănătos sau bolnav, acesta se va stinge în curând.

Rituri de scoatere din moarte 

Când cineva sănătos se îmbolnăvea dintr-o dată grav, de moarte, cei din jur bănuiau că în spatele
bolii stă o acţiune malefică, că cineva i-a luat celui ce s-a îmbolnăvit urma sau că a îngropat cu
un mort, bucăţi din hainele acestuia, cu intenţia să îl omoare. În acest caz se apela la o bătrână
iniţiată, care ştia desface sau întoarce urma.

În cazul persoanelor mai în vârstă, care nu dau vreun semn de vindecare, se organizează un
maslu. Se crede că dacă bolnavul doarme pe tot parcursul timpului cât citesc preoții, sau se
însănătoșește imediat după, acesta va muri curând. Iar dacă acesta este treaz și își revine din
boală treptat, va trăi. Imediat după maslu, bolnavul trebuie să își cheme cunoscuții, mai ales pe
cei în fata căruia a greșit și să le ceară iertare.

Clipa morţii 
Potrivit datinii, cel aflat pe moarte este supravegheat tot timpul de cineva din familie. Când cei
din jur observă că muribundul îşi dă ultima suflare, îi aprind o lumânare şi i-o pun în mână
dreaptă, în credinţa „că dacă moare fără lumânare pe cealaltă lume va sta în întuneric”.
După ce omul a murit, este oprit ceasul şi, în încăperea în care urmează să fie ţinut, se acoperă
oglinda, ca mortul să nu se vadă în ea şi se deschid geamurile, în credinţa ca astfel se deschide
drumul pentru suflet.
Când  moare cineva se întoarce o oală de pământ cu gura în jos iar când convoiul mortuar
porneşte spre groapă se sparge.

Familia începea la scurtă vreme să pregătească mortul pentru drumul fără întoarcere. De la un sat
la altul, la români, datina este şi astăzi ca el să fie spălat fie de cineva din casă, fie de o rudă mai
îndepărtată, fie de cineva mai în vârstă din sat, un vecin sau vecină

Datina la români cerea ca nasturii să se lase deschişi. Doar picioarele trebuiau să fie legate cu o
piedică. Ca ochii mortului să fie bine închişi, pe ochi i se puneau bani. La fel, şi fălcile erau
legate cu o fâşie de pânză, iar mâinile erau aşezate pe piept şi legate cu o batistă.

Sicriul era tămâiat şi apoi aşezat pe două sau patru scaune din casă  sau  pe  unul  special  adus 
de  la  biserică,  numit  şireglă.
Datina românească era să i se pună mortului în sicriu o moneda sau mai multe, pentru a putea
plati vamile  şi alte lucruri  trebuitoare,  de  care  ar  fi  putut  avea  nevoie  pe  lumea  cealaltă 
sau care i-au  fost  dragi.

Priveghiul
În toate părțile României, decedatul este așezat pe masă 3 zile și 2 nopți . Câtă vreme mortul este
acasă, familia trebuie să aibă grijă ca să nu treacă pisica peste el. De asemenea, nu se mută nimic
de la loc şi nu se dă nimic din casă până mortul nu este îngropat. Nu se mătură casa, iar dacă se
mătură totuşi gunoiul se pune sub patul mortului, de teamă să nu se dea afară şi sufletul mortului.
La fel, dacă se mătură curtea, gunoiul se trage dinspre poartă spre grădină şi în nici un caz nu se
scoate din curte, pentru a nu mai muri cineva din casă
În toate satele există credinţa că, în fiecare noapte până la înmormântare, mortul nu poate fi lăsat
singur. Această supraveghere şi păzire intră în riturile de protecţie a mortului faţă de orice
agresiune malefică venită dinspre lumea de dincolo. În timpul ăsta, sătenii și toți cunoscții
mortului vin să își exprime regretele. Sărută icoana de pe pieptul morului și lasă câte un bănuț,
care îi va servi la trecerea vămilor.
Mai apoi, cei mai bătrâni încep să spună povești și glume, mai ales despre cel decedat sau să
joace cărți. Iar cei mai tineri joacă o serie de jocuri specifice în astfel de momente, care să
stârneasca râsul- sătenii înțeleg tristețea și pericolul care vine odată cu ea și încearcă să-l
îndepărteze.
 Printre jocurile cele mai cunoscute se numară Buvna, Lefa, Inelușul, Luminărica, Bâza, Capra,
Cămila, Baba și Moșneagul, Baba oarba - jocuri simple, dar care să stârnească râsul și să alunge,
pentru câteva momente, jalea familiei.

*Bocitul
 Bocirea a apărut în cele mai vechi timpuri, ca un act natural, fiind practicată de toate popoarele
vechi. Născute din durere, aceste bocete au un caracter spontan, o formă instabilă iar conţinutul
lor este adaptat la datele concrete ce privesc defunctul.
Devenită o obligaţie rituală în ceremonialul înmormântării, a nu boci mortul era considerat de
comunităţile tradiţionale un păcat şi implicit o ruşine pentru familie.
Dincolo de durerea consumată public, bocetele au reprezentat în trecut şi nişte forme mediate de
comunicare, în care mortului i se dădeau indicaţii precise despre ce trebuie să le spună celorlalţi
din familie, plecaţi mai demult în lumea de dincolo.  Conform datinii, bocitul începea după
câteva ore de la moarte, ca nu cumva regretele exprimate
şi plânsul zgomotos, să-l aducă pe mort înapoi.

Conform datinii, prohodirea mortului începe în casă şi continuă în  curte,  indiferent  de  vreme 

sau  de  anotimp.  Mortul  este  scos  din  casă cu  picioarele  înainte.
Sicriul este lăsat pe talpa casei o data sau, fiind scos de patru  bărbaţi  din  rândul  neamurilor, 
când  ajung  la  mijlocul  pragului,  ei  fac de  trei  ori  cu  sicriul  o  mişcare  înainte-înapoi, 
apoi  îl  ating  de  prag  şi  abia după  aceea  ies. În alte părți, când  este  scos  sicriul,  datina 
este  ca  cineva  să  tragă de  el  înapoi,  „ca  mortul  să  nu  mai  ducă  cu  el  pe  altcineva  din 
familie”.   După  scoatereamortului, în unele sate,  se  închide  imediat  uşa,  familia  rămânând 
înăuntru.  Îndată  ce se închide uşa,  o  femeie, aruncă  dintr-o  sită boabe  de  porumb  peste  cei 
ai  casei.  În  felul acesta  se  credea  că  belşugul  nu  se  va  risipi,  că  va  rămâne  la  urmaşi.
Ca mortul să nu se mai întoarcă acasă, în unele regiuni, la ieşirea sicriului pe poartă cei ai casei
presară, in drum spre cimitir, din loc în loc nisip şi seminţe de mac spunând: „Atunci să te întorci
acasă, când ai terminat de numărat boabele de nisip şi de mac”.

Groapa se sapă în ziua înmormântării fiindcă ea nu poate rămâne  noaptea  deschisă,  ca  să  nu 

se cuibărească duhurile rele în ea. De asemenea,  până  se  ajunge  cu  mortul,  ei  nu  se  pot 
îndepărta  de  groapă. Conform  credintei, înmormântarea trebuie  să  se  facă  doar  după  ce
soarele  începe  să  coboare  pe  cer,  de  pe  la  orele  13  sau  14.
Obiceiul este ca, peste groapă, să se arunce o găină neagră, ca vamă, şi abia după aceea se
coboară și sicriul.

Dacă în cazul morţilor venite la vreme, există o înţelegere şi o împăcare, moartea tinerilor, ce nu
şi-au trăit viaţa produce teamă şi este greu de acceptat de către societăţile tradiţionale, fiindcă ele
ies din rostul obişnuit al lucrurilor, sunt nefireşti. Conform gândirii ţărăneşti, moartea înaintea
căsătoriei reprezintă o moarte periculoasă, fiindcă aceşti morţi a căror vieţi sunt neîmplinite se
vor face strigoi şi se vor întoarce pentru a-şi găsi perechea şi a-şi împlini destinul. În judeţ circulă
de altfel destule poveşti cu logodnicul mort care vine noaptea călare să-şi ducă logodnica acasă,
de fapt în cimitir, în mormânt.
De aceea, în cazul morţii celor nenuntiţi, cu ocazia înmormântării, se face o cununie simbolică a
mortului, în încercarea imblanzirii sufletului, numita,, Nunta mortului", care consta în atingerea
unor obiceiuri care au loc și la nunti. Astfel, feciorii sunt îmbrăcați în miri, iar fetele în rochie de
mireasa. În fata convoiului de înmormântare este purtat, de către un vatajel, bradul împodobit,
simbol al nuntii care va avea loc în lumea de dincolo.

Strigoiul sau moartea nefirească

Conform gândirii populare, mortul îşi are lumea lui, locul lui, cu morţii, în lumea morţilor.
Apariţia sa, după ce a fost condus pe drumul fără întoarcere şi înmormântat, pe uliţele satului, la
casa unde a locuit este considerată o întoarcere nefirească.

Există în apariţia strigoilor câteva constante. Aceștia iau naștere din spiritele morților care n-
ajung din anumite motive în lumea de dincolo, după înmormântare. Poate pentru că li s-au făcut
greșit rosturile la înmormântare sau nu au avut cu ce plăti vămile, întrucât nu li s-a dat banul la
plecare sau l-a pierdut pe drum. Toţi se arată, la scurt timp după moarte, câtă vreme mai este
cald în memoria familiei şi a celor care l-au cunoscut. Ca timp al apariţiei, ei vin doar noaptea,
ştiut fiind că ziua le aparţine celor vii. În mod tradiţional, timpul nopţii este timpul în care se
manifestă toate fiinţele malefice, fiindcă noaptea este la fel de neagră ca tenebrele lumii
celeilalte, de unde un confort al celor de dincolo în a se mişca. Orele periculoase sunt cele de la
miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor. Mortul iese din mormânt şi rătăceşte prin
cimitir, umblă pe drum sau vine acasă, încercând să pătrundă în interior, unde se găsesc cei vii,
soţul/ soţia, copiii.

Un asemenea caz i s-a întâmplat Aureliei Moholea din Pecica: „Io am avut un caz dă acesta
dă am spălat o femeie şi o avut coadă. Da o avut coadă... Pă mătuşa lu Jeni, lu Cruceanu. Şi
atunci când o murit io n-am ştiut că ce-i, până când am spălat-o. Şi atunci am văzut că ea are
codiţă. Şi atunci m-or dus un cui şi d-asupra lumânării l-am ars şi l-am băgat. 

După îngropare, dacă mortul era suspectat de strigoi, se testa mormântul cu un armăsar. Dacă
acesta nu voia să treacă peste mormânt era un semn că înăuntru se află un strigoi. 

Pentru a-i elibera sufetul, inima defunctului este străpunsă cu un țăruș de lemn, sau scoasă cu
totul, arsă, iar cenușa este băută de membrii familiei.

*Doliul
 După înmormântare, familia este în doliu cel puţin 6 săptămâni, cât se consideră că sufletul
mortului nu e încă plecat, dar doliul putea fi ţinut şi până la un an. Vorbim despre o perioadă de
prag pentru membrii familiei îndoliate, în care femeile poartă haine negre iar bărbaţii nu se
bărbieresc. Îmbrăcarea hainelor negre echivalează cu un rit de separare de                
comunitate,  la  fel  cum  dezbrăcarea  lor  constituie  un  rit  invers,  de agregare,  la  restul 
grupului.  Perioada  de  doliu  este  marcată  şi  de  restricţii comportamentale:  nu  se  dansează, 
nu  se  petrece,  nu  se  încheie  căsătorii.

Vamile
Credinta spune ca după răscoala îngerilor, când Dumnezeu îi alungă din cer,  îngerii care s-au
razvratit cad pe pământ.  Văzând Dumnezeu că se prabusesc prea mulţi,  a poruncit ca toți cei
care nu au ajuns pe pământ să rămână acolo unde sunt.” „Cei care nu au ajuns pe pământ sunt
blocati şi acum în aer. Din dorinţa de răzbunare, ei se sfătuiesc să facă vămi și să impiedice
sufletele oamenilor care călătoresc din lumea celor vii in a mortilor sa ajunga la Judecata de
apoi. Unii spun că sunt 7 vămi,  alţii,  9,  alţii,  12,  alţii,  24,  iar după unii,  chiar 99.  Cei mai 
mulţi  români  sunt  de  părere  că  sunt  24  de  vămi.

Folclorul zice  că dincolo de fiecare vamă te așteaptă un lac, motiv pentu care, in faţa  casei 
mortului  se  pune  o  punte,  ca  sufletul  să  poată  trece  de  la o  vamă  la  alta.  Ștergarele,  sau 
prosoapele,  se  dau  să  fie  punți,  de  care sufletul să se folosească la trecerea prin vămi.