PRIVEGHIUL LA ROMÂNI

În universul gândirii ţăranului român, moartea este un fenomen natural acceptat cu

înţelegere în virtutea echilibrului ce trebuie să existe în permanenta mişcare a timpului şi
generaţiilor.
În sistemul de credinţe şi mituri româneşti moartea este vazută ca o "mare calatorie", ca o
"mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" îl face "din lumea cu dor / în cea fără
dor; / din lumea cu milă / în cea fără milă". Poporul credea că prin gesturi, cuvinte şi cântece se
putea acţiona şi în acest moment asupra forţelor binevoitoare sau potrivnice şi se putea pregăti
marea trecere.
Ion Ghinoiu grupeaza actele rituale menite să ajute sosirea mortului în lumea de dincolo
în patru paliere: pregătirile individuale înainte de moarte, intensificate la bătrâneţe, mai ales în
caz de boală şi înainte de agonie, pregătirea fizică pentru plecare, prin scalda de dupa deces şi
gătitul mortului, îmbărbătarea şi iniţierea mortului, în cartea morţilor prin cântecele de zori,
brad şi priveghi, bocete, petrecerea iniţiatică a mortului: trupul la trei zile şi sufletul la patruzeci
de zile de la deces.1
Reunind un ansamblu de rituri, credinţe, gesturi şi practici ceremoniale coerent
articulate, priveghiul se impune înainte de toate prin arhaicitatea elementelor pe care le conservă.
Priveghiul este, fără îndoială, un rit precrestin, care s-a păstrat în multe zone ale teritoriului
nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort, înainte de
integrarea lui în neamul celor morţi.2
Priveghiul durează, de obicei, două nopţi şi se face pentru a nu lăsa mortul singur.
Există, în anumite regiuni, credinţa că mortul trebuie păzit ca să nu treacă prin faţa lui, pe sub el

1
Praoveanu I. Etnografia poporului român, Ed. Paralela 45, Iaşi, p. 251.
2
Ciubotaru I.H, Marea Trecere, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, Bucureşti 1999, p. 77.

1
sau peste el vreun animal, câine, pisica, găina etc, căci se preface în strigoi. Dacii priveau
moartea cu bucurie, ca pe o trecere spre o lume mai bună, iar prin încercarea de a şi-o apropia
i-au împrumutat chip omenesc şi comportament uman. Este personajul care taie firul vieţii,
uneori, atunci cand viaţa este frumoasă şi la începutul ei.3
Toate practicile şi gesturile pe care comunitatea sătească tradiţională le săvârşeşte, începand cu
agonia, etapa dominata de semnele prevestitoare de moarte şi terminând cu momentul în care
convoiul funebru se pregateste de plecare spre cimitir.
Priveghiul se practică în toată Moldova, de regulă în primele două seri premergătoare
înhumării, mai rar şi în cea de-a treia. În sudul Moldovei se consideră că perioada de la asfinţitul
soarelui până la miezul noptii extrem de periculoasă atât pentru răposat cât şi pentru rudele sale
deoarece "atunci duhurile rele sunt atotputernice".4
Priveghiul mediază, aşadar, o funcţie apotropaică, limitând sfera de extindere a morbidului.
Grupul participanţilor la priveghi îl formează rudele celui disparut, vecinii, prietenii, dar
şi străinii, acestora din urmă, în special, revenindu-le rolul de a performa jocuri şi practici magice
sau de a supraveghea îndeplinirea tuturor rânduielilor tradiţionale. Una din aceste rânduieli este
aceea ce a mentine mereu lumânările aprinse în camera mortului, mai ales cele trei lumânări care
se pun la capul mortului, acestea sunt lăsate să ardă zi şi noapte pănă la scoaterea mortului din
casă, iar în cazul în care mortul nu ar fi murit, ci numai amorţit sau lesinat, şi s-ar întampla să
dea semne de viaţă, să aibă cine a-i da o mână de ajutor, ca să nu se sperie şi apoi întradevăr să
moară.
Cel care priveghea de la apusul soarelui până la răsărit, fără să doarmă deloc, acela făcea
o sărăcustă, adică privegherea lui i se socoteşte drept o faptă bună şi primită înaintea lui
Dumnezeu, mai departe fiindcă sufletul mortului, după credinţa populară, vede şi aude toate cele
ce se petrec în jurul său şi se bucură de prietenia ce o arată cei ce se ocupă de el, de aceea cum
începe să se întunece, toţi din toate părţile satului, cu mic cu mare, tânăr , bătrân se adună la casa
mortului, mai cu seamă bătrânii şi femeile, cu căte o lumânare care se aprinde şi se pune să ardă
măcar cât de puţin la capul mortului, ca acesta să aibă lumină pe lumea cealaltă, unde după
părerea unora este numai întuneric.5

3
Ibidem 1.
4
Vulcănescu R, Mitologie română , Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p. 187
5
Marian S. Fl. Înmormântarea la români, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008, p. 149

2
 Când s-au adunat mai multe persoane şi fiecare şi-a îndeplinit datoria de creştin de a-şi
face cruce, rostind Tatăl nostru,pentru iertarea păcatelor celui mort şi sărută icoana de pe pieptul
acestuia punând un ban pentru plata vămilor, un membru al familiei îi serveşte cu un pahar de
vin şi o bucăţică de pâine sau mălai, după situaţia materială a mortului. Fiecare primeşte ce i se
oferă mulţumind şi spunând: "Dumnezeu priemască!...fie de sufletul celui repauzat!"
Mai târziu, dupa ce s-au adunat toţi cei care trebuiau să se adune şi au fost cinstiţi ,cei
care au venit cu scopul de a priveghea toată noaptea, ca să nu le fie urât şi ca să rămână treji până
dimineaţa, încep unii, mai ales bătrânii să spună poveşti şi glume, alţii joacă cărţi iar tineretul
joaca jocuri care mai de care mai comice.
În cele trei zile de dinaintea îngropării, casa îndoliată reprezintă un spatiu impur, în care
nici una din activităţile cotidiene nu se poate desfăşura ca de obicei, fără a intra sub incidenţa
riscurilor. Pericolul devine şi mai acut în timpul nopţilor, ceea ce face comunitatea sătească să se
mobilizeze în vederea anihilării sau, cel putin, a diminuării eventualelor primejdii. Este limpede,
aşadar, că la baza practicilor din cadrul priveghiului stă teama de mort sau moarte.
Scopul jocurilor de priveghi în opinia lui Mihai Pop este astăzi de acela de a-i înveseli
pe toţi participanţii la "ultima petrecere a mortului". Pe vremuri însă ele aveau în primul rând un
rol de aparare împotriva duhurilor rele, a spiritelor celor morţi.
Unele din aceste jocuri aveau funcţii apotropaice, altele aveau rol de integrare a
defunctului în lumea de dincolo. Un joc cu funcţie apotropaică este leuca sau leuca-ntoarsă, se
joacă afară în jurul focului şi urmareşte aruncarea în flăcări a participanţilor neatenţi sau mai
puţin îndemânatici. Sensurile purificatoare ale jocului sunt evidente.
Din categoria jocurilor cu rol de integrare, la loc de frunte se situează jocul Uncheşul şi
baba sau Baba şi moşneagul, are o răspândire largă în spaţiul moldovenesc şi o foarte mare
unitate cu privire la rosturile sale iniţiale.6
Cei doi protagonişti ai jocului baba şi moşneagul nu-i întruchipează pe bătrânii în viaţă ai
neamului, respectiv ci pe strămoşii acestuia, ascendenţii sangvini ai mortului. Rolul lor este acela
de a-l prelua şi de a-l conduce de defunct spre lumea umbrelor. În acest joc, un cuplu de mascaţi,
rolul principal pare sa îi aparţină babei, acest lucru rezultă din ponderea codurilor pantomimice şi
de limbaj ce îi revin în cadrul jocului, cât şi din faptul că într-o însemnată parte a spaţiului

6
Ciubotaru I.H, Marea Trecere, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, Bucureşti 1999, p. 79

3
moldovenesc, numele generic al jocului îl dă baba : Catrina, Cercelica, Gherghelica
Soloniţa(zona Bacăului), Iordănica (Bacău şi Galaţi), Maricica, Nastasia, Răsturnica (Galaţi).7
Cu funcţie identică, deci tot de integrare a "dalbului călător" în lumea de dincolo se
practică în Moldova şi un alt joc de priveghi, Mortul, atestat atât în nord căt şi în sud. În satul
Bivolarie - judeţul Suceava: "Un flăcău se aşează în mijlocul casei şi se preface că este mort.
Alţi nouă jucăuşi îl înconjoară zicând de câte nouă ori: Noi suntem nouă fraţi/Toţi nouă dracului
daţi! Apoi ridică toţi câte un deget de la mâna dreaptă şi spun: Cu nouă degete îl ridicăm la
cer/Hai să-l bâzâim!/Hai să-l bâzâim! Spunând acestea pune fiecare câte un deget sub mort şi-l
ridică până la tavan". Semnificaţia jocului se dezvăluie cu mai mare claritate decât în cazul
babei şi moşneagului, cei nouă fraţi sunt mesagerii lumii de dincolo veniţi aici cu scopul de a-i
netezi defuntului drumul care îl are de făcut. Ei reprezintă o alta ipostază a uncheşilor din zonele
sudice. Acest joc este prezentat şi de Simion Florea Marian, sub numele Ridicarea.
Jocul Băieţii, cules din satul Frăţăuţii Noi, judeţul Suceava, atestat pentru prima dată de
către Simion Florea Marian sub numele de Răpuşele sau De-a băieţii. În acest joc : un flăcău se
bagă sub un scaun lung, cu patru picioare si este legat astfel încât mâinile să-i rămână libere
deasupra scaunului. O mână este îmbrăcată într-un costum de fată iar cealaltă în costum de băiat.
Pregătirile se fac într-o cameră separată. Scaunul este acoperit apoi cu un covor roşu şi este adus
de alţi doi flăcăi în camera unde se află defunctul. Participanţii la priveghi cer insistent să le fie
arătaţi "băietii".
Covorul este ridicat de pe scaun abia când vine muzica şi începe să cânte. Băieţii joacă, se
sărută, după care cei de faţă hotărăsc să-i căsătorească înscenându-le atât logodna cât şi nunta.
Mirii sunt puşi să facă tot felul de gesturi, amplificând astfel atmosfera generală de veselie şi
voie bună. Semnificaţia jocului este clară, mai ales daca avem în vedere că se practică numai la
casa tinerilor necăsătoriţi. Un simulacru al nuntii postume, prin care se încearcă sugerarea
îndeplinirii rânduielilor de care tinerii erau privaţi prin moarte.
Un alt joc însemnat este Ciuştea, se ia mai intâi un ştergar sau o pânză, se împleteşte cât
se poate de strâns şi apoi se înnoadă la capete. Ştergarul acesta, împletit astfel se numeşte în cele
mai multe sate din Bucovina ciuşte sau şiuşte, iar în unele sate cum ar fi Stupca, motroaşcă. Se
pun apoi mai mulţi feciori şi fete, rar când şi băieţii într-un cerc, jos pe pământul gol ori pe un

7
Ibidem2

4
aşternut de lăicere sau ţoluri, cu picioarele spre mijloc şi lipiţi strâns unul lângă altul. Picioarele
de regulă, li se acoperă cu un lăicer, cu un suman sau cu un alt obiect. După aceasta, unul, care se
numeşte conducătorul ciuştei se pune în genunchi în mijlocul cercului şi începe să caute ciuştea,
care este ascunsă la unul din jucători. Dar în timp ce el o caută, unul dintre jucători, scoate
repede ciuştea şi strigă "ciuşti" şi îl loveşte cu ea în spate. Conducătorul se-ntoarce repede să
vadă cine l-a lovit. Cel care l-a lovit, ascunde ciuştea sub picioarele celorlalţi jucători, care, la
rândul lor o trec mai departe strigând "ciu! ciu! ciu! dus!" şi nu o scot afară până nu au ocazia să
îl lovească din nou peste spate. Conducătorul trebuie să o prindă şi dacă reuşeşte iese din
mijlocul cercului iar în locul său intră cel care l-a lovit peste spate şi a fost prins. Toţi cei care
joacă acest joc trebuie să ajungă măcar o dată în mijlocul cercului.8
Ineluşul, de-a ineluşul sau inelul, în unele zone numit şi de-a veriga se joaca astfel: se
strrâng mai mulţi copii la un loc, unul dintre ei se pune cu faţa la pământ, ceilalţi se înşiră în jurul
lui, fiecare pune câte un deget pe spatele celui care stă cu faţa la pământ, se ia un inel şi umblând
cu dânsul de câteva ori deasupra degetelor, îl pune pe degetul unuia dintre copii şi zice : "Ineluş/
Invârtecuş/Pe-a cui degetuţ te-am pus". Cel care stă jos trebuie să ghicească pe a cui deget se
află inelul şi dacă ghiceşte, acela trebuie să îi ia locul cu faţa la pământ, cel care a ghicit ia inelul
şi repetă jocul.
În unele sate, jucătorii indiferent de număr, se adună într-un cerc, ascund inelul în
palmele unuia şi pun pe altul să îl caute. Cel care îl caută zice: Fă-te drace/ Nu te face/Scoate
inelul şi dă-ncoace!/ Scoate unu,/Scoate două/Scoate nouă/Scoate câte-ţi place ţie/Iar pe unul
mi-l dă mie!/. Cel descoperit că ascunde inelul ia locul celui care a ghicit.9
Capra. Un tânăr ia o secure şi leagă de muchia acesteia două linguri, care reprezintă
urechile şi coarnele caprei, iar sub muchie puţină lână lungă reprezentând barba. Întoarce un
cojoc pe dos şi îl pune pe spate, vâră toporişca în una din mânecile cojocului care reprezintă
grumazul caprei, şi astfel intră în chip de capra în casă şi începe să zbiere şi să facă în fel şi chip,
încât toâi din casă sunt siliţi să râdă, până chiar şi gazdele, care sunt foarte supărate. Unii dintre
cei de faţă, văzând că, capra zbiară, zbiară prea tare, îi spun să se ducă mai bine la mort şi să îl
bocească. Ea nu raspunde nimic, ci se duce la mort şi începe să dea din cap prefăcându-se că
boceşte. După aceasta unii spun că îi este sete şi îi aduce apă să bea. Capra înmoaie barba în apă

8
Marian S. Fl. Înmormântarea la români, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008, p. 152
9
Ibidem 3

5
şi dând din cap îi stropeşte pe toti cei aflati în preajma ei. Cei stropiti încep sa strige şi să o
alunge. Capra zbiară în timp ce iese afara şi începe sa se dezbrace.10
Cămila. Se leagă doi băieţi spate în spate cu o curea, se pune un cojoc întos pe dos pe
dânşii, se ia o bota şi se pune în ea o oală i se dă unuia dintre cei doi băieţi să o ţină şi astfel se
formează cămilă. Un al treilea băiat legat la cap ca un turc, ia un băţ în mână , în loc de paloş şi
se suie călare peste cei doi, se duce astfel in casă, unde este mortul şi prefăcându-se ca este străin
că vine din Turcia, că n-are bani de cheltuiala şi că din pricina asta trebuia sa vândă cămila. Un
băiat din casă se face negustor şi tinând în mână o pungă plină cu sticle, pietricele sau cuie zice
că-s galbeni, şi întreabă cât costă cămila, ca el ar cumpăra-o. Turcul răspunde:
- O mie de galbeni!
- O mie ceri tu? zice mai departe negustorul, bine!...dar să vedem mai întţi dacă ştie cămila să
joace:
- Foarte bine joacă! răspunde turcul.
- Aş vrea să văd!
- Haide cămila la joc! strigă acum turcul către cămila. Cămila începe a juca.
Negustorul se bucura de aceasta si-i da 500de galbeni.
Turcul o lasă cu 900. Negustorul îi dă 300 şi tot aşa se coboară până ce ajung la două parale.
Turcul când aude aceasta zice:
- Decât oi da-o cu două parale, mai bine o omor şi o arunc în râpă! Şi în timp ce roşteste
cuvintele astea scoate paloşul şi o loveşte cu dânsul drept ăn cap, adica în oală şi cum se strică
oala, cei doi baieţi se aruncă la pământ , prefăncându-se că a murit cămila, iar negustorul îi dă
afară atât pe ei cât şi pe turc.
In Vicovul de Sus jocul acesta poartă denumirea de Calul sau De-a calul, se aseamănă cu
Cămila. Observăm momentul spargerii oalei ce reprezintă capul calului sau cămilei, gestul
trimitând la alte practici funerare de acest gen, înfăptuite pentru a se evita apariţia altor
nenorociri la casa respectivă.
Repertoriul jocurilor de priveghi din Moldova conservă şi variante mai vechi ale acestui
joc. Protagoniştii umblau călare pe scaune lungi de lemn, manevrându-le cu dibăcie şi prezintă
diverse scenete ale căror înţelesuri nu se lasă prea uşor decodate. În satul Găiceana jud.Bacău

10
Ibidem 4

6
jocul se numeste Gogiu şi a fost cercetat îndeaproape de Romulus Vulcanescu11. Concluzia
etnologului este că acest spectacol în care supravieţuiesc credinţe străvechi al căror conţinut s-a
alterat "transpune ritul funerar al calului psihopomp adaptat la cerinţele unui anumit public, cel
ce priveghează mortul"12.
Dacă în plan magic, priveghiul avea rolul de a îmbuna sufletul celui mort şi de a crea
un spatiu de protecţie împotriva spiritelor răuvoitoare, pe plan psihic, el marchează un proces
ingenios de combatere a crizei de doliu. Este ceea ce rezolvă, într-o foarte mare masură, jocurile
de priveghi cu tematica lor foarte bogată şi variata, concentrată în scenarii îndelung şlefuite, în
care universul vieţii reale se împleteşte la tot pasul cu imaginile tărâmului "de dincolo".
În câteva sate din zone Fălticenilor, se practică priveghiul cu sensul de masa mortului,
cina mortului sau cina cea de taina. Obiceiul indică o origine transilvaneană13 . În localitatea
Dolheştii Mari, priveghiul avea un singur sens: "praznic cu mortul pe masa". În ziua de dinaintea
îmnormântarii, se făcea o masa mare cu mâncare şi băutură cum se dă la praznic, la care veneau
rudele, prietenii cunoscuţii, se spunea o rugăciune şi înainte de a începe să mănânce, cineva
chema mortul la masă. Practica este atestat şi în doua sate din judeţul Iaşi, unde a ajuns însa tot
prin intermediul dolheştenilor, care au fost împroprietăriţi acolo într-un număr relativ mare.
O altă datină a priveghiului la români este citirea sâlpilor pentru cel decedat. Sâlpii sunt
cele patru Evanghelii, care sunt citite de către preotul satului, imediat după ce mortul a fost
aşezat pe masa şi până ce este scos din casă pentru a fi condus pe ultimul drum. În unele părţi din
Moldova, zona Sucevei, se citesc nemijlocit stâlpii după ce mortul a fost aşezat pe masă sau pe
laiţă. Cum vine preotul, citeşte mai intâi canonul de ieşire a sufletului şi apoi face panacida până
la sfârşit, după care la capul mortului şi citeşte câte un sâlp(evanghelist)14.
În alte zone, din contra, preotul citeşte stâlpii în camera mortului"la lumina a două lumânări
groase de ceară după puterea mortului", numai în timpul priveghiului în timp ce tineretul îşi
petrece "în tindă, la lumina opaiţului sau afară la lună".
În Bucovina, stâlpii sunt cele 12 evanghelii ale Învierii, inainte mai era datina şi ca
preotul să primească şi câte un ban pentru fiecare stâlp citit. În zilele noastre, dascălii citesc
Psaltirea, întotdeauna noaptea, în timpul priveghiului, la capul mortului, şi în patru etape, care de

11
Vezi Gogiu, un spectacol funerar, în Revista de Etnografie şi Folclor, tomul 10, nr.6, Bucureşti, 1965, p. 613-625.
12
Vulcănescu R, Mitologie română , Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p. 192
13
Pop D., Bot I., Cuceu I., Petrescu Ghe., Folclorul Văii Gurghiului (II) în "Marisia". Studii şi materiale.
Arheologie, istorie, etnografie, vol VII, Târgu Mureş, Muzeul Judeţean, 1977, p. 399
14
Marian S. Fl. Înmormântarea la români, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008

7
aemenea se numesc stâlpi. După fiecare stâlp, dascălul face o mică pauză, timp în care se aprinde
toiagul de pe pieptul mortului, şi bocitoarele încep a boci, însă, numai în casă, în timpul nopţii nu
se boceşte afară, nici tinerii nu joacă jocuri în timpul citirii stâlpilor.
Zorile sunt o categorie de bocete aparte care sunt cunoscute şi întâlnite numai în Banat,
acestea se cântă înainte de revărsatul zorilor şi mai ales în prima dimineaţă după moartea unui
fecior, a unei fete sau a unei neveste tinere.15 Numele acestui ritual vine de la zânele zorilor care
sunt invocate pentru a deştepta pe cel decedat. Când moare cineva din familie, se adună patru,
şase sau opt femei din comuna care vin la casa mortului, se aşează jumătate la un colţ şi jumătate
la celalalt, de-a lungul casei şi încep a striga zorile cântând.
La originea priveghiului a stat probabil şi necesitatea de a împiedica sufletul
mortului să acţioneze în mod negativ asupra celor adormiţi. Nu este îngăduit ca cineva să
adoarmă în preajma sicriului pentru că astfel cade şi el în somnul de veci. Priveghiul netezeşte
calea către momentul despărţirii, îngropării, a marii treceri din lumea ştiută în cea neştiută. Ca
orice rit de trecere, îmormântarea are drept scop trecerea din lumea celor vii în lumea de dincolo
iar această trecere trebuie sa aibă loc sub auspicii cât mai favorabile.
Existenţa raiului este mult mai dorită decât crezută, de aceea nimeni nu vrea să plece prea
curând.

15
Ibidem 5

8
Bibliografie:
 Vulcănescu R, Mitologie română , Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
 Marian S. Fl. Înmormântarea la români, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.
 Ciubotaru I.H, Marea Trecere, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, Bucureşti 1999.
 Praoveanu I. Etnografia poporului român, Ed. Paralela 45, Iaşi.
 Pop D., Bot I., Cuceu I., Petrescu Ghe., Folclorul Văii Gurghiului (II) în "Marisia".
Studii şi materiale. Arheologie, istorie, etnografie, vol VII, Târgu Mureş, Muzeul Judeţean,
1977.
 Pop M. Mitul marii treceri, în Folclor literar, Timişoara, 1969.

Bejuşcă Mădălina
Master Patrimoniu şi turism cultural
Anul I

9
10