Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 1

2 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 Preoţia lui Hristos şi slujirea oamenilor
A trăi viaţa cu Iisus Hristos Domnul în
Biserică şi a o dărui apoi celor de lângă tine
este lucrul cel mai greu de înfăptuit astăzi.
Biserica zidită pe Piatra cea din capul
unghiului, care este Însuşi Iisus Hristos
(Efeseni II, 20) devine putere duhovnicească
şi pentru timpul nostru şi sursa vie,
permanent înnoită a harului dumnezeiesc, ce
transformă conştiinţa din interior şi unifică
inimile oamenilor, în dragoste.
Preoţia lui Hristos este şi astăzi atacată,
iar provocările de tot felul şi păcatele timpului
i-au slăbit mult din conţinutul duhovnicesc,
accentuându-se latura exterioară, văzută, în
defavoarea celei nevăzute, duhovniceşti.
Cea mai grea lovitură a preoţiei lui
Hristos se resimte acut în interiorul slujirii
oamenilor, deci în viaţa lor, pe care o vedem
cum este. Fie pe linia familiei sau a profesiei,
fie de la sistemele ce patronează discreţionar
peste tot, se lansează atacuri grele pentru
risipirea turmei. Ignorat, bătut şi scuipat,
preotul devotat slujirii lui Hristos trebuie
să rămână treaz, vigilent şi dispus la orice
sacrificiu. Despuiat chiar de proprii fraţi,
prins în vârtejul unei lupte de supravieţuire el
trebuie să-şi înnoiască permanent veşmântul
interior, vărsând lacrimi, până la zdrobirea
inimii, de multe ori atât de greu de depăşit
şi suportat dar, în cele din urmă, izvorâtoare
de pocăinţă adevărată şi rugăciune curată,
păstrându-şi cu toată puterea devotamentul
pentru slujirea lui Hristos.
Preotul lui Hristos se angajează în
lupta cu sine însuşi şi o ia mereu de la capăt.
Urcuşul îi este foarte greu, căci şi pedeapsa
poate să-i fie aspră dar, pedepsindu-se aici sau
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
fiind pedepsit de Dumnezeu în această viaţă
pământească, Dumnezeu îi va ierta păcatele
acumulate. Trebuie să-şi continue drumul şi
să-şi urmărească atent vocaţia. Taina salvării
şi împlinirii îi va aduce consistenţă de har şi
de slujire duhovnicească, va învinge ispitele
şi-l va îmbrăca în dragostea lui Dumnezeu,
pentru comunitate şi comunitatea va fi
salvată prin el.
Cât de minunat este suflul dreptei
credinţe şi izvorul de lumină şi de pocăinţă
în comunitatea împreună slujitoare, care
împărtăşeşte dragostea lui Hristos prin
preotul slujitor! Totul este constructiv şi
benefic în inima comunităţii şi se simt
roadele binefăcătoare ale Duhului Sfânt, prin
care oamenii devin plini de milă, iertători şi
iubitori.
Cred că cel mai solemn Sinod şi, în
acelaşi timp cu adevărat sfânt, ar fi acela care
ar aduce din nou iubirea reală între oameni
şi s-ar pune capăt mizeriilor acumulate şi
compromisurilor seculare. La acel Sinod să
nu se mai vorbească nimic despre construcţii,
înălţări de edificii, înfăptuiri şi laude, ci să
se vorbească numai despre felul cum să
dobândim dragostea, cum s-o înţelegem pe
cea a lui Hristos, ca sens suprem al morţii Sale
pentru noi, cum să descoperim pârghiile şi
mijloacele necesare pentru a o sădi în inimile
oamenilor.
Este înfricoşătoare dar atât de sublimă
slujirea preoţească! Ea este instituită de
Dumnezeu şi întemeiată pe Cruce şi Înviere.
Prin Taina Preoţiei se învaţă Cuvântul lui
Dumnezeu, se săvârşesc Sfintele Taine, deci
se sfinţesc credincioşii, prin împărtăşirea
3
harului dumnezeiesc şi se conduc spre
mântuire, învăţându-i să păzească toate
cele poruncite de Hristos, cum ni se spune
în Evanghelia după Matei cap. 28, v. 19-20.
Dacă episcopul este “capul plinătăţii lui
Hristos”(Sf. Grigore de Nazianz) şi “izvorul
Tainelor dumnezeieşti”(Patriarhul Dositei al
Ierusalimului, Mărturisirea Ortodoxă), preotul
slujitor, la fel, în numele credincioşilor aduce
jertfa cea fără de sânge şi sfinţeşte cinstitele
daruri (Sf. Ioan Gură de Aur). Preotului lui
Hristos i se cere permanent să ia aminte
la toată turma, în care Duhul Sfânt l-a
însărcinat la o asemenea slujire (Fapte 20,28
), la Taina Hirotoniei (II Timotei I,6; II,1-
2; I Timotei V,6) şi cinstea, prin care a fost
chemat de Dumnezeu (Evrei V,6; Ioan 15,16).
Preotul lui Hristos, în virtutea preoţiei
sacramentale trebuie să aprindă mereu
harul lui Dumnezeu, pentru comunitate (II
Timotei 1, 6).
Aş dori să evoc din viaţa Părintelui
Arhimandrit Iustin, trecut cu puţin timp în
urmă la cele veşnice, un sfânt al timpurilor
noastre, adevărat preot şi slujitor al lui
Hristos. Preoţia sa se integrează minunat
în cuvântul nostru. Dumnezeu l-a adus pe
lume în pitoreasca aşezare a Neamţului,
în satul Poiana Largului, la 10 februarie
1918. Devine frate la Mănăstirea Durău
în anul 1936. La vârsta de 18 ani pleacă la
mănăstirea Cernica, la Seminarul Teologic,
apoi la Râmnicu-Vâlcea şi, în cele din urmă,
la Roman. Este tuns în monahism în 1940
şi devine preot misionar pe Frontul de Est,
ajungând până la Odessa şi Don, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial. În 1948
este arestat din motive politice şi condamnat
în mai multe temniţe din ţară, culminând
cu Aiudul. După 1960 a mai executat încă
4 ani de închisoare, pentru că nu şi-a trădat
credinţa şi neamul. Va fi primit la mănăstirea
4 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Secu în 1966, unde va sluji 8 ani ca preot şi
duhovnic.
Securitatea îl urmărea permanent şi,
pâna în 1989, vârful de lance al Securităţii
l-a proiectat la mănăstirea Bistriţa, de lângă
Piatra-Neamţ pe cel care, nu avea alt ideal
decât iubirea pentru neamul său martirizat,
în anii de temniţă şi dragostea fără margini
faţă de Dumnezeu, trăită în rugăciune
duhovnicească. În 1990, după o scurtă şedere
din nou la mănăstirea Secu, părintele Iustin
se gândea intens la viaţa contemplativă şi
de sihăstrie, de singurătate. Dumnezeu
rânduieşte un lucru mult mai înălţător pentru
Cuvioşia Sa: construirea a două mănăstiri şi
ctitorirea multora altora, inter-relaţionată
cu viaţă sfântă, de primire a oamenilor şi de
ajutorare a lor.
Într-un cadru natural de-a dreptul
mirific şi în Taina Revelaţiei dumnezeieşti, la
Petru-Vodă răsare, ca o grădină înmiresmată
a lui Dumnezeu, mănăstirea „Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil”, dedicată
martirilor din temniţele comuniste. Aci este
adus poetul Radu Gyr, preotul Ghe. Calciu
Dumitreasa, monahul Atanasie, ş.a. Munca
se continuă cu Schitul de maici, care va
deveni Mănăstire, Azilul de bătrâni, Spitalul.
Părintele Iustin a fost preotul lui
Hristos, care şi-a dăruit toată viaţa slujirii
lui Dumnezeu. Nu suferea compromisurile
asimilate şi asumate, în structurile
ecleziastice, care au diminuat atâta din
conţinutul duhovnicesc al slujirii! Sfântul
Părinte era de o atenţie şi de o bunătate fără
margini pentru om. Câţi oameni nu şi-au
simţit lacrimile lor de durere şi ale unei vieţi
încărcate de probleme, în marea adâncă şi
curată a ochilor săi albaştri plini de afecţiune
şi a inimii sale de aur? Câţi n-au plecat de
la dânsul cu o speranţă, cu o încredere în
Dumnezeu, pentru binefacerile primite!
Părintele Iustin îţi crea ambianţa unei iubiri
părinteşti, te învăţa pe loc ce este milostenia
şi te elibera de trufia atât de ascunsă în care
noi petrecem.
La înmormântarea Părintelui părea
că cerul căzuse pe pământ. Era atâta linişte,
prohodirea era dumnezeiască, o mare de
lume venise să-i aducă ultimul prinos de
recunoştinţă şi de dragoste. Totul era în
lumină asemenea chipului său, care acum,
ne mângâie de sus şi ne întăreşte. Părintele
Iustin a întrupat într-un mod desăvârşit
Preoţia lui Hristos, pentru timpurile noastre.
Scriitorul Adrian Alui Gheorghe,
undeva, redă aceste cuvinte despre Părintele
Iustin:
"Nu a trăit ca părinţii din pustie, departe
de oameni, ci s-a îngropat în oameni pentru
a face din pustia vremurilor şi a istoriei un loc
suportabil.
A trăit între oameni iubindu-i până la
capăt.
Viaţa Părintelui Iustin poate fi adunată
sub câteva adevăruri verificate continuu de la
întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos:
Câtă luciditate, atâta sfinţenie;
Câtă sfinţenie, atâta putere;
Câtă putere, atâta credinţă;
Câtă credinţă, atâta omenie."
Dumnezeul întrupat, care este
Arhiereul, Învăţătorul şi Împăratul Suprem
ne-a dat chezăşia sigură că moartea nu va
mai avea putere asupra noastră. El devine
Frate după umanitate cu noi, cum se exprimă
Sfântul Chiril al Alexandriei.
De aceea, Preoţia lui Hristos şi
preoţia slujitoare consacrată sunt sursa
vie de sfinţenie şi temeiul sacramental al
înduhovnicirii oamenilor.
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Dăruirea
Cel mai uşor drum ca să ne apropiem de
Dumnezeu
[…] Să ne apropiem, cât putem de
mult, de oricine are nevoie de noi şi să-l
ajutăm cu ce putem. Să nu fim nepăsători
şi să nu lăsăm pe nimeni lipsit de ajutorul
nostru. Să arătăm, cu fapte, că ne pasă,
că avem toată bunăvoinţa care se cere şi
faţă de Dumnezeu şi faţă de cel de lângă
noi. Faptele sunt, până la urmă, cele care
dovedesc buna noastră voinţă. Nimic nu
ne uşurează mai mult decât faptele drumul
spre asemănarea cu Dumnezeu, spre
unirea cu El, de fapt, spre îndumnezeire, ca
să spun aşa. De nimic nu avem mai multă
nevoie ca să ne apropiem de El, ca de mila
pe care o dăruim din inimă, cu mulţumire
şi cu bucurie, celor care au nevoie de ea.
Hristos ne-a arătat că Dumnezeu
este Cel ce are nevoie de noi. Spune în
Evanghelie: […] întrucât aţi făcut unuia
dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-
aţi făcut (Mt. 25, 40.), iar Hristos este
Dumnezeu. Aşadar, cu atât mai mult
Hristos ne va arăta că cel ce face binele se
uneşte cu Dumnezeu, prin Harul Lui şi
prin lupta sa personală, pentru că, în acest
fel, Îl imită în a fi binefăcător, pe Însuşi
Binefăcătorul Dumnezeu.
Sf. Maxim Mărturisitorul
5
 TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ

1. Sămânţa Patristică
Cuvânt la Naşterea Preasfintei
Stăpânei noastre, de Dumnezeu
Născătoarei şi pururea Fecioarei
Maria
Veniţi, toate neamurile, tot neamul
omenesc şi toată limba, toată vârsta şi toată
vrednicia, cu veselie să prăznuim Naşterea
bucuriei cea a toată lumea. Că dacă elinii,
cu minciună diavolească şi cu basme, care
fură mintea, întunecă adevărul şi vatămă
toată viaţa, cinsteau naşterea împăraţilor,
aducând jertfe fiecare după putere, cu atât
mai mult se cuvine să cinstim noi Naşterea
Născătoarei de Dumnezeu, prin care s-a
înnoit tot neamul omenesc şi amărăciunea
Evei s-a schimbat în bucurie. Că Eva a auzit:
„Întru dureri vei naşte copii” (Facerea 3, 16),
prin hotărârea lui Dumnezeu, iar Maria a
auzit cuvintele: „Bucură-te, cea plină de har”
(Luca 1, 28). Eva: „Atrasă vei fi către bărbatul
tău” (Facerea 3, 16), iar Maria: „Domnul este
cu tine” (Luca 1, 28). Deci, ce vom aduce
Maicii Cuvântului, în afară de acest cuvânt
de laudă?
Toată făptura să se ospăteze şi să
laude preasfinţita naştere a sfinţitei Ana, că a
născut lumii comoara de bunătăţi nejefuită,
fiindcă printr-însa Ziditorul a preschimbat,
înomenindu-Se, toată firea într-o stare mai
bună. Că omul, având suflet şi trup, este o
legătură între toată zidirea cea văzută şi cea
nevăzută, că S-a unit Cuvântul lui Dumnezeu
Ziditorul cu firea oamenilor şi, prin aceasta,
S-a unit cu toată zidirea. Deci, să prăznuim
şi dezlegarea neputinţelor omeneşti, că s-a
dezlegat mulţimea darurilor dumnezeieşti.
Dar pentru ce din cea stearpă s-a
născut Fecioara? Pentru că se cădea să fie
întâi-născută cea care a născut pe Cel Întâi
Născut decât toată zidirea, întru Care toate
stau şi se ţin. O, fericită însoţire, Ioachime şi
Ana, datoare vă este toată zidirea pentru că
prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales
decât toate darurile, Maică cinstită, singura
vrednică de Ziditorul! O, coapse preafericite
ale lui Ioachim, din care a ieşit sămânţă fără
prihană! O, pântece prealăudat al Anei, întru
care a crescut puţin câte puţin şi, luând chip,
s-a născut Prunca cea Preasfântă. O, pântece
care ai purtat în tine cerul cel însufleţit, mai
desfătat decât înălţimea cerului. O, ogor care
ai adus Stogul de grâu cel de viaţă făcător;
precum Însuşi Hristos a zis: „De nu va cădea
grăuntele de grâu în pământ, să moară, el
singur rămâne” (Ioan 12, 24). O, sân care ai
alăptat pe aceea care L-a hrănit pe Hrănitorul
lumii! O, minune a minunilor şi slavă a celor
preaslăvite! Că se cădea ca Întruparea cea
netălmăcită a lui Dumnezeu şi pogorârea Lui

6 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

să-şi facă drum înainte prin minuni. Dar cum
voi păşi înainte? Mintea se spăimântează şi
mă simt împărţit între frică şi dorire. Inima
mea tremură, limba sare, nu pot suferi
dulceaţa, sunt biruit de minuni, în uimire
mă aflu. Se biruieşte dorirea, să se depărteze
frica! Să cânte lăuta Duhului, veselească-se
cerurile, şi să se bucure pământul.
Astăzi uşile cele sterpe se deschid şi
dumnezeiasca Uşă cea feciorească, răsare
înainte, din care şi prin care Dumnezeu, Cel
mai de cinste decât toate câte sunt, intră în
lume, după cum zice Pavel, văzătorul celor
negrăite. Astăzi a odrăslit toiag din rădăcina
lui Iesei, din care iese floarea cea cu ipostas
dumnezeiesc. Astăzi, firea pământească cer
pe pământ s-a făcut, de Cel ce, de demult, pe
ape a întemeiat pământul şi peste înălţime
a întemeiat tăria. Şi, cu adevărat, acest cer
de acum, mult mai dumnezeiesc şi mult
mai slăvit este decât acela. Că Cel ce a lucrat
atunci soarele, din Soarele acesta a răsărit:
în două firi, chiar dacă cei fără de minte
înnebunesc, un ipostas care îi mânie nespus
pe nestorieni. Că Lumina cea pururea vie,
adică Dumnezeu-Cuvântul, îşi are fiinţa din
Lumina cea pururea vie mai înainte de veci,
adică din Tatăl, Lumina cea fără materie şi
netrupească; după aceasta Se întrupează şi
ca un mire din cămară iese, Dumnezeu fiind,
mai pe urmă născut, pe pământ întrupându-
Se. Se va bucura ca un uriaş, precum zice
Psalmistul, alergând pe calea firii noastre
şi venind prin patimi la moarte şi legând
pe cel tare şi răpind vasele lui, adică firea
noastră, şi suind către pământul cel ceresc
oaia cea rătăcită. Astăzi, fiul teslarului,
Cuvântul Cel atotmeşter, Braţul cel tare al
lui Dumnezeu Celui Preaînalt, al Celui ce a
făcut printr-Însul toate, ascuţind tesla firii
cea tocită, prin Duhul Său ca şi cu degetul lui
Dumnezeu, Şi-a făcut Lui o scară însufleţită,
a cărei temelie s-a înfipt pe pământ, iar
capul pe cerul însuşi, pe care Dumnezeu Se
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
odihneşte, pe al cărei chip Iacov l-a văzut,
prin care Dumnezeu, pogorându-Se, pe
pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună
a petrecut. Că toate acestea sunt pogorârea,
adică smerenia cea după pogorâre făcută,
vierea lui Dumnezeu pe pământ, cunoştinţa
ce s-a dat despre El celor de pe pământ şi aşa,
prin Fecioara, scara cea gândită, pe pământ
s-a întărit. Că din pământ are naşterea, iar
capul este la cer, căci capul a toată femeia
este bărbatul. Şi fiindcă bărbat n-a cunoscut,
capul ei a fost Dumnezeu-Tatăl, prin Duhul
Sfânt, care, făcând împăcare, a trimis, ca pe
o dumnezeiască sămânţă duhovnicească,
pe al Său Fiu şi Cuvânt, pe Puterea cea
atotputernică a Sa. Că prin bunăvoirea
Tatălui, nu din împreunare trupească, ci din
Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, mai presus
de fire, trup fără schimbare S-a făcut şi S-a
sălăşluit între noi. Că unirea lui Dumnezeu
cu oamenii, prin Duhul Sfânt se face. Cine
înţelege, să înţeleagă, cel ce are urechi de
auzit să audă: Să ne lepădăm de cele trupeşti.
Fără patimă este Dumnezeirea, o, oamenilor!
Cel ce a născut pe Fiul, mai întâi după fire,
fără patimă, pe Acelaşi Fiu Îl naşte şi a doua
oară, fără de patimă, prin iconomie. Martor
este David, dumnezeiescul părinte, cel ce
grăieşte: „Domnul a zis către mine: Fiul Meu
eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmii 2,
7). Dar astăzi nu are loc naşterea cea mai
înainte de veci, că aceea fără de ani este.
Astăzi s-a zidit Uşa cea spre răsărituri,
Uşa prin care Domnul va intra şi va ieşi şi
ea va rămâne încuiată. Uşa dintru care iese
Hristos, Uşa oilor, Răsăritul este numele
Lui, prin Care am dobândit întoarcerea la
Tatăl, începătorul Luminii. Astăzi a suflat
vânt subţire mai înainte vestitor de bucuria
cea a toată lumea. Să se veselească cerul
de sus şi să se bucure pământul de jos, să
se clatine marea lumii, că într-însa se naşte
Scoica cea mare, care din cer, din fulgerul
Dumnezeirii, va lua în pântece şi va naşte
7
pe Hristos, Mărgăritarul cel de mult preţ.
Scoica din care Împăratul Măririi, ieşind şi
cu porfira trupului îmbrăcându-Se şi venind
la cei robiţi, le va propovădui iertarea. Să
salte firea, că se naşte mieluşeaua, din care
Păstorul Se va îmbrăca în chip de oaie şi
hainele de moarte cele de demult le va
rupe. Să dănţuiască fecioarele, că s-a născut
Fecioara, care, după cum a zis Isaia, „va avea
în pântece şi va naşte un Fiu şi vor chema
numele Lui Emanuel, care înseamnă cu noi
este Dumnezeu” (Isaia 7, 14). Cunoaşteţi
nestorieni, şi biruiţi-vă, căci cu noi este
Dumnezeu; nu om, nici sol, ci Însuşi Domnul
va veni şi ne va mântui pe noi. Binecuvântat
este Cel ce vine în numele Domnului.
Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă.
Să tocmim prăznuire pentru naşterea
Născătoarei de Dumnezeu. Veseleşte-te,
tu Ana cea fără de fii, ceea ce nu puteai să
naşti! Bucură-te, Ioachime, că din fiica ta
Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi S-a dat nouă
şi se cheamă numele lui Înger de mare sfat,
mântuirea cea a toată lumea, Dumnezeu tare!
Să se ruşineze Nestorie şi să-şi pună mâna
peste gura sa! Pruncul este Dumnezeu; cum
nu este Născătoare de Dumnezeu ceea ce L-a
născut? Oricine nu mărturiseşte pe Sfânta
Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu, afară
de Dumnezeu este. Nu este al meu cuvântul,
chiar dacă şi al meu este. Că moştenire
l-am primit pe acesta de la Cuvântătorul de
Dumnezeu, Părintele nostru Grigorie.
O, fericită pereche, Ioachim şi Ana!
Cu adevărat v-aţi cunoscut preacuraţi şi
din rodul pântecelui vostru, după cum zice
Domnul: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte”
(Matei 7, 16). Aţi trăit după buna plăcere a
lui Dumnezeu şi după vrednicia celei ce s-a
născut din voi. Că în întreagă înfrânare şi
cuvioşie vieţuind, pe odorul fecioriei l-aţi
rodit, pe cea mai înainte de naştere fecioară
şi după naştere fecioară, pe ceea ce singură,
şi cu mintea, şi cu sufletul, şi cu trupul,
8 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
rămâne de-a pururea fecioară. Că se cădea ca
aceea care a odrăslit din întreaga înfrânare,
pe Lumina cea singură una născută să
o arate trupeşte. O, câte minuni şi câte
schimbări s-au făcut pentru această fiică!
Naşterea din cea stearpă, fecioria născând,
amestecarea Dumnezeirii şi a omenirii, a
pătimirii şi a nepătimirii, a vieţii şi a morţii,
pentru ca astfel, întru toate să se biruiască
cel mai rău de cel mai bun. Şi acestea toate
pentru a mea mântuire! O, Stăpâne, că atât
de mult m-ai iubit pe mine, încât nu prin
înger, nici prin oarecare altă zidire ai lucrat
aceasta, ci, precum facerea cea dintâi, întru
acelaşi chip şi pe a doua facere Tu Însuţi o
ai lucrat. Pentru această pricină, dănţuiesc
şi cuget înalt şi mă veselesc şi către izvorul
minunilor iarăşi mă întorc şi, din râul veseliei
îndestulându-mă, pe alăuta Duhului iarăşi o
iau şi dumnezeiască laudă de naştere cânt.
O, pereche de turturele cuvântătoare,
Ioachim şi Ana, cu preaîntreagă înfrânare!
Voi, păzind legea firii, adică întreaga
înfrânare şi înţelepciune, celor mai presus de
fire v-aţi învrednicit, că aţi născut lumii pe
Maica lui Dumnezeu cea neispitită de bărbat.
Voi, cu bună credinţă şi cuvioşie vieţuind în
firea omenească, pe fiica cea mai presus de
îngeri şi care acum stăpâneşte pe îngeri aţi
născut-o. O, fiică preafrumoasă şi preadulce,
o, crinule care ai răsărit în mijlocul spinilor,
din rădăcina lui David, cea împărătească
şi de bun neam! Că prin tine împărăţia s-a
îmbogăţit cu preoţia, şi s-a făcut schimbarea
legii şi s-a descoperit Duhul cel ascuns
sub slovă, că s-a mutat vrednicia preoţiei
din neamul lui Levi în cel al lui David. O,
trandafir ce ai răsărit din spini, adică din
iudei, şi de bună mireasmă ai umplut toate!
O, fiică a lui Adam şi Maică a lui Dumnezeu,
fericite sunt coapsa şi pântecele din care ai
odrăslit, fericite sunt braţele care te-au purtat
şi buzele ce s-au îndulcit de sărutările tale
cele curate, că numai buzele părinţilor tăi te-
au sărutat, ca să fii întru toate de-a pururea
fecioară. Astăzi este începutul mântuirii
lumii! Strigaţi Domnului tot pământul,
cântaţi şi vă bucuraţi şi cântaţi! Înălţaţi
glasul vostru, înălţaţi, nu vă înfricoşaţi, că
s-a născut nouă Maica lui Dumnezeu, Cel ce
ridică păcatul lumii! Săltaţi munţi, firile cele
cuvântătoare şi cele ce tindeţi către înălţimea
vederii dumnezeieşti! Că muntele Domnului
cel Preaarătat se naşte, cel ce covârşeşte şi stă
mai presus de tot dealul şi de tot muntele,
adică de înălţimea îngerilor şi a oamenilor,
din care a binevoit a se tăia, fără de mână
trupească, Piatra cea din capul unghiului,
Ipostasul cel unul, Cel ce pe cele despărţite
le adună, unind adică Dumnezeirea cu
omenirea, îngerii cu oamenii, pe cei din
neamuri cu trupescul Israel, într-un Israel
duhovnicesc.
Muntele lui Dumnezeu, munte roditor,
munte închegat, munte gras, muntele în care a
binevoit Dumnezeu să locuiască întru dânsul
(cf. Psalmii 67, 15-16), Carul cel dumnezeiesc,
cel de mii de ori înmulţit, al celor ce sunt
îmbogăţiţi cu dumnezeiescul har, adică al
Heruvimilor şi al Serafimilor; Vârful cel mai
sfinţit decât Sinaiul, pe care nu fum, nu ceaţă,
nici foc înfricoşător îl acoperă, ci strălucirea
cea luminătoare a Preasfântului Duh. Pentru
că acolo Cuvântul lui Dumnezeu a scris
Legea pe lespezi de piatră, cu Duhul ca şi
cu un deget, iar întru aceasta, de la Duhul
Sfânt şi din sângiuirile ei, Cuvântul Însuşi
S-a întrupat şi pe Sine S-a dat firii noastre
doctorie mult mai lucrătoare de mântuire.
Acolo mană, iar întru aceasta Cel ce a dat
dulceaţa manei, să întreacă şi cortul cel
vestit pe care l-a lucrat Moise în pustie,
din materie de mult preţ şi de multe feluri,
şi, mai înainte de aceasta, cortul Părintelui
Avraam, întocmind cortul cel însufleţit şi
cuvântător al lui Dumnezeu. Că aceasta nu a
fost doar o încăpere a lucrării lui Dumnezeu,
ci a ipostasului Fiului lui Dumnezeu. Să se
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
cunoască, dar, neasemănarea faţă de dânsa: a
chivotului cel de toate părţile acoperit cu aur,
a năstrapei celei de aur, purtătoare de mană,
a sfeşnicului şi a mesei şi a tuturor celor
vechi. Că acestea numai ca preînchipuiri
s-au cinstit, ca nişte umbre ale chipului celui
dintâi fiind.
Astăzi, Cel ce pe toate le face, adică
Dumnezeu Cuvântul, pe Care din inimă
Tatăl L-a născut, şi-a lucrat Carte nouă, ca să
se scrie într-însa cuvântul cel bun, cu limba
lui Dumnezeu, ca şi cu un condei de scriitor,
adică prin Duhul (cf. Psalmii 44, 1-2). Şi
s-a dat unui bărbat ce ştia slovele şi nu a
citit-o, că nu-a cunoscut-o Iosif pe Maria şi
nici puterea tainei. O, fiică preasfinţită a lui
Ioachim şi a Anei, cea ascunsă Începătoriilor
şi Stăpânirilor, şi tăinuită faţă de săgeţile cele
înfocate ale vicleanului! Ceea ce ai petrecut
în cămara de nuntă a Duhului şi păzită ai fost
fără prihană spre a fi mireasă a lui Dumnezeu.
O, fiică preasfinţită, ceea ce te arăţi pe braţele
cele de maică şi eşti înfricoşătoare puterilor
celor depărtate de Dumnezeu şi potrivnice!,
fiică preasfinţită, ceea ce te hrăneşti cu lapte
de maică şi de îngeri eşti înconjurată! O
fiică de Dumnezeu dorită, slava celor ce te-
au născut, pe tine neamurile neamurilor te
fericesc, precum, adeverind, ai zis tu însăţi!
O, fiică vrednică de Dumnezeu, frumuseţea
firii omeneşti, îndreptarea strămoaşei Eva,
pentru că prin naşterea ta de Fiu, Eva cea
căzută s-a îndreptat. O, fiică preasfinţită,
podoaba femeilor! Că Eva cea dintâi
călcătoarea poruncii s-a făcut şi printr-însa
a intrat moartea, pentru că a slujit şarpelui
spre căderea strămoşului Adam, dar Maria,
deplin slujind dumnezeieştii voiri, pe şarpele
cel amăgitor l-a înşelat şi lumii a adus
nestricăciunea. O, fiică, pururea fecioară!
Ceea ce n-ai avut trebuinţă de bărbat pentru
zămislire, pentru că Cel purtat în pântece
de tine are Tată din veci. O, fiică de neam
pământesc, ceea ce ai purtat pe Ziditorul în
9
braţele tale, cele de Dumnezeu purtătoare. Se
întreceau veacurile lăudându-se cu naşterea
ta, dar Sfatul cel mai înainte hotărât al lui
Dumnezeu, Cel ce a făcut veacurile, biruia
întrecerea veacurilor. Şi s-au făcut cele de pe
urmă întâi, fiindcă au dobândit a ta naştere.
Cu adevărat, mai cinstită decât toată zidirea
te-ai făcut. Că din tine singură, Şi-a luat
parte Ziditorul pârga frământăturii noastre:
trupul Lui din cărnurile tale, sângele Lui din
sângele tău, laptele pieptului tău l-a supt
Dumnezeu şi s-au unit buzele tale cu buzele
lui Dumnezeu. O, necuprinse şi negrăite
minuni! Pe tine, mai înainte cunoscându-te
vrednică, Dumnezeul a toate te-a iubit şi,
iubindu-te, mai înainte te-a rânduit şi, în
vremile cele mai de pe urmă, te-a adus la
fiinţă şi te-a arătat Născătoare de Dumnezeu,
Maică şi hrănitoare a Fiului şi Cuvântului
Său.
Că unde s-a înmulţit păcatul,
acolo a prisosit harul. Că de am fi păzit
împărtăşirea cea dintâi cu Dumnezeu,
nu ne-am fi învrednicit de împărtăşirea
cea mare şi slăvită. Iar acum, prin păcat,
nevrednici ne-am făcut de împărtăşirea cea
dintâi, nepăzind ceea ce am luat. Însă, prin
milostivirea lui Dumnezeu, ne-am miluit,
că ne-a luat lângă Dânsul, ca întemeiată
să se facă împărtăşirea. Că puternic este
Cel ce ne-a luat prin Întrupare, să păstreze
nedespărţită unirea cu El. Că, păcătuind tot
pământul, poporul Domnului s-a rătăcit de
la Dumnezeu, Cel ce l-a câştigat pe dânsul
cu mână tare şi cu braţ înalt şi l-a scos, cu
semne şi cu minuni, din casa robiei lui
Faraon şi l-a trecut prin Marea Roşie şi l-a
povăţuit ziua cu nor şi noaptea cu lumină de
foc; dar s-a întors inima poporului în Egipt
şi poporul Domnului n-a mai fost popor al
Domnului, şi poporul cel miluit, nu a mai
fost popor miluit, şi cel iubit, nu a mai fost
iubit. Pentru aceasta, acum se naşte Fecioară;
luptătoare împotriva desfrânării strămoşeşti
10 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
şi se logodeşte cu Dumnezeu şi naşte Mila
lui Dumnezeu. Şi popor al lui Dumnezeu
se face cel care mai întâi nu era popor şi cel
nemiluit s-a miluit, şi cel neiubit este iubit.
Că dintr-însa Se naşte Fiul lui Dumnezeu cel
iubit întru Care Tatăl a binevoit.
Viţă de vie bine odrăslită din Ana a
odrăslit şi Strugurele de viaţă a înflorit, Care
izvorăşte băutură dulce pământenilor, spre
viaţă veşnică. Ioachim şi Ana au semănat
în dreptate şi au secerat rod de viaţă. Le-a
strălucit lumina cunoştinţei, au căutat pe
Domnul şi le-a venit lor naşterea dreptăţii.
Îndrăznească pământul şi fiii Sionului!
Bucuraţi-vă de Domnul Dumnezeul vostru,
că a odrăslit pustia cea stearpă şi a adus
rodul ei! Ioachim şi Ana, ca nişte munţi ai
gândirii, au picurat dulceaţă. Veseleşte-te,
fericită Ana, că ai născut parte femeiască.
Că această parte femeiască este Maică a lui
Dumnezeu, Uşă a Luminii, Izvor al Vieţii
şi toată prihănirea femeiască o dezleagă.
Feţei ei îi vor sluji mai-marii poporului (cf.
Psalmii 44, 12), i se vor închina împăraţii
neamurilor, daruri aducându-i. Pe această
parte femeiască o vor duce Împăratului a
toate, cu ţesături de aur, îmbrăcată fiind în
buna cuviinţă a faptelor bune şi împodobită
cu harul Duhului, a cărei slavă este înlăuntrul
ei. Că slava oricărei femei de la bărbatul cel
din afară îi vine. Dar slava Născătoarei de
Dumnezeu vine dinăuntru, adică de la rodul
pântecelui ei. O, parte femeiască preadorită şi
de trei ori fericită! Binecuvântată eşti tu între
femei şi binecuvântat este rodul pântecelui
tău! O, parte femeiască, fiica împăratului
David şi Maică a lui Dumnezeu, Împăratul a
toate! O, dumnezeiesc chip însufleţit, pentru
care Dumnezeu Ziditorul S-a veselit, că ai
mintea de Dumnezeu povăţuită şi numai
la Dumnezeu singur luând aminte, având
toată dorirea către singur Cel dorit şi vrednic
de îndrăgit, iar mânia numai către păcat şi
către cel ce pe acesta de-a pururea îl naşte!
Viaţă mai presus de fire ai, pentru că o ai
nu numai pentru tine, că nu pentru tine te-
ai născut, ci o ai pentru Dumnezeu, pentru
Care la viaţă ai venit. Că vei sluji mântuirii
a toată lumea, ca să se împlinească prin
tine Sfatul lui Dumnezeu cel de demult al
întrupării Cuvântului şi al îndumnezeirii
noastre. Dorinţa-ţi este să te hrăneşti cu
dumnezeieştile cuvinte şi cu acestea să
creşti, ca măslinul cel mult-roditor în casa
lui Dumnezeu, ca un copac răsădit lângă
izvoarele apelor Duhului, ca un pom al vieţii
care a dat rodul său la vremea lui dinainte
hotărâtă, adică pe Dumnezeu întrupat, Viaţa
cea veşnică a tuturor; ceea ce ai tot gândul
sârguincios şi de suflet folositor, alegând şi
lepădând tot cugetul cel de suflet vătămător,
mai înainte de a-l gusta. Ochii tăi sunt
pururea către Domnul, văzând lumina cea
neapropiată. Urechile tale ascultă numai pe
Dumnezeul Cuvânt şi se veselesc de alăuta
Duhului, prin Care Cuvântul a intrat înăuntru
ca să Se întrupeze. Nările tale se îndulcesc
de mireasma mirurilor Mirelui, Care este
Mir dumnezeiesc, de bunăvoie vărsându-
se şi ungând firea Sa omenească, pentru că
Mir vărsat este numele Său, după cum zice
Scriptura. Buzele tale laudă pe Domnul,
de buzele Lui lipindu-se; limba şi gâtlejul
tău au ales să rostească doar cuvintele lui
Dumnezeu şi de dumnezeiască dulceaţă se
satură; inima curată şi neîntinată, văzând şi
dorind pe Dumnezeul cel neîntinat; pântecele
tău, cămară întru care Cel neîncăput S-a
sălăşluit şi pieptul tău, izvorul laptelui, din
care S-a hrănit Dumnezeu Pruncul-Iisus, Uşa
lui Dumnezeu, pururea Fecioară. Mâinile
tale poartă pe Dumnezeu şi genunchii sunt
scaun mai înalt decât Heruvimii, prin care
s-au întărit mâinile cele slăbite şi genunchii
cei slăbănogiţi. Picioarele tale sunt povăţuite
de legea lui Dumnezeu ca de o făclie a luminii
şi alergând pe urmele Lui fără de întoarcere,
până au tras pe Cel dorit către aceea care Îl
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
dorea. Toată eşti cămară a Duhului; toată
cetate a lui Dumnezeu celui viu, pe care o
veselesc apele râului, adică valurile darurilor
Sfântului Duh; toată bună; toată aproape
de Dumnezeu; că suindu-se mai presus
de Heruvimi şi mai presus de Serafimi
ridicându-se, aproape de Dumnezeu s-a
făcut.
O, minune mai presus decât toate
minunile! Femeie mai presus de Serafimi s-a
făcut, că Dumnezeu S-a arătat micşorându-
Se cu puţin faţă de îngeri. Să tacă Solomon
preaînţeleptul şi să nu mai spună că „nici
un lucru nou nu este sub soare” (Ecclesiastul
1, 9). O, fecioară, de la Dumnezeu plină de
Dar, Biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care
Solomon cel duhovnicesc, Începătorul păcii,
gătind-o, S-a sălăşluit într-însa, împodobită
fiind nu cu aur şi cu pietre neînsufleţite,
ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul şi, în
loc de pietre scumpe, având pe Hristos,
Mărgăritarul cel de mult preţ, Cărbunele
dumnezeirii, pe Care roagă-L să Se atingă
de buzele noastre, ca, făcându-ne curaţi, pe
Dânsul să-l lăudăm împreună cu tatăl şi cu
duhul, strigând: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul
Savaot, o fire în trei ipostasuri!
Sfânt este Dumnezeu şi Tatăl, Cel ce a
binevoit întru tine şi din tine să se săvârşească
Taina cea mai dinainte de toţi vecii hotărâtă.
Sfânt este Cel tare, Fiul lui Dumnezeu
şi Dumnezeu Cel Unul Născut, pe tine,
cea întâi născută, din maică stearpă astăzi
aducându-te în lume, ca, Unul născut fiind
din Tatăl şi născut mai înainte decât toată
zidirea, să Se nască şi din tine, Maică Fecioară,
ca Unul-Născut, între mulţi fraţi, asemenea
nouă, din tine făcându-Se părtaş trupului şi
sângelui (cf. Evrei 2, 11-14), dar pe tine nu
te-a adus întru fiinţă doar din tată sau doar
din mamă, astfel încât numai Celui Unui
Născut să I se păstreze aceasta, adică de a fi
Unul Născut în toate privinţele; pentru că El
singur este Unul Născut din Tatăl singur şi
11
numai El este Unul Născut doar din maică.
Sfânt este Cel fără de moarte,
Preasfântul Duh, Care cu roua dumnezeirii
Sale te-a păzit pe tine nemistuită de focul
dumnezeiesc, pentru că acest lucru îl
însemna mai înainte rugul lui Moise.
Bucură-te, scăldătoarea oilor,
preasfinţit locaş al Maicii lui Dumnezeu!
Bucură-te, scăldătoarea oilor, loc de naştere
şi casă părintească a Împărătesei! Bucură-te,
scăldătoarea oilor, care ai fost mai înainte
staul al oilor lui Ioachim, iar acum Biserica
următoare cerului, a turmei lui Hristos
celei cuvântătoare. Scăldătoarea oilor, care,
oarecând, odată într-un an primea pe îngerul
lui Dumnezeu, care, tulburând apa, numai
pe unul îl însănătoşea şi îl izbăvea de boală,
acum ai mulţime de puteri cereşti, care laudă,
împreună cu noi, pe Maica lui Dumnezeu,
pe adâncul minunilor, pe izvorul tămăduirii
a toată lumea, nu primind slujitor un înger,
ci primind pe Îngerul Sfatului celui Mare,
Care este ploaie a bunătăţii, ce s-a coborât
ca pe nişte lână, fără de sunet, şi toată firea
ce bolea şi către stricăciune era aplecată,
iarăşi a întors-o către sănătate fără de boală,
şi către viaţă neîmbătrânită; scăldătoare la
care slăbănogul, vindecându-se, a sărit ca un
cerb. Bucură-te, cinstită scăldătoare a oilor şi
să crească darul tău!
Bucură-te Marie, fiica cea preadulce
a Anei, că spre tine iarăşi dorirea mă
atrage; cum să zugrăvesc preacinstită
umblarea ta? Cum, podoaba? Cum, faţa
ta cea mângâietoare? Cum voi zugrăvi
bătrâneasca înţelegere în trupul tău cel
tânăr, îmbrăcămintea cuviincioasă, ce
fuge de toată necuviinţa şi moliciunea,
pasul cinstit şi fără de tulburare şi lipsit
de toată trândăvirea, purtarea stăpânită,
cu blândeţe amestecată, neîngăduind
apropierea bărbaţilor? Şi, pentru aceasta,
martor este frica ce i s-a întâmplat la vestirea
cea neobişnuită a îngerului. Părinţilor bine
12 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
supusă şi ascultătoare, înţelegere smerită la
vederi preaînalte. Cuvântul lin, venind din
suflet nemânios. Ce este aceasta altceva decât
vrednică sălăşluire a lui Dumnezeu? Pe tine
după vrednicie toate neamurile te fericesc,
ca pe o slavă aleasă a omenirii. Tu eşti lauda
preoţilor şi nădejdea creştinilor, răsad mult
roditor al fecioriei, că prin tine s-a răspândit
virtutea fecioriei, Binecuvântată eşti tu între
femei şi binecuvântat este rodul pântecelui
tău, Cei ce te mărturisesc pe tine Născătoare
de Dumnezeu se binecuvintează, şi blestem
cade peste cei ce se leapădă de tine.
O, sfinţită însoţire, Ioachim şi Ana,
primeşte de la mine cuvântul acesta cu
prilejul naşterii. O, fiică a lui Ioachim şi a
Anei şi Stăpână, primeşte cuvintele robului
tău păcătos, dar care doreşte cu înfocare şi
pe tine singură te are nădejde de bucurie,
sprijinitoare a vieţii, împăcare cu Fiul tău şi
arvună tare de mântuire. Sarcina păcatelor
mele să o risipeşti şi norul ce întunecă mintea
mea şi grosimea cea de tină să le luminezi.
Să încetezi ispitele, să chiverniseşti viaţa mea
în cuvioşie şi către fericirea cea de sus să o
povăţuieşti, să dăruieşti lumii pace şi tuturor
credincioşilor ortodocşi desăvârşită veselie
şi mântuire veşnică, pentru rugăciunile celor
ce te-au născut pe tine şi ale întregii Biserici,
ca să strigăm: Bucură-te, ceea ce eşti plină
de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată
eşti tu între femei şi binecuvântat este
rodul pântecelui tău, Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă,
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în
nesfârşiţii veci ai vecilor. Amin!
Sfântul Ioan DAMASCHIN
 2. Vocea duhovnicului
Cele mai frumoase cuvinte
ale Părintelui Arsenie Boca
explicate de Părintele Teofil
Părăian
Părintele Arsenie a fost un om cu o
capacitate sufletească deosebită şi cred că
Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om
deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un
inginer comun; dacă era profesor, era un
profesor excepţional; dacă era un doctor, era
un doctor deosebit. El a avut o înzestrare
nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu,
în ’42, avea 32 de ani şi deja avea un nume
mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu
a spus niciodată, însă eu, personal, cred că
a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care
dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost
Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu
numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut
Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut
putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte
şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de
totdeauna esenţialul într-o chestiune.
medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat
Când îi puneai o problemă, el imediat avea
capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat
răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte
şi cu o cultură bine pusă la punct.
scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când
Cândva stăteam în faţa unei icoane
l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a şi
făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti
spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi
pentru mănăstirea noastră, o icoană cu
din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire
Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte
se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a
acum în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam
formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: „În
în faţa acestei icoane şi o prezentam unui
mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”.
cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu
Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că
cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi
le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În
respectivul spune: „Asta înseamnă că are o
mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”,
cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu
oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru că
ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt
îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii
sigur că are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele
când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele
Arsenie.
că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de
Avea o putere de sinteză deosebită, o

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 13

la urechi la inimă”, adică de la informaţie la de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că
convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot
învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea
de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este
crede grâu nedreptăţit”. mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul
Din câţi oameni am cunoscut eu spus de Părintele Arsenie, în formularea de
lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune
unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e
lucru. de sus cerul deasupra pământului atât de
mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre
Dragostea lui Dumnezeu pentru cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e
cel mai mare păcătos este mai mare decât Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi
dragostea celui mai mare sfânt faţă de fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată
Dumnezeu. pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce
se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).
Părintele Arsenie a zis o vorbă cât
lumea asta de mare – ba mai mare decât Să-ţi fereşti capul de frig şi de
lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui prostie!
Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos E un cuvânt care merită să fie ştiut
îi mai mare decât iubirea celui mai mare şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor
sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor
un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de care vor să braveze şi nu se gândesc la
mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare urmările pe care le pot avea, spre răul lor,
păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; nişte atitudini care nu sunt destul de bine
şi aleargă înaintea lui, după cum citim în gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte
pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în
nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l‑a cele două laturi ale lui.
aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că
vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea În mintea strâmbă şi lucrul drept se
lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l strâmbă.
sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea Aşa obişnuia să spună Părintele
din care a plecat. Pentru că din inima lui, Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte
fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre
tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o
Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă
Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor
oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când
face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu au prilejul să vadă o pictură a Părintelui
nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Arsenie reprezentând Adormirea Maicii
Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne Domnului, pictură în faţa căreia se opresc
părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează
Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta.
Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se
noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi.

14 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi
drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat
strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se
place la mulţi, am băgat de seamă că le place. crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai
Când le spun că Părintele a zis că „în mintea e bob de grâu, ci doar tăciune.
strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii
râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau Mustrarea învinge, dar nu convinge.
seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când Este şi aceasta o cugetare la care e
ţi-e mintea strâmbă. bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul
şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere,
Cea mai lungă cale este calea care doar învinge, însă de convins nu convinge.
duce de la urechi la inimă. De la învingere până la convingere e o cale
Cea mai lungă cale este calea care duce lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la
de la urechi la inimă, adică de la informaţie la informaţie la convingere, cât cea de la urechi
convingere. Oameni de informaţie religioasă la inimă.
sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri
religioase. E necesară şi informaţia, care Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.
adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne Asta înseamnă că nu cel care vrea să
la informaţie înseamnă doar a fi la începutul te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel
drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre
cale lungă, „cea mai lungă cale”. ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi
omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti
Un suflet trist este un suflet cu superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în
luminile stinse. picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că
Cuvântul acesta ne aduce aminte de omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!
un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales
în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist Dacă tot trebuie să suferim, măcar să
sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru nu suferim zadarnic.
optimism, pentru bucurie, credinţa noastră Pentru a putea folosi suferinţa spre
fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa
„religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus are un sens pentru el, chiar dacă pe moment
ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie
Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.
fie deplină” (Ioan 15, 11).
Să ai înţelegere faţă de neputinţa
Bobul lui de grâu se preschimbă în omenească.
tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit. Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l
Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt;
omul care se abate de la cele bune şi care nu de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci
caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică student la teologie, un cuvânt pe care eu îl
el mai bine cele pentru sine condamnând pe socotesc cel mai important cuvânt pe care
cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus
îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de
„Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi neputinţa omenească”.

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 15

 Mă, nu toţi din lume se prăpădesc,
nici toţi din mănăstire se mântuiesc. „Setea de Dumnezeu”
Avea o putere de sinteză deosebită, o
putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte
totdeauna esenţialul într-o chestiune. Creştinismul seamănă cu ceea ce
Când îi puneai o problemă, el imediat avea
răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte voi descrie acum: guşti din adevăr, apoi
scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când
mănânci şi bei adevărul – hrana şi băutura
l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a şi
spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi pe care le primeşti prin putere şi lucrare
din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire
se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a dumnezeiască. Dacă tragi un însetat de pe
formula ceva. marginea fântânii, pe care abia o găsise în

Nici abuzul, nici refuzul.
În legătură cu sexualitatea în familie,
Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici
refuzul”.
Fiecare dintre noi ducem un
necredincios în spate.
Zicea Părintele Arsenie referindu-
se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un
necredincios în spate”.
Naşteţi-vă sfinţi!
Părintele Arsenie îi îndemna pe
oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru
a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie
să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi
când începem să ne ocupăm de noi înşine,
putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele
noastre, să cunoaştem încărcătura dată de
alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta
cere timp şi osteneală.
Din Părintele Arsenie Boca, mare
îndrumător de suflete din secolul XX,
Teognost, 2001
drum şi din care abia începuse să soarbă,
şi nu-l laşi să se sature şi să bea cât ar dori,
el va arde şi mai mult de sete. Aceasta,
fiindcă apucase să guste din apă. De aceea
mai mult o va dori.
La fel este şi cu viaţa duhovnicească:
guşti şi te împărtăşeşti dintr-o hrană
cerească din care nimeni nu-ţi dă îndeajuns
ca să te saturi şi cu care nimeni nu-ţi umple
farfuria.
Întrebare: De ce nu ne dă Dumnezeu
cât să ne săturăm?
Răspuns: Domnul cunoaşte
slăbiciunea omului, adică ştie că ajunge
repede să se trufească. De aceea îi dă din
Harul Său puţin câte puţin şi îngăduie să
vină peste el încercări şi întristări.
Sf. Macarie Egipteanul

16 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 3. Cuvânt omiletic
Intrarea Maicii Domnului în
Biserică
“Îngerii s-au spăimântat văzând cum
Fecioara a intrat în Sfânta Sfintelor”
(Irmos, cântarea a IX-a)
Iubiţi credincioşi!
După cum bolta cerului este
împodobită cu stele de diferite mărimi, care
strălucesc ca un candelabru minunat şi dau
frumuseţe universului, tot astfel pe bolta
Bisericii sunt sfinţi cuvioşi, mucenici, care
strălucesc prin faptele lor, prin bărbăţia
şi virtuţile lor şi luminează până în zilele
noastre, călăuzindu-ne viaţa şi ajutându-ne
să ajungem la limanul mântuirii.
Sfinţii au mărturisit dragostea lor
pentru Domnul Hristos în felurite chipuri. În
primul rând se află martirii, care prin jertfa lor
mucenicească, au urmat modelul Domnului
nostru Iisus Hristos. Vin apoi mărturisitorii
credinţei creştine, adică acei bărbaţi şi acele
fecioare şi femei care prin pilda vieţii şi
faptele lor minunate şi vrednice de pomenit
au mărturisit pe Domnul Hristos.
La treapta de cuvioşi şi cuvioase au
fost ridicaţi acei zeloşi creştini şi creştine care,
urmând învăţătura Sfintei noastre Evanghelii,
şi-au închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu
şi mântuirii sufletelor, desfăşurând în tot
timpul vieţii lor o luptă încordată cu ispitele
şi slăbiciunile firii înclinată spre păcat, trăind
în feciorie şi în deplină curăţie sufletească.
Biserica noastră Ortodoxă adoră
pe Dumnezeu, venerează pe sfinţi şi
supravenerează cu toată cinstirea şi
credincioşia pe Sfânta Fecioară Maria,
rânduind în acest scop anumite zile, în care,
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
împletind rugăciunile noastre, o preamărim
în chip deosebit pentru că s-a învrednicit a fi
luceafărul în care a încăput Soarele dreptăţii
– Hristos Mântuitorul nostru. Aşa se explică
faptul că, dintre cele 14 praznice împărăteşti,
4 sunt închinate Maicii Domnului, şi anume:
Naşterea Maicii Domnului la 8 septembrie,
Intrarea Maicii Domnului în Biserică la
21 noiembrie, Bunavestire la 25 martie şi
Adormirea la 15 august.
Unul dintre aceste praznice cu multă
strălucire şi măreţie, care ne adună în jurul
sfintelor altare este Intrarea Maicii Domnului
în Biserică, spre care ne vom îndrepta
gândurile.
Iubiţi credincioşi!
După cum ştim, nici bogăţia, nici
mărirea, nici chiar buna-înţelegere între
soţi, nu pot aduce lumina bucuriei într-un
cămin atâta timp cât lipseşte surâsul şi glasul
zglobiu al copiilor, atât de dragi părinţilor.
Câtă tristeţe apasă inimile unor
oameni lipsiţi de copii şi câtă părere de rău la
gândul amar că zilele lor se scurg fără să aibă
un moştenitor care să-i mângâie la bătrâneţe
şi să le lumineze viaţa.
17
 Lipsiţi de bucuria şi fiorul de a avea
copii erau şi doi soţi înaintaţi în vârstă care
trăiau în mijlocul poporului biblic cu frica
lui Dumnezeu şi dorinţa arzătoare de a
se învrednici să aibă un copil. La poporul
ales aceste familii care nu aveau copii erau
dispreţuite. Sfânta Tradiţie aminteşte chiar
că la o sărbătoare drepţii Ioachim şi Ana
au venit la templul din Ierusalem pentru a
aduce la altar jertfe, dar cu durere au aflat
că acestea nu sunt primite întrucât nu au
urmaşi şi, prin urmare, nu se pot învrednici
de binecuvântarea lui Dumnezeu. De multă
amărăciune şi deznădejde s-au umplut
sufletele lor la auzul unor asemenea vorbe,
dar, cu toate acestea, rugăciunile drepţilor
Ioachim şi Ana de a avea un copil pe care să-l
închine Donmnului continuau să se ridice ca
o tămâie bine mirositoare înaintea tronului
dumnezeiesc şi nimic nu putea slăbi această
dorinţă şi aşteptare, fiind încredinţaţi că
numai o minune dumnezeiască le putea
dărui un copil.
Şi, iată că minunea se întâmplă căci,
după voia lui Dumnezeu, bătrâna Ana
născu o fiică. Din trunchiul sterp şi uscat
al urmaşilor împăratului David, odrăsli
sămânţa vie şi se născu Sfânta Fecioară
Maria, fiindcă “unde voieşte Dumnezeu se
biruieşte rânduiala firii”.
Ce laudă omenească sau îngerească
este în măsură a spune măreţia acestei
naşteri?
Lira cărui poet a cântat vreodată
adevărata frumuseţe, vrednicie şi înălţare
sufletească pricinuită de o asemenea naştere,
care a umplut de mare bucurie casa bătrânilor
Ioachim şi Ana.
Venirea pe lume a fiicei lor, gingăşia şi
nevinovăţia ei i-au făcut pe fericiţii părinţi să
trăiască la apusul vieţii lor, clipele cele mai
frumoase. Încă de la naştere, înţelepciunea
dumnezeiască împletise în firea minunatei
18 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
copile Maria cele mai frumoase daruri trupeşti
şi cele mai alese virtuţi sufleteşti, căci însăşi
numele Sfintei Fecioare, de Maria, înseamnă
”cea plăcută”, “cea frumoasă”, “doamna şi
stăpâna noastră”. Să ne imaginăm în acest
oraş al florilor cum era numit pitorescul
Nazaret al Galileei neamurilor, pe copila care
ajunsese să împlinescă trei primăveri şi în ai
căror ochi nevinovaţi se reflecta cerul licărind
sclipiri de fericire. Şi tocmai la această vârstă
a celei mai mari drăgălăşenii copilăreşti, cei
doi părinţi urmau să se despartă de copila
lor, pentru a o duce la templu şi a o lăsa
acolo pentru mai mulţi ani. Timp de trei ani
Fecioara Maria a înseninat casa părinteacă
şi viaţa cucernică a părinţilor ei, dar a sosit
şi ziua când părinţii Mariei în revărsatul
zorilor unei frumoase zile de toamnă târzie
pornesc cu odorul lor drag spre templul din
Ierusalim, pentru a-şi ţine făgăduinţa făcută
lui Dumnezeu.
Niciodată nu s-au deschis cu mai
multă satisfacţie porţile grele ale templului
decât în clipele când fericiţii părinţi îşi
aduceau aici scumpa lor odraslă. Aducerea
la templu a fost o adevărată sărbătoare: fetiţe
nevinovate purtând cununi de flori şi făclii
aprinse au însoţit pe Preacurata la templu
când arhiereul era Zaharia, care, fiind
luminat de razele Duhului Sfânt a cunoscut
şi a crezut că izbăvirea lui Israel s-a arătat,
că prunca ce i-o încredinţase fericita Ana, era
fecioara de care proorocul Isaia cu veacuri
înainte a grăit, zicând: “că va lua în pântece
şi va naşte fiu şi se va chema numele lui
Emanuel, care se tâlcuieşte « cu noi este
Dumnezeu»” (Isaia, VII, 14). Cuprins de o
adâncă bucurie, marele preot a luat prunca
în braţe şi a dus-o în cele mai dinăuntru ale
templului, în Sfânta Sfintelor, unde nu era
îngăduit decât arhiereului să intre şi aceasta
numai o singură zi din an: la sărbătoarea
împăcării.
 De o mie de ani măreţul templu de la
Ierusalim care întruchipa purtarea de grijă
a lui Dumnezeu faţă de aleşii Lui şi geniul
lui Israel, nu primise vreodată o făptură mai
aleasă decât aceea pe care ne-o aminteşte
această zi sfântă. Floarea cea cu bun miros
duhovnicesc a Aceleia ce sfânta sfintelor o
primise a umplut templul de o mireasmă mai
presus decât a tămâiei ce se înalţă înaintea
lui Dumnezeu, în zile de sfinte sărbători.
Aici, în jurul templului, erau mai
multe lăcaşuri, la fel cu chiliile din preajma
mănăstirilor din zilele noastre, unde
erau adunaţi şi povăţuiţi toţi cei închinaţi
Domnului. Aici se rugau, aici lucrau, citeau
Sfintele Scripturi şi prin juruinţele lor se
făceau plăcuţi celui Preaînalt. Aici, la templu,
Sfânta Fecioară avea să trăiască până la
vârsta de 15 ani, timp în care la picioarele
Domnului s-a pregătit “minunatul vis”.
Aici, la templu, Fecioara Maria se pătrunse
în întreaga sa fiinţă de menirea ei, a
cunoscut ce este virtutea, a adâncit tainele
credinţei. Limpezindu-şi gândurile la umbra
templului, ea întări prin consimţirea sa
juruinţa bătrânilor ei părinţi. Ea îşi făgădui
întreaga sa viaţă lui Dumnezeu.
Perioada cât a stat la templu a fost
un vis prea frumos pentru Sfânta Fecioară
Maria, din care au scos-o dispoziţiile legale
de atunci, care prevedeau ca fecioarele să
părăsească felul de viaţă înduhovnicit şi să
se căsătorească.
Dar Sfânta Fecioară Maria a mărturisit
conducătorilor templului şi rudelor mai
apropiate convingerea sa adâncă şi voinţa
sa neînduplecată de a trăi în continuare în
feciorie. Rudele au acceptat această decizie,
dar, pentru a înlătura orice suspiciune, au
hotărât să o apere sub scutul căsătoriei,
logodind-o formal cu bătrânul Iosif în vârstă
de 84 de ani. În casa dreptului Iosif, Fecioara
îşi va continua viaţa ei curată şi tot aici, în
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
ceas de rugăciune, avea să primească prin
îngerul Gavriil trimis de cel Atotputernic,
vestea că va naşte pe Mesia. De acum viaţa
Sfintei Fecioare Maria va avea pe lângă
bucurii şi tristeţi, căci acelaşi înger o anunţă
că prin însăşi sufletul ei va trece sabia.
Iată dar, fraţilor, că prilej de bucurie
şi de noi nădejdi este sărbătoarea de astăzi,
căci prin Fecioara cea mai înainte vestită
se dezleagă blestemul strămoşesc şi prin
Intrarea ei în Biserică, viitoarea Maică a Fiului
lui Dumnezeu se pregăteşte pentru marele ei
rol, împodobindu-se aici cu cereştile daruri
spirituale cu care să reapară apoi în lume,
spre a dezlega “taina cea din veac ascunsă
şi de îngeri neştiută”, în calitate de Maică
Prea Curată şi Pururea Fecioară.
La acest praznic luminos pe care îl
sărbătorim noi astăzi putem vorbi de multe
vrednicii alese ale Maicii Domnului; slujirea
ei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, apoi,
ca Fecioară Sfântă, fiind comoară şi plinire
de sfinţenie, dar dintre acestea toate, virtutea
blândeţii izvorăşte ca o rază de lumină,
blândeţea ei covârşind orice blândeţe.
Nu a fost fiinţă mai blândă decât această
binecuvântată mamă.
Privirea ei arată atâta blândeţe, atâta
linişte sufletească, că varsă în inima fiecăruia
o mulţumire nesfârşită şi ori de câte ori
priveşti icoana Maicii Domnului parcă sorbi
picătură cu picătură roua blândeţii. Omul
crud şi împietrit, chiar, nu poate rămâne
nemişcat privind acest chip blând şi curat.
Pentru aceasta n-a fost om în nevoie, n-a
fost mamă necăjită care aruncându-se în
genunchi înaintea sfintei icoane a Maicii
Domnului să nu primească uşurare.
Blândă a fost Maica Domnului în
orice împrejurare, toată viaţa ei mângâind
pe toţi prin cuvinte calde şi dulci şi ungând
sufletele ca o doctorie cerească prin blândeţea
ei. Chiar lângă Crucea Golgotei, în cele mai
19
mari dureri nu şi-a pierdut această virtute,
căci nu blesteamă şi nu cere Tatălui din cer să
pedepsească pe cei ce au răstignit pe Fiul ei.
Pentru această virtute, ca şi pentru
multe altele, este cinstită de întreaga
Biserică. Mulţi o învăluim în nori de tămâie
şi de rugăciuni, alţii o privim cu admiraţie
în catapeteasmă, iar moşii şi strămoşii noştri
i-au ţinut icoana la căpătâi, mamele noastre
au îmbrăţişat-o la piept şi bătând metanii
au sărutat-o cu lacrimi în ochi cerându-i
ajutorul pentru fiii lor.
În această zi de sfântă prăznuire
trebuie să reflectăm şi la credinţa adâncă şi Mănăstirea Turnu Vâlcea cu hramul
la rugăciunile stăruitoare ale sfinţilor părinţi Intrarea Maicii Domnului în Biserică
Ioachim şi Ana. În cei doi bătrâni, în viaţa
lor cucernică, în familia lor evlavioasă, aprinse. Se cuvine ca şi rugăciunile noastre
vedem o pildă vrednică de urmat pentru de aici, făcute în această biserică închinată
viaţa cucernică a dreptmăritorilor creştini, Maicii Domnului, să ardă în această candelă
vedem un îndemn pentru rânduirea vie şi să intrăm şi noi astăzi împreună cu
familiilor credincioşilor în teama, respectul Preacurata Fecioară în biserică şi, odată cu
şi dragostea pentru Dumnezeu. ea, să ne dăruim viaţa lui Dumnezeu ca să
Pilda lor reprezintă un exemplu de ne învrednicim de alese roade duhovniceşti.
stăruinţă în rugăciune şi convingerea fermă Să ne pregătim şi noi aşa cum s-a
că Dumnezeu, în marea Sa bunătate, ne pregătit Preacurata Fecioară Maria, ca să-L
îndeplineşte dorinţele, dacă ele sunt pornite primim în inima noastră pe Domnul Iisus
din cuget curat şi conforme voinţei Sale. Hristos.
În viaţa curată şi plină de virtuţi a
Iubiţi credincioşi! drepţilor Ioachim şi Ana să vedem o pildă
Praznicul Intrării Maicii Domnului şi un îndemn pentru statornicirea cinstei, a
în Biserică ne înfăţişează, deci, puterea, iubirii şi a încrederii în Dumnezeu.
bunătatea şi nemărginita bunăvoinţă a Cu aceste gânduri, apropiindu-ne de
lui Dumnezeu care, a plănuit mântuirea cea pe care o ştim crin al neprihănirii, laudă
neamului omenesc şi a ales din rândurile a harului şi făclie vegherilor, să-i înălţăm
oamenilor pe Sfânta Fecioară Maria ca să fie din toată inima imne sfinte şi să zicem: “Pe
Maică a Mântuitorului omenirii şi sălaş al tine Maica lui Dumnezeu folositoare te
dumnezeirii. avem întru primejdii, izbăvire în suferinţe,
Prin virtuţile sale, Sfânta Fecioară a necazuri şi nevoi şi mântuire sufletelor, şi,
devenit potir al harului şi leagăn de mântuire, de aceea, pe tine te prea înălţăm întru toţi
iar prin rugăciunile sale este ca o candelă vie vecii.” Amin.
a întregii Biserici.
În această candelă se adună şi ard, Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile MIRON,
ca supremă jertfă, toate rugăciunile noastre Constanţa

20 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 4. Sfinţenia în participare
Maica lui Dumnezeu şi
umanismul teocentric1
Din perspectiva Părinţilor Bisericii
valoarea creaţiei se concentrează şi
recapitulează în natura umană a lui Hristos.
Prin naşterea Sa, Fiul lui Dumnezeu
recapitulează într-adevăr în trupul Lui
orice lucru creat, prin Învierea Lui îl face
nemuritor, iar prin revărsarea Duhului „peste
tot trupul” îl îndumnezeieşte. Rezultatul
tuturor acestora este mântuirea, adică starea
nouă unde e înălţată făptura, „creaţia nouă”.
Pe de altă parte, scopul propriu al
creaţiei – „sfârşitul” spre care tinde creaţia
prin elanul iniţial cu care a înzestrat-o
Dumnezeu - este iarăşi mântuirea, adică
unirea cu Dumnezeu. Această mântuire
s-a realizat în istorie şi îndumnezeirea e
constituirea Trupului lui Hristos, a trupului
concret al Iisusului istoric din Betleem care
este însă în acelaşi timp Trupul real al lui Dumnezeu şi dumnezeu după har.
Hristos „acelaşi în veci”, adică Biserica. Această poziţie a Părinţilor care
Devine evident astfel că Hristos „Care constituie nucleul dogmei de la Chalcedon,
S-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara are două linii centrale. Prima care accentuează
Maria” este în acelaşi timp realizarea ultimă mântuirea pe care a realizat-o Hristos în
a omului, împlinirea destinului uman. trupul Lui şi pe care o dăruieşte oamenilor
Scriptura învaţă că Hristos este în acelaşi timp prin aceasta (Biserică - Taine) şi cealaltă care,
unicul „Fiu al lui Dumnezeu” şi desăvârşitul bazându-se pe cea dintâi şi dezvoltând-o,
„Fiu al Omului”. Hristos descoperă în exprimă mai limpede realitatea, valoarea
mod real pe Dumnezeu drept dragostea şi şi contribuţia omului la mântuire, linia
iubirea de oameni supremă, iar pe om drept care pune în lumină taina divino-umană
„templu” şi „trup” al dumnezeirii, fiu al lui a „conlucrării” sau „sinergiei”. Întruparea
este, cum ştim, un eveniment dublu.
1 „Essai sur la Mère de Dieu et l’humanisme
théocentrique”, Dieu n’échoue pas, nr. 7-8/decembre 1969, Dumnezeu asumă natura umană şi în aceasta
p.55-75, retiparit în Messager Orthodoxe, nr. 51/1970, omul trăieşte prin viaţa dumnezeiască:
p. 4-14 şi în Contacts, nr. 164/1993, p.251-263. Trad. „Dumnezeu devine om ca să-l facă pe Adam
Neogreaca: „Hē mētera tou Theou kai ho theokentrikos dumnezeu” (Atanasie cel Mare). În epoca
anthrōpismos (dokimio)”, Grēgorios ho Palamas, nr. patristică clasică a fost accentuată îndeosebi
56/1973, p. 314-328.

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 21

prima linie (fără însă ca Părinţii să o ignore viu (Is 33, 20). Potrivit vedeniei lui Isaia (Is
pe cea de-a doua; în hristologia Părinţilor 6, 2), înşişi îngerii îşi acoperă feţele înaintea
ortodocşi găsim o antropologie excepţional lui Dumnezeu pentru că nu pot să-I suporte
de pozitivă, un umanism autentic), în zilele lumina insuportabilă şi orbitoare. Cu toate
noastre însă e necesar să fie accentuată şi cea acestea, Dumnezeu l-a creat pe om ca să se
de-a doua linie, cu alte cuvinte conţinutul unească în mod real cu El şi să-l facă părtaş
antropologic al hristologiei ortodoxe. Din la viaţa Lui. Cum e însă cu putinţă să fie
acest punct de vedere în faptul întrupării trecută prăpastia ontologică de netrecut care
putem distinge trei adevăruri care au o separă fiinţa lui Dumnezeu de om? Iubirea
importanţă capitală. de oameni a lui Dumnezeu Tatăl a binevoit
1. Întruparea Îl revelează pe Dumnezeu, să asume natura umană în ipostaza Fiului
este Revelaţia. Său şi astfel prin ea Una din persoanele
2. Întruparea Îl introduce pe Dumnezeu Sfintei Treimi S-a făcut cu adevărat văzută
în istoria umană, îi dă posibilitatea de a oamenilor şi îngerilor. Îndurarea lui
acţiona în istorie nu numai prin energiile Sale Dumnezeu a făcut din natura umană trup al
necreate, ci şi personal. Şi astfel să poate birui Cuvântului. Şi trupul Cuvântului L-a arătat
cu dreptate şi dinăuntrul omului păcatul, oamenilor pe Dumnezeu şi le-a împărtăşit
diavolul şi moartea, şi să mântuiască pe om. cu adevărat viaţa Lui.
3. Întruparea îl desăvârşeşte pe om. Dumnezeu, scrie Irineu, ar fi putut
Prin ea omul îşi realizează vocaţia, devine să vină la noi „în slava Lui nestricăcioasă”,
dumnezeu-om. „dar noi n-am fi putut suporta slava Lui”.
În studiul care urmează vom vedea „De aceea - continuă el - ca unor prunci
cum anume un om concret, Maria, fiica lui pâinea desăvârşită a Tatălui ni S-a oferit ca
Ioachim şi a Anei, a jucat, prin harul lui lapte, ceea ce a fost venirea Lui ca om, pentru
Dumnezeu, un rol conştient şi decisiv, ca, hrăniţi de sânul trupului Său... să putem
absolut central în cele trei puncte ale acestei să ţinem în noi Duhul Tatălui”3.
mari taine a Întrupării. Şi cum, datorită Această dimensiune a tainei Întrupării
participării ei, Preasfânta Fecioară a devenit o subliniază şi sfântul Isaac Sirianul când
centrul şi temelia unui adevărat umanism zice că orice existenţă creată, înşişi îngerii,
creştin, ale umanismului teandric2: poate vedea dumnezeirea numai prin trupul
I omenesc al Cuvântului. Chiar şi în viaţa
Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii fericită a Împărăţiei, spune sfântul Grigorie
învaţă la modul absolut adevărul fundamental Teologul, Cel pe Care Îl vor vedea sfinţii este
că Dumnezeu este neapropiat, nevăzut şi Hristos4.
necunoscut oricărei creaturi. Nimeni nu Luând trupul omenesc, Hristos
poate să vadă faţa Lui şi să continue să fie L-a înălţat nu numai la rangul de sălaş
al dumnezeirii, ci şi la acela de trup
2 Ne-am folosit în studiul acesta îndeosebi dumnezeiesc cu adevărat şi în mod real.
de omiliile mariologice ale lui Nicolae Cabasila. A se
vedea NIKOLAOU KABASILA, Hē Theomētōr. Treis 3 Combatere şi răsturnare a gnozei cu nume
Theomētorikes homilies. Keimeno – eisagōgē – scholia, mincinos IV, 38, 1, BEPES 5, p. 157.
hypo P. Nella, Athēnai, 1968, 1974, 232 p. [NICOLAE 4 Grigorie din Nazianz spune de asemenea că
CABASILA, Cuvântări teologice: la Iezechiel – Hristos – stânca în spatele căreia s-a ascuns Moise pentru a-L putea
Fecioara Maria. Scrieri I, studiu introductiv şi traducere: vedea pe Dumnezeu este trupul lui Hristos, Cuvântarea 32,
diac. Ioan I.Ică jr, Deisis, Sibiu, 2010, p. 175-233.] 8, PG 36, 320 BC.

22 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

Peste acest trup a rostit Tatăl la Teofanie acel
cuvânt caracteristic: „Acesta este Fiul Meu
Cel iubit întru Care am binevoit” (Mt 3, 17).
Şi tocmai din acest motiv făcându-ne părtaşi
ai Trupului lui Hristos ne facem părtaşi cu
adevărat şi real ai lui Dumnezeu. Însă trupul
lui Hristos este cu adevărat şi real trupul
Fecioarei Maria. Sângele lui Hristos este
sângele Mariei. Îmbrăcând pe Dumnezeu,
acest sânge omenesc şi acest trup omenesc
al Mariei îl face văzut, Îl descoperă întregii
creaţii. Înainte de Fecioara, Dumnezeu era
nevăzut pentru toţi5.
Într-adevăr, creându-l pe om „după
chipul” Său, Dumnezeu a îngăduit ca
relaţiile Lui cu creaţia să fie determinate
în continuare de această fiinţă liberă şi
responsabilă, pe care a creat-o ca să devină
chipul Său, manifestarea şi revelarea Sa.
Nici o făptură creată, afară de om, nu poată
să-L facă cunoscut pe Dumnezeu, scrie
Nicolae Cabasila. Nici Legea, nici cuvintele
proorocilor, nici frumuseţea şi măreţia
cerurilor, nici îngerii. „Pentru că numai omul,
care este împodobit cu chipul lui Dumnezeu,
dacă îl arată curat, aşa cum este, neadăugând
peste el nici o trăsătură falsă, Îl poate arăta
cu adevărat pe Dumnezeu Însuşi”6. Potrivit
sfântului Pavel, omul este cu adevărat şi real
slava lui Dumnezeu (1 Co 11, 7).
Dar pentru ca trupul omenesc să fie
demn de a îmbrăca pe Dumnezeu şi a-I da Lui
posibilitatea să fie văzut în creaţia Sa, trebuia
să fie absolut şi în orice chip curat, iar pentru
ca să ajungă la acest punct umanitatea a avut
nevoie de fericita pedagogie a lui Dumnezeu
în toată perioada Vechiului Testament şi de
conlucrarea omului. Aceste două elemente
5 GRIGORIE PALAMA, Cuvânt la Adormirea
Maicii Domnului, ed. D. Kleopas, Ierusalim, 1857, p. 210.
6 NICOLAE CABASILA, Omilie la Naşterea
Născătoarei de Dumnezeu. A se vedea NIKOLAOU
KABASILA, Hē Theomētōr, p. 68 [trad. rom. cit., p. 183-
184].
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
au constituit punctele fundamentale ale
istoriei omenirii care, privită din unghiul ei
duhovnicesc, se numeşte „istoria mântuirii”.
După cădere, într-adevăr, şi în marile
căderi succesive ale omenirii (potopul,
Sodoma etc.), a rămas întotdeauna un „mic
rest” omenesc, o „rămăşiţă” care, prin voinţa
ei, a rămas credincioasă lui Dumnezeu. La
rândul Său, Dumnezeu a suscitat şi dinamizat
prin Preasfântul Său Duh dispoziţia şi
efortul omului, a împins neîncetat acest „mic
rest” spre scopul său. Această padagogie
dumnezeiască a condus umanitatea să dea
prin Avraam, Moise, David, prin profeţii
şi drepţii Vechiului Testament, acest rod
minunat care este Fecioara.
Părinţii Bisericii învaţă că Preasfânta
Fecioară nu este un caz izolat şi special,
un individ care a venit în lume într-un
mod întâmplător, ci ea constituie „scopul”
poporului ales, pomul care a răsărit din
rădăcina lui Iesei, rodul care a apărut din
întâlnirea dintre pedagogia lui Dumnezeu
şi conlucrarea omului. Spre ea duc toate
evenimentele Vechiului Testament. Ea
constituie împlinirea tuturor speranţelor
şi tuturor nostalgiilor umanităţii. Ea este
realitatea pe care au prefigurat-o toate
tipurile Vechiului Testament: norul, rugul,
chivotul, sfânta sfintelor, etc.
Născută din sfântul Ioachim şi sfânta
Ana, care, bătrâni şi sterpi, au zămislit-o
într-un act de ascultare de Dumnezeu, a fost
şi ea supusă, cum învaţă Biserica Ortodoxă,
legilor stricăciunii şi a morţii drept consecinţe
ale păcatului strămoşesc. Singur Hristos,
cum scrie sfântul Grigorie Palama, care n-a
fost zămislit din sămânţă bărbătească, n-a
purtat păcatul strămoşesc7. Cu toate acestea,
Preasfânta Fecioară n-a avut asupra ei povara
păcatelor personale ale strămoşilor ei - ceea
7 ID., Omilie la Buna Vestire, op.cit., p. 104 [trad.
rom. cit., p.195-196].
23
ce numim astăzi povara „eredităţii”, pentru
că ea singură era descendenta unei mari
familii de sfinţi, a căror origine urcă până la
David şi Avraam, până la „Noe... Enoh... Set,
Adam... fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38).
Valorificând pe cât îi era cu putinţă
puterea pe care a dat-o Dumnezeu fiecărei
făpturi omeneşti, creând-o „după chipul”
Său, ea însăşi s-a putut înălţa până pe
culmile curăţiei absolute şi frumuseţii
absolute, să devină „Preasfântă”, „Panaghia”.
Atunci Dumnezeu a descoperit-o întregii
umanităţi drept „cea plină de har” şi a pus
în gura îngerului Său salutul: „Bucură-te!”.
Această salutare de bucurie a răsunat pentru
prima oară pe pământ după cădere, în ziua
Bunei Vestiri, pentru că în acea zi s-a găsit
pentru prima oară pe pământ o fiinţă umană
absolut curată şi fără de păcat, vrednică de
bucuria raiului. Eva şi păcatul au adus pe
pământ „întristarea” (Fc 3, 16), iar Preasfânta
Fecioară a adus bucuria.
Preasfânta, aşa cum spune excepţional
Cabasila, a arătat omul aşa cum era la început
în rai şi cum ar trebui să devină în continuare.
Astfel din cauza curăţiei şi sfinţeniei ei a fost
demnă să realizeze opera pentru care a fost
creat omul, şi anume de a deveni chipul/
icoana şi slava, manifestarea lui Dumnezeu.
Şi de-abia ce Dumnezeu a chemat-o la această
lucrare, ea, în contrast cu Eva, a şi ascultat şi
acceptat să slujească fără şovăire. Smeritul
şi în acelaşi timp majestosul „Fie!” al Mariei
i-a dat lui Dumnezeu posibilitatea să ia
asupra Sa trupul omenesc şi prin aceasta să
se reveleze în creaţia Lui cu iubire de oameni
şi milostivire.
Două adevăruri antropologice de
bază devin evidente în acest mod. Vedem
mai întâi că umanitatea a putut să ajungă
prin impulsul şi ajutorul neîntrerupt al lui
Dumnezeu - impuls care îl face pe om să
crească în „creşterea lui Dumnezeu (Col
24 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
2, 9) - , până acolo încât prin Fecioara să-i
prezinte lui Dumnezeu un trup în stare să
devină veşmântul şi sălaşul Lui. Constatăm,
în continuare, că tot prin gura Fecioarei
umanitatea e cea care a dat lui Dumnezeu
posibilitatea de a „asuma”, de a lua acest
trup şi de a-l face trup al Său. Pentru că
Maria ar fi putut desigur răspunde negativ,
ca şi Eva, la chemarea lui Dumnezeu. În
acest caz, Dumnezeu n-ar fi constrâns
desigur libertatea făpturii Lui, deoarece,
potrivit Părinţilor, a distruge libertatea
omului echivalează cu distrugerea omului.
Şi Dumnezeu nu poate distruge ceea ce a
creat El Însuşi. Dar Fecioara a spus „da”. Şi
astfel prin întruparea lui Dumnezeu trupul
omenesc a devenit revelare a lui Dumnezeu.
Se ştie că în ebraică cuvântul „trup”
nu înseamnă numai trup, ci întreg omul.
Acest adevăr este un adevăr hristologic
fundamental. Cuvântul n-a asumat numai
„trupul” omului, ci şi sufletul, voinţa,
libertatea, gândirea şi raţiunea lui, întreaga
structură umană, viaţa, sentimentele,
sensibilitatea lui, toate afară de păcat.
Toate acestea devin în Hristos arătarea şi
descoperirea lui Dumnezeu.
Consecinţele acestui fapt fundamental
sunt uriaşe. Graţie lui într-adevăr Biserica,
Trupul lui Hristos, - nu numai Biserica,
Biserica în general, ci şi fiecare parohie
concretă - constituie o teofanie adevărată
şi reală. Sfintele Taine, acte istorice, sunt
celebrate într-un timp şi spaţiu eshatologic.
Viaţa morală a creştinilor are drept scop
suprem manifestarea şi slava lui Dumnezeu
– „ca oamenii să vadă faptele voastre cele
bune şi slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri” (Mt 5, 16); „iar voi sunteţi popor
agonisit lui Dumnezeu, ca să vestiţi în lume
bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric
la lumina Lui minunată” (1 Ptr 2, 9) etc.
Dacă însă am încerca să explicităm
toate consecinţele (ecleziologice, liturgice,
ascetice) ale acestui fapt fundamental, am
ajunge foarte departe. Limitele acestui studiu
ne obligă să lăsăm cititorul să prelungească
el însuşi acestă linie teologică extraordinar
de bogată, iar noi vom trece la cel de-al
doilea punct al acestui studiu: să vedem cum
anume trupul omenesc pe care Preasfânta
Fecioară l-a dat, în numele umanităţii, lui
Dumnezeu, a devenit în Hristos nu numai
revelaţia, ci şi puterea istorică şi dreptatea lui
Dumnezeu.
II
Potrivit cuvântului sfântului Petru –
„ceea ce te biruieşte, aceea te şi înrobeşte”
(2 Ptr 2, 19) - întrucât a fost biruit de diavol,
era firesc să ajungă omul robul acestuia.
Astfel, diavolul a câştigat, nu pe nedrept,
ci în acord cu legile dreptăţii, drepturi de
stăpânire asupra omului. Dumnezeu, Care
are drept slavă a Sa dreptatea, nu vrea să
violeze în nici un chip drepturile nimănui,
nici măcar ale diavolului. Astfel, cu toată
adânca Sa dorinţă şi puterea Lui nebiruită,
Dumnezeu nu l-a învins prin ea pe diavol, ca
să nu-i dea dreptul să-l acuze de nedreptate.
Fiindcă războiul s-a dus nu între diavol şi
Dumnezeu, ci între diavol şi om, era drept
să lupte şi să-l biruiască omul care fusese
învins.
Dar cum era cu putinţă ca omul să-l
biruiască pe acela căruia îi era atât de radical
înrobit şi care având în mâinile lui, afară de
altele, şi arma nemiloasă a morţii, stăpânea
peste întreaga lume? Această biruinţă nu
putea fi decât opera lui Dumnezeu. „Întrucât
cel căruia dreptatea îi cerea să achite datoria
şi să câştige această biruinţă era sclav..., iar
Dumnezeu, Căruia acestea îi erau cu putinţă,
nu era dator cu nimic, iar din aceste pricini nici
unul din ei nu lua asupra lui această luptă...
de aceea se şi face acest lucru: Dumnezeu
îşi face proprie lupta pentru oameni, fiindcă
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
era om, iar un om biruie păcatul, fiind curat
de orice păcat, fiindcă era Dumnezeu. Şi în
acest mod natura noastră este eliberată de
ocări şi căzând păcatul e încinsă cu cunună
de biruinţă”8.
Omul singur nu putea să-l învingă
pe diavol, dar nici Dumnezeu singur nu
putea. Astfel nu rămâne să realizeze această
lucrare decât „Cuvântul care S-a făcut trup”
(In 1, 14) şi care în acest mod avea totodată
şi dreptul să dea lupta şi să o poată câştiga.
Acum putem înţelege de ce, cum am arătat
mai sus, trupul omenesc, adică natura
umană a lui Hristos, este cel care a devenit
puterea şi arma lui Dumnezeu împotriva
diavolului. Într-adevăr, dacă Dumnezeu n-ar
fi avut trup, cum ar fi putut să pătimească
şi să omoare cu moartea Lui moartea? Dacă
n-ar fi avut sânge, cum ar fi putut să spele
păcatele lumii? Dacă n-ar fi avut posibilitatea
să sufere, cum ar putut să vindece rănile şi să
restituie integritatea firii omeneşti?
Iar dacă o făptură umană nu i-ar
fi dat din propria ei viaţă acest trup, cum
ar fi putut Dumnezeu să-l aibă? El, Care
respectă până şi libertatea puterilor răului?
În tot cursul veacurilor Vechiului Testament
Dumnezeu a cerut şi aşteptat colaborarea
decisivă a oamenilor. Dar nici un profet, nici
un sfânt înainte de Preasfânta Fecioară n-a
putut să i-o ofere, prima şi singura, l-a ajutat,
cum se potrivea, pe Dumnezeu la realizarea
mântuirii lumii. I-a pregătit în chip demn şi
i-a oferit printr-un act liber şi decisiv trupul
curat şi cu totul neprihănit, prin care El
singur atotputernic a triumfat asupra morţii
şi puterilor abisurilor. Astfel, graţie trupului
lui Hristos, natura umană că a fost eliberată
de rău şi de robia morţii. Şi fiecare om care se
8 NICOLAE CABASILA, Viaţa în Hristos I, PG
150, 513AB, traducere franceză S. Broussaleux, 1960, p.37
[trad. rom. T. Bodogae, Despre Viaţa în Hristos, Sibiu,
1946, p. 18-19; trad. rom. diac. Ioan I. Ică jr, în curs de
apariţie].
25
face părtaşul naturii umane îndumnezeite a
lui Hristos, se face părtaş de acum înainte şi
la învierea şi viaţa Lui.
Şi dacă aceasta se întâmplă în fiecare
om, s-a întâmplat într-un mod cu atât mai
excelent în Fecioara Maria, Mama lui Hristos!
Există într-adevăr o comuniune adâncă şi
tainică între trupul Mariei şi trupul Fiului ei.
Trupul Mariei pe care i L-a dat lui Hristos
devine şi este Trupul şi Sângele îndumnezeit
al Domnului. Maria este primul om care s-a
unit cu Hristos într-un mod extraordinar
de adânc şi real, cu adevărat tainic. A
devenit purtător de Dumnezeu, născător
de Dumnezeu, s-a hristificat şi tocmai de
aceea a fost drept ca trupul ei să nu rămână
în stricăciunea morţii, ci Hristos să-l ia după
trei zile la cer drept chezăşie a urcării cu
trupul la ceruri a tuturor oamenilor purtători
de Dumnezeu.
Dar taina Mariei care, cum am
văzut, este cea mai înaltă manifestare a
măreţiei umane, este strâns legată şi de
taina Bisericii. Ştim că Biserica este, ca şi
Hristos, nunta tainică între Dumnezeu şi
creaţia Lui, unirea profundă, necontopită şi
neîmpărţită a firii dumnezeieşti şi omeneşti,
amestecul creatului cu necreatul. Ştim
însă că Dumnezeu singur, fără conlucrarea
omului n-ar fi putut niciodată să realizeze
această unire. În îndelungatele veacuri ale
Vechiului Testament, Duhul Sfânt a pregătit
umanitatea şi a condus-o spre scopul ultim,
unirea lui Dumnezeu şi a omului, sfătuind
poporul Său prin profeţi şi întărindu-l prin
sfinţi. A lucrat însă întotdeauna din afară, nu
El Însuşi personal, ci prin persoane omeneşti
şi în măsura în care persoanele omeneşti îi
ofereau această posibilitate. Pentru prima
dată pe timpul Cezarului Augustus un om
şi-a înfrumuseţat atât de mult firea, şi-a lărgit
atât de mult dispoziţia, că o Persoană din
Sfânta Treime a găsit posibilitatea să vină să
26 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
locuiască în fericitul sân al acelui om, cel al
Mariei, să îmbrace trup omenesc, să se nască
în lume şi să lucreze personal în istorie.
Înainte de aceasta, când firea lui
Dumnezeu şi firea omului erau separate,
omul trăia în robie şi în moarte, iar
Dumnezeu era „lipsit de casă” [aoikos] în
creaţie. Prin întrupare cele două firi s-au unit.
Omul a fost îndumnezeit, iar Dumnezeu Şi-a
luat drept sălaş istoric trupul omului. La
constituirea casei lui Dumnezeu, a Bisericii,
care s-a creat prin nunta tainică -unirea
celor două firi-, Maria a jucat rolul central al
celui care pregăteşte mireasa pentru nuntă.
Ea a pregătit, curăţit, împodobit cum se
cuvine, în persoana ei, firea omenească şi a
prezentat-o astfel frumoasă şi împodobită
Mirelui ceresc. Iar Acesta a iubit-o şi s-a unit
cu ea astfel încât a format cu ea „un singur
trup/o singură carne” (Ef 5, 31).
Deci dacă Şi-a putut asuma Cuvântul
natura umană, a fost pentru că Preasfânta
Fecioară i l-a oferit. Aceasta au înţeles-o
Părinţii când au scris că Maria e cea care a
pregătit lui Dumnezeu „casă” şi „sălaş”.
Înainte de Maria, Dumnezeu era, potrivit lui
Cabasila, un împărat fără cetate. Dar cum să
ne închipuim un împărat fără cetate? Cum
să fie, iarăşi, o cetate fără împăratul ei uns?
În acest punct se descoperă măreţia lucrării
Mariei: ea se prezintă Împăratul ceresc
ca reprezentantă a comunităţii oamenilor
şi devine calea şi puntea şi palatul care îi
permite să vină şi să trăiască în cetate. Graţie
Preasfintei Fecioare Dumnezeu a venit şi
a intrat pe drept şi liber, fără violenţă, în
posesiunea creaţiei Sale şi astfel creaţia a
devenit „cosmos”, „împărăţie”, Biserică.
Înţelegând însă rolul pe care l-a jucat
Maria în realizarea planului lui Dumnezeu
de mântuire a lumii, înţelegem de fapt rolul
pe care l-a jucat omul în taina mântuirii lui.
Dacă fiecare creştin este obligat să conlucreze
liber şi activ ca pentru el să devină real şi
viu faptul mântuirii realizat o dată pentru
totdeauna în Hristos, înţelegem din cele de
mai sus că acest lucru se datorează faptului
că dintru început şi dincolo orice cazuri
concrete omul trebuia să colaboreze liber şi
activ la realizarea mântuirii în Hristos. Sartre
vorbeşte în zilele noastre de o mântuire pe
care Dumnezeu a dat-o omului chipurile
din milă. Şi împreună cu toţi umaniştii atei
refuză să accepte această mântuire. Pentru că
o astfel de mântuire, spune el, nu este demnă
de om, nu este decât o înstrăinare. Dar cele
spuse până acum arată că nimic nu este mai
străin adevăratei învăţături creştine decât o
astfel de concepţie despre mântuire. Pentru
că, dacă e adevărat că mântuirea e dată într-
adevăr omului de către Dumnezeu, la fel de
adevărat e că din partea omului mântuirea
se dobândeşte. Dumnezeu dă totul, dar îi lasă
omului posibilitatea - ba chiar îi cere - să facă
el însuşi toate. Dumnezeu nu este un stăpân
condescendent, ci un prieten care iubeşte.
Dar acest respect al lui Dumnezeu pentru
om, care este adevărata măreţie a omului
şi care, ca toate lucrurile lui Dumnezeu,
nu cunoaşte limite, trebuie să-l vedem mai
îndeaproape. Acesta va fi cel de-al treilea
punct al studiului nostru.
III
Să studiem dogma mariologică
fundamentală care o numeşte pe Maria
„Născătoare de Dumnezeu” [Theotokos]. Se
ştie că ereticii cu Nestorie în frunte o numeau
pe Fecioara „Născătoare de Hristos” sau
„Născătoare de om”, cu alte cuvinte mama
omului zămislit în pântecul ei, în Maria şi
cu care S-a unit apoi Hristos. Ortodocşii însă
au insistat neînduplecaţi şi la modul absolut
pe termenul „Născătoare de Dumnezeu”,
fiindcă au considerat că numai acest termen
îndrăzneţ ar putea exprima în deplinătate
şi autenticitate faptul că în Hristos s-au
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
unit în chip neîmpărţit şi nedespărţit şi
necontopit două naturi desăvârşite, natura
lui Dumnezeu şi natura omului. Căci
dacă Preasfânta Fecioară nu L-a născut cu
adevărat pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu „a
locuit” numai în ea, dacă „s-a folosit” numai
de Preasfânta ca de o simplă scară, ca de un
„canal” prin care a trecut, atunci Cuvântul
n-a asumat în realitate omul întreg, nu
este un om întreg şi nu are, prin urmare,
posibilitatea să-l mântuiască pe om. Pentru
că într-adevăr ceea ce este „neasumat” este
„de nevindecat”. Înţelegem astfel de ce atât
ca termen, cât şi ca persoană, „Născătoarea
de Dumnezeu” a devenit şi rămâne în veci
pentru Biserică, atât în dogmă, cât şi în cult şi
în evlavie, ancora mântuirii noastre, chezăşia
unirii noastre reale cu Dumnezeu, asigurarea
şi păstrarea plinătăţii şi desăvârşirii naturii
umane a Dumnezeului întrupat.
Dar care este semnificaţia
antropologică a termenului „Născătoare de
Dumnezeu”, care, aşa cum am văzut, este
centrală atât pentru hristologie, cât şi pentru
mariologie? Vom da un indiciu foarte concis,
dar decisiv.
Sfânta Scriptură învaţă că Dumnezeu
a creat lumea cu perspectiva unirii cu ea,
adică în perspectiva Bisericii care este trupul
istoric şi creat al Fiului Său veşnic şi necreat.
Cu alte cuvinte, lumea a fost creată în vederea
lui Hristos: „În El au fost create toate, cele din
ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele
nevăzute... toate s-au făcut prin El şi pentru
El”(Col 1, 16). Sfinţii Maxim Mărturisitorul,
Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul, un
lung şir de Părinţi respectabili, văd taina
lui Hristos drept „sfârşitul/scopul” cel mai
înalt al creaţiei. Ei învaţă că Iisus Hristos
este începutul şi împlinirea, inaugurarea şi
integritatea, alfa şi omega tuturor9.
9 A se vedea textele în Theomētōr, p. 150-152 [trad.
rom. cit., p.212].
27
 Omul a fost plămădit în ultima zi
a creaţiei ca o coroană, conştiinţă şi minte
a creaţiei. În persoana Lui s-a recapitulat
lumea întreagă. Potrivit unei frumoase
expresii a sfântului Maxim, omul este un
„microcosmos”, în timp ce sfântul Grigorie
din Nazianz îl vede ca o „lume mică” care
cuprinde în ea „lumea cea mare”.
Pe altă parte însă, omul a fost creat
„după chipul [kath' eikona]” lui Dumnezeu.
Acest adevăr antropologic dogmatic
fundamental înseamnă, după sfântul Pavel,
că "Chipul [Eikōn]” Dumnezeului nevăzut
este Hristos (Col 1, 15), că omul care a fost
creat „după chipul” lui Dumnezeu a fost
creat ca să tindă spre Chipul său, mai exact
cu perspectiva de a se uni într-o zi ipostatic
cu Cuvântul şi astfel prin Chipul natural al
Tatălui să devină şi el chip al lui Dumnezeu
prin har. Cu alte cuvinte, scopul de la
început al omului era să devină theanthrōpos,
dumnezeu-om. Sfântul Vasile cel Mare
învaţă că omul este fiinţa care are porunca să
devină dumnezeu.
Cum anume poate să se realizeze
acest scop? Răspunzând la această întrebare,
Nicolae Cabasila scrie că Dumnezeu a
creat natura umană cu scopul de a găsi în
ea o mamă atunci când va sosi timpul să
Se întrupeze. Căci oare cum ar fi fost cu
putinţă ca omul să poată depăşi prin sine
însuşi distanţa ontologică infinită care îl
separă de Dumnezeu şi să unească creatura
cu Creatorul, dacă Creatorul Însuşi n-ar fi
depăşit distanţa, n-ar fi venit aproape de ea
şi n-ar fi asumat-o printr-o iniţiativă liberă a
Sa? Pe de altă parte însă, cum ar fi fost cu
putinţă ca Dumnezeu să-l asume efectiv pe
omul liber, dacă acesta nu I s-ar fi oferit pe
sine însuşi, dacă nu i-ar fi dat posibilitatea să
se unească cu El în toate, să asume sufletul,
mintea, libertatea, voinţa şi trupul? Întâlnim
aici iarăşi axioma patristică hristologică şi
28 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
antropologică fundamentală: „Căci ceea ce e
neasumat e nevindecat”. Ne apropiem astfel
de profunzimile inspiratei de Dumnezeu
şi realmente inepuizabilei dogme a
„Născătoarei de Dumnezeu”. Am văzut mai sus
că Preasfânta Fecioară n-a fost în relaţie cu
poporul ales al lui Israel o persoană izolată
şi întâmplătoare. Din punctul de vedere din
care cercetăm aici tema trebuie să subliniem
faptul şi mai important că Preasfânta
Fecioară n-a fost în umanitate în general,
un caz extraordinar, o excepţie. Naşterea
extraordinară şi excepţională a Fecioarei n-a
fost totuşi decât realizarea simplă şi naturală
a scopului pentru care a fost creată natura
umană de la început. În persoana Mariei,
cu adevărat şi în mod real „Mamă” a lui
Dumnezeu, cea care se descoperă Mamă a
lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, este
natura umană.
Consecinţele acestui fapt pentru
dialogul între creştini şi atei în zilele
noastre sunt, evident, uriaşe. Nu bănuim
încă posibilităţile nelimitate pe care le
oferă de Dumnezeu inspiratele şi de aceea
inepuizabilele dogme ale Bisericii noastre
pentru abordarea problemelor epocii noastre.
De-a lungul veacurilor s-au găsit mulţi atei
care au susţinut că omul poate să devină prin
sine însuşi dumnezeu. Dar nici unul dintre
ei n-a îndrăznit să spună că omul poate
să-L „nască” pe Dumnezeu, cu alte cuvinte
să-L aducă în realitate şi efectiv în istorie pe
Dumnezeu, aşa cum au propovăduit Părinţii
Bisericii. Nici o eroare nu poate fi într-adevăr
atât de îndrăzneaţă ca adevărul. Şi nici o
condamnare a umanismului ateu nu este atât
de radicală ca această învăţătură ortodoxă
fundamentală care vede natura umană drept
cu adevărat şi în mod real „născătoare de
Dumnezeu”.
Această învăţătură poate de altfel să
arunce o nouă lumină asupra termenului
„Fiul omului” cu care Hristos S-a numit de sale subtitlul caracteristic „Salvatores Dei”
atâtea ori pe Sine Însuşi şi să ne conducă la o susţinând cu emfază că Dumnezeu se găseşte
nouă şi mai largă înţelegere a lui. E necesar ascuns în lucruri şi în evenimentele istorice
ca acest punct să fie cercetat de hermeneutica şi că are nevoie de om ca să se arate, pentru
ortodoxă contemporană... că el singur îl poate revela. Vedem aici erezia
Rămâne să fie studiat şi celălalt umanismului antropocentric. Dar în orice
mare adevăr al „omului nou” asupra căruia erezie există întotdeauna o sămânţă de adevăr
stăruie atât de mult sfântul Pavel. Potrivit şi ştim că teologia ortodoxă are drept sarcină
apostolului Pavel orice om trebuie să moară să discearnă această sămânţă şi să o asume.
şi să se nască din nou. Dar naşterea din nou Adevărat, deşi deformat, la Kazantzakis este
se face „în Hristos”, ceea ce înseamnă că respectul profund al lui Dumnezeu pentru
omul nou are în el pe Hristos şi e viu prin om. Dumnezeu respectă omul atât încât
trupul lui Hristos, că devine şi este el însuşi nu intervine în viaţa şi mersul său, nici în
Hristos... viaţa şi mersul creaţiei care depinde de om,
ca să nu forţeze libertatea lui. Dumnezeu
Să încheiem cu două constatări: a rămas într-adevăr ascuns, până în clipa
1. Analiza pe care am făcut-o până aici în care un om, Maria, a putut şi a vrut să-i
arată limpede de ce-ul Fecioarei. Dacă Maria dea veşmântul care Îl va face efectiv văzut
deţine un loc atât de central în dogma, cultul şi comunicabil, accesibil oamenilor, adică
şi evlavia Bisericii e pentru că a jucat un rol trupul ei. „Plinirea vremii”, adică momentul
central în economia mântuirii. A corectat-o pe care Dumnezeu îl aştepta şi-l pregătea
pe Eva, l-a putut arăta pe om aşa cum l-a de la începutul creaţiei pentru a Se arăta
creat Dumnezeu la început, a putut arăta deplin oamenilor, îngerilor şi întregii creaţii
întreaga Sa frumuseţe şi slavă primordială. văzute şi nevăzute şi pentru ca să asume în
Şi, deşi ea însăşi n-a fost decât un om între persoana Sa dumnezeiască natura umană
ceilalţi, cufundat şi el în starea de stricăciune şi să dea astfel oamenilor posibilitatea să se
pe care a creat-o devierea protopărinţilor, şi-a unească cu El şi să devină dumnezeu-oameni
putut totuşi realiza scopul pentru care a fost - oameni adevăraţi şi desăvârşiţi (Col 1, 28)
creat de la început omul, a putut să devină - , acest moment central şi cel mai înalt în
calea prin care Cuvântul lui Dumnezeu istorie a venit odată cu Fecioara. Orientată cu
Şi-a făcut intrarea personală în lume, ca să totul spre Dumnezeu şi vieţuind neîntrerupt
lucreze în istoria oamenilor ca Dumnezeu- cu El, umila copilă din Nazaret L-a adus în
om şi să-i mântuiască, adică să întregească şi lume pe Hristos şi a revelat, cum am văzut,
îndumnezeiască lumea. în acelaşi timp pe Dumnezeu şi omul.
2. Această analiză arată cu claritate Înţelegem astfel de ce Născătoarea
că ambele acuzaţii ale ateilor împotriva de Dumnezeu a devenit astfel temelia reală
creştinismului se arată a fi nefondate pe pe care se poate clădi un umanism sănătos,
fapte. Dumnezeu nu este deloc pentru adevărat, un umanism teocentric.
creştini „tatăl sadic” al lui Freud. Nu este
nici o înstrăinare pentru om, cum considera Panayotis Nellas, Ortodoxia – divino-
Camus şi Sartre. În realitate, după cum am umanism în acţiune,
văzut, se întâmplă exact contrariul. trad. de Preot Prof. Univ. Dr. Ioan ICĂ Sr,
Nikos Kazantzakis dă „Asceticii” Sibiu

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 29

 5. Din comoara inimii
Părintele Iustin s-a născut în
viaţa cea veşnică, mutându-se la
cereştile lăcaşuri
Duminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40,
ora României, după o suferinţă de mai multe
săptămâni şi după un chin care s-a acutizat
în ultimele ore, Părintele Arhimandrit Justin
Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi
s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici
şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit
şi după care atât de mult a râvnit.
Părintele Justin Pârvu s-a născut în
satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru
Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919.
S-a închinoviat la Mănăstirea Durău - Neamţ
în anul 1936, a participat ca preot militar pe ani de închisoare. Trece prin închisorile de la
frontul de răsărit în al doilea război mondial, Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin
apoi a fost întemniţat pentru legionarism "reeducarea de la Piteşti!". În anul 1960 mai
între anii 1948 - 1964, iar între anii 1966 - 1975 primeşte o condamnare de patru ani, fiind
a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici. 
Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între Din cauza greutăţilor întâmpinate
1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa după eliberare, el ajunge să lucreze ca
din judeţul Neamţ. muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit
De la sfârşitul lunii martie 2013 în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu,
cancerul de stomac pe care îl purta în taină de din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit
câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ. În
care a adus cu sine complicaţiile medicale în toamna anului 1991 a pus piatra de temelie
urma cărora, după o suferinţă mucenicească a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă -
pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat Neamţ, iar în anul 1999 a început construirea
din lumea aceasta la o alta mai bună. Să Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin - Neamţ.
avem parte de rugăciunile sale! În anul 2003 înfiinţează publicaţia
Considerat unul dintre cei mai mari creştină "Glasul Monahilor", care apare lunar.
duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii În ziua de 2 noiembrie 2008, Părintele Iustin
ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit.
am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă
17 ani, este tuns în monahism, la anul 1940 publicaţie creştină, "Atitudini". Întemeietor
şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram
fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele

30 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul
lunii mai, la Cluj Napoca.
În rândurile de mai jos supunem
atenţiei cititorilor un interviu mai vechi
realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul
2009), întru amintirea şi pomenirea sa:
Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie
prea multă bătaie de cap ca să
recunoşti un povăţuitor duhovnicesc –
Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu
de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru
Vodă, judeţul Neamţ…
- Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin,
ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog
încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot
împuţinează; astăzi, când suntem martorii
unei mari secătuiri duhovniceşti, cum
mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc?
Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau
trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit
la cuget şi blând în toată purtarea...
- Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie
prea multă bătaie de cap ca să recunoşti
un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută
cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la
momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte
cui trebuie să i se încredinţeze, căci
Dumnezeu este Cel Care pune în inimă
dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi
urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă
numai ca să-l văd pe Părintele Paisie
Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel
încât, după eliberare, am mers direct la
chilia Părintelui Paisie, aşteptând două
zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De
aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai
despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui
Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la
Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit
atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani
de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi
groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi
duhovnic este foarte puternică şi în numele
ei se pot face multe minuni. Însă nu este
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să
fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.
- Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi
învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?
- Smerenia şi dragostea lui faţă de
aproapele. Era de o căldură şi tandreţe
sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie
era neîncetat neobosit cu oamenii, încât
uita de el însuşi.
- Este bine în zilele noastre să mai căutăm
povăţuitori duhovniceşti sau nu?
- Este mai bine să dobândeşti tu
puţină pricepere duhovnicească, căci vin
vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi
îndrumător, dar nici măcar un cuvânt
din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii
Părinţi până acum recomandau povăţuirea
după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor
Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi
acestea.
- Dar până la vremurile acelea?
- Până atunci să le învăţaţi pe de
rost. În închisori aveam pururea în minte
Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste,
care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata
rugăciune nu se face la mănăstire, chiar
dacă dispune de toate condiţiile exterioare
prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi,
în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile
acestui relief al munţilor Carpaţi, numai
între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai
între ei şi nu vedeai raza soarelui prin
crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă
te urcai cumva să vezi o rază de soare,
gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o
pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu
scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa
aceea era adevărata stare călugărească.
La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să
trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de
Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de
la aceste laude pe care le face Biserica, să
nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le
trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le
31
transformi în duh, să dematerializezi acest
cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim,
silindu-ne să terminăm cât mai repede
slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta
Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice
grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa
trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea
regulilor şi rânduielilor, fără această
trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul
rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i
reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să
devină transparent.
- Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus
Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?
- N-am spus rugăciunea aceasta,
pentru că la puşcăria Aiudului, abia
după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti
deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu
Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat
rugăciunea inimii. Cea mai mare parte
însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală.
Pentru că nu erau numai deţinuţi politici
de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia
legionari erau şi de alte culori politice,
care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi
nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii,
ei nu cunoşteau nici rugăciunea Tatăl
nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am
stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul
Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul
comunicaţiilor - au fost nevoiţi să înveţe
Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat,
la 50-60 de ani.
- Ce ne puteţi spune despre vremurile
grele prin care vom trece şi noi?
- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin
ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-
aţi început. Spre deosebire de alte vremuri,
va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se
atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană
psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici
în crăpăturile pământului. Nu este uşor,
sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe
vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei,
32 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat,
nici finanţa nu intra, nici un control care să-i
tulbure pe călugări. Erau de sine stătători
şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau
să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa
lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu
cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine,
să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul.
Diavolul – faci cruce - se mai depărtează,
măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te
asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba
vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate,
cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu
cipuri, cu radiaţiile, holocaustul - toate se
răsfrâng asupra ta. De aceea credincioşii
aceştia, de pildă, care vin din toată lumea
înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că
toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în
cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul.
Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea
acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să
le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi
de puţin alţii de cum au intrat. Monahul
trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate
aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni
nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte
pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la
mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la
proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot,
înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa
metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele
la biserică. Paraclisierul deja era venit.
Care este rânduiala paraclisierului? Intră în
biserică, se închină, ia blagoslovenie de la
strana arhierească, se duce şi se închină pe la
icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul
Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei
metanii la intrare, trei metanii la proscomidie
şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă
lumânările, cele două lumânări de pe sfânta
masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se
urca părintele de canon săracul, sufla din
greu, dar el voia să aprindă candelele în
fiecare miez de noapte, să fie primul acolo
când venea preotul slujitor. După aceea
venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă
şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu
dormea, era treaz, la apel, era în pravilă.
Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în
spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a
doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada
măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai
merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-
alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i.
Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă,
toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la...
bec.
Terminam de pomenit înainte ca să
vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape
de pomelnice numai într-o zi. De asemenea,
ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea
boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice,
organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea
construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă
acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii,
sistemele acestea extraordinar de ascuţite
care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul.
Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi
partea sufletească. Iar când a intrat pe firul
acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este
o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi
ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun,
trebuie să te înscrii în loja masonică, să te
lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt
încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la
adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea
aduc la zero, viaţa duhovnicească
- Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvierea
duhovnicească a monahismului, astăzi?
- Cu telefon mobil şi cu maşini
luxoase... Aceasta se va petrece odată cu
reînvierea creştinismului. Monahismul este
un mădular al creştinismului, care slăbeşte
o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care
monahii s-au făcut precum mirenii, iar
mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea
este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai
îndrepta.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
- Nici măcar după o nouă jertfă a
creştinismului contemporan?
- Dacă mai are sens. Totuşi, după
mine, închisorile au fost temeliile de
regenerare a creştinătăţii noastre. Adică
ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa
de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe
priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti
în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta
oriunde eşti. Aşa, mâncare - de trei ori pe zi,
ascultare - dacă poţi lasă-l pe fratele - şi aşa
mai departe...
- Care este motivul pentru care nu se mai
poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele
noastre?
- Pentru că a slăbit dragostea între
fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om.
Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?
- Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi
unitatea dintre noi, oamenii?
- Este nevoie de multă rugăciune,
căci rugăciunea întreţine buna noastră
înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult
de cele materiale decât de cele duhovniceşti.
Înainte, forţele răului erau legate cu
rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor
avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit
Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea
este nepregătită... Forţa diavolului stă în
patimile şi relele noastre.
- În altă ordine de idei, Preacuvioase
Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult
monahismul actual?
- Monahii de acum au o mare deficienţă
în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu
se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul
adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere
blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el
ajunge până la Constanţa, pentru că ... tot
era în drum. S-a banalizat şi relativizat
mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu
mai au puterea să asculte de mai marii lor ca
odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic
şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate
33
Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu
îi înţeleg; călugării din România sunt aşa
dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune
unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt
românii. Poporul român este împrăştiat din Dărnicia
fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul
de altădată; acum se căsătoresc negru cu
alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu Contemplând Universul, văd
africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la
un moment dat, structura psihologică, se peste tot extraordinara mărinimie a lui
schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă Dumnezeu în binefacerile Sale naturale:
naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii
pe care le avem în familiile noastre. Însă nu faţa pământului este ca o masă somtuoasă,
cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le
mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las garnisită din belşug cu mâncăruri diferite,
ca pe ei. pregătite cu cea mai mare atenţie şi de cea
- Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa
şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? mai generoasă Gazdă.
Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că, de
vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor Adâncurile mărilor, dăruiesc, de
fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie asemenea, omului hrana sa. Şi ce să zic
Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi
şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre". de animale, patrupede şi păsări? Câtă
- Cugetând la moarte. Monahul şi
creştinul nu are această însuşită datorie să generozitate pentru a asigura omului
fie gata de plecare? O are! Nu te interesează
hrană şi îmbrăcăminte.
dacă trăieşti şi cum trăieşti... Din ce în ce
oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe Darurile Domnului sunt
intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt
multe de zis, dar iată că s-a făcut ora nemărginite. Vezi tot ce rodeşte pământul
unsprezece şi acuşi bate de utrenie...
vara şi toamna! Tot creştinul, dar mai
- Vă mulţumesc mult, Preacuvioase
Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!... ales preotul, trebuie să imite dărnicia
- Domnul!...
lui Dumnezeu. Masa lui să fie pregătită
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. pentru toţi, ca masa Domnului. Zgârcitul
Amin! este duşmanul lui Dumnezeu.
Cu aleasă preţuire şi deosebită
recunoştinţă, Sfântul Ioan de Kronstadt

Dr. Stelian GOMBOŞ,

Secretariatul de Stat pentru Culte,
Bucureşti

34 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 6. Popasuri duhovniceşti
O capodoperă a artei murale
româneşti şi europene. Cronica
pictată a isihasmului
Pictura realizată de Grigore Popescu-
Muscel în pridvorul (exonartexul catedralei)
Izvorul Tămăduirii de la sfânta mănăstire
Lainici este ordonată în patru mari registre.
Ea ni se înfăţişează ca o întregire firească a
picturii din interiorul catedralei. Deasupra
acestor registre, sus pe boltă este icoana
cu Mântuitorul Iisus pe tron în slavă.
Straiul Său (hiton) pictat cu roşu intens
(culoarea purpurei imperiale bizantine) este
acoperit de o hlamidă aurie. Mântuitorul
binecuvintează cu dreapta, într-un gest plin
de măreţie şi bunătate.
Câteva dintre caracteristicile
creaţiei lui Grigore Popescu-Muscel pot fi
admirate aici: desenul fin şi precis, chipul
sfânt al Mântuitorului, zugrăvit în strictă
conformitate cu marea tradiţie a artei sacre
ortodoxe, respectiv cu erminiile picturii
bizantine, dar şi cu stilul său portretistic
inconfundabil, uşor de sesizat în sutele de
icoane pe care le-a realizat în zeci de biserici,
varietatea nuanţelor de roşu, amintind în
mod simbolic de energia divină necreată
care îşi are sursa în Persoana divino-umană a
Fiului lui Dumnezeu. Icoana Mântuitorului
pe tron în slavă este înscrisă într-un romb
aşezat peste un dreptunghi care are la colţuri
tetramorful, respectiv simbolurile celor patru
sfinţi evanghelişti: îngerul (pentru Matei),
leul (pentru Marcu), viţelul (pentru Luca),
vulturul (pentru Ioan). Simbolurile sunt
înscrise în masa unui roşu intens. Cele patru
evanghelii de la simbolurile evangheliştilor,
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
aurii, desprinse din masa roşului intens, se
află în acord cu strălucirea veşmântului sfânt
al Mântuitorului. Este un acord simbolic.
Lumina sfântă a evangheliilor vine de la
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Rezultă o stea cu opt colţuri. Ea
aminteşte de Eshaton, ziua a opta, respectiv
de a Doua Venire a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Nuanţele coloristice din icoana
cu Iisus în slavă, mai ales roşul vibrat în
contrast cu cerul albastru înstelat, ne trimit
cu gândul şi sufletul la teologia luminii a
sfântului Grigorie Palama, care a scris că
plenitudinea divină se lasă descoperită
prin iubire. Este o energie unică şi totuşi
multiformă în manifestările ei, care îl
copleşeşte, îl implică şi îl înalţă sufleteşte pe
credincios. Sub icoana măreaţă de pe bolta
pridvorului se află inscripţia Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul!
Aceasta este cea mai cunoscută
rugăciune isihastă, expresia naturală a
lui homo adorans, semnul întâlnirii dintre
om şi Dumnezeu. Faptul că în istoria
quasibimilenară a monahismului românesc
35
rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus,
cum i s-a mai spus, este o practică vie, intensă,
firească, ne este reamintit de inscripţia de la
pictura cu Hristos pe tron în slavă.
Sub picioarele Mântuitorului Hristos
se află icoana Tronul Judecăţii. Ca imagine
dominantă, centrată pe axul longitudinal
al bisericii spre răsărit, ea ne aminteşte de
confruntarea fiecărui om cu Dumnezeu
la finele istoriei, când întreaga lume va
fi adusă la autoritatea divină supremă.
Pe Tronul Judecăţii, în prezenţa Duhului
Sfânt reprezentat simbolic, sunt pictate
Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie aşezate
pe o ţesătură roşie, amintind de straiul
Mântuitorului tras la sorţi, iar jos, în dreapta,
un vas cu patru piroane de fier. Ele amintesc
de piroanele care au străbătut mâinile şi
picioarele Mântuitorului la Răstignire.
Icoana Tronul Judecăţii ne spune astfel că
între jertfă şi răscumpărare există o relaţie
strânsă, inexplicabilă, la care noi, cei ce o
contemplăm suntem chemaţi să cugetăm.
Întrucât pictura pridvorului are ca
temă principală trăirea isihastă şi nevoinţele
monahilor de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin
intermediul manifestărilor Sale, respectiv
prin energiile necreate, pe pandantivii de la
bolta pridvorului, pictorul Grigore Popescu-
Muscel a zugrăvit, sub chipul Mântuitorului
Iisus pe tron în slavă, icoanele a patru sfinţi,
cunoscuţi prin sublimele lor scrieri teologice
dedicate marilor tradiţii ascetico-monastice.
Aceştia sunt: sfântul cuvios Grigorie
Sinaitul († 1346), sfântul ierarh Grigorie
Palama († 1359), sfântul Filotei Kokkinos
(†1377) şi sfântul Eftimie de Târnovo († 1395).
Chipurile aureolate ale celor patru
mari teologi ne reamintesc faptul că icoanele
nu aparţin numai artei, ci şi cultului Bisericii
împreună cu Sfânta Scriptură şi Sfintele
Taine. Sunt icoane în care vocaţia portretistică
a pictorului Grigore Popescu-Muscel se
36 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
manifestă cu mare vigoare. Ele ne sugerează
extazul ca stare de adorare a puterii divine
revărsate în lume. Trăsăturile particulare ale
fiecărui portret, gesturile simbolice, marcate
de pana cu care marii dascăli ai trăirilor
isihaste şi-au scris nemuritoarele opere
teologice, privirile lor pline de înţelepciune
şi de bunătate, veşmintele liturgice care îi
acoperă au – toate - acelaşi desen fin, apt să
sugereze, în mod paradoxal, pe de o parte
– mişcarea, pe de alta – hieratismul, măreţia
şi dimensiunea transfiguratoare a sfintelor
icoane.
Mişcarea expresivă a mâinilor conferă
portretelor sale o capacitate de convingere
aparte şi o puternică relevanţă estetică.
Mâinile sugerează atitudini, idei, convingeri.
Cele patru icoane ale marilor teologi isihaşti
sunt plasate în colţurile pătratului care
înconjoară chipul lui Hristos pe tron în
slavă. Culoarea verde de sub Tronul Judecăţii
face trimitere la Rai, ca noţiune teologică
ce exprimă comuniunea lui Dumnezeu cu
omul şi participarea credinciosului la starea
Lui veşnică. Tot la Rai face trimitere fondul
alb, uşor nuanţat al picturii.
Grigore Popescu-Muscel a pus aici
diverse nuanţe de verde, repartizate în trepte
(scări) sugerând astfel urcuşul duhovnicesc
al credinciosului spre Dumnezeu. Simboluri
ale Raiului sunt şi cei doi pomi evidenţiaţi
în frescă de un desen fin, caligrafic, deosebit
de expresiv. Dincolo de acest pătrat, în faţa
imaginii simbolice a Tronului Judecăţii, pe
arcele care conturează pandantivii (trompele)
exonartexului, Grigore Popescu-Muscel a
pictat nouă medalioane. Ele îi reprezintă pe
alţi mari sfinţi teologi care au scris despre
trăirea isihastă ca stare de linişte sufletească,
tăcere şi concentrare interioară, specifică
tradiţiei ascetice monastice ortodoxe.
Isihia (hesychia), ca mişcare de
renaştere spirituală şi teologică apărută şi
dezvoltată în Bizanţ în secolele XII şi XIV Singurătate († 1300) şi Sfântul Ierarh Teolipt
prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, respectiv al Filadelfiei († 1325).
ca metodă de a aduce în suflete o stare de
concentrare şi pace lăuntrică, de puternică Pe arcul din vest sunt medalioanele
deschidere a fiinţei umane spre Dumnezeu, cu icoanele Sfântului Calist I, Patriarhul
a marcat puternic şi definitiv evoluţia Constantinopolului († 1363), Sfântul Calist al
Ortodoxiei, în general, şi a vieţii monastice II-lea, Patriarhul Constantinopolului (†1398)
româneşti în special. şi Sfântul Ignatie Xanthopol († 1400).
Monahul isihast este numit în limba
română sihastru. Sute de vetre româneşti Pe arcul lateral de nord sunt alte trei
de sihăstrie au influenţat nu numai traiul medalioane cu icoanele Sfântului Teodosie
în mănăstiri, ci şi viaţa spirituală a întregii de Târnovo († 1356), Sfântul Teofan al Niceei
societăţi româneşti. Istoria Bisericii Ortodoxe († 1384) şi Sfântul Nicolae Cabasila († 1391).
Române este definitiv marcată de viaţa, Toţi aceştia apar în frescă în cuprinsul
faptele, rugăciunile şi minunile unor monahi unui decor floral sugerând bucuria spirituală
isihaşti precum Sfântul Nicodim de la şi rodul rugăciunii şi al înţelepciunii la
Tismana, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, care ei au ajuns. E necesar să subliniem în
Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul mod deosebit faptul că scrierea teologică
Daniil Sihastrul, Sfântul Cuvios Ioanichie fundamentală pe care Sfântul Nicolae
cel Nou de la Muscel, Sfântul Cuvios Vasile Cabasila (1320- 1391), mare demnitar imperi­
de la Poiana Mărului, Sfântul Cuvios Paisie al în Bizanţ şi una dintre cele mai importante
de la Neamţ, Sfântul Cuvios Gheorghe de personalităţi intelectuale ale epocii sale, a
la Cernica (Gheorghe Ardeleanul), Sfântul intitulat-o Despre viaţa în Hristos a influenţat
Ierarh Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh profund şi în variate moduri nu numai trăirile
Grigorie Dascălul, Sfântul Cuvios Antonie monahilor isihaşti ci şi viaţa creştinilor
de la Iezerul Vâlcii, Sfântul Ierarh Calinic ortodocşi, în general. Epoca împăraţilor
de la Cernica, Sfântul Cuvios Irodion de la bizantini din dinastia Paleologilor şi-a
Lainici şi mulţi alţii. revărsat puternic ecourile spirituale în întreg
spaţiul românesc. Ctitorii monumentale,
Marii teologi isihaşti au influenţat prin cum sunt sfintele mănăstiri Tismana şi
nemuritoarele lor scrieri cele mai profunde Cozia, monahi ce s-au învrednicit de darul
şi mai cuprinzătoare trăiri sufleteşti ale dumnezeiesc al sfinţeniei, numeroase valori
unor monahi îmbunătăţiţi din întreg spaţiul morale, intelectuale, artistice şi spirituale,
românesc. De aceea în pridvorul catedralei care au zidit viaţa socială a românilor, au stat
Izvorul Tămăduirii a mănăstirii Lainici, pe sub semnul binefăcător al dorinţei oamenilor
arcele care conturează pandantivii, la acelaşi de a trăi viaţa în Hristos.
nivel cu Tronul Judecăţii, Grigore Popescu- Icoana Sfântului Nicolae Cabasila
Muscel a pictat o succesiune de medalioane pictată în pridvorul catedralei de la Lainici are,
de mare forţă artistică. Ele cuprind icoanele în acest sens, o semnificaţie duhovnicească
unor sfinţi bine-cunoscuţi în istoria Bisericii şi artistică de o deosebită importanţă.
ca mari teologi şi trăitori ai isihiei. Ei sunt Învăţături de mare concentrare ideatică şi
pe arcul lateral de sud: Sfântul Simion forţă teologică marchează icoanele sfinţilor
Noul Teolog († 1022), Sfântul Nichifor din isihaşti pictaţi pe pandantivii şi pe arcele

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 37

trompelor care susţin bolta exonartexului.
E cazul să subliniem faptul că
pandantivul, ca element constructiv cu aspect
de triunghi sferic, care susţine totdeauna
într-un sistem de patru elemente realizarea
artistică a unei bolţi (cupole), este un element
artistic de o excepţională forţă expresivă.
Pandantivii îi asigură trecerea de la planul
pătrat al arcurilor arhitectonice, pe care
se sprijină, la cel circular al bolţii (cupolei)
susţinute de ei. Pandantivul apare ca un
triunghi sferic cu vârful în jos. Picturile şi
înscripţiile aplicate pe pandantivi, respectiv
pe fragmentele de arce care formează cele
patru trompe ale bolţii, au întodeauna
caracter solemn, maiestuos şi hieratic. Ele
domină de la mare înălţime privirile noastre.
de intens aspiră sufletul credinciosului
La Sfântul Grigorie Palama, pe
spre Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul
papirusul său, se află înscripţia Doamne,
şi Judecătorul nostru, Care ne-a dăruit
luminează-mi întunericul (II Regi 22, 29).
paradoxul libertăţii. De aceea s-a spus că
Aceasta ne sugerează caracterul relativ,
este de dorit ca fiecare dintre noi să devenim,
imperfect şi nesigur al cunoaşterii omeneşti,
prin faptele, gândurile, cuvintele, gesturile,
dar şi setea nestinsă de Absolut a fiecărui
speranţele şi acţiunile în care ne angajăm,
creştin.
o rugăciune neîncetată. Sfântul Filotei
În mâna stânga a Sfântului cuvios
Kokkinos ţine în mâna stângă un papirus
Grigorie Sinaitul, pe papirusul său, găsim
desfăşurat, pe care este scris Eu dorm, dar
îndemnul Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni
inima mea veghează (Cântarea Cântărilor 5, 2).
5, 17). Este un text puternic, direct, limpede.
Cuvintele Sfântului Filotei Kokkinos
El ne aminteşte de faptul că rugăciunea ne
exprimă credinţa afirmată în numeroase
înalţă spre Dumnezeu. Ea este un act fiinţal
texte din Vechiul şi Noul Testament conform
pentru fiecare creştin.
căreia inima indică omul interior, evlavios,
Puţine acte religioase sunt atât de pure,
sensibil, sentimental, demn, respectiv
de înălţătoare şi de umane ca rugăciunea.
caracterul, personalitatea, voinţa, intelectul,
Puţine acte religioase exprimă atât de bine
emoţiile, trăirile şi intenţiile persoanei. În
condiţia omului de luptător cu păcatul,
predica de pe munte, Mântuitorul Iisus
cu dificultăţile care îl încearcă de-a lungul
Hristos le spune credincioşilor veniţi să-L
întregii sale vieţi, cu tentaţiile violente sau
asculte: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor
perfide care îl asaltează în lumea alterată,
vedea pe Dumnezeu! (Matei 5, 8).
mereu tensionată şi contradictorie în care
Dumnezeu preamărit în Sfânta
trăim.
Treime, înomenit în Persoana divino-umană
Rugăciunea sintetizează, exprimă
a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
şi potenţează drama existenţei umane.
Hristos, devine îndreptarul şi ţelul omului
Rugăciunea ne dovedeşte mereu cât
credincios prin harul învierii şi prin jertfa

38 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

Sa unică şi răscumpărătoare pe cruce,
pentru că Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat
în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt, Care ni
s-a dat (Romani 5,5). Sfântul apostol Petru îi
îndeamnă pe creştini: Ci sfinţiţi-L pe Domnul,
pe Hristos, în inimile voastre! (Petru 3, 15).
Sfântul Macarie Egipteanul era
convins că nu raţiunea este sediul vieţii
noastre intelectuale, sentimentale şi practice,
ci inima. De aceea iubirea, bunătatea şi
deschiderea sufletului spre măreţia şi
frumuseţea firii neafectate de păcatele
oamenilor, respectul total şi jertfelnic faţă de
fiecare om, aşa cum este el, iar nu cum ar putea
fi, trăirea sentimentală, sensibilă, delicateţea
în raporturile interumane, susţinute de
discernământ şi de dreapta judecată, sunt
valori sublime, de care adevăratul creştin
este dator să ţină cont.
La Sfântul Eftimie de Târnovo, plasat
pe pandantivul nord-vestic al pridvorului,
pe papirusul său a fost pusă inscripţia Cine
ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?
(Romani 8, 35). Ea exprimă devotamentul
său, mergând până la sacrificiu, faţă de
Iisus Hristos Mântuitorul şi Biserica Sa.
Inscripţia centrală Unele veacuri sunt pentru
coborârea lui Dumnezeu la oameni (pe
peretele din stânga intrării în pridvor) iar
alte veacuri sunt pentru urcarea oamenilor
la Dumnezeu (pe peretele din dreapta) este
extrasă din opera de teolog a Sfântului
Maxim Mărturisitorul. Ea ne aminteşte de
împărţirea istoriei universale în două: înainte
şi după Iisus Hristos. Cele două mari etape
din istoria mântuirii neamului omenesc ne
arată, de asemenea, faptul că înomenirea
lui Dumnezeu în Persoana divino-umană
a Mântuitorului nostru Iisus Hristos duce
revelaţia supranaturală la împlinire şi
desăvârşire.
Învăţătura din această înscripţie poate
fi găsită şi în opera episcopului Laurentius
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Mellifluus de Novae (? – 417) de la Dunărea de
Jos, una dintre personalităţile reprezentative
ale literaturii noastre în epoca daco-romană,
respectiv în lucrarea De poenitentia (Despre
penitenţă) subinititulată De duobus temporibus
(Despre cele două timpuri). În prima parte a
acestei lucrări este evocată istoria lumii de
la Adam până la Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. În partea a doua se vorbeşte despre
înnoirea spirituală a lumii prin înomenirea
lui Dumnezeu în persoana divino-umană
a Mântuitorului Iisus Hristos şi prin baia
sfântului botez de care au parte creştinii.
Asupra semnificaţiilor profunde
ale cuvintelor şi învăţăturii din această
înscripţie ne atrag atenţia atât Părintele
Dumitru Stăniloae în Filocalia (Vol. III, Sibiu,
1948, pp. 70-71), unde se află răspunsul pe
care sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662),
cel mai important scriitor mistic al epocii
sale, l-a dat la întrebarea 22 a presbiterului
şi egumenului Talasie Libianul (comentarii
la I Corinteni 10, 17), cât şi istoricul Virgil
Cândea în eruditul său studiu Filocalia în
literatura română veche (2001).
Este necesar să subliniem în mod
deosebit faptul că, prin vasta sa operă de
teolog ortodox, filolog, istoric al culturii
în epoca feudală şi istoric bisericesc, Virgil
Cândea a marcat puternic evoluţia ştiinţei
româneşti în secolul XX. Toate studiile sale,
care cuprind între multe altele, importante
cercetări dedicate Filocaliei, sunt contribuţii
de o mare valoare ştiinţifică la cunoaşterea
trecutului nostru. Toate au un puternic
caracter revelator.
Este evident faptul că fiecare dintre
cuvintele de învăţătură care însoţesc icoanele
sfinţilor isihaşti din pronaosul catedralei
de la Lainici are o abundentă încărcătură
teologică, morală, filosofică şi didascalică.
Fiecare în parte şi toate laolaltă îl îndeamnă
pe cel ce urmăreşte şi analizează aceste
39
compoziţii la o reflecţie şi la o înţelegere
nouă, mai profundă, mai cuprinzătoare a
propriei situări în raport cu ceilalţi oameni
şi cu lumea în care trăim. Sub bolta de ceruri
şi stele a pridvorului, pictura realizată de
Grigore Popescu-Muscel se desfăşoară în
continuare pe alte trei registre principale.
Aceste registre cuprind scene din viaţa
unor sfinţi care prin rugăciunile şi faptele
lor au marcat în variate moduri istoria
monahismului românesc, a isihasmului, în
general.
În partea de sud-est a pridvorului,
sub cerul cu stele, putem urmări astfel o
desfăşurare iconografică dedicată Sfântului
Nicodim de la Tismana, reorganizator şi
îndrumător al monahismului românesc
în secolul al XIV-lea. Prima compoziţie îl
înfăţişează pe Sfântul Nicodim plecând
la Muntele Athos. Este adolescent încă.
Este un aspect deosebit de semnificativ
Nimbul sfinţeniei străluceşte însă pe capul
al rolului românilor în istoria europeană
său. A doua compoziţie ni-l arată pe Sfântul
şi universală. O importantă reprezentare
Nicodim în momentul în care este hirotonit
în ciclul Sfântului Nicodim înfăţişează
preot la Athos. Este perioada când a vieţuit
miracolul în care Maica Domului i se arată
la mănăstirea Hilandar. În 1459, după
Sfântului. Maica Domnului ţine în mâini
desfiinţarea statului sârb, care se îngrijise
chivotul unei mănăstiri. Icoana ne spune
de aşezământul de la Hilandar, mănăstirea
astfel că Sfântul Nicodim a fost chemat să
a trecut sub protecţia domnitorilor din Ţara
se dedice ctitoririi unor sfinte aşezăminte
Românească.
monahale. Ni se spune, de asemenea, că
eforturile cuviosului Nicodim de a ridica
Datorită faptului că în epoca feudală,
mănăstirile din ţinuturile româneşti – Vodiţa,
în eroicele lor confruntări politice şi militare
Tismana, Gura Motrului, Vişina, Lainici,
cu politica expansionistă şi anexionistă a
Prislop – sunt urmarea unei sfinte porunci.
unor imperii vecine, românii şi-au păstrat
În icoana în care sunt înfăţişate
statalitatea, ei au devenit pentru mai
chipurile Maicii Domnului şi ale Sfântului
multe secole protectori activi ai creştinilor
Nicodim de la Tismana sesizăm o
ortodocşi de la sud de Dunăre. Mii de
caracteristică importantă a artei de inspiraţie
danii bogate ale domnitorilor, boierilor,
creştină ortodoxă. Imaginea sacră porneşte
marilor dregători, comandanţilor de oşti,
de la un prototip, respectiv de la o persoană
neguţătorilor, târgoveţilor şi breslaşilor
reală şi de la chipul ei unic, irepetabil, pe
români în ţinuturile de la sud de Dunăre, în
care îl înfăţişează în datele sale caracteristice,
Orientul Apropiat şi în nordul Africii sunt,
imuabile.
în acest sens, o nepieritoare dovadă.
Maica Domnului apare în pictura

40 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

bisericească de tradiţie ortodoxă într-o suită
de imagini arhetipale care sunt reluate în
practica zugravilor cu unele mici interpretări
personale privitoare la culori, gestică,
poziţie, peisaj, cadru, vestimentaţie. Gestul
Sfintei Fecioare care îi dăruieşte Sfântului
Nicodim chivotul unei mănăstiri este sugerat
de mâinile întinse, acoperite cu faldurile
larg desfăşurate ale veşmântului (hiton), de
modul cum cad pliurile şi de contrastul dintre
culori, marcate de roşu şi negru, dominate
de forţa expresivă a nimburilor pictate cu
auriu. Următoarea compoziţie îl înfăţişează
pe Cuviosul Antonie cel Mare care se arată
Sfântului Nicodim în Serbia cu îndemnul de
a zidi mănăstiri în Ţara Românească.
Cuviosul Antonie cel Mare (251 - 356),
pe care Sfântul Atanasie cel Mare (295- 373)
îl numeşte „fondator al monahismului”, este
un înalt model de viaţă călugărească. Traiul
său ascetic în deşertul Egiptului, erudiţia
teologică, filosofică şi istorică, modul cum a
luptat pentru Ortodoxie contra ereziei ariene,
retragerea sa în singurătatea sihăstrească,
faptul că a fondat o comunitate de eremiţi,
opera pe care a lăsat-o (cuprinzând omilii,
îndemnuri către monahi şi scrisori), cinstirea
sa (este prăznuit la 17 ianuarie) fac din
personalitatea, faptele şi minunile Sfântului
Antonie cel Mare un model sublim al vieţii
călugăreşti. El a fost şi pentru Sfântul
Nicodim de la Tismana, un reper şi un model
înalt, demn de urmat. De aceea icoana sa în
registrul pe care Grigore Popescu-Muscel
l-a pictat imediat sub cerul cu stele are o
importantă funcţie catehetică şi, mai ales,
cultică.
Urmează o icoană care ne aminteşte
de una dintre minunile sfântului Nicodim
de la Tismana, respectiv cea în care el trece
Dunărea pe rasa lui de călugăr, de parcă
ar fi fost o punte. Lângă aceasta, Sfântul
Nicodim este pictat într-o icoană în care
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
primeşte hrisov de danie de la Vlaicu Vodă,
domnul Ţării Româneşti, pentru a construi
mănăstirea Vodiţa.
Sfântul Nicodim este înfăţişat în
picioare, înveşmântat cu rasa lui neagră de
monah. Domnitorul Ţării Româneşti este
încoronat şi înveşmântat cu strai roşu de
purpură, culoarea monarhilor de tradiţie
bizantină. Vlaicu Vodă are părul lung auriu-
roşcat. Hrisovul de danie şi pana cu care
scrie sunt clar desenate. Ductul pictorului
are o fineţe caligrafică. Ţinuta domnitorului,
gestul, veşmintele somptuoase ilustrează
concepţia bizantină şi ortodoxă despre
monarh. El domneşte din mila lui Dumnezeu,
practicând virtuţile monarhice: dragostea
faţă de Biserica lui Hristos, dreptatea, evlavia,
bravura, maiestatea, onoarea, demnitatea,
justiţia, devotamentul total faţă de supuşii
pe care îi are în grijă în calitate de părinte şi
protector al patriei.
Desenul de mare fineţe, fundament
al tuturor formelor de pictură şi de grafică,
cu linii clare, apte să ofere privirilor noastre
contururi precise şi reprezentări spaţiale
de mare forţă expresivă, evidenţiind astfel
culorile, volumele şi dinamica gesturilor
prin care personajele se impun în actele
trăirii, apar astfel în actul receptării cultice
şi estetice ca una dintre cele mai importante
caracteristici ale acestei icoane. Este un desen
care esenţializează realitatea persoanelor
pictate într-o compunere vizuală de esenţă
teologică, istorică, artistică şi catehetică.
Ca fixare şi transcriere emoţională a unui
moment de mare importanţă din istoria
naţională a românilor şi a Bisericii Ortodoxe
de pretutindeni, icoana aceasta are o
abundentă încărcătură simbolică şi artistică.
Urmează scena în care sfântul Nicodim
de la Tismana „mijloceşte” (răspunde de o
importantă misiune diplomatică) pentru
Biserică Sârbă, la Constantinopol, în 1375.
41
Este o icoană cu o majoră semnificaţie cum cuptorul chaldeilor, plin cu flăcări de
panortodoxă, pentru că vorbeşte despre foc, a răcorit pe cei trei tineri: Anania, Azaria
relaţiile strânse dintre bisericile românilor, şi Misail, aprinşi de tăria dreptei credinţe
sârbilor şi grecilor. mai mult decât de văpaia focului, tot aşa
sfântul Nicodim şi ucenicul său, întinzându-
În continuarea acestei imagini se află şi mâinile spre Dumnezeu, s-au răcorit,
icoana în care Sfântul Nicodim primeşte neatinşi de foc, strigând cu inima curată:
darul tămăduirii de boli şi de neputinţele de „Binecuvântat eşti în lăcaşul slavei Tale,
care suferă unii oameni. Urmează scenele Doamne!”.
care înfăţişează câteva dintre minunile sale.
Învăţătura de credinţă ortodoxă ne atrage O icoană aparte, tot pe peretele de sud
atenţia asupra faptului că minunile sunt vest al bolţii semicilindrice a pridvorului, îl
făcute de Dumnezeu Însuşi prin aleşii săi. înfăţişează pe sfântul Nicodim de la Tismana
Oamenii nu sunt capabili să facă minuni. scriind la Tetraevangheliarul său, operă de
Dar Dumnezeu lucrează prin sfinţi, pentru a scriptor care l-a impus definitiv în istoria
vădi minunile Sale. literaturii şi culturii române. Manuscrisul
Registrul compoziţional de pe bolta Tetraevangheliarului copiat în anii 1404-
semicilindrică de la sud-vest a pridvorului 1405 a servit cultului şi culturii noastre
continuă cu scene care au acelaşi caracter într-o epocă de afirmare tot mai puternică
narativ, esenţializat şi simbolic. Ele ne a Bisericii în istoria neamului românesc. La
înfăţişează minunea săvârşită de Sfântul vest, deasupra capitelului coloanei de piatră,
Nicodim de la Tismana în faţa regelui o inscripţie pictată în frescă ne atrage atenţia.
Sigismund al Ungariei, când a prefăcut „Întru slava lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor
bucatele de pe masă în păstrăvi, după a fost înfrumuseţată ca pictură această sfântă
dorinţa oaspetelui său. Este înfăţişată şi biserică de Grigore Popescu din Câmpulung-
minunea când sfântul Nicodim cu ucenicul Muscel cu doamna sa Maria şi ucenicii”.
său stau nevătămaţi în foc, în faţa aceluiaşi
rege Sigismund. O continuare firească a suitei de
icoane care înfăţişează unele fapte din
Aceste două scene, de o plasticitate viaţa sfântului Nicodim de la Tismana este
deosebită, pun în evidenţă darul facerii de compoziţia realizată de Grigore Popescu-
minuni primit de la Dumnezeu de Sfântul Muscel pe timpanul sudic al prindvorului.
Nicodim. Cei doi păstrăvi sunt plasaţi pe Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg
un fond auriu, de lumină strălucitoare, (1387 – 1437) este evocat aici în momentele
asemenea capacului vasului,cât şi aureolei în care cere ajutorul Sfântului Nicodim de
sfântului, pictorul subliniind cromatic slava la Tismana. În partea stângă jos este pictată
lui Dumnezeu, care cuprinde nu numai scena cu tămăduirea fiicei lui Sigismund în
persoana umană, ci şi obiectele atinse de El. De drum spre mănăstirea Tismana. În mijlocul
asemenea, proba focului, la care sunt supuşi timpanului este pictat Sigismund, care îi
sfântul cuvios Nicodim Valahul făcătorul de aduce sfântului Nicodim un dar, ca semn
minuni şi ucenicul său, evidenţiază puterea al recunoştinţei sale. Regele poartă un strai
credinţei celei drepte şi ajutorul, intervenţia verde. Este însoţit de câţiva demnitari şi de
lui Dumnezeu la rugăciunile sfinţilor. Aşa doi monahi catolici. Sfântul Nicodim este

42 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

înfăţişat cu crucea în mâna dreaptă şi cu
Sfânta Evanghelie în mâna stângă. Este, şi el,
însoţit de câţiva monahi ortodocşi. Incinta
înaltă a mănăstirii Tismana, cu o uşă în
zidul de la intrare, apare în planul secund.
Este o compoziţie de mare forţă expresivă,
în care fundalul cu diverse nuanţe de verde,
persoanele pictate cu gesturi simbolice,
plasarea lor în spaţiu şi gesturile care îi
caracterizează susţin impresia generală de
măreţie calmă, aptă să îndemne de la o trăire
religioasă profundă.
Scenele de pe timpanul sudic al
peretelui sunt în acord compoziţional şi
cromatic perfect cu celelalte icoane din
pridvor. Sub timpanul sudic este pictată o
scenă care evocă întemeierea mitropoliei din
Ţara Românească în anul 1359. Principalele
chipuri zugrăvite aici sunt ale gloriosului
domnitor Nicolae Alexandru Basarab (1352 –
1364) şi ale sfântului ierarh Iachint de Vicina,
mitropolitul Ţării Româneşti (a păstorit între
1359 şi 1372).
Compoziţia aceasta de mare
rafinament artistic are un aer solemn, hieratic
şi simbolic. Ea evocă portretistic şi narativ
unul dintre cele mai importante momente
ale istoriei noastre naţionale şi bisericeşti. În
mai 1359, sfântul ierarh Iachint, mitropolitul
Ţării Româneşti, a fost recunoscut solemn
de Patriarhia Ecumenică în această înaltă
treaptă. Dăruit chemării sale, el a organizat
noua mitropolie, a hirotonit preoţi şi a sfinţit
lăcaşurile de cult ridicate pe timpul său, între
altele – monumentala Biserică Domnească
de la Curtea de Argeş. Sfântul Mitropolit
Iachint este amintit în calendar şi sărbătorit
la 28 octombrie.
„Cel de foarte bun neam, marele voievod
şi domn”, Nicolae Alexandru Basarab al
Ţării Româneşti, cum se spune într-un
document oficial al Patriarhiei Ecumenice
de la Constantinopol, este pictat pe tron cu
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
sceptrul în mână, ca simbol al autorităţii,
demnităţii, maiestăţii şi puterii sale de
suveran, cu coroana de aur pe cap, cu un
veşmânt de purpură roşie ornat cu stele, cu
falduri bogate, care cad până la pământ. Este
însoţit de sfetnici. Coloritul auriu dominant
pune în valoare personajele.
Avem în faţă, pe de o parte, icoana
unui mare şi strălucit monarh. Pe de alta,
o imagine cu caracter arhetipal. Astfel
spus, monahul pictat de Grigore Popescu-
Muscel sub trăsăturile domnitorului Nicolae
Alexandru Basarab nu aparţine doar istoriei
noastre naţionale, ci şi lumii arhetipurilor, a
ideilor despre personalităţile purtătoare de
coroană, a faptelor care trec de la impresiile
perceptibile prin simţuri la sfera ideilor de
maximă generalitate. Trupul domnitorului
conturat cu un desen de mare fineţe,
quasicaligrafic, împodobit cu veşmântul
roşu, monarhic, chipul său blând, privirile
înţelepte, mâna stângă ridicată într-un gest
simbolic se constituie laolaltă într-o imagine
vizuală care ne apare ca prototip, respectiv
ca arhetip al monarhului din diverse spaţii
geografice şi epoci istorice.
Este un fapt care ne trimite la
doctrina despre arhetipuri a lui Platon, dar
şi la exigenţele profund specifice ale artei de
tradiţie bizantină din diverse epoci istorice
şi ţări ortodoxe. Se află aici o abundenţă de
idei, strălucit înterpretată artistic de pictorul
Grigore Popescu-Muscel. Contururile,
culorile, dimensiunile, nuanţele, locul
portretului în ansamblul celorlalte compoziţii
din pridvor subliniază şi transfigurează
estetic în variate moduri această încărcătură
de idei. În faţa domnitorului Nicolae
Alexandru Basarab este sfântul ierarh Iachint
mitropolitul Ţării Româneşti, pictat la aceeaşi
înălţime. Lângă mitropolit se află clericii. În
planul al doilea al compoziţiei apar zidurile
şi turnurile unor cetăţi medievale.
43
 Desenul precis este asociat cu
somptuoasa distribuţie a culorilor. Nuanţele
de roşu şi brun pun în valoare auriul
dominant. Desenul zgrafitat marchează
elementele esenţiale. Compoziţia fermă,
echilibrată, ne solicită intens puterea de
analiză, sensibilitatea şi capacitatea de a trăi
valorile estetice evidente. În continuare, sunt
pictate scene care ne amintesc de fondarea
Mitropoliei Severinului în anul 1370.
Icoanele marelui ierarh Antim Critopol (el a
păstorit mai întâi în mitropolia de la Severin
între 1370 şi 1380, iar ulterior ca mitropolit
al Ţării Româneşti, între 1380 şi 1401) şi
ale patriarhului ecumenic, Sfântul Filotei
Kokkinos (a păstorit între 1364 şi 1376),
formează împreună o compoziţie omogenă,
echilibrată, capabilă să transmită privitorului
nu numai un mesaj istoric şi artistic, ci mai
ales, unul religios.
Un alt registru important în
ansamblul artistic din pridvorul catedralei
de la Lainici este cel dedicat Sfântului Calinic
de la Cernica. Acest registru ne reaminteşte
faptul că Sfântul Calinic de la Cernica a avut
o legătură specială, puternică şi de lungă patriarh Justinian Marina. În judeţul Vâlcea
durată cu mănăstirea Lainici. sfântul Calinic a mai ridicat schitul Frăsinei,
Sfântul Calinic (1787 – 1868) a fost unde rânduiala athonită este respectată cu
stareţ la mănăstirea Cernica, unde a ridicat stricteţe. Tot el a ridicat schitul Popânzăleşti
din temelie măreaţa biserică Sfântul Gheorghe, – Dolj.
o nouă stăreţie, bolniţa, trapeza. Tot el a Tot la Râmnicu-Vâlcea, sfântul Calinic
ctitorit biserica Adormirea Maicii Domnului de la Cernica a fondat o tipografie cu o
din Câmpina (unde a înfiinţat şi o şcoală cu activitate deosebit de intensă. Contribuţia
o admirabilă reputaţie), mai multe biserici acestei tipografii la evoluţia culturii noastre
în parohii rurale (Bueşti – Ialomiţa, Sohatu – laice şi bisericeşti este excepţională. Prin
Călăraşi şi altele). viaţa sa înduhovnicită, dedicată integral lui
După ce la 14 septembrie 1850 a fost Hristos, Bisericii Sale şi neamului românesc
ales episcop la Râmnicu-Vâlcea, sfântul hristofor, sfântul ierarh Calinic este unul
Calinic de la Cernica a ridicat aici o nouă dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
catedrală. La episcopie a ctitorit o nouă spiritualităţii româneşti din toate timpurile.
reşedinţă, o bolniţă şi un seminar. Seminarul De aceea el a fost canonizat de Sinodul
acesta functionează şi azi. La acest seminar, Bisericii noastre şi este cinstit ca sfânt în
între 1932 – 1939, a fost director viitorul toate ţările ortodoxe.
Profund semnificativ este faptul că
44 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
duhovnicul sfântului Calinic de la Cernica a
fost o lungă perioadă de timp ieromonahul
Irodion de la mănăstirea Lainici. Sfântul
Cuvios Irodion de la Lainici este unul dintre
cele mai alese vlăstare ale monahismului
românesc. Suita de compoziţii murale
dedicate vieţii şi faptelor sfântului Calinic de
la Cernica este pictată pe bolta semicilindrică
şi pe timpan, sub cerul plin de stele. Una
dintre aceste compoziţii îl înfăţişează pe
mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti (el
a păstorit între 1850 şi 1875) după ce s-a
mărturisit la sfântul Calinic de la Cernica.
Este o compoziţie care ne aminteşte
de faptul că, între sfintele taine ale Bisericii,
spovedania (mărturisirea), urmată de
pocăinţă şi de o schimbare sufletească în
bine, înseamnă o înnoire a comuniunii
credinciosului cu Dumnezeu. Cromatica
acestei compoziţii este dezvoltată impetuos.
Pictorul renunţă la detaliile nesemnificative.
El ordonează suprafeţele în pete mari de
culoare. Tradiţia este astfel reînsufleţită.
Monumentalul îşi face loc în modul cel mai
convingător. Pictura de tradiţie bizantină,
eclipsată în ultimele două secole, revine
în forţă nu numai prin conţinut dar şi prin
exigenţele spirituale ale reprezentărilor
plastice.
Urmează compoziţia în care sfântul
Calinic de la Cernica îl vindecă de epilepsie
pe fiul meşterului Costache. În continuare de
la stânga spre dreapta, o altă compoziţie o
arată pe copila din satul Muiereasca – Frăsinei
iertată şi vindecată de Sfântul Calinic.
Alte trei compoziţii îl înfăţişează pe
sfântul Calinic în noi momente ale vieţii sale.
Într-una dintre aceste compoziţii, sfântul
Calinic o vindecă pe femeia bântuită de un
duh necurat. Într-o altă scenă, sfântul Calinic
i se descoperă moartea stareţului Nicandru
de la Cernica. Filantropia sfântului Calinic
este, şi ea, evocată într-o compoziţie specială.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Chipul său nobil, auster, luminat de vocaţia
spirituală, este în acord cu hieratismul
celorlalte icoane pictate în pridvor.
Din punct de vedere plastic,
organizarea acestor icoane într-un întreg, cu
elemente disjuncte, dar care comunică strâns
între ele, în cuprinsul unui ansamblu unitar
sub aspect tematic şi stilistic, este o mare
izbândă artistică. Pictorul Grigore Popescu-
Muscel domină în mod suveran arta de a
exprima un întreg prin intermediul unor
creaţii distincte. Marea sa experienţă artistică,
acumulată prin pictarea şi restaurarea multor
biserici din diferite epoci istorice, ilustrând
tehnici diferite, îndeosebi modalităţi stilistice
de o excepţională varietate, imprimă
compoziţiilor din pridvorul catedralei
de la Lainici, calităţi precum armonia,
echilibrul, expresivitatea, puterea de a
ne solicita sufleteşte. Avem de-a face cu o
creaţie de mare prestigiu artistic, complexă
şi subtilă. Mesajul este comunicat treptat,
compoziţie după compoziţie, intensificând
vocaţia religioasă şi sensibilitatea celui care
contemplă pictura.
Registrul dedicat vieţii şi minunilor
sfântului Calinic de la Cernica implică
desfăşurări compoziţionale de mari
dimensiuni, o riguroasă şi adecvată
organizare a spaţiului pictat, o atentă
selectare şi dispunere a fiecărui element
în parte, totul – sub semnul unui mesaj
duhovnicesc şi artistic clar. Contemplăm, pe
de o parte, o organizare succesivă a icoanelor
cu diverse momente din viaţa sfântului
Calinic de la Cernica. Pe de alta sesizăm o
organizare simultană de mare rafinament
artistic a elementelor epice; este convergentă
într-o semnificaţie unitară, care ne solicită şi
ne înalţă sufleteşte. Ordinea logică şi istorică
a evenimentelor şi scenelor pictate revelează
un timp al vieţii sfântului Calinic, altul – al
realizării operei murale, şi încă unul – al
45
percepţiei religioase şi estetice trăite de cel ce
contemplă înfiorat de emoţie capodoperele
artistice din pridvorul catedralei de la
Lainici.
Organizarea densă a spaţiului vizual,
în cuprinsul unor desfăşurări narative de
mare amploare, este atent gândită. Totul este
sobru, monumental, esenţializat, hieratic.
Puritatea tonurilor şi fermitatea structurilor
compoziţionale sunt perfect adaptate temelor
şi scenelor sacre. De fapt, constatările despre
dimensiunea artistică a unităţii în varietate
a compoziţiilor în care este evocat sfântul
Calinic de la Cernica, sunt valabile pentru
toate celelalte teme ale picturii din pridvor.
Un important ciclu compoziţional
în pridvorul pictat de Grigore Popescu –
Muscel este dedicat sfântului Irodion de la
Lainici. Acest ciclu se află pe zona de vest
a pridvorului într-un registru continuu
deasupra coloanelor. El ne apare ca o întregire
(ca o continuare firească) a suitei de icoane
cu chipul sfântului Calinic de la Cernica.
Icoanele pictate aici sunt : Sfântul Irodion
este făcut monah la mănăstirea Cernica; Sfântul
Irodion este hirotonit ieromonah; Sfântul Irodion
este aşezat stareţ la Lainici; Sfântul Irodion,
duhovnic al sfântului Calinic de la Cernica.
În continuare, în centrul timpanului
peretelui de vest, este amplasată ampla
compoziţie Adormirea sfântului cuvios Irodion
de la Lainici. Este o compoziţie murală
monumentală, de o excepţională forţă
expresivă. Sfântul cuvios Irodion a fost
ucenicul, apoi duhovnicul sfântului Calinic
de la Cernica. Aşa cum s-a spus, avva a
devenit ucenic, iar ucenicul avvă.
Sfântul cuvios Irodion, aşa cum arată
părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu,
stareţul sfintei mănăstiri Lainici, este o verigă
importantă a unui lanţ al monahismului
românesc care a început cu Sfântul Vasile
de la Poiana Mărului (c. 1692 – 1767) şi a
46 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
continuat cu sfântul cuvios Paisie de la Neamţ
(1722 – 1794), cu sfântul stareţ Gheorghe de
la Cernica (1730 – 1806), cu sfântul Grigorie
Dascălul (1765 – 1834), ajuns mitropolit al
Ţării Româneşti (între 1823 şi 1834), şi cu
sfântul Calinic de la Cernica (1787 – 1868).
Lanţul acesta se încheie în sec. al XIX-
lea cu Sfântul Irodion de la Lainici (1821 –
1900), care a stăreţit cu intermitenţe, timp
de peste patru decenii (între 1854 şi 1900).
Faptul că a rămas în memoria colectivă a
credincioşilor din Oltenia, Banat şi Ardeal
sub numele de Luceafărul de la Lainici, sau
Patriarhul Lainicilor, sau Sfântul de la Lainici,
spune multe despre marele său prestigiu
spiritual. Poporul drept credincios a instituit
evolutiv cultul acestui mare şi minunat sfânt,
înainte ca el să fie canonizat oficial printr-o
solemnă decizie sinodală.
Sfântul Irodion de la Lainici avea o
întinsă şi aleasă cultura teologică şi laică, o
trăire duhovnicească aparte, o mare putere
de influenţare a obştii călugăreşti. Cel ce a
ştiut să vadă în smeritul monah Irodion un
şir lung de calităţi spirituale excepţionale a
fost sfântul ierarh Calinic de la Cernica.
Sfântul ierarh Calinic de la Cernica, pe
când păstorea ca episcop în scaunul eparhiei
de la Râmnicu-Vâlcea, a cunoscut bine trăirea
duhovnicească a sfântului Irodion. De aceea
în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon şi
preot şi apoi l-a numit egumen la mănăstirea
Lainici. Ulterior l-a avut ca sfetnic de mare
încredere şi duhovnic al său. Ne putem
gândi la faptul că numai un monah cu
viaţă de sfânt putea să fie duhovnicul altui
sfânt. Pe timpul când sfântul Irodion a fost
stareţ, în chiliile mănăstirii Lainici, au vieţuit
numeroşi monahi îmbunătăţiţi.
Era cu adevărat un mare monah
isihast. Înţelepciunea, dreapta măsură,
discernământul, tactul şi dragostea sa
jertfelnică faţă de aproapele, bunătatea şi
blândeţea l-au impus tuturor celor care l-au
căutat şi cunoscut. El a făcut din rugăciune,
teofilie şi filantropie un mod firesc de a fi.
Nimeni dintre cei ce au poposit la sfânta
Mănăstire Lainici n-a plecat fără să fie
omenit. Avea un chip luminos, spiritualizat,
cu trăsături fine, gingaşe, cu o încărcătură
de bunătate care evidenţia sfinţenia vieţii
sale. La sfânta şi marea taină a spovedaniei,
sfântul Calinic de la Cernica îi mărturisea
toate încercările, căutările, dramele
interioare, ezitările, neliniştile şi speranţele
care îl asaltau. El găsea în sfântul Irodion un
preot care îl lumina şi îl întărea sufleteşte în
cuprinsul marii şi cutremurătoarei taine a
spovedaniei.
Cei ce l-au cunoscut, l-au considerat
cel mai important stareţ al monahismului
românesc care a strălucit în Oltenia în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Minunile
sale, care i-au copleşit şi i-au întărit sufleteşte
pe credincioşi, au dat un nou curs vieţii
monahale la mănăstirea Lainici şi în Oltenia
vegheată din cer de Sfântul Nicodim de la
Tismana.
Din racla cu sfintele sale moaşte aşeza­
te în catedrala Izvorul Tămăduirii lângă sfântul
altar şi lângă icoana făcătoare de minuni cu
Sfânta Fecioară Grabnic-Acultătoare (este
icoana adusă în 2006 de la muntele Athos pe
timpul arhipăstoririi mitropolitului Teofan al
Olteniei, actualmente mitropolit al Moldovei
şi Bucovinei), Sfântul Irodion veghează
asupra mănăstirii Lainici, pe care a condus-o
şi iubit-o, asupra credincioşilor care vin la el,
să se roage, asupra Olteniei, a ţării noastre şi
a creştinilor de pretutindeni.
Racla cu moaştele sfântului Irodion
este cel mai scump odor al mănăstirii Lainici
În pridvorul catedralei cu hramul
Izvorul Tămăduirii viaţa şi minunile
sfântului Irodion sunt evocate în mai multe
icoane pictate, care laolaltă compun un
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
întreg registru tematic. Ampla compoziţie
Adormirea sfântului cuvios Irodion de la
Lainici se numără printre cele mai importante
realizări ale picturii murale româneşti din
ultimele decenii. Acesta este un motiv de
profundă trăire religioasă şi estetică pentru
cei care o contemplă.
Este mai ales, un motiv de bucurie.
În această bucurie, contemplaţia artistică şi
vocaţia spirituală se întrepătrund. Faptul că
adevărata cultură izvorăşte şi creşte din cult
apare aici cu o claritate intensivă. Artistul a
plasat compoziţiile sale cu caracter narativ
într-un mod deosebit de semnificativ.
Scenele cu Sfântul Nicodim de la Tismana
sunt pictate în spaţiul oferit de timpanul
sudic. Cele cu Sfântul Calinic de la Cernica
se află pe timpanul nordic. Sfântul Irodion
de la Lainici este zugrăvit la vest, deasupra
arcelor trilobate şi a coloanelor de piatră de
la intrare.
Găsim aici o amplă suită de
compoziţii şi portrete dominante de
principiul veridicităţii istorice, al vieţii
spirituale îndeosebi. Hieratismul portretelor
nu este înţepenit. Este o pictură plină de
solemnitate, dar şi de graţie. Înţelegem prin
graţie frumuseţea în mişcare.
Chipul îngerului Domnului care
primeşte sufletul sfântului, cu mişcarea lui
graţioasă, este o realizare artistică de mare
forţă expresivă. Este un înger cu ochii mari,
cu privirea dreaptă şi concentrată. Fondul
compoziţiei este un auriu intens. Intensităţile
culorilor demonstrează puterea de invenţie
artistică a pictorului. Alegerea culorilor, a
smalţurilor îndeosebi, armonia tonurilor,
îndrăzneala şi simplitatea sunt demne de
relevat în mod deosebit.
Prof. Univ. Dr. Mihail DIACONESCU,
Bucureşti
47
 7. Teologie
Sensul eshatologic al Tainei
Sfântului Maslu

Abstract: The holy sacrament of healing

must be always be understood in relation with
the preaching of the “approaching of the kingdom
of heaven” . The awaited healing of the Holy
Sacrament of Unction must be also understood
as an overflow of the “coming of the future
powers” (Hebrews 6:5), that is to say of the end
of the world. The said healing is not only of a
bodily or of a spiritual nature, but it represents
a wholesome healing of the human being in its
entirety, a rebalancing, a return to the original
umane în întregul ei, mai exact o restabilire
state of the creation in the image of God. That
a condiției ei originare de „creație după
is why the healing, long awaited and eventually
chipul lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că
achieved through the holy sacrament of Unction
„vindecarea” așteptată în cadrul slujbei Sf.
must be perceived as a “revelation” of the powers
Maslu este de fapt o dezvăluire, o revelare
of another world, of a mystery, whose underlying
în lumea noastră finită dar și păcătoasă a
principle is the “power of resurrection”. This
manner of understanding the holy sacrament unei „taine” a împărăției lui Dumnezeu,
a unui „mister/mysterion” aparținând și
of unction as an overflow of the powers of the
coborând dintr-o altă lume decât aceasta
kingdom of God, reveals the folly of seeing the
în care trăim astăzi; o lume dincolo de
priests and bishops who administer such healing
fruntariile istoriei, care nu este alta decât
upon the sick as “healers”, likening them to the
folk medicine men or the witch doctors of the„lumea lui Dumnezeu”, lumea „cuvântului
pagan world. Său vindecător”. Orice încercare de a eluda
caracterul eshatologic al Tainei Sf. Maslu
Taina vindecării grație harului lui nu poate avea alt rezultat decât falsificarea
Dumnezeu trebuie înțeleasă întotdeauna în înțelegerii sensului său biblic, adevărat, de
legătură cu propovăduirea „apropierii (de „revărsare peste lume, peste istorie, a unor
lume) a împărăției cerurilor”. Vindecarea puteri ce nu aparțin lumii acesteia, ce sunt
așteptată prin Taina Sf. Maslu trebuie mai presus de istorie”. Această interpretare
înțeleasă ca un rezultat al revărsării peste este susținută puternic de textele biblice,
lume a „puterilor veacului viitor” (Evrei noutestamentare, așa cum voi arăta în cele
VI, 5), adică ale eshatonului. Vindecarea în ce urmează. Consecința directă a acestei
cauză nu este doar una trupească sau doar interpretări eshatologice a Tainei Sf. Maslu
una sufletească, ci o vindecare în ființei este că această „revărsare a puterilor

48 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

(vindecătoare ale) veacului viitor” nu poate
fi făcută decât prin intermediul acelora
cărora le-a fost dată această putere, adică
arhiereii, urmași direcți ai sfinților apostoli,
și preoților cărora arhiereii le-au încredințat
această putere prin actul hirotoniei. Este o
remarcă importantă, fundamentală chiar,
de care ortodocșii trebuie să țină seama
în discuțiile ecumenice pe care le au cu
protestanții. Să urmărim, într-o expunere
foarte succintă, temeiurile noutestamentare
ale acestei extraordinare „taine”.
* luminii, ca o împlinire a unei profeții a lui
* *
Evanghelistul Matei ține să facă la
un moment dat observația că „după ce a
sfârșit Iisus cuvântările sale, noroadele au
rămas uimite de învățătura lui, căci el îi
învăța nu cum îi învățau cărturarii lor, ci ca
unul care are putere” (Matei VII, 28-29). La
rândul său, evanghelistul Luca spune și el
că „nici un cuvânt (venind) de la Dumnezeu
nu este lipsit de putere” (Luca I, 37). Ca
să ilustreze acest principiu enunțat de el
însuși, „Iisus străbătea Galileea învățând
norodul și propovăduind evanghelia împărăției
(adică vestea cea bună că s-a apropiat împărăția
cerurilor, n.m.) și tămăduia (ca dovadă, n.m.)
orice boală și orice neputință în popor. I s-a
dus vestea în toată Siria, așa încât aduceau la el
pe toți care sufereau de felurite boli și chinuri,
pe cei îndrăciți, pe lunatici și pe cei slăbănogi,
și el îi vindeca” (Matei IV, 23-24). Toate
aceste vindecări extraordinare cu care el își
însoțea cuvântările sale către popor erau,
evident, „semnele” venirii în istorie ale
acelei împărății a lui Dumnezeu promise
de prooroci, împărăție în care aveau să se
petreacă toate minunile acestea. Confruntat
cu insinuarea unor farisei, când a vindecat
un „îndrăcit orb și surd”, că face minuni
prin puterea Satanei, Iisus le-a răspus: „Dacă
Satana scoate afară pe Satana, atunci el este
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
dezbinat; cum poate dăinui împărăția lui?
Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui
Dumnezeu, atunci a venit la voi împărăția lui
Dumnezeu!” (Matei XII, 26, 28). Cum bolile
erau puse invariabil pe seama Satanei, omul
care suferea era considerat a fi în puterea
duhurilor rele care domnesc în „împărăția
întunericului”, în „țara aflată sub umbra
morții”; boala era astfel un semn al morții
care urma să vină. Pe acest fond venirea lui
Iisus și minunile săvârșite de el sunt privite
de evanghelist ca o venire a împărăției
Isaia care a zis: „Norodul acesta care zăcea
în întuneric a văzut lumină mare; peste cei ce
zăceau în ținutul și în umbra morții a răsărit
lumina” (Matei IV, 16). Minunile săvârșite
de Iisus erau privite în mod clar ca o intrare
în actualitate a profeției, ceea ce însemna că
împărăția lui Mesia, „împărăția luminii” și a
„vieții veșnice”, deja coborâse în istorie. Pe
acest fond „semnele” făcute de Iisus nu aveau
rațiunea de a satisface curiozitatea unor
necredincioși, ca cei care-l ispiteau cerându-i
așa ceva (Matei XII, 38); ele erau dovada
palpabilă a „apropierii” lui Dumnezeu de
oameni, ale coborârii „împărăției cerurilor”
în istorie.
Venind la un moment dat la el ucenicii
lui Ioan Botezătorul, ca să-l întrebe dacă el
este adevăratul Mesia cel vestit de prooroci
sau trebuie să aștepte pe un altul, Iisus le
răspunde: „Duceți-vă și spuneți lui Ioan ce
auziți și vedeți: anume că orbii-și capătă
vederea, leproșii se curăță, surzii aud, morții
înviază și săracilor li se propovăduiește
evanghelia” (Matei XI, 3-5). Era, evident,
o aluzie la cuvintele lui Isaia: „Duhul
Domnului este peste mine, pentru că m-a uns
să vestesc săracilor evanghelia; m-a trimis
să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să
propovăduiesc prinșilor de război slobozirea
și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul
49
celor apăsați și să vestesc anul de îndurare
al Domnului” (Luca IV, 18). Fragmentul
este o combinație de texte din Isaia: „Duhul
Domnului este peste mine, căci Domnul
m-a uns să binevestesc săracilor, m-a
trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită,
să propovăduiesc celor robiți eliberarea și
celor prinși în război slobozire. Să vestesc
un an de îndurare al Domnului…” (Isaia LXI,
1); „Eu, Domnul, ….te voi pune legământ
al poporului ca să deschizi ochii orbilor,
să scoți din temniță pe cei legați și din
robie pe cei ce locuiesc în întuneric” (Isaia
XLII, 6-7). Isaia se referă însă la vremurile
eshatologice: „În ziua aceea surzii vor auzi
cuvintele cărții și ochii orbilor, izbăviți de
negură și întuneric, vor vedea” (Isaia XXIX,
18); „Atunci se vor deschide ochii orbilor,
se vor deschide urechile surzilor; atunci
șchiopul va sări ca cerbul și limba mutului
va cânta de bucurie” (Isaia XXXV, 5-6).
Iisus nu ascunde poporului că
împărăția pe care el o vestește nu este
din lumea aceasta. Este ceea ce el afirmă
și înaintea lui Pilat, când îi spune hotărât
și fără echivoc: „Împărăția Mea nu este
din lumea aceasta” (Ioan XVIII, 36; vezi și
versetul de la cap. VIII, 23). Împărăția pe
care o propovăduiește Iisus este una care,
venind din afara istoriei, coboară în istorie
din însăși veșnicia lui Dumnezeu. Din acest
motiv ea nu are atributele împărățiilor
istorice, nu poate fi localizată în timp și
spațiu. În fața unor farisei care-l presau cu
întrebarea: „când (și, evident, unde) va veni
împărăția lui Dumnezeu” Iisus le răspunde
fără echivoc că „împărăția lui Dumnezeu,
nu vine în așa fel încât să izbească privirile!
Nu se va zice: «uite-o aici» sau «uite-o colo»,
căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este (deja)
înlăuntrul vostru!” (Luca XII, 20-21). Acest
răspuns îl detașează pe Iisus de toți ceilalți
pretendenți la „mesianitate” din vremea sa.
50 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Pentru că expresia „nu se poate zice: «uite-o
aici» sau «uite-o colo»” să poată fi înțeleasă
corect, textul în care apare ea trebuie pus în
legătură cu avertismentele lui Iisus împotriva
„hristoșilor mincinoși” care se anunțau ba
„în pustie”, ba în vreo „odaie ascunsă”!
(Matei XXIV, 26). Împărăția pe care o aducea
Iisus cu sine reprezenta astfel eshatonul
însuși inaugurat în istorie, devenit deja
realitate în sufletele oamenilor și cuprinzând
întreaga lume, ba chiar universul însuși.
Este o împărăție care se „dezvăluie” ochilor
interiori ai minții. Trebuie să ai „ochi de
văzut” și „urechi de auzit” pentru a „vedea”
și „auzi” venirea împărăției! Este clar că
„vederea”, „auzul” și „pipăitul” vizează în
acest context nu o realitate finită, a lumii
acesteia, ci realitățile lumii viitoare, ale unei
împărății care nu este din lumea aceasta,
care nu poate fi încadrată sau descrisă prin
grila categoriilor finitului. Poporul „aflat
în întuneric” urma „să vadă” („să audă”
și să „pipăie” chiar) ceea ce văzuseră deja
apostolii pe muntele Tabor (Petru, Iacov și
Ioan), pe drumul Damascului (Pavel) sau în
insula Patmos (Ioan singur) ori în cenacolul
unde se aflau cu toții încuiați de frica iudeilor.
De aceea, când îi trimite la propovăduire,
Iisus le dă apostolilor putere spunându-le:
„Vindecați pe cei bolnavi, înviați pe cei morți,
curățați pe cei leproși, scoateți afară dracii.
…Și pe drum propovăduiți și ziceți: «S-a
apropiat împărăția cerurilor!»” (Matei X, 8,
7); la fel și „celor șaptezeci” cărora le zice: „În
orice cetate veți intra ….să vindecați pe toți
bolnavii care vor fi acolo spunându-le: «S-a
apropiat de voi împărăția lui Dumnezeu»”
(Luca X, 8-9). El însuși la un moment dat
spune că „N-am venit să chem la pocăință pe
cei drepți ci pe cei păcătoși. …Nu cei sănătoși
au trebuință de doctor ci cei bolnavi!” (Matei
IX, 13, 12). Acesta este contextul în care
trebuie înțeles și textul din epistola Sf. Iacov:
„Este vreunul dintre voi în suferință? Să
se roage. ...Este cineva dintre voi bolnav?
Să cheme preoții/presbiteroi-i Bisericii să se
roage pentru el, ungându-l cu untdelemn
în numele Domnului (Iisus). Și rugăciunea
credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul
îl va ridica, iar de va fi făcut păcate se vor
ierta lui” (Iacov V, 13-15).
Toate aceste minuni și vindecări nu
erau doar semnul că „s-a apropiat împărăția
cerurilor”, ci semnul clar că această împărăție
„nu este din lumea aceasta”; că puterile
revărsate peste lume prin apostoli și prin
„cei șaptezeci” nu sunt puteri ale veacului
acestuia. Când Iisus o vindecă pe femeia „cu
scurgere de sânge” prin simpla atingere a
acesteia de poala veșmintelor lui, el spune
în auzul tuturor: …A ieșit din Mine o putere,
δύναμιν!” (Luca VIII, 43, 46). Pentru ca să
nu existe nici un dubiu în privința naturii
acestei „puteri”, Sf. Pavel o numește „puterea
învierii, τὴν δύναμιν τῆς ἀναστάσεως”
(Filipeni III, 10), în timp ce autorul Epistolei
către evrei vorbește de „puterile veacului
viitor, δυνάμεις ...μέλλοντος αἰῶνος”,
cum se exprimă autorul Epistolei către evrei
(Evrei VI, 5). Este clar că această „putere”
de a vindeca bolnavii și de a alunga dracii
nu era o putere omenească, ci o putere care
venea „de sus”, de la Dumnezeu Însuși,
care este adevăratul „doctor”; dovadă textul
din Cronici cu privire la regele Asa care „în
timpul bolii lui n-a căutat pe Dumnezeu, ci a
întrebat pe doctori” (II Cronici XVI, 12), dar
și comentariul evanghelistului cu privire la
femeia „cu scurgere de sânge” care „cheltuise
toată averea cu doctorii fără s-o fi putut
vindeca vreunul!” (Luca VIII, 43). Diferența
dintre „puterea doctorilor lumii acesteia” și
„puterile veacului viitor” nu era și nu este
una de eficiență, ci una de natură: „puterile
veacului viitor” sau „puterea învierii” vin
cu siguranță dintr-o altă lume decât lumea
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
noastră: ele vin din lumea lui Dumnezeu
fiind revărsări ale puterilor Sale necreate,
veșnice. Vindecările minunate operate de
apostoli și ucenici revelează natura spirituală
a „împărăției” propovăduită, anunțată de
ei; ele sunt „puteri” revărsate peste lume
din „țara învierii”, ca arvună a apropierii
acesteia de lumea noastră prin venirea lui
Iisus Hristos și prin „trimiterea” în lume a
„celor doisprezece” și a „celor șaptezeci”.
Evanghelistul Marcu indică „semnele”
caracterului real al acestei „apropieri a
împărăției cerurilor” prin propovăduirea
apostolilor și ucenicilor: „Iată semnele care
vor însoți pe cei ce vor crede: în numele Meu
vor scoate draci; în limbi noi vor vorbi, șerpi vor
lua în mâini, iar dacă vor bea ceva dătător de
moarte, nu-i va vătăma; peste bolnavi mâinile-și
vor pune și bolnavii se vor însănătoși” (Marcu
XVI, 17-18).
Să vedem acum deosebirea dintre
„apostoli” și „presbiteri” și din acest punct
de vedere, cazurile lui Timotei și Tit sunt
foarte importante pentru că relevă preluarea
de către cei doi a însăși funcției de „apostol”.
Apostolul este itinerant, merge din biserică
locală în biserică locală și hirotonește pentru
fiecare din ele prezbiteri care trebuie să
rămână, să stea în ele, în fiecare (Fapte
XIV, 23), supraveghind apoi bunul mers al
lucrurilor din fiecare cetate prin intermediul
acestor prezbiteri (Fapte XX, 17). Cu alte
cuvinte, prezbiterii se îngrijesc de menținerea
tensiunii eshatologice (reluând neîncetat
tema originară: „s-a apropiat împărăția
cerurilor!”) în fiecare comunitate în așteptarea
„darurilor” împărăției cerurilor ce urmează
a fi aduse de „apostol”, ca unul ce le deține
pentru că s-a întors din noul Canaan, pentru
că esența misiunii lui este tocmai aceea de
a vesti poporului „bogățiile” unei împărății
care „nu este din lumea aceasta”, dar pe
care el a „văzut-o”, a „auzit-o” și chiar a
51
„pipăit-o”. Așa trebuie înțeleasă speranța
pe care Sf. Pavel o transmite romanilor când
le spune: „Doresc să vă văd ca să vă dau
vreun dar duhovnicesc”. (Romani I, 11; XV,
29). Și tot așa trebuie înțeles și faimosul text
din prima sa epistolă către corinteni unde
vorbește despre „darurile duhovnicești, τῶν
πνευματικῶν”. (I Corinteni XII, 1). Acestea
nu sunt trepte ale unei ierarhii spirituale,
„pnevmatice”, cum cred neoprotestanții; ci,
așa cum rezultă din text, ele sunt „daruri”
sau „puteri” ale „veacului viitor” care vin
în istorie aduse de apostoli, adică de cei
„trimiși”, speciali, pentru a le aduce înaintea
poporului lui Dumnezeu care le așteaptă în
„pustia” lumii acesteia (în afara darurilor
euharistice fiind și darul proorociei, darul
învățăturii, darul minunilor, al tămăduirilor,
al ajutorării, al cârmuirilor, al vorbirii în
limbi, etc.) (vezi I Corinteni XII, 28). Este
foarte posibil ca aceste „daruri” să se refere la
cele împărtășite prezbiterilor prin hirotonie,
pentru că aceștia sunt în special investiți cu
funcția de „a prooroci” (Numeri XI, 24-25),
de „a cârmui” și „a învăța” (Numeri XI, 16; I
Timotei V, 17), de „a tămădui” (Iacov V, 14),
de a-i ajuta pe săraci. Simplul fapt că darul
„vindecărilor” este conferit de prezbiteri
prin „ungere cu untdelemn în numele
Domnului” arată că aceștia dețineau darul
indirect, adică prin intermediul apostolilor
care-l confereau direct prin „punerea
mâinilor”. Toate aceste „daruri” erau, de
fapt, conferite prezbiterilor prin însuși actul
hirotoniei. „Punerea mâinilor” peste cel ce
urmează a fi investit în Biserică cu funcția de
prezbiter semnifică faptul că el primește prin
acest act „puterile veacului viitor”, în special
pe acelea ale vindecării bolnavilor.
Că prezbiterii s-au diferențiat cu
timpul, clar, față de apostoli reiese și din
faimosul gest ritual al „punerii mâinilor”,
gest care exprima puterea cu care fuseseră
52 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
investiți apostolii: „Pe când cei doisprezece
ședeau la masă, li s-a arătat și i-a mustrat
pentru necredința și împietrirea inimii lor,
căci n-au crezut pe Cel ce-L văzuseră înviat,
(...)Căci celor ce vor crede le vor urma semnele
acestea: în numele Meu demoni vor izgoni,
în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și
chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i
va vătăma; peste cei bolnavi își vor pune
mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu XVI,
14, 17-18). Cu alte cuvinte, nimeni nu poate fi
„apostol” sau „prezbiter” cu adevărat dacă
nu crede cu toată puterea lui în „puterile
veacului viitor” cu care este investit de către
Iisus. Iată astfel asocierea intrinsecă dintre
taina Preoției sacramentale și taina Sf. Maslu
ca expresie a revărsării peste cel bolnav a
„puterilor veacului viitor” (Evrei VI, 5) sau,
în cazul morților, a „puterii învierii” (Filipeni
III, 10). Acest gest al „punerii mâinilor” s-a
impus ca un privilegiu exclusiv al apostolilor.
„Petru și Ioan au pus mâinile peste ei și
aceștia au primit Duhul Sfânt. Când a văzut
Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea
mâinilor apostolilor, …le-a zis: «Dați-mi
și mie puterea aceasta ca peste oricine voi
pune mâinile să primească Duhul Sfânt»”
(Fapte VIII, 17-19). La început și prezbiterii
vindecau, împărtășind această putere a
Duhului Sfânt prin „punerea mâinilor”.
„Anania …a pus mâinile peste Saul și a zis:
«Frate Saule, Domnul Iisus ….m-a trimis ca să
capeți vederea și să te umpli de Duhul Sfânt».
Chiar în clipa aceea au căzut de pe ochii lui
un fel de solzi și el și-a recăpătat vederea”
(Fapte IX, 17-18). Este de presupus că tot atât
de repede prezbiterilor li s-a interzis să mai
practice vindecări prin „punerea mâinilor”,
din moment ce ei nu au mai putut să vindece
bolnavii decât prin ungerea cu untdelemn.
Este ceea ce atestă Epistola Sf. Iacov unde se
spune: „Este vreunul dintre voi în suferință?
Să se roage. ...Este cineva dintre voi bolnav?
Să cheme preoții /presbiteroi-i Bisericii să se
roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în
numele Domnului. Și rugăciunea credinței
va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va
ridica, iar de va fi făcut păcate se vor ierta
lui” (Iacov V, 13-15). Apostolii vin cu această
putere de a vindeca direct din împărăția
cerurilor; preoții o primesc de la ei și o
practică ca pe o putere derivată.
*
* *
Ca o concluzie a celor spuse până
aici este că vindecarea pe care trebuie s-o
așteptăm în cadrul Tainei Sf. Maslu este de
aceeași natură cu „împărăția” a cărei venire
„apostolii și prezbiterii” și, pe urmele lor până
astăzi, arhiereii și preoții oricărei Biserici
sunt trimiși s-o anunțe ca „apropiindu-se”.
Vindecarea așteptată nu este o vindecare
obișnuită, naturală, asemenea celei rezultate
din exercitarea actului medical omenesc,
ci este semnul „apropierii împărăției
cerurilor” de lumea noastră, semnul
„coborârii eshatonului” în istorie, semnul
„revărsării peste lume a puterilor veacului
viitor”. O asemenea percepție sau înțelegere
a semnificației Sf. Maslu va trezi în cel
bolnav nu doar puterile trupești, naturale,
adormite sau diminuate de realitatea cruntă
a bolii, ci puterile latente ale sufletului, mult
mai puternice în efectul lor vindecător decât
orice medicament care vizează doar latura
noastră materială, trupească, psiho-fizică.
Vindecarea așteptată și eventual obținută în
cadrul Sf. Maslu trebuie înțeleasă și primită
ca o „dezvăluire” a puterilor unei alte
lumi, o „dezvăluire” a unui mister al cărui
final este însăși „puterea învierii”. Această
înțelegere a Tainei Sf. Maslu ca o „revărsare”
a puterilor împărăției lui Dumnezeu exclude
din start interpretarea arhiereilor și preoților
care o „administrează” celor bolnavi drept
„vindecători” asemenea „vracilor” din
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
popor sau din religiile păgâne, pentru că
vindecarea adevărată nu vine de la om, ci de
dincolo de om, de dincolo de istorie, de timp:
ea vine din împărăția eshatologică a lui Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel înconjurat de
„slava pe care El o are dinainte de a fi fost
(creată) lumea”. Numai în acest sens poate
fi înțeles Sf. Maslu ca „taină a împărăției
cerurilor”.
Preot Prof. Univ. Dr. Adrian NICULCEA,
Constanţa
Semnificaţia şi sensul noţiunii
de Biserică în reflecţia preotului
martir Pavel Florenski
(1882-1937)
Rezumat
Hristos Domnul, Capul Bisericii, uneşte
raţiunile din existenţă cu Raţiunea Supremă
şi, în inelul de legătură al Persoanei, ca raţiune
a Trupului Ei, plasticizată şi de maximă
complexitate, se descoperă chipul de lumină al
persoanei omeneşti, ca trăire autentică în Duhul
Sfânt.
Taina Bisericii se explicitează prin cele
două izvoare ale Revelaţiei: Sfânta Scriptură
şi Sfânta Tradiţie. Biserica este Împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ.
Integralitatea ţine de taina Ierusalimului
ceresc, de Împărăţia lui Dumnezeu în Viaţa
Veşnică.
Biserica este aşezământul du-
mnezeiesc divino-uman, având conţinut
sacramental-teandric. Ea le susţine toate
în existenţă şi le uneşte, prin harul Său cel
nevăzut. Capul Bisericii este Hristos Domnul
şi numai în Biserica întemeiată pe Jertfa Sa
supremă şi Învierea din morţi se asigură
mântuirea oamenilor.
53
 Preotul Pavel Florenski a redactat un
impresionant studiu despre Biserică intitulat:
Noţiunea de Biserică în Sfânta Scriptură. De
asemenea, a tradus cartea lui Rudolph
Sohm: Structura Bisericii în primele secole ale
creştinismului.1
Studiile florenskiene sunt înrâurite
profund de Taina Bisericii, în reflecţiile
sale teoretice, iar termenul care defineşte
trăirea vie, duhovnicească a Bisericii este
acela de ţercovnosti. Ascensiunea pe treptele
eclesiologiei ţine de misterul însăşi al fiinţei,
care este nepătrunsă şi nelimitată. Din Stâlpul
şi Temelia Adevărului, cartea fundamentală
a preotului Pavel Florenski răzbat aceste
trepte, chiar dacă nu i se dedică Bisericii un
capitol aparte, ca de altfel şi Hristologiei.
Teodiceea - calea ascendentă, ascetic-
contemplativă şi justificatoare, în sensul
prezenţei în noi a lui Dumnezeu aparţine
Bisericii.
Pe terenul antropodiceii în definirea
Cultului şi Tainelor, Pavel Florenski operează
pnevmatologic, deci tot în determinanta
eclesiologică.
Preotul Pavel Florenski nu face o
disociere a teologiei de mathessis (învăţătura),
neexistând o relevanţă pentru una sau
cealaltă.
Teologia, spune părintele profesor
Ioan Ică jr. în Studiul introductiv la Stâlpul,
“trebuie să exprime, să imite în sens invers
realitatea religioasă a mântuirii omului prin
unire cu Dumnezeu. Această unire realizată
în mod unic şi definitiv în Iisus Hristos este
rezultatul a două mişcări concomitente: pogorârea
şi golirea (kenosis) de Sine a lui Dumnezeu
spre om, prin care se realizează justificarea
omului (antropodiceea), ca afirmare a lui de
către Dumnezeu sau îndumnezeirea (theosis-
ul) omului, ca justificare (teodicee) şi afirmare
a lui Dumnezeu de către om, cu ajutorul lui
1 Rudolph Sohm, Kirchenrecht die geschicht­
lichen Grundlangen, Leipzig, 1892
54 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Dumnezeu”.2
Cele două mişcări, ascendentă şi
descendentă se realizează total numai
în Biserică, Stâlpul şi Temelia Adevărului
(1Timotei 3, 15), ceea ce constituie însuşi
titlul lucrării preotului Pavel Florenski.
Cu adevărat Stâlpul poate fi considerat
un “opus magnum al filosofiei universale din
toate timpurile’’3, dar şi o carte de referinţă
teologică, unde centralitatea pe întregul
edificiu al Bisericii trebuie să fie Iisus Hristos,
Domnul, Creatorul şi Mântuitorul lumii.
Vom încerca să analizăm două puncte
din studiul preotului Pavel Florenski, despre
Biserică:
1. Dualitatea Bisericii;
2. Definirea alegorică a Bisericii şi
raportul Bisericii cu Împărăţia lui Dumnezeu.
Dualitatea Bisericii
Preotul Pavel Florenski defineşte
Biserica în lumina Sfintei Scripturi. În
studiul său abundă texte scripturistice, surse
terminologice greceşti dar şi trimiteri la
scriitori străini: Hillerin, Holtzmann, Fallot,
Lenne, Kraus, Harnack, Jalaguier şi alţii.
Acest fapt denotă o riguroasă cercetare a
textului în complementaritatea şi analiza sa
epistemologică.
Biserica este anunţată de Dumnezeu-
Omul Iisus Hristos la mărturisirea aposto­
lului Petru (Matei 16, 16), care în numele
tuturor apostolilor primeşte confirmarea
prezenţei Fiului lui Dumnezeu Cel Viu, ce-şi
va zidi Biserica Sa. Anunţul este asemenea
Bunei Vestiri a Fecioarei Maria de către
Îngerul Gavriil, că va naşte Fiul Celui Prea
Înalt (Luca 1, 35).
“Legată nedespărţit de Ziditorul şi
Dumnezeiescul Său Pricinuitor şi, totodată,
neseparată de condiţia sa umană, Biserica poartă
2 Diac. Ioan Ică jr., “Studiu introductiv” la
Stâlpul…, p. 37
3 Ibidem, p. 38
prin ea însăşi, în provenienţa sa, un caracter
dual şi dualitatea ei fiinţială”.4 Preotul Pavel
Florenski defineşte termenul dualitate
(dvuedinstvo), ca natură dublă enipostaziată,
pământească şi dumnezeiască a Bisericii, care
defineşte fundamentul credinţei, fundament
din care rezultă unitatea oamenilor şi inter-
relaţionarea lor. Fundamentul Bisericii,
divino-umanitatea, termeni ai dualităţii
priviţi unilateral şi exclusiv duc la erezii
eclesiologice, hristologice şi euharistologice.
Potrivit celor două firi în Hristos sau celor
două principii în Euharistie, dualitatea
Bisericii este descoperită, simţită numai în
experienţa duhovnicească vie, nemijlocită
a omului înduhovnicit. Preotul Pavel
Florenski consideră că dualitatea Bisericii
creează intelectului antinomii (stalknavenia)
necesare, folositoare şi enumeră câteva dintre
acestea. Biserica se constituie din mulţimea
credincioşilor, din prezenţa lor. Dar nu o
zilelor noastre; iar separarea extremă
simplă adunare abstractă, ci chemarea ce
operată de protestanţi între Biserica văzută
vine de sus, care face să fiinţeze într-o unitate
şi nevăzută o constituie 5erezia nestoriană,
şi să se împărtăşească de Dumnezeire (Vl.
din domeniul hristologic.
Soloviov). Sensul Bisericii este comuniunea
Preotul Pavel Florenski consideră
oamenilor cu Dumnezeu, în vederea
că, Biserica trebuie privită din ambele
mântuirii lor. În Faptele Apostolilor, cap. II,
perspective, atât de jos în sus, cât şi de sus
v. 41 se spune despre cei ce au fost pătrunşi
în jos, pentru a evita prea omenescul din ea
de propovăduirea Apostolului Petru, că
(Fallot) şi părerile subiective (Homiakov).
s-au adăugat celorlalţi, care deja formau
Biserica este “Trupul lui Hristos” şi
comunitatea şi comuniunea.
Însuşi Hristos-Domnul este Capul ei: “Voi zidi
Preotul Pavel Florenski îl citează pe
Biserica Mea” sunt cuvintele Mântuitorului
Jalaguier în analiza ce o face Bisericii care,
din Matei 16, 18.
pe de o parte, revelează lumii sursele vieţii
Domnul Iisus Hristos nu a zis: Va fi
duhovniceşti, iar pe de altă parte Biserica
zidită Biserica de către Petru sau de către
însăşi se naşte în cei pe care îi consacră
Apostoli sau de oameni în general, ci de
acestei vieţi. Accentul pus pe prima formă
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.
poate duce la un monofizitism eclesiologic,
Biserica este “mai presus de lume şi mai înainte
în care Biserica devine totul, anihilând voinţa
de lume, dumnezeiască, suprafirească”.6 Natura
şi credinţa membrilor ei, iar accentul pus pe
duală a Bisericii face să se distingă în ea
a doua formă poate duce la subiectivism, ce
două aspecte: Biserica este Absolută, iar prin
are drept consecinţă hristologică arianismul
4 Pavel Florenskii, Eklesiologhiceskie materialî, 5 Ibidem, p. 82
în: “Bogoslovskie Trudî”, XII, Mockva, 1974, p. 81 6 Ibidem, p. 83

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 55

caracterul văzut i se conferă autoritatea şi
libertatea. “Domnul Iisus Hristos nu este numai
întemeietorul Bisericii în planul exterior, pentru
ea însăşi şi pentru viaţa ei, ci El este în acelaşi
timp Învăţătorul şi conţinutul învăţăturii,
norma vieţii şi izvorul acestei vieţii, principiul
istoriei bisericeşti, inima şi nervul ei vital.”7
Preotul Pavel Florenski, raportându-
se la alţi întemeietori de religii consideră
relaţia dintre Hristos şi Biserică diferită
fiinţial şi, în mod excepţional, imposibil de
comparat cu celelalte confesiuni. Definirea
structurii teandrice a Bisericii se face prin ea
însăşi, dar numai în Persoana şi Opera lui
Iisus Hristos, şi prin actele Sale mântuitoare,
ce culminează în Cruce şi Înviere.
Vechiul şi Noul în Biserică se
potenţează reciproc, se echilibrează şi se
armonizează. Instituţiile pământeşti sunt “ca
praful spulberat de vânt de pe faţa pământului”
(Psalmul 1, 4), însă Biserica se dezvoltă
în mod organic, în cel mai înalt sens al
cuvântului.
“Principiul autorităţii luat în mod
unilateral, ca principiu al unirii forţate nimiceşte
automat tot ce este nou şi Biserica locală
încremeneşte în nemişcarea moartă a unităţii.
Are loc pietrificarea organismului bisericesc
iar fluxul psihic se încetineşte până la extrem,
trecând în monoideism”.8
Noul şi Vechiul în Biserică se
intercondiţionează datorită fundamentului
divino-uman al ei, prin care izvoarele
Revelaţiei, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
se explicitează în Biserică pentru fiecare
timp, trăindu-se actualitatea vie a divino-
umanităţii. Libertatea privită unilateral,
discreţionar, fărâmiţează şi nimiceşte,
inevitabil, tot ce este vechi (tezaurul), iar
Biserica locală “se descompune într-o
multiplicitate sectară lipsită de frâu”.9
7 Ibidem, p. 84
8 Ibidem, p. 84-85
9 Ibidem, p. 85
56 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
În virtutea fiinţării divino-umane a
Bisericii, preotul Pavel Florenski vorbeşte
despre două aspecte ale Bisericii şi anume:
1. Biserica, sub aspectul ei dogmatic,
trebuie să fie privită permanent, în raportul
cu Persoana lui Hristos, prin care se uneşte
cu Dumnezeirea, cât şi în raport cu oamenii,
ce intră în componenţa ei, prin care se
înrudeşte cu lumea.
2. Biserica prin natura sa mistică are
în mod necesar trăsăturile de neşters ale
Domnului Său, iar prin natura sa văzută
(empirică) are trăsăturile oamenilor, ce intră
în componenţa ei.10
Definirea alegorică a Bisericii şi
raportul ei cu Împărăţia lui Dumnezeu
Preotul şi omul de ştiinţă Pavel
Florenski, în cuvinte pline de esenţă, vorbeşte
despre funcţia alegorică a Bisericii şi raportul
Bisericii cu Împărăţia lui Dumnezeu.
Precum este foarte dificil să trasăm o graniţă
între definiţia metafizică şi cea simbolică,
la fel de dificil este să delimităm definiţia
simbolică, de cea alegorică. Există o varietate
terminologică şi o unitate a conţinutului
în ce priveşte cuvintele Împărăţie, Biserică,
Viaţa Veşnică şi chiar sinonimia expresiilor
Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Cerurilor
este determinată de anumite nuanţe.
Conceptul de Împărăţie constituie
centrul de referinţă, în jurul căruia iradiază
întreaga doctrină a Bisericii. Părintele Pavel
Florenski îi aminteşte pe Evangheliştii
sinoptici, referitor la această afirmaţie iar
Evanghelistul Ioan vine cu un element
esenţial – cel de viaţă veşnică iar pentru
Epistolele pauline Împărăţia este însăşi
Biserica.
Preotul Pavel Florenski vorbeşte
despre interioritatea termenilor şi chiar
10 Ibidem, p. 85
despre o identitate funciară, ce ţine de
iconomia creştină pe pământ. “Împărăţia
lui Dumnezeu este viaţa care ni s-a dăruit în
Hristos”; “Împărăţia lui Dumnezeu este viaţa
dimpreună cu Dumnezeu dăruită în Hristos sau
părtăşia cu Dumnezeu a omului”; “Împărăţia lui
Dumnezeu este totalitatea bunătăţilor dăruite
nouă în Hristos.” Preotul Pavel Florenski
condensează conceptele de Împărăţie, Biserică
şi Viaţă Veşnică, uneori, contopindu-le, alteori,
deosebindu-le.
Luând textul de la Evanghelistul
Matei, 16, 18-19, cu făgăduinţa pe care Hristos
Domnul i-o dă lui Petru, printr-un paralelism
ebraic, termenii de Biserică şi Împărăţie se
identifică, dar avem de-a face şi cu o îndoită
reprezentare simbolică. Porţile iadului nu
vor birui Biserica întemeiată de Hristos.
“Porţile iadului” este o desemnare metonimică
a Morţii […] Biserica trebuie să fie antidot al
Morţii adică Viaţă, Viaţa prin excelenţă, Viaţa
însăşi sau Viaţa veşnică.”11 Termenii în acest
context se suprapun. Preotul Pavel Florenski
aminteşte de un alt text, de la Matei 18, 15-
20, cu paralela dintre puterea din Biserică şi
puterea din Cer, definită Împărăţia Cerurilor şi
se stabileşte sinonimia pe cele două expresii.
“Viaţa veşnică (ζωη αιωνιοs) sau simplu
viaţa (ζωι) desemnează cel mai mare bun, la a
cărui stăpânire a fost chemat omul. Ca atare,
în aceeaşi revelaţie creştină cuvintele zoi eonios
(viaţa veşnică) sunt opuse expresiilor (κολασιs
αιωνιοs) chinuri veşnice, întunericul cel mai
din afară (σκοτοs το εξωτερον) pierzania
(απωλεια), expresii prin care dimpotrivă se
neagă ceea ce alcătuieşte fericirea omului şi se
afirmă ceea ce reprezintă pentru el răul."12
Părintele Pavel Florenski, vorbind de
Împărăţia lui Dumnezeu enunţă două puncte
de vedere: obiectiv-religios şi subiectiv-
etic (sau subiectiv mistic şi obiectiv mistic):
11 Ibidem, p. 172 (“Allegoriceskoe apredelenie
Ţerkvi i atnaşenie eio k Ţarstvii Bojii”)
12 Ibidem.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
“Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru
este” (Luca XVII, 20-21): subiectiv-etic, în
sufletele, în inimile voastre, in animis vestris
şi obiectiv-religios printre voi, în mijlocul
vostru, intra vos.13
Textul florenskian abundă de citate
din Sfânta Scriptură, cu texte referitoare
la Împărăţia lui Dumnezeu, la Persoana
lui Iisus Hristos, Începătorul Împărăţiei
Cerurilor şi identificarea ei cu Biserica.
Părintele Pavel Florenski dă Împărăţiei
lui Dumnezeu trei sensuri distincte:
1. Totalitatea celor care mărturisesc
ascultarea faţă de Dumnezeu şi s-au
învrednicit să-I slujească Lui; oameni
învăluiţi de strălucirea Evangheliei “toţi cei
care nu s-au lepădat de creştinism pe faţă sunt
recunoscuţi ca mădulare ale Împărăţiei. Aceasta
este comunitatea creştină istorică aşa cum a fost
descrisă în parabola despre neghină şi despre
năvod.”14
2. Totalitatea celor care aparţin
lui Dumnezeu şi îi slujesc cu adevărat în
conformitate cu textele din Matei 21, 31;
11, 12; 5, 20; 7, 21. Este Împărăţia al cărei
“Cârmuitor Suprem este Dumnezeu şi care
se supune necondiţionat voinţei Împăratului
Său. Aceasta este Împărăţia ideală, centru şi
principiul continuităţii Împărăţiei istorice; este
de asemenea împărăţia nevăzută şi sensul în care
putem include în ea şi pe Îngeri şi cei care sunt
cunoscuţi numai lui Dumnezeu”.15
3. Şi, în sfârşit, privilegiile ce le
primesc cei aleşi în Trupul structurat-
sacramental al Bisericii, privilegii care
semnifică bunătăţile poporului răscumpărat.
Părintele Pavel Florenski enumeră mai multe
texte din Sfânta Scriptură şi însemnătatea lor
duhovnicească. Se vorbeşte despre bogăţiile
duhovniceşti, comoara lăuntrică pe care nu
o poate răpi nici o putere a lumii. Textul de
13 Ibidem.
14 Ibidem, p. 173
15 Ibidem.
57
la Matei V, 3 cf. V, 10, corelate cu cele de la
Marcu X, 15 şi Matei XVIII, 3.
“Împărăţia Cerului devine organism
istoric, dar sub condiţia de a fi mai întâi stare
lăuntrică, dispoziţie sufletească, analogă
dispoziţiei copilului, care se supune pentru că îl
crede şi iubeşte” (Matei 18, 3).16 În continuitatea
celor spuse Pavel Florenski adaugă lângă
bunătăţile dumnezeieşti - slava veşnică,
din care se vor desfăta cei care o primesc
în Împărăţia Cerurilor. Drepţii “vor şedea
la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în
Împărăţia Cerurilor”(Matei VIII, 11, cf. XXVI,
29), proslăvind milostivirea lui Dumnezeu şi
lăudându-L întru stăpânirea moştenirii celei
veşnice. Ei se află în fericirea netulburată,
consecinţă a strălucirii vieţii lor transfigurate”.
În consens deplin cu Evanghelia, Părintele
Pavel Florenski defineşte relaţia dintre
Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserică în
termeni de interioritate,“Porţile Cerului se
deschid numai dinlăuntru”.17 Odată deschise ele
nu trebuie să se mai închidă. Sămânţa căzută în
inimă creşte permanent; cel ce şi-a potolit setea
de la Hristos, izvorăşte el însuşi râuri de apă vie
(Ioan VII, 38); dospeala creşte în deplinătate;
cuvântul lui Dumnezeu pătruns în suflet se
înmulţeşte şi se dezvoltă, devenind izvor, centru
şi punct de convergenţă al unor impetuoase
acţiuni harice asupra oamenilor şi asupra întregii
făpturi. În datoria înmulţirii talanţilor omul
devine un organ viu al desăvârşirii, mădular al
Bisericii, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat
recapitulează şi însumează toate (Efeseni I,
10). “În starea finală, Biserica şi Împărăţia lui
Dumnezeu coincid. Acum ele sunt două sfere,
care se suprapun parţial.”18 În marea sferă care
îmbrăţişează toate, a viitoarei Împărăţii a
lui Dumnezeu, sfera Bisericii se află chiar în
centru.
16 Ibidem, p. 173
17 Ibidem, p. 174
18 Ibidem.
58 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Preotul Pavel Florenski vede Biserica
în accepţiunea de integralitate. Revitalizarea
omenirii ecleziale, a omenirii-Biserică ţine de
disponibilitatea delimitării celor două lumi:
ţarina semănată cu grâu şi neghină, năvodul
cu peşti mici şi mari; diferenţierea dintre
femeia din lume (desfrânata) şi Mireasa
Ierusalimului. Opoziţia organismului
eclesial se va sfârşi prin desăvârşita armonie
a noului Ierusalim (Apocalipsa, XXI).
“Între aceste două extreme opuse,
remarcate în prima şi ultima carte a Sfintei
Scripturi a avut loc procesul istoriei mondiale,
al cărei chip simbolic ne-a fost dat într-o sfântă
carte ce poate fi considerată de trecere între
Vechiul şi Noul Testament, cartea Proorocului
Daniil. Acest proces, într-un anumit moment,
în momentul Răscumpărării omenirii a suferit
o sciziune prin introducerea unui nou factor
de desăvârşire: Biserica. Acum a început
recristalizarea omenirii în jurul acestui principiu
divino-uman. Biserica s-a arătat a fi un organism
aparte, prin care s-a revărsat în lume energia
duhovnicească al cărei conţinut este viaţa veşnică.
Este plinătatea prin care Hristos umple trupul
Său – Biserica, iar totalitatea întregii făpturi ce
va să intre în Ierusalimul ceresc este Împărăţia
lui Dumnezeu”.19
Ortodoxia se trăieşte în evidenţa
ascetică, a trăirilor în Duh, a înfrânării
raţiunii, descoperind chipurile sfinte şi
luminile prezenţei pnevmatice.
Acestea, considerăm noi, sunt în linii
mari coordonatele majore ale concepţiei
teologice despre Biserică ce decurg din
monumentala operă florenskiană.
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU
19 Ibidem, p. 175
 8. Taina icoanei
Istorisire despre Icoana
făcătoare de minuni a
Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu de la Poceaev

<Nespuse sunt hotărârile Domnului,

care a binevoit să fie cinstită Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu pe colina Poceaev,
şi în acest chip să aducă fericire neamului
creştinesc cu mijloace de mântuire. Domnul,
mai întâi, pune în evidenţă această colină
sfân­tă cu Urma piciorului Maicii Sale, ca
mai apoi să pregătească Sieşi şi Maicii Sale,
calea spre sălăşluire între cei ce cred… în
icoana Maicii Sale Preasfinte, dăruind din
aceasta, fiecăruia ce se apropie, milostiviri
Domnului cu Pruncul Cel mai înainte de veci,
îndestulătoare şi nespusele Ei faceri de bine>
pe care a adus-o cu sine din Constantinopol.
(<Preaslăvita Colină de la Poceaev>, 1807).
El tot timpul păstra la sine icoana ca pe un
La mijlocul secolului al XVI-lea la
lucru sfânt - încântătoare moştenire, până
Volâna, nu departe de Poceaev, în moşia
când Pronia Divină a poruncit să o lase în
Oroli’ (în prezent Urlia), trăia o contesă
Volâna, la bucuroasa contesă.
ortodoxă binecinstitoare, Anna Erofeevna
Icoana, dăruită Annei Goisko, avea
Goisko. Aceasta provenea din neamul vechi
(după cele notate de A.F.Hoinatki) 6,1/4
nobiliar Kozinski. Contesa a rămas văduvă
verşoci înălţime şi 5,1/8 verşoci lăţime
după decesul soţului său, Vasile Bogdanovici
(Verşok=4,4cm, unitate de măsură din
Goisko, fost judecător în zemstva Luţk.
vremea aceea în Rusia). Era pictată în ulei în
În vremea aceea, pe la Volâna a sosit
stilul vechi bizantin, pe o scândură simplă
mitropolitul grec Neofit, călătorind, ca şi
de tei, întărită jos cu două şipci de stejar (să
mulţi alţi ierarhi orientali din acele timpuri,
nu se încovoaie). După cum zice <Preaslăvita
după ajutoare către generoasa Moskovă
Colină Poceaev>, dintru început, icoana
dreptmăritoare. În anul 1559, trecând prin
era acoperită cu un strat subţire de argint,
domeniul Goisko, el, după rugămintea
împodobită cu raze artizanale. Însă, cu
stăruitoare, <de mila ei>, s-a oprit la casa ei
timpul, aura aceea s-a uzat şi s-a stricat, aşa
şi, după cum spune <Preaslăvita Colină>, <a
că pe alocuri lipseau bucăţi întregi, de aceea
rămas aici câtăva vreme, odihnindu-se de
în consecinţă ea a fost schimbată cu alta nouă,
ostenelile călătoriilor sale>. Drept mulţumire
împodobită cu mărgăritare mărunte. Icoana
pentru ospeţie, la plecare, mitropolitul a
de tipul Umilenia (Înduioşarea) înfăţişează
binecuvântat-o cu o icoană veche a Maicii
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 59
pe Maica Lui Dumnezeu în talie cu Pruncul
Cel mai înainte de veci pe mâna dreaptă.
În mâna stângă, Preasfânta Născătoarea de
Dumnezeu ţine o pânză, cu care se acoperă
picioarele şi spatele Dumnezeu-Pruncului.
Domnul Iisus Hristos îşi pune mânuţa
stângă pe umărul Mamei, iar dreapta
ridicată pentru binecuvântare; Născătoarea
de Dumnezeu îşi înclină preacinstitul Său
obraz către capul Fiului, exprimându-
şi sincera Sa dragoste către Dânsul <cu
drăgăstoasa şi expresiva unire a chipului său
matern cu obrăjorul Fiului>. Sus pe icoană
noi vedem obişnuitul înscris greco-slav sub
aspectul monogramelor MPDB—Fecioara
Maria; în dreapta, în partea Mântuitorului,
se află monograma ICXC—Iisus Hristos. Pe
lângă acestea, pe icoană sunt şi încă şapte
chipuri de sfinţi incizaţi. Sus în dreapta,
după cum grăieşte înscrisul, este înfăţişat
proorocul Ilie, mai jos - Sf. Mucenic Mina;
în stânga - Sf. Întâiul Mucenic Ştefan, mai
jos - preacuviosul Avramie. Cele mai de jos
înfăţişări sunt alte trei sfinte: Sf. Muceniţă
Paraschevia, Muceniţa Ecaterina şi Sf.
Muceniţă Irina - fecioara(4).
Sfânta icoană, rămasă de la Neofit la
Goisko, nu îndată a început să-şi descopere
puterea sa cea binecuvântată. <A stat multă
vreme icoana, -- după martorul <Colinei
Poceaev> -- în paraclisul fericitei în pome­
nire contesa Goisko>, şi numai aproape de
treizeci de ani trecând, cei ai casei Goisko
au început să observe o neobişnuită lumină
care ieşea din ea. S-a întâmplat în preajma
anului 1597, chiar în toiul uniaţiei Bisericii
introdusă de tratatul de la Brest din anul
1596. Atentul creştin ortodox vede clar în
aceasta, lucrarea deosebită a Proniei divine,
Care împreună cu amarele nenorociri din
partea uniaţiei, a pregătit înaintaşilor noştri
şi mângâiere fericită în icoana făcătoare
de minuni a Preasfintei Născătoare de
60 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Dumnezeu. Maica Domnului din vremuri
străvechi a ales colina Poceaev ca loc al
sălăşluirii Sale pentru apărarea poporului
ortodox, pentru încurajarea lui, mântuirea şi
alinarea sa. Slugile lui i-au spus lui Goisko
despre <lumina abundentă, ce se vedea în
preajma icoanei lui Neofit>, dar ea mult timp
nu a vrut să creadă poveştile lor, până când
singură nu a văzut în vis icoana <în lumină
mare>. Însă <necrezând în vise>, Goisko nu
dădu atenţie nici la această vedenie, până
când aievea nu a văzut lumina, care ieşea din
icoană. Ea a început să se comporte faţă de
icoana minunată cu deosebită bunăvoinţă,
a aşezat-o în cel mai cuviincios loc, a dat
poruncă să ardă înaintea ei o candelă mereu
aprinsă. A trecut puţin timp şi îmbelşugata
putere, ce ieşea din icoană, a răspândit
din sine primele minuni. Goisko avea un
frate bun Filip Kozinski, orb din naştere.
Crezând în puterea icoanei, ea l-a convins să
se îndrepte cu rugăciunea către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu înaintea chipului
Ei, <poate cu rugăciunile Sale preaputernice
către Dumnezeu, Ea va cere vedere lui de
la Domnul >. Şi doar numai ce se rugase
cu credinţă înaintea fericitei icoane, că în
acel ceas s-au deschis ochii lui, <asemenea
orbului din naştere din Evanghelie>. El a
început să vadă, ca şi cum niciodată nu ar fi
fost orb. După o atât de certă minune, ce s-a
întâmplat în văzul tuturor, Goisko nu a mai
găsit de cuviinţă să mai ţină icoana la sine,
şi chemând călugării, preoţii şi mulţime de
popor ortodox cu procesiune şi <cu cântări
duhovniceşti > a dus-o pe colina Poceaev şi
a dăruit-o spre veşnică păstrare monahilor,
celor care vieţuiau în peşteri. Chiar atunci,
Goisko face bogate donaţii pentru cei ce se
găseau prin peşteri, în preajma bisericii de
lemn Uspenia din Poceaev: terenuri, cositori
de fân, şase familii de ţărani sedentari, o
desiatină de grâne, recoltată din moşia sa.
Denumirea acestei biserici a fost mai întâi
stabilită, cea a icoanei făcătoare de minuni a
Maicii Domnului.
Minunata însănătoşire a lui Filip
Kozinski şi solemna procesiune a icoanei
de la Conacul Goisko către vieţuitorii din
Poceaev s-a întâmplat, probabil, chiar la
începutul anului 1597. Aşa că, deja la 1
februarie anul 1597, Goisko întocmeşte
<spre mai marea slavă a Maicii Domnului>
<înscrisul de fundaţie> pentru construirea
în locul schitului a vieţuitorilor peşterilor,
o mănăstire de obşte la Poceaev <pentru
locuirea în aceasta a opt călugări bărbaţi de
bună credinţă, cu viaţă duhovnicească, fără
altă mărturisire de credinţă, decât numai cea
grecească, ascultători de biserica răsăritului,
şi a doi paracliseri (<novici>)>. Anna Goisko
a murit în anul 1617, lăsând conacul său
împreună cu Poceaev, nepotului Andrei
Firley, castelanul de Belizki, devenit mai apoi
voievod de Sandomir (Polonia). Încă din
anul 1607, după mărturia <Colina Poceaev>,
< cu îngăduinţa fondatoarei s-a înmulţit
numărul călugărilor>, însă pentru mănăstire
<au venit vremurile deplinei nenorociri>. Au
trecut deja mai bine de trei sute de ani de
atunci, de când Rusia a scuturat jugul tătaro-
mongol, dar năvălirile cetelor răzleţe din
Hoarda de Aur tot mai torturau ţinuturile
Volâniei. Ei treceau prin foc şi sabie tot ce
le ieşea în cale. În anul 1607, unul din astfel
de detaşamente a năvălit peste mănăstirea
Poceaev; în vremea aceea, după cum spune
tradiţia locală, un oarecare monah petrecea
pe colină< făcând rugăciuni>. Tătarul l-a zărit
şi, în speranţa că v-a dobândi pentru sine un
rob, a năvălit peste monah dar, văzând, că
acela era bătrân, l-a lovit în mânie cu sabia
şi i-a tăiat capul. Monahul, căruia atunci
trebuia să-i vină ceasul morţii, îşi luă în
mâini capul tăiat şi, aducându-l la mănăstire,
l-a depus în faţa icoanei făcătoare de minuni
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
a Maicii Domnului şi numai după aceea,
şi-a dat duhul său Domnului, spre uluirea
tuturor şi spre <slava Preasfintei Fecioare,
care şi-a ales icoana Sa de la Poceaev spre
descoperirea autorităţii puterii Sale>(Colina
Poceaev). Atunci egumen la Poceaev era
plăcutul Lui Dumnezeu, preacuviosul Iov.
(mai multe amănunte despre el se pot citi în
cartea < Viaţa şi învăţătura Preacuviosului şi
de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru
Iov, egumenul şi făcătorul de minuni de la
Poceav>)
Odinioară, pe când preacuviosul Iov
se ruga în peştera sa în faţa binecuvântatei
icoane, deodată o lumină neobişnuită a
înconjurat-o şi, mai mult de două ceasuri,
se reflecta din adânc, proiectându-se pe
biserică, spre plăcuta mirare a ucenicului
său, fericitul Dositei, care s-a învrednicit să
fie martorul acestei neobişnuite descoperiri.
Aceasta s-a întâmplat în preajma anului
1623 tocmai în vremea când, urmaşul lui
Goisko, Andrei Firley, s-a ridicat cu prigoană
asupra mănăstirii Poceaev. Fiind el însuşi
protestant, adept al <eresului luteran >,
remarcându-se cu un caracter necuviincios,
egoist, Firley îndeosebi nu putuse să se
împace cu generoasele plasamente pe care
Anna Goisko le-a donat pentru mănăstirea
Poceaev. Netemându-se de < înfricoşătoarea
judecată în faţa Tronului Lui Dumnezeu>,
pe care atât de hotărât < o invoca > autoarea
<înscrisului fondării > oricărui încălcător a
voii sale, Firley, după moartea testamentarei,
a început pe rând < să strice> şi să încalce
fundaţia, treptat ştergând proprietăţile
testamentare ale mănăstirii. Iar la 10 iunie
1623 el a îndemnat şleahta sa de slugi
turbulente, care erau <de asemeni luterani
>, care, au tâlhărit proprietatea mănăstirii,
au furat şi icoana făcătoare de minuni. <
Poate, zicea el, - scrie < Preaslăvita Colină de
la Poceaev>, - dacă voi lua icoana făcătoare
61
de minuni, călugării nu vor mai putea să
rămână în locul acesta. Aproape douăzeci
de ani s-a aflat sfânta icoană la neruşinatul
Firley, în totală uitare şi desconsiderare.
Însă nu au uitat-o călugării de la Poceaev,
şi îndeosebi preacuviosul Iov, egumenul de
Poceaev. După această tâlhărie, mai mult
de un sfert de veac i-a trebuit râvnitorului
egumen să ducă un proces de judecată cu
Firley, în repetate rânduri la judecătoriile
din Kremeneţk şi Luţk, cu diferite cercetări
şi plângeri, ca în sfârşit, neluând în seamă la
lupta inegală cu un nobil bogat, să câştige
succese parţiale - recuperând doar ceea ce
a rămas de la răpitor. Înainte de moartea sa
(1647), Firley era dator să încheie disputa,
cu un act de împăcare cu icoanele, <nu în
condiţii uniate>. Chiar şi pentru el însuşi,
acest <război> cu Născătoarea de Dumnezeu
şi Preacuviosul, s-a sfârşit cu o evidentă
zdrobire şi învăţătură de minte. În anul
1641, invitând musafiri şi organizându-le
un ospăţ, Firley, < de bucurie diavolească
nu prididea ce să facă mai mult>, < spre mai
marea batjocură a credinţei ortodoxe > a
îmbrăcat-o pe soţia sa cu veşminte bisericeşti
şi-i dădu în mâini potirul, ea profera hule,
iar pentru batjocură a mai adus şi Icoana
făcătoare de minuni a Maicii Domnului,
intenţionând, se pare, să se amuze în faţa
oamenilor ca la un spectacol de umor. Dar
Preacurata nu a permis o asemenea insultare
a Icoanei Sale. Şi de îndată ce a început
această faptă neruşinată, că peste soţia lui
Firley <a năvălit dracul violenţei >, cu care <
ea a fost stăpânită>. Acesta şi-a pus stăpânire
chiar şi peste Firley, <dracul înfricoşării
(tremurului)> prelungindu-se până în
clipa, când sfânta icoană a fost readusă la
mănăstire. De atunci icoana făcătoare de
minuni niciodată nu a părăsit Colina Poceaev,
semănând minuni şi <semne multe> spre
slava mănăstirii şi a mântuirii tuturor celor ce
62 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
veneau cu credinţă la ea. Până în prezent nu
avem vreo însemnare despre minunile, care
puteau să se întâmple în timpul şederii icoanei
făcătoare de minuni în conacul Kozinski
al lui Firley, dar şi perioada frământărilor
militare (1648-1651) nu a favorizat constant
însemnări competente. Însă, cu terminarea
războiului (1651), <de fapt era un război
civil de eliberare între ocupanţii poloni şi
populaţia majoritar ucraineană-ortodoxă, -
ca urmare a silniciilor nobililor poloni care,
pe lângă uniaţie (sinodul de la Brest-Litovsk,
1595-1596), înjoseau pe ortodocşi numind
credinţa ”hlopskaviera” - credinţa vulgului;
după pacea de la Adrussov - 1667, Volâna
şi Jitomirul nu se alipesc de Mitropolia
Kievului, de Ucraina, ci doar în 1831 când
este anexată la Rusia sub ţarul Nikolai I.>,
înspre Icoana de la Poceaev a început să vină
multă lume, şi de la ea au început să izvorască
noi şi frecvente semne. Multe dintre ele erau
înscrise nu numai în letopiseţele mănăstirii,
nu de rare ori sunt documentate pe cale
judiciară în diferite şedinţe, care până
acum sunt păstrate în Lavra Poceaev. La 2
noiembrie, anul 1661 moşierul Ivan Lobosa a
depus mărturie în aprobarea testamentului
său la Kremeneţk, < că el, fiind cercetat
de Domnul la puţin timp după o grea
suferinţă, şi apoi, după făgăduinţă, fusese
la Sfânta Liturghie în mănăstirea Poceaev,
aici, în faţa icoanei făcătoare de minuni şi
a Urmei piciorului Preasfintei Fecioare şi
în faţa moaştelor fericitului părinte Iov...,
prin rugăciunile lor sfinte, s-a învrednicit
de neobişnuita îndurare şi buna sănătate...>
(<Preasfânta colina Poceaev>; <Testamentul
original al lui Lobos>, vezi arhivele Lavrei
Poceaev dosar No_3/50). Despre Icoana
şi Urma piciorului Preasfintei Fecioare,
letopiseţul mănăstirii din anul 1662 notează
următoarele: < În comitatul Kremeneţ al
Voievodatului de Volâna, în drumul dintre
Kremeneţ, Vişnevţ şi Brod de câteva sute de
ani se află mănăstirea şi biserica de piatră
Uspenia (Adormirea Maicii Domnului)
pe o colină în stâncă, cu o icoană făcătoare
de minuni a Preasfintei Fecioare; din moşi
strămoşi această mănăstire se numeşte
Poceaev...> (Preaslăvita Colină Poceaev).
În anul 1672, puterea făcătoare
de minuni a Icoanei de la Poceaev a fost
cunoscută în procesul de judecată < pentru
insultarea locurilor sfinte > între mănăstirea
Poceaev şi un oarecare Vatlav Iskroi. În
sentinţa lui Iscru, citat pe 15 februarie, anul
1672 şi notată în cărţile oraşului Kremeneţ
la 13 iulie anul 1673, printre altele, cităm
următoarele: <va fi dator acela (Iscru) pentru
înduioşarea măreţiei Lui Dumnezeu din
cauza sacrilegiului adus locurilor> Preasfintei
Fecioare să se aştearnă în cruce¤krâjă -
crucea, asteriscul, încrucişarea cablului de
ancoră (adică, pe podea cu mâinile desfăcute
în cruce) înaintea icoanei Sale făcătoare de
minuni, în biserică, liturghii. În istorisirile
Lavrei Poceaev aflăm multe mărturii despre
semne şi minuni, săvârşite de icoana făcătoare
de minuni în prima perioadă a istoriei sale
(până în anul 1720). Astfel, la 19 octombrie
1664 a căpătat însănătoşire sluga contesei
de la Poceaev, dreptmăritoarea Hoinaţko, în
feciorie Cesnikova-Belizski. Sluga se numea
David zis şi Gaiduc (Haiduc) (În ucraineană
consoana „g” se pronunţă ca ”h” gutural);
suferise greu mulţi ani <de dureri ale
corpului>- o neobişnuită boală de cap, < de
la care ochii s-au dus în fundul capului, aşa
încât el nu putea să vadă nimic >. Compăti­
mind starea suferindului (amintindu-şi,
după cât se pare, istorisirea evanghelică
despre sutaşul şi sluga sa), evlavioasa contesă
a trimis pe sluga sa, Simeon, la mănăstire, cu
cea mai umilă rugăminte către egumenul
Efrem Şaţki, ca acesta să se roage pentru
suferind în faţa icoanei făcătoare de bine a
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Maicii Domnului, să-i dea apă sfântă de la
purtătoarea de sănătate, pentru a spăla ochii
slugii bolnave. Şi îndată ce s-au făcut toate
acestea, că şi boala nefericitului a trecut, iar
el a început să vadă bine ca mai înainte, ca şi
cum niciodată nu ar fi fost bolnav.
În acelaşi an 1664, cu ajutorul Maicii
Domnului a urmat minunata înviere a fiului
moşierului Ivan Jabokriţki din Pereveredov.
La puţin timp după aceasta, în acelaşi
an 1664, Simeon a primit însănătoşire în
mănăstirea Poceaev de albeaţă la ochiul
stâng, spălându-se cu apa sfântă de la Talpa
Maicii Domnului. La scurt timp, el iar s-a
îmbolnăvit şi a murit. Părinţii l-au jelit cu
întristare pentru pierderea ireversibilă şi
au pregătit trupul pentru înmormântare.
Din compătimire pentru părinţi, evlavioasa
bunică a celui mort, s-a întors înlăcrimată
către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu:
<Preacurată Fecioară din icoana de la
Poceaev, - s-a rugat ea - acest nepot al meu
Ţi-l închin Ţie, numai arată-ţi mila Ta către
el; priveşte către lacrimile părinţilor lui şi-l
fă viu şi sănătos>. După aceasta, mortul a
zăcut noaptea până a doua zi la miezul zilei;
la amiază el deodată şi-a întins mâinile şi a
început să vorbească cu mama sa, cerându-i
mâncare şi apă, şi îndată s-a ridicat din
patul său de moarte, sănătos spre slava Lui
Dumnezeu şi spre mângâierea părinţilor. Nu
mai puţin remarcabilă minune s-a săvârşit
în decembrie 1664, când, cu ajutorul Maicii
Domnului, a primit tămăduire un oarecare
Vasile din Ialovici, suferind, după cât se
pare, de paralizie totală, până la vindecare
el nu vedea nimic şi nu putea să se mişte. În
anul 1665, cu puterea Maicii Domnului s-a
făcut din nou o minune, învierea unui bărbat
mort subit, pe nume Vasile Skarpitka, din
localitatea Pelici, care este pe lângă Dubno. El
a adormit înspre seara sâmbetei lăsatului sec
de carne, iar la cină l-au descoperit că murise.
63
Nemângâiată sărmana văduvă cu amar a
plâns moartea soţului şi stâlpul familiei.
La amara ei jelire s-au adunat vecinii şi,
mângâind-o, i-au arătat milostivirea Maicii
Domnului, care se arăta la Colina Poceaev, au
convins-o, că Ea nici pe ea nu o va părăsi.
Atunci nefericita plângând se ruga cu glas:
<Preacurată Fecioară, care faci minuni la
icoana de la Poceaev, caută la singurătatea
mea, în care cu jale m-a părăsit bărbatul meu
şi pe copiii mei>. Iar mortul a fost scăldat,
gătit, şi a doua zi au chemat preotul pentru
înmormântarea lui. Deodată mortul s-a
ridicat şi a cerut mâncare şi apă. După aceea
el a povestit, că atunci când a adormit, l-au
luat doi tineri necunoscuţi şi l-au dus pe un
munte înalt cu palate, strălucind <o lumină
adâncă>, < şi eu,-- zicea el, -- cu bucurie deja
eram pregătit să intru în acelea, când deodată
din ele au ieşit doi bătrâni şi au poruncit să
mă întorc înapoi. Atunci tinerii aceia m-au
condus la o râpă urât mirositoare şi arătând
spre un deal o biserică măreaţă, ca eu să
intru în ea şi să mă rog, m-au împins în acea
groapă,-- iată că şi m-am trezit precum mă
vedeţi>. Apoi din înscrisurile Lavrei din anul
1665 noi aflăm despre următoarele vindecări
la Colina Poceaev:
1) un anume Kondrat din localitatea
Bubnov < de gravă cojire, aducătoare de
moarte, a pielii de pe corp. >;
2) Pe Ecaterina Brudbelovska din
satul Romanov, de lângă Olâka, de o boală
groaznică, din cauza căreia, aşa cum i s-a
spus, se răsuceau toate oasele în corpul ei;
3) pe lăcătuş-forjorul Nikita Naumov
de la o gravă orbire, ce se abătuse asupra
lui ca urmare a unei puternice dureri de
cap, care s-a prelungit zece săptămâni. În
anul 1666 un anume pălărier, Ciagorko
din Kovelia, sub jurământ a mărturisit pe
Colina Poceaev, că, în anul 1665 el a primit
pe neaşteptate tămăduire de boală, făcând
64 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
legământ să facă metanie chiar în acel an
icoanei făcătoare de minuni la praznicul
(hramul) Adormirii Maicii Domnului. Însă
trecuse praznicul, şi el a uitat de legământul
său. Atunci Ciaroko s-a îmbolnăvit a doua
oară încă şi mai grav şi numai după cel de-
al doilea jurământ îşi împlineşte legământul
său şi a primit însănătoşire. După aceea,
în acelaşi an 1666, au primit vindecare cu
rugăciunile către Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu înaintea icoanei Sale făcătoare
de minuni de la Poceaev: Zinovie Ivasciuc –
de o puternică hemoragie, un anume domn
Ştefan Leduhovski – de o gravă iritaţie,
care-i apăruse la ochiul stâng, în acest caz
mulţi socoteau, că el îşi va pierde acel ochi.
După tradiţia Lavrei, în 1674, cu puţin
timp înainte de năvălirea tătarilor peste
mănăstirea Poceaev, icoana făcătoare de
minuni a lăcrimat timp de patru săptămâni
şi atunci, după cum vorbeşte <Colina
Poceaev >, mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi
şi < înfriguraţi (scuturaţi) de draci >, au
primit tămăduire cu rugăciunile Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu. Tocmai în acel an
a urmat o minunată scăpare a unui călugăr
de la Poceaev de sub robia tătară cu apărarea
mărinimoasă a Maicii Domnului prin icoana
făcătoare de minuni de la Poceaev. Aflându-
se în robia tătară, călugărul îşi aducea mereu
aminte de minunatele slujbe şi cântările
bisericeşti din mănăstirea natală pe Colina
de la Poceaev. Şi iată odată, de praznicul
Adormirii Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu el cugeta cu resemnare în inima
sa: < acum în mănăstirea de la Poceaev,
lumea din diferite părţi cinstesc pe Fecioara
Născătoarea de Dumnezeu, şi nimeni nu
este lipsit de milostivirea Sa; numai unul
eu, legat în lanţuri, măcar că sunt fiul
mănăstirii Poceaev, totuşi sunt departe şi
înstrăinat de la acest praznic sfânt. Jale-mi e
din cauza păcatelor mele! Greutăţile de fier
îmi împiedică picioarele, dar cu inima alerg
către Tine, Maica Lui Dumnezeu, dezleagă-
mi lanţurile ca şi eu să stau aproape de
icoana Ta şi împreună cu dreaptă credinţă
să-ţi înălţăm slavă pe colina de la Poceaev>.
Şi într-o clipă s-a înfăţişat la mănăstirea
Poceaev încă în lanţurile cu care era legat,
slăvind pe Dumnezeu şi pe Atotmilostiva
Salvatoare Maica Sa.
Iar milostivirea pentru mănăstirea
Sa şi-a arătat-o Maica Domnului pe Colina
Poceaev în anul următor 1675, când înspre
mănăstire ameninţa pericol de moarte.
Aceasta se întâmpla sub regele polon Ioan
Sobieţki. < Sultanul Mahomet al IV-lea şi-a
pus de gând să se răzbune cu mare forţă pe
Polonia pentru amestecul armat în ţinutul
Bugeacului şi pentru înfrângerea oştilor
turceşti la Hotin. El a însărcinat să conducă
oastea sa pe noul vizir Kara-Mustafa, şi l-a
trimis asupra Poloniei - unde mai demult punând stăpânire pe mănăstire, hotărâră
trăsese în ţeapă pe (volohi) moldovenii ce să ucidă pe toţi creştinii care se aflau în ea.
locuiau acolo. Şi asemenea caznă a făcut-o şi Din punct de vedere militar mănăstirea pe
după luarea oraşelor şi în Miculina; apoi a atunci nu prezenta pentru ei un obstacol
luat Podăreţul pe care l-a dărâmat până în serios: mănăstirea atunci nu avea nici ziduri
temelie, şi bisericile şi cimitirele le-a devastat tari, nici turnuri de pază, după cum aceasta
şi conacele le-a prădat. Pentru acestea în este desenată în gravurile de mai târziu, ci
schimb a căpătat Zbarajul şi şi-a aşezat după împrejmuirea sa de lemn se ascundea
tabăra sa în preajma Zbarajului, şi a trimis mulţime de refugiaţi paşnici. Ca să aştepte
50.000 de oameni călare turci şi tătari, sub ajutor, nu era de unde. În această situaţie
comanda hanului Nurredin, cu acel scop egumenul mănăstirii Iosif Dobromirski i-a
ca să execute un atac asupra regelui şi să-l convins pe toţi cei ce se aflau acolo să lase
lipsească de oştenii săi şi să pustiască în toată nădejdea în ajutorul pământesc şi să
drumul său... Nurredin, urmărind spre Lvov, se întoarcă spre singura Ajutătoare - Maica
totul, ce ar găsi în cale să treacă prin foc şi Domnului şi către plăcutul Său fericitul
sabie...>. Şi iată că în calea acestui războinic preacuvios Iov, egumenul Poceaevului,
victorios s-a nimerit mica şi nefortificata moaştele căruia, descoperite încă din 1659, se
mănăstire dreptslăvitoare de la Poceaev. odihneau în Lavră, izvorând ajutor tuturor
Asediind-o timp de trei zile ( din 20 până care veneau cu credinţă.
la 23 iulie) turcii au dat foc construcţiilor <Miluieşte-ne, Maica Lui Dumnezeu,
dimprejur, au omorât oameni din fraţi: pe -- se ruga egumenul Iosif în văzul tuturor
un preot şi pe un ierodiacon, începând să dinaintea icoanei făcătoare de minuni şi
se pregătească de ultimul asalt; de aceea raclei fericitului Iov,-- arată asupra noastră

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 65

a slăbănogilor şi nevrednicilor robilor Tăi,
milostivirile Tale de demult. Noi Te ştim
cât de grabnică Ajutătoare eşti neamului
creştinesc; dar nu-ţi îngădui să vezi pieirea
slujitorilor Tăi, care ne prosternăm icoanei
Tale făcătoare de minuni; ci ne ajută şi ne
izbăveşte, pe cei ce ne aflăm aici, din mâinile
agarenilor, şi ca oarecând, din toată puterea
cu oştirea Ta ai salvat cetatea împărătească
(Constantinopol) de voievozii sciţilor şi ai
înecat pe oştenii lor, care au năvălit, asupra
cetăţii Tale, aşa şi pe noi apără-ne acum în
această mănăstire>. La sfârşit < liniştindu-
se puţin din plâns > egumenul a poruncit
spre dimineaţă să slujească acatistul în faţa
icoanei făcătoare de minuni şi au început
să cânte condacul <Apărătoare Doamnă>,
că şi, lângă biserica Sfânta Treime a apărut
în strălucire uimitoare Însăşi Împărăteasa
Cerurilor cu cereştii Îngeri, ţinând săbiile
goale pentru apărarea neamului ortodox, şi
<desfăcând omoforul de un alb strălucitor
>, a ascultat rugăciunile, alături de Ea stând
pe norii cerului preacuviosul Iov, egumenul
de Poceaev, < poate nu ar lăsa în robia
tătarilor mănăstirea, unde a fost el egumen>.
Pe aceştia i-au văzut şi turcii şi au început
să tragă săgeţi în Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu şi <îndoliată>, cum observă
<Cartea minunilor>, dar săgeţile, întorcându-
se, i-au pierdut chiar pe arcaşi. Atunci tătarii
s-au întors îngroziţi către robii creştini şi
i-au întrebat : de unde este această Doamnă
şi mulţimea de războinici înarmaţi? Doar
noi ştim, că în mănăstire este sărăcie în
toate privinţele>. Creştinii au răspuns, că
aici în mănăstire se află icoana Preasfintei
Fecioare de Dumnezeu Născătoarea, şi
minunile acestea se fac cu puterea Ei.
Atunci de groază, duşmanii au intrat într-o
neobişnuită buimăceală, i-a cuprins panica.
<Unii gândind, că aceşti oşteni din cer
alergau după ei, se năpusteau să-i omoare,
66 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
şi în felul acesta se repezeau unul în altul şi
se omorau unul pe altul. Alţii în acelaşi timp
erau călcaţi de cai, şi în felul acesta, lăsându-
şi armele sale, fugeau de pe colina Poceaev >.
Minunea aceasta a fost preamărită
în mănăstirea Poceaev prin confecţionarea
unui iconostas separat în numele Biruinţei
Maicii Domnului. Mai pe urmă acesta fusese
distrus de uniaţi înainte de rezidirea Lavrei
aproape de anul 1730, însă în 1875 el a fost
iarăşi reconstituit şi acum se află în balcoanele
corale a bisericii calde din Lavra Poceaev, în
partea stângă. Următoarea minune, notată
în Poceaev înspre perioada Uniaţiei din anul
1720, s-a întâmplat la Praznicul Adormirii,
15 august 1710. La acel praznic un bărbat
şi o femeie din Jolkava, au adus la Poceaev
pe copilul lor bolnav, nădăjduind să capete
pentru el tămăduire. Însă acolo copilul a
murit. Atunci nişte rugători la Dumnezeu
i-au sfătuit să ducă mortul în biserică şi
să-l aşeze în faţa icoanei Maicii Domnului.
<Aceasta însă va fi, -- cum zice <Colina de la
Poceaev >, -- spre mai multă mărire a cinsti
pe Preasfânta Fecioară Născătoarea de
Dumnezeu, decât o simplă însănătoşire a
copilului>. Şi iată părinţii duc copilul mort
în biserică, începând lăcrimaţi să se roage în
faţa sfintei icoane şi deodată văd: copilul ca
şi cum s-ar trezi dintr-un somn greu, plânge
şi cheamă: <Mama!...>. Şi iată că el se ridică,
parcă ar fi scuturat somnul şi boala. <Această
minune văzând, -- încheie <Colina Poceaev>, --
lumea s-a speriat şi mirându-se cum pruncul
mort înviază, şi mulţumind Lui Dumnezeu
şi Maicii Sale Preacurate>.
Despre timpurile domniei uniaţilor
asupra colinei Poceaev (1720-1831) vom spune
pe scurt. Mănăstirea Poceaev s-a luptat mult
timp cu credinţa străină apuseană, ocrotind
şi apărând de cotropirea ei, pe sine, şi pe
alte mănăstiri mai mici din părţile apusene
ale Rusiei. Încă din anul 1701 mănăstirea
Poceaev a obţinut de la regele August al
II-lea privilegii, care de frica amenzii a
garantat imunitatea < liberei păstrări în
mănăstirea de la Poceaev a credinţei vechii
Biserici de Răsărit>, cu toate acestea Seimul
polonez de fel nu a vrut întotdeauna, ca să se
îndeplinească mai sigur şi deplin înfrângerea.
Hârtiile cu privilegiile au rămas hârtii, iar
evenimentele nu s-au desfăşurat în favoarea
ortodocşilor şi din anul 1721 mănăstirea
Poceaev -- < cu blândeţe> a trecut în mâinile
răpitoare a uniaţilor. Împreună cu Lavra,
sub <ocrotirea> lor trece şi icoana făcătoare
de minuni, ca străveche, bun inalienabil al
mănăstirii Poceaev şi a vieţuitorilor ei. Atrage
asupra acesteia acel fapt, că toţi istoricii
Lavrei unanim şi de mirare notează că nici
în arhiva ei, nici oriunde nu a rămas vreun
document, în care să fi fost fixat acel moment,
când pravoslavnica mănăstire a devenit
uniată. Ca şi cum nimeni nu a observat
această trecere, -- nici istoricii, nici monahii,
nici autorităţile de stat, nici autorităţile
bisericii catolice, nici până la urmă, însăşi
Roma. Dimpotrivă, însemnările şi istorisirile
îşi urmează cursul, în continuitate şi fără
orice întrerupere, ca şi cum în mănăstirea
Poceaev în acel timp nici un fel de schimbări
nu s-au întâmplat, ci numai urmarea
invariabilă voită de pomenire a monahilor
de la Poceaev, de călugări ai Ordinului
(legea) sfântului Vasile cel Mare, sau direct
baziliani, însemnări despre Jubileul Roman
din anul 1770 s.c.l., iar în mod deosebit,
preponderenţa limbii poloneze în Cartea
minunilor din 1750 dau clar de înţeles că de
atunci în mănăstirea Poceaev s-a întâmplat
ceva deosebit, ceva care n-a fost mai înainte
şi cu care ortodocşii niciodată până atunci
sub nici o condiţie nu vor putea să se
împace. Nou creaţii uniaţi, după cât se pare,
la început ei înşişi se ruşinau de nelegiuita
comportare faţă de colina Poceaev şi cu
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
scopuri iezuite acopereau împăciuitor de la
ochii locuitorilor, pentru ca pe viitor şi mai
mult să se consolideze acolo şi deja să apară
repede ca deplini stăpânitori ai mănăstirii
Poceaev şi ai locaşului său sfânt - împotriva
tuturor canoanelor istorice, politice şi
religioase. De pe atunci datează însemnarea
istoriei amănunţite de întemeiere a noii
biserici (Uspenia ) Adormirea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu pe colina Poceaev în
anul 1771, şi îndeosebi despre solemnitatea
încoronării Icoanei făcătoare de minuni cu
diadema romană (1773). În practica bisericii
romano-catolice, încoronarea icoanelor
înseamnă recunoaşterea canonică formală a
unei icoane autentice făcătoare de minuni.
Pentru acest privilegiu al Romei, către icoana
Maicii Domnului de la Poceaev s-a preocupat
contele Nicolae Potoţki care, nutrea deosebită
preţuire pentru aceasta, < în viaţa lui îşi
pusese de gând să facă o faptă, vrednică
de pomenire, Maicii Domnului în chip de
cinstire şi slujire, cu ce fel de fapte, în ce mod
de slujire, nimeni ca el din Colina de la Poceaev
de multă vreme n-a visat să-şi împlinească
mai-deosebit >. Pretextul pentru aceasta,
67
cum zice povestea din popor, a fost împlinit
pentru a înţelege întâmplări din viaţa lui
Potoţki. În tinereţe el era întruchiparea celor
mai rele trăsături a generaţiei aristocratice
poloneze. Era mândru peste măsură,
încăpăţânat, feroce şi samavolnic până la
sălbăticie. Putea, nu numai să bată, dar şi
să omoare fără remuşcare pe cine dorea,
iar pe evrei, se spune, că îi vâna cu câinii,
ca pe sălbăticiuni. Trecea odată pe aproape
de Poceaev. Deodată pe drum s-a petrecut
ceva, caii s-au ferit în lături, răsturnând
trăsura, aruncând-o şi, probabil, aproape
că-i omorâse pe Potoţki şi pe vizitiul său,
apoi au revenit la trăsură. Nu era omul
acela Contele, ca să amâne mânia până la
limpezirea motivelor, ori să-şi dea osteneala
cu gândul despre urmări. Înjurând, a apucat
pistoletul, şi în acel timp a înţeles birjarul, că
i-a sosit ultimul său minut. A reuşit numai,
întorcându-se în partea de unde se vedea
mănăstirea, să exclame; <Maica Domnului,
care străluceşti de minuni în icoana de la
Poceaev, mântuieşte-mă> A ţăcănit cocoşul...
- nimic! Osechka = ratare, nu ia foc. Potoţki
ţinteşte încă o dată - nimic!. Turbatul conte
trage a treia oară - nimic!. Înnebunitul
Potoţki uluit se uită la pistoletul său, care însă
niciodată nu l-a înşelat, întoarce apoi privirea
spre vizitiu, pe jumătate mort de frică, însă
cu o oarecare scânteie de speranţă în ochi,
apoi îşi îndreaptă privirea sa spre silueta
mănăstirii ce se vedea departe.... Mâna era
încordată, decât să fi găsit de cuviinţă să-şi
cruţe sluga. Îndată, caii l-au întors şi contele
schimbându-şi drumul, fără preget, se
îndreaptă spre Poceaev să vadă <minunata
icoană de la Poceaev>. Şi aici descărcându-
şi sufletul în rugăciune către Împărăteasa
Cerurilor, de atunci îşi schimbă viaţa, şi
chiar de atunci instalându-se în mănăstire
nu a părăsit-o până la moartea sa. De la
minunata înţelepţire (revenire în fire) a lui
68 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Potoţki, mai precis, atotbiruitoarea facere de
bine a Lui Dumnezeu i-au început viitoarele
evenimente, legate de înnoirea întregului
aşezământ. La 8 septembrie 1773 s-a
petrecut solemna încoronare a icoanei de la
Poceaev. După un an, la 8 septembrie 1774,
cuviincioasa festivitate s-a repetat pe Colina
Poceaev la aniversarea anuală a încoronării
Icoanei făcătoare de minuni, deşi nu cu
măreţia de mai înainte. Totuşi, iarăşi a slujit
coordonatorul Silvestru Rudniţki; pe câmpie
au fost înălţate câteva arce de triumf, cânta
muzica, se trăgea cu tunurile, s-au aprins
torţe ş.c.l. În ziua praznicului, după Liturghie,
ieromonahul uniat din Poceaev Ieronim
Kaletinski a împărţit poporului mulţime
de medalioane, indulgente confecţionate
ocazional... Acesta a fost ultimul eveniment
important în destinele istorice a icoanei
făcătoare de minuni de la Poceaev. La 8
septembrie 1791, bazilienii din Poceaev au
transferat cu solemnitate sfânta Icoană din
Biserica trapezei frăţeşti, în noul edificiu
al pocăitului Potoţki, al măreţei biserici
(Uspenia) Adormirea Maicii Domnului. Aici
au aşezat-o pe un loc înalt într-un minunat
chivot (îmbrăcăminte din metal preţios a
unei icoane, făcut anume). În acest chip ea
se returnează ortodocşilor după distrugerea
uniaţiei în mănăstirea Poceaev la reunirea
mănăstirii cu Biserica Ortodoxă în anul 1831.
Ultima ştire despre minunile Maicii
Domnului în Poceaev din perioada uniaţiei
se datează din anul 1827. Tocmai în acel an, la
3 iunie, <fostul mareşal, căpetenia judeţelor
nobiliare Latin şi Moghiliev > din gubernia
Podoliei Iosif Krasovski dădea mărturie
scrisă, că în anul 1824, suferind groaznic,
după mărturia celor mai buni medici, de
ulcer trofic la picioare, s-a îndreptat către
Maica Domnului din icoana sa de la Poceaev.
Şi cu mijlocirea Sa binefăcătoare nu numai
că a primit vindecarea sufletească, dar şi
desăvârşită vindecare, pe loc, de boală. Cum
este scris mai sus, această minune a fost
atestată de medicii martori, care-l lecuiau
pe Krasovski, şi de vecinii, care-l ştiau mai
devreme de nelecuit. Această minune este
scrisă la sfârşitul <Cărţii minunilor icoanei
şi calciului Preasfintei Fecioare Maria >.
Uniaţii n-au scos o vorbă despre semnele
binefacerilor Maicii Domnului de la Poceaev.
Probabil cu participarea înflăcărată la
resurecţia poloneză din 1830, nu au avut nici
timp, nici tragere de inimă să urmărească
semnele dătătoare de bine ale Preasfintei
Fecioare de pe colina Poceaev, şi de aceea nu
le-a trezit interesul. Dar se mai poate că şi
Însăşi Preasfânta Împărăteasă, pregătind
căderea latino - uniaţilor pentru influenţa
nefastă în mănăstirea Sa, ar fi încetat o
vreme semnele binefacerii pe colina Poceaev,
ca mai apoi să radieze altele, încă mai multe
semne minunate de la întoarcerea mănăstirii
de la Poceaev în sânul ortodoxiei. Şi asta
s-a întâmplat în anul 1831, când ocupanţii
Poceaevului, bazilianii s-au dovedit implicaţi
în resurecţia pentru independenţa Poloniei.
După înăbuşirea resurecţiei de armatele
puse la dispoziţia lui Nicolae I <Mănăstirea
baziliană de la Poceaev cu toate bunurile
bisericeşti, cu averea nemişcătoare şi
capitalul, să treacă în statele clerului ortodox
greco-rus >.
La 9 octombrie, anul 1831, în ajunul
zilei de pomenire a sfinţilor mucenici
Evlampie şi Evlampia au strălucit noi
binecuvântate zori în Lavra Poceaev. În acea
zi arhimandritul Flavian cu ceilalţi preoţi
slujitori au săvârşit slujba Aghiezmei şi
stropirea cu aceasta a catedralei Uspenia.
După aceea au fost slujite Vecernia şi primul
Te-Deum ortodox solemn înaintea icoanei
Maicii Domnului de la Poceaev, iar a doua
zi - dumnezeiasca Liturghie. Această zi
se socoteşte ca zi formală de întoarcere a
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Mănăstirii Poceaev la Ortodoxie după 110 ani
de perioadă baziliană. Două luni şi jumătate
a lucrat comisia specială la recepţia Lavrei
Poceaev de la uniaţi, cum se consemnează
în inventarul întocmit de către primitorii
ortodocşi ai Lavrei (în rândul cărora era şi
protoiereul de Kremeneţ Grigore Rafalski,
apoi Antonie, mitropolit de Sankt-Petersburg
şi Novgorod). Sfânta icoană de la Poceaev a
fost preluată de ortodocşi în deficit pentru
că a fost încuiată în chivotul uniaţilor, în
care fusese pusă de uniaţi în anul 1791, era
tocmai în acelaşi chivot din aramă argintată,
cu arabescuri şi în îmbrăcăminte din perle
mari şi mici cu două coroniţe de aur peste
capetele Mântuitorului şi Maicii Domnului.
Coroniţele (trebuie să fi fost, tot acelea, cu
care Sf. icoană fusese încoronată în anul
1773 ) semănate cu rubine şi diamante. În
acelaşi timp, Sfântul Sinod, printre primele
dispoziţii ale anului 1831 în mod plenar
a recunoscut că, Sf. Icoană de la Poceaev a
Maicii Domnului este < cu adevărat făcătoare
de minuni > cea mai veche, şi neîndoielnic
odor sfânt al Bisericii Ortodoxe.
La 3 octombrie 1859, Suveranul
Imperator Alexandru Nikolaevici, a
vizitat Lavra, a ascultat Te-Deum-ul cu
Acatistul Maicii Domnului, a făcut metanie
la icoana făcătoare de minuni, a dorit să
bea apă de la Urma piciorului şi a cercetat
biserica. Suveranul şi-a îndreptat atenţia la
simplitatea iconostasului şi nepotrivirea
iconostasului prouniat cu stilul ortodox;
şi chiar a binevoit să promită, că va dărui
Lavrei unul nou. Noul iconostas, admirabil
în general, referindu-ne la el, a fost realizat
în primele zile din luna iunie a anului 1861.
Târnosirea bisericii şi iconostasul au fost
sfinţite la 13 august 1861 de Preasfinţitul
Antonie, episcop de Volâna şi Jitomir.
Împodobirea deosebită a iconostasului
ţarului constă în chivotul întocmit cu stele de
69
argint aurit de mare preţ cu icoana făcătoare
de minuni a Maicii Domnului, care se află
pe al treilea rând în spatele icoanei Cina
cea de Taină. Lumina plină de har, care
emană de la Maica Domnului şi se atinge
de necazurile oamenilor, în chip simbolic, se
emite strălucirea pietrelor preţioase aşezate
artistic pe chivot ca şi cum s-ar împrăştia
în părţi laterale. Acest chivot - opera
renumitului maistru aurar S. F. Verhovțev, a
fost făcut asemănător chivotului, care se afla
pe icoana Adormirii Maicii Domnului de la
Kiev - Pecerska. Cu ajutorul unui mecanism
deosebit, ca şi în Lavra - Pecerska din Kiev
sfânta icoană se coboară pe două benzi de
mătase, călugării şi toţi cei de faţă în biserică
având posibilitatea să se apropie de chipul
făcător de minuni. Astfel, cu voia stăpânirii şi
zelul împărătesc al Binecinstitorului Stăpân
Ţarul Alexandru al II-lea, Sf. Icoană de la
Poceaev iarăşi s-a întors la acel loc, pe care
încă de 200 de ani l-a indicat şi pe care însuşi
preacuviosul Iov în anul 1649 a aşezat-o,
egumenul de Poceaev, în Biserica Sfânta
Treime. În anul 1866 prin grija Preasfinţitului
Antonie, nu şi fără Pronia Divină, pentru
icoana făcătoare de minuni a fost comandată
o diademă de aur realizată de C.F.Verhotev.
Pentru lucru au fost folosite 82 de măsuri de
aur a 2 pfunzi şi 20 de zolotnici (zolotnik,-
cea mai veche măsură de greutate rusească);.
Pentru înfrumuseţarea aurei au fost folosite
pietre preţioase de 1.896 ruble de argint;
pentru munca de ornamentaţie fină de
inserare a pietrelor s-au plătit 315 ruble.
Dacă la aceasta adăugăm preţul aurului (
6 ruble,77,5 copeici pentru 1 dram). - 1.435
ruble, 40 copeici, atunci obţinem, că toată
îmbrăcămintea a ajuns la 3.646 ruble şi 90
copeici. La 10 septembrie, anul 1869 în Lavră
a izbucnit un incendiu puternic, mănăstirea
s-a aflat într-o primejdie mare. Văpaia a cruţat
numai icoana închisă în îmbrăcămintea ei de
70 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
metal.
Se înţelege, că ar fi netemeinic şi
prea grăbit să judecam minunile ce s-au
săvârşit de la sfânta icoană de la Poceaev,
după numărul său, după cantitatea notărilor
letopiseţelor Lavrei Poceaev în cartea
minunilor din Lavra Poceaev, introdusă la
propunerea episcopului Nikanor în anul
1841, înscriind pe toate cele ce au urmat de la
moaştele preacuviosului Iov figurând până
în 1893, 26 de ani. În acea perioadă precum
şi încă din timpul alipirii Lavrei la ortodoxie,
în anul 1831 până în anul 1856, pe icoană
existau 133 de pandantive, dăruite de diverse
personalităţi, care au primit vindecare
din boli, prin rugăciuni care nădăjduiau
la milostivirea Maicii Lui Dumnezeu şi în
puterea benefică de la Icoana ei făcătoare
de minuni. Însă câte alte semne bogate şi
vindecări în diferite chipuri au rezultat de la
sfânta icoană de la Poceaev, despre care ştie
numai o simţire cuvioasă ce s-a învrednicit
de ele, nu însă amatorilor, pentru ca ele să
se facă cunoscute pentru toţi! De aceea,
despre minuni, care se săvârşesc cu ajutorul
Împărătesei Cerului la Colina Poceaev, de
când Lavra s-a unit cu Ortodoxia, putem
spune numai, că ele au fost nenumărate
ca mulţime, precum şi despre alte minuni,
întâmplate din ziua preamăririi icoanei până
în prezent.
În 2001 cu binecuvântarea Arhi­
mandritului Lavrei Poceaev Întâi-
stătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene,
Preafericitul Mitropolit Vladimir, la cererea
stăruitoare a credincioşilor din Rusia, icoana
făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la
Poceaev a fost purtată în multe oraşe, despre
ale cărei minuni avem numeroase mărturii
(Sunt în original multe, multe dovezi scrise
însă conchidem ca şi autorul/anonim/).
Este cu neputinţă să relatăm toate
faptele de ajutor binefăcătoare a Împărătesei
Cerurilor, izvorâte de la Chipul Său făcător
de minuni, însă am citat îndeajuns ca să se
înţeleagă că; astăzi ca şi înainte, nu este nici
o neputinţă, nici o mare amărăciune, în care
Maica Domnului să nu fi dăruit ajutorul
ei benefic, nu rareori la prima înfăţişare a
solicitanţilor. Ea ajută pe toţi, tuturor le este
cunoscută milostivirea Împărătesei Cerurilor
iar icoana Ei radiază minuni de la Poceaev.
Maica Domnului este consecventă în ajutorul
binefăcător de la Icoana sa tuturor celor ce cu
credinţă se închină, nu numai ortodocşilor,
dar şi catolicilor, uniaţilor, protestanţilor şi
altora de altă credinţă chiar şi din alte ţări,
în fiecare an în mulţimea care se îndreaptă
la Colina Poceaev; tuturor dăruieşte ajutor şi
împreună cu acesta se înţelege dragostea
maternă spre depărtaţii de adevăr şi celor
rătăciţi, urmând Tatălui ceresc, < care lasă
Soarele Său să lumineze peste răi şi peste
buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi > (Mt.5,45).
Rugăciunile noastre înaintea icoanei
de la Poceaev să fie neîncetate, să se înalţe
ca fumul tămâiei către Preacurata Maica
Domnului, ajutătoarea neamului creştinesc,
Cea mai cinstită decât Heruvimii, şi mai
mărită fără de asemănare decât Serafimii,
acesteia dar se cuvine toată slava, cinstea şi
închinarea totdeauna, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin!
Protoiereu A.F. HOINATKI,
Povestire istorică despre Sfânta icoană
făcătoare de minuni..., 1893, trad. şi
adaptare de Preot Andrei ALEXE,
Piatra Neamţ.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Curăţirea pomului
Vezi că un grădinar, când curăţă un
pom - un măr sau altul asemenea -, îi taie
vlăstarii şi ramurile netrebuincioase, care
vlăguiesc pomul de puteri şi opresc roadele
din creşterea lor sau care pot să-l şi usuce,
de nu vor fi tăiate dintru început. Tot omul
este asemenea unui pom şi dinlăuntrul său,
din inimă, întocmai unor cioturi şi unor
lăstari, se ivesc gândurile cele rele, poftele
necurate, mânia, răutatea, iubirea de
argint, hoţia, minciuna, viclenia, lăcomia,
cârtirea, hula şi toate celelalte, după cum
zice Hristos: ”Din inimă ies gândurile rele,
ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri,
mărturii mincinoase, hule”(Mt.15,19).
Precum grădinarul curăţă un pom, tăindu-i
ramurile şi cioturile netrebuincioase,
pentru ca acestea să nu strice pomul când
vor creşte, aşa i se cuvine oricărui creştin
să-şi curăţe inima şi să taie din ea cugetele
rele îndată ce vor începe să iasă din
inimă şi să se arate, pentru ca nu cumva,
crescând ele, să păgubească omul lăuntric
şi duhovnicesc.
Aşa precum cioturile şi lăstarii
netrebuincioşi, crescând din pom, îl
secătuiesc de vlagă şi astfel îl fac neroditor,
iar mai apoi îl şi usucă, întocmai şi gândurile
rele, de nu sunt tăiate de la început, ci li
se îngăduie să crească, îl aduc la istovire
pe omul cel lăuntric şi duhovnicesc, îl fac
neroditor şi îi preschimbă sufletul într-o
ramură uscată, iar mlădiţa uscată se va
scoate afară din via lui Hristos (Ioan 15,6).
Sfârşitul unui asemenea suflet este arderea,
după cum zice Scriptura:”Iată,securea
stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care
nu face roadă bună se taie şi se aruncă în
foc”(Matei 3,10).
Sfântul Tihon de Zadonsk
71
 9. File de Pateric

Lavra Peşterilor din Kiev (în ucraineeană: Києво-Печерська лавра; în rusă: Киево-Печерская Лавра) este o
mănăstire ortodoxă importantă situată în Kiev, Ucraina, cunoscută şi sub numele de Mănăstirea peşterilor Kievului.
Fondată în vremea Rusiei Kievene (1051 d.Hr.), mănăstirea a rămas un centru major de creştinism ortodox în lumea
slavă. În plus, mănăstirea este sediul scaunului Mitropolitului Vladimir (Sabodan) din Kiev, întâistătătorul Bisericii din
Ucraina
Patericul Lavrei Peşterilor de la Într-o după-amiază, domnitorul a
pornit spre mănăstire împreună cu fiul său.
Kiev (Lavra Pecerska) Îndată ce a ajuns la poarta mănăstirii, a
coborât de pe cal – nu se permitea nimănui
Cuviosul Teodosie, stareţ al Lavrei
să intre cu calul în incinta mănăstirii – a bătut
Peşterilor1(continuare)
cu putere şi a cerut să i se deschidă. Portarul
însă i-a răspuns:
Foarte mult îl iubea pe sfânt şi
– Avem poruncă de la duhovnicul
domnitorul Iziaslav. De multe ori îl chema
nostru să nu deschidem nimănui până la ora
la dânsul sau de multe ori îl vizita chiar el
Vecerniei.
la chilie, spre a se bucura de cuvintele sale
– Nu-mi vei deschide nici mie? Sunt
duhovniceşti.
chiar domnitorul.
Printre alte rânduieli ale mănăstirii
Portarul însă nu a înţeles ultimele
cuviosul a aşezat-o şi pe aceasta: portarul
cuvinte, cum că era vorba chiar de domnitor
mănăstirii să nu deschidă nici unui vizitator,
şi i-a strigat din nou prin poarta închisă:
între masa de prânz şi ora Vecerniei. Aceasta
– Nu ţi-am spus…? Am ascultare de
pentru a avea timp fraţii să se odihnească
la stareţ, care mi-a spus că de-ar veni chiar şi
un pic, după efortul care îl depuneau
domnitorul în persoană să nu-i deschidem.
anterior (privegherea de noapte, slujbele de
Ai un pic de răbdare până la ora Vecerniei şi
dimineaţă şi munca de peste zi).
vei intra.
– Dar sunt chiar eu, domnitorul! strigă
1 http://www.pateric.ro/cuviosul-antonie-ctitorul-
lavrei-pesterilor/ din nou Iziaslav.

72 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 Atunci portarul se uită pe vizor şi
văzu că este chiar domnitorul. Cu toate
acestea nu-i deschise, ci se duse repede să-l
anunţe pe părintele stareţ. Cuviosul ieşi ca
să-l întâmpine şi-l primi cu multă cinste.
– Ce poruncă severă mai e şi aceasta,
îl întrebă Iziaslav, de mi-a spus portarul că
nici domnitorul în persoană nu va fi primit
la ora destinată odihnei?
– Binecuvântat să fiţi înălţimea
voastră, i-a explicat cuviosul, am stabilit
această regulă spre a se odihni obştea, după
oboseala privegherilor de noapte. Înalta
dumneavoastră dăruire însă, către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu este întotdeauna
binevenită printre noi, iar venirea voastră,
care arată odată în plus progresul vostru
duhovnicesc, ne face întotdeauna o mare
bucurie.
Au intrat în biserică, unde cuviosul a
slujit o scurtă doxologie, iar apoi s-au aşezat
să discute pe diverse teme duhovniceşti.
Atât de mult se bucura Iziaslav de cuvintele
înţelepte ale cuviosului, că nu se mai sătura
să-l asculte. La sfârşit, se întoarse cu mult
câştig duhovnicesc la palatul său, dând
slavă lui Dumnezeu. Din acea zi a început
să-l iubească şi mai mult pe sfânt, pe care îl
considera de aceeaşi valoare cu Sfinţii Părinţi
din vechime, şi de aceea asculta de fiecare
sfat al său.
Toată această cinstire din partea
domnitorului şi a celorlalţi demnitari ai ţării
nu-l făceau pe cuvios să simtă vreun fior de
mândrie păcătoasă. Dimpotrivă, cu toate că
era atât de luminos, încerca să iasă cât mai
puţin în evidenţă.
Se smerea pe sine mai mult ca oricând.
Muncea cu mâinile sale toată ziua şi învăţa
nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta.
Cu toate că era stareţ, se ducea de
multe ori la bucătărie şi muncea împreună
cu ceilalţi fraţi. Frământa pâinea, fiind foarte
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
priceput şi-i întărea pe cei care aveau această
ascultare.
Într-o zi, în apropierea sărbătorii
Adormirii Maicii Domnului, se terminase
apa la bucătărie. Fratele Teodor, care era pe
atunci bucătar, s-a adresat cuviosului:
– Nu am pe nimeni care să-mi aducă
un pic de apă.
Atunci cuviosul s-a ridicat şi a început
el însuşi să care apă de la izvor. Când unul
dintre fraţi l-a văzut ostenindu-se astfel, s-a
dus de îndată şi le-a spus celorlalţi. Îndată au
venit cu toţii şi au început să care apă, încât
la scurtă vreme, s-au umplut toate vasele
destinate pentru apă, de la bucătărie.
Altădată când se terminaseră lemnele
tot la bucătărie, acelaşi bucătar Teodor, i-a
spus cuviosului:
– Părinte, spuneţi cuiva care nu are
de lucru să aducă nişte lemne, deoarece este
mare nevoie.
Iar cuviosul i-a răspuns:
– Iată, eu sunt acela care nu are nimic
de lucru. Voi merge eu.
Era chiar la ora mesei. Fericitul a dat
poruncă fraţilor să se ducă la masă, în timp
ce el luă toporul şi începu să taie lemne.
Când masa a luat sfârşit şi fraţii l-au văzut
pe stareţul lor tăind lemne, îndată i-au sărit
în ajutor şi au tăiat şi ei atât de multe, că au
ajuns pentru foarte multe zile.
Când fericitul Nikon s-a întors la
Pecerska, cuviosul, cu toate că era stareţ,
îl cinstea ca pe un părinte duhovnicesc al
său. Şi de multe ori, dat fiind că Nikon se
îndeletnicea cu legatul cărţilor, îl ajuta. Îi
pregătea firele, pe care le folosea la cusut.
Atât de smerit şi simplu era.
Încă şi hainele pe care la purta ca
stareţ, erau foarte modeste şi sărăcăcioase.
Purta pe trup o cămaşă de lână aspră care
îl zgâria. Din acelaşi material era şi fesul
73
călugăresc, care era foarte strâns, astfel încât Când au ajuns la mănăstire şi a văzut
să nu se vadă nici un fir de păr de pe cap. că toţi călugării i se închină la fel, deja se
simţea pierdut. «Cine să fie acesta în faţa
Odată cuviosul s-a dus pentru o căruia se închină cu toţii?», se gândea în
problemă la palatul domnitorului, care era sinea sa.
foarte departe de oraş şi a întârziat acolo Cuviosul l-a luat de mână şi l-a dus la
până când s-a înnoptat. La plecare, Iziaslav bucătărie. Acolo a spus să i se dea să mănânce,
i-a pus la dispoziţie o trăsură, care să-l ducă apoi i-a dat o recompensă bănească pentru
înapoi la mănăstire, spre a-i fi mai uşoară drum şi l-a lăsat să se întoarcă. Toate cele
călătoria aceasta nocturnă. petrecute s-au aflat mai târziu de la însuşi
Pe drum, micul vizitiu care conducea tânărul vizitiu, care le-a mărturisit fraţilor de
trăsura, văzându-l că poartă haine atât de la mănăstire, deoarece cuviosul nu spusese
sărăcăcioase, nu şi-a imaginat că este stareţul nici o vorbă despre cele petrecute.
mănăstirii. Îi spuse deci:
– Călugăre, tu toată ziua leneveşti. În fiecare zi cuviosul îi îndemna pe
Eu însă întotdeauna muncesc şi aş vrea şi eu fraţi, să nu se mândrească pentru nimic.
acum să mă odihnesc. Fiindcă tu eşti odihnit, Monahul, spunea, trebuie să fie smerit şi
vino şi stai în locul meu pe cal. să se facă faţă de toţi, ca fiind cel mai mic.
Cuviosul, plin de smerenie cum era, Model de monah smerit este acela, care cu
s-a ridicat, l-a ajutat pe tânărul vizitiu să se mâinile încrucişate la piept se apleacă şi face
urce şi să se lungească în trăsură şi apoi el metanie în faţa tuturor, aşa cum prevede şi
s-a urcat pe cal. În vreme ce înainta călare, îl ascultarea.
mai apuca ameţeala din cauza postului. De În mod repetat cultiva între monahi
aceea, mai cobora din când în când şi mai duhul smereniei şi-i îndemna ca pentru orice
mergea pe jos, pe lângă trăsură. Când obosea lucru să ceară binecuvântarea celor mai mari
se suia din nou pe cal. decât ei. Cel ce seamănă cu binecuvântare, le
Spre dimineaţă au început să spunea, cu binecuvântare va şi secera roade
întâlnească pe drum tot felul de demnitari, dulci.
care se îndreptau spre palatul voievodului. Aceste adevăruri le trăiau în viaţa lor
Îndată ce de la depărtare îl recunoşteau pe de zi cu zi, aşa cum vom vedea în continuare.
cuvios, coborau de pe caii lor spre a-i face Celor care veneau să viziteze
metanie şi a-i cere binecuvântarea. mănăstirea, spre a se folosi duhovniceşte,
Atunci cuviosul i-a spus vizitiului: împreună cu dumnezeiasca învăţătură li se
– Iată, copilul meu, s-a făcut dimineaţă. oferea şi o masă cu pâine, vin şi mâncărurile
Vino să stai tu pe cal acum. gătite în ziua aceea la bucătărie. De multe ori
chiar şi domnitorul rămânea la masă. Astfel
Tânărul vizitiu, când îi văzu pe boieri odată, în timp ce mânca, acesta i-a spus
că vin şi se înclină în faţa cuviosului, a fost stareţului:
cuprins de o frică îngrozitoare şi stătea pe cal – Acasă la mine, părinte, există
mai mult tremurând. Înaintând pe drum au din belşug toate bunătăţile pământului.
întâlnit tot felul de personalităţi ale cetăţii, Şi cu toate acestea, niciodată nu am găsit
care se înclinau în faţa cuviosului. De aceea mâncărurile mele atât de gustoase, cum
frica vizitiului creştea din ce în ce mai mult. sunt acestea de aici de la mănăstire. Slujitorii

74 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

mei îmi pregătesc tot felul de delicatese
şi mezeluri, dar ele nu întrec mâncărurile
voastre. Ia, explică-mi, te rog, care este
secretul acestei reuşite?
Iar luminatul de Dumnezeu,
Teodosie, care dorea să-l atragă în orice chip
pe domnitor spre iubirea de Dumnezeu, i-a
răspuns:
– Înălţimea voastră, de vreme ce îmi
cereţi să vă dezleg acest mister, o voi face.
Aici la mănăstirea noastră, mai înainte de
a începe fraţii gătitul, respectă următorul
regulament: Bucătarul şef vine şi-mi cere mie
binecuvântarea. Apoi îngenunchează de trei
ori în faţa Sfintei Mese, cu o lumânare ia foc de
la candela de acolo şi aprinde cu ea cuptorul
de la bucătărie. Ajutorul său, mai înainte de
a pune apa în cazane, cere binecuvântarea
superiorului său: «Binecuvântează părinte!»,
şi primeşte răspunsul: «Dumnezeu să te
binecuvânteze frate!». Şi ca să nu spun prea purta hramul acestuia. Acolo câţiva creştini
multe, toate se fac în acest fel, şi de aceea ies evlavioşi le-au dăruit câteva pâini mari şi
atât de bune mâncărurile noastre. În vreme proaspete. Cuviosul le-a trimis îndată la
ce slujitorii tăi, din câte ştiu, îşi fac serviciul Pecerska şi a dat ascultare chelarului să le
lor certându-se unul cu altul, plângându- pună în acea seară la masă, pentru restul de
se şi bârfindu-se unul pe altul. De multe fraţi care rămăseseră la mănăstire. Acela însă
ori cei mai mici sunt şi bătuţi de către nu făcu ascultare. «Mai bine să le pun la masă
supraveghetorii lor. Şi în general toate se fac mâine dimineaţă când vor fi aici toţi fraţii»,
însoţite de păcate. De aceea nu poţi găsi un se gândi în sinea sa. «Acum mai bine să pun
gust plăcut în mâncărurile lor. din pâinea noastră». Astfel s-a şi întâmplat.
– Într-adevăr, părinte, este exact aşa A doua zi de dimineaţă, când toţi
cum spuneţi, răspunse Iziaslav. fraţii erau adunaţi la masă, cuviosul a văzut
Când cuviosul afla că se făcuse ceva pâinile trimise de cu seară. L-a chemat pe
fără binecuvântare şi ascultare o caracteriza chelar şi l-a întrebat:
ca fiind «partea vrăjmaşului». Dacă era vorba – De unde sunt pâinile acestea?
de o mâncare, atunci nu le permitea fraţilor – Sunt cele pe care le-aţi trimis sfinţia
să o guste. Dădea poruncă să fie aruncată voastră ieri. Însă pentru că erau puţini fraţi
în râu sau în cuptor, spre a fi arsă. Această la masă, m-am gândit să le pun astăzi, când
practică o poate înţelege cineva, urmărind suntem cu toţii.
următoarea întâmplare. – Ar fi fost cu mult mai bine să fi făcut
Era la sărbătoarea Sfântului Dumitru, ascultare şi să nu te fi încrezut în judecăţile
iar cuviosul împreună cu mai mulţi călugări tale, i-a răspuns cuviosul.
din obşte au mers în vizită la mănăstirea care Apoi a poruncit unui alt frate să pună

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 75

acele pâini într-un coş şi să le arunce la râu,
în vreme ce chelarului i-a dat canon pentru
neascultarea sa.
Cunoscând că lăcomia şi grija pentru
cele viitoare caracterizează numai pe
acei monahi care nu sunt consecvenţi cu
făgăduinţele lor, cuviosul Teodosie a luat
următoarea hotărâre: să-i formeze neîncetat
pe fraţi în virtutea tăierii oricărui simţ de
proprietate faţă de cele trecătoare, spre a
se putea astfel îmbogăţi în credinţă şi în
nădejde, fără a se sprijini pe existenţa celor
materiale.
De multe ori făcea vizite pe la chilii şi
dacă găsea ceva în plus de mâncare, sau de
îmbrăcăminte, sau orice altceva prisositor, le
arunca în foc. Le considera, aşa cum am spus,
«partea vrăjmaşului» şi faptă de neascultare.
– Nu trebuie, fraţilor, îi învăţa, noi
care am îmbrăţişat viaţa monahală şi ne-am
lepădat de cele lumeşti, să le adunăm din
nou în chilia noastră. Ce rugăciune curată
să dăruim lui Dumnezeu, când avem atâtea
lucruri în chilia noastră? «Căci unde este
comoara ta, acolo va fi şi inima ta!» ne spune
Domnul. Să ne limităm deci, fraţilor, doar la
haina noastră curată şi la hrana care se dă la
trapeză. Nimic în plus să nu existe în chiliile
noastre. Astfel rugăciunile noastre se vor
ridica fierbinţi către Dumnezeu, din minte
curată.
Cu astfel de sfaturi îi forma
duhovniceşte pe fraţi. Şi niciodată nu era
nedrept, sau furios, sau ironic cu ei, ci cu
duhul blândeţii îi cerceta pe toţi. Dacă se
întâmpla ca vreunul dintre monahii mai puţin
râvnitori să se smintească şi să părăsească
mănăstirea, îl cuprindea o mare tristeţe.
Făcea rugăciuni cu lacrimi fierbinţi către
Dumnezeu, spre a se întoarce în staul oaia
care a fugit. Iar dacă se întorcea îl primea cu
bucurie şi-i dădea sfaturile necesare. «Acele
suflete care fug din obşte sunt stăpânite de
76 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
laşitate», spunea, «şi cad în cele mai josnice
patimi şi sunt cucerite de diavol».
Era odată în mănăstire un frate care
era lipsit de răbdare, care de multe ori pleca
şi apoi, după o vreme, se întorcea. Cuviosul îl
primea de fiecare dată cu bucurie. Îi asigura,
de asemenea pe ceilalţi fraţi, că Dumnezeu
nu-l va lăsa să moară în afara mănăstirii, ci
la sfârşit îl va lua de la mănăstire către cele
cereşti.
Odată, după mai multe plecări, fratele
se întoarse şi-l rugă pe cuvios să-l primească
din nou. Şi iarăşi, cu milostivire, cuviosul l-a
primit printre oile păstorite de dânsul.
După puţin timp, fratele a venit la el
ca să-i dea banii pe care îi câştigase cât fusese
plecat în lume, unde lucrase ca şi croitor
bisericesc. Cuviosul i-a spus însă:
– Dacă vrei să fii ascultător desăvârşit,
aruncă-i în foc, deoarece sunt rodul
neascultării.
Fratele a strâns mica sa avere, pe
care o câştigase în lume şi urmând cuvântul
cuviosului, i-a dat foc. De atunci nu a mai
plecat niciodată din mănăstire. A murit, se
arată, în pace, după ce trăise în pocăinţă
restul zilelor sale. Astfel s-a adeverit şi
vederea înainte cu duhul a cuviosului.
Cu astfel de exemple a ştiut stareţul
Teodosie să-i formeze în duhul lipsei
oricărui simţ de proprietate şi să le insufle în
schimb credinţa şi nădejdea, astfel încât nici
una dintre oile cele cuvântătoare să nu mai
părăsească restul turmei.
Cuviosul îi iubea foarte mult şi era
foarte milostiv cu cei săraci. Când vedea
vreun cerşetor sau vreun sărac necăjit şi
zdrenţăros, simţea durere pentru situaţia
lor şi-i milostivea cu lacrimi în ochi. Astfel
s-a hotărât să construiască lângă mănăstire
un azil şi o biserică cu hramul Sfântului
Ştefan, în care să-i adăpostească pe săraci,
orbi, schilozi sau leproşi. Ei erau îngrijiţi
de mănăstire şi li se dădea zeciuială din
câştigurile acesteia. De asemenea în fiecare
sâmbătă trimitea o căruţă plină cu pâine la
închisoarea din apropiere.
Milostivirea sa se arăta nu numai cu
cei săraci, dar şi cu aceia care produceau
vreo pagubă mănăstirii. Odată, de exemplu,
au fost aduşi la dânsul doi hoţi, care fuseseră
prinşi că furau de pe unul din domeniile
mănăstirii. Când i-a văzut legaţi şi într-o
stare jalnică a lăcrimat de durere. A pus să
fie dezlegaţi şi să li se dea de mâncare. Apoi
i-a sfătuit timp de mai multe ceasuri cum să
evite răutăţile şi fărădelegile. La plecare le-a
dăruit diverse bunuri de care aceştia aveau
nevoie şi i-a lăsat să meargă în pace la casele
lor. Ei au plecat slăvind pe Dumnezeu şi pe
cuvios pentru mila cu care îi învrednicise şi
de atunci nu au mai furat niciodată, începând
să muncească cinstit.
[...]
Cuviosul Teodosie s-a arătat a fi plin
de curaj, nu numai împotriva vrăjmaşilor
celor nevăzuţi, dar şi împotriva celor
văzuţi. De multe ori obişnuia să plece Cernigov, Sviatoslav împreună cu cel de
noaptea în chip tainic de la mănăstire şi să Pereghiaslav, Vsevolod, au declarat război
se ducă la comunitatea evreilor din oraş. celui de Kiev, Iziaslav, care era fratele lor
Intra în polemică cu ei pe seama Persoanei mai mare. Au reuşit chiar să cucerească
Mântuitorului. De multe ori, mâhnit pentru Kievul şi să-l alunge de aici. (După Sfântul
îndârjirea lor, îi numea trădători ai legii Vladimir (+ 1015) statul rus s-a împărţit în
şi ucigaşi de Dumnezeu. Îşi dorea foarte şapte voievodate conduse de moştenitorii
mult să mărturisească pretutindeni credinţa săi). Deoarece însă, după moartea fiecărui
cea adevărată şi era gata să se şi jertfească domnitor în parte, domnia se împărţea între
pentru aceste adevăruri. Ar fi vrut să fi trăit moştenitorii săi, în scurt timp aceste şapte
în epoca martirilor şi să se jertfească pentru state au devenit şi mai multe. Unele dintre
Hristos, spre a deveni pe deplin un următor ele au rezistat mai mult în istorie – cum ar
al Său. Aceasta s-a văzut şi din următoarea fi cele de Smolensk, Riazan–Murom, Suzdal,
întâmplare. Rostov şi cel de Kiev – cel mai important, mai
Cu un an înainte de trecerea sa la bogat şi mai râvnit dintre toate. Şi cu toate că
Domnul, la 1073, prin lucrarea diavolului aceste voievodate erau independente unul
a început un război civil între cei trei fraţi faţă de celălalt, recunoşteau însă supremaţia
care conduceau Rusia. Domnitorul de Kievului, unde domnea întotdeauna cel mai
mare dintre fraţi, urmaş al dinastiei de Rurik.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 77
Când murea deci domnitorul de Kiev, îl urma
la tron, nu fiul său cel mai mare, ci fratele
său următor ca vârstă, indiferent de locul în
care s-ar fi găsit atunci domnitor. Aceasta
însă a fost un izvor de nesfârşite conflicte
armate şi războaie civile. Astfel, perioada
dintre moartea domnitorului Iaroslav (1054)
până la apariţia tătarilor (1224) a fost cea
mai tulbure din istoria Rusiei. Istoricul rus
Pogadin a numărat 64 de voievodate, 83 de
războaie civile şi 293 de domnitori, care s-au
luptat în aceste două secole pentru cucerirea
şi supremaţia asupra Kievului).
Odată l-au chemat la o cină oficială pe
cuviosul Teodosie. Acesta, ştiind că Iziaslav a
fost alungat pe nedrept de la tron, a răspuns
cu curaj trimisului lor:
– Nu este demn de mine să vin la
masa lui Izabel şi să gust o mâncare ce este
îmbibată cu sânge şi miroase a crimă.
I-a mai spus şi altele, iar la sfârşit a
adăugat:
– Să transmiţi, te rog, tot ce ţi-am spus
stăpânilor tăi.
Şi într-adevăr, domnitorii au fost
informaţi despre poziţia sa, dar nu s-au
mâniat pe el. Înţelegeau că avea dreptate.
Cu toate acestea nu au ascultat sfaturile sale
şi nu au încetat să-l urmărească pe fratele
lor, până când nu l-au îndepărtat dincolo
de graniţele ţării. Astfel Sviatoslav a condus
regiunea Kievului, în timp ce Vsevolod, care
era mai mic, regiunea Pereghiaslav.
Cuviosul a pornit însă o aspră
campanie de acuzare împotriva lui
Sviatoslav. Îl condamna pentru nedreptatea
de a fi ocupat prin forţă tronul şi de a-l
fi prigonit pe fratele său mai mare. Toate
acestea le transmitea domnitorului fie prin
epistole, fie prin diverşii oficiali de la curte,
care veneau să viziteze mănăstirea.
În cele din urmă i-a trimis o lungă
scrisoare, în care îl acuza zicând:
78 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
– «Glasul sângelui fratelui tău strigă
către Dumnezeu», la fel ca oarecând cel al lui
Abel împotriva lui Cain.
Apoi îi enumera diverse exemple
din Vechiul Testament şi din antichitate în
legătură cu uciderea şi prigonirea de fraţi.
Îndată ce a citit această scrisoare, domnitorul
s-a înfuriat foarte tare. A aruncat-o jos şi a
călcat-o nervos în picioare, învârtindu-se ca
un leu turbat în cuşcă şi fiind hotărât ca de
data aceasta să-l bage în închisoare pe cuvios.
Fraţii de la mănăstire, plini de tristeţe,
îl implorau să înceteze cu aceste proteste.
De asemenea, diferiţi oameni de la curte îl
sfătuiau să nu se mai opună domnitorului.
«Este gata să te bage în închisoare», îi
spuneau. Cuviosul când a auzit de închisoare,
s-a bucurat.
– Acest lucru, fraţilor, îmi dă o mare
bucurie, spunea. Nimic nu mă poate ferici
mai mult decât aceea de a suferi prigoniri
pentru cauza adevărului. Nu cumva îmi voi
pierde bogăţiile? Nu cumva mă voi despărţi
de copiii mei şi de patria mea? Când am venit
pe lume nu am adus nimic cu noi. Goi ne-
am născut şi goi vom pleca. Eu sunt gata şi
pentru închisoare şi chiar şi pentru moarte.
Îşi dorea foarte mult martiriul şi
de aceea nu înceta să-l acuze pe nedreptul
domnitor. Dar cu toate că furia lui Sviatoslav
era mare nu a îndrăznit să se atingă de
cuvios, deoarece vedea că este un om drept
şi foarte respectat de către toţi oamenii din
ţară. (Va continua)
Text cules de Conf. Dr. Ing. Viorel PALEU,
Iaşi
 DIALOG ORTODOX
10. Ştiinţă şi credinţă
Smerenia omului de ştiinţă
Louis Pasteur afirma că „Multă ştiinţă
te apropie de Dumnezeu iar puţină ştiinţă te
îndepărtează”. Prin paralelism, acelaşi lucru
s-ar putea spune despre credinţă. Multă
credinţă te apropie de Dumnezeu dar puţină
credinţă te ţine departe. De aici ar rezulta
că există cel puţin două căi de a ajunge
la existenţa lui Dumnezeu: prin ştiinţă şi
prin credinţă, aceasta din urmă acceptată
necondiţionat, cu precădere de omul simplu.
Oricare ar fi calea, există căutări ardente ale
omului de a se apropia de Dumnezeu „Cred
Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24).
Marii gânditori ai antichităţii au fost
fascinaţi de frumuseţea şi armonia mişcării
stelelor şi a planetelor ce umplu bolta
cerească. Mişcările periodice ale acestora,
de exemplu ale planetei Pământ, conducând
la alternanţa zi – noapte sau alternanţa
anotimpurilor, îi ajutau să creadă că toate
acestea nu sunt întâmplătoare, poate că
cineva a „gândit” aceste fenomene coerente
dintru început. Platon şi Aristotel au stabilit
pe cale raţională existenţa unui Principiu
Unic ce stă la baza a tot ce există. Dezvoltând
acest fundament, Aristotel credea „într-o
lume naturală raţională, care funcţionează
după un plan anume stabilit”[1].
Primii mari oameni de ştiinţă
care au văzut în perfecţiunea şi armonia
Universului chiar creaţia lui Dumnezeu au
fost Kepler, Galilei şi Newton. Mărturie stau
cuvintele cu care Kepler încheie ultimul
volum al cărţii Armonia Cosmică: „Ţie îţi
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
mulţumesc Doamne Dumnezeule, Creatorul
nostru că m-ai învrednicit ca prin lucrarea mea
să vestesc oamenilor măreţia Operei Tale”. De
asemenea, Newton, într-o scrisoare adresată
reverendului Richard Bentley la 19 dec. 1662,
arată că „Traiectoriile pe care planetele se rotesc
în jurul Soarelui au fost imprimate de un Agent
Inteligent”[2]. Evident, Newton se referea la
Dumnezeu. Ce l-a determinat pe Kepler să se
minuneze de perfecţiunea sistemului nostru
solar? Până la Kepler se credea că planetele
se rotesc în jurul Soarelui pe orbite circulare.
Ori Kepler dovedeşte că planetele se rotesc
pe orbite eliptice. De ce se rotesc planetele
pe orbite eliptice? Pentru că aceste orbite
eliptice sunt mult mai stabile la perturbaţii
decât cele circulare, adică planetele rămân
pe aceleaşi traiectorii eliptice chiar dacă,
uneori, mai sunt lovite de meteoriţi, asteroizi
etc. şi, deci, nu cad într-o spirală spre Soare!
Rezultă că Dumnezeu, dintru început, a
„fixat” condiţiile astfel ca traiectoriile să
fie eliptice pentru ca sistemul planetar să
fie stabil. Traiectoriile eliptice sunt stabile
numai într-un spaţiu tridimensional. Ori,
spaţiul nostru este chiar tridimensional.
Lucrarea lui Dumnezeu nu putea fi decât
una desăvârşită! Mai mult, traiectoriile
eliptice determină şi variaţii ale temperaturii
mai pronunţate în cele patru anotimpuri
decât dacă traiectoriile ar fi fost circulare.
Toate aceste fenomene, favorabile vieţii
pe planeta Pământ, l-au făcut pe Kepler să
creadă că acestea nu sunt rodul hazardului
ci lucrarea minunată a lui Dumnezeu, create
de la început pentru ca viaţa să fie posibilă.
Newton afirma că sistemul nostru solar „n-a
79
răsărit din haos ci ordinea din Univers a fost Dumnezeu »[3].
creată de la început de Dumnezeu”[1]. Avalanşa descoperirilor în ceea ce
Cei trei, Kepler, Galilei şi Newton, priveste evoluţia Universului cu formarea
sunt consideraţi ca unii dintre cei mai stelelor de tip Soare şi apoi a galaxiilor
mari fizicieni pe care i-a dat umanitatea. dovedeşte tot mai mult că toate s-ar fi
Ei au descoperit legile care guvernează realizat după un plan bine stabilit! Nimic nu
dinamica Universului dar recunosc că aceste a evoluat la întâmplare. Formarea planetei
legi, perfect coerente, redate prin ecuaţii Pământ s-a realizat acum 4,5 miliarde de
matematice suple şi elegante, au fost gândite ani prin moartea a milioane şi milioane de
de către Dumnezeu înainte de crearea stele. Formarea elementelor chimice, printre
Universului. Prin aceasta Kepler, Galilei şi care carbonul, azotul, oxigenul etc., necesare
Newton îşi dovedesc smerenia şi umilinţa în vieţii, s-a realizat tocmai prin colapsarea
raport cu măreţia şi frumusețea creației lui (moartea) stelelor. Aceste elemente şi celelalte
Dumnezeu. s-au condensat şi au format planeta Pământ.
De asemenea, Louis Pasteur, creatorul Dintre toate planetele din sistemul nostru
microbiologiei, admite că legile ce acționează solar, planeta noastră ocupă un loc privilegiat
chiar la nivel de microorganisme nu sunt faţă de Soare, oferind toate condiţiile creării
rodul hazardului. Descoperirea acestor legi, şi evoluţiei vieţii. Totul apare ca şi cum
de o complexitate deosebită dar, în acelaşi întregul Univers ar fi contribuit la formarea
timp, coerente, îl face să formuleze maxima planetei noastre!
cu care începe acest articol. Cosmologul şi fizicianul englez Fred
Hoyle arată că „aproape 15 miliarde de ani un
Cele mai mari descoperiri în ştiinţe: superintelect a studiat oportunitatea apariţiei
cosmologie, fizică, chimie şi biologie s-au noastre” [4] sau fizicianul Freeman Dyson,
realizat în sec. al XX-lea. fascinat de propriile rezultate ştiinţifice,
Între 1915 şi 1930 oamenii de ştiinţă ca mărturiseşte „Cu cât cercetez Universul şi
Einstein, Friedmann şi Lemaître dovedesc detaliile arhitecturii lui, cu atât găsesc mai
teoretic că Universul are un început şi că multe dovezi că Universul trebuie să fi ştiut că
este în expansiune. Edwin Hubble, pe baza noi vom veni!” Și pentru a sublinia şi mai
observaţiilor spectrale, arată, de asemenea, mult smerenia şi recunoaşterea oamenilor
că Universul este în expansiune şi că are de ştiinţă faţă de creaţia lui Dumnezeu,
un început. „Dacă Universul are un început printre alte nume celebre de cosmologi, voi
putem presupune că a avut un Creator”, afirmă mai adăuga numele lui John Wheeler care,
fizicianul cosmolog Stephen Hawking[3], uluit de coerenţa perfectă dintre fenomenele
contemporan cu noi, care are mari contribuţii cosmice ce se manifestă la scara Universului
la teoria modelului cosmologic, Big Bang. şi fenomenele biologice ce guvernează lumea
În acord cu acest model, Universul a fost vie de pe planeta noastră, afirmă că „Într-un fel
creat acum aproximativ 14-15 miliarde de existenţa Universului a depins de însăşi existenţa
ani! Fascinat fiind de raţionalitatea legilor omului”. Această afirmaţie este cu totul şi
ce guvernează natura, de conexiunile cu totul tulburătoare! Liber s-ar interpreta
dintre acestea, Hawking exclamă că, fără că, dacă Dumnezeu nu ar fi găsit condiţiile
îndoială, «  Legile naturii reflectă raţiunea lui iniţiale, înainte de crearea Universului, astfel

80 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

ca acestea să conducă la apariţia planetei
Pământ plină de ospitalitate pentru a sălăşlui
omul, atunci Dumnezeu ar fi renunţat la
crearea Universului! Crearea omului să fi
fost singurul scop al lui Dumnezeu? Și dacă
da, de ce a dorit oare Dumnezeu atât de mult
să creeze omul? Poate pentru a-I aduce laude
pentru frumusețea creației? Știinţa nu poate
da un răspuns la această întrebare. Poate
teologii au găsit deja un răspuns!
Luând în consideraţie chiar numai
aceste câteva exemple de mai sus, rezultă
cu pregnanţă că adevăraţii oameni de ştiință
sunt caracterizaţi de o adâncă smerenie
faţă de adevăratul creator al Universului şi
a tot ce există în acesta. Oamenii de ştiinţă
recunosc că ei nu fac decât să descopere legile
după care Dumnezeu a creat Universul!
Coerenţa şi armonia dintre milioanele de
fenomene cosmice şi fenomene biologice ce
se realizează în sistemele vii de pe planeta
noastră i-au determinat pe oamenii de
ştiinţă să admită că acestea nu sunt rodul
hazardului ci lucrarea lui Dumnezeu. Din
această recunoaştere decurge şi smerenia. Și,
aşa cum afirma Louis Pasteur, multă ştiinţă
te apropie de Dumnezeu. Numai mediocrii
și semidocții sunt lipsiți de smerenie! „Nimic
nu este mai mare decât omul cu Dumnezeu şi
nimic mai mic decât omul fără Dumnezeu”
(Sfântul Tihon)
În istoria civilizaţiei umane întâlnim Bucureşti, 2008.
pentru prima dată problema smereniei
abordată de către filozofii greci. Filozoful
Socrate, în marea lui înţelepciune recunoaşte
sărăcia învăţăturii sale „Știu un singur lucru
şi anume că nu ştiu nimic”[5]. Surprinzătoare
anticipare a primei virtuţi evanghelice
„Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este
împărăţia cerurilor” (Matei 5,3). Traducerea
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
poate nu este cea mai bună dar, cu siguranţă,
Iisus Hristos nu se referea la cei lipsiţi de
capacitatea de a înţelege, ci la cei smeriți, la
cei care ştiu că multe sunt lucrurile pe care
nu le ştiu din creaţia lui Dumnezeu şi sunt în
aflarea lor! Proclamându-şi neştiinţa, Socrate
începe căutarea, iar sărăcia în spirit stârnea
în el foame şi sete spirituale [5]. „Fericiţi cei
ce flămânzesc şi însetează de dreptate, căci aceia
se vor sătura”. Soloviov vede în acestea o
nouă concordanţă dintre filozofia adevărată
şi religia adevărată, dintre înţelepciunea
greacă şi evreiască[5].
Cunoştinţa şi smerenia de sine
reprezintă învăţătura cea mai folositoare
şi ştiinţa cea mai înaltă afirmă Thomas à
Kempis[6]
“Nimic nu veți şti vreodată precum ar
trebui să ştiţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Prof. Univ. Dr. Gelu BOURCEANU,
Iaşi
Bibliografie
Stephen Hawking, Marele Plan, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2012.
Sir Isaac Newton, Elemente de
Cosmologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Stephen Hawking, Scurtă istorie a
timpului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.
Simon Singh, Big Bang, Ed. Humanitas,
Vladimir Soloviov, Drama Vieţii lui
Platon, Ed. Amarcord, Timişoara, 1997.
Thomas à Kempis, Urmarea lui
Hristos, Biblioteca Adevarul, 2012.
81
 11. Conştiinţa românească
Identitate naţională şi
globalizare

Nici un termen al ecuaţiei nu e destul

de limpede prin el însuşi pentru a ne scuti
de unele adnotări introductive. În geografia
simbolică a lumii moderne, naţiunea se
prezintă ca un concept la fel de contradictoriu
pe cât de ineluctabil în orice analiză a
fenomenului modernităţii. Antinomii şi
ambiguităţi funciare îi însoţesc lucrarea
cronotopică în cele peste două secole de
când se poate vorbi de naţiune modernă, în
sens constituţional, politic, precum în Franţa,
ori în sens organic, cultural, ca în spaţiul
german1. Cele două categorii nu epuizează,
desigur, bogata şi complexa semantică a
naţiunii, pe seama căreia există deja o amplă
literatură2.
Dacă finele secolului XVIII a plasat
pe orbita istoriei naţiunea în ambele sensuri
amintite, secolul XIX avea să desfăşoare
un vast proces de închegări naţionale,
definindu-se în ansamblu ca un secol al
naţionalităţilor. Nu e de mirare că secolul XX
a debutat, se poate spune, cu “legiferarea”
principiului autodeterminării, a cunoscut
două mari conflagraţii de rang mondial pe
seama aceleiaşi idei, pentru a se încheia,
sub ochii noştri, cu repunerea în discuţie a
întregii problematici naţionale3.
Coincident cu abolirea sistemului
comunist din Europa, finele secolului XX a
impus o viziune pluralistă în multe domenii.
Return to diversity e titlul sub care Joseph
Rothschild a publicat, după destructurarea
“blocului sovietic”, o istorie politică a Europei
Est-Centrale în ultima jumătate de secol4.
Dar Europa însăşi, cu toate că în plin proces
integrativ, reclama o formă plurală5, deja în
uz cu un sfert de secol în urmă6. Identitatea
ei se desena în cercuri concentrice, integrarea
se planifica în mai multe viteze7.
Cu toate astea, esenţială rămânea
opoziţia dintre Est şi Vest, persistentă, în
pofida retoricii integraţioniste puse la lucru
de strategii uni­ficării europene. Ceea ce
Jacques Bainville remarca în 1920, ocupându-
se de urmările războiului abia încheiat, e
încă valabil. Ca şi atunci, forţa reprezentată
de “blocul” răsăritean s-a pulverizat, lăsând
să reapară vechi rivalităţi şi o periculoasă
instabilitate politică. S-a vădit iarăşi că
adesea naţionalitatea precumpăneşte aici
asupra naţiunii. Aceasta din urmă, naţiunea,
e un produs geoistoric însemnând cultură,
obiceiuri, cutume, amintiri comune, adică
o serie de elemente ce asigură o anume
statornicie în reacţii şi interese. În acest sens,
estul european învederează încă slăbiciuni

82 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

importante: “La démocratie pure est
introduite dans des pays qui ont tout à créer,
tout à fonder, des frontières à défendre,
des populations hétérogènes à unir: oeuvre
rude, de longue haleine, qui s’accomode mal
d’un gouvernement faible, instable et divisé.
Étant neufs, ces pays ne possèdent pas le
correctif des pays anciens qui ont adopté
la démocratie sur le tard. Ils n’ont pas de
formation sociale historique, d’organisation
administrative, de traditions politiques et
bureaucratiques. Et il n’y a pas à creindre
sculement que leur développement en soit
retardé ou compromis. Ce qu’ils ont de plus
précieux, la nationalité elle-même, peut être
remis en question”8.
Asemenea judecăţi, extinse asupra
unui întreg secol de convulsii politice,
recomandă în fond raportarea naţiunii la
durata medie, cum s-au deprins să facă deja
unii istorici, sau chiar la durata lungă, dacă ne
amintim de braudeliana Identité de la France9.
Rezultă, din studiile cele mai riguroase, că
naţiunea nu trebuie socotită ca o realitate
definitivă, imuabilă, pe care istoricul o poate
circumscrie o dată pentru totdeauna, pe
seama unui determinism biologic, ca într-
un “insectar” din recuzita entomologiei, ci
ca o realitate organică şi complexă, una în
continuă schimbare desigur.
Asupra acestui fel de a defini entităţile
etnoculturale ne-a prevenit deja, cu peste un
secol în urmă, Ernest Renan, atunci când
spunea că “naţiunea e un plebiscit de fiecare
zi”, o realitate opţională ce se reconstituie
mereu10. Este sensul de la care se revendică
o întreagă exegeză a fenomenului naţional,
de la Georges Sorel şi Max Weber până la
studiile postmoderne, cu accente variabile,
însă având ca trăsătură constantă respectul
pentru voinţa fiecăruia de a-şi asuma o
identitate colectivă11.
Un paradox frecvent în istorie face ca
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
uneori o idee benefică într-un timp să devină
funestă în altul. Ideea naţională, se ştie, a
contribuit la formarea statelor moderne, în
secolul XIX, dar a ajuns nocivă în secolul
XX, faza exceselor ideii respective. Partizanii
şi negatorii ei par la fel de hotărâţi, dacă nu
şi la fel de persuasivi. Un adept al societăţii
deschise, militant redutabil contra oricărui
fel de exclusivism, îndemna nu de mult să
se ţină cont că “naţionalismul are două feţe”,
una “benignă, culturală, căutând o formă
de expresie” în acord cu aspiraţiile altor
naţionalităţi, ca la 1848; “cealaltă faţă este
primitivă, violentă, îndreptată împotriva
altor naţionalităţi; pe ea se bazează războaiele
civile”. Prima concordă cu filosofia societăţii
deschise, a doua stimulează, dimpotrivă,
închiderea12. Nu e însă uşor să se afle raportul
dintre ele, chiar şi acolo unde sistemul
democratic e mai bine articulat şi mai stabil.
Lumea apuseană a părut surprinsă de
amploarea manifestărilor de tip naţionalist
din fostul lagăr sovietic. Ce voiau, în
definitiv, balticii, azerii, armenii, gruzinii,
moldovenii şi atâtea alte popoare din acel
lagăr? Pretenţiile lor la autonomie, apoi
la independenţă şi suveranitate, riscau să
prefacă întreaga regiune în haos, atunci când
totul se prăbuşea în jur, iar golul de putere
într-o zonă aşa de vastă încuraja aventura
politică, improvizaţia, terorismul.
Mişcările naţionaliste din Europa
Est-Centrală se vădesc strâns legate de criza
economică, de sărăcie, însă şi de interesul
fostei “clase conducătoare” de a stopa
reformele şi a bloca procesul democratizării13.
Accentul pus pe dimensiunea etnică ia uneori
aspect de destin, alimentând un discurs
autojustificator, dacă nu şi un proiect de
aservire a “celuilalt”. Contra acestei tendinţe
nimic nu pare mai oportun ca “unitatea
polifonică” a continentului, una excluzând
aşadar strategia melting pot recomandată de
83
anumiţi strategi ai unificării europene14 sau
ai globalismului15.
Problema esenţială cu care se
confruntă azi Europa e modul de articulare
a voinţei integrative (sub unghi economic şi
politic) în diversitatea ei culturală. Unii tind
să acorde primului factor, nu fără temei, o
însemnătate decisivă. Alţii se socotesc în
drept să pună accent pe factorul cultural, a
cărui acţiune à la longue nu e, fireşte, lesne de
circumscris. “Europa naţiunilor s-a născut pe
măsură ce s-a destrămat Europa imperiilor.
Ulterior, în secolul XX, ordinea naţională
a culturilor şi a statelor s-a universalizat,
devenind tiparul de organizare a hărţii
politice a lumii, cadrul de referinţă în care
s-a derulat aventura modernităţii”16.
Naţiune, cultură, identitate formează o
triadă pusă mereu în discuţie, fie şi în altă
ordine, căci se poate porni de la problema
identităţii spre a ajunge la cultură şi naţiune,
după cum se poate lua cultura ca fundal
pentru a se investiga identitatea naţională.
Interogaţii fără număr acompaniază
fenomenul: “Cum se explică această
«reîntoarcere» a naţiunii? E o recădere în
tribalismul pre-modern sau un indicator al
post-modernităţii? Ce semni­fică oare febra
identităţii? Un eşec al proiectelor ecumeniste?
O revoltă a di­versităţii în faţa uniformizării,
a particularului faţă de tirania îndelungată
a generalului? Ne îndreptăm, oare, spre o
nouă alianţă a identităţii şi a dife­ren­ţei, spre o
reaşezare a diversităţilor actuale în alte forme
de coexistenţă? E o translaţie accidentală a
trecutului în prezent sau o «ediţie revizuită
şi adăugită» a ideii naţionale?”16. Sunt
întrebări pe care şi le-a pus deja un analist al
fenomenului, dar ele pot fi asumate şi sporite
de oricine regândeşte, la acest debut de nou
ciclu istoric, problematica naţiunii. Ele pot fi
extinse, desigur, loc pentru nuanţe rămâne
totdeauna, însă persistentă se vădeşte
84 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
întrebarea dacă logica integrării va izbuti să
se impună faţă de logica diferenţierii, dacă
lumea de mâine va accepta, în definitiv, să
respecte opera timpului. Un savant român
de certă notorietate, Dimitrie Gusti, bun
cunoscător în domeniu, observa la timpul
său: “Naţiunea este singura unitate socială
care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere
pentru deplina ei realizare o unitate socială
mai cuprinzătoare, fiind în stare să-şi creeze o
lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop
în sine şi să-şi afle mijloacele de înfăptuire,
adică forţa de organizare şi propăşire în
propria ei alcătuire. Nici o altă unitate socială
nu ocupă un loc asemănător în domeniul
vieţii sociale”18. Nu se poate decât subscrie la
o asemenea concluzie, dată fiind competenţa
autorului, sociolog şi filosof al culturii, mai
ales că de atunci “ştiinţa naţiunii” a adăugat
destule alte argumente pe aceeaşi linie de
gândire.
Ultimul sfert de secol a revelat o
recrudescenţă a naţionalismului în multe
zone de pe glob şi mai cu seamă în fostul
lagăr socialist. “La nation-bomerang”, sesiza
Krzysztof Pomian în 1980, atent la această
întoarcere a naţiunii, devenită apoi un
fenomen spectaculos19. Explozia sistemului
est-european a pus în mişcare vechi conduite,
vechi reflexe, creând un nou dinamism mai
peste tot. Occidentul însuşi, confruntat cu
un masiv fenomen imigraţionist, reactualiza
cu nelinişte problematica naţiunii. Este
limpede că sentimentul naţional a contribuit
la zdruncinarea sistemului sovietic. Legitim
ca reacţie contra unui sistem uniformizator,
destructiv, anihilant, acest sentiment tindea
să devină însă naţionalism şi prin aceasta
un obstacol în calea democraţiei. Hélène
Carrère d’Encausse, între alţi analişti, ne-a
prevenit demult asupra acestei situaţii20.
Perceput ca produs al unei dominaţii străine,
sistemul comunist a avut soarta imperiului
care l-a impus, după ultimul război mondial,
pe a şasea parte a globului. Seismele produse
din timp în timp, ici şi colo, au sfârşit prin
a deveni un proces dizolvant la scara
sistemului însuşi, în pofida oricăror iluzii de
stabilitate şi durată21.
Prea puţini analişti au fost în măsură
să întrevadă amplitudinea a­cestui fenomen.
Istoria rămâne, desigur, imprevizibilă.
Atunci când unii ex­­perţi o credeau pe cale
de a se sfârşi, socotind că lumea intrase
deja într-un soi de letargie post-modernă,
dacă nu chiar în post-istorie, evenimente
de un acut dramatism se declanşau într-o
parte a lumii, pe seama unui nou impuls
şi cu o nouă cadenţă22. Pluralismul era, se
poate spune, nota ei distinctivă. O ideologie
liberală urma să-i anime eforturile, cel puţin
în anumite viziuni23, însă realitatea se vădi
mai complexă, mai aporetică. Din Balcani
până în Asia Centrală, foştii comunişti au
sabotat reformele democratice şi au pus la
lucru scenarii naţionaliste menite a cultiva
confuzia, deruta, dezamăgirea, astfel ca
diversele grupuri sociale să poată fi mai
lesne manipulate. Un asemenea trend se
cuvenea folosit de strategii “noii ordini”, în
ideea că acceptarea lui ar fi benefică pentru
stabilitatea democraţiei24.
Naţionalismul est-european evocă
în ansamblu amintiri neplăcute: războaie,
tensiuni etnice, intoleranţe. El vădeşte o
anume dificultate a naţiunilor din zonă
de a se accepta mutual şi un particularism
excesiv. Istoria lui e la fel de complexă
şi convulsivă pe cât de resentimentală şi
anevoie comprehensibilă. Intră în discuţie,
desigur, etnii şi frontiere, efectele dominaţiei
sovietice (pe fondul unei lungi şi sterilizante
dominaţii otomane), retorica naţionalistă
de aparat, pusă la lucru anume spre a
diviza şi stăpâni, după cum şi contradicţia
cvasi perpetuă dintre un discurs intelectual
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
oarecum emancipat şi neputinţa politică25,
neputinţă nutrită de o etnopsihologie
rebarbativă26.
Teoria dominourilor, aplicată anterior
în lumea liberă, a ilustrat apoi, în ultimii
ani ai secolului XX, bulversarea naţională
din ceea ce fusese “blocul” răsăritean.
Pe măsură ce sistemul se dezagrega în
metropolă şi în ţările satelite, vechiul fond
naţional se reactiva spectaculos, subminând
căutările de soluţii şi amânându-le excesiv.
Un bun cunoscător al problemei, Jacques
Rupnik, sugera ca noile evoluţii din zonă
să fie lămurite prin analogie cu “primăvara
popoarelor” de la jumătatea secolului XIX,
când au prins contur mai toate problemele cu
care se confruntă şi azi Europa Est-Centrală.
Imperiul Habsburgic nu le-a putut rezolva,
perioada interbelică a fost prea scurtă
pentru a găsi formule viabile, iar dominaţia
sovietică, după ultimul mare război, n-a
făcut decât să complice lucrurile, creând
impresia că a soluţionat conflictele, în timp
ce ea le-a suspendat numai printr-o tehnică
a “criogeniei”. Evoluţiile din perioada post-
comunistă arată că acumulările, decantările,
sintezele produse în timp nu se pot ignora
pur şi simplu, că o lungă istorie, tulbure şi
dramatică, nu poate fi pusă în paranteză de
dragul unei construcţii diplomatice27.
Istoria nu pare dispusă a respecta
ceea ce se obţine fără colaborarea timpului.
Voluntarismele se răzbună şi când e vorba
de gingaşa problemă a naţiunii, care nu
poate fi bine definită decât în perspectivă
diacronică, aşadar ca un fenomen cu adânci
implicaţii în toate domeniile. Simplificările
“gândirii corecte” nu au rămas nesesizate
nici în problematica naţiunii, prea complexă
pentru a fi redusă la o schemă raţională. În
plină deteriorare a situaţiei din Europa de
Est, Richard Rorty îşi sfătuia compatrioţii
să nu uite că mândria naţională, prestată
85
cu măsură, e totuşi un semn al identităţii
ineluctabile şi că alternativa, stimulând
excesiv diferenţele, comportă un sens
centrifugal şi dizolvant28.
Oricât de benefică s-a vădit
surdina pusă de ideea patriotismului ci­vic
(Verfassungspatriotismus)29, ea nu elimină
substratul etnic, după cum s-a putut învedera,
nu demult, în Boston Review, cu ocazia unei
dezbateri pe această temă30, dezbatere ce
îngemăna, cum s-a spus, inspiraţia stoică,
democratismul luminilor şi o continuă
deschidere de tip umanist31. O “renaştere”
(revival) pe bază etno-culturală era sesizată
şi mai înainte, pe seama unei reflecţii extinse
asupra lumii apusene, nu fără un sentiment
de nelinişte, căci era în dezacord cu tema
globalismului32.
Un discurs median se constituie deja,
dacă nu ne înşelăm, ca reacţie la excesele
etnocentriste, ca şi la cele de tip cosmopolit,
sub presiunea unor evoluţii care au impus,
în ultimii ani, clarificări de perspectivă. El
respinge deopotrivă negarea autohtonistă
a modelului occidental şi imitaţia servilă
a normelor în cauză33. Măsura, “le juste
milieu”, preocuparea de a concilia tradiţiile
locale cu ideile impuse de logica integrării
euro-atlantice caracterizează acest discurs.
Recentele dezbateri din Suedia, ocazionate
de Anul Internaţional al Limbilor, au pus
din nou în lumină marea complexitate
a temei, subliniind preocuparea unor
state membre sau candidate la Uniunea
Europeană de a-şi pune la adăpost valorile
proprii, astfel ca exigenţele comunitare să
nu impieteze asupra specificului naţional34.
Se recunoaşte acum, cu temei, că “împotriva
naţionalismului şi a derivatelor sale mentale
e necesară crearea unei ideologii şi a unei
pedagogii a integrării”35.
Pasiunile identitare, deloc noi, nu sunt
doar o temă la modă36. Ele fac parte şi azi
86 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
din viaţa lumii, iar cărturarii nu au cum să le
ignore37. Recentul congres internaţional de
ştiinţe istorice (Oslo, august 2000) a subliniat,
din nou, relaţia dintre memorie şi identitate,
specific şi integrare, termenii ecuaţiei fiind
puşi adesea la plural, căci multiplă e în
adevăr expresia lor cronotopică38.
Pluralismul, ca viziune, e departe de
a-şi fi epuizat resursele privitoare la naţiune,
identitate etnoculturală39, globalizare,
fenomene multidimensionale ce nu pot fi
privite în afara istoricităţii lor40.
Acad. Alexandru ZUB
________________
1. Cf. B. Giessen, Nationale und Kulturelle Identität. Studien zur Ent-
wicklung des kollektiven Bewusstseins in der Neuzeit, Frankfurt/M,
Suhrkamp, 1991.
2. Guy Hermet, Histoire des nations et du nationalisme en Europe, Pa-
ris, Seuil, 1996. Cf. Karl W. Deutsch, An interdisciplinary biblio-
graphy on nationalism, Cambridge, 1956.
3. Rogers Brubaker, Nationalism reframed. Nationhood and the na-
tional question in the New Europe, Cambridge University Press,
1996; Robert B. Pynsent (ed.), The literature of nationalism. Essays
on East European identity, London, SSEES, 1996.
4. Joseph Rothschild, Return to diversity: a political history of East-
Central-Europe since World War II, Oxford University Press, 1993.
5. Secolul 20, 10-12/1999; 1-3/2000: Europele din Europa.
6. Jacques Huntzinger, Europes, Editions Ramsay, 1977.
7. Jan Zielonka, European Union: identity in concentric circles, in Rou-
manian Journal of International Affairs, III, 1997, 3, p. 79-89.
8. Jacques Bainville, Les conséquences politiques de la guerre, Paris,
1920 (apud L’Histoire, 132/1990, p. 42).
9. Cf. Fernand Braudel, L’Identité de la France, I. Espace et histoire,
Paris, 1986.
10. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une nation, Paris, 1882.
11. Cf. Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Bucureşti, 1997,
passim.
12. George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic,
Bucureşti, 1991, p. 119.
13. Andrei Marga, Filosofia unificării europene, ed. II, Cluj, 1997, p.
286-297.
14. Ibidem, p. 293.
15. Marrie Axford, Globalization, in Understanding contemporary so-
ciety, ed. by Gary Browning etc., London etc., 2000, p. 238-251.
16. Grigore Georgiu, op. cit., p. 8.
17. Ibidem, p. 7.
18. D. Gusti, Opere, I, Bucureşti, 1966, p. 492 (Ştiinţa naţiunii).
19. 19 Krzysztof Pomian, Retour de la nation?, in Le Débat, 63/1991,
p. 67-86.
20. Hélène Carrère d’Encausse, L’Empire éclaté. La révolte des nations
en URSS, Paris, 1978; Le Grand Frère, Paris, 1982; La gloire des na-
tions ou la fin de l’Empire Soviétique, Paris, 1990.
21. Idem, Misére et contradictions du Frère Ainé, in Le Débat, 63/1991,
 p. 67-72.
22. Hubertus von Amelunxen, Andrei Ujica (eds), Television/Revolu-
tion, 1990. Apud Litere, arte, idei (supl. Cotidianul), 6.I.1992, p. 8.
23. Francis Fukuyama, End of History?, in The National Interest, 1989.
24. 24 Idem, Despre buna folosinţă a naţionalismului, in 22, 40/1991,
p. 12.
25. Cf. Pierre Kende, Le nationalisme en Europe de l’Est: danger ou es-
poir?, in Commentaire, XI, 1988, 41, p. 132-138.
26. Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford University Press,
New York/Oxford, 1997.
27. Cf. L’Histoire, 132, avril 1990, p. 36.
28. Apud Vatra, 8/1997, p. 57.
29. Cf. Andreas Keller, in Comparativ, Leipzig, 4, 1994, 1, p. 39-56.
30. Martha Nussbaum, For love of country. Debating the limits of pa-
triotism, Boston, 1996.
31. Sanda Golopenţia, Patriotism şi cosmopolitism, in Vatra, 8/1997,
p. 57.
32. E. Allardt, Implications of the ethnic revival in modern industrialized
society: a comparative study of the linguistic minorities in Western
Europe, in Commentationes Scientiarum Socialum, Helsinki, 12,
1979.
33. Sorin Antohi, Imaginaire culturel et réalité politique dans la Rou-
manie moderne. Le stigmate et l’utopie, Paris, L’Harmattan, 1999, p.
293-294; Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România,
Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi, Iaşi, Polirom, 2001; cf.
Dominique Schnapper, La troisième conception sur la nation, in P.
Centlivres (éd.), Devenir Suisse, Genève, 1990, p. 95-119.
34. Cf. Andra Vasilescu, Limbile UE. Un parteneriat pentru diversitate,
in Observator cultural, 57 (27.III-2.IV.2001), p. 16.
35. Camil Mureşanu, Europa modernă, Cluj-Napoca, 1997, p. 123;
Andrei Marga, op. cit., p. 145-214.
36. Jacques Le Goff (éd.), Patrimoine et passions identitaires, Paris, Fa-
yard, 1998.
37. Cf. Julien Benda, La trahison des clercs, Paris, 1927.
th
38. XIX ICHS, Proceedings Actes, Oslo, 2000, p. 131-136.
39. W. Safran, Ethnicity and pluralism: comparative and theoretical
perspectives, in Canadian Review of studies in nationalism, XVIII,
1991, 1-2, p. 1-12; Walker Connor, Ethnonationalism. The quest for
understanding, Princeton/N.J., 1994; Alexandar Fatić, Ethnicity as
power phenomenon. The Balkans at a crossroads of nationalism, in
Sfera (suppl. Sfera politicii), 2/oct. 2000, p. 12-14. Etc.
40. Cf. P.-M. Henry, J. Moscardo, M. Maliţa, Globalism şi identitate, in
Mileniul III, 1, 1999, p. 9-34; Barrie Axford, loc. cit. * Text preluat
din Convorbiri literare, CXXXVII, 2(98), feb. 2004, p. 17-20.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Roua
Dincolo de îngrădirea mănăstirii,
înspre apus, se întindea o pajişte largă.
Pe atunci ea era acoperită cu iarbă deasă
şi fragedă, cu flori sălbatice felurite, care
înfloreau fără nici o grijă şi răspândeau o bună
mireasmă, fiind în deplină slobozenie şi în
largul lor. În ziua aceea s-a pogorât peste ele
belşug de rouă. Nenumăratele ei picături se
întrezăreau pe fiecare floare, pe orice tulpină
sau frunză măruntă şi în orişicare dintre
picături se oglindea foarte desluşit soarele;
fiece picătură răspândea raze aidoma cu cele
ale soarelui. Poiana arăta ca un covor întins
de catifea, peste care, prin verdeaţa deasă şi
plină de lumină, o mână îmbelşugată a risipit
o mulţime nemărginită de pietre preţioase
multicolore, cu minunate nuanţe şi jocuri
de lumină, cu raze şi cu strălucire. Era ca şi
cum ar fi spus cineva: “Priveşte! Soarele este
pe deplin înfăţişat în fiecare smerită, dar şi
curată, picătură de rouă: asemenea şi Hristos
este prezent şi ni Se dăruieşte în întregime
la Sfânta Cină, în fiecare biserică creştin-
ortodoxă. El împărtăşeşte lumina şi viaţa celor
care se fac părtaşi Lui şi care, unindu-se cu
Lumina şi Viaţa Dumnezeiască, devin ei înşişi
strălucire şi viaţă. Întocmai şi picăturile de
rouă primind în sine razele soarelui încep ele
însele să răspândească lumina aidoma cu cea a
soarelui”. Dacă astrul cel material şi vremelnic
- creaţie a Ziditorului, Care fără de osteneală,
într-o singură clipită l-a adus întru existenţă-
se poate oglindi deodată în nenumărate
picături de apă, atunci de ce n-ar putea Însuşi
Ziditorul Cel Atotputernic şi Omniprezent
să fie pe de-a-ntregul de faţă prin al Său
Preasfânt Trup şi Sânge, prin Dumnezeirea Sa
unită cu acestea, să fie de faţă, în acelaşi timp,
în nenumărate biserici, unde, prin voia şi
porunca Sa, Atotfăptuitorul şi întru tot Sfântul
Duh este chemat să Se pogoare asupra pâinii şi
vinului, spre a săvârşi Taina cea mai mare, cea
mai izbitoare şi cea mai de nepătruns?
Sfântul Ignatie Brianceaninov
87
 12. Pagini de istorie
Nicolae Iorga – savantul cu o
mie de feţe
Nicolae Iorga a fost una dintre
personalitățile enciclopedice ale culturii
româneşti, a cărei unicitate a fost conferită
printre altele și de varietatea domeniilor
abordate. Opera sa monumentală, despre
a cărei întindere Călinescu afirma „nu
este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu, oricât
de îngust şi umbrit din istoria română, fără
să constaţi că N. Iorga a trecut pe acolo şi a
tratat tema în fundamentul ei”1, precum şi
numeroasele distincţii care i-au fost acordate
demonstrează că importanţa sa ca istoric nu
e doar naţională, ci universală.
Istoric, editor de documente,
universitar, poet, dramaturg, gazetar, critic memorialistica și proza autobiografică.
literar, om politic, dar și spirit vizionar în Activitatea sa intensă în toate aceste domenii
multe dintre activitățile sale, impulsionând l-a făcut să domine viața publică din primele
cunoașterea istorică, dinamic și dedicat patru decenii ale secolului XX.
cauzelor sale, remarcabil prin misionarismul Formarea şi anii de şcoală.
cultural și civismul de care a dat dovadă, Rapiditatea cu care a parcurs toate treptele
pregnant contemporan prin articolele sale educaţiei l-a impus de timpuriu în atenţia
polemice, Nicolae Iorga încă se lasă descoperit contemporanilor: a terminat facultatea într-
la peste jumătate de secol de la moartea sa. un singur an, apoi a susţinut două doctorate,
Toate aceste fațete ale personalității sale la Paris şi Leipzig, toate acestea până să
constituie însă o parte a întregului, astfel împlinească vârsta de 23 de ani.
încât Iorga nu poate fi înțeles parcurgând Încă din momentul în care păşea în
doar opera istorică, sau cea literară, şcoala primară, copilul Iorga ştia să scrie şi să
analizând discursurile sale parlamentare sau citească în română şi în franceză, rezultat al
textele conferințelor/cursurilor susținute în unei educaţii primite acasă: „Eu n-am învăţat
fața unei audiențe diverse, privindu-l doar a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de
la Vălenii de Munte sau în timpul refugiului la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de
de la Iași, urmărindu-l ca prim ministru sau pregătire «pedagogică», pentru a descoperi
dimpotrivă, în toamna anului 1940, citind literele şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi
scrisorile sale, poeziile, piesele de teatru, dea cuvântul. Poate de aceea cugetarea mea n-a
1 George Călinescu, Istoria literaturii române de la plecat de la măruntele elemente prime ale unei
origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, desfaceri nenaturale ca să ajungă apoi târându-
p. 612.

88 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

se la ultimele”2. Mărturiile de mai târziu ale
istoricului atestă mai degrabă o relaţie rece,
adesea conflictuală a tânărului Iorga cu
unii dintre dascălii săi. Astfel, unul dintre
primele incidente şcolare ale elevului Iorga
s-a consumat în clasa întâi, când dascălul
Istrate îl scotea la tablă ca să facă socoteli, iar
elevul a scris zerourile legate, deşi profesorul
le voia ca la carte, dezlegate. Riposta elevului
că „aşa m-a învăţat mama” îi pecetluia notele
de 7 la conduită şi de 8 la aritmetică3.
Totuşi, în clasa a patra, directorul
Bălăşeşcu i-a oferit şansa de a ţine de la
catedră întâia lecţie despre istoria neamului
său, dându-i sentimentul că şi el „putea
ceva”4. Pe când se afla în clasa a cincea, la
liceul „Laurian” din Botoşani, elevul Iorga
realiza o traducere din Herodot, la prima
lecţie de greacă a profesorului Em. Leonescu,
reuşită pentru care a fost răsplătit cu o ediţie
în germană a autorului tradus5.
La Liceul Naţional din Iaşi, a reușit
să fie apreciat pentru performanţele sale
şcolare, deşi apăreau şi aici divergenţe cu unii
dintre profesori. Colegii săi erau de părere
că ştia mai multă greacă, latină şi franceză
decât profesorii săi, de unde şi îndrăzneala
tânărului de a-şi corecta profesorii. Ultimul
an de liceu l-a terminat cu premiul I, iar la
13 septembrie 1888 se înscria la bacalaureat,
fiind declarat cel dintâi dintre elevi6.
În această tapiserie a relaţiilor sale din
anii de şcoală, Iorga ni se dezvăluie şi mai
nuanţat ca o persoană care spunea ce ştia,
gândea şi credea încă dintru început, cauză a
numeroaselor conflicte cu autoritatea unora
2 N. Iorga, Orizonturile mele: O viaţă de om aşa cu menţiunea „cum laude”. Despre teza de
cum a fost, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 9. doctorat, intitulată Thomas III, Marquis de
3 Ibidem, p. 33.
4 Ibidem, p. 35-36
5 Ibidem, p. 85 şi Barbu Theodorescu, Biografia
şcolară a lui N. Iorga, Bucureşti, Editura Didactică şi Lucrarea era tipărită la 23 octombrie 1893,
Pedagogică, 1970 p. 21.
6 Barbu Theodorescu, Biografia şcolară a lui N.
Iorga, p. 32-48.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
dintre profesori dar şi motor responsabil
pentru suportul incontestabil de care s-a
bucurat din partea altor dascăli.
După terminarea Facultăţii de Litere
din Iaşi într-un timp record, de doar un an
şi două luni era proclamat licenţiat „magna
cum laude”, la doar 18 ani şi 6 luni7. Deşi la
început a fost atras de filosofie, tânărul Iorga
se îndrepta spre filologia clasică, câştigând,
cu sprijinul lui Alexandru Odobescu, bursa
„Iosif Nicolescu” pentru studierea limbilor
clasice în Franţa şi Germania,8.
Ajuns în Franţa la secţia de istorie şi
filologie de la Şcoala de Înalte Studii, el a
decis să-şi schimbe specialitatea din filologie
clasică în istorie şi a audiat cursurile unor
profesori precum J. Roy, Thévenin, Giry,
Duchesne, G. Monod şi Charles Bémont,
ultimii trei fiind îndrumătorii săi severi în
deprinderea ştiinţei istorice şi a metodelor de
cercetare pe care nu şi le însuşise în studiile
universitare româneşti9.
Cu un neobosit apetit pentru studiu,
el începea să se intereseze despre doctorat
la colegii săi din Germania. A ales pentru
început Universitatea din Berlin, însă a
sfârşit prin a susţine teza, în limba franceză,
la Universitatea din Leipzig. Examenul oral
(cu trei probe: filologie romanică, limba latină
şi istorie medievală, ultima cu profesorul
Lamprecht, cel care peste zece ani îl va face pe
Iorga colaborator la celebra colecţie privind
istoria lumii, şi la iniţiativa căruia va tipări
Istoria Românilor, în două volume, şi Istoria
Imperiului Otoman, în cinci volume, ambele
în limba germană) era trecut în vara lui 1893,
Saluces, profesorii Birch-Hirschfeld şi Karl
Lamprecht au avut numai cuvinte de laudă.
7 Ibidem, p. 49-57.
8 Ibidem, p. 62-63.
9 Ibidem, p. 65-76.
89
încheind ultimul act al parcursului său şcolar
început în 187810.
Opera ştiinţifică. Ca istoric, Iorga a
abordat o mare varietate de subiecte, atât
în domeniul istoriei universale cât și în cel
al istoriei Românilor, unde contribuţiile
sale reprezintă un punct de referinţă
pentru numeroase domenii de studiu.
De asemenea, s-a remarcat ca un prolific
editor de documente. Explorator de arhive
şi biblioteci, Iorga a publicat o cantitate
enormă de documente copiate din arhivele
ori bibliotecile din Viena, Napoli, Florenţa,
Ragusa, Vatican, Munchen, Dresda precum
și din cele franceze.
Contactul cu arhivele străine l-a făcut
pe Iorga să dorească şi pentru România o
instituţie mai solidă de acest fel, Arhivele
româneşti reprezentând la acea vreme un
subiect dureros, prin organizarea şi grija de
conservare aproape inexistente. Între 1902-
1906, el mergea prin întreaga ţară culegând
documente, inclusiv din regiunile româneşti
aflate în afara Regatului11.
Ca urmare a acestui efort de
identificare a surselor la nivelul arhivelor
şi bibliotecilor europene dar şi a întregului
spaţiu românesc, cea mai mare parte a
colecţiei de documente adunate de Iorga a
fost publicată până la primul război mondial:
Acte şi fragmente cu privire la Istoria Românilor,
3 volume, între 1895-1897, cu un total de 1.247
pagini. În cadrul colecţiei Hurmuzaki, editată
de Academia Română, a publicat volumele
X, XI, XII, XIV/1-2, XV – cu un total de 8.636
documente, respectiv 5.755 pagini. Prefeţele
volumelor de documente reprezintă ele
însele studii consistente, de sute de pagini.
Doar pentru alcătuirea volumului XI a lucrat
4 ani, între 1895-189812.
10 Ibidem, p. 77-82.
11 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti,
Ed. Tineretului, 1968, p. 253-258.
12 Ibidem, p. 127.
90 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Din 1901 a început tipărirea colecţiei
Studii şi documente cu privire la Istoria
Românilor, (31 volume, apărute între 1901-
1916). Astfel, în vara anului 1905, aflat la
serbările Astrei din Sibiu, Iorga a străbătut
154 de sate şi oraşe din Ardeal, Banat şi
Maramureş13, iar documentele adunate au
fost publicate în volumul XV din Studii şi
documente cu privire la istoria Românilor.
Însă domeniul în care a excelat în plan
istoriografic a fost cel al istoriei universale.
După cum el însuși declara, a încercat ca prin
studiile de istorie universală să încadreze
mai bine faptele poporului românesc în viaţa
generală a lumii14, încercare temerară şi
ilustrată în istoriografia românească a epocii
de A.D. Xenopol.
Opera ştiinţifică a lui Iorga se
caracterizează prin universalitate şi printr-o
mare bogăţie de idei - este recunoscut
în mediile ştiinţifice internaţionale prin
contribuţiile sale referitoare la istoria sud-
estului Europei, precum şi prin sintezele
referitoare la istoria Bizanţului şi a Imperiului
Otoman.
O recunoaştere a valorii acestei opere
o reprezintă apariţia la prestigioasa editură
Gotha, între 1908-1913, a celor cinci volume
din Geschichte des Osmanischen Reiches, lucrare
cu impact deosebit de important în mediul
ştiinţific internaţional, fiind a patra sinteză
de mare amploare dedicată Imperiului
Otoman după cele ale lui Dimitrie Cantemir,
Hammer şi Zinkeisen. În 1907, la Londra
apărea The Byzantine Empire, lucrare pe care
Charles Diehl o considera ca fiind una dintre
cele mai bune ce se realizaseră până atunci15.
Aceste sinteze îl vor impune în istoriografia
mondială ca un desăvârşit cunoscător al
problematicii celor două imperii, bizantin
şi otoman ca şi al relaţiilor acestora cu
13 Ibidem, p. 256.
14 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 357.
15 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 249
republicile italiene. Conform germanului
Reinhold Röhricht „n-a mai tratat nimenea
cu atâta îngrijire şi cu atâta temeinicie, pe baza
unor studii întinse arhivistice şi unei cunoştinţe
perfecte a literaturii existente, raporturile
Apusului cu Răsăritul, ca Iorga”16. De altfel,
corespondenţa păstrată cuprinde o serie de
scrisori elogioase faţă de erudiţia, puterea
de muncă şi rapiditatea cu care apăreau
numeroasele sale lucrări (de la Ch. Diehl, L.
Bréhier, K. Lamprecht şa)17.
Mare animator al cercetărilor de istorie
a sud-estului european la nivelul întregii
lumi, N. Iorga a organizat totodată primul
congres internaţional de bizantinologie, una
dintre marile sale victorii pe plan ştiinţific
internaţional. La congres au participat istorici
din Franţa, Belgia, SUA, Marea Britanie,
Grecia, Serbia, Spania, Italia. În aceeaşi
arie de preocupări se înscrie înfiinţarea
Institutului de Studii Sud-Est Europene, în
1914, beneficiind de o publicaţie proprie “Le
Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe
Sud-Orientale, devenit în 1924 “La Revue
historique du Sud-Est Européen”, nume
sub care apărea până în 1946. Toate acestea
au făcut din istoricul român un important
promotor al studierii istoriei lumii bizantine
şi otomane ca parte integrantă a istoriei
universale.
N. Iorga a scris în istoriografia
universală un important capitol privitor la
interferenţele dintre Occident şi universul
bizantino-balcanic-islamic. Noutăţile aduse
de el în acest domeniu se referă la: ilustrarea
conceptului de cruciadă târzie, aplecarea
asupra istoriei celor mici, Iorga fiind în felul
acesta un precursor al istoriei mentalităţilor
și dovedind în acest domeniu o intuiţie care
16 Ibidem, p. 247.
17 Studii şi documente literare, vol. VIII, ed. I. America, unde a conferenţiat la o serie de
E.Torouşiu, Bucureşti, 1939, p. 289-313; v. şi Scrisori către universităţi prestigioase18.
N. Iorga, vol. I (1890-1901), vol. 2 (1902-1912), ed. Barbu
Theodorescu, Bucureşti, 1972, 1979.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
compensează lipsa unei metode riguroase.
Dincolo de istoria relaţiilor ţărilor
române cu vecinii lor, N. Iorga a scris despre
istoria mai multor naţiuni: Albania, Bulgaria,
Ungaria, Armenia sau Franţa. A publicat
de asemenea, trei ediţii ale Istoriei statelor
balcanice, iar printre lucrările de maturitate
în domeniul studiilor bizantine se numără şi
sinteza sa Historie de la vie byzantine.
Studiile de istorie universală au
condus către o lucrare de sinteză în patru
mari volume şi 2.000 pagini intitulată Essai
de synthèse de l'histoire de l'humanité. Aceste
volume făceau parte dintr-un plan vast
care ar fi încununat eforturile sale ştiinţifice
desfăşurate pe tărâmul istoriei timp de 50
de ani: Istoriologia, la care istoricul lucra în
momentul asasinării sale.
Dincolo de cuvântul scris, Iorga
a fost un adept al cuvântului vorbit, de
aceea a susţinut nenumărate conferinţe pe
teme dintre cele mai diverse privind istoria
universală. După 1920 începea seria confe­
rinţelor sale europene şi extra-europene,
care beneficiau de prezența unui public
numeros. A conferențiat în Paris, la Collège
de France, dar şi în alte oraşe franceze, apoi
la Strasbourg, Lausanne ori Geneva, în Italia,
la Torino, Milano, Genova, Veneţia, Florenţa,
Napoli şi Roma, în Spania, la Madrid, în
Portugalia, la Lisabona, în Suedia, la Upsala,
în Germania, la Berlin. Nu a fost uitată nici
Europa Centrală: Iorga a susţinut conferinţe
la Praga, Varşovia, Wilno, Poznan, Cracovia,
Lvov, propunând numeroase teme, de
la ideea de cruciadă latină, la relaţiile de
comerţ dintre polonezi şi români sau poezia
populară românească. Peste tot s-a bucurat
de o bună primire. În 1930, aria călătoriilor
lui Iorga se extindea prin călătoria făcută în
18 Ibidem, p. 292-311.
91
 Expresie a prestigiului de care se
bucura în lumea ştiinţifică, Iorga a participat
la Congresele internaţionale de istorie de
la Oslo (1928), Varşovia (1933) şi Zurich
(1938), iar în 1938 era ales vicepreşedinte al
Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice.
Ca ziditor de instituții, istoricul
român a avut inițiativa înființării unei
şcoli românești la Fontenay-aux-Roses,
inaugurată în 1922, cu participarea unora
dintre profesorii de la Sorbona, printre care
şi fostul său profesor Ch. Bémont19. O altă
şcoală românească era înfiinţată la Roma sub
conducerea lui Vasile Pârvan. Aceste şcoli
au permis tinerilor istorici români să aibă
acces la documentele păstrate în arhivele
celor două ţări, să aprofundeze domeniul
istoriei universale şi mai ales să se integreze
în circuitul ştiinţific european. În 1930 se
inaugura şi Casa română de la Veneţia, cu
participarea reprezentanţilor Academiilor
italiene şi ai mai multor universităţi, studenţi,
societăţi de cultură, intelectualitate20.
Nu în ultimul rând, în ţară, Iorga a
pus bazele unui institut de istorie universală
la Bucureşti, care a fost inaugurat în 1939 şi
al cărui director a fost până la moartea sa.
Deşi era prin formaţia sa specialist în
istorie universală şi preda această disciplină
la Universitate, Nicolae Iorga a dat dovadă
de un interes profund pentru istoria
românilor, care s-a concretizat în conferinţe,
sinteze şi lucrări dintre cele mai diverse.
De altfel, trebuie spus că preocupările de
istorie naţională erau în mare vogă pe la
1900. Prin numeroasele lucrări dedicate unor
teme diverse, Iorga reprezintă un punct de
referinţă pentru domenii dintre cele mai
variate ale istoriei românilor, cum ar fi:
istoria armatei, a agriculturii, istoria vieţii
femeilor, a costumului şi modei, genealogia
19 Ibidem, p. 295.
20 Ibidem, p. 306.
92 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
și viața personalităților, istoria târgurilor şi
oraşelor, istoria artei, istoria comerţului etc.
Aplecarea asupra acestor domenii diverse
de cercetare ilustrează percepția lui Nicolae
Iorga cu privire la istoria totală, o istorie
care include în egală măsură cercetarea
literaturii, artei, filosofiei sau economiei.
De aici și enciclopedismul său, formă de
manifestare a unei credințe privitoare la
menirea istoricului, aceea de a fi implicat în
toate domeniile vieții trecute și prezente și
care îndrăznește să privească în jurul său:
”Istoricul mărginit între anume date și anume
hotare va fi întotdeauna un mai slab înțelegător
al esenței lucrurilor ce e menit să înfățișeze decât
acela care îndrăznește a privi în jurul său”21.
Pentru început, N. Iorga a identificat şi
publicat izvoarele privind istoria românilor,
mai ales cele care plasau această istorie
în context european, domeniu care fusese
iniţiat de A. D. Xenopol, dar nu era suficient
dezvoltat din cauza lipsei de cunoaştere a
surselor. Încadrarea istoriei românilor în
istoria universală va constitui de altfel o
preocupare aproape permanentă a lui Iorga.
Între 1900 şi 1918, acesta a scris
şi a publicat 427 de volume22, număr
impresionant cu atât mai mult cu cât abia
atunci erau abordate pentru prima dată unele
dintre aceste subiecte: Istoria bisericii române,
Istoria românilor în chipuri şi icoane, Viaţa
femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei
române, Istoria comerţului românesc, Istoria
românilor din Ardeal şi Ungaria etc. Ulterior
a publicat Istoria industriilor la români, Istoria
învăţământului românesc, Istoria Bucureştilor,
precum şi numeroase lucrări dedicate artei
româneşti.
Nicolae Iorga a fost solicitat de
prestigioasa editură Gotha să alcătuiască
pentru seria coordonată de Karl Lamprecht
21 Citat de Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga,
Bucureşti, 1984, p. 77.
22 Ibidem, p. 259.
o lucrare privind istoria românilor; astfel
apărea, în 1905, Geschichte des Rumänischen
Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen.
Cu fiecare călătorie şi conferinţă
susţinută în străinătate, istoricul insista
pe ideea de a face cunoscută istoria
românilor, motivat fiind de nepromovarea
corespunzătoare a intereselor româneşti în
Europa.
Spiritul patriotic, completat de o
temeinică pregătire istorică, a condus la
apariţia unor scrieri despre trecutul naţional,
uneori cu puternic rol de popularizare.
Comemorările unor personaje istorice
importante, precum Mihai Viteazul, Ştefan
cel Mare, Al. Ioan Cuza au făcut necesară
publicarea unor lucrări dedicate acestora,
care s-au impus ca biografii esenţiale în
domeniu. Preocuparea pentru educarea în
spirit istoric a românilor se remarcă şi din
activitatea lui Iorga de autor de manuale
şcolare pentru gimnaziu şi liceu. Pentru
muncitori a publicat două cărţi intitulate Ce
poate ajunge un meseriaş român şi Carte de cetire
pentru meseriaşul şi lucrătorul român (1927).
Numai în ultimii săi 20 de ani de
activitate ştiinţifică, Iorga a tipărit 692 de
cărţi de întinderi diferite, de la broşuri de
câteva pagini până la lucrări precum Istoria
Românilor, în zece volume de mari dimensiuni,
care întregeau astfel munca de o viaţă. Sinteza
de istorie a românilor era precedată de o
lucrare care avea ca scop integrarea istoriei
naţionale în „viaţa generală a umanităţii”: La
place des Roumains dans l'historie universelle.
Erau tipărite totodată conferinţele ţinute în
ţară, cursurile universitare de la Facultatea
de Litere, Academia Comercială, Şcoala de
Război şi Sorbonna.
Același Nicolae Iorga s-a preocupat
de instituţionalizarea noilor domenii de
cercetare ştiinţifică din România, întocmind,
în 1913, regulamentul unui institut de istorie
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
militară şi al unui muzeu militar şi susţinând
ulterior înfiinţarea unui institut de studii
biblice23.
În 1915, el punea bazele unei reviste
de specialitate intitulată “Revista istorică:
dări de seamă, documente şi notiţe”, a cărei
publicare continua până în 1946. “Revista
istorică” a reprezentat principala publicaţie
interbelică de istorie, în care au apărut
informaţii despre tot ceea se publica în
România şi în afara ei.
Nicolae Iorga a încercat să înţeleagă
fenomenul istoric în toate formele sale de
manifestare pentru a putea găsi sensul
dezvoltării istorice. Concepţia sa istorică
reuneşte curente şi orientări diverse; a studiat
cu atenţie principalele teorii istoriografice ale
vremii sale şi a căutat să dea o interpretare
proprie care pleacă mai puţin dintr-o
abstractizare, cât mai ales din observarea
realităţii: „de aici nevoia pentru istoric de a fi
cât de mult amestecat în lucrurile vremii sale,
amestecat nu numai ca martor care vede obiectiv
şi notează rece pe hârtia lui, considerată ca vechile
table de aramă ale lui Clio, ci ca factor însuşi, după
puterile lui, în viaţa care se zbate, fierbe, spumegă,
stropşeşte şi murdăreşte, dar înviorează în jurul
ei şi se duce, după mult zbucium, drept înainte,
sigură către o lume mai bună şi mai fericită”24.
De aceea, elementele pe care se sprijineau
ideile sale istorice sunt următoarele: ideea
morală, cultul vieţii trecute, valorizarea
ţărănimii (pe care o considera boierimea
veche şi adevărată) şi solidaritatea naţională.
El credea în întronarea moralităţii în viaţa
publică şi în respectul muncii, considerând
că statul român avea de rezolvat nu o criză
economică ci una morală. Calea de ieşire
din această criză era, în viziunea istoricului,
23 Scrisori către N. Iorga, vol. 3 (1913-1914), ed. P.
Şurlea, studiu introductiv Andrei Pippidi, Bucureşti, 1988,
p. XV.
24 Discurs rostit la comemorarea morţii lui Mihai
Viteazul; v. Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 280.
93
educarea individului prin cultură25.
Activitatea literară şi publicistică.
Bogata activitate literară şi publicistică a
lui Nicolae Iorga stă şi ea mărturie pentru
personalitatea enciclopedică a acestuia. A
publicat articole de istorie şi critică literară
precum şi un număr însemnat de volume
de istorie literară, dar şi-a încercat talentul
şi în domeniul creaţiei literare, scriind poezii
şi mai târziu drame, majoritatea istorice,
menite să contribuie la educarea poporului.
Piesele de teatru scrise de Iorga s-au pus în
scenă la „Teatrul popular” al Ligii Culturale
din Bucureşti dar şi la Vălenii de Munte, mai
ales de către actori diletanţi. O altă latură a
activităţii literare o constituie memorialistica,
creaţie ce însumează mărturii autobiografice,
evocări şi portrete sau însemnări de călătorie
într-un număr important de pagini.
Gazetăria a reprezentat poate cea
mai importantă tribună de la care Iorga a
predicat ideile sale despre idealul naţional,
datorită faptului că ziarele sale şi mai ales
„Neamul românesc” au fost distribuite
către toate categoriile de populaţie. Iorga
considera că ridicarea şi educarea publicului
se realizează de către şi prin ziare. Miile
sale de articole, publicate aproape zilnic,
înregistrau cu regularitate evenimentele
politice, sociale sau culturale. Prin toate
aceste luări de poziţie, N. Iorga s-a aflat în
deplină consonanţă cu timpul său, fiind
catalizatorul şi simbolul spiritului de unitate
naţională. De aceea, tineretul a fost atras
de ideile sale şi s-a creat chiar un curent al
susţinătorilor săi, cunoscuţi sub numele de
„iorghişti”. Pe de altă parte, datorită ideilor
susţinute şi mai ales entuziasmului cu care
sprijinea chestiunea ţărănească, Iorga le
apărea unora dintre contemporanii săi ca
un agitator periculos. Gazetarul Nicolae
Iorga a scris despre orice, a polemizat
25 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 347, 350.
94 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
permanent, convins fiind că spune adevărul.
Contemporanii săi şi cei care au studiat
cariera jurnalistică a lui Iorga îi recunosc
deopotrivă meritele: “liric, vehement, patetic,
găsind o formulă în care să sintetizeze o situaţie,
dispunând de vastitatea unei culturi, servit de o
memorie fenomenală, pasionat, de o capacitate de
ură care dădea articolelor accentul pasional”26.
Iorga şi-a instalat chiar o tipografie
proprie, la Văleni, în anul 1908: Tipografia
Neamul Românesc, unde vor fi tipărite până
în 1940 majoritatea publicaţiilor conduse
de el: „Neamul Românesc”, „Neamul
Românesc Literar”, „Neamul Românesc
pentru Popor”, „Drum Drept”, „Cuget
Clar”, „Revista istorică”, etc.
Misionar şi animator cultural. Iorga
a desfăşurat o amplă activitate culturală
care a vizat, până la Marea Unire, realizarea
unităţii tuturor românilor prin cultură, ca
premisă pentru unitatea politică iar apoi,
a urmărit pe diverse căi culturalizarea
tuturor categoriilor sociale din noul stat.
Prin această intensă activitate culturală, N.
Iorga se conturează în cultura română ca
un important pol al activismului cultural,
misiune pe care şi-a impus-o şi cauză pe care
a servit-o cu înverşunare până la sfârşitul
vieţii.
Iorga s-a dovedit a fi un orator şi
conferenţiar neobosit. Dincolo de conferinţele
susţinute la Academie sau în diverse cercuri
savante şi dincolo de luările de cuvânt
în Parlament, el a ţinut cuvântări la mari
adunări populare şi a susţinut conferinţe la
sate. Într-un singur an - 1936 - a conferenţiat
de 180 de ori în mai multe oraşe27, iar temele
abordate (de la problemele social-politice
ale anului, la comemorarea unor figuri
culturale româneşti sau străine), precum şi
26 Pamfil Şeicaru, Istoria presei, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2007 (preluat de pe http://www.citatepedia.ro/
citat.php?id=130585).
27 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 280.
locurile desfăşurării conferinţelor (printre
ele, Ateneul Român, Academia Română,
Radio, Camera de Comerţ, Parlamentul,
Teatrul Naţional, Internatul Teologic, Şcoala
de Război, Institutul sud-est european)
reflectau dorinţa sa de a se adresa unui
public cât mai larg şi de a promova interesul
pentru cultură în toate straturile societăţii.
În acelaşi scop, el propunea înfiinţarea unor
cursuri serale pentru oamenii în vârstă, iar
la un congres al studenţilor, le-a recomandat
acestora să desfăşoare, în oraşele de
provincie şi la sate, o activitate culturală în
perioada vacanţei. Difuzarea cuvintelor sale
la toate nivelurile societăţii româneşti s-a
produs şi prin intermediul Radiodifuziunii,
unde a iniţiat în ultimii ani ai vieţii un ciclu
de conferinţe intitulate Sfaturi pe întunerec.
Iorga a susţinut înfiinţarea unor
biblioteci publice, la înzestrarea cărora a
contribuit constant şi totodată s-a implicat
în distribuirea de carte românească în
Transilvania, Banat, Bucovina sau Basarabia,
pentru susţinerea vieţii culturale româneşti
din teritoriile aflate în afara Regatului. A
ridicat la Iaşi – acolo unde fusese ales deputat
- o bibliotecă publică pe care a înzestrat-o
cu 3.000 de cărţi din biblioteca sa şi pentru
a cărei întreţinere a donat diurna sa de
deputat. În perioada în care a fost preşedinte
al Consiliului de Miniştri, Iorga a dat legea
pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor
publice comunale (aprilie 1932).
În egală măsură, a promovat
respectul faţă de monumentele istorice şi de
memoria marilor eroi şi oameni de cultură
ai neamului28. Printre tipăriturile sale se
numără calendare cu foi volante ilustrate,
menite să informeze şi să educe publicul de
toate categoriile.
28 În acest sens, a pus bazele Comisiei Istorice a
României, împreună cu Ioan Bogdan şi Dimitre Onciul
şi participat la reorganizarea Comisiunii Monumentelor
Istorice (v. Scrisori către N. Iorga, vol. 3, p. XXIV).
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Ampla activitate culturală care îşi
propunea să facă accesibile fenomenele
culturale la nivelul tuturor categoriilor
sociale a inclus şi înfiinţarea la Vălenii de
Munte a unor instituţii de educaţie şi cultură,
care au făcut din acel oraş o adevărată
„citadelă a culturii româneşti”. Acolo au
conferenţiat, alături de Iorga, o serie de mari
personalităţi din domenii culturale diverse:
Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gheorghe
Munteanu-Murgoci, Alexandru Lapedatu,
Vasile Pârvan, A. D. Xenopol, Nicolae
Bănescu, Nicolae Cartojan, Constantin
Moisil, Ion Agârbiceanu, Constantin
Argetoianu, Armand Călinescu, Nichifor
Crainic, Constantin C. Giurescu, Arthur
Gorovei, Dimitrie Gusti, Nae Ionescu,
Gh. Ionescu–Siseşti, Take Ionescu, Virgil
Madgearu, P. P. Panaitescu, Sextil Puşcariu,
Aurelian Sacerdoţeanu, Mihail Sadoveanu,
Pamfil Şeicaru, Elena Văcărescu etc. Temele
abordate în cadrul acestor conferințe (istoria,
limba, cultura naţională) erau subsumate
idealului de căpătâi al lui Iorga, unitatea şi
identitatea naţională. Cursurile de la Văleni
au continuat până în 1940, tematica acestui
an fiind dedicată evenimentelor prin care
trecea ţara; totuşi, programele cultural-
artistice au fost mult mai restrânse în raport
cu ediţiile anterioare29.
Tot la Văleni, Iorga a decis în 1922,
înfiinţarea Şcolii de misionare morale şi naţionale
Regina Maria, cu ajutorul unor fonduri venite
din America.
Profesorul Iorga. Nicolae Iorga a fost
profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie
din cadrul Universităţii din Bucureşti,
începând cu 1894, adică de la vârsta de 23
ani, când devenea cel mai tânăr profesor al
Universităţii.
Printre primii studenţi ai lui Iorga
29 Petre Ţurlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte,
Bucureşti, Ed. România Pur şi Simplu, 2008, p. 425-431.
95
s-au numărat Ioan Ursu, Constantin
Moisil (numismat şi arheolog), Nerva
Hodoş (bibliograf şi bibliolog, unul
dintre organizatorii Bibliotecii Academiei
Române), Remus Caracaş (paleograf,
profesor şi parlamentar, membru al PND),
Emilia Cioran, Vasile Mihăilescu. Alţi
studenţi au fost Nicolae Cartojan, Alexandru
Lapedatu, Vasile Pârvan, C.C. Giurescu,
Victor Papacostea, P. P. Panaitescu, Henri
Stahl30 şi chiar Carol al II-lea (între 1912-
1913). Studenţii povesteau despre el că
sosea la Universitate cu exactitatea unui
orologiu31. Pretindea linişte deplină în
timpul prelegerilor, iar atunci când nu avea
parte de ea, pleca de la cursuri. În cadrul
seminariilor, prefera să realizeze aplicații
practice cu studenții, cărora le propunea
exerciții de latină medievală sau diverse
analize ale unor lucrări de istorie. Discuțiile
cu studenții continuau și pe drumul spre casă,
când acestora li se puteau sugera subiecte de
analiză, dintre care unele au devenit ulterior
studii valoroase32.
La începutul anilor 1900, cursurile
sale urmăreau ideea istoriei universale. În
acea perioadă, istoriografia occidentală
încerca să înlocuiască această sintagmă prin
istorie generală, însă Iorga se împotrivea,
insistând pe unitatea de desfăşurare a trecutului
omenesc, petrecută în sufletul omenesc, unitar,
în esenţa lui, peste întinderi de spaţiu şi
timp. Tematica abordată în cadrul cursurilor
era foarte variată și profund ancorată în
realitățile epocii. Cursul din 1913 se referea
la Istoria războiului balcanic, care tocmai
se încheiase. Cursurile din 1914-1915 au
avut ca subiect politica externă a României
între 1866-1878. Cursul din anul următor
s-a numit Dezvoltarea ideii unităţii politice a
30 N. Iorga, O viaţă de om..., p. 241.
31 cf. H. Stahl citat de Barbu Theodorescu, în de la Academia Comercială din Bucureşti.
Nicolae Iorga, p. 123-124.
32 Ibidem.
96 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
românilor. Predilecţia pentru aceste teme se
datorează faptului că Iorga milita pentru
idealul naţional, în acea perioadă de mari
frământări politice şi sociale.
Spre sfârşitul carierei didactice,
Iorga s-a axat pe definirea propriei
concepţii istorice, căreia i-a dat denumirea
de istoriologie. Nu a acceptat concepţiile
foştilor săi profesori, Lamprecht şi Xenopol,
încercând să găsească legi ale permanenţei
istorice, determinate, în opinia sa, de trei
elemente: pământ, rasă şi idee. În acest context,
lecţia de deschidere pe care a ţinut-o pe 1
octombrie 1938, la Universitate, Ce înseamnă
astăzi concepţia istorică, i-a impresionat pe cei
care au ascultat-o. În acele momente „tragice
şi ameninţătoare”, el relua o idee mai veche,
aceea de a folosi învăţămintele istorice pentru
a explica realităţile contemporane. Iorga
urmărea să îndrepte atenţia tuturor spre
masa populară, unitatea prin care se menţinea
naţiunea şi se dezvolta civilizaţia: „în ce
priveşte clasele sărace, care nu sunt vinovate
că sunt sărace, în care sunt inteligenţe mai
strălucitoare poate decât ale academicienilor celor
mai glorioşi [...], născuţi în cea mai desăvârşită
mizerie, trăiţi în cea mai perfectă neglijare, storşi
cât se poate şi murind ca nişte câini când nu mai
sunt folositori în fabrică. Este aceasta civilizaţie?
Răspunsul trebuie să fie hotărât nu. Civilizaţia
trebuie, şi pentru civilizaţia aceasta, care să fie
pentru orice om, în orice împrejurare, care să-l
mângâie, să-l înalţe, pentru aceasta orice om şi
orice instituţie sunt datori să lucreze. Nu este
numai datoria faţă de o ţară şi de o naţiune, ci
datoria faţă de umanitatea însăşi”33.
În 1927, el devenea Decan al Facultăţii
de Filosofie şi Litere, iar din 1929 a îndeplinit
mandatul de Rector al Universităţii. Începând
cu anul 1932, Iorga cumula catedra ocupată
la Facultatea de Filosofie şi Litere cu cea
33 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 330.
În paralel, în perioada 1911-1940 a fost
profesor la Şcoala superioară de Război. Prin
urmare, auditoriul său era format din tineri
cu formații dintre cele mai diverse, dar care
erau cu toții atrași de Profesorul Iorga.
În momentul în care portofoliul
Ministerului Educaţiei a fost obținut de
legionari, la 1 noiembrie 1940, profesorul Iorga
era pensionat, alături de alte personalităţi
importante din epocă: Constantin Rădulescu-
Motru, Petre P. Negulescu, Constantin I.
Parhon, Emil Racoviţă.
Academicianul N. Iorga. Activitatea
ştiinţifică intensă l-a propulsat pe Nicolae
Iorga în rândul membrilor Academiei
Române. Relaţiile sale cu această instituţie
au avut o traiectorie sinuoasă, trecând prin
destul de multe certuri şi împăcări. Pentru
început, s-a impus înaltului for ştiinţific
printr-o prezentare intitulată Contribuţii la
istoria Munteniei în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, care a fost publicată în „Analele
Secţiei Istorice” la 26 februarie 1896. În luna
martie a aceluiaşi an a susţinut în cadrul
Academiei Române prima dintr-o lungă
serie de comunicări.
În 1897, la propunerea lui Ioan
Kalinderu, a fost ales, cu o largă majoritate,
membru corespondent al Academiei, la
doar 26 de ani. În cuvântul său, Kalinderu
argumenta alegerea lui Iorga astfel: „Dl.
Nicolae Iorga, tânărul profesor de istorie la
Facultatea de Litere din Bucureşti, este un
neobosit cercetător de documente şi s-a făcut deja
cunoscut prin studiile sale literare şi mai ales
istorice, publicate în limbile română şi franceză,
atât asupra istoriei române, cât şi asupra celei
generale, fie în reviste, fie în volume separate”34.
Începând cu 1898 şi 1899, A. D.
Xenopol şi Ioan Kalinderu au încercat
să-l impună ca membru titular, dar nu au
34 Scrisori către Nicolae Iorga, vol. I (1890-1901),
p. 590.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
reuşit, deoarece Iorga era prea tânăr şi avea
o atitudine care tulbura liniştea instituţiei.
Mai mult decât atât, titularizarea îi era
refuzată şi ca urmare a apariţiei unei serii
de articole în „L'Indépendence Roumaine”,
unde erau criticate cele mai importante
instituţii culturale româneşti, printre care
şi Academia. Pentru a-l tempera, Academia
nu i-a plătit din volumele de documente nici
măcar corectura şi i-a contestat modalitatea
de publicare a documentelor, care erau
însoţite de note stufoase şi prefeţe elaborate.
În 1899, lucrarea Studii istorice asupra
Chiliei şi Cetăţii Albe a fost prezentată
Academiei în vederea obținerii unui
premiu, însă Bogdan Petriceicu-Haşdeu
i-a reproşat expunerea confuză şi critica
lipsită de argumentaţie clară în unele
cazuri, sugerându-i realizarea unui
raţionament ceva mai sintetic). Grigore
Tocilescu considera și el că lucrarea ar trebui
refăcută şi propusă din nou pentru premiul
Academiei. Cu toate acestea, în 1900, studiul
a obţinut premiul Academiei35. În 1901 i s-a
respins însă acordarea premiului Adamachi
al Academiei pentru Istoria literaturii române
în secolul al XVIII-lea (1688-1821). Printre cei
care au contestat lucrarea se numărau din
nou Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi Grigore
Tocilescu, care îi reproşau stilul neglijent,
structurarea eronată a materiei şi unele „erori
grave”. Motivul real al acestei atitudini pare
să fi fost însă apariţia unor articole de presă
în care cei doi referenţi au fost criticaţi de
Iorga. Ulterior, cu sprijinul material oferit
de prinţul Alexandru Callimachi, lucrarea
privind istoria literaturii române a fost
împărţită în două volume masive (551,
respectiv 639 de pagini) și a văzut lumina
tiparului36.
Cu toată susţinerea lui Xenopol şi D.
35 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 126-127.
36 Scrisori către Nicolae Iorga, vol. I, p. 599, 605.
97
A. Sturdza, relaţiile încordate dintre Iorga și
Academie au dus în cele din urmă la demisia
din martie 1901. Drept urmare, Iorga nu
a mai susţinut nici o comunicare în cadrul
Academiei până la şedinţa festivă din 2 iulie
1904 (când s-au sărbătorit 400 de ani de la
moartea lui Ştefan cel Mare)37.
Nicolae Iorga a redevenit membru
activ al Academiei începând cu mai 1910, pe
baza unui referat elogios al lui A. D. Xenopol.
Discursul de recepţie s-a intitulat Două
concepţii istorice şi a fost susţinut în mai 1911.
Cu această ocazie, Iorga aprecia că ”istoricul
e dator a fi un animator neobosit al tradiției țării
sale, un mărturisitor al unității poporului său,
un descoperitor de idealuri”38.
În cadrul comunicărilor sale de la
Academie, Nicolae Iorga a abordat teme
variate, atât din istoria românilor, cât şi
din istoria universală. Între 1900 şi 1918, N.
Iorga a susţinut cu regularitate peste 80 de
comunicări, cu prilejul cărora şi-a prezentat
rezultatele cercetărilor din arhivele româneşti
şi străine39. Importanţa lor a fost accentuată
de faptul că, marea lor majoritate puneau în
circulaţie zeci de mii de documente, inedite
până în acel moment. De asemenea, Iorga a
încercat să sublinieze în cadrul comunicărilor
sale rolul personalităţilor culturale europene,
ca Jules Michelet, Edgar Quinet, Petrarca,
Lope de Vega.
În 1923, la alegerile pentru conducerea
Academiei, colegii l-au preferat ca
preşedinte pe Iacob Negruzzi, în defavoarea
lui Iorga, ceea ce a constituit un nou prilej
de nemulţumire pentru acesta din urmă.
Totuşi, în perioada 1924-1927, Iorga a deţinut
funcţia de preşedinte al secţiunii de Istorie a
Academiei.
Ultimul său discurs în cadrul
Academiei Române a fost ţinut la 5 iunie
37 Ibidem, p. 598.
38 Scrisori către Nicolae Iorga, vol. 2, p.627.
39 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 260.
98 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
1940 şi a avut titlul Individualism şi solidarism
în dezvoltarea istoriei.
Politicianul Iorga. Activitatea din
domeniul cultural s-a împletit cu cea politică,
aşa cum ziarele editate de Iorga abordau în
egală măsură chestiuni politice şi culturale.
Iorga a considerat cã implicarea în viaţa
politică reprezintã o datorie patriotică şi
morală, pentru a contribui la atingerea celor
două obiective fundamentale ale României
de la începutul secolului al XX-lea: unirea
teritoriilor locuite de românii din afara
statului naţional şi înlăturarea nedreptăţilor
sociale şi economice, în principal, ajutorarea
ţăranilor. De aceea, el vedea implicarea
politică ca pe o obligaţie a istoricului:
“Amestecul în viaţa publică şi politică era să-mi
vie mai târziu…, nu ca mijloc de a parveni, nici
ca o satisfacţie de vanitate ci ca îndeplinirea cu
multă luptă şi suferinţe a unui categoric imperativ
moral”40. După realizarea unității naționale a
românilor, el a continuat să se implice activ
în viața politică, depunând eforturi pentru a
fi implicat în diferitele coaliții de guvernare,
cu scopul de a apăra valorile în care credea.
Unul dintre biografii și exegeții operei lui
N. Iorga, criticul Valeriu Râpeanu sintetiza
40 Nicolae Iorga, O viaţă de om..., p. 271.
astfel crezul politic al istoricului: ”A avut
conștiința că în viața politică are de îndeplinit
o misiune socială, considerându-se suprema
valoare și rezervă morală a acestei țări”41.
Iorga a fost atras la început de
ideile socialiste, pe când se afla la liceul
din Botoşani42. A cochetat şi cu Partidul
Conservator, ţinând un discurs la congresul
acestuia şi publicând articole în ziarul
“Epoca”; diferenţele de opţiuni, mai ales
în privinţa îmbunătăţirii situaţiei ţăranilor
precum şi conflictele cu Take Ionescu şi Titu
Maiorescu au împiedicat înregimentarea
sa politică. Nici pentru liberali nu a avut o
simpatie prea mare; opţiunea sa politică
o traducea în câteva repere importante:
naţionalist, democrat şi apărător al ţărănimii.
Într-un context politic destul de agitat la
începutul secolului XX, Iorga devenea
ca urmare a ideilor sale, din ce în ce mai
vizibil în spaţiul public. În timpul răscoalei
din 1907, ca urmare a articolelor sale din
“Neamul Românesc” şi a discursurilor în
favoarea ţăranilor, profesorul a avut nevoie
de protecţia poliţiei, ba chiar a fost nevoit
să-şi întrerupă cursurile universitare iar
studenţii au păzit casa în care locuia acesta.
La 21 mai 1907, Nicolae Iorga a fost ales
deputat independent în cadrul Colegiului
Electoral din Iaşi, prima sa funcţie oficială
în cariera politică. Atitudinea prin care se
remarcă în Parlament concordă cu opţiunile
exprimate anterior: propovăduieşte
naţionalismul cultural, apără ţărănimea
şi atacă în toate ocaziile cele două partide
politice importante ale vremii, conservatorii
şi liberalii. De asemenea, a propus amnistia
ţăranilor arestaţi în 1907, a cerut autonomia
politicii externe în raporturile cu Tripla
Alianţă şi orientarea către statele balcanice,
a fost preocupat de sistemul de recrutare
41 Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga, p. 44.
42 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 48.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
în armată şi de proiectul de reorganizare a
învăţământului. Primul său discurs susținut
în Parlament a fost Menirea mea de deputat
democrat-independent, rostit în data de 12
iunie 1907. Discursul său de credinţă a fost
expus însă în 1916 şi se intitula Vom fi iarăşi
ce am fost şi mai mult decât atât. În timpul
rãzboiului, a rostit mai multe discursuri
parlamentare, printre care Sã ne gândim
înainte de toate cã aparţinem unui neam sau
Pentru a căpăta dreptul nostru întreg43.
Altădată, Iorga se apleacă asupra
problemelor culturii naționale, printr-un
discurs intitulat Să restituim Teatrul Național
misiunii sale firești..., în cadrul căruia își
exprimă credința că ”Într-un Teatru Naţional
trebuie să se facă operă națională, trebuie să se
ajute dezvoltarea societăţii noastre în sens moral
și în sens naţional”44.
În 1910, Iorga punea bazele Partidului
Naţionalist-Democrat, împreună cu A.C.
Cuza; noul partid se declara ca fiind de
centru stânga. Nu a fost însă un partid cu
bază electorală de masă, ci era perceput mai
degrabă ca o formaţiune personală, la care
au aderat simpatizanţii lui Iorga. Programul
partidului punea accent pe culturalizarea
maselor şi pe factorul moral, pe care Iorga
îl considera a fi decisiv pentru evoluţia
României. Printre obiectivele urmărite se
numărau votul universal direct, drept de vot
pentru femei, reprezentarea minorităţilor,
exproprierea tuturor moşiilor mai mari
de 100 ha, impozit progresiv pe venit,
descentralizare administrativă.
Făcând parte din majoritatea
parlamentară formată după Marea Unire,
Nicolae Iorga a primit funcţia de preşedinte
al Adunării Deputaţilor, aureolat fiind de
efortul depus pentru unirea teritoriilor
locuite de români. El a prezidat şedinţa
43 N. Iorga, Discursuri parlamentare, Bucureşti, Ed.
Politică, 1981, p. 77-93, 301-322, 347-354.
44 Ibidem, p. 167-182.
99
Parlamentului din 29 decembrie 1919,
prin care era legiferată unirea deplină
a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi
Banatului cu România.
Ca urmare a contradicţiilor care au
apărut între Iorga şi A.C. Cuza, în principal
datorită tendinţelor anti-semite ale celui
din urmă, Partidul Naţionalist-Democrat se
diviza în 1920, pentru ca în anii următori
să realizeze o serie de fuziuni. Una dintre
acestea a adus alături de Iorga gruparea
condusă de Constantin Argetoianu şi
desprinsă din Partidul Poporului. A urmat
o fuziune cu Partidul Naţional Român,
Iorga devenind copreşedinte alături de Iuliu
Maniu. Nemulţumit însă de aceste colaborări,
istoricul decidea în 1926 reînfiinţarea
vechii sale formaţiuni, sub denumirea de
Partidul Naţional; acest partid a rămas
totuşi o organizaţie politică minoră care nu
a beneficiat de o activitate organizatorică şi
politică relevantă.
La începutul deceniului patru
al secolului, decepţionat de activitatea
partidelor politice care conduseseră țara până
atunci şi însuflețit de convingeri monarhice,
Iorga s-a lăsat antrenat în manevrele lui
Carol al II-lea, care urmărea instaurarea unui
regim plasat deasupra partidelor politice.
Regele dorea formarea unui guvern de
„uniune naţională”, în care să intre persoane
din jurul său, pe care să le poată controla
mai uşor. Profitând de criza politică, Carol
îl numea ca prim-ministru pe Nicolae Iorga
(aprilie 1931), omul care beneficia de o bună
imagine în ochii opiniei publice românești
și străine. De fapt, cel care deținea puterea
era regele, interesele acestuia fiind susținute
de Constantin Argetoianu, ca ministru de
Interne45.
În planul politicii externe, Iorga a
45 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_ avut nici un român până la el. A fost ales
Iorga, accesat 10.12.2012.
100 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
intuit în ascensiunea naziştilor principala
ameninţare la adresa păcii, motiv pentru care
a susţinut iniţial politica externă italiană,
sperând într-o alianţă latină cu Franţa
contra Germaniei. Însă sprijinul acordat
de Mussolini revizionismului maghiar îl
determina pe istoric să-şi schimbe poziţia.
În perioada în care a fost prim-
ministru, Iorga s-a întâlnit cu Aristide
Briand şi Pierre Laval, în vederea unor
discuţii despre formarea unei „Uniuni
Danubiene”, o alianţă între Austria, Ungaria,
Cehoslovacia şi România, prin care Franţa
dorea să împiedice Anshluss-ul. Iorga era
adeptul unei politici deschise spre Polonia
şi Cehoslovacia şi considera Ungaria ca pe
un aliat natural al României, poziţie anulată
însă de pretenţiile revizioniste ale Ungariei.
Într-un context intern şi internaţional
dificil, primul ministru Nicolae Iorga a depus
mandatul guvernului pe care îl conducea
(mai 1932), rămânând însă pe scena politică
prin intermediul partidului său.
În anii care au urmat, el a preferat
să sprijine instituţia monarhică, atunci
când integritatea teritorială a României era
pusă în pericol, în ciuda faptului că relaţiile
dintre Iorga şi Carol al II-lea se înrăutăţiseră,
încă din iarna 1938-1939. Savantul s-a
poziționat ferm împotriva violenţei de pe
scena politică, în special împotriva Gărzii
de Fier, folosind „Neamul Românesc” ca
pe o tribună antifascistă. De aceea, Iorga
a sprijinit regimul monarhic autoritar al
regelui, instaurat prin Constituţia din 1938
şi a acceptat poziția de ministru de stat
în guvernul condus de patriarhul Miron
Cristea, în perioada februarie-martie 1938.
Recunoaştere antumă. Activitatea
susţinută a lui N. Iorga pe toate planurile
vieții publice a fost recompensată cu titluri
academice şi distincţii, pe care nu le-a mai
membru al Academiilor de Ştiinţe din Franţa,
Polonia, Portugalia, Italia, Cehoslovacia,
Grecia, Chile şi a primit titlul de Doctor
Honoris Causa al Universităţilor Strasbourg
(1919), Lyon (1923), Geneva (1926), Oxford
(1930), Paris (1931), Bratislava (1932), Roma
(1933). De asemenea, a primit numeroase
medalii ale unor universităţi sau instituţii
ştiinţifice europene. În 1937, devenea
vicepreşedinte al Comitetului International
de Ştiinţe Istorice.
Iorga a fost primit peste hotare sau
vizitat în ţară de numeroase personalităţi
ale vieţii politice, culturale şi ştiinţifice
internaţionale şi datorită prestigiului său,
a funcţionat ca „ambasador cultural” al
României peste tot pe unde a susținut
conferințe. Iată doar câteva mărturii ale
acestei preţuiri:
În 1924 şi 1925 era primit de
preşedintele Franţei, de preşedintele
Senatului francez şi de cel al Camerei precum
şi de alte personalităţi franceze; se întâlnea
de asemenea cu regele Italiei, un pasionat de
numismatică şi cu Mussolini iar în 1927, Papa
Pius al X-lea îi elogia activitatea ştiinţifică.
Printre cei ce l-au vizitat se numără generalii
Berthelot şi Pathé, Henri Poincaré, Diehl,
Fougères şi Nicholas Roosevelt, nepotul de
frate al fostului preşedinte american, care îl
invita în SUA46.
Este, prin urmare, uşor de apreciat
felul în care era receptat în mediul ştiinţific
naţional şi internaţional savantul Nicolae
Iorga. Însă este, poate, mai interesantă
percepţia contemporanilor asupra omului
Iorga, iar aceasta este mult mai nuanţată.
Iorga a uluit încă de foarte tânăr
prin puterea extraordinară de muncă şi
prin bogăţia cunoştinţelor, iar memoria sa
excepţională, pe care mulţi o considerau
calitatea sa cea mai ieşită din comun, era
46 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, p. 292-311.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
celebră printre contemporani. Viteza cu care
scria şi cantitatea uriaşă de lucrări publicate,
erau, de asemenea, foarte cunoscute:
caricaturile înfăţişându-l pe Iorga la masa de
lucru, înconjurat de munţii de cărţi scrise, o
atestă.
În 1911, la împlinirea vârstei de 40
ani, a fost sărbătorit cu mare fast, mai multe
reviste închinându-i numere omagiale47.
În Bucovina s-au ţinut şezători literare, la
Viena, societatea „România jună” a organizat
o şedinţă festivă, la Craiova s-a creat un fond
cultural „Nicolae Iorga”. La fel de entuziast
va fi omagiat la împlinirea a 50 şi 60 de ani,
prilej cu care s-au organizat conferinţe şi
s-au realizat lucrări omagiale: la iniţiativa
istoricilor francezi se publica un astfel de
volum iar numărul corespunzând anului
1932 din revista “Byzantion” a fost dedicat
istoricului48.
Totuşi, personalitatea sa covârşitoare,
autoritatea pe care încă din tinereţe a
dobândit-o, forţa cu care îşi exprima
convingerile au stârnit reacții vii şi nu
întotdeauna pozitive. Mulţi dintre cei care
l-au cunoscut îl găseau contradictoriu: era
în acelaşi timp intransigent şi inconsecvent,
sentimental şi arogant, naiv şi tiranic. Unele
publicaţii adoptă un ton agresiv, expunându-i
fără niciun fel de îngăduinţă defectele - reale
sau nu - şi ridiculizându-l fără scrupule.
Intransigenţa sa, care s-a făcut
simţită şi în activitatea politică, a stârnit, de
asemenea, reacţii negative, mai ales după
eşecul guvernării sale, care a constituit
o dezamăgire neaşteptată pentru public,
văzând în el pe „apostolul neamului”. Pe
de altă parte, opoziţia sa manifestă faţă
de un regim fundamentat pe teroare şi pe
îngrădirea libertăţilor a dus la atitudinea
tot mai agresivă a legionarilor şi la moartea
47 Ibidem, p. 265.
48 Ibidem, p. 309, 364.
101
tragică a istoricului.
Sfârşitul unui savant. Încã din
martie 1938, o serie de evenimente ilustrează
atitudinea tot mai ameninţătoare pe care
legionarii o vor adopta faţă de Iorga. În martie
1926, Corneliu Zelea-Codreanu, căpitanul
Mişcării Legionare adresa o scrisoare
deschisă lui Nicolae Iorga, prin care îi reproşa
desfiinţarea comerţului legionar. În urma
plângerii depuse de Iorga, Zelea-Codreanu
a fost arestat, iar douã zile mai târziu era
condamnat la 6 luni de închisoare pentru
calomnie. După o anchetă a Ministerului de
Interne la „cuiburile” legionare, Codreanu
a fost acuzat şi de „cârdăşie cu şeful unei
puteri străine” sau de „uneltire contra ordinii
sociale”. În felul acesta, condamnării sale i se
adăugau 10 ani de muncă silnică la minele
de sare. Asasinarea, în noaptea de 29/30
noiembrie, a lui Corneliu Zelea-Codreanu,
împreună cu alţi lideri legionari, în timpul
transportării de la închisoarea din Râmnicu
Sărat spre cea din Jilava, a alimentat mânia
legionarilor, care în perioada următoare au
trecut la represalii. Nicolae Iorga, considerat
vinovat de asasinarea conducătorului
Mişcării, 49va fi ameninţat cu moartea în
numeroase rânduri. Odată cu instaurarea
regimului legionar, acestei atmosfere ostile
i s-a adăugat pensionarea sa din funcţia de
profesor al Universității bucureștene precum
și închiderea ziarului „Neamul românesc”,
în al cărui număr din 11 octombrie 1940,
Iorga afirma dârz şi de neclintit: „Când s-a
produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pânza
lui se înfăşoară în jurul inimii”50.
În vara lui 1940, Iorga rămăsese într-o
oarecare solitudine la Vălenii de Munte,
ameninţat și izolat de ţară. După cutremurul
din noiembrie 1940, întrucât casa de la
Vălenii de Munte fusese grav afectată, el
49 Ibidem, p. 369.
50 Publicat în ”Luceafărul”, nr. 35, 31 august 1974.
102 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
s-a mutat în vila de la Sinaia, de pe Strada
Codrului. De aici a fost ridicat de legionarii
însărcinaţi cu execuţia sa.
A doua zi – 28 noiembrie 1940 –, corpul
Profesorului a fost găsit aruncat pe câmpul
care se întindea între Ploieşti şi comuna
Strejnic. În luna ianuarie ar fi împlinit 70 de
ani...
Cenzura a împiedicat apariţia
articolelor şi a anunţurilor funebre. În ziarul
legionar „Porunca vremii” a apărut, în data de
1 decembrie, un „Comunicat al Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri”, în care se arăta că
“în seara zilei de 27 Noiembrie a.c. profesorul
Nicolae Iorga a fost ridicat de către necunoscuţi
de la locuinţa sa de la Sinaia. Măsurile grabnice,
luate în cursul nopţii de către autorităţi pentru
aflarea şi eliberarea fostului prim-ministru,
au rămas fără rezultat (…). Guvernul este în
căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica severe
sancţiuni, potrivit legilor în vigoare”.
Informaţia despre înmormântarea
profesorului a apărut sub forma unei
scurte note: „Eri după amiaza, la ora 4, a fost
transportat şi depus în capela cimitirului Bellu,
sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale profesorului
Nicolae Iorga. Ceremonia înmormântării se va
face astăzi”.
În jurnalul lui Liviu Rebreanu găsim
şi descrierea ceremoniei lipsite de fast:
„Ne ducem la înmormântare, abia vreo zece
academicieni, deşi sunt automobile suficiente:
Motru, Petrovici, Antipa, Nistor, Nae Popescu,
Bănescu, Caracostea, Capidan, Rosetti, Carpen...
Lume foarte multă şi bună: intelectuali de toate
neamurile. Flori multe, mai ales modeste. Slujba
simplă în capela de la Belu, apoi ducerea la groapă.
Solemnitatea impresionantă în modestia ei şi mai
ales gândindu-te ce-ar fi fost în alte împrejurări
înmormântarea lui Iorga”51.
Teama stârnită de activitatea
51 Interviu luat doamnei Georgeta Filitti, istoric,
toamna anului 2010.
legionarilor a redus la tăcere mediul
academic din România, care aproape că
nu a reacţionat: cu excepţia preşedintelui
Academiei Române, Constantin Rădulescu-
Motru, care a ţinut un scurt discurs, nu au
existat alte manifestări oficiale. Propunerea
de a arbora steagul negru deasupra clădirii
Universităţii din Bucureşti a fost respinsă de
rectorul (legionar) de atunci, P. Panaitescu.
Însă reacţiile internaţionale au fost
impresionante. La aflarea veştii despre
moartea savantului, 47 de universităţi din
întreaga lume au arborat drapelul negru.
S-au ţinut discursuri de adio în Franţa, Belgia,
Polonia şi Italia, iar numeroase cotidiene au
publicat articole despre viaţa şi opera lui
Nicolae Iorga, condamnând nedreptatea
morţii sale.
Posteritatea lui Nicolae Iorga. „Cu
cât timpul va trece, cu atât mai mult se va
vedea cât de mare, cât de profund este golul
pe care îl lasă Nicolae Iorga în această ţară”,
spunea Constantin Angelescu după moartea
lui Iorga. Acum, după cca 70 de ani de
la dispariţia sa, ne putem întreba cât de
cunoscut este încă Nicolae Iorga şi cât de
mult s-a păstrat din acest interes pentru
persoana şi opera sa.
Din păcate, el este din ce în ce mai
puţin cunoscut publicului larg. Rezultatele
sondajului efectuat de echipa Cercului
de Studii Muzeale al Facultății de Istorie
- Universitatea din București, în Piaţa
Universităţii şi Piaţa Romană pe un eşantion
de 61 de persoane cu vârste cuprinse între
18 şi 82 de ani arată că Iorga este, încă, un
nume familiar celor cu studii superioare sau
liceale şi vârstă de peste 30 de ani, însă, din
păcate, lucrurile stau altfel pentru publicul
mai tânăr. În chip îngrijorător, nu doar elevii
de liceu, dar şi unii dintre studenţi, mai
cu seamă cei orientaţi către ştiinţe exacte
sau inginerie, nu-l cunosc aproape deloc
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
pe Iorga, sau nici măcar nu au auzit de el.
Acest lucru nu e de mirare, având în vedere
absenţa sa din manualele şcolare: Iorga este
pomenit doar în patru dintre manualele de
şcoală generală şi liceu, dintre cele 30 care
au fost parcurse prin sondaj, şi doar în două
dintre ele este prezentată sumar, importanţa
sa pentru istoriografia română.
Totuși, Iorga rămâne un punct de
reper fundamental pentru istorici: „Iorga
este patriarhul istoriografiei române şi nu poţi
să faci abstracţie de el, orice cercetare ai face în
domeniul istoriei. Adică e un fel de început al
tuturor studiilor. Că pe urmă-l părăseşti, că pe
urmă adaugi la informaţia lui, că pe urmă discuţi
cu el, chiar te dispuţi cu el, dar trebuie să-l citeşti,
asta este obligatoriu”.
Dintre casele în care a locuit savantul
se păstrează încă 5 în Bucureşti, însă doar
una are o plăcuţă memorială. De asemenea,
există încă vila sa din Sinaia, de unde a fost
ridicat de legionari şi casa din Văleni, unde
funcţionează „Muzeul Memorial Nicolae
Iorga”. Acesta are anual 15.000 vizitatori de
toate vârstele, în cea mai mare parte grupuri
şcolare din împrejurimi. Dacă aceste vizite
îi vor impresiona şi atrage pe copii, există o
şansă ca generaţiile viitoare să încerce să afle
mai multe despre Nicolae Iorga.
În contextul actual al societăţii
româneşti - un moment de confuzie
a valorilor - vedem în redeşteptarea
interesului publicului tânăr pentru opera şi
personalitatea lui Nicolae Iorga un pas pe
calea necesară a întoarcerii la normalitate
şi la valorile perene ale culturii româneşti.
De aceea, cuvintele adresate studenţilor săi
în 1932 pot fi apreciate drept un adevărat
testament adresat urmaşilor: „Să ştiţi voi că
eu nici în mormânt n-am să mă odihnesc, am să
fiu tot cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc şi-am
să vă mustru ca să nu vă lăsaţi pe tânjală, să nu
uitaţi ce aveţi de făcut, să nu vă uitaţi datoria faţă
103
de cei care-au fost şi, mai ales, faţă de cei care vor 1891 - îşi pregăteşte la Paris lucrarea
veni”. de diplomă; colaborează la Enciclopedia
Anexă Franceză.
1892 - merge la Roma şi la Londra
Scurtă biografie pentru a cerceta documentele existente
referitoare la Philip de Mezières (1327 – 1405)
Familia et la croisade au XIVe siècle – lucrarea sa
1871, 06 iunie - se naşte, la Botoşani, de diplomă. În acest an, colaborează şi la
Nicolae Iorga, fiul avocatului Nicu Iorga şi renumita Revue Historique.
al Zulniei, născută Arghiropol. 1893 - pleacă la Berlin, apoi la Leipzig,
1890 - se căsătoreşte cu Maria Tassu. unde îşi pregăteşte teza de doctorat, Thomas
1900 - divorţează de Maria Tasu. III, Marquis de Saluces, étude historique et
1901 - se căsătoreşte cu Ecaterina littéraire, publicată în limba franceză. În
Bogdan, sora istoricului şi slavistului Ioan august, obţine şi diploma de doctor.
Bogdan. 1894 - lucrează în arhivele din
Germania şi Italia. Revine în ţară cu o
Studii şi carieră: bibliotecă de 10.000 de volume şi mii de
1878-1881 - urmează şcoala primară documente copiate în arhivele din Europa.
din Botoşani, obţinând premiul I la sfârşitul 1895 - călătoreşte în Italia, Austria
fiecărui an. şi Olanda. E numit profesor universitar
1881-1886 - urmează liceul la Botoşani provizoriu, la 1 noiembrie, deschizându-
(continuă să obţină premiul I). şi cursul cu lecţia Despre utilitatea studiilor
1884 - publică primele articole în foaia istorice.
Românul, scoasă de unchiul său, Emanuel 1896-1897 - la 9 aprilie este ales
Arghiropol în oraşul Roman. membru corespondent al Academiei.
1886-1888 - continuă liceul la Iaşi, cu 1900 - în urma unui conflict cu membrii
aceleaşi excelente rezultate. secţiei de istorie a Academiei încetează a mai
1888 - se înscrie la Facultatea de Litere ţine comunicări în acest for până în 1904.
a Universităţii din Iaşi. 1901 - marele istoric german Karl
1889 - cu dispensă de la Ministerul Lamprecht îi propune să scrie o istorie
Învăţământului, îşi trece toate examenele a românilor pentru colecţia sa de istorie
într-un singur an. Absolvă Facultatea de universală. Apare Istoria literaturii române în
Litere, specialitatea literatură greacă, cu secolul al XVIII-lea, care inaugurează lunga
„Magna cum laude”. La propunerea lui serie a celei mai cuprinzătoare istorii literare
Caragiani, a lui A.D. Xenopol şi a lui N. din cultura română.
Culianu, se intervine la minister pentru 1903 - începe să colaboreze la
acordarea unei burse în străinătate. „Sămănătorul”.
1890 - este numit profesor de latină 1905 - ajunge director al revistei
la Ploieşti, unde nu se prezintă; călătoreşte „Sămănătorul”, căreia îi va imprima o
în Italia şi Elveţia; beneficiază de o bursă orientare foarte precisă, rămasă în istorie sub
de studii în Franţa şi se înscrie la L’École numele de „sămănătorism”.
Pratique des Hautes Études, secţia istorie- 1906 - la 13 martie, Iorga rosteşte o
filosofie. fulminantă conferinţă în apărarea drepturilor

104 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

limbii naţionale, provocând o mişcare de
masă în Piaţa Teatrului Naţional împotriva
unui spectacol în limba franceză. Apare
primul număr al publicaţiei de lungă durată
„Neamul românesc”, iar în toamnă, Iorga
abandonează conducerea „Sămănătorului”,
în urma unor neînţelegeri.
1907-1909 - apare Istoria literaturii
române în secolul al XIX-lea, în trei volume. Iorga
scoate noi publicaţii: „Floarea darurilor”, în
1907 şi „Neamul românesc literar”, în 1908.
Se hotărăşte să se statornicească la Vălenii-
de-Munte unde îşi instalează o tipografie şi
înfiinţează faimoasa Universitate populară.
1910 - este ales membru activ al
Academiei Române. Îmcepe să apară
săptămânalul „Neamul românesc pentru
popor”.
1911 - rosteşteste discursul de recepţie
la Academie intitulat Două concepţii istorice.
1914 - întemeiază „Institutul de Studii
Sud-Est Europene”.
1915 - începe să editeze „Revista
istorică”.
1918 - devine deputat şi apoi
preşedinte al primei Adunări a deputaţilor
din România reîntregită.
1921 - susţine cursuri la Sorbona şi
înfiinţează Şcoala română de la Fontenay-
aux-Roses, lângă Paris.
1923 - ia fiinţă „Fundaţia Iorga”,
pentru care donează casa şi biblioteca sa din
Bucureşti.
1924 - organizează şi conduce primul
congres internaţional de bizantinologie, care
are loc în Bucureşti.
1926-1928 - apar la Paris cele patru
volume ale monumentalei opere Essai de
synthese de l'histoire de l'humanite.
1927 - devine decan al Facultăţii de
Litere.
1929 - rector al Universităţii din
Bucureşti.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
1931 - preşedinte al Consiliului de
Miniştri până în 1932. Începe să-şi publice
Memoriile.
1933-1934 - Iorga ia o atitudine tot
mai fermă împotriva pericolului fascist, a
expansionismului german şi a ascensiunii
politice a Gărzii de Fier.
1934 - apar câteva dintre operele
sale fundamentale: O viaţă de om aşa cum a
fost, Istoria literaturii româneşti contemporane,
Oameni cari au fost, Histoire de la vie byzantine.
1935 – susţine circa 180 de conferinţe
în ţară şi în străinătate. Publică La place de
Roumains dans l'histoire universalle, Istoria lui
Mihai Viteazul etc.
1936 - apare primul volum din Sfaturi
pe întunerec, conţinând conferinţe ţinute la
radio, şi tot primul volum din impunătoarea
Istoria românilor, care va număra în final nu
mai puţin de 11 volume.
1937-1940 - se manifestă vehement
împotriva fascismului. Primeşte ameninţări
cu moartea din partea legionarilor. Lucrează
la un mare proiect de sinteză, un fel de istorie
universală, Istoriologia umană.
1940 - atmosfera politică se înăspreşte
în condiţiile create de declanşarea războiului
la 1 septembrie 1939 şi după Dictatul de la
Viena. După cutremurul din 10 noiembrie,
care-i avariază casa de la Vălenii-de-Munte,
se mută în vila sa de la Sinaia, unde lucrează
mai departe la Istoriologia umană. Într-un
asemenea moment, la 27 noiembrie după
amiază, este ridicat de legionari şi asasinat în
aceeaşi noapte. A doua zi, trupul neînsufleţit
este decoperit în apropiere de Ploieşti, la
Strejnic. La vestea crimei, drapelele a 47 de
universităţi s-au plecat în bernă.
Prof. Univ. Dr. Florentina NIŢU,
Elena ZAMFIR,
Adriana Mihaela ROŞCA,
Univ. Bucureşti
105
 13. Galeria personalităţilor
Matematicianul Mendel
Haimovici
Mendel Haimovici a văzut lumina
zilei la 30 noiembrie, în anul 1906 la Iași.
Copilăria și studiile primare, liceale și
universitare și le-a petrecut în orașul natal.
A urmat școala primara "Gh. Asachi" până
în anul 1918, apoi cursurile de gimnaziu
și liceu la Liceul Național din Iași, pe care
le-a absolvit în anul 1926. După susținerea
examenului de bacalaureat a dat admitere la
Facultatea de științe a Universității din Iași,
des liquides pesants dans un plan vertical” la
secția de matematică. Declarat admis, a urmat
Universitatea din Roma. Subiectul se referea
cursurile acestei facultăți între anii 1926 și
la un aspect din mecanica fluidelor. Comisia
1930. Pasiunea pentru matematică și studiu
de doctorat a fost prezidată de o celebritate
în general, a făcut să fie remarcat de către
în domeniul matematicii a acelor vremuri,
unul dintre titanii în domeniul matematicii
personalitate cu care profesorul Alexandru
din Iași și anume de către profesorul
Miller a ținut o strânsă legătură și anume cu
Alexandru Miller. Alexandru Miller este
profesorul Tullio Levi-Civita .
fondatorul Seminarului Matematic creat în
După obținerea doctoratului Mendel
anul 1910, care s-a consolidat ulterior prin
Haimovici s-a reîntors în Universitate, unde
opera unor mari reprezentanți ai şcolii ieșene
între anii 1933 și 1940 a ocupat în continuare
de matematică printre care alături de Octav
funcția de asistent la Seminarul matematic.
Mayer și alți continuatori, o contribuție
În anul 1940 din cauza tulburărilor vremii și
importantă a are și academicianul Mendel
a atitudinii regimului instaurat în România
Haimovici.
față de specialiștii de origine evreiască, a fost
Mendel Haimovici a obținut cu
îndepărtat din universitate.
succes licența în anul 1930. După absolvirea
În toamna anului 1944 a fost reîncadrat
facultății, între anii 1930 și 1932 a ocupat
ca asistent la Universitatea din Iași. În anul
funcția de asistent la Seminarul de matematică
1945 Mendel Haimovici este numit profesor
al Universității ieșene condus de către
suplinitor la catedra de mecanică teoretică.
profesorul Miller. În această perioadă a fost
Peste un an, în urma susținerii unui concurs,
preocupat îndeosebi de geometria analitică.
este titularizat pe post. Din anul 1948 a
Dornic de perfecționare și la sugestia
ocupat și funcția de profesor șef de catedră.
profesorului, în anul 1932 Mendel Haimovici
A predat cursul de mecanică teoretică și
pleacă în Italia pentru a obține doctoratul în
ulterior cel de capitole speciale de ecuații cu
matematică. Bine pregătit și foarte pasionat,
derivate parțiale.
viitorul profesor și academician își susține
Cu pasiune și profesionalism a
teza de doctorat intitulată “Sur l’écoulement

106 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

predat în anul 1948, în cadrul catedrei de
fizică teoretică, pe lângă cursul de mecanică
teoretică și un curs de fizică atomică și
mecanică ondulatorie. Din anul 1961 a avut
preocupări și a ținut cursuri și în domeniul
teoriei elasticității.
Mendel Haimovici a fost geometru.
A făcut parte din școala de geometrie de la
Iași având cercetări legate de teoria spațiilor
cu conexiune liniară sau reductibile la acest
tip de spațiu. A avut contribuții și în teoria
spațiilor lui Finsler unde s-a ocupat de teoria
hipersuprafețelor, de varietăți scufundate
în spațiile Finsler, de corespondențe între
asemenea spații, cu păstrarea paralelismului.
A studiat și spațiile neolonome sau spațiile
familiilor de transformări de variabile, spații
strâns legate de teoria grupurilor lui Lie. Ca
analist Mendel Haimovici a fost preocupat
de separarea, involuția, reducerea,
descompunerea sau prelungirea sistemelor
lui Pfaff sau de probleme privind integrarea
sistemelor diferențiale, integrarea ecuațiilor
cu derivate parțiale de ordinul al doilea și
descompunerea sistemelor diferențiale.
Mendel Haimovici, în geometrizarea
familiilor de transformări a obținut rezultate
interesante în teoria semigrupurilor de
transformări pe varietăți diferențiabile.
În studiul familiilor de transformări de n
variabile simplu tranzitive, savantul a arătat
că la astfel de familii se poate asocia un
spațiu de conexiune afină de 2n dimensiuni.
Rezultate interesante a găsit și pentru
transformările multiplu senzitive.
În domeniul analizei matematice,
savantul a fost preocupat de proprietățile
generale ale sistemelor Pfaff. Prin
introducerea noțiunii de separare a unui
sistem de ecuații Pfaff și a celei de sistem
reducător a realizat cercetări ce sunt
astăzi considerate de specialiști ca fiind
fundamentale. Mendel Haimovici a arătat că
pentru studiul reductibilității sistemelor lui
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Pfaff este necesară cunoașterea proprietăților
sistemelor reducătoare ale unui sistem de
forme pătratice exterioare. În această direcție
a studiat proprietățile sistemelor reducătoare
de ordinul I și apoi pe cele de ordin superior.
Preocupat de integrarea ecuațiilor
cu derivate parțiale de ordinul al doilea
cu ajutorul ecuațiilor diferențiale, după ce
definește corect analitic ce se înțelege prin
integrabilitate prin ecuații diferențiale,
savantul demonstrează că ecuațiile ce pot
fi integrate în acest sistem, sunt integrabile
prin metoda lui Darboux.
Analizând opera lui Mendel
Haimovici specialiștii sunt de părere că
savantul a fost un geometru dublat de un
analist foarte fin. Contribuțiile științifice
datorate lui Mendel Haimovici au dus la
crearea unui bun renume pentru școala de
geometrie din Iași.
În anul 1949 a devenit membru
corespondent al Academiei Române. A
ocupat această poziție până în anul 1963 când
a devenit membru titular la secția de științe
matematice. Tot în anul 1949 profesorul
Mendel Haimovici a fost numit director
al Institutului de matematică, filiala Iași a
Academiei Române. În acest cadru a condus
grupul de specialiști în mecanica analitică.
A condus teze de doctorat, cu subiecte din
teoria mediilor continue, hidrodinamică,
magneto-hidrodinamică, elasticitate isotro­
pică și neisotropică în medii omogene și
neomogene, termoelasticitate, plasticitate,
medii continue cu microstructură și mecanică
analitică. Mendel Haimovici prin opera sa a
deschis noi domenii de cercetare. În aceste
direcții lucrează în prezent continuatorii
operei sale printre care îl putem remarca pe
academicianul profesor Radu Miron, care
este și primul cercetător în matematică din
cadrul Institutului, care a obținut doctoratul
sub îndrumarea acad. Mendel Haimovici.
După el au urmat mulți alții, care la rândul
107
lor au făcut cunoscută Școala de matematică
de la Iași în întreaga lume.
Referitor la inființarea colectivului
de mecanică analitică, cu ocazia
aniversării a 150 de ani de la înființarea
universității „Alexandru Ioan Cuza” din
Iasi, academicianul Radu Miron afirma
următoarele: „Departamentul de mecanică al
acestei Școli a fost creat de profesorul Mendel
Haimovici, membru al Academiei Române.
Calitățile sale de Om, Savant și Profesor,
luptător neobosit pentru dreptate, au trezit
admirația opiniei publice și a colegilor,
colaboratorilor și studenților săi. Contribuția
sa la dezvoltarea ideilor matematice
moderne este cu totul remarcabilă. Întreaga
sa activitate poartă marca personalității sale,
caracterizată prin inteligență, curiozitate
științifică, creativitate, vastă cultură și etică
profesională”.
Pentru contribuțiile sale, în anul 1951 a
primit Premiul de stat. Între anii 1948 și 1959
a ocupat și funcția de secretar al Filialei Iași a
Academiei Române. A participat singur sau
în colectiv, în țară și străinătate la numeroase
manifestări științifice, care includ congrese,
conferințe și colocvii internaționale. A încetat
să mai gândească la 31 martie 1973, lăsând
în urmă o operă valoroasă și o amintire
frumoasă colegilor și tuturor celor care l-au
cunoscut.
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae
PALAMARU, Iaşi
Bibliografie
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mendel_Haimovici
2. Radu Miron, http://150.uaic.ro/personalitati/matematica/men-
del-haimovici/
3. http://www.recreatiimatematice.ro/arhiva/istoria/RM22006I-
HAIMOVICI.pdf
4. G.St. Andonie, Istoria matematicii în România, vol.3, Editura
Științifică, București, 1967, 106-109.
5. ******, Mic Dicționar Enciclopedic, Editura enciclopedică
română, București, 1977, 1277.
6. Gheorghe Bantaş, Vasile Oproiu, http://www.math.uaic.ro/in-
dex.php?id=2022
108 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Din înţelepciunea unui matematician
• Noi, matematicienii, facem activitate
fără planuri, nu de alta, dar ca să ne
deosebim de alţii, care fac planuri, fără
activitate.
• Evident, practicarea ştiinţei e muncă
grea; sunt unii care, plictisindu-se să
gândească ştiinţa, cred că e mai uşor
să gândească despre ştiinţă; mare
păcăleală: e mai greu. Atunci să ne
mulţumim să vorbim despre ştiinţă.
Asta da. E mai uşor? Este.
• Greu nu e să ai dreptate, greu e să
convingi pe alţii. Nu întotdeauna e
greu, ci numai când ai dreptate. Şi mai
ales e greu să convingi pe cei care spun
că s-au convins.
• Sunt oameni care spun: există şi greşeli
fecunde. Nu greşeala e fecundă, ci
îndreptarea ei.
• Se ştie că o idee începe prin a fi un
paradox, continuă prin a fi o banalitate
şi sfârşeşte prin a fi o prejudecată.
• Să nu se teamă nimeni de lucrurile
abstracte şi foarte abstracte, mai
ales în matematică; matematica,
tocmai pentru că este matematică,
este abstractă. Cu cât un lucru este
mai abstract, cu atât el îmbrăţişează
domenii mai vaste şi deci este aplicabil
în mai multe cazuri concrete.
• Unii concep ştiinţa ca pe o mare arhivă
de poliţie în care sunt îndosariate toate
cancanurile naturii.
Acad. Grigore Moisil
 14. Misiologie
Secularizarea și raționalismul
teologic – provocări majore ale
conștiinței creștine
Secularizarea
Din perspectiva filozofiei și istoriei
religiilor, Mircea Eliade considera că
principala caracteristică a lumii moderne
este desacralizarea acesteia, concomitent
cu remanenţa unor forme de sacralitate
camuflate în profan. Discursul teologic
uzează mai mult de termenul de secularizare,
pentru a circumscrie mai precis, din punct
de vedere teologic, această realitate a lumii
contemporane. Noţiunea de secularizare,
derivată din substantivul saeculum a
avut iniţial o conotaţie juridico-canonică,
semnificând trecerea unei persoane de la
statutul de cleric la statutul de laic sau trecerea
bunurilor bisericeşti din proprietatea Bisericii
în proprietatea statului.1 Potrivit unei definiţii
„secularizarea este procesul istoric, aproape
sigur ireversibil, în care societatea şi cultura
sunt eliberate de tutela controlului religios
şi de concepţiile metafizice despre lume”.2
Efectele cele mai vizibile ale secularizării
se pot constata în abandonarea valorilor
tradiţionale. Sunt revelatoare remarcile
lui Alexander Schmemann, cu privire la
fenomenul secularizării: „Secularizarea,
atunci când aprobă religia şi când îi
conferă un loc de onoare în viaţa socială,
face aceasta întrucât religia însăşi acceptă
să devină o parte a viziunii secularizate
asupra lumii, o aprobare a valorilor acestei
1 Gh. Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în
contextul secularizării lumii contemporane, Editura
Trinitas, 2000, p. 12.
2 Harvey Cox, The Secular City, London, 1968, p.
34.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Aducerea Moaştelor Sf. Apostol Andrei
la Catedrala din Iaşi
lumi şi un ajutor în procesul de realizare a
acestora (...). Secularizarea acceptă religia
dar în condiţiile impuse de ea; ea atribuie
religiei o funcţie, iar dacă religia acceptă şi
împlineşte această funcţie este răsplătită cu
bogăţie, cinstire şi prestigiu”3. Schmemann
defineşte secularizarea ca pe o erezie post-
creştină4, care neagă esenţa cultică, liturgică
a omului.5 Altfel decât ateismul, dar mai
profund, atitudinea seculară ţinteşte însăşi
inima de duh a Ortodoxiei, inversând sensul
liturghiei cosmice.
Fenomenul secularizării are şi o
„teologie” a secularizării în special în
3 Al. Schmemann, Problems of Orthodoxy in
America, în trad. rom. Al.Schmemann, Postul Mare,
Editura Doris, Bucureşti, 1998, Ediţia a II-a, p. 140.
4 I.Ică jr., „Mesajul creştin între Postmodernism şi
Postcomunism”, Viaţa românească, nr.3-4/1994, pp. 47-
52.
5 Pr. Ioan Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia
secularizării, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 74 şi
urm.
109
protestantism: teologia morţii lui Dumnezeu
(după anii 60 din secolul XX), demitologizarea
(Rudolf Bultmann), „creştinismul fără
religie” (D. Bonhoeffer), utilizarea exclusivă
a metodei istorico-critice în studiul Sfintei
Scripturi şi al Tradiţiei patristice.
După cum s-a arătat, țările
ortodoxe din fostul lagăr comunist au de
contracarat astăzi, pe de o parte, urmările
politicii de ateizare forţată, iar pe de altă
parte influenţele distructive ale culturii
şi subculturii secularizate din Apus.6
Consecinţele nefaste ale secularizării creează
o privelişte deznădăjduitoare: pierderea
sensului vieţii, distrugerea universului
tradiţional al familiei, insecuritatea şi
angoasa existenţială, hedonismul grosier,
exacerbarea individualismului, precum şi
reapariţia naţionalismului ortodox, care
reprezintă, în opinia Patriarhului ecumenic
Bartolomeu, forma ortodoxă a secularizării7.
Într-o lucrare de referință pe tema
secularizării, pr. Ioan Bizău a evidenţiat
pericolele majore care ameninţă viaţa
Europei contemporane, inclusiv partea ei
răsăriteană ortodoxă: idealizarea modelului
occidental până la statutul de reţetă magică
de progres; materialismul şi consumismul;
puterea manipulatorie a mass-mediei
asupra emoţiilor şi conştiinţelor în direcţia
decreştinării Europei; riscul fatalismului şi
a al resemnării; subiectivismul individualist
şi libertinajul; lenevia ca stil de viaţă;
criza vocaţiilor sacerdotale şi monahale;
estomparea în conştiinţa creştină a tensiunii
dintre idealurile Evangheliei şi valorile
lumii; moartea ideii de datorie creştină;
relativismul şi sincretismul religios ascuns
în spatele multiculturalismului, trecerea
6 Ştefan Buchiu,Ortodoxie şi secularizare, Editura
Libra, Bucureşti, 1999,p. 126; pp. 34-35.
7 Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu
I, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate,
Editura Deisis, Sibiu, 1997; p. 135-138.
110 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
de la economia de piaţă la „societatea de
piaţă” şi de la „cultura de piaţă” la „religia
de piaţă”; extinderea criteriilor economice şi
a unei concurenţe acerbe în toate domeniile
activităţii şi culturii umane; barbaria şi
obscurantismul exprimate în spectacole ale
violenţei şi vulgarităţii extreme; blocarea
comuniunii reale dintre oameni prin noile
tehnologii de comunicare virtuală; dictatura
„drepturilor minorităţilor” şi principiul
corectitudinii politice, „revanşă triumfală
a mediocrităţii” (Vladimir Volkoff) şi a
spiritului nihilist, o adevărată revoluţie
a omului împotriva propriei naturi;
degenerarea reacţiilor de identitare şi de
apărare în acte de violenţă şi de terorism;
sectarismul, ocultismul, ezoterismul
şi pseudo-spiritualitatea ca reacţie
simptomatică la secularism etc. Remediile
8
sunt date de „întregul complex de valori ale
misticii sacramentale prin care se exprimă
viaţa în Hristos”, iar Biserica nedivizată a
primului mileniu creştin, matricea spirituală
a Europei, „rămâne idealul unei creştinătăţi
europene” mature şi „conştiente de urmările
devastatoare ale înstrăinării de propriile sale
rădăcini spirituale.”9
Pr. prof. Ştefan Iloaie, într-o lucrare
valoroasă10, consideră secularizarea şi
globalizarea principalele manifestări ale
postmodernităţii. Secularizarea riscă să
reducă pe Dumnezeu la o proiecţie umană şi
orizontală a credinţei, iar iubirea creştină la
o caritate instituţionalizată. Există riscul ca
Biserica să fie redusă la o „instituţie printre
alte instituţii” şi înglobată în proiectul
secularizant al structurilor de putere ale
8 Ioan Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia
secularizării, pp. 5-36; pp. 66-70.
9 Ibidem, p. 59.
10 Ştefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale.
Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
lumii.11 Omul postmodern şi secularizat
poate fi caracterizat prin absenţa fricii de
Dumnezeu, absenţă care se manifestă prin
supremaţia voinţei subiective, permisivitatea
acţiunii morale (libertinajul) şi relativizarea
trăirii religioase.12 Soluţia propusă e
redescoperirea valorilor Ortodoxiei, care în
contextul actual al unei post-modernităţi
dizvolvante trebuie să rămână „ea însăşi.”
Autorul consideră că „stă în puterea
Ortodoxiei să ofere răspunsuri adevărate la
provocările postmodernităţii, în misiunea ei
înscriindu-se oferirea spre lume a mărturiei
despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste
vie două mii de ani: puterea înnoitoare a
tradiţiei, actualitatea gândirii patristice,
dinamica bogăţiei spirituale a credinţei,
înduhovnicirea omului şi a creaţiei…”13
Împotriva secularizării şi moder­
nismului din Biserică (iconografie,
muzică, portul şi îmbrăcămintea preoţilor
etc) a reacţionat şi prof. Constantin
Cavarnos, exponent al unei linii ortodoxe
tradiţionaliste, pronunțându-se împotriva
picturilor naturaliste, carnale, de inspiraţie
apuseană (introduse mai întâi în Rusia în
secolul al XVIII-lea şi în Grecia după 1829),
împotriva „complexităţii”, „ostentaţiei”
şi „frivolităţii”14 muzicii polifonice sau
11 Ibidem, p. 22, p. 27.
12 Ibidem, p. 73, p. 75, p. 97.
13 Ibidem, p. 160, p. 137.
14 Autorul are în vedere linia spirituală
neduhovnicească a muzicii bisericeşti moderne.
Sobrietatea, duhul de rugăciune şi de pocăinţă, precum şi
bucuria duhovnicească interiorizată şi profundă, pe care le
exprimă linia melodică a muzicii psaltice tradiţionale, riscă
să fie înlocuite cu frenezia psihologică a unor frumuseţi
armonice exterioare, care, desigur, pot fi adeseori nişte
realizări artistice de excepţie. Întrebarea e dacă putem
folosi aceste forme de expresie muzicală, de inspiraţie
apuseană, pentru a exprima cugetul evlavios şi trăirea
ortodoxă sau în ce măsură pot fi ele altoite pe Predania
şi experienţa duhovnicească a Bisericii. Chestiunea este
probabil mai complexă şi mai nuanţată decât sesizează
Cavarnos. Despre sufletul rus s-a spus că este un „suflet
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
heterofonice (în speţă tetrafonia) care ar
îngreuia percepţia înţelesului cuvintelor şi
a sensului teologic al imnurilor, şi mai ales
împotriva introducerii orgii în cult, cum s-a
întâmplat în unele biserici ortodoxe greceşti
din America.15Cavarnos incriminează, de
asemenea, tunderea părului şi raderea
bărbii preoţilor, precum şi abolirea obligaţiei
acestora de a purta rasă, ca fiind o concesie
făcută eventualei lor dorinţe de a se ascunde,
de a nu fi deosebiţi de laici, de a fugi de
responsabilitatea unei mărturisiri continue
în viaţa lumii şi a societăţii prin prezenţa lor
distinctivă şi consacrată.16
Al. Schmemann sesizează pretu­
tindeni o radicalizare a dihotomiei între
ortodoxia populară, care utilizează adeseori
un limbaj şi o atitudine pietistă, şi ortodoxia
„cultă”, academică, al cărei discurs este tot
polifonic” prin natura sa şi de aceea ruşii au putut importa
muzica occidentală, dându-i o dimensiune teologică şi
doxologică ortodoxă. La modul general, polifonia ar putea
exprima viziunea angelologică şi cosmologică a măreţiei
dumnezeieşti, unitatea în diversitate a lumii create după
chipul Treimii, răspunsul omului la supra-abundenţa,
la „risipa” formelor creaţiei divine, la complexitatea
extraordinară a „infinitului mic” şi a „infinitului mare” pe
care cunoaşterea contemporană a omului a evidenţiat-o
în cosmos şi în natură, precum şi în gândirea şi în cultura
însăşi a omului. Altfel spus, polifonia ar putea exprima
dimensiunea cosmică şi eshatologică a Bisericii, „liturghia
ei cosmică” (Hans Urs von Balthasar). Marea provocare
pentru „creatorul” de muzică bisericească din zilele
noastre este ca polifonia să poată întruchipa în acelaşi timp
duhul rugăciunii, pocăinţa reală, bucuria duhovnicească
pe cât de intensă pe atât de sobră, identitatea ipostatică
unică a fiecărui om – care recapitulează în sine creaţia,
prezenţa apofatică a lui Dumnezeu, simplitatea profundă
a mişcărilor Mângâietorului în inima omului, ceea ce cred
că este cu atât mai dificil cu cât polifonia este acompaniată
instrumental. Se pare că a reuşit să realizeze aceasta într-o
anumită măsură (deşi încă nu suficient) arhiepiscopul
şi compozitorul rus Ilarion Alfeyev, în lucrări de mare
sensibilitate precum Patimile după Matei, Oratoriul de
Crăciun, dar mai puţin în varianta sa a Liturghiei.
15 Constantin Cavarnos, OrthodoxTraditionand
Modernism, California, 1992, pp. 20-24.
16 Ibidem, pp. 24-30.
111
mai raţionalist şi mai secularizat, riscând să
devină un limbaj de „lemn”. Soluţia pe care
el o propune este „declericarizarea” teologiei
şi educaţiei teologice, prin deschiderea totală
a clerului către credincioşi în afirmarea şi
împărtăşirea comorilor teologice ale Bisericii
şi prin efortul credincioşilor de a le însuşi
printr-o experienţă eclesială completă,
incluzând deopotrivă gândirea teologică
şi trăirea duhovnicească, evitând totodată
vulgarizarea teologiei.17 După cum arăta
pr. prof. Ştefan Buchiu, „numai întrucât
este înţeleasă ca slujire a Bisericii şi pentru
Biserică, teologia poate evita atât tendinţa
de a se seculariza punându-se în serviciul
culturii decreştinate, cât şi tendinţa de a
se clericaliza, adică de a rămâne domeniul
exclusiv al specialiştilor, fără ecou şi fără
rezultate concrete în viaţa Bisericii.”18
Raţionalismul teologic. Evaluarea rolului
raţiunii în teologie
O devastatoare critică asupra
raţionalismului teologic a adus pr. Philoteos
Pharos în lucrarea sa Înstrăinarea ethosului
creştin. El acuză abordarea raţionalistă a
credinţei ce a pătruns adânc în instituţiile
de învăţământ teologice, dând naştere aşa-
numitei teologii de şcoală sau de manual şi
unui limbaj teologic de „lemn”, regăsit şi în
majoritatea predicilor contemporane. Uzând
de o retorică vehementă, autorul consideră
că „nimic nu poate să submineze într-atât
mesajul mântuitor al lui Hristos cum o
face raţionalizarea acestuia.”19 În general,
problema teologiei ortodoxe contemporane,
academice sau nu, nu se află în opiniile
pe care le formulează, nu e în frazeologia
17 Al. Schmemann, Declericalizarea teologiei şi pofida afirmării cu glas ridicat a identităţii
educaţiei teologice, trad. I. Ică jr, Mitropolia Ardealului,
nr.4/1990, pp. 107-112.
18 Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi secularizare, p. 172.
19 Philoteos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin,
traducere de Gabriel Mândrilă, Editura Platytera, Bucureşti,
2004, p. 82.
112 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
şi terminologia ei, ci e faptul că „nu este
conectată vieţii”, că este „amputată de viaţă.”
Creştinul raţionalist contemporan „nu pare
să suspecteze faptul că descrierea realităţii
nu este însăşi realitatea”20, astfel încât,
citirea unor cărţi ascetice sau duhovnicești
îi poate lăsa falsa impresie că a înţeles şi că
a cunoscut modul de viaţă al sfinţilor. În
opinia lui Pharos, până şi teologii ortodocşi
de orientare patristică au rămas într-o
măsura mai mare sau mai mică scolastici,
pentru că se referă neîncetat la Sfinţii Părinţi
ai Bisericii ca la nişte surse bibliografice, nu
însă în spiritul gândirii patristice. Cuvântul
teologic al unor astfel de teologi,„oricât
de grav şi impozant ar fi, chiar dacă este
rodul unui sârguincios studiu al operelor
patristice nu pare să aibă o influenţă
esenţială asupra vieţii noastre bisericeşti,
care pare să fie determinată teologic de către
clerici neavizaţi.”21Pharos acuză teologia
contemporană că prin însăşi structura ei
exprimă o viziune cvasi-nestoriană. Teologia
ar trebui să se „întrupeze”, să exprime unirea
celor două firi ale lui Hristos, să facă vizibilă
omului căzut lucrarea de asumare a firii
umane, să arate concret cum „funcţionează”
perihoreza şi coparticiparea. Altfel, „în
ciuda terminologiei ei ortodoxe, existenţial
rămâne nestoriană.” Din păcate, există un
„climat în care pare să domnească concepţia
că teologia există pentru a fi teoretizată şi că
viaţa bisericească poate exista fără legătură
cu teologia.”22Pharos avertizează: “Credinţa
noastră nu este credinţa pe care o mărturisim
verbal şi într-un mod intelectualist, ci credinţa
pe care o transformăm, fie şi inconştient, într-
un mod de a fi.”23 Astfel, conchide Pharos, în
noastre ortodoxe, în pofida criticilor
20 Ibidem, p. 61.
21 Ibidem, p. 81.
22 Ibidem, pp. 82-83.
23 Ibidem, p. 60.
vehemente îndreptate asupra Apusului, din
punct de vedere existenţial suntem în multe
privinţe mai mult protestanţi decât ortodocşi,
întrucât avem un mod de viaţă şi de gândire
apusean, cu precădere protestant.24 Cu toate
exagerările şi unilateralitatea sa, mesajul
lui Philoteaos Pharos merită să fie luat în
considerare ca o pledoarie pentru unitatea
dintre teologie şi viaţă.
Cu toate acestea, scolasticismul a
fost depăşit într-o măsură covârşitoare de
către principalii teologi ai renaşterii neo-
patristice25, pr. Dumitru Stăniloae, Vladimir
Lossky, Sfântul Iustin Popovici şi pr. Ioannis
Romanidis, care au răspuns chemării lui
George Florovsky formulată la congresul de
teologie de la Atena din 1936 de reîntoarcere a
teologiei la izvoarele ei patristice. Renaşterea
neopatristică a însemnat rearticularea
teologiei în matricea vie a „experienţei
eclesiale”26, receptarea teologiei mistice a
unor Sfinţi Părinţi neglijaţi sau priviţi cu
rezervă şi suspiciune de teologia de neo-
scolastică, în special Sfântul Simeon Noul
Teolog şi Sfântul Grigorie Palama, precum
şi asimilarea profundă a doctrinei palamite
a energiilor necreate, rezultând inegalabilă
sinteză teologică contemporană a dogmaticii,
liturgicii şi spiritualităţii ortodoxe.
„Experienţa eclesială” nu presupune un
pietism sentimental şi o trăire subiectivă, ci
presupune o „conştiinţă dogmatică”27 şi o
dinamică a cunoaşterii şi trăirii liturgice şi
24 Ibidem.
25 O evaluare recentă a renaşterii neopatristice din
secolul al XX-lea face Andrew Louth în studiul „The ştiinţifice, de cercetare etc. sunt necesare
patristic revivalandits protagonist”, publicat în volumul teologiei şi misiunii, dar ele trebuie puse
colectiv The Cambridge Companion toOrthodox Christian
Theology, Cambridge University Press, 2009, pp. 188-202.
26 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei
eclesiale, traducere pr.prof.univ.dr. Ioan Ică, Editura Deisis,
Sibiu, 1999, pp. 47-69.
27 Arhim. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan
Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 201-
210.
duhovniceşti, o experienţă a unei înţelegeri
vii în care raţiunea umană are un rol esenţial,
atât personal – până la vederea nemijlocită a
lui Dumnezeu în Lumina Slavei Sale, cât şi
comunitar-eclesial – în definirea, trasarea şi
apărarea hotarelor dogmelor sfinte ce conduc
pe credincioşi către experienţa vederii
Luminii, sau în general, către mântuire.
La o „scolastică moartă” nu se ajunge
atunci când mintea umană raţionează
conform naturii ei create de Dumnezeu, ci
când „consecutivitatea logică este dusă până
la limită”, pentru că atunci Descoperirea
dumnezeiască este desfigurată, redusă
la limitele raţiunii.28 În acelaşi timp,
cunoaşterea teologică nu poate fi redusă la o
simplă „echilibristică intelectuală”29 printre
opinii contrare şi unilaterale, după regula
adeseori foarte comodă şi convenabilă a „căii
de mijloc” sau a împăcării tuturor părerilor.
Aşadar, creşterea şi maturizarea în
cunoaşterea teologică se realizează în primul
rând prin mijloace duhovniceşti, dar pentru
teologul şcolit trebuie să fie dublată de o
lămurire, o aprofundare şi o complinire în
planul teologiei ca ştiinţă30, potrivit darurilor
naturale ale minţii sale şi ţinând seama
de rezultatele cercetărilor de până la el.
Aceasta necesită din partea lui întreaga
lucrare de studiu, cercetare şi meditare a
minţii omeneşti, ca premisă umană pentru o
cunoaştere „sinergică”, potrivit paradigmei
de cea mai largă aplicabilitate a „divino-
umanismului”. Toate uneltele raţiunii
umane: logice, metodologice, lingvistice,
28 Idem, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită,
trad. de ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba-
Iulia, 2003, p. 41.
29 Ibidem.
30 Thedor M. Popescu, Teologia ca ştiinţă, Bucureşti,
1937 – în care autorul evidenţiază echilibrul dintre
cercetarea teologică ştiinţifică şi viaţa duhovnicească.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 113
în slujba dreptei înţelegeri a adevărului în
deplinătatea lui, înţelegere care se realizează
prin Duhul Sfânt, după cum arăta Sfântul
Siluan Athonitul: „Fără Duhul Sfânt oamenii
se pierd pe ei înşişi şi, deşi studiază fără
încetare, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu
şi să-şi găsească odihna în El. (…) Sufletul
care nu e smerit, care nu se predă pe sine
voii lui Dumnezeu nu poate cunoaşte nimic,
ci trece numai de la un gând la altul…”31,
pentru că teologia e şi discurs teologic, dar şi
cunoaştere a lui Dumnezeu prin rugăciune
şi harul Duhului Sfânt.
Raţiunea însăşi se preschimbă şi
rodeşte sub influenţa harului Duhului Sfânt
în urma vederilor dumnezeieşti, putând
să exprime fără greşeală Revelaţia. Aşa
au luat naştere cele două căi de păstrare şi
de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti,
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pe care
se întemeiază dogmatica ortodoxă – în
acelaşi timp descoperire a lui Dumnezeu
şi răspuns al omului, călăuzit de Sus, la
această descoperire. Astfel se poate explica
şi înţelege de ce Sfinţii capadocieni au
putut utiliza concepte şi termeni ai filosofiei
antice, inclusiv termeni care nu se găsesc
în Sfânta Scriptură (termenul deofiinţă
introdus în Simbolul de credinţă la iniţiativa
Sfântului Atanasie cel Mare), de ce Sfântul
Dionisie Areopagitul a întrebuinţat termeni
neoplatonici, de ce Sfântul Ioan Damaschin
a scris Dialectica (o logică de factură
aristotelică), ca prolegomenă la Expunerea
exactă a credinţei ortodoxe.32 Unul din cei mai
mari trăitori ai secolului al XX-lea, părintele
31 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii precizarea şi detalierea învăţăturii Bisericii
şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1994, p. 56.
32 A se vedea Ioan Ică jr., „Dialectica Sf.
Ioan Damaschinul – prolegomenă logico-filosofică
a Dogmaticii”, Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
TheologiaOrthodoxă, Nr. 1-2, 1995, pp. 85-140; Andrew
Louth, Ioan Damaschinul, Tradiţie şi originalitate în
teologia bizantină, trad. de pr. prof. Ioan Ică sr şi diac Ioan
I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010, pp. 55-85.
114 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Sofronie Saharov a arătat că teologia
ştiinţifică şi academică este necesară Bisericii
din punct de vedere istoric, didactic, misionar
şi cultural. „În toate vremile dezvoltarea
ştiinţei teologice a avut în esenţă un singur
ţel: să facă adevărurile dogmatice, cele de
neschimbat, accesibile înţelegerii omeneşti,
traducându-le într-un limbaj adaptat
nevoilor celor cărora le erau destinate.”33
„În şcolile de teologie, de veacuri se încearcă
a prezenta studenţilor într-o expunere
sistematică conţinutul Descoperirilor şi
al învăţăturii Bisericii – rodul experienţei
soborniceşti. Mulţămită acesteia, în puţini
ani de şcolire, este cu putinţă a sesiza
contururile generale ale acestei măreţe
zidiri în aspectul ei pământesc şi în firea ei
cerească.”34 În măsura în care reprezentările
mentale abstracte ale credincioşilor
corespund cu adevărul dogmatic, chiar dacă
ele nu sunt încă pentru ei acea cunoaştere a
lui Dumnezeu care e viaţa veşnică (Ioan 17,
3), ci doar o cunoaştere despre Dumnezeu,
totuşi acestea „sunt preţioase, căci în orice
clipă pot sluji omului în planul adevăratei
vieţi duhovniceşti.”35 Conceptele pe care
le aflăm din învăţătura teologică pătrund
în alcătuirea rugăciunii noastre, iar atunci
teologia noastră devine cuprinsul rugăciunii
noastre.36
Necesitatea unei raţionalităţi
umane în teologhisire şi în sprijinirea
credinţei se poate evidenţia sub multe
alte aspecte: dialogul cu ştiinţa şi cultura –
absolut necesar în zilele noastre; degajarea
hermeneutică a „consensului patristic”,
într-o chestiune nelămurită, controversată
33 Arhim. Sofronie Saharov, op. cit., p. 79.
34 Ibidem, p. 41.
35 Idem, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 207.
36 Idem, Cuvântări duhovniceşti, trad. de ierom.
Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p.
152.
sau pentru a răspunde la o problemă nouă;
sprijinirea universalităţii mesajului creştin
prin universalismul raţiunii, fără a-l reduce
la aceasta; încercarea de a apropia, de a
depolariza poziţiile ireconciliabile care pun
în pericol unitatea Bisericii (spre exemplu,
ecumenismul extrem şi fundamentalismul
hiperortodoxist) şi multe altele. După
cum arăta pr. Ion Bria, teologul, uzând
în mod obligatoriu şi de raţionalitatea
sa hermeneutică şi ştiinţifică, distinge
între „mărturisirea de credinţă comună,
universală, convergenţele teologice majore
exprimate într-o anumită epocă şi cultură,
şi răspunsurile pastorale imediate pe care
Bisericile le propun într-un context istoric
dat”, deosebeşte între învăţătura dogmatică
permanentă şi teologia complementară
interpretativă care e mereu nouă şi actuală;
distinge diferenţele în credinţă de diferenţele
culturale – ceea ce este foarte important;
compară diverse teorii exprimate; stabileşte
o înlănţuire organică între texte biblice ce
par disparate, ţinând seama de o dogmă
de credinţă mai generală; poate sublinia
un aspect care nu este explicit în textul
biblic sau patristic; poate clarifica înţelesul
unei afirmaţii; subliniază importanţa unui
concept teologic echivalent; formulează
concluzii fundamente biblic şi dogmatic,
poate folosi noţiuni noi dacă ele exprimă
mai bine un înţeles sau o viziune teologică şi
duhovnicească etc.37 De asemenea, raţiunea
umană poate semnala „legile duhovniceşti”
care guvernează viaţa umană, cum sublinia
Gheorghios Mantzaridis.38
Astfel, este inacceptabilă atitudinea
celor care de pe poziţii pseudo-duhovniceşti
37 Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Editura Institutului cu realism şi maturitate, ale umanităţii și
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1989, pp. 14-21.
38 Gheorghios Mantzaridis, „Ştiinţa teologică şi creştină. În acest sens, Patriarhul ecumenic
teologia ştiinţifică”, traducere în limba română de Sabin
Preda, Studii Teologice, nr. 1, ianuarie-martie, 2005, p. 116.
şi pseudo-monahale, din ignoranţă şi
incultură, atacă teologia academică şi în
general ştiinţa şi raţiunea umană, riscând să
se plaseze într-o schemă monofizită sau, mai
rău, apolinaristă. O cu totul altă îndreptăţire
are însă cuvântul unui Sfânt teolog, văzător
al Luminii dumnezeieşti, care, de pe poziţia
experienţei lui duhovniceşti supra-raţionale,
evidenţiază riscurile, limitele şi abuzurile
raţiunii autonome, şi în general, influenţele
negative ale raţionalismului asupra teologiei
ortodoxe.
Răspunsul Bisericii
Ar fi o greșeală să nu sesizăm luminile
aduse de rațiune, precum și valorile umane
consolidate în procesul de secularizare. Pen­
tru a le evidenția pe acestea, unii autori au fă­
cut distincţia dintre modernitate şi modern­
ism, dintre raționalitate și raționalism, dintre
secularizare şi secularism39, considerând că
nefastă este numai radicalizarea ideologică
unilaterală a celor dintâi. Secularizarea
poate fi înţeleasă şi ca umanizare a mesajului
Bisericii, ca asumare creştină a vieţii în lume,
aşa cum este ea. Dumnezeu însuşi a coborât
în „veac”. În acest sens, e firesc ca Biserica
să se secularizeze, să îmbrace forma de viaţă
a lumii, pentru a o schimba din interior.
Astfel, ca aspecte pozitive ale modernităţii,
care pot fi integrate şi valorificate din
perspectiva spiritualităţii creştine, au fost
evidenţiate: democraţia, drepturile omului,
respectul faţă de libertatea şi demnitatea
umană, civilizarea, eliminarea formelor de
discriminare şi a practicilor inumane, justiţia
socială, pavăza faţă de fanatisme şi proiecte
utopice (din păcate, numai după experienţa
eşecului acestora!), altfel spus afirmarea
valorilor umane în limitele fireşti, percepute
rațiunii însăşi, întemeiate pe o antropologie
39 IPS Corneanu, Quo Vadis?, Timişoara, 1990, pp.
148-150.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 115
Bartolomeu I arăta cu un optimism măsurat:
„ar fi fals şi periculos să nu vedem decât
aspectele negative ale secularizării, pentru a
le denunţa, şi să visăm la o nouă creştinătate.
În lumea secularizată, care va dura fie
şi numai ca meterez împotriva asaltului
fanatismelor se regăsesc multe urme ale
rădăcinilor ei greceşti şi biblice. Respectul
faţă de celălalt, libertatea spiritului, tot ce
are mai bun democraţia pluralistă, toate
acestea se înrădăcinează în revelaţia biblică
a persoanei şi în distincţia făcută de Hristos
între Împărăţia lui Dumnezeu şi aceea a
Cezarului.(...) Europa răsăriteană trebuie să
facă într-un fel ucenicia laicităţii.”40
Chiar şi post-modernitatea poate
fi valorizată pozitiv în anumite aspecte:
deconstruirea totalitarismului raţiunii şi
deconspirarea voinţei de putere disimulate în
spatele sistemelor onto-teologice, meditaţia
asupra sensului ultim al libertăţii şi asupra
tainei persoanei, înţelegerea mai profundă
a smereniei lui Dumnezeu ca o „iubire
nebună” oferită până şi în iadul cel mai adânc
(„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”-
Sfântul Siluan Athonitul), maturizarea
deplină a conştiinţei umanităţii, lovite de
atâtea eşecuri şi experienţe tragice, dialogul
şi meta-dialogul dintre toate ramurile
gândirii, culturii şi ştiinţei umane (trans-
disciplinaritatea), reliefarea dimensiunii
profetice a Evangheliei şi eshatologice
a Bisericii în raport cu care dialogul cu
modernitatea dobândeşte o sporită relevanţă
etc. Crizele adânci şi repetate ale omenirii
constituie atât o judecată a lui Dumnezeu,
cât şi o chemare stăruitoare la pocăinţă,
la dezvoltarea unui spirit auto-critic, la a
reînnoi mereu căutarea şi apropierea de
El prin mijloacele specifice fiecărei epoci,
pentru că numai în Hristos, Dumnezeu-
40 Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu
I, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p.
137.
116 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
omul, se află răspunsul la toate problemele,
nevoile şi aspiraţiile umanităţii. După cum
spunea Kalaitzidis, Hristos este „criteriul
eshatologic şi diacronic al tuturor epocilor”41,
astfel încât dacă Biserica doreşte să participe
creator la modelarea lumii contemporane,
nu poate sta într-un perpetuu contratimp,
nu poate rămâne încremenită în schemele
culturale şi ideologice ale trecutului, în
bizantinisme şi naţionalisme retrograde,
ci trebuie să asume valorile modernităţii,
nu de puţine ori confluente cu vocaţia sa
ecumenică şi universală şi să aducă în lume
energia nădejdii şi a încrederii în viitor42,
întemeiată pe mărturia Învierii şi a prezenţei
lui Dumnezeu în lume prin energiile Sale
necreate. Biserica devine în mod progresiv
Împărăţia lui Dumnezeu, nu se află într-o
identitate statică şi încremenită cu aceasta
(ceea ce ar absolutiza formele ei instituţionale
condiţionate istoric şi cultural), iar
aşteptarea eshatonului trebuie să fie activă şi
transformatoare, iar nu pasivă şi îndepărtată
de lume.43 Fidelitatea faţă de prezent a
Bisericii – expresie a dragostei, în acţiunea sa
misionară şi în vestirea Evangheliei, trebuie
să fie rezultatul dublei sale fidelităţi: nu
numai faţă de trecut – expresie a credinţei,
ci şi faţă de viitorul eshatologic – expresie a
nădejdii, după cum arăta părintele Dumitru
Stăniloae.44 Realizarea acestui echilibru în
cadrul dialogului dintre teologia şi cultura
contemporană constituie o importantă
şi dificilă sarcină a teologiei şi misiunii
Bisericii. În acest sens, părintele profesor
Ştefan Buchiu sublinia: „Nu este şi nu va fi
facil de a ţine în echilibru fondul tradiţional
41 Pantelis Kalaitzidis, Ortodoxie şi modernitate,
Editura Eikon, 2010, p. 36.
42 Ibidem, pp. 35-36.
43 Ibidem, p. 32.
44 Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă,
vol. I, ed. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 109.
al dogmei cu forma înnoită permanent a
teologiei, dar lucrul acesta trebuie urmărit
constant dacă teologii îşi propun să transmită
nu doar nişte teorii proprii, dezvoltate în Nimic nu este mai puternic decât
paralel cu credinţa dintotdeauna a Bisericii,
ci să fructifice plenar conţinutul Tradiţiei Biserica
apostolice şi să faciliteze integrarea în
dinamismul vieţii ecleziale duhovniceşti.”45 Nimic nu se ridică la valoarea
În concluzie, valorile seculare și
raționale ale omului modern nu trebuie Bisericii. Biserica este mai înaltă decât
„demonizate”, ci receptate diferenţiat,
cerul, mai întinsă decât pământul, mai
cu discernământ. Aspectele pozitive ale
modernităţii pot fi valorificate şi integrate în luminoasă decât soarele. Câţi nu au luptat
societăţile răsăritene, pe baza cosmologiei,
cu ea şi nu au reuşit să o biruiască? Toţi
antropologiei şi eshatologiei creştine, iar cele
negative respinse sau estompate. În acest cei care au luptat împotriva ei au fost daţi
sens, se exprima şi prof. Ioan Ică jr:„criza
spirituală a Occidentului necesită o orientare, pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer.
o îndreptare spre valorile pneumatice ale Biserica are o asemenea putere, încât atunci
Orientului, iar criza economico-politică
a Estului necesită o occidentalizare, o când se porneşte război împotriva ei, ea
îndreptare spre valorile raţionale, libertare iese biruitoare, când este vorbită de rău,
şi democratice ale Occidentului”46. Într-o
măsură mare, secularizarea trebuie ea se întăreşte, iar când este batjocorită,
asumată şi depăşită din interior. E greu de se face mai strălucitoare ca înainte. Este
apreciat însă dacă pentru acest efort colosal
Răsăritul ortodox are astăzi suficiente rănită, dar nu cade. Este lovită de valuri,
resurse. Majoritatea deciziilor politice din dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună
ţările ortodoxe – în contrast cu învăţătura şi
morala creştină – ne îndeamnă la o judecată împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi
prudentă, excluzând orice naivitate şi
nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie
orice triumfalism. Pe umerii „decidenţilor
eclesiastici” stă astăzi o indegrevabilă vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi
responsabilitate mărturisitoare.
cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti,
Preot Asist. Univ. Dr. Grigore Dinu MOŞ, pentru că Dumnezeu este mai puternic
Cluj-Napoca
decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a
zidit-o, cine o poate urni din loc?
45 Ştefan Buchiu, Al doilea Simpozion Internaţional
de Teologie Dogmatică Ortodoxă de la Arad, 11-13 iunie Sfântul Ioan Gură de Aur
2009.
46 Ioan Ică jr., „Mesajul creştin între Postmodernism
şi Postcomunism”, Viaţa românească, nr.3-4/1994, pp. 47-
52.

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 117

 15. In memoriam
Drepturile şi interesele
României
(1939-1947)1
„Frontierele strâmbe se trasează pe
hărţi,
iar frontierele adevărate
rămân în inimile noastre”
(Ion Antonescu)
Istoria celui de-al doilea război
mondial în ansamblu iar, în context,
rolul şi locul românilor în desfăşurarea
evenimentelor din răstimpul 1939-1945
s-au aflat, constant şi temeinic, în atenţia lui
Florin Constantiniu.
Este lipsit de îndoială că a fost şansa
mea de a-l fi cunoscut îndeaproape pe Florin
Constantiniu.
Am participat la dezbateri
istoriografice prestigioase desfăşurate în
ţară sau în străinătate (SUA, Rusia, Marea
Britanie), m-am bucurat îndeaproape de
sprijinul şi de cooperarea sa, am contribuit la
editarea masivului volum colectiv Omagiu
istoricului Florin Constantiniu (coordonator
dr. Horia Dumitrescu, Focşani, Editura
Pallas, 2003, 832 pagini) ori am participat la
promovarea unor cărţi. Nu pot să neglijez
cât de mult m-au încântat cuvintele „grele”
exprimate de Florin Constantiniu despre
volumul meu intitulat Din istoria secretă a
celui de-al doilea război mondial, apărut în 1988
sub egida Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice
într-un tiraj de peste 150 000 de exemplare,
1 Fragmente din studiul inclus în volumul în curs de
apariţie In Memoriam Florin Constantiniu (Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2013).
118 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
considerat pur şi simplu … astronomic azi;
după cum, tot astfel, colaborarea marelui
istoric la volumul omagial din 2009 (vezi
Paradigmele istoriei, I, p. 9). Se impune să
precizez că, în ceea ce mă priveşte, fără nici
o reţinere şi mod deschis, în cadrul unor
dezbateri ştiinţifice ori la tribuna Senatului
României ori în Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei de la Strasbourg (2002-
2004), l-am situat pe Florin Constantiniu
acolo unde-i era locul, el fiind, cu sau fără
supărare, singurul nostru polihistor la
confluenţa secolelor XX-XXI şi care, în
consecinţă, trebuia să aibă, şi a avut, un
cuvânt major în viaţa Cetăţii ... Mi se pare
potrivit însă să revin la ceea ce consemnam
în urmă cu aproape un deceniu2, de îndată
după apariţia ediţiei a III-a a inegalabilei
Istorii sincere a poporului român (Bucureşti,
2003)3. Revin, aşadar, asupra consideraţiilor
2 Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova,
Editura Mica Valahie, 2004, p. 40-46.
3 Istoricul a consemnat, şi în prefaţa la ediţia
a II-a a Istoriei …, faptul că din start sinteza fusese
„primită cu un larg evantai de opinii, care au mers
de la recenzii şi aprecieri elogioase (Gh. Buzatu,
Paul Cernovodeanu, Paul Goma, George Pruteanu),
expuse pe marginea Istoriei sincere … care
reprezenta – în opinia mea, şi nu numai
- „în totului tot, o sinteză remarcabilă şi
provocatoare care, netăgăduit, a încununat
activitatea ştiinţifică prodigioasă a
reputatului polihistor. El a dovedit, dacă
mai era nevoie, că sunt istorici şi … istorici.
Oricând şi oriunde, Florin Constantiniu a
venit cu ceva nou, a corectat şi a îmbogăţit
o informaţie, i-a oferit un alt sens, el a
deschis alte orizonturi în domenii în care
imuabilul trona imposibil, a încadrat
armonios problemele istoriei naţionale
în istoria universală. Amploarea şi,
totodată, profunzimea demersului lui Florin
Constantiniu sunt evidenţiate de capitolul
bibliografic ce încheie O istorie sinceră a
poporului român. Dar, înainte de orice, trebuie
să subliniez că, natural, autorul s-a simţit
gewesen). În consecinţă, se explică autorul,
dator, într-o nepretenţioasă Prefaţă, să se
istoria trebuie cunoscută <cu cele bune şi rele
explice de ce o istorie şi de ce una sinceră?
ale ei. Şi aş îndrăzni să spun că, de obicei,
Autorul relevă că, în primul rând, a fost
se învaţă mai mult dintr-un eşec decât
inspirat de Istoria sinceră a naţiunii franceze,
dintr-o izbândă. Dacă vrem să evităm răul,
datorată celebrului Charles Seignobos,
trebuie să-i cunoaştem cauzele. Nu facem
pentru ca apoi, trecând prin Andrei Oţetea şi
un serviciu unui om bolnav tăinuindu-i
Dimitrie Cantemir, să concludă că numai o
maladia, ci spunându-i realitatea, pentru
istorie adevărată devine obligatoriu sinceră.
a şti cum trebuie să se trateze. Acesta este
Şi, aş adăuga, elaborată la vârsta şi în baza
şi rostul înfăţişării păcatelor din trecutul
unei experienţe în care sinceritatea, departe
nostru …> În ceea ce priveşte intervenţia
de a reprezenta o slăbiciune ori un defect,
articolului nehotărât înaintea Istoriei
devine o armă, o probă a dominării tehnicilor
sincere …, Florin Constantiniu pune în
istoricului de profesie. În consecinţă,
lumină limitele, omeneşte explicabile,
Florin Constantiniu revine la principiul (la
ale sintezei sale, în speţă faptul că textul
care face trimitere expresă) stabilit de nu
său reprezintă <o explicaţie posibilă a
mai puţin celebrul Leopold von Ranke în
faptelor, nu explicaţia infailibilă>. De unde,
veacul trecut în sensul că trecutul trebuie
asigurarea firească că <am scris aceste pagini
reconstituit aşa cum a fost (wie es eigentlich
cu strădania obiectivităţii şi cu dorinţa
trecând, apoi, prin asocierea mai mult sau mai puţin de a oferi imaginea adevărată a istoriei
echilibrată dintre laudă şi critică (Z. Ornea), până la naţionale. Cititorii vor judeca dacă am
cele mai severe judecăţi: Adolf Armbruster … Dan
izbutit sau nu> […] Am lăsat la sfârşit, deşi
Amedeu Lăzărescu …” (apud Florin Constantiniu,
nepotrivit, în discuţie stilul Istoriei sincere
O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers … – concis, elegant şi colorat, adecvat
Enciclopedic, 2008, p.17). integral unei opere de anvergură. În finalul

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 119

acestor rânduri, nu cred că se impune decât
un singur gând, şi anume că O istorie sinceră a
poporului român, departe de a marca doar un
eveniment editorial, are şi semnificaţia unui
recital Florin Constantiniu!”
Rândurile de mai sus îşi au
semnificaţia lor, mai cu seamă după ce Florin
Constantiniu a trecut, potrivit expresiei lui
Nicolae Iorga, în rândul … Oamenilor care
au fost!
După 19184, „noi – consemna, în
zilele care precedau nemijlocit prăbuşirea
ROMÂNIEI MARI în 1940, eminentul
publicist care era Romulus Seişanu, autorul
celui dintâi Atlas istoric, geopolitic şi
etnografic al României5 şi cel care avea să
fie condamnat în 1945 în aşa-zisul proces
al ziariştilor de către oribilul „Tribunal al
Poporului”, dimpreună cu Pamfil Şeicaru,
Nichifor Crainic, Radu Gyr, Stelian Popescu,
Pan M. Vizirescu, Romulus Dianu ş.a. – nu
ne-am mărit Ţara, nici prin anexiuni forţate,
nici prin cuceriri, nici prin nesocotirea voinţei
populaţiunilor din teritoriile alipite. Noi am
liberat ce a fost înlănţuit; am unit ce a fost
despărţit prin silnicie; am sfărâmat hotarele
nefireşti şi le-am înlocuit cu cele fireşti şi
drepte; am pus pământul nostru strămoşesc
sub domnia celor în drept să-l stăpânească;
am aşezat pe temelii solide şi nepieritoare
4 Vezi studiul introductiv la ediţia a III-a a
Atlasului publicat prin grija lui Ion Antonescu şi
Mihai Antonescu (ediţia princeps – Bucureşti, 1942)
- Spaţiul istoric şi etnic românesc, ediţie anastatică,
Iaşi, Tipo Moldova, 2011; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion
Antonescu. Forţa destinului. O biografie, ediţia I,
Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 501 şi urm.
5 Titlul complet al ediţiei întâi în franceză – La
Roumanie: la terre roumaine à travers les âges:
Atlas historique, géopolitique, ethnographique et
économique, Bucarest, Universul, 1938, 200 pages;
România: Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi
economic, ediţia a II-a de Adrian Năstase, Bucureşti,
Editura ARED, 2000, XX – 204 p.
120 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
aşezământul armonios al Statului unitar
român, şi am dovedit că urmărim o politică
de pace şi de bună înţelegere cu toţi vecinii,
dar şi o politică de veghe necurmată la
frontiere”6.
Iar, în context, se reţinea recunoaşterea
ilustrului geograf francez Emmanuel de
Martonne în sensul că „dintre toate ţările
create în Europa, sau transformate după
război [1914-1918], forma cea mai fericită
o are România, căci ea se apropie de un
cerc, adică de figura care are cea mai mare
suprafaţă şi cel mai mic contur. Or, conturul
sunt frontierele sale. Avem de-a face cu un
Stat bine condiţionat: o ţară completă cu
munte, câmpie, coline, regiuni forestiere
şi descoperite, agricole, pastorale şi
industriale”7.
La scurt timp după dezastrul din
1940, România, mutilată şi batjocorită,
complet izolată în exterior, grav ameninţată
pe plan intern şi internaţional dinspre
imperialismele mari sau mici, vecine sau mai
depărtate, avea să fie cuprinsă după 22 iunie
1941 - nu fără voinţa lui Ion Antonescu,
şeful Guvernului şi Conducătorul Statului
Român – de vâlvătăile Războiului Mondial
din 1939-19458.
6 Frontierele noastre, în „Familia”, seria III,
nos. 3-4/martie – aprilie 1940, p. 22.
7 Ibidem, p. 7.
8 Vezi Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, coordonatori,
22 iunie 1941 – România şi Războiul Mondial, Iaşi,
 După cum am menţionat deja,
Florin Constantiniu a consacrat evoluţiei
României dintre 1939 şi 1945 numeroase „Setea de Dumnezeu”
şi documentate studii şi comunicări, cărţi
speciale, dar îndeosebi cap. 2 (partea a IV-
a) din Istoria sinceră…9, care atesta – dacă Creştinismul seamănă cu ceea ce
mai era nevoie – preferinţele pentru studiul
epocii respective şi surprinderea rolului şi voi descrie acum: guşti din adevăr, apoi
locului personalităţilor care au marcat-o, iar mănânci şi bei adevărul – hrana şi băutura
în prima ordine Generalul (apoi Mareşalul)
Ion Antonescu. Propunem atenţiei pe care le primeşti prin putere şi lucrare
cititorului aceste rânduri concluzive din
dumnezeiască. Dacă tragi un însetat de pe
excelenta sinteză a lui Florin Constantiniu:
„Când Antonescu a venit la putere, el a fost marginea fântânii, pe care abia o găsise în
considerat de liderii democratici soluţia
drum şi din care abia începuse să soarbă,
ideală pentru împrejurările de atunci, adică,
într-o perioadă în care se părea că România şi nu-l laşi să se sature şi să bea cât ar dori,
va fi strivită între Reich şi Uniunea Sovietică.
el va arde şi mai mult de sete. Aceasta,
Titulescu însuşi, aflat în exil în Franţa, i-a
scris lui Churchill următoarele rânduri: fiindcă apucase să guste din apă. De aceea
<Greşelile ţării mele nu trebuie să fie
mai mult o va dori.
imputate Generalului Antonescu: el a trebuit
să-şi asume o grea moştenire şi în situaţia în La fel este şi cu viaţa duhovnicească:
care se găseşte nu poate face altfel. Generalul
Antonescu este amicul meu personal; el guşti şi te împărtăşeşti dintr-o hrană
a fost mulţi ani ataşatul meu la Londra>. cerească din care nimeni nu-ţi dă îndeajuns
Antonescu însuşi avea să-şi definească
poziţia astfel: <Sunt alături de germani în ca să te saturi şi cu care nimeni nu-ţi umple
conflictul cu ruşii, sunt neutru în conflictul farfuria.
dintre germani şi englezi, sunt de partea
americanilor, în războiul lor cu japonezii>”10. Întrebare: De ce nu ne dă Dumnezeu
cât să ne săturăm?

Prof. Univ. Dr. Gh. BUZATU Răspuns: Domnul cunoaşte

slăbiciunea omului, adică ştie că ajunge
repede să se trufească. De aceea îi dă din
Tipo Moldova, 2011. Pentru informaţii şi comentarii
privind conducerea şi desfăşurarea ostilităţilor – vezi Harul Său puţin câte puţin şi îngăduie să
Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu. 1940-1944, I-IV,
eds. Gh. Buzatu şi colaboratori, Iaşi, Tipo Moldova, vină peste el încercări şi întristări.
2011-2013.
Sf. Macarie Egipteanul
9 Florin Constantiniu, O istorie sinceră …, ediţia
a IV-a, pp. 356-451.
10 Ibidem, p. 386-387.

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 121

 16. Artă vizuală
Dor de Ion Neagoe
Cei cărora le era dor de singularul,
singuratecul şi neuitatul pictor Ion Neagoe,
simţământ încercat între alţii, potrivit
propriei mărturisiri, şi de fostul ucenic
Dragoş Pătraşcu, au primit în iarna aceea a
anului 2001 un semn de la dânsul. A venit
taman la zece ani de la trecerea înainte de
vreme a artistului la cele veşnice. Plecase la
ceruri în 1991, la doar 58 de ani de viaţă. Îndată
după acea dureroasă şi atât de prematură
dispariţie, la începerea posterităţii, doamna
Filomena, buna şi blânda lui soţie, a devoalat
iubitorilor de artă şi mai ales celor apropiaţi
o faţetă mai puţin cunoscută a creatorului,
ce-i întregea şi nuanţa imaginea publică.
"Admirabilul său "paznic de far" ; sintagmă
bogziană i se potrivea de minune tovarăşei
de viaţă a lui Ion Neagoe, a adus la ştiinţa
mediului cultural ieşean existenţa unui jurnal
necunoscut chiar în cercul prietenilor. Din
notaţiile de diarist se întrupa într-o lumină
nouă cel care fusese ştiut ca o figură aparte a
breslei, un meşter exigent cu sine şi cu alţii,
profesor de ţinută şi partener de dialog cu
vorbă muşcătoare. Acum apărea, deodată, în
postura de om al scrisului, vizitat de muze,
dar şi de privitor şi judecător, deseori aspru,
al mersului lumii şi moravurilor omeneşti.
În cuprinsul scrierii jurnaliere toată "era
ticăloşilor", cum o definea atât de adevărat
şi plastic Marin Preda în "Cel mai iubit
dintre pământeni", reînvia sub peniţa lui Ion
Neagoe. El zugrăvea ''iepoca" şi actorii ei cu
o sinceritate de radiografie căreia nu-i scapă
nici un detaliu, dar nici vederea de ansamblu.
De asta, de bună seamă, jurnalul a şi rămas
o taină. Autorului i-a fost, desigur, teamă
122 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
de consecinţele cumplite ce le-ar fi avut
de suportat dacă cumva acest testimoniu
nefardat al gândirii sale asupra lumii din
jur ar fi ajuns la ştiinţa zbirilor regimului. În
acelaşi timp a simţit nevoia să lase urmaşilor
o mărturie a ceea ce credea şi gândea despre
vremurile în care i se sortise să trăiască. Şi
scrisese, nu glumă. Se strânseseră 165 de
caiete pline cu însemnările unui om care se
spovedea celor de după dânsul.
Textele vădesc reale însuşiri artistice,
dar nu-i calofilie de dragul calofiliei, ci
adecvarea cuvântului în stare a exprima
cât mai bine frământările, neliniştile, setea
de perfecţiune şi adevăr ce l-au caracterizat
pe acest semen al nostru. Dintr-odată eram
poftiţi să intrăm în lumea lui Neagoe, aceea
a unui om al cărui suflet lua surprinzător
dimensiunile cosmicităţii. Şi puteam să-l
citim într-o altă cheie decât cea pe care
o avusesem la îndemână până atunci.
Introvertitul şi taciturnul de toată ziua îşi
arăta sufletul. Ni se oferea o tălmăcire a
unei interirorităţi cel mai adesea ferecate şi
răsăreau lumini neştiute ale personalităţii,
contrapunctice celor din activitatea de
pictor. Semnele cele hermetice deveneau
vizibile. Aceste preocupări se regăseau
acum într-o fericită împreunare. Atunci, în
acel ceas al revelaţiilor, pe simezele Galeriei
Cupola ne desfătau câteva dintre tablourile
lui Ion Neagoe, iar pe o masă ne îmbia cartea
"Jurnalul", cu o selecţie din cele 165 de caiete,
împlinind chipul spiritual şi proiectând mai
veridic felul de a fi al omului. Se săvârşea o
adăugare de tuşe de portret la câţiva ani de
la suirea sa în înalturi.
La un deceniu de la atât de grăbita
sa plecare dincolo, Ion Neagoe s-a întors
din nou şi mai bogat între noi. Din colecţiile
Pinacotecii ieşene şi din cele ale unor
iubitori de artă şi artist au fost aduse unele
din pânzele reprezentative ale pictorului şi
s-au expus într-o retrospectivă cu caracter
memorial în Sala Voievozilor de la Palatul
Culturii din Iaşi. Sub priviri era o salbă
de bijuterii cu monturi de pietre rare.
Din cosmosul sufletesc atât de mustos al
munteanului ieşenizat s-a născut o pictură
cu un sunet al ei, substanţial prin mesaj,
şi strălucitor prin tehnică bună. Arta lui
Neagoe nu e rezultatul unor spontaneietăţi
norocoase, ci rodul unei elaborări prelungi şi
deseori chinuitoare, având drept combustie
dorinţa individualizării şi neasemănării. El
nu s-a îndepărtat de natură şi nici n-a ieşit
prea mult din cadrele figurativului. A reuşit
însă să decupeze realitatea din unghiuri
doar de el văzute, însemnate cu sigiliul său
şi căpătând prin viziunea originală drept la
existenţă artistică. Cromatica joacă în acest
proces creator un rol primordial. Acordurile
de culoare sunt a la Neagoe, au mai
totdeauna ceva insolit. E acel simţ hărăzit
de Dumnezeu să-l particularizeze, remarcat
de Spiru Vergulescu, fostul său coleg de
la Liceul "Tonitza" din Bucureşti şi de la
Institutul "Nicolae Grigorescu", unde l-au
avut amândoi profesor pe Catul Bogdan.
Într-o evocare a lui Ion Neagoe, Spiru
aminteşte de dragostea lui, confratelui, încă
din şcoala medie, pentru acordurile dintre
albastru de cobalt, ocru-galben şi Siena
arsă, din care izbutea să scoată minuni.
Neagoe fusese norocit, continuă Spiru, cu
darul de a pătrunde tainele firii omeneşti.
Această înclinaţie e pusă pregnant în
evidenţă în expoziţia de la Palat. Portretele
şi autoportretele nu se disting doar prin
rezolvări plastice originale, ci se impun şi
datorită expresiei lăuntirce, căreia pictorul
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
reuşeşte să-i dea duh. Sub penelul lui Ion
Neagoe cei portretizaţi ni se mărturisesc ca
sub stihar de duhovnic.
Căutător tenace de esenţe rare
la şevalet, Ion Neagoe a fost, totodată,
un nemulţumit în faţa propriilor creaţii.
Reiese această stare mai ales din cuprinsul
jurnalului. Îl colinda îndoiala cu privire la
lucrarea sa, ceea ce-i, de altfel, caracteristic
celor bogaţi spiritual. Aceasta a fost însă
temelia pe care şi-a zidit reuşitele. Pictura
lui nu câştiga dintr-odată adepţi, dar când
izbutea să o facă, fie şi într-un târziu, era
pentru totdeauna. Arta sa se decantează
din combustii intense, şi trăiri arzătoare. A
ars, cum spune fostul lui student, Dragoş
Pătraşcu, ca o flacără. În tablourile lui
pulsează tocmai această incandescenţă
convertită în act artistic. Se înveşmânta, din
fericire, cu hlamida meşteşugului înalt.
Această senzaţie de meşter orfevrier
se transmite cu putere privind simezele pe
care stăteau ca o salbă, într-o montură de
pietre de preţ, lucrările lui Ion Neagoe, într-
un ceas de aducere aminte şi de reînviere a
chipului meşterului, pe care posteritatea îl
putea îmbrăţişa în toată cuprinderea sa de
om al culorii şi om al cuvântului. Locul lui
în cetatea Iaşilor se învedera din nou ca fiind
unul de patrimoniu. Ion Neagoe se întorsese
printre noi în acea iarnă a anului 2001 şi ne
potolise dorul invocat cu atâta răscolitoare
trăire de Dragoş Pătraşcu. Dar de atunci
s-au scurs aproape trei luştri şi, din păcate,
dorirea noastră nu l-a mai adus în cetatea ce
i-a fost sălaş de inimă. Trag nădejde să nu fi
secat dorul de Ion Neagoe odată cu stingerea
zeului său lar, buna şi neuitătoarea doamnă
Filomena.
Grigore ILISEI, Iaşi
123
 17. Interferenţe
Să ne reîntoarcem la natură cu
Avva Ghelasie
Din tainele medicinii isihaste

Mănăstirea Frăsinei reprezintă

pentru noi Athosul Carpatin. Străjuită de
culmi muntoase și invadată de verdeața
codrilor, Mănăstirea este asemenea unui
„colț de Rai”. Glasul clopotelor te cheamă de
departe, iar rugăciunile monahilor se înalță
către Dumnezeu legând Pământul cu Cerul.
Avva Ghelasie ne vorbește în scrierile
sale (eu l-am auzit și în grai viu) despre
Athosul Carpatin apărat de Icoana Maicii
Domnului cea nezugrăvită de mână. Dacă
Mănăstirea Frăsinei a Sfântului Calinic de
la Cernica este piatra de hotar a Athosului
Carpatin, atunci cu siguranță că în jurul
Mănăstirii se găsește a doua Grădină a
Maicii Domnului. Aici au pătimit și s-au
mistuit în rugăciune, slăvind pe Dumnezeu
Sfântul Calinic, Avva Ghelasie, Ieromonahul
Lavrenție Sovre și mulți alți monahi care
odihnesc în pace în cimitirul Mănăstirii
veghind și acum asupra acestor locuri
sfinte și asupra întregii țări care se găsește
acum într-o perioadă de mare cumpănă, de
frământări și de sminteală.
Îl văd pe Avva Ghelasie, cu ochii
minții, trebăluind în jurul „butoiului” său
transformat în bibliotecă și loc de fierbinte
rugăciune și de asceză și coliba cilindrică în
care își pregătea Pâinea Harică și hrana vie
pe care o sacraliza și cu care ne îmbia să ne
„împrietenim”.
Înzestrat fiind de Dumnezeu cu
Harul cunoașterii și al cuprinderii lumii
în interioritatea și exterioritatea sa, Avva
a reușit să pătrundă în tainele vieții și ale
divinului. Cei care nu l-au cunoscut direct,
care n-au stat în jurul său măcar o oră („o
oră ar fi fost deajuns”) nu pot să-i aprecieze
profunzimile gândirii mistice și harul
duhovniciei. Scrierile sale par ermetice
pentru mulți, dar apropiindu-te cu multă
răbdare și citindu-le și re-re-citindu-le
descoperi comori nebănuite.
Sunt biolog evoluționist și consider că
evoluția este o realitate cosmică. De peste o
jumătate de veac încerc să descifrez tainele
naturii și ale vieții dar n-am reușit pe deplin.
Am avut şansa să-l cunosc pe Avva Ghelasie
și să-mi fie duhovnic. El mi-a deschis o cale
pe care nu rătăceam; m-a ajutat să-l descopăr
pe Dumnezeu în subtilitatea și perfecțiunea
Creației Sale. Nu am mai întâlnit un alt om
care să înțeleagă atât de bine tainele vieții,
care să fie atât de bine integrat în natură.
Fără a face studii savante de ecologie și de
ecosofie a înțeles că în natură „totul depinde

124 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

de totul” și că Natura reprezintă UNIMEA
în care toate ființele sunt egale în ceea ce
privește natura și manifestarea vieții; a
înțeles că există o ierarhie a viului și că omul
este o ființă aparte care încoronează vitalul și
care face unirea creației cu divinitatea.
Din când în când mă aplec asupra
scrierilor Avvei Ghelasie. De data aceasta
m-am oprit asupra însemnărilor sale privind
Autoimunizarea și Autovaccinul1. Deși
am mai citit aceste însemnări, de fiecare
dată descopăr noi subtilități, noi sensuri
ale observațiilor sale. Am descoperit multe
aspecte care țin de înțelegerea esenței vieții
și despre modul în care omul trebuie să se
comporte și să se integreze în natură.
Oamenii de știință și filosofii încearcă
să elucideze tainele vieții și să definească
fenomenul vital, însă nu au reușit nici până
astăzi să înțeleagă pe deplin esența acestui
fenomen cosmic.
Pentru a înțelege viața ca fenomen
cosmic și biosfera ca pe o împlinire
a întregului ar trebui să ne aplecăm
asupra caracteristicilor vieții. Căutând
să esențializeze particularitățile vitalului
biologii au pus, la început, accentul pe
metabolism, acesta fiind considerat un
atribut al vieții. Reproducerea, sau mai precis
autoreproducerea a fost considerată un alt
atribut al vitalului. S-a mers atât de departe
cu fenomenul de autoreproducere încât
așa-numiții fundamentaliști consideră că
virusurile nu sunt ființe, datorită faptului că
nu au capacitatea de autoreproducere; nu țin
cont de faptul că virusurile au la dispoziție
toate mecanismele prin care forțează gazda,
oricât de superior organizată ar fi ea, să le
realizeze multiplicarea.
Erwin Schrödinger leagă viața de
fenomenul de entropie, ființele vii fiind
1 Ghelasie Gheorghe, 2001, Autoimunizarea şi
Autovaccinul, Colecția Isihasm
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
considerate adevărate „insule antientropice”.
O teorie modernă, cea a sistemelor
complexe ne dezvăluie o nouă caracteristică
esențială a vieții: organizarea structurilor
biologice în rețea. Așa cum afirmă Fritjof
Capra considera că: „oriunde vedem viață, vedem
rețele.”2
Viața înseamnă reînnoire continuă,
cu păstrarea modelelor de rețea caracteristice
speciei. Chiar și ființa umană își schimbă celulele
de nenumărate ori în timpul existenței sale, deși
rămâne aceeași individualitate.
Humberto Maturana și Francesco
Varela descoperă fenomenul de autogenerare a
structurilor vitale, consideră că acest fenomen
prezintă o dinamică intensă pe care o numește
„autopoiesis”3.
Luigi Pier Luigo ne atrage atenția
că: „viața nu poate fi atribuită unei singure
componente moleculare (nici chiar a ADN-ului
sau a ARN-ului) ci doar întregii rețele metabolice
mărginite”4.
Au fost identificate două tipuri de
rețele interne interconectate în organism: o
rețea metabolică prin care hrana introdusă
în organism este transformată în metaboliți,
considerați cărămizile din care sunt constituite
anumite structuri celulare (ADN, ARN, enzime,
proteine etc.) și a doua rețea ce asigură formarea
structurilor celulare și care cuprinde întregul
sistem formând o așa-numită rețea epigenetică.
Aceste rețele sunt interconectate și formează ceea
ce numim rețeaua celulară autopoietică.
Noul concept de abordare a structurilor
vitale ne asigură înțelegerea fenomenului vital
ca pe un tot unitar în care structurile genetice
și cele biochimice se interconectează și care sunt
controlate de constrângerile mediului.
În Teoria structurilor disipative, Ilya
2 Capra Fritjof, 2004, Conexiuni ascunse, Ed.
Tehnică, p.29
3 Ibidem, p.29
4 Ibidem, p.29
125
Prigogine demonstrează că viața reprezintă o
structură disipatoare departe de echilibru, ce
își menține nivelul local de autoorganizare pe
seama producerii de entropie în mediu.5 Deci,
esența vieții este apariția comportamentului
organizat. Pentru ca viața să poată avea
continuitate trebuie să fie capabilă de regenerare,
deci să creeze ordine din neordine. Prin
apariția spontană a ordinii trebuie să înțelegem
o capacitate sporită de autoorganizare și de
emergență a structurilor vitale. Viața presupune
emergență; iată un nou atribut al viului. Prin
emergență trebuie să înțelegem geneza unui
sistem nou capabil să integreze sisteme vechi mai
simple. Cu alte cuvinte, trecerea de la un nivel
de complexitate la altul implică apariția unor noi
sisteme emergente.
Asta înseamnă că viața a apărut ca
urmare a unui lung șir de procese evolutive.
Biologia modernă cuprinde între
caracteristicile vieții și: autoconservarea,
iritabilitatea și un anumit grad de libertate.
Autoconservarea organismelor se
realizează pe trei căi:
• autoreproducerea la nivel individual;
• autoreproducerea la nivelul speciei;
• autoevoluția.
Prin autoreproducere la nivel
individual trebuie să înțelegem capacitatea
organismelor vii de a-și autorepara anumite
structuri uzate. Este cunoscut faptul că
edificarea unui organism pluricelular se
realizează prin nașteri și morți celulare
permanente. Dacă un vas de sânge se sparge
se produce o hemoragie internă sau externă
în funcție de poziția vasului respectiv.
Imediat se declanșează în organism
o serie de procese fiziologice și biochimice
care conduc la repararea vasului de sânge și
la repunerea lui în funcțiune.
Este cunoscut faptul că la naștere
5 Ilya Prigogine, Isabela Stengens, 1997. Între
eternitate şi timp, Edit. Humanitas, p.141
126 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
copilul are un anumit număr de celule (de
ordinul miliardelor). Creșterea organismului
se realizează prin noi diviziuni celulare, deci
prin apariția de noi celule, care iau locul
celor vechi, care mor și sunt astfel înlocuite.
Moartea celulelor este un fel de sinucidere,
o apoptoză celulară, prin care organismul
se autoregenerează permanent. Această
înlocuire a celulelor se petrece și dincolo de
100 de ani. După un anumit timp corpul nu
mai este același, este format din alte celule și
tot așa el este mereu altul și altul, edificarea
corpului realizându-se prin nașterile și
morțile celulare. Doar celulele nervoase nu
mor spre a fi înlocuite de altele; aici este
secretul menținerii unității și continuității
organismului. Ne schimbăm permanent, dar
rămânem aceeași personalitate. Existența
noastră este o îngemănare a vieții cu moartea.
Autoevoluția este o caracteristică a
vitalului asigurată de principiul emergenței,
de care aminteam mai sus. Ființele care se nasc
nu reiau viața de la început;folosesc unele
dintre acumulările structurale, fiziologice și
comportamentele ale ascendenților.
Iritabilitatea reprezintă, de asemenea,
o caracteristică a ființelor vii. Este o proprietate
prin care organismele vii primesc informații
din mediu, le decodifică și elaborează
răspunsuri adecvate. Până și o amoebă, care
se află la limita de jos a organizării celulare
intră în dialog cu semenii și cu mediul; tinde
către hrană și evită substanțele toxice și alte
primejdii. Multe informații sunt păstrate
pentru uzul viitor. Astfel de informații
sunt numite de Avva Ghelasie „Memorii
Comunicative”. Nici o ființă nu trăiește
singură; toate se găsesc într-o permanentă
comunicare cu semenii și cu celelalte ființe.
Este ceva ce numim dialog semiotic care se
poate realiza printr-o multitudine de semne
și semnale. Avva Ghelasie consideră că: „…
și substanța anorganică este „Purtătoare de
Memorii Comunicative” din care ies aşa-zisele
energii și alte informații.”6
El consideră că și între structurile
macromoleculare există o anumită
comunicare și că: „Aceste „Memorii
Comunicative” acționează pe „Memorialul”celor
din jur și în mod particular-individual și în
măsura agresivității sau pozitivității acestora, fac
atașări în Memorialul celorlalte și așa le distrug
sau le apără, le împrumută cele bune”.7
Ne surprinde profunzimea și
modernitatea gândirii Avvei Ghelasie;
consideră că toate structurile materiale
emit semne și semnale fiind purtătoare de
informații și de „Memorii Comunicative”.
Dacă am putea auzi „muzica
sferelor” (a corpurilor astrale) și am putea
decodifica mesajele transmise de stele, nove,
supernove, găurile negre etc. am privi cu alți
ochi Universul. Metafora folosită de Avva
este plină de tâlc și de subtile învățăminte:
„Nimeni nu știe cât „Suferă” Natura, toxicitatea
și agresiunea păcatelor Omului, „PLÂNSUL”
Naturii cine îl „aude” se îngrozește”.8
Comportamentul oamenilor nu
este doar inuman uneori, ci nenatural
(antinatural). Dintre toate speciile care
populează Terra omul este singurul inamic
al naturii.
Avva Ghelasie descoperă și ne
prezintă o altă caracteristică a lumii vii
„autoapărarea”:„În orice VIU DUMNEZEU a
pus „Taina Autoapărării” zis a „imunității” ca
medicina”.9
Autoapărarea nu este doar o luptă
fizică cu anumiți agresori, ci și ca o imunitate
a organismului la acțiunea unor agenți
perturbatori.
Surprinzător este faptul că Avva
6 Ghelasie Gheorghe, operă citată, p.6
7 Ibidem, p.4
8 Ibidem, p.2
9 Ibidem, p.3
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
vorbește și de o imunitate psihică.
În ultimele decenii se vorbește tot
mai mult de inteligența materiei, despre
capacitatea acesteia de a se autoorganiza.
„Sistemelor vii nu le este caracteristică
doar complementaritatea dintre tendințele de
autoafirmare și de integrare-spune Fritjof
Capra10ci și alte caracteristici de aceeași
importanță, cum ar fi autoîntreținerea, care
se manifestă prin autoreînnoire, autoreparație
(autovindecare), homeostază și adaptare,
autotransformare și autotranscendență,
manifestate prin procese de învățare, dezvoltare
și evoluție”.
Inteligența divină este descoperită
de Avva Ghelasie în structura furnicii
și a florilor, în arhitectura omului și a
cosmosului. Omul fiind după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu, este un rege al
naturii și realizează unirea întregii naturi
cu Dumnezeu: „Omul este Chipul de Taină al
UNIRII Naturii cu Divinul și acest „fapt”are
astfel baza lui tot de Taină”.11
Nu pot să nu constat, intrând în
intimitatea structurii ființelor vii și a
lucrurilor materiale că Natura este, inteligent
structurată. Structurile și procesele biologice
sunt mai mult sau mai puțin perfecte pentru
fiecare specie în parte în funcție de poziția
în ierarhia naturii și a pretențiilor față de
viață: „Dacă privim lumea din jurul nostru,
vedem că nu suntem aruncați în haos, ci facem
parte dintr-o mare ordine, dintr-o mare simfonie
a vieții. Fiecare moleculă din corpul nostru a
făcut cândva parte din corpuri anterioare – vii
sau nevii – și va face parte din corpuri viitoare.
În acest sens, corpul nostru nu va muri, ci va trăi
”.12
Este și aceasta o formă de
10 Fritjof Capra, 2004, Momentul adevărului, Ed.
Tehnică, p.369
11 Avva Ghelasie Gheorghe, opera citată, p.2
12 Fritjof Capra, 2004, Momentul adevărului, p.108
127
supraviețuire, nu a individului, ci a materiei.
Este de fapt vorba de marele circuit bio-geo-
chimic al naturii.
Omul căzut în păcat s-a desprins de
natură; mai mult decât atât a început să se
întoarcă împotriva acesteia. Depărtându-se
de natură omul nu o mai înțelege; o tratează
ca pe o proprietate a sa. Se consideră stăpân
al naturii, însă un stăpân care nu se îngrijește
de supușii săi. A început să împartă animalele
în folositoare și dăunătoare, plantele în bune
și rele, nu mai înțelege că fiecare specie își
are rolul și menirea sa în natură. Astăzi doar
aborigenii din Australia și din Amazonia
sunt înfrățiți cu natura și știu să se integreze
în ea. Știu să folosească substanțele bioactive
ale plantelor și ale animalelor în tratarea
bolilor; știu să trateze chiar și cancerul.
Acești oameni înțeleg ceea ce nu înțeleg
oamenii din țările civilizate, înțeleg, așa
cum spune Avva Ghelasie că: „Plantele nu au
Creier, dar au totuși un „Psihic de Taină” care
poate recepționa cele din jur și mai ales pe Om”.13
Avva Ghelasie nu era rupt de lume, nu
trăia într-un templu, înălțând doar închinări
către Dumnezeu. A fost în pas cu lumea, cu
știința, filosofia și mistica. Nu a constituit
pentru el o surpriză descoperirea trăirilor
afective ale plantelor și ale animalelor. Ne
atrage atenția că:„…PLANTELE îndeosebi
și unele Animale, chiar și gâze și Viețuitoare
minuscule sunt foarte receptive la „cele” ce face
Omul … Sunt proverbiale Legăturile dintre unele
Animale și Om, chiar și plante (…). Se vorbește
că în casa în care moare Stăpânul „înainte”se
„ofilesc” florile și cad unii copaci, sau mor unele
Animale. Se știe că în boli grele, florile și plantele
din camere, de asemenea se ofilesc și mor. ”14
Conștientizând aceste aspecte nu ne
rămâne decât o soluție: să ne reîntoarcem
la natură, să ne reîmprietenim cu ea. Avva
13 Avva Ghelasie, opera citată, p.57
14 Idem.
128 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Ghelasie ne recomandă să ne împrietenim cu
natura din jurul nostru, cu cea din locurile în
care ne-am născut și am crescut.
Ecologia ca știință ne învață că între
speciile unei biocenoze se stabilesc nesfârșite
interrelații, că realizează un dialog și că
suferă adoptări caracteristice care le permit
supraviețuirea.
Relațiile dintre specii sunt atât de
puternice încât putem afirma că fiecare
specie depinde în existența sa de celelalte.
Numai astfel putem înțelege principiul
ecologic după care „totul depinde de totul”.
Speciile unui ecosistem nu depind doar de
toate celelalte specii, ci și de locul în care
trăiesc și de apa pe care o folosesc, de lumina
și tăria Soarelui, de atracția Lunii, de curenții
de aer etc. Eminentul genetician N. Vavilov
a definit ca fiind centrul genetic mondial,
locul în care a apărut și a evoluat o specie; a
ființat în strânse interrelații cu celelalte specii
și cu mediul de viață caracteristic locului.
Avva Ghelasie a înțeles aceste aspecte
și ne învață că noi ne integrăm cel mai bine
în mediul în care ne-am născut și am crescut.
Fructele cele mai bune pentru organismul
nostru sunt cele din mediul nostru; la fel și
legumele și toată hrana. Hrana cea mai bună
și mai bine asimilată este cea consumată
la mama acasă. Este cea mai bună pentru
organismul nostru deoarece și-a format un
sistem enzimatic în concordanță cu natura
hranei consumate. Centrul nostru genetic
este locul natal. Prin centru genetic nu trebuie
să înțelegem o arie foarte restrânsă. Românii
au un anumit stil de viață, au o bucătărie
caracteristică, ce se încadrează în ceea ce
numim specific național. Și totuși, bucătăria
moldovenilor diferă în multe privințe de
cea a ardelenilor sau a bănățenilor; nu mai
vorbim de bucătăria altor popoare, chiar dacă
avem și unele elemente comune. Plantele
din zona noastră, chiar și laptele vacilor și al
oilor prezintă o încărcătură locală, specifică
zonei. Produsele din alte zone sunt oarecum
străine de organismul nostru și îl solicită
mult pentru asimilarea lor.
Rămâi consternat când mergi la
marile complexe comerciale și găsești zeci
de soiuri de fructe și de legume de pe toate
meridianele lumii, numai din România nu
găsești. Consumi roșii mari, arătoase, dar cu
gust și conținut de carton, iar roșiile noastre
cărnoase și deosebit de gustoase și hrănitoare
se strică în câmp.
Multe plante pe care le consumăm
nu sunt numai alimente, ci și medicamente.
Morcovul, ceapa, usturoiul, varza etc.
ajută foarte mult organismul și pot avea
efect benefic în anumite boli, ne apără de
agresivitatea mediului și pot avea funcția
unor adevărate vaccinuri.
O importanță majoră au plantele
din orizontul local deoarece: „Plantele sunt
primele ce iau legătura „Comunicativă” și
fac primele „APĂRĂRI” față de agresivitățile
poluante și distrugătoare.
În boli se vorbește să se mănânce multe
„plante verzi” și crude, Sucuri etc.
Dar nenorocirea este că noi luăm de la
piață, din locuri străine – departe de Plante
obișnuite, cu „poluanții de acolo” ce nu au
legătură cu cei de la noi, unde locuim.” 15
Trebuie să înțelegem că, dacă în
mediul în care trăim sunt răspândite unele
substanțe poluante ele acționează atât asupra
plantelor cât și asupra animalelor și a noastră.
Chiar dacă pătrund în corpul plantelor și al
animalelor și se concentrează, acțiunea lor
toxică poate fi mult redusă în procesele de
metabolism; nu au același efect cu acela al
substanțelor poluante care pătrund direct în
organismul nostru.
În lanțul trofic care se formează:
plante - animale - om, poluanții suferă unele
15 Ibidem, p.4
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
modificări și devin mai puțin periculoși
atunci când lanțul trofic este mai lung. Dacă
consumăm alimente străine, fructe, legume,
cărnuri etc. acestea conțin alte noxe, care
nu se găsesc în mediul nostru și care sunt
mai greu de suportat și de eliminat: „ Dacă
mâncăm un aliment venit de departe, ce are în el
„poluările de acolo”, el nu are anticorpii toxinelor
din locul unde locuim, ba mai mult ni se adaugă
și unele toxine străine.
Totodată, organismul nostru slăbit nu mai
este capabil să facă „anticorpi” la acele toxine, de
unde alergiile la majoritatea alimentelor, cum se
zice „incompatibile” cu organismul nostru.”16
Trebuie să recunoaștem că, așa cum
omul modern a căpătat libertatea de a
circula în lumea mare și chiar să viețuiască
în țări străine, tot așa a căpătat libertatea
de a consuma și produsele alimentare ale
străinilor. Nu este vorba doar de o simplă
curiozitate ci și de o modă. Unii dintre cei mai
ajunși își permit să facă paradă la mesele pe
care le organizează etalând diferite produse
exotice. Snobismul și-a făcut loc și în această
zonă a existenței umane. Ce ne facem însă
când suntem nevoiți să apelăm la aceste
produse? Nu avem ce face și trebuie să le
consumăm. Este „bine” pentru cei care nici
măcar nu-și fac probleme; unii chiar se simt
mândri că au astfel de posibilități; nu-și pun
întrebarea de ce fac unele alergii sau care este
cauza unor boli oarecum neașteptate. Avva
Ghelasie ne sfătuiește că în astfel de situații
să facem un „auto-vaccin”.
Ce reprezintă acesta?
Autovaccinul se practică în tratarea
unor boli infecțioase. Sunt persoane care nu
pot scăpa de puzderia de coșuri la nivelul
tegumentului facial și nu numai, chiar
dacă fac multiple tratamente. Într-o astfel
de situație se poate proceda la realizarea
unui autovaccin. Se ia sânge din organism
16 Ibidem, p.5
129
și se reintroduce într-o anumită zonă.
Acest sânge conține agentul patogen care
provoacă apariția de coșuri, ceea ce nu ar
reprezenta o noutate pentru organism, care
și așa nu poate face față. Reintroducerea
agentului patogen în organism acționează
ca un semnal de alarmă, care mobilizează
organismul ca în fața unui nou pericol.
Această mobilizare este mai puternică și
provoacă o „trezire” a sistemului imunitar
care era oarecum adormit. Un astfel de
impuls ajută organismul să poată determina
eliminarea definitivă a agentului patogen
respectiv.
La apariția unor noi antigeni
organismul se mobilizează pentru a face față
noului atac. Mobilizarea organismului duce
la sinteza de anticorpi cu rol de apărare.
Dacă noi introducem în organism
un aliment nou în cantitate mare acesta ne
poate produce necazuri: alergii, indigestii
etc. Dacă vom introduce în organism doar
o mică cantitate din acest aliment atunci
organismul se mobilizează și reușește
să prepare anticorpii necesari pentru
protecție. Această pregătire realizează acea
„împrietenire” cu alimentul de care vorbește
Avva Ghelasie. În acest sens el ne propune,
ca o soluție a medicinii isihaste, prepararea
unui autovaccin.
„Așa, faceți un „Ceai tare - concentrat”
din alimentele ce le cumpărați și cu o oră înainte
de a le mânca, beți încet câteva linguri, ținute
câte 5 minute în gură.
Amestecați și cu puține alimente crude
din cele ce ați făcut Ceaiul. Așa se obține un fel
de „Vaccin” ce trezește sistemul imunitar al
organismului.”17
Cu alte cuvinte noi trebuie să
pregătim organismul înainte de a introduce
un aliment străin, să-l obișnuim declanșând
o reacție de apărare prin elaborarea unor
17 Ibidem, p.6
130 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
anticorpi. Fiind vorba de o cantitate mică
de substanță reacția organismului se poate
desfășura în limite normale, sau acceptabile.
Dacă de la început introducem o cantitate
mare poate apărea o blocare a organismului,
o suprasolicitare care se manifestă sub forma
unor alergii sau indigestii. Se realizează
astfel o „împrietenire” a organismului cu
alimentul respectiv. Autovaccinul nu se
realizează decât pentru un singur produs.
Dacă dorim să introducem mai multe
produse noi trebuie să procedăm astfel cu
fiecare în parte.
Folosind gândirea biosemiotică
trebuie să înțelegem că un astfel de vaccin
informează organismul asupra naturii și a
calității alimentului respectiv, se realizează
o comunicare; răspunsul poate fi pozitiv
sau negativ. Dacă sesizăm o reacție de
respingere chiar a unei cantități mici nu are
sens să consumăm alimentul respectiv. Dacă
organismul a venit odată în contact cu un
aliment nou el înregistrează în memoria sa
acest impact intrând în funcțiune memoriile
comunicative.
„Memoriile Comunicative” sunt capa-
citatea oricărei substanțe de a se „recepționa
reciproc”. Sunt la început o ORIENTARE.
Apoi o LEGĂTURĂ pozitivă sau negativă; din
aceasta apoi ies distrugerile sau Asocierile Bune
UNITIVE, cu declanșări de aşa-zise energii și
informații.
Sistemul nostru IMUNITAR face și
„Apărarea”, dar mai mult „ÎMPRIETENIREA”.
Suportarea reciprocă, acea Taina de a fi „Împreună
în mod pașnic și pozitiv ajutător”.18
Din discuțiile purtate cu Avva
Ghelasie a reieșit că în realizarea unor
astfel de autovaccinuri un rol important
îl are conștientizarea faptului că vrei să
te „împrietenești” cu produsul respectiv.
Această dorință poate avea un efect mira­
18 Ibidem, p.6.
culos, un efect mobilizator pentru organism.
Astfel ne „împrietenim” cu un fruct ținându-l
un timp în mână, sau schimbându-l dintr-o
mână în alta cu plăcere. În această acțiune
are loc un schimb informațional în care
fructul s-ar comporta asemenea unui
autovaccin. Dacă prima mușcătură din fruct
o mesteci mult timp în gură, mai mult decât
normal, îmbinând fructul cu saliva, efectul
este asemenea unui vaccin. Se realizează în
acest timp o primă pregătire pentru primirea
acestui aliment nou.
„Toată Creația lui DUMNEZEU este
un VIU de Taină – spune Avva Ghelasie, și
Viul înseamnă tocmai această „LEGĂTURĂ
PRIETENOASĂ” nedistrugătoare, conlocuitoare
și de Atașări pozitive”.19
De fapt de fiecare dată trebuie să
acceptăm hrana ca pe un prieten bun.
Gândind astfel ne putem împrieteni chiar
și cu substanță nocivă, cu o otravă. Știu că
Rasputin a intrigat prin comportamentul său
pe mulți dintre contemporanii săi. El a simțit
că adversarii îi pregătesc o otrăvire. Cum
cianura de potasiu era cea mai puternică și
mai folosită otravă, Rasputin și-a propus
să-și „împrietenească” organismul cu ea. A
început să consume zilnic cianură de potasiu
pornind de la cantități extrem de mici și
crescând gradat concentrația. Organismul
s-a obișnuit cu otrava căpătând imunitate.
Adversarii săi chiar l-au otrăvit la un
ospăț. Mare le-a fost surpriza să constate
că Rasputin n-a murit. Nu este vorba de o
farsă. Acesta este adevărul adevărat. De
altfel genetica modernă a găsit explicația
acestui fenomen. În organism se pot găsi
unele gene care să neutralizeze o anumită
otravă. La o doză mică, gena respectivă
reușește să neutralizeze otravă, sintetizând
enzima necesară. Dacă se mărește progresiv
cantitatea de otravă, organismul multiplică
19 Idem.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
gena astfel că organismul poate face față
impactului. Cu cât mărim doza de otravă cu
atât este multiplicată gena, care poate ajunge
la sute de exemplare. În felul acesta se poate
realiza o autoimunizare a organismului
realizându-se în fapt acea „împrietenire” de
care vorbește Avva Ghelasie.
Imunitatea naturală a omului
(Homo sapiens sapiens) s-a realizat în timpul
evoluției sale în mediul său de viață. Astfel
s-au individualizat multiplele gene care ne
conferă imunitate la acțiunea unor agenți
patogeni și a unor alergeni din mediu.
Fiecare rasă umană prezintă imunitate față
de antigenii unor agenți patogeni cu care vine
în contact. Astfel apar diferențe între unele
rase umane în funcție de mediile diferite în
care trăiesc. De altfel chiar în cadrul aceleiași
rase umane imunitatea poate fi diferită în
funcție de încărcătura mediului. Revenim
astfel la semnificația locului natal în stabilirea
interrelațiilor cu celelalte specii. Înțelegerea
acestui fenomen este vitală pentru sănătatea
noastră.
Avva Ghelasie ne îndeamnă și ne
provoacă să ne propunem să realizăm
„împrietenirea” cu produsele străine
existenței noastre, în acest sens ceaiul
autovaccin având un rol esențial:
„Se dovedește că pe „dușman” trebuie să-l
faci „Conlocuitor pașnic” până la îmblânzire și
Împrietenire. Permanenta gardă de atac și apărare
dă rezultate provizorii și slabe, ce în imunitate la
bolnavi este fără rezultate așteptate”.20
Lucrurile sunt mai complexe decât
par. În cazul persoanelor grav bolnave
consumarea produsului străin trebuie
să treacă prin două etape: mai întâi se
prepară „ceaiul autovaccin” însă acesta
nu se consumă direct. Se pune peste acest
ceai un pumn de boabe de grâu și lăsăm să
stea câteva zile până când acestea încep să
20 Idem.
131
încolțească. În acest timp boabele folosesc
unele substanțe din ceaiul autovaccin,
le metabolizează și le reduce toxicitatea.
Boabele încolțite se pun apoi la uscat și apoi
se consumă treptat. În încolțirea lor boabele
de grâu au sintetizat unii anticorpi pentru
neutralizarea unor toxine, ceea ce ajută mult
bolnavul. Abia acum poate consuma fără
grijă produsele străine, care vor fi asimilate
bine în organism:
„Acest autovaccin„VIU”, ne oferă și
nouă celor bolnavi, anticorpi gata preparați, pe
care organismul nostru nu-i poate face”.21
Neașteptată este gândirea Avvei
Ghelasie. Consideră că putem realiza și un
„autovaccin psihic”. Nu am mai întâlnit o
astfel de expresie și nici nu bănuiam că se
poate tinde către așa ceva.
Avva Ghelasie pornește de la starea
de stress în care am ajuns să trăim în zilele
noastre. La tot pasul putem intra în conflict
cu oamenii, fie în familie, fie la instituția în
care lucrăm fie pe stradă sau în aglomerațiile
urbane. Putem trăi cu o permanentă stare de
frică, suntem aproape tot timpul timorați.
Cum putem scăpa de astfel de angoase?
Printr-un autovaccin psihic, ne recomandă
Avva Ghelasie: „În Credință și Dragoste și
iertare, ca la un foc fierbeți aceste furii și porniri
negative și faceți un Ceai psihic tare și beți-l
„încet și mestecați” bine neutralizând ceea ce
este rău.”22Este mai greu de înțeles acest gen
de ceai. De fapt Avva Ghelasie ne întoarce
cu fața la Iisus. El a propovăduit iubirea
aproapelui nostru și față de Dumnezeu și
ne-a dat porunca să iertăm de câte 70 de ori
câte 7 greșelile greșiților noștri.
Iubirea, dragostea și iertarea sunt
ingredientele autovaccinului psihic: „Focul
este Credința în DUMNEZEU, Dragostea și
Iertarea și propria ta Voință este Apa. Orice astfel
21 Ibidem, p.8.
22 Ibidem, p.9.
132 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
de frici, de porniri negative, de ură, de răzbunare,
de ținere de minte a răului, „fierbeți-le” în acest
autovaccin”.23
Ceaiul psihic al Avvei Ghelasie este
o revelație. Cum poți să liniștești un suflet
chinuit, un suflet bântuit de cangrenele
lumii decât cerându-i iubire, iubire, iertare și
credință în Dumnezeu? Acestea sunt tăriile
ceaiului psihic care nu numai că te liniștește,
dar te și înalță către divinitate:
„Crede și tu o oră-două cât iei acest
autovaccin, crede într-o SUPRAMINUNE
că toate dintr-o dată se fac bine și nimic nu te
mai vatămă. Frica de vătămare, de distrugere ne
autodistruge și pe noi până în subconștient.
Renunță și tu la toate în FOCUL
Dragostei și iertării și să te simți și tu pentru 1-2
ore „LIBER”de tot răul”.24
Și pentru a fi și mai convingător în
folosirea acestui autovaccin Avva Ghelasie
ne spune: „Acest IMPOSIBIL este RAIUL ce
de fapt ar trebui să-l avem noi permanent în noi,
dar păcatele și slăbiciunile pătimașe scot afară în
„lumea distrugerilor și a morții””25.
Comunicarea este un atribut al viului.
Nu numai organismele comunică între ele,
ci și celulele unui organism pluricelular. Prin
diferite semnale celulele sunt mobilizate și își
conjugă acțiunile sau și le spun în realizarea
unor procese vitale și în mecanismul de
adaptare. Leucocitele sunt mobilizate în
vederea eliminării unui agent patogen prin
fenomenul de fagocitoză, limfocitele sunt
mobilizate în vederea sintezei de anticorpi,
iar macrocitele care reprezintă „armata de
rezervă” intră în acțiune când organismul se
găsește în impas. Este vorba de o inteligență
a viului care funcționează perfect pe baza
sistemului informațional.
În trecerea de la un organism la altul,
23 Ibidem, p.55.
24 Ibidem, p.10.
25 Idem.
substanțele toxice sunt în mare măsură
neutralizate. Astfel, grâul încolțit în ceaiul
autovaccin, neutralizează unele noxe prin
secreția de anticorpi specifici. În cazuri mai
grave, grâul încolțit cu anticorpi se pune
în alt ceai cu boabe de grâu sănătoase și
se poate repeta acest proces până la a treia
încolțire. Se obține un vaccin viu, dătător de
imunitate.
Vaccinul nu este în mod obligatoriu
sub formă de ceai. Plantele trăind într-un
mediu viciat alături de noi filtrează aerul viu
în contact cu noxele și formează anticorpi.
Este suficient să rupi o frunză și să o mesteci
mult timp în gură pentru a primi anticorpi
gata preparați. În camera în care locuim, în
bucătărie sau în biroul de lucru este bine să
ținem unele plante sau să avem glastre cu
grâu, orz sau orez și să consumăm periodic
din plăntuțele tinere și viguroase. În parcuri,
în pajiști sau în păduri, deci în locurile în
care mergem să ne recreăm este bine să luăm
contactul cu plantele din jur, să le mângâiem
frunzele sau chiar să luăm câte o frunzuliță
în gură sau chiar s-o strivim între degete și
apoi s-o mirosim îndelung pentru a primi
informații vitale. Așa ne putem imuniza.
Este bine să vorbim cu plantele, să
le arătăm afecțiunea noastră, să le ajutăm
când sunt în necaz (când au nevoie de apă,
când sunt atacate de omizi), să ne bucurăm
când le udăm, să le admirăm florile sau să le
cerem voie să consumăm din fructele lor. Nu
este o exagerare, și plantele au trăiri afective.
O altă modalitate de a ne imuniza
cu ajutorul plantelor ne-o recomandă
Avva Ghelasie. Atunci când avem o boală
grea, cu eliminare de spută, flegmă, puroi
sau diferite alte secreții otrăvitoare să le
strângem într-un vas mare, în care, în timpul
nopții să introducem un ghiveci cu o plantă.
Să repetăm asta vreo 3 nopți la rând, apoi să
luăm câte o frunzuliță, să o spălăm bine și
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
s-o mestecăm mult timp. În contact cu aceste
noxe planta se imunizează și astfel putem
primi și noi unii anticorpi necesari.
Am văzut câini și pisici care consumă
anumite ierburi.Am aflat că aceste animale,
prin excelență carnivore, folosesc plantele ca
leac împotriva durerilor de cap, a crampelor
intestinale etc. Pare ceva de domeniul SF, dar
sunt realități bine cunoscute.
Avva Ghelasie ne îndeamnă: „Când
mergeți prin Parcuri, luați câte o frunză/ nu
floare că este toxică/ și zdrobiți-o între degete
și mirosiți-o îndelung, că prin miros inhalați
memorii imunitare.”26
Să privim cu încredere aceste sfaturi și
să le aplicăm în viață. Un peisaj frumos este
un colț de Rai; nu numai că te binedispune,
dar îți întărește sănătatea, acționează asupra
ta ca un vaccin psihic. Ține mult timp între
mâini o floare frumoasă, fără să o rupi, te
încarcă cu voie bună și te imunizează față
de relele lumii. Mângâie o frunză, fără să o
rupi, vorbește-i frumos, împrietenește-te cu
ea și vei avea un efect benefic; este ca și cum
ai câștigat un nou prieten. Când intri într-
un parc sau într-o pădure sau poiană, salută
plantele, vorbește cu ele, mulțumește-le că
există și că sunt contemporane cu tine. Te vei
simți bine, ușurat și mângâiat la suflet că ești
între prieteni.
De fiecare dată să conștientizăm că
suntem în conexiune cu tot ce ne înconjoară,
că toate ființele formează o mare familie;
astfel nici fiarele sălbatice nu te vor ataca.
Doar sfinții reușesc acest lucru.
Nu am crezut vreodată că legăturile
noastre cu celelalte ființe pot fi atât de subtile
și totuși, atât de puternice. Numai un sfânt
te poate învăța să te apropii astfel de natură.
Avva Ghelasie ne atrage atenția că
omul a uitat că face parte din natură, și crede
că este undeva deasupra sa; a face parte din
26 Ibidem, p. 14.
133
natură este pentru unii o jignire. Ne-am creat
un habitat artificial între patru pereți sau în
vile somptuoase (împărat și proletar) și ne
izolăm de natură, o neglijăm sau chiar ne
întoarcem împotriva ei. Ne dezumanizăm
astfel. Avva Ghelasie ne sfătuiește să mergem
în natură așa cum mergem în vizită la unii
prieteni. Să ne bucurăm de răcoarea pădurii,
să ascultăm concertul păsărilor, broaștelor
și chiar al insectelor, să ne bucurăm de
darurile oferite de pădure (fragi, zmeură,
afine, ciuperci comestibile etc.). Să discutăm
cu plantele, să ne bucurăm de întâlnirea cu
unele animale (cerbi, căprioare, veverițe,
furnici, buburuze etc.), de frumusețea
florilor, de parfumul și gustul fructelor, de
mângâierea vântului; să mergem în natură
ca într-un templu, ca în casa lui Dumnezeu.
Se poate invitație mai frumoasă?
Dacă mergem în străinătate, când
revenim acasă să sărutăm pământul în care
ne-am născut, să luăm un pumn de țărână
și să-l purtăm dintr-o mână în alta pentru a
primi din memoriile lui. Bucură-te când revii
acasă, oriunde ți-ai făcut casa.
Toate ființele de pe Terra sunt legate
între ele formând unimea biosferei. Ființele
care trăiesc astăzi reprezintă doar o verigă
din lungul lanț al ființelor care se întind de
la începutul timpului biologic și va continua
în veacul veacurilor.
Așa cum prin corpul tău circulă sânge
din sângele neamului tău, tot așa și prin
ființele din locurile natale circulă informațiile
Memoriilor Comunicative ale tuturor
generațiilor trecute din veacul veacurilor.
Să ne reîntoarcem la Natură; să
revenim la Natură asemenea fiului risipitor!
Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAŢĂ, Iaşi
134 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Înţelepciune monahală
Personalitate enigmatică, discipol
al lui Ioan Hrisostom, ascet şi monah în
părţile Ancyrei între anii 390-430, Nil este
printre altele autorul celebrului „Cuvânt
ascetic” reţinut în  Filocalie. Cele două
colecţii de sentinţe către monahi (un fel de
transcriere pentru aceştia a sentinţelor lui
Sextus) ne prezintă viaţa monahală ca o
„filozofie” şi o cultivare a omului dinspre
interior spre exterior în vederea restabilirii
chipului lui Dumnezeu în om, într-o lume
în care realităţile duhovniceşti veşnice sunt
într-o dualitate accentuată cu elementele
coruptibile şi efemere. Bucurându-se
de un succes neaşteptat între umaniştii
secolului al XVI-lea din Europa, fiind
folosite în gimnazii (alături de alte opere
din literatura antică) ca lectură favorită
ziditoare pentru cultivarea pietăţii, dar
şi pentru cursul elementar de greacă,
sentinţele lui Nil fac dovada faptului că
atât maximele pentru exerciţiile spirituale
ale filozofiei duhovniceşti patristice şi
monahale, cât şi cele ale înţelepciunii
eline precreştine erau receptate ca parte
integrantă a unei filozofii morale de tip
umanist şi urban modern, elemente ale
aceleiaşi identităţi de program educaţional
umanist-creştin 
Din Sentinţele lui Nil
 18. Biserica, azi
Actualitatea mesajului
Mitropolitului Nicolae Bălan
pentru înfiinţarea unei Societăţi
Biblice Ortodoxe pe temeiul
înţelegerii hristologice a Sfintei
Scripturi ca fundament al
acesteia
(continuare din numărul anterior)
Aşa cum Bisericile Reformei şi-au
făcut din Biblie un specific al lor în „aluatul”
Împărăţiei lui Dumnezeu, tot astfel dialogul
devine cu atât mai necesar, cu cât se caută nu
o „unire”, operă exclusivă a lui Hristos Care
adună cu braţul Său (Isaia 40, 11) şi stăpâneşte
în mijlocul vrăjmaşilor Săi (Ps. 109, 3), pe
care numai Tatăl îi pune aşternut picioarelor
Lui, ci părtăşia la Biserica Apostolică prin
elementele ei fundamentale, care ca întreg
sunt mai mult decât părţile ei componente.
Dialogul nu este nici doar „extindere” cu
orice preţ prin Biblie, ci încălzire prin „har
şi adevăr”, aşa cum în Biserica Apostolică
înmulţirea ei era o creştere prin mângâierea
Duhului Sfânt (F. Ap. 9, 31), nu prin Biblie.
Prin şederea de-a dreapta este posibilă
aruncarea mrejei la adânc. Pescuirea de toată
noaptea fără a prinde ceva (Ioan 21, 3) din
cauza întunericului, „când nimeni nu poate să
mai lucreze” (Ioan 9, 4), înseamnă un drum
care nu era necesar, dar a fost inevitabil, căci
cu toate că porunca era: „Lucraţi până voi
veni!” (Luca 19, 13), totuşi numai: „Cel ce îmi
urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea
Lumina vieţii”, căci: „Eu sunt Lumina lumii”
(Ioan 8, 12). Biruinţa este însă a Celui Ce S-a
făgăduit să fie cu ucenicii până la sfârşitul
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
veacurilor (Mt. 28, 19). Evenimentul umblării
pe ape ca pe uscat sub puterea vânturilor
şi a valurilor (Mt. 14, 22-33) este un simbol
al acestei vădiri în ucenici ca realitate şi
putere, care însă erau preocupaţi de vâslitul
anevoios din cauza împotrivirii vânturilor ca
învăţături omeneşti (Ef. 4, 13-14). În inimile
lor era simţit din nou untdelemnul bucuriei
(Ps. 44, 9), care din adâncul slujirii jertfelnice
are inima sus ca Lumina Care nu se pune
sub obrocul minţii, ci „în sfeşnic şi luminează
tuturor celor din casă” (Matei 5, 25), dar nu celor
din afara ei, care au ieşit din staulul oilor pe
deasupra (Ioan 10, 1); ca „pacea lui Dumnezeu
care covârşeşte toată mintea” (Fil. 4, 7) pentru
că domneşte în inimi; ca plinătate apofatică a
inimilor ucenicilor la Înviere, când din cauza
bucuriei nu mai puteau întreba nimic (Ioan
16, 23): ca umplere baptismală mai întâi şi
apoi ca trecere de la moarte la „înviere” (Luca
15, 32); „Pe Cel ce umple de bunătăţi dorirea ta,
înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale”
(Ps. 102, 5). Mântuitorul confirmă această
făgăduinţă a proorocilor: „Fericiţi sunt ochii
voştri că văd şi urechile voastre că aud! Căci
adevărat vă grăiesc că mulţi prooroci şi drepţi au
dorit să vadă cele ce priviţi voi şi n-au văzut şi să
audă cele ce auziţi voi şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-
17; cf. Evr. Cap. 11). Aceia au suspinat după o
astfel de mângâiere: „Inima s-a tulburat întru
mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi
cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit
întunericul. Şi am zis: Cine-mi va da aripi ca de
porumbel ca să zbor şi să mă odihnesc? Iată, m-aş
îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustie: Am
aşteptat pe Dumnezeu Care mă mântuieşte de
împuţinare de cuget şi de vifor” (Ps. 54, 4-8); „El
ne-a izbăvit din laţul vânătorului: laţul s-a rupt
şi noi am zburat”. Dar când a venit Dumnezeu
135
în Hristos, au fost unii care nu au nădăjduit
„din straja dimineţii până-n noapte” (Ps. 129, 6)
şi, slujind lui Mamona, nu l-au primit: „Ochi
au şi nu văd, urechi au şi nu aud” (Mt. 13, 15).
De aceea, drepţii se rugau: „Doamne, desparte-
mă de oamenii acestei lumi, care-şi iau partea lor
în viaţă… Iar eu întru dreptate mă voi arăta Feţei
Tale, mă voi sătura când se va arăta slava Ta”
(Ps. 16. 14-15): „Ca din seu şi din grăsime să se
sature sufletul meu şi cu buze de bucurie Te va
lăuda gura mea” (Ps. 62, 26). „Va răsări vouă,
celor ce vă temeţi de Domnul, Soarele dreptăţii,
cu tămăduiri venind în razele Sale şi veţi ieşi şi
veţi zburda ca viţeii de îngrăşat” (Mal. 3, 20);
„Veţi vedea deosebirea dintre cel drept şi cel
păcătos” (Mal. 3, 18). Prin umblarea pe ape ca
pe uscat sub puterea vântului, Mântuitorul
arată că va da aceeaşi răsplată celor din urmă
ca şi celor dintâi, cărora le poruncise: „În
dar aţi luat, în dar să daţi!” (Matei 10, 8), dar
cu nedumerirea celor care duseseră „greul
zilei” prin persecuţii şi „arşiţa” înţelepciunii
omeneşti, provocată de erezii (Matei 20, 11-
12) care le-a răpit „Mirele bucuriei” (Mt. 9,
15), rămânând astfel cu „postul” aşteptării
răbdătoare şi pline de nădejde. Căci în locul
bucuriei se instalaseră vulturii adunaţi
în jurul Întrupării ca la un „stârv” lipsit
de înviere (Lc. 17, 27). În ceea ce priveşte
„postul aşteptării”, Mântuitorul îndemna:
„Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze
inimile voastre de mâncare şi băutură şi de grijile
vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste...
Privegheaţi în toată vremea, rugându-vă ca să vă
întăriţi şi să scăpaţi de toate acestea care au să
vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Lc. 21,
34-36). Bucuria apofatică arată vădit că „nu
numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul
ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4), ca
„untdelemn al bucuriei”, căci dacă este luat
Mirele, postul este calea aşteptării filocalice
pline de nădejde a nemuririi (Înţelepciunea
lui Solomon, 3, 4) şi puterea de a sta în
136 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
faţa „Luminii line” a slavei Mirelui (Luca
21, 36). Arătările de la Înviere aducătoare
de untdelemn al bucuriei (Ps. 44, 9) spre
dezlegare din legături (Ioan 8, 32) şi „puterea
de a se face fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12-13)
au fost semnificate prin adormirea pe corabia
bântuită de valuri din cauza vânturilor,
de strigătul ucenicilor şi de scularea Sa,
Care ceartă vânturile, porunceşte valurilor,
aduce linişte mare: „Aşteptând, am aşteptat
pe Domnul, Cel Ce mă izbăveşte de împuţinare
de cuget şi de vifor” (Ps. 54, 8). Dacă ucenicii
se întrebau cu uimire „Cine este Acesta, că şi
vânturile şi valurile Îl ascultă?” (Matei 8, 24),
astfel El S-a tălmăcit pe Sine şi lucrarea Sa,
aşa cum este preamărit în colindele cu steaua
mărturisirii: „Vântul bate, nu-L răzbate...”;
„Cel ce aude şi face este bărbat înţelept care,
zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus
temelia pe stâncă” (Lc. 6, 47-48), o casă pe care
„vânturile” învăţăturilor omeneşti (Ef. 4, 13-
14) şi „valurile” care provoacă tulburarea
inimii nu o pot clătina. „Casa cu temelii tari”
(Evr. 11, 11) are ca ziditor pe Dumnezeu:
„De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni
lucrătorii” (Ps. 126, 1). Neghina poate ajunge
grâu: „Sufletul mi l-a întors” (Ps. 22, 3), „Duhul
lui Hristos este în suflet viaţă pentru dreptate”
(Rom 8, 10), căci „cei ce nu-L au, nu sunt ai lui
Hristos” (Rom. 8, 9). Acest duh rodeşte din
Sine (Mc. 4, 28, cf. Ef. 2, 8-10). Dar înăbuşirea
pornirilor spre bine din ispita de a rămâne în
seama minţii proprii (Rom. 1, 28) împiedică
pornirile spre bine din cauza spinilor care
golesc grâul pe dinăuntru ca: „grijile vieţii şi
ademenirile bogăţiei” (Matei 13, 22).
Deschiderea Sfintelor Scripturi nu se
poate face fără descoperirea adâncului Celui
Care grăieşte în ele (Evr. 12, 25) sub forma
scrisă până la auzirea glasului (Ioan 10,
16). Numai toiagul lui Dumnezeu desparte
apele pentru arătarea adâncului baptismal
izbăvitor şi atinge „stânca” pentru a curge
din ea apă. (Ioan 7, 38-39; Iez. 36, 26-27).
Uşa se deschide pentru intrarea din nou
prin lepădare de sine în staulul din care
oamenii lui Dumnezeu au fost scoşi pe
deasupra în stăpânirea întunericului (Ioan
10, 1) ca veninul şarpelui, a cărui muşcătură
mai întâi umflă înainte de a înghiţi. Toiagul
şi Uşa deschid apoi sânurile Tatălui prin
mormântul lui Hristos, scară către cer şi
loc al voii lui Dumnezeu, precum în cer.
Cuvântul de îndemn „În dar aţi luat, în dar
să daţi!” (Mt. 10, 8) nu se referă la Biblie, ci la
Învierea ucenicilor prin arătările Sale după
Înviere, fiind vorba de viaţa Sa sfinţită ca
Adevăr, de „calea Sa nouă şi vie” (Evr. 10, 20),
singura aducătoare de înviere (F. Ap. 4, 12),
ca „averea” din starea primordială (Lc. 10,
30), despre care Sfânta Scriptură dă mărturie
scrisă, dar nu poate cuprinde în literă
duhul, decât ca repere: „Am primit Duhul
cel ceresc” prin vederea Luminii adevărate
ca „întreg”, nu ca o Biblie care are doar
părţile întregului, chiar dacă sunt „toate”,
dar nu întregul ca atare. Oricât ar fi Biblia
de distribuită şi răspândită, ea nu poate fi şi
deschisă decât prin Jertfa lui Hristos (Ioan
12, 24; 5, 39; Apoc. 5, 9). Aşa cum tradiţia
biblică a UBS este textul biblic fără Înviere,
tot astfel Tradiţia Ortodoxă are sensul Bibliei
prin Înviere. Dumnezeu nu osândeşte acele
Biserici care, fiind „pe casă” sau „la câmp”, îşi
dau seama prin dialog de lipsa unor lucruri
din casă şi le îndeamnă „să nu se coboare” sau
„să nu se întoarcă”. Dar pe cei care au lucrurile
în casă, îi va judeca, dacă nu vor împărtăşi
acel „mult” pe care l-au primit în dar: „Cui i
s-a dat mult, mult i se ve cere” (Lc. 12, 48), ca să
nu-şi adune mană pentru a doua zi, în care
nu va mai fi untdelemnul bucuriei cu inima,
deoarece bucuria nu se poate programa
cu mintea pentru a doua zi, ci este pâinea
spre fiinţă dată „astăzi” în Hristos, în locul
Legii de pe Tablele de piatră care nu sunt
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
din credinţă (Gal. 3, 12) şi nu pot desăvârşi
nimic (Evr. 7, 19). Singurul răspuns ortodox
la separarea Apusului în numele primatului
în 1054 a fost precizarea Tradiţiei Apostolice
prin desemnarea Sfinţilor Trei Ierarhi ca
„dascăli ai Ortodoxiei”, deoarece prin ei era
confirmată legătura organică dintre Jertfa
ca Revelaţie (Ioan 12, 24) la Sfântul Vasile
cel Mare; Biserica drept taină a înfierii prin
Duhul Sfânt în sens treimic (Ioan 16, 14)
la Sfântul Grigorie de Nazianz, teologul
eclesiologiei treimice; şi Biblia călăuzitoare
sub formă scrisă după Sfinţii Apostoli
(Rom. 15, 4) la Sfântul Ioan Gură de Aur.
Acestea erau elementele fundamentale ale
Bisericii Apostolice în ordinea lor organică
şi ireversibilă. Sfântul Chiril al Alexandriei
avea să vădească apoi în teologia sa diferenţa
profundă dintre Hristos în stare permanentă
de Jertfă, simbolizat prin jertfele VT şi dintre
atotputernicia lui Dumnezeu din Lege, lucru
care avea să constituie cauza separărilor prin
arianism şi nestorianism.
Apelul stăruitor pentru înfiinţarea
unei Societăţi Biblice Ortodoxe în România,
lansat de Prof. Dr. Nicolae Bălan acum o sută
de ani, motivat, probabil, de victimele unei
traduceri a Noului Testament la Tesalonic de
către UBS, este astăzi cu atât mai actual, cu cât
prin dialog Bisericile realizează profunzimea
Revelaţiei în Biserica Apostolică, precum şi
reperele ei de-a lungul istoriei bisericeşti.
Semnificative în acest sens sunt sintagmele
„Adevărul sub litera Scripturii” la teologii
romano-catolici prin redescoperirea teologiei
profunde a lui Origen de către J. Lagrange
şi Henri de Lubac, care au publicat operele
acestuia începând din anul 1943, abandonând
teologia juridică a lui Tertulian cu a sa lucrare
„Despre prescripţia contra ereticilor”, publicată
ultima dată în 1905; de asemenea, sintagma
„Hristos istoric” şi „Hristos al credinţei" la
protestanţi, deoarece necunoscut înainte de
137
Jertfa Sa, El a fost cunoscut prin arătările de
după Înviere, dar S-a înălţat la cer pentru
a Se descoperi în inimi prin Duhul Sfânt
ca Duhul lui Hristos (Gal. 4, 6). Aceste
momente îşi au repere în Liturghia ortodoxă
din epoca apostolică, dar pentru ortodocşi
cea mai însemnată contribuţie la dialogul
ecumenic este cea a Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae pe temeiul isihasmului palamit,
ale cărui premise sunt în lucrarea Sfântului
Chiril al Alexandriei „Închinare şi slujire în
Duh şi Adevăr” (P.S.B., nr. 38). Pe temeiul
jertfelor Legii Vechi, Sfântul Chiril arată
configuraţia Chipului lui Dumnezeu prin
Duhul Sfânt în Hristos ca „stare permanentă
de jertfă”, teologie scoasă în evidenţă de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Este vorba de
fundamentul hristologic al Sfintei Scripturi
ca prioritate apostolică în orice lucrare de
traducere, tipărire şi răspândire a Bibliei.
Această hristologie răspunde mai întâi la
întrebarea „Cine este Cel care vorbeşte” (Evr.
12, 25), pe viu în Scripturi ca formă scrisă a
Revelaţiei. Biblia fără Înviere este ca Hristos
necunoscut şi doar „arătat” înainte de Jertfă,
dar prin Jertfă cunoscut baptismal ca adâncul
profund al lui Dumnezeu cu titlurile Sale
hristologice: „toiagul” care deschide apele
mării (Ieş. 14, 15-16) şi care prinde şarpele
de coada morţii (Ieş. 4, 3) prin Jertfa Sa, prin
care a scos din piept inimile de piatră (Iez. 36,
26-27); „degetul” lui Dumnezeu care alungă
demonii (Luca 11, 20) şi scrie în inimi voia
lui Dumnezeu, umbrind cu spatele pentru
zămislirea duhului ceresc în cei ce urmează
Lui până la deschiderea aripilor nădejdii
prin Înviere” (Ps. 90, 4; Ps. 54, 6-8); „comoara
ascunsă în ţarină” (Matei 13, 44) pe care
numai El o poate da celor ce caută să o afle;
„aurul lămurit în foc” (Apoc. 3, 18) împotriva
siguranţei pe un fundament propriu al celor
ce consideră că „sunt bogat şi n-am nevoie de
nimic” (Apoc. 3, 17). Este greu de reperat
138 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
locul Său când spune că a venit nu să strice
Legea şi Proorocii, ci să le plinească (Mt. 5,
17). S-ar crede că astfel El este „deasupra” cu
sensul de „în afară” (Ioan 10, 1) în întuneric,
dar El este adâncul baptismal: „rămăşiţa
care va prinde rădăcini în jos şi va aduce roade
în sus” (Isaia 37, 31) ca grăunte de muştar,
cea mai mică de pe pământ ca formă de
viaţă umană (Fil. 2, 5-11), având însă slava
de har şi Adevăr pentru cei săraci cu duhul,
dar cu plinătatea inimii ca „untdelemn al
bucuriei” (Ps. 44, 9) „pentru închinarea în Duh
şi în Adevăr” (Ioan 4, 23). Tot aşa s-ar crede
şi când El este văzut ca „întregul” care este
mai mult decât suma tuturor părţilor Sale
componente, deoarece „Scripturile vorbesc
despre Mine” (Ioan 5, 39). Profeţia spune că
datorită Lui nu va mai fi nevoie să înveţe
unul pe altul, căci „toţi Mă vor cunoaşte, de
la mic la mare”, dar mai întâi cei mai mici.
(Ier. 31, 34). „Calea nouă şi vie” (Evr. 10, 20)
este cea mai smerită formă a vieţii în trup,
în aşa fel, încât poate fi nesocotită de cei ce
vor cădea peste ea şi se vor zdrobi. Ea poate
fi dispreţuită şi defăimată prin cruzimea
păcatului împotriva Duhului Sfânt, datorită
slujirii Sale prin şederea de-a dreapta până la
Jertfă (Matei 20, 28). Simbolurile Sale biblice
sunt: „piatra mică la picioarele de lut”
(Daniel 2, 35); „miel printre lupi” (Ioan 1, 29);
„grâu faţă de neghină (Mt. 13, 25) şi pleavă”
(Luca 3, 17); „calea strâmtă izbăvitoare, faţă
de cea largă a pieirii” (Luca 13, 23-25). Toate
aceste titluri sunt simboluri ale harului în
care sub forma „celor slabe” (1 Cor. 1, 27) se
ascunde „tăria” şederii de-a dreapta (Ieş. 15,
6-7) şi slava ei. „Sfinte tare” nu înseamnă
violenţa atotputerniciei, care poate înăbuşi,
dar nu poate vindeca, de aceea Dumnezeu
vine cu puterea Sa atotţiitoare, care înviază
pe cei jefuiţi de averea vieţii veşnice (Luca
10, 30). Numai harul vindecă şi adună (Isaia
57, 18; Ps. 76, 10; 1 Tim. 3, 16; Ioan 10, 12).
Sub „Lege” acest lucru era atât de greu
de înţeles (Ps. 76, 9-10), ceea ce explică şi
nedumerirea Sfântului Ioan Botezătorul (Mt.
11, 3), ca dovadă că: „Sluga nu ştie ce face
Stăpânul” (Ioan 15, 15). Ieşirea din lume, ca
şi din Egipt odinioară, este posibilă numai
prin adâncul baptismal (1 Cor. 10, 1-4), ca
intrare prin uşă „în staulul oilor” (Ioan 10, 1)
şi „în sânurile Tatălui” (Ioan 1, 18), precum şi
în mormântul purtător de viaţă şi izvor al
învierii oamenilor, ca „foc aruncat pe pământ”
(Luca 12, 49-50) prin Jertfa Sa ca „botez”,
pentru a se face voia Tatălui „precum în
cer”, adică din Sine (Iez. 36, 27). Dacă sub
Lege înăbuşirea pornirilor însemna „intrare
în viaţă” (Matei 19, 17), astfel în Hristos
pruncia ca naştere din nou este intrare în
Împărăţia lui Dumnezeu a fiilor Săi (Matei
18, 3). Aceste repere hristologice pe temeiul
patristic al Sfântului Chiril, ca determinare a
locului lui Dumnezeu în Hristos, şi înrudirea
confesională pe temeiul Bisericii Apostolice
arată Biblia la pieptul Pantocratorului
deschisă prin Jertfa Sa sfinţitoare (Apoc. 5, 9);
„Sfinţeşte-i întru Adevărul Tău, Cuvântul Tău
este Adevărul” (Ioan 17, 17); „Eu pentru ei Mă
sfinţesc pe Mine Însumi, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi
în Adevăr” (Ioan 17, 19). Pe temeiul acestor
repere hristologice, Părintele Stăniloae putea
vorbi despre „Înţelegerea duhovnicească a
Scripturii” (vezi „Ascetică şi mistică creştină
sau teologia vieţii spirituale”, Cluj-Napoca,
1993, p. 206-211); despre „Cunoaşterea
apofatică a lui Dumnezeu” (p. 212-235);
„Spre Iisus prin adâncul din noi” (p. 247-
279). La citirea Scripturii un văl se aşază
pe ochii celor ce nu devin părtaşi Luminii
taborice – spune Părintele –, căci Scriptura
e un mediu prin care se străvăd adâncimile
infinite ale sensurilor duhovniceşti şi cine nu
se scufundă în ele, nu are această capacitate,
iar litera de la suprafaţă taie legăturile
Scripturii cu adâncurile lui Dumnezeu.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Astfel, Scriptura are o adâncime nesfârşită şi
o valoare permanentă. Duhul este ascuns în
text care este pus în mişcare cu adâncurile
ce corespund omului lăuntric din adâncurile
lui Dumnezeu. Lumina din ea nu este
subiectivă, pentru cei ce o văd, ci o prezenţă
obiectivă a Duhului Sfânt („Care nu de la Sine
va vorbi, ci din al Meu va lua şi vă va da vouă” –
Ioan 16, 13-14). Viaţa după duh este condiţia
aprofundării duhovniceşti a Scripturii (p.
206-211 passim). Tot aşa se exprimă faţă
de Lege şi Sfântul Apostol Pavel: „ca Legea
să fie ţinută de noi care trăim nu după trup, ci
după duh” (Rom. 8, 4), „noi fiind slujitori ai
harului, nu ai literei” (2 Cor. 3, 6), aşa cum a
aprofundat harul şi Sfântul Vasile cel Mare,
care scria că „Duhul este cel mai intim eu al
omului” nu subiectiv, ci obiectiv prin înfiere
şi plinătate a darurilor Duhului Sfânt, Care
îi trece pe oameni „din slavă în slavă” (2 Cor.
3, 18) a untdelemnului bucuriei (Ps. 44, 9)
pentru candela sufletului (Luca 12, 35).
Astfel, începe să fie evaluat conţinutul
duhovnicesc al Sfintei Scripturi ca „aducere
aminte de la Duhul Sfânt” (Ioan 14, 26; 2
Petru 1, 21) care face din Cuvânt „Adevărul”
prin sfinţire, înfiere şi plinătate a darurilor
Duhului Sfânt, Care îi trece pe oameni din
„slavă în slavă” (2 Cor. 3, 18), deoarece acesta
aparţine numai lui Hristos ca Dumnezeu-
Atotţiitorul după titlul Său de „Pantocrator”.
Scriptura face parte din structura fiinţială a
Pantocratorului care o ţine în dreptul inimii
Sale, în sensul de prezenţă în inima Sa a voii
lui Dumnezeu ca Fiu (Ps. 39, 11) pe care în
această configuraţie El a împărtăşit-o ca
Lumină din Lumină în sensul poruncii „În
dar aţi luat, în dar să daţi!” (Matei 10, 18):
”Pentru că suntem fii, a trimis Dumnezeu pe
Duhul Fiului Său în inimile noastre prin care
strigăm: „Tatăl nostru!” (Gal. 4, 6), după
concluzia liturgică: „Am primit Duhul
cel ceresc” datorită vederii Luminii celei
139
adevărate. Întrucât Scripturile vin din inima
lui Dumnezeu, trebuia împărtăşit mai întâi
Dumnezeu în Hristos prin slujirea apostolică:
„Cercetaţi Scripturile, căci voi credeţi că prin ele
aveţi viaţă veşnică, dar ele vorbesc despre Mine...”
(Ioan 5, 39), „Cercetaţi cartea Domnului şi citiţi
[...] căci gura Domnului a poruncit şi suflarea
Lui le-a adunat” (Isaia 34, 16); „Toţi Mă vor
cunoaşte, de la mic la mare, şi nu va mai fi nevoie
să înveţe unul pe altul Legea” (Ier. 31, 34). El,
„Calea nouă şi vie” (Evr. 10, 20), ca duh, nu
ca literă, deschide prin aprindere (Lc. 12,
49) forma scrisă, materială a Cuvântului lui
Dumnezeu, al Cărui glas trebuie auzit (Ioan
10, 12), pentru a deveni „Tot cuvântul ce iese din
gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4) şi împărtăşeşte
Duhul Sfânt, încât omul să nu mai trăiască
doar cu pâine ca „abia viu” cu slava lumii
pentru istorie până moare (Lc. 10, 30), ci să
devină viu ca o înviere spre veşnicie în slava
de la Dumnezeu (Ioan 3, 16), ca „viaţa ascunsă
cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3). Credinţa
este ca o aprindere din nou a rugului stins
(Ps. 17, 31), rămas fără înviere ca un „stârv”
(Luca 17, 37), ca o mutare din moarte la viaţă
(Ioan 5, 24); „mort era şi a înviat, pierdut era şi
s-a aflat” (Luca 15, 32); „Tot trupul se va săra
cu foc, aşa cum jertfa se presară cu sare” (Marcu
9, 49); „Aveţi sare în voi şi trăiţi în pace unii
cu alţii” (Marcu 9, 50), aşa cum preamăreau
îngerii pe Dumnezeu la Naşterea Domnului.
Hristos Însuşi mărturiseşte această putere a
Sa: „Preamăreşte pe Fiul Tău cu puterea ce I-ai
dat peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică celor
pe care i-ai dat Lui” (Ioan 17, 2), căci: „Nimeni
nu vine la Mine de nu-l va atrage Tatăl Meu
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,
44); „Vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi acolo
unde Eu sunt” (Ioan 14, 3), căci „Eu sunt viu
şi voi veţi fi vii” (Ioan 14, 19), prin Adevărul
Care dezleagă din legături (Ioan 8, 32) şi
dă putere pentru naşterea de la Dumnezeu
spre înfiere (Ioan 1, 12-13); „Nimeni nu vine
140 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
la Tatăl decât prin Mine”, nu prin Biblie, căci
„Eu sunt „Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14, 6)
şi „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască
pe cel pierdut de la mâna Sa atotţiitoare” (Mt.
18, 11). Nu poate fi răpită Scriptura din
inima Pantocratorului, Care face semnul
binecuvântării ca deschidere a ei „prin
catapeteasma trupului Său” (Evr. 10, 20). Jertfa
a vădit „cele ale Tatălui” din Sfânta Sfintelor
Templului Duhului Sfânt din inima Sa (Lc. 2,
49), ca o rupere a catapetesmei. La 12 ani Iisus
făcea aluzie Sfintei Fecioare despre jertfa Sa
şi sabia din inima ei, profeţită de Dreptul
Simeon la „Întâmpinare” (Lc. 2, 22-35). Pentru
catapeteasma trupului Său, era bine ca Maica
Sa să nu înţeleagă acest cuvânt decât atunci
când se va împlini pe Cruce, fără de care nu
se puteau vedea „cele ale Tatălui” din Sfânta
Sfintelor (Ioan 12, 24), ca împlinire a voii Sale
pe pământ, precum şi în lumea îngerilor în
cer. Pe această cale, Hristos S-a dăruit pe
Sine prin sfinţire Bisericii Apostolice ca
Dumnezeu-Atotţiitorul: „Scăpat din chinurile
sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi
de mulţumire Se va sătura” (Isaia 53, 11), va
intra în „odihna” bucuriei Sale, din odihna
ucenicilor ca „sfinţire”: „Eu pentru ei Mă
sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi
în Adevăr” (Ioan 17, 17): „Toiagul stăpânirii
ţi-l va da Domnul Dumnezeu în Sion, zicând:
„Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi” (Ps. 109,
3) pe care „Eu îi voi pune aşternut picioarelor
Tale” (Ps. 109, 1), cu tăria neclătinată a
bucuriei din plinătatea de har şi Adevăr; „Cu
Tine este poporul Tău în ziua puterii Tale, întru
strălucirile Sfinţilor Tăi!” (Ps. 109, 3-4). Când
avea să înceapă această bucurie a Bisericii,
atunci lumea, care până atunci se bucura
(Ioan 16, 20), va începe să se mâhnească
pentru că nu are Învierea şi nu poate intra
în odihna bucuriei, căci Hristos „A murit din
cauza păcatelor, şi-a înviat pentru îndreptarea
noastră” (Rom. 4, 25), căci „Toţi au păcătuit
şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom.
3, 23) ca odihnă a minţii prin covârşirea ei,
datorită păcii lui Dumnezeu prin inimă (Fil.
4, 7); „Întru strălucirile Sfinţilor Tăi cum voi
intra eu, păcătosul, când haina mă vădeşte
că nu este de nunta Fiului de Împărat la Cina
Sa” (rugăciunea înainte de Împărtăşanie).
Sub semnul Evangheliei deschisă în dreptul
inimii Sale, care arată prioritatea Numelui
Său de „Hristos”, grăuntele de muştar al
Împărăţiei lui Dumnezeu, ca avertisment
pentru cel ce va greşi prin cruzime împotriva
untdelemnului ungerii de la Duhul Sfânt,
Hristos mai arată că „Nimenea nu vine la Tatăl,
decât prin Mine” (Ioan 14, 6), astfel că „Cel
ce va vrea să-şi scape sufletul (în mod egoist,
individual, antieclesiastic şi antitreimic) îl
va pierde, însă cel ce îşi va pierde sufletul (prin
lepădarea de sine şi luarea crucii) pentru
Mine (Hristos) şi pentru Evanghelie (Iisus) îl
va dobândi” (Marcu 8, 35), întrucât „Cel ce
crede are viaţă veşnică...” (Ioan 5, 24).
Adevăratul ecumenism este redes-
coperirea înrudirii apostolice a celor trei
magi, care sub semnul stelei mărturisirii
credinţei şi sub cruce călătoresc către aflarea
lui Dumnezeu ca Prunc, Pâine a fiinţei
şi Mană cerească la Betleem, faţă de care
lumea se întreabă, ca şi la vederea manei
din cer: „Ce este aceasta?” (mana) (Ieş. 16, 15),
şi capătă răspunsul îngerilor: „Acesta este
semnul: veţi vedea un Prunc înfăşat şi culcat în
iesle” (Lc. 2, 12). Că aceasta era mărturisirea
lor care îi aduna şi mâna spre Betleem,
drept chezăşie a neclintirii Bisericii zidite pe
această „piatră” nebiruită de porţile iadului
din lume (Matei 16, 18), o arată explozia de
bucurie la aflarea din nou a stelei după ieşirea
lor din Ierusalim: „S-au bucurat cu bucurie
mare foarte” (Matei 2, 10), căci la Ierusalim
nu aflaseră nici Pruncul şi li se ascunsese
şi steaua: Pruncia lui Dumnezeu aflată la
Betleem ca „pâine a fiinţei” (Mt. 6, 13) avea
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
să fie calea asemănării până la vârsta staturii
lui Hristos (Ef. 4, 13-14) ca desăvârşire.
Evanghelia arată cât de maturi trebuie să
fie oamenii cu mintea pentru a descoperi
„pruncia” lui Dumnezeu, ca „slavă a Unuia
Născut din Tatăl plin de har şi adevăr” (Ioan 1,
14) şi copilăria pruncilor admirată de îngeri,
căci prin ei „văd mereu Faţa Tatălui” (Matei
18, 10). Starea de jertfă continuă a lui Hristos
prin şederea de-a dreapta era nemurirea
slavei, şi desăvârşirea Feţei Tatălui şi Chip
al Duhului Sfânt în Hristos, sfinţit prin Jertfă
pentru arătarea „celor ale Tatălui” (Luca 2,
49), în El până la Jertfă: „Marea (morţii) a
văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Ps.
113, 3) prin înviere ca deschidere a ochilor.
În timpul mărturisirii Crezului este clătinat
Sfântul Aer deasupra Sfintelor Daruri ca
umbrire cu spatele prin Duhul Sfânt spre
zămislirea Duhului ceresc în ucenici până
la mărturisirea Învierii, căci de acolo începe
nădejdea sub aripile Lui (Ps. 90, 4), ca o
armă ce înconjoară prin Adevărul Lui (Ps.
90, 5), ca „untdelemn al bucuriei” (Ps. 44, 9)
care încinge mijloacele pentru menţinerea
aprinsă a candelei sufletului (Luca 12, 35),
prin „nădejdea ca o ancoră neclintită şi tare care
trece dincolo de catapeteasmă, unde Hristos a
intrat o singură dată” (Evr. 6, 18-20); ca „cetate
cu ziduri tari” (Evr. 11, 10) al cărei meşter
ziditor este Dumnezeu. La copii este vorba
nu de o „evoluţie” prin schimbare, ci de o
„dezvoltare” a ceea ce este în ei înrudit cu
Hristos ca o avere a lor, dovedită atunci când
veneau la El fără a fi chemaţi, pe când la adulţi
trebuie să aibă loc o involuţie a omului celui
vechi prin lepădare de sine. Dacă despre
copii se arată că „îngerii lor văd mereu Faţa
Tatălui” (Matei 18, 10), astfel la adulţi fără
îngeri este o altă nevoie: „Fiul Omului a venit
să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Mt. 18,
11), şi anume: de la mâna Sa atotţiitoare, ceea
ce la copii, care se află în stare de înviere,
141
cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este
nevoie. Când se spune: „El era Lumina cea
adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în
lume” (Ioan 1, 9), evanghelistul se referă nu
la copii, ci la adulţi. La adulţi este vorba de
a sta la uşa inimii lor şi a bate (Apoc. 3, 19).
De aceea cei trei magi vor aduce daruri la
Betleem, nu lui „Hristos al slavei”, Care este
numai calea aflării prunciei Sale Treimice
(Ioan 12, 24), ci lui Hristos în pruncia Sa
betleemică, preamărit de îngerii Împărăţiei
Sale, care văd mereu Faţa Tatălui în slava
de har şi Adevăr, iar magii se vor întoarce
pe altă cale, arătată lor de Dumnezeu ca
desăvârşire a „şederii de-a dreapta” (Ps. 109,
1) în ascultare, pentru aruncarea mrejei de-a
dreapta corăbiei. Ei sunt făcuţi părtaşi ai
bucuriei pe care „Stăpânul” acesteia o va da
celor de pe urmă ca şi celor dintâi (Matei 20,
14), aşa cum reiese din evenimentul umblării
pe furtună către ucenicii care vâsleau din
greu (Matei 14, 25-27) pe marea învolburată.
Aceasta este contribuţia Preot Prof.
Dumitru Stăniloae la actualizarea apelului
Prof. N. Bălan, din care reies atât premisele
ortodoxe ale apelului aceluia, cât şi nevoia
actualizării lui. Ca cel care avea simţul
profund al darului Revelaţiei cu determinarea
locului lui Dumnezeu în Hristos, Părintele
Stăniloae a dovedit şi sensul înrudirii celor
trei magi, ale căror moaşte se află în scrinul
din Catedrala de la Köln, când admira
pe Preot Prof. Wilhelm Nyssen ca pe un
adevărat înger mărturisitor al acestora,
scriind despre el că este „Nu numai un
mare specialist în istoria artei creştine, în
cadrul căreia acordă o deosebită atenţie
picturii bizantine, inclusiv celei care în Ţările
Româneşti şi-a găsit o nuanţă proprie (a se
vedea cartea lui despre frescele Mănăstirilor
din Bucovina „Pământ cântând în imagini”,
precum şi în studiul său „Biblia în punctele
cardinale ale mântuirii, după exemplul
142 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Mănăstirilor din Nordul Moldovei” (apărut
în „Daco-Romania, Jahrbuch der Östlichen
Latinität”, 1988, nr. 7, editat de Paul Miron,
ca număr dedicat aniversării a 300 ani de
la editarea Bibliei lui Şerban Cantacuzino),
ci şi un foarte priceput şi harnic editor de
cărţi în care se caută vechea identitate dintre
creştinismul răsăritean şi cel apusean”
(Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, recenzie la
cartea lui Georg Koepgen, „Die Gnosis des
Christentums”, Trier, 1978, în „Ortodoxia”,
nr. 1, 1979, p. 195-198). Mănăstirile cu picturi
exterioare constituie cea dintâi Societate
Biblică apostolică, ortodoxă şi ecumenică, în
care prin perceperea locului lui Dumnezeu
în Hristos, după chipul Său din veci plin de
har şi de Adevăr şi prin înrudirea apostolică
a celor trei confesiuni actuale ca cei trei magi
iradiază harul atotţiitor împotriva oricărei
atotputernicie prin Lege (Zah.4,6) precum şi
împotriva slujirii literei netransfigurat pascal
după adumbrire baptismală. Forţa ridică
pe casă, litera scoate la câmp, dar căldura
şi Lumina iradiază din casă. În picturile
exterioare litera textului devine imagine şi
culoare ca fundamentul ei hristologic, pentru
umbrire spre zămislire şi naştere din duh.
Societatea Biblică Ortodoxă din
România, propusă de I.P.S. Nicolae Bălan,
Mitropolitul Ardealului, se cuvine să fie pusă
şi sub numele Preot Prof. Dumitru Stăniloae,
la 20 ani de la adormirea sa în Domnul (1993),
şi Preot Prof. Wilhelm Nyssen (1925-1994).
Diac. Prof. Univ. Dr. Ioan CARAZA,
Bucureşti
 19. Probleme contemporane
România între martiraj,
ocrotirea, răsplătirea şi
convertirea torţionarilor și
teroare ideologică
1. Introducere
A scrie despre martiri și teroare în
România este un mare curaj, întrucât nu cred
că cineva se pricepe cu adevărat la martiri iar
dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj și
teroare, atunci poți fi atins, cu siguranță, de
o umbră de impostură1.
Motivația titlului
Personal doresc să cunosc adevărul
istoric recent al României, care a dat ”nor
de mărturii”2 ale credinței creștine şi ale
demnităţii umane. Știu că acest nor de
martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt
peste noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în
deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii
actuale, în special al nesimțirii intransigente
a unor cenzori ideologici, care ne interzic
astăzi, să vorbim de proprii martiri, în
România martirizată tocmai de stăpânii lor,
care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi
sfidează pe cei torţionaţi...!
Să fie oare perioada postdecembristă
nu doar o epocă a devalizării economiei şi
a tranziţiei năucitoare, care a transformat
România într-o rezervaţie naturală a
sărăciei în aer liber, fără economie şi fără
1 Vezi pe larg Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în:
Moartea martirică, Fundaţia Sf. Irina, Bucureşti, 2010, p.
65.
2 Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul
nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi
păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă
în lupta care ne stă înainte.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
viitor, sau este şi o continuare subtilă a
comunismului reşapat şi integrat global în
himera mondializării? Conspiraţia tăcerii,
amnistia de iure a torţionarilor, protejarea
şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi
umilirea ei, etc. fac oare parte componentă
din de-ontologia noii democraţii mondiale? Să
fie oare România ţara torţionarilor fericiţi3, care
îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă,
pătată cu sânge şi moarte? Iată doar câteva
dileme, pe care ar trebui să le dezbatem civic
şi eclesial.
Chiar dacă adevărul este crud și
barbar, am credința că el ne poate ajuta
la purificare și mântuire. Știm că ”cel mai
mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a
privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e
crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”4
spune Eminescu și doar el” te face liber”5 ne
învață Mântuitorul Hristos. Iar ”acolo unde
lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate
supravieţui”, spune un apologet creștin6.
Doresc doar să cunosc Istoria
națională sau ”naționalitatea în marginile
adevărului”7 pentru a putea trăi în viitor
3 Vezi pe larg http://www.ziare.com/stiri/justitie/
tara-tortionarilor-fericiti-1249196 .
4 Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa
populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85.
5 Ioan 8, 32.
6 Irlandezul C. S. Lewis, un apologet creştin
contemporan nouă, în: Surprins de bucurie, citat de
Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/
simpozion-de-martirologie-cum-ne.html
7 Mihai Eminescu, Manuscrisul Din şedinţele
Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în
Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată
de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1980, pag. 457. El scrie: “Ceea ce-i neadevărat nu devine
adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust
nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în
143
cu demintate națională și să am răspunsul
gata pregătit când voi merge la judecata
Domnului ”cu slava neamului meu”8.
Despre „Noul Ierusalim”, cetatea
cerească a fiilor lui Dumnezeu de după
învierea şi judecata ob­ştească, stă scris:
„Neamurile vor umbla‑n lumina ei,
şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor
aduce slava”9; și „cine nu se va teme de Tine,
Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu
eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se
vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile
Tale au fost arătate”10.
Deci scriu despre martiraj și teroare
ideologică din România recentă, din
perspectivă eschatologică, ca teolog și preot
și nicidecum din postura de martir sau erou
și nici ca judecător moralist al istoriei.
Cu toate că în mizeria ideologică a
epocii în care trăim ”s-a ajuns ca, pentru a
vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj [...]
iar când e vorba de martirii români care
au murit în închisorile comuniste nu-ţi
trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram
de sminteală” 11, personal, îmi asum acest
risc de a fi considerat orice, doar de dragul
adevărului și de dragul înveșnicirei neamului
meu.
Doresc să arăt apoi, că martirajul
este un act de credință creștină profundă
și o șansă enormă spre mântuire, în ciuda
faptului că unii laici democrați nu au
înţelegere pentru martiraj iar în concepţia
lor ”martirul fiind o victimă idioată, care
se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o
himeră [...] iar opinia curentă este că martirii
au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat
margenile adevărului”.
8 Apocalipsa 21, 24.
9 Ibidem
10 Apocalipsa 15, 4
11 Sorin Lavric, Despre martiri, op. cit; Vezi şi
ziarul Lumina, 15 oct. 2010.
144 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne
da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic
dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate,
dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul
pe care stăm, ne uităm rădăcinile [...]”12 și nu
mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu
rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu
slava lui...!
Cu toate că nu există martiri
universali, însă respectând martirii fiecărui
neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui
Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni
cu sfinţii  şi casnici ai lui Dumnezeu”13, doar
dacă au făcut actul martiric în numele şi de
dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament
şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în
Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori
agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului
sau viteji ai popoarelor, dacă ”ce-i martiric
pentru mine devine duşman postum pentru
altul”, precizează Sorin Lavric14.
2. Ce este un martir după învățătură
ortodoxă?
Martirul reprezintă o sinteză a
smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea
harică a lui Dumnezeu în el, în lupta
împotriva răului de orice fel15, răbdând
chinul, nedreptățile sau dându-și viața de
dragul lui Hristos, a adevărului și a credinței
creștine, dobândind astfel, harisma iubirii, care
lucrează în cele patru virtuţi: „luarea aminte,
[adică era atent la toate evenimentele vieţii
cotidiene] bărbăţia, înfrânarea şi dreptatea”
scrie Sfântul Evagrie Ponticul16.
12 Ibidem.
13 Efes. 2, 19.
14 Op. cit.
15 Vezi articolul şi comentariile pr. dr. Mihai Valică în:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/
drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-
ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-
rautacioase/ ; http://razvan-codrescu.blogspot.com/
16 Vezi pe larg http://www.sud-est.md/
 De aceea, unii filosofi, sociologi şi
critici ai creştinismului au indentificat religia
creştină, cu suferinţa chiar cu masochismul,
ceea ce este total fals, întrucât, „suferinţele
creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt
opera prigonitorilor, iar creştinii le-au
acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru
a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii”17.
Când cineva  eclipsează sau îşi asumă
de unul singur suferinţa multora, doar că a
supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste,
sau când deturnează suferinţa altora în
favoarea unei confesiuni18, a unei tagme,
a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu
scopul de a-şi etala meritele   sau curajul,
sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi
muşamaliza istoria19, atunci asistăm la o
competiţie martirică ridicolă şi frivolă,
ducând în desuitudine noţiunea de martiraj
şi o poate transforma, făcând-o fără valoare
hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci
victime a unui sistem sau erori umane.
Falsul martir se trâmbițează pe
numere/20010922/martiri/.
17 Nina NEGRU, „Arta de a nu face martiri”, în:
http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-
negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html .
18 Este cunoscut faptul că din punct de vedere istoric
valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea
Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al
Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile
ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei
Inchiziţii! ”Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze
şi bolşevice, a nazismului şi a jalnicelor imitaţii ale lor din
Est şi din Vest până astăzi” spune prof. G. Metallinos în:
http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-
gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-
dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216
19 Vezi canonizarea recentă a cardinalului  
Szilárd Bogdánffy, de origine maghiară, sanctificat
de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin
de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.
wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-
organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-
szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-
papei/ .
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau
amestecată cu minciuni și omisiuni.
Mucenicul creștin luptând pentru
adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică
împotriva minciunii și a nedreptății de orice
fel. ”Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de
comunişti nu pentru că erau anticomunişti,
ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o
formă luată de rău în vremurile şi locurile
respective”20.
Cei omorâți sau închiși de comuniști
sunt martiri creștini pentru că au luptat
împotriva răului, întruchipat la acea dată
de comuniști. Cei care știu sau au ”știut că
sunt din Dumnezeu [...]” au luptat să iasă
de sub lumea, care zăcea ”sub puterea celui
rău”21 și să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel,
care zice: ”urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.22;
”fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de
evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”23.
Aceștia au devenit martiri creștini,
chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori
cu orientarea, simpatia sau convingerile poli­
tice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru
aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și
nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau
cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent
îi repudiază pe motiv că au fost fascişti,
legionari, reacționari şi nedemocraţi24.
În contextul de mai sus martirii
adormiți în Domnul sau în viață, din
perioada prigoanei comuniste, sunt martiri
creștini și fericiți în Domnul și nu sunt
doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai
neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au
pus-o în lupta împotriva celei mai odioase
fiare apocaliptice a răului: comunismul.
Pentru martirii în viață, aceștia
20 http://razvan-codrescu.blogspot.com/
21 1 Ioan 5, 19.
22 Romani 12, 9.
23 2 Timotei 4, 5.
24 Compară şi Sorin Lavric, op. cit.
145
păstrează demnitatea de martir creștin, doar se poate număra, fără echivoc, printre
dacă au rămas constant până în prezent în martirii neamului nostru, cu valoare hristică
lupta împotriva răului25 și nu s-au lăsat mântuitoare.
reeducați de Piteștiul modern al zilelor Raportată la istorie și lume, mucenicia
noastre, precum și cei ce au fost torționari și creștină are un caracter temporal: atâta
s-au căit de faptele lor, se pot mântui26. vreme cât răul coexistă cu binele în această
Însă, cine se lasă modelat sau lume. Raportată, deci, la persoana creștină,
reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai care nu se ”lasă biruită de rău, ci biruieşte
poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în răul cu binele”30, mucenicia creștină, ca luptă,
temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda este limitată temporal: până la sfârșitul vieții
până la sfârșit, acela se va mântui”27. terestre a creștinului. După primirea cununii
Există un interes fățiș pentru o astfel cerești, mucenicia are valoare veșnică,
de transformare și deturnare a stării de martir întrucât sufletele martirilor sălășluiesc sub
creștin, în luptător moral pentru un bine jertfelnicul cel ceresc: ”și când a deschis
nedefinit sau definit partinic și astfel martirul pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic,
creștin, devine, pe nesimțite, un deontolog al sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul
societății civile sau al responsabilității civice lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au
şi un specialist al suferinţei lui de odinioară dat-o”31.
sau al suferinţei altora...!? Deci vremea martirilor creștini nu
Lupta împotriva răului pentru o a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al
mică sau lungă perioadă din viața noastră istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în
nu ne îndreptățește la demnitatea cerească zilelele noastre, când trăim în direct: epoca
de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în mondializării, a masonizării fără graniţe, a
suferință și atitudinea constantă de a lupta regionalizării impuse, a sodomizării afişată
cu timp și fără timp, ”împotriva duhurilor public şi legiferată, a globalizării fără de
răutății”28, până în clipa morții, acestea ne Hristos și împotriva lui Hristos, a des-
dau cununa vieții veșnice. creștinării lumii; toate acestea au generat
deja o secularizare soft, ce va conduce spre
2.1. Actualitatea martirajului un ateism militant şi anticreştinism feroce.
Nu doar comunismul naște martiri Martirii creștini au lăsat cu limbă
creștini, ci și astăzi și pe viitor oricine luptă de moarte să nu fie răzbunați și nu și-au
împotriva răului sau a nedreptății, prigonit acuzat niciodată torționarii de atrocitățile
fiind din ”pricina numelui” lui Iisus Hristos29 lor32. Aceștia reprezintă coloana vertebrală
25 Vezi Iezechil 33, 12, 18; Dacă dreptul se va abate
de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri 30 Romnai 12, 21.
pentru aceasta. 31 Apocalipsa 6, 9.
26 Iezechil 33, 19: De asemenea, dacă nelegiuitul 32 Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor
s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi ed. Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre
dreptate, pentru aceasta el va trăi; Iezechil 18, 27-32. martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu; Vezi şi:
27 Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Anca Bujoreanu, Sfinţi martiri şi mărturisitori în epoca
Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. contemporană, ed. Fotini, Galaţi, 2007; Fabian Seiche,
28 Efeseni 6, 12. Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile
29 Matei 5, 11: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî comuniste din România, ed. Agaton, Făgăraş, 2010; Vasile
şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed.
voastră, minţind din pricina Mea. Patmos, Cluj-Napoca, 2010.

146 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

a neamului românesc creștin și sunt o
mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos
de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei
sunt aleşii credinţei și ai neamului, lămuriţi
în focul chinurilor, precum aurul în topitoare.
România sub teroarea roșie a holocaustului
comunist a dat ”nor de mărturii”33 ai
credinței creștine. Cred că va sosi clipa, când
martirii creștini vor fi puși în calendare și în
sinaxare și nu uitați în sertarele indiferenței.
Să nu uităm că fundamentul Bisericii
Ortodoxe este puterea de desăvârșire și
îndumnezeire permanentă prin jertfa lui
Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a
credincioșilor ei și apoi aceasta lucrează
dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei
celei bune în Duhul Sfânt.
3. România modernă între prigoană
ideologică și asumarea istoriei
După vinovata amnezie care ne-a fost
impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit,
cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună
a neuitării. Rândurile de față ne ajută să nu
uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii
și ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai
repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe
cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce
s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare,
compromisuri, laşităţi şi chiar trădare.
Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i
condamnăm ci doar să ne rugăm pentru ei!
Trebuie reţinut faptul că în timpul
unei dictaturi politice, de orice orientare
ar fi aceasta34, nici o instituţie a unui stat
nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici
măcar o instituţie divino-umană cum este
Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii 35 Vezi şi art. Pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica
33 Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul
nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi
păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă
în lupta care ne stă înainte.
34 Vezi: http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_
Story_Povestea_sovietelor_incredibil
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
să fi avut o altă soartă decât a celorlalte
instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia,
Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era
considerată duşmanul cel mai de temut şi
imprevizibil al statului comunist35.
Iată de ce se cuvine ca societatea
românească să nu uite acest context şi să
evalueze la justa valoare evenimentele
petrecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii
Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit,
pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru
Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste.
Cred că aceasta este datoria morală a Sf.
Sinod36.
Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate
nivelurile societății civile, de a fi eliminați
luptătorii jertfitori și sinceri împotriva răului
și a neorânduielii oculte, întrucât dacă
elimini luptătorii și pe cei care gândesc altfel
decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti
cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o
societate.
Răul şi pericolul cel mai de temut a fost
şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei
noastre până la sânge37, până la martiraj.
Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a
păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea”
(îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui
Hristos, precum şi lipsa martirilor este
văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru
iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă
tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au
suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime
pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem
iertarea păcatelor noastre [...]. Nu mai
suntem vrednici să fim persecutaţi pentru
Hristos, nici să murim pentru numele Fiului
şi securitatea, în „Rost” din 10 febr. 2006.
36 Vezi şi articolul Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I.
Drăgulin în revista „Biserica Ortodoxă Română”, an CIX
(1991), nr. 7-9, pp. 91-98.
37 Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu
v-aţi împotrivit încă până la sânge”.
147
lui Dumnezeu”38. Iată cel mai mare rău, care și acționat conform convingerilor lor
ne vizează pe toţi şi azi. profesionale, morale și spirituale împotriva
Dacă nu mai putem fi martiri, mai ideologiei comuniste atee, iar unii se opun
ales într-o eră a globalizării, când sunt vehement și mondializării oculte actuale.
tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Mulți au plătit cu viața, alții au suferit sau
Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul suferă până astăzi.
impersonal şi himer, când se încearcă Nu demult puterea politică a
relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei simulat un gest, pe măsura caracterului ei
cu un sincretism babilonic la scară planetară, duplicitar și nedeplin, condamnând formal
când se „organizează” meticulos iluzia comunismul. Paradoxal este faptul că, statul
fericirii, aproape la toate nivelurile, până actual a „condamnat” în general crimele
la hedonism, în locul jertfei personale şi a comunismului dar nu și ideologia care le-a
mântuirii prin Hristos, este necesar măcar făcut posibile. Având în vedere că după unii41
să urmăm îndemnul Sfântului Apostol „comunismul rămâne mai departe cel mai
Pavel, care ne spune: „[...] ocărâţi fiind, să mare pericol“, ba chiar se consideră, după
binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos
Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul decât fascismul”42 și luând în considerare că
lumii, ca lepădătura tuturor”39, să ne smerim istoria ține de conținutul credinței creștine,
de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii Biserica este datoare moral să intervină și
neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos. să-și precizeze poziția față de următoarele
În acest context cred, că nu prudența, dileme etice și constatări morale:
nu compromisurile sau exlusiv tactul Cum e posibil să se demaște
pastoral al unora, au salvat Biserica în totalitarismul ateu și să se condamne
perioada comunistă, ci Însuși Iisus Hristos crimele comunismului, fără să se treacă
ca Fiu a lui Dumnezeu și ca veșnic jertfitor la identificarea responsabilităților și
pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru culpabilităților celor care le-au comis?
jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei și Nu este moral ca la finalul războiului
pentru sângele, prigoana și jertfele martirilor rece și în perioada tranziției năucitoare,
uciși în temnițele comuniste, precum și bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care
pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și
rândul creștinilor și a oamenilor verticali în fiii acestora precum și politrucii jefuitori la
fața răului, în perioada Holocaustului roșu40. toate nivelurile, să câștige și atunci și acum.
Nu este oare o ipocrizie fără margini
4. Dileme și întrebări actuale să condamni crimele comunismului (vezi
Cei conștienți de rolul lor în istorie raportul Tismăneanu) fără să fie demascați
și de responsabilitatea acestora în cadrul adevărații călăi?
comunității eclesiale sau civice, au reacționat De ce crimele și ororile comunismului
38 Origen, Scrieri alese, PSB 6, Bucureşti 1981, p nu sunt considerate genocid sau holocaust
155. și condamnate ca atare, așa cum au fost
39 1 Corinteni 4, 12-13.
40 Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinţi – 41 Andrei Pleşu, „N-am să mai apuc alt chip al
memorii II, Braşov, 2000, pp. 5-13; Vezi şi Vasile Manea, acestei ţări”, Adevărul , 7 august 2009.
Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Cluj-Napoca, 42 Jeliu Jelev, „Comunismul este mai periculos
2010, pp. 11-15. decât fascismul”, în ziarul Lumina 14, nov. 2009, p. 15.

148 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

declarate cele ale nazismului?
De la ce număr de victime în sus este
valabil un genocid sau un holocaust? Iată
intrebări deloc retorice, care dau măsura
dilemei etice sau bioetice a prezentului.
Din păcate atât politicienii din
România și cei din Uniunea Europeană cât
și Biserica se complac duplicitar, de două
decenii în această incertitudine și compromis,
prin faptul că nu condamnă moral, cu toată
fermitatea adevărului, comunismul ca
ideologie care deformează, umilește și ucide
pe om.
Fără reconsiderarea și asumarea
istoriei, pagina istoriei care urmează nu va
fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru
Biserică, cât și pentru societatea românească.
4.1. Eventuale criticii în urma tăcerii
generale
Este profund creștin să nu ignori
experiențele generațiilor trecute, oricât de
neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea
și să îndemni la pocăință comunitară
sau ecclesială, oferind, astfel, posterității
exemple de sancțiune și de reparație morală.
Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a
început procedura de canonizare a victimelor
holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția
lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace
în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista
concret stările și elementele esențiale ale
Împărăției lui Dumnezeu, enumerate mai
sus, dacă Biserica nu le promovează și în
mod practic, nu numai declarativ.
Soluția ieșirii din această situație
jenantă și condamnabilă este folosirea unor
măsuri corecte de evaluare și asumare a
istoriei recente, având ca punct de pornire
valoarea omului ca persoană și chip al lui
Dumnezeu sau cel puțin să se raporteze la
valorile etice sau bioetice ale ființei umane.
În cazul când Biserica își asuma istoria
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
și își îndeplinește cu toată responsabilitatea
funcția ei liturgică, diaconal-filantropică,
profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus
Hristos și a Împărăției Sale pe pământ la
toate nivelurile și în toate împrejurările,
înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire și
mărturisitoare în Duhul Adevărului.
În cazul când Biserica nu va condamna
moral ororile unei dictaturi atee și abuzive,
înseamnă că ea devine colaboraționistă cu
sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta,
la mușamalizarea istoriei, la relativizarea
ororilor unui sistem ateu, la secularizare și
va fi percepută de credincioșii ei, împreună
asupritoare și nicidecum slujitoare.
Creștinește, nimeni nu are voie
să condamne personal pe cei vinovați, ei
sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus
Hristos43, sau să despartă cu forța pe cei răi
de cei buni, întrucât parabola evanghelică
despre grâu şi neghină44, ne arată că numai
Dumnezeu poate despărţi pe supuşii
Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul
veacuri­lor45.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul
în viață nu este numai grâu, ci și neghină. În
clipa în care cineva vrea să smulgă neghina
în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei
persoane șansa de a deveni grâu, iar cine
pretinde să facă separarea sau judecata de
pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se
opune răbdării Lui46.
43 Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor
greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de
nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă
va ierta greşelile voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel
ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui
său - din inimile voastre.
44 Matei 13, 24‑30, 36‑43.
45 Matei 25, 31.
46 Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă,
dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op.
cit. p. 171.
149
 5. Propuneri și perspective
Reconcilierea națională prin iertarea
creștină este soluția vindecării României
și a rănilor sufletești din inimile foștilor
deținuți politici sau deținuți pe motive de
credință și luptă împotriva răului. Trebuie
să avem milă şi pentru cei ce au torţionat
şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în
ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre
pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul
că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut
doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat,
nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire
morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la
un moment dat în viaţa lor: aceea, că au fost
folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale
morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt,
dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii
lor. Altfel, vor rămâne întro permanentă stare
de de-cădere morală în veşnicia păcatului.
Recuperarea, asumarea şi transfigu­
rarea istoriei şi nu condamnarea torţionarilor
ca persoane, se poate face la nivel eclesial, din
punct de vedere a invăţăturii ortodoxe, dacă
martirii şi eroii perioadei comuniste vor fi
canonizați şi trecuţi în sinaxare şi calendare.
Cred că nu are nimeni interesul, să lase
răul să rămână rău, satana să nu primească
nici o lecţie, iar Biserica să fie acuzată că
bate toba despre nimicuri cotidiene, iar
despre lucruri importante, cum ar fi jertfa
neomartirilor şi pregătirea aperceptivă a
credincioşilor pentru a deveni rezistenţi la
era globalizării nimicului, nu vorbeşte şi nu
face nimic. ...!?
Dacă pe parcursul celor două milenii
de creştinism, potrivnicul a „perfecţionat
arta de a nu face martiri ”47, Biserica,
dimpotrivă, nu trebuie să se lase prinsă în
47 Vezi pe larg Nina NEGRU, „Arta de a nu
face martiri”, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/ internațional de martirologie din 11-12
articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html
150 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
această capcană vicleană, întrucât Biserica,
spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire
dintre memorie și actualizare, dintre trecut
și prezent în perspectiva viitorului, ca loc
al împăcării și al iertării este chemată să
amintească omului și generațiilor, că nu
putem începe o nouă pagină a istoriei fără
mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod
personal, comunitar și plenar.
Calendarele creştine sunt pline de
mariri dar şi de unii din călăii şi torţionarii
lor, care s-au căit şi convertit, transfigurând
astfel, fapta lor abominabilă, prin pocăinţă
sinceră şi harul Sfântului Duh, în şansă a
îndreptării şi a mântuirii lor. În Ortodoxie
nimic nu este irecuperabil.
Jertfa martirilor şi convertirea
torţionarilor reprezintă o lecţie dură dată
de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în
epoca globalizării sărăciei şi a neomeniei şi-a
schimbat tactica şi nu mai lasă creştinului
actual „dreptul martirului public, pentru
a nu se converti. El ştie deja că cei tari în
credinţă le înfruntă pe toate cu bărbăţie,
ajutaţi de Dumnezeu”48.
Biserica este obligată prin vocația
ei profetică, să amintească fostelor slugi
ale regimului totalitar comunist, că nu e
moral să stea fără penitență și remușcări
la adăpostul drepturilor omului, pe care
tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol,
le-au contestat și că nu e corect și drept să
se bucure de o amnistie generală tacită,
fără penitență morală, de conștiință măcar,
dacă nu una de ispășire spirituală eclesială,
urmare unui canon dat de duhovnic. Aceeaşi
atenţionare hristică ar trebui să o adreseze
Biserica, preventiv şi noilor artizani,
diriguitori, idelogi şi slugi ai mondializării
fără Dumnzeu şi împotriva omului.
Concluzia generală a simpozionului
48 IDEM.
oct. 2010 de la București a fost aceea, ca
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
să ”facă un prim pas prin recunoaşterea
bisericească oficială a sacrificiului martirilor Nu te mânia, inima mea!
holocaustului românesc. Având în vedere
rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în
vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei La început de drum, ca să-învingi
evită mişcările riscante şi grăbite, atunci
când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, mânia, buzele tac, dar inima ţi-e încă
se întâmplă două lucruri: sau este vorba
tulburată. La mijlocul drumului, gândurile
despre înţelepciune sau despre trădare. A
doua variantă vreau întotdeauna să o exclud îţi tac, dar sufletul îţi mai e cuprins de o
dintr-o Ierarhie ortodoxă”49, spune părintele
prof. Metallinos. uşoară tulburare, iar la capăt, simţi o pace
Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă
lipsită de orice freamăt, în timp ce vânturi
Română să depăşească aceste obstacole50 şi să
recunoască holocaustul românesc din veacul necurate suflă chiar lângă tine.
al XX-lea, hotărând după o amănunțită
cercetare a adevăraților martiri creștini, Mânia înseamnă să rămâi lipit de
o anumită zi de pomenire şi de cinstire a
o ură ascunsă, adică să stăruieşti să-ţi
martirilor frumos-biruitori sub regimul
comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori și aminteşti un rău care ţi s-a făcut. Mânie
eroi ai credinţei noastre ortodoxe51.
înseamnă să vrei să faci rău celui care te-a
Preot Dr. Mihai VALICĂ, rănit.
Vatra Dornei
Mânie este a-ţi schimba lesne starea

şi purtarea şi este urâţenia sufletului.

Culmea blândeţii: să fii calm şi

49 Vezi pelarg declaraţia Pr. prof. univ. dr.
Gheorghios Matallinos, în: http://acvila30.wordpress. iubitor în inima ta chiar şi atunci când în
c o m / 2 0 1 0 / 11 / 1 3 / p r o t o p r e z b i t e r- g h e o rg h i o s -
metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre- faţa ta stă cel ce te întărâtă.
viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216
50 Vezi şi articolul şi comentariile pr. dr. Dimpotrivă, culmea mâniei: singur
Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/
recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea- fiind, să te lupţi, prin cuvinte şi gesturi, cu
parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-
de-martirologie-si-criticile-rautacioase/ ; http://razvan- cel ce te-a mâhnit şi să devii o fiară.
codrescu.blogspot.com/
51 Vezi pe larg: http://acvila30.wordpress. Ioan Sinaitul
c o m / 2 0 1 0 / 11 / 1 3 / p r o t o p r e z b i t e r- g h e o rg h i o s -
metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-
viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216 .

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 151

 20. Doctorul trupului - Doctorul sufletului
Speranţa de viaţă, calitatea
vieţii şi potenţialul de
reabilitare la pacienţii amputaţi
Istoria naturală a pacienţilor
amputaţi
Înainte de a trece la subiect, suntem
datori a explica câţiva termeni utili în a
înţelege semnificaţia celor prezentate.
Amputaţiile membrelor inferioare se
datoresc în cea mai mare parte arteriopatiilor
periferice (obstrucţii vasculare ale arterelor
periferice). Aceste obstrucţii apar la pacienţii
cu factori de risc de tipul fumatului,
alimentaţiei bogate în grăsimi, stress-ului
zilnic şi la cei ce prezintă diabet zaharat
(acesta fiind un factor agravant important).
Obstrucţia vaselor duce la afectări ale
segmentelor periferice (mai ales a maselor
musculare), prin lipsa de aport de sânge
oxigenat. Se defineşte astfel, ischemia critică
ca fiind lipsa de aport de sânge oxigenat la un
anumit segment, care durează de cel puţin
două săptamâni şi care necesită un procedeu
de revascularizare. Acesta, dacă nu este
efectuat, pacientul îşi va pierde segmentul
respectiv. Claudicaţia înseamnă durerea
care apare la mers şi în funcţie de obstrucţia
vasculară, pacientul are perimetre de mers
diferite până la apariţia durerii. În cazul
accidentelor acute (ischemia acută), ce apar
la tinerii care suferă accidente şi traumatisme
diferite sau la persoanele în vârstă, în cadrul
arteriopatiilor cronice, intervenţia medico-
chirurgicală trebuie realizată în maxim 6
ore, timp după care membrul respectiv
este compromis, conducând la amputaţie.
Majoritatea amputaţiilor sunt efectuate
pentru ischemia critică (Pohjolainen T. 1998,
152 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Rommers GM. 1997) demonstrând rolul
important al chirurgului vascular în îngrijirea
amputaţiilor. Invers, dintre pacienţii ce se
prezintă cu claudicaţie, un procentaj mic
de 2-4% vor necesita o amputaţie majoră în
următorii 10-15 ani (Muluk, 2001). Totuşi
amputaţia poate apare şi după intervenţiile
pentru claudicaţie. Într-o serie de 4662
proceduri de angioplastie (dilataţii ale
arterelor) pentru claudicaţie, incidenţa
amputaţiei a fost de 0,2% şi mortalitatea tot
de 0,2%. Într-un studiu mai recent, rata de
mortalitate la 30 de zile a fost de 0,5%. De
altfel este recunoscut că eventualul eşec al
unei proceduri de revascularizare la pacienţii
cu claudicaţie îi transformă în pacienţi cu
picior ameninţat cu un procentaj totuşi foarte
mic (Nehler, 2003).
Pacienţii care s-au prezentat cu
ischemie acută şi au fost trataţi prin mai
multe procedee au o rată de amputaţie la un
an de 11% -19% şi o rată a mortalităţii între
6,5 % şi 16% (STILE trial-1994).
Pacienţii care se prezintă, de asemenea,
cu ischemie critică au un prognostic rezervat.
La un an mortalitatea este de 20% şi creşte la
32% la 2 ani. Într-un studiu a 4000 amputaţii
(de gambă şi coapsă în mod egal) într-o
populaţie de veterani de război, mortalitatea
la 30 de zile a fost de 6%, respectiv de 13 %
(ICAI-Group-1997).
Rezultate pe termen lung ale
amputaţiilor
Majoritatea pacienţilor ce suferă
amputaţii prezintă arteriopatii obstructive
periferice şi mai mult de 30% au deja o
amputaţie anterioară (European Working
Group, 1992). Supravieţuirea este scăzută,
după cele mai multe statistici, între 39% şi
57% la 3 ani. O cantitate mare de informaţii
din seriile clinice pentru amputaţiile majore
au fost raportate în legătură cu funcţia
membrului inferior. Multe din acestea s-au
concentrat pe procentajul de supravieţuitori,
numărul celor ce poartă o proteză sau se
deplasează pe orice distanţă. Abilitatea de a se
deplasa este foarte variabilă şi sunt mai multe
definiţii ale succesului (purtând o proteză
toată ziua vs mersul independent numai în
casă), populaţii diferite de pacienţi (pacient
tânăr cu diabet vs pacient în vârstă diabetic)
sau diverse grupuri (practica medicală în
mediu academic, practica medicală privată,
etc). Două studii recente din Marea Britanie
ilustrează foarte bine ceea ce se întamplă în
timp cu aceşti amputaţi.În primul studiu
(McWhinnie, 1994) aproximativ 56% din
amputaţi se puteau deplasa cu un picior,
dar 15 % nu purtau proteză la un an, iar la
5 ani numărul celor care nu purtau proteză
a crescut la 69%. În alt studiu similar
(Houghton, 1992) din 440 pacienţi amputaţi
75 au decedat înainte de externare, iar 113
nu au reuşit să poarte proteza. Cei care au
purtat reprezintă 57%, procentaj apropiat
cu primul studiu. După un chestionar în ce
priveşte mobilitatea a rezultat că numai 10%-
15% dintre amputaţi sunt mobili în casă, iar
din aceştia numai 5% nu utilizează scaunul
rulant. Aceste studii demonstrează că puţini
pacienţi reuşesc să poarte o proteză.
Evaluarea potenţialului de reabilitare
a pacienţilor vasculari amputaţi este
complex şi implică mai multe specialităţi
medicale ce trebuie să colaboreze (Potterton,
2002). Acestea includ: echipa medicală şi
chirurgicală, echipa de asistenţă medicală
(psihoterapeut, terapeut ocupaţional),
echipa de terapie a durerii, echipa pentru
protezarea membrului, medic de medicină
generală. Coordonarea unui grup atât de
mare este esenţială dacă dorim ca pacientul
să fie externat într-un timp mai scurt. Trebuie
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
să se realizeze doi factori importanţi pentru
majoritatea amputaţiilor: îndepărtarea
durerii şi reluarea mobilităţii. De asemenea
readucerea în sânul familiei este un deziderat
extrem de important (Johnson, 1995),
reabilitarea bazat\ pe comunitate (CBR)
fiind una dintre strategiile de integrare cele
mai eficiente (Cojocaru, 2003).
Pentru reabilitarea şi externarea
pacienţilor amputaţi se acordă o prioritate
scăzută în serviciile multor spitale. De aici
rezultă servicii fragmentate, organizate
insuficient care mai departe demoralizează
atât pacienţii, cât şi personalul medical.
Stabilirea unor căi integrate pentru
a coordona aceste grupuri numeroase ce
se ocupă de îngrijirea pacienţilor amputaţi
poate duce în final la îmbunătăţirea
asistenţei medicale şi creşterea calităţii vieţii
pacienţilor. Astfel, prin introducerea unui
şir de schimbări la un mic grup de pacienţi,
numărul de zile de spitalizare a scăzut de la
25% la 13% (Rutherford, 2006). Acestea includ
o vizită la domiciliul pacientului de către o
asistentă medicală pentru suport medico-
psihologic, pentru a răspunde la întrebări
şi a stabili planul de reabilitare atunci când
decizia de amputaţie a fost luată. Asistentul
me­dical ce se va ocupa de terapia ocupaţiona­
lă va vizita la domiciliu pacientul, de preferat,
înainte de a fi primit în spital şi, de aseme­
nea, se va îngriji ca pacientul să beneficieze
de un scaun cu rotile înainte de intervenţie;
pacientul va beneficia, de asemenea, de o
pregătire preoperatorie, de fizioterapie,
pentru stabilirea statusului funcţional şi
determinarea treptelor reale de reabilitare.
Fizioterapeutul stabileşte pentru fiecare
pacient paşii ce trebuie urmaţi. Asistentele
vor fi responsabile de îndepărtarea durerii,
nutriţie, igienă şi evitarea escarelor. Trebuie
totuşi să recunoaştem că existenţa unor
asemenea echipe, chiar în ţările dezvoltate,
153
este destul de rară şi toate cele descrise
rămân deziderate relativ greu de realizat la
noi.
Este corect de a concluziona, luând în
considerare date provenite de la diverse ţări,
că în pofida unor reabilitări agresive, mersul
după o amputaţie majoră rămâne greu
de prevăzut şi rezultatele sunt mediocre.
Un grup din Olanda (Schoppen, 2003) a
folosit tehnici de investigaţie (chestionare)
precum Sickness Impact Profile - pentru a
evalua impactul bolii, atât din punct de
vedere fizic cât şi funcţional fiind utilizate
12 categorii: somn şi repaus, nutriţie, muncă,
lucrul acasă, recreaţie, mişcări la domiciliu,
mobilitate, îngrijire corporală şi activitate
fizică, interacţiune socială, starea de veghe,
comportament emoţional şi comunicare. O
altă tehnică de investigare este Groningen
Activity Restriction Scale.
Aceste două chestionare, corelate cu
utilizarea protezei, sunt folosite pentru a
încerca a se prevedea rezultatele pe termen
lung după amputaţii pentru afecţiuni
vasculare. S-a putut concluziona că, după
corecţia pentru vârstă, singurul factor
predictiv semnificativ pentru un rezultat
funcţional bun este abilitatea de a sta neasistat
pentru 5 secunde pe un singur picior. De
asemenea au demonstrat că deteriorarea
cognitivă este la fel de importantă ca şi
vârsta înaintată în ceea ce priveşte utilizarea
protezelor după amputaţie. Abilitatea de
a se întoarce la muncă, după amputaţie, la
pacienţii tineri se ridică la 66% cu toate că
nu toţi sunt pacienţi vasculari (Fisher, 2003).
Factorii predictivi de reintegrare la muncă
includ mobilitatea şi timpul trecut de la
amputaţie. Interesant este că vârsta, indicaţia
pentru amputaţie, nivelul de amputaţie,
tipul muncii anterioare, prezenţa sau nu a
unor antecedente medicale nu diferă între
cei ce s-au întors sau nu la lucru.
154 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Un alt indicator utilizat în evaluarea
pacienţilor amputaţi este „calitatea vieţii”
(Pell, 1993) pentru care se foloseşte testul
Nottingham Health Program (Pell, 1993). Acest
program a fost conceput să desemneze
problemele depistate şi să precizeze efectele
lor în viaţa de zi cu zi. El constă dintr-o
serie de întrebări care determină scoruri
ponderate pentru şase arii de percepere a
stării de sănătate - mobilitate psihică, reacţii
emoţionale, izolare socială, somn, durere şi
energie – şi a fost validat ca un chestionar
ce poate fi parcurs de către pacient singur,
neasistat.
Chestionarul a fost trimis tuturor
celor amputaţi, cât şi unui grup control.
Grupul de amputaţi a fost întrebat, pe lângă
altele, dacă posedă sau poartă proteza.
După trei luni acelaşi chestionar a fost
trimis acelor pacienţi cu amputaţie care
nu au răspuns de prima dată. Observaţiile
care s-au deprins sunt următoarele: după
amputaţie starea pacientului este evaluată
în termeni de mortalitate, vindecare,
mobilitate. Mortalitatea postoperatorie după
amputaţii este mare şi supravieţuitorii sunt
consideraţi succese chirurgicale. Totuşi aceşti
supravieţuitori nu reuşesc să se integreze
în comunitate. Reabilitarea cere nu numai
adaptare fizică, dar şi ajustare psihosocială.
Vizitele medicale sunt dependente de
pacient, el fiind de obicei cel care cere ajutor
calificat pentru problemele sale fizice.
Serviciul social este mai puţin prezent,
acest lucru făcând ca pacienţii să se izoleze
şi să fie inhibaţi în a cere rezolvarea unor
probleme non-medicale. S-a demonstrat
anterior că gradul de pesimism, izolarea
socială şi disfuncţia emoţională pe care o
simte un amputat la 1 an după operaţie,
poate fi comparabil cu aceea a pierderii unui
apropiat din familie, dar nu s-a încercat a
se concluziona dacă pierderea segmentului
afectat duce la această stare sau numai lipsa
mobilităţii. Cercetările au arătat că pacienţii
care au suferit amputaţii importante pentru
arteriopatii periferice prezintă mult mai
multe probleme sociale şi emoţionale decât
non-amputaţii de acelaşi sex şi vârstă (Pell,
1993). Deşi aceeaşi proporţie de pacienţi
amputaţi cât şi de pacienţi din grupul de
control sunt solitari, amputaţii se simt mult
mai izolaţi. Relaţiile între membrii aceleiaşi
familii rămân neschimbate demonstrând că
numai simplul acces la relaţii interumane
poate schimba psihologia pacientului. După
o analiză multivariată, mobilitatea fizică este
singura care face diferenţa între pacienţii
amputaţi şi grupul de control. Se pare că
lipsa mobilităţii face să crească izolarea
socială şi inserţia psihosocială. În trecut
atenţia după amputaţie se concentra spre
reluarea mersului, chiar dacă eforturile erau
foarte mari. Testul Nothingam Health Profile
adoptă o definiţie mai largă a mobilităţii
care include şi folosirea scaunului rulant.
Persoanele în vârstă învaţă relativ greu să
meargă cu o proteză, iar dacă amputaţia
este la ambele membre inferioare nu reuşesc
să meargă aproape niciodată, ceea ce
determină să subscriem ideii că în categoria
de mobilitate ar trebui inclusă şi deplasarea
cu scaunul rulant.
Concluzii
Majoritatea amputaţiilor sunt
determinate de arteriopatiile cronice şi
determină modificari în comportamentul
psihologic al pacienţilor. Aceştia vor percepe
această infirmitate majoră ca şi cum şi-ar fi
pierdut o rudă foarte apropiată. Existenţa şi
organizarea unor echipe pluridisciplinare
reusesc să modifice balanţa în sensul creşterii
speranţei de viaţă şi a calităţii vieţii acestor
pacienţi. Mobilizarea lor cât mai precoce este
esenţială, atât pentru menţinerea unui tonus
bun, a unei inserţii sociale adecvate cât şi
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
pentru menţinerea unei sănătăţi în parametri
optimi ce să permită utilizarea membrului
inferior restant pentru îmbunătăţirea
calităţii vieţii. O alimentaţie raţională,
exerciţiile fizice zilnice duc la un consum de
calorii zilnic ce permite ca aceşti pacienţi să
nu devină supraponderali, stare la care de
altfel sunt predispuşi, odată cu pierderea
membrului şi implicit a mobilităţii. Tehnicile
de investigaţie utilizate chiar dacă aduc date
în plus şi permit evaluarea psihologică şi
inserţia socială a acestor pacienţi nu reusesc
în final să prognozeze decât în mică măsură
dacă aceşti pacienţi se vor mai mobiliza şi în
următorii ani.
Dr. Radu Florin POPA, Şef Lucrări UMF,
Iaşi
Bibliografie
Cojocaru, S., 2003, „Reabilitarea bazată pe
comunitate a persoanelor cu dizabilităţi”, Revista
de cercetare şi intervenţie socială, vol. 2, pp. 213-221.
European Working Group on Critical Limb
Ischaemia, 1992, „Second European Consensus
Document on Critical Limb Ischaemia”., European
Journal of Vascular Surgery 6, pp.1-32.
Fisher K, Hanspal RS, Marks L, 2003,
„Return to work after lower limb amputation”,
Internal Journal of Rehabilitation Res 26. pp. 51-56.
Houghton AD, Taylor PR, Thurlow
S. 1992, „Success rates for rehabilitation of
vascular amputees: Implications for preoperative
assessment and amputation level”, British Journal
of Surgery 79, pp. 753-755,
ICAI Group, 1997 „Long-term mortality
and its predictors in patients with critical limb
ischaemia”, European Journal of Vascular Surgery
14, pp. 91-95.
Johnson BF, Evans L, Drury R, 1995,
„Surgery for limb threatening ischemia: A
reappraisal of the costs and benefits”, European
Journal of Vascular and Endovascular Surgery 9, pp.
181-188.
McWhinnie, D.L., Gordon, A.C., Collin,
155
J, 1994, „Rehabilitation outcome 5 years after 100
lower-limb amputations”. British Journal of Surgery
81, pp. 1596-1599.
Muluk, S.C., Muluk, V.S., Kelley, M.E., 2001, Eu sunt totul pentru tine
„Outcome events in patients with claudication:
A 15-year study in 2777 patients”. Journal
Vascular of Surgery 33, pp. 251-257.
Nehler, M.R., Mueller, R.J., McLafferty,
Eu îţi sunt tată, Eu frate, Eu soţ,
R.B., 2003, „Outcome of catheter-directed
thrombolysis for lower extremity arterial bypass
occlusion”. Journal of Vascular Surgery 37, pp. 72-
Eu casă, Eu hrană, Eu haină, Eu rădăcină,
78.
Pell J.P., P.T. Donnan, F.G.R. Fowkes, C.V. Eu temelie şi orice vei voi tu. Ca să nu-ţi
Ruckley, 1993, „Quality of life following lower
limb amputation for peripheral arterial disease” lipsească nimic, voi lucra Eu. Am venit să
European Journal of Vascular Surgery, Volume 7,
Issue 4, pp. 448-451. te slujesc Eu pe tine, nu tu pe Mine. Eu îţi
Pohjolainen, T., Alaranta, H., 1998, „Ten-
year survival of Finnish lower limb amputees”, sunt şi prieten, şi mădular al trupului, şi
Prosthetics and Orthotics International, vol. 22, pp.
10-16. cap, şi frate, şi soră, şi mamă. Eu îţi sunt
Potterton, J.A., Galland, R.B., 2002, „Lower
limb amputation and rehabilitation”, in Beard toate şi tot. Tu nu trebuie să faci nimic, doar
JD, Murray S (eds), Pathways of Care in Vascular
Patients, Shrewsbury, UK, Publishing, pp. 183-192.
să fii lângă Mine. Eu sunt sărac pentru tine
Rommers, G.M., Vos, L.D., Groothoff,
J.W., et al, 1997, „Epidemiology of lower limb
şi cerşetor pot fi, tot pentru tine. Pe cruce
amputees in the north of The Netherlands:
Aetiology, discharge destination and prosthetic
use”, Prosthetics and Orthotics International, vol. 21, tot pentru tine, în mormânt tot pentru tine.
pp. 92-99.
Rutherford, R.B., 2006, „Functional În cer Îl rog pentru tine pe Tatăl Meu, pe
Outcome and Natural History of Major Lower
Extremity Amputation”, Vascular Surgery, 6-th pământ vin ca trimis al Tatălui Meu, tot
Edition, vol. 174, pp. 2482-2485.
Schoppen, T., Boonstra, A., Groothoff, pentru tine. Tu eşti totul pentru Mine, şi
J.W., 2003, „Physical, mental, and social predictors
of functional outcome in unilateral lower-limb frate, şi împreună-moştenitor. Şi prieten
amputees”, Archives of Physical Medicine and
Rehabilitation, vol. 84, pp. 803-811. al Meu şi mădular al trupului Meu. Ce
REVISTA DE CERCETARE ŞI
INTERVENŢIE SOCIALĂ - VOLUMUL 24/2009 altceva mai doreşti?
The STILE Trial, 1994, „Results of a
prospective randomized trial evaluating surgery
Sf. Ioan Gură de Aur
versus thrombolysis for ischemia of the lower
extremity”, Annals of Surgery, vol. 220, pp. 251-266.

156 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 21. Psihologia - o necunoscută?
Arta de a pune întrebări: un limitele lui.
De aceea lingviştii deosebesc două
metamodel pentru limbaj nivele ale limbajului: structura profundă, şi
structura superficială. Structura superficială
În bună măsură, activitatea
este cea propusă unui interlocutor, este
psihoterapeutului constă în a explora limitele
discursul oral sau scris al unei persoane; ea
imaginii pe care o are pacientul despre
cuprinde şi enunţurile utilizate în dialogul
realitatea în care trăieşte şi de a-i completa
nostru interior.
această imagine mărindu-i astfel posibilităţile
Exemplu:
de alegere. Limitele reprezentării sale sunt
“Mă doare capul”.
limitele limbajului utilizat pentru a o descrie.
Structura profundă a limbajului este
Meta-modelul pentru limbaj este unul
rareori exprimată în comunicarea verbală;
din primele modele realizate de fondatorii
este discursul nerostit. Ea este reprezentarea
neuroprogramării lingvistice J.Grinder şi
lingvistică completă a experienţelor, trăirilor
R.Bandler. Modelul propus de acesta este
- într-un cuvânt, a universului nostru interior.
un meta-model deoarece utilizează limbajul
Exemplu:
pentru a evidenţia limitele limbajului. Acest
“Începând din data… ora… am dureri
model valorifică în egală măsură experienţa
pulsatile, intermitente… în zona frontală a
unor terapeuţi de excepţie (F.Perls, V.Satir,
capului…”. etc.
M.Erickson), regulile de funcţionare
Sarcina terapeutului este aceea de
ale limbajului propuse de gramatica
a descoperi elementele lipsă din discursul
generativă transformaţională, şcoală al
manifest al pacientului, de a reconstitui cât
cărei reprezentant cel mai cunoscut este
mai complet posibil imaginea pe care acesta
N.Chomski, precum şi o serie de idei lansate
o are despre realitatea în care se află. Totuşi,
de A.Korzybski.
“harta nu este teritoriul” (Korzybski), imaginea
Pentru a înţelege Meta-Modelul,
realităţii nu este realitatea, harta este o
un instrument care facilitează accesul
reprezentare schematică, fidelă şi redusă a
la înţelegerea mai profundă a ceea ce
teritoriului. Neuroprogramarea lingvistică
oamenii spun, trebuie să ştim că traducerea
(N.P.L.) vorbeşte despre “modelul lumii”
universului nostru interior în cuvinte nu
pe care fiecare persoană şi-l construieşte
este o operaţie uşoară. Universul nostru
pornind de la propria realitate. Diferenţierea
interior este alcătuit din imagini, trăiri
lumii de “modelul lumii”, a teritoriului de
(senzaţii, emoţii etc.), cuvinte. Imaginile
hartă, permite terapeutului să facă distincţia
transportă simultan o foarte mare cantitate
fundamentală între schimbarea lumii şi
de informaţii, iar verbalizarea lor este în
schimbarea ideii pe care pacientul şi-o face
mod inevitabil lacunară; pentru trăirile şi
despre lume. Terapeutul nu va schimba
senzaţiile noastre, care sunt atât de concrete,
lumea pacientului său ci ideea pe care acesta
unice, de cele mai multe ori, nu avem
o are despre ea; oamenii se comportă funcţie
cuvintele potrivite pentru a le exprima. Mai
de imaginea pe care o au despre lumea
adecvat este limbajul metaforic, deşi şi el are
lor şi, prin urmare, schimbând imaginea,

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 157

harta, schimbăm implicit comportamentele,
iar acestea din urmă pot modifica lumea,
teritoriul !
Când comunicăm realizăm un
proces de derivare din structura profundă a
experienţei noastre a structurii superficiale
care este receptată de interlocutor. În acest
proces de derivare informaţiile suferă o serie
de transformări. În primul rând selecţionăm
doar o parte din informaţiile disponibile
în structura profundă; mare parte va fi
abandonată, omisă. În al doilea rând,
simplificăm, ceea ce implică o distorsiune
inevitabilă a sensului. Apoi, generalizăm;
enumerarea tuturor excepţiilor şi condiţiilor
posibile ar face comunicarea foarte dificilă.
Meta-modelul dezvoltat de N.P.L.
cuprinde o serie de întrebări cu ajutorul
cărora se recuperează informaţiile pierdute în
procesul derivării prin omisiuni, distorsiuni,
generalizări. Utilizând întrebările şi
instrumentele lingvistice propuse de Bandler
şi Grinder, terapeutul:
- accede la structura profundă a
limbajului;
- identifică o serie de violări semantice
în procesul comunicării;
- utilizează o serie de întrebări
pertinente în raport cu omisiunile,
generalizările şi distorsiunile identificate în
structura superficială a limbajului.
Acest demers are ca scop reconectarea
limbajului unei persoane la experienţa sa
senzorială specifică şi unică.
Pentru ilustrare putem lua primele
secunde din două interviuri terapeutice:
1) “P: Îmi este teamă.
T: De ce anume îţi este teamă ?
P: Îmi este teamă de lucrările de
control.
T: La ce obiect de studiu anume te
referi ?
158 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
P: Lucrarea de control la
matematică.
T: Mai concret, ce anume te sperie,
etc ?”
2) P: Îmi este teamă.
T: Nu trebuie să-ţi fie teamă. (Nu ai de ce
să-ţi fie teamă) !”.
1. Omisiunile
Omisiunea este un fenomen de
modelare a experienţei care ne permite să
ignorăm anumite informaţii în detrimentul
altora; ea este întâlnită, practic, în
majoritatea frazelor pe care le pronunţăm.
Când suntem preocupaţi de anumite
dimensiuni, aspecte ale experienţei noastre,
le excludem pe celelalte. În acest caz,
întrebările meta-modelului au ca obiectiv
principal recuperarea informaţiilor lipsă
şi reconstituirea mai precisă a conţinutului
experientei.
1.1. Verbele nespecifice
Acest tip de omisiune este cel mai
frecvent deoarece majoritatea verbelor au
un caracter nespecific. De cele mai multe ori,
evidenţiem acţiunea fără a spune cum anume
a fost ea realizată.
Exemplu:
“- Ea m-a ajutat”.
“- Învăţ pentru examen”.
“- El m-a supărat” etc.
Pentru a afla cum anume au fost
realizate aceste acţiuni, contextul sau
condiţiile în care ele s-au desfăşurat, putem
pune următoarele întrebări:
“Cum anume, te-a ajutat?”.
“Cum înveţi?”,
“Ce faci pentru a învăţa?”.
“Ce anume te-a supărat ?”.
 1.2. Substantive nespecifice
“Copilul a avut un accident”; “Maria,
fiica mea de şase ani, a încercat să ia ceva de pe un
dulap suindu-se pe un scaun şi a căzut rănindu-
se la mâna dreaptă”. Deşi enunţurile anterioare
vor să spună acelaşi lucru, în mod evident,
a doua frază conţine mai multe informaţii
specifice.
Sunt situaţii în care subiectul activ al
unei fraze este omis, suprimat prin folosirea
diatezei pasive: “Sunt căutat”; “Casa a fost
construită”. Acest tip de omisiune poate
implica o imagine despre lume în care
vorbitorul asistă ca un spectator neputincios
şi în care evenimentele se produc fără ca
nimeni să fie responsabil.
Substantivele nespecifice
clarificate prin întrebarea: “Cine sau Ce, mai
precis,…?”.
1.3. Comparaţiile
O comparaţie implică, cel puţin, doi
termeni. Deşi acest fapt pare evident, atunci
când comunicăm, lăsăm deseori în umbră
cel de-al doilea termen al comparaţiei.
Exemplu:
“Sunt mai puţin pregătit”.
“Sunt cel mai nefericit om”.
Majoritatea frazelor care conţin
cuvinte precum “Mai…”, “cel mai…”
introduc o comparaţie; nu putem face o
comparaţie decât dacă avem un element cu
care să comparăm. Dacă el lipseşte, trebuie să
solicităm denumirea lui. Întrebările trebuie
să vizeze şi criteriul după care se efectuează
comparaţia; acesta trebuie să fie clar formulat,
să conţină indicatori observabili:
Exemplu:
“Mai puţin pregătit decât cine ?”.
“Cum îşi dau seama ceilalţi că eşti mai
puţin pregătit ?”.
Se recomandă şi precizarea
contextului în care este valabilă comparaţia.
Acest fapt ar putea relativiza comparaţiile
nefavorabile.
În general, omisiunile comparative
sunt clarificate prin întrebarea: “Comparativ
cu cine (ce)…?”.
2. Generalizările
Prin generalizare, fragmente sau
elemente ale “modelului lumii” pe care îl
are o persoană, sunt detaşate de experienţa
sau experienţele sale pentru a exprima o
întreagă categorie; un singur exemplu este
ridicat la rang de regulă, lege. Generalizarea
are un caracter foarte limitativ deoarece ne
sunt împiedică să vedem diferenţele, să identifi­
căm excepţiile. Desigur, în mod natural,
avem tendinţa de a introduce informaţiile
şi experienţele noastre în categorii generale,
dar acest proces de inducţie are la bază, cel
puţin iniţial, un proces de reflexie asupra
diferenţelor. Generalizările ne oferă o “hartă”
a realităţii, uneori, nebuloasă şi inexactă care
ne împiedică să vedem copacii din cauza
pădurii şi, în baza căreia, avem tendinţa să
luăm decizii de tipul “totul sau nimic”, “a fi
sau a nu fi”, incapabili de a vedea nuanţe.
Dacă dorim să schimbăm această
imagine prea generală, trebuie să provocăm
o reflexie asupra diferenţelor, asupra
excepţiilor. A admite existenţa excepţiilor
înseamnă a fi mai realist.
În categoria generalizărilor,
diferenţiem:
1) Cuantificatori universali
2) Operatori modali
3) Judecăţi de valoare fără origine
specificată.
2.1. Cuantificatorii universali
Aceştia sunt cuvinte şi expresii care
introduc o suprageneralizare: tot, toată
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 159
lumea, nimeni, nimic, niciodată, totdeauna,
de fiecare dată, tot timpul etc. Când cineva
utilizează aceste cuvinte, dă impresia că
enunţă o lege universală; de pildă: “nimeni
nu mă înţelege”. Dacă dorim să contestăm
această “lege” trebuie să identificăm una
sau mai multe excepţii care, desigur, există
în realitate dar sunt mascate, trecute sub
tăcere, de acest proces al generalizării. Cea
mai simplă şi mai directă cale este de a
relua, într-o manieră interogativă, cuvântul
utilizat: “nimeni?”. Alteori putem introduce
cuvântul respectiv într-o construcţie
oarecum paradoxală: “Dacă înţeleg bine,
niciodată nimeni nu v-a înţeles?”. Această
construcţie ilustrează şi un alt procedeu prin
care putem provoca identificarea excepţiilor:
exagerarea afirmaţiei iniţiale prin adăugarea
altui cuantificator universal (în exemplul
de mai sus - “niciodată”) fapt ce evidenţiază
caracterul absurd al acesteia.
Cuantificatorii universali pot fi
puşi sub semnul îndoielii prin întrebări
care vizează specificarea contextului sau a
excepţiilor:
“Nu a existat niciodată un moment în
care…?”.
2.2. Operatorii modali
Există reguli comportamentale pe
care gândim că nu putem sau nu trebuie să le
încălcăm. Expresii precum “nu pot” sau “nu
trebuie” sunt numite în lingvistică operatori
modali; ele stabilesc limite postulate de
reguli nescrise.
Operatorii modali pot fi de necesitate
sau de posibilitate.
a) Operatorii modali de posibilitate
stabilesc limitele cele mai puternice: “pot”,
“nu pot”, “posibil”, “imposibil”. Acestea
sunt expresii care decupează pe harta
locuitorului spaţiul în care el acţionează şi ia
decizii. În mod evident, fiecare are limitele
160 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
sale naturale, însă aceşti operatori se referă
la limitele impuse de credinţele individului.
Exemplu:
“Aşa sunt eu, nu mă pot schimba”.
“Nu pot să-l refuz”.
“Îmi este imposibil să-i spun adevărul”
etc.
Operatorii modali de posibilitate
indică o limită, o imposibilitate fără a
specifica felul în care funcţionează această
limită. Deseori “nu pot să…” este trăit ca o
stare de incompetenţă absolută, fără speranţa
vreunei schimbări. Când cineva spune “nu
pot să…”, el şi-a fixat un obiectiv, apoi l-a
plasat pe “harta” sa într-un teritoriu care nu
mai este sub controlul său.
Limitele impuse de acest tip de
operatori modali pot fi depăşite printr-un
proces de reflexie asupra obstacolelor ce
ne separă de obiectivul propus şi asupra
consecinţelor atingerii lui. Acest proces de
reflexie poate fi provocat utilizând întrebări
precum:
“Ce vă împiedică să…?”.
“Ce s-ar întâmpla, dacă aţi face lucrul
respectiv ?”.
În N.P.L. nu există întrebarea “De ce?”.
În cel mai bun caz ea provoacă o serie de
raţionalizări, justificări şi explicaţii care nu
schimbă cu nimic situaţia. Uneori oamenii
se justifică spontan: “Nu pot vorbi cu vecinii
pentru că sunt prea bănuitori”. În acest caz,
întrebările trebuie să provoace interlocutorul
să descrie în termeni comportamentali ceea
ce ar putea fi doar o credinţă rezultată dintr-
un proces de generalizare.
Exemplu:
“După ce vă daţi seama că vecinii sunt
bănuitori ?”.
“Cum altfel aţi putea explica
comportamentul lor ?” etc.
 se proclamă frecvent că oamenii sunt unici,
b) Operatorii modali de necesitate. acest adevăr este uitat când se afirmă că
Expresii precum “trebuie”, “nu trebuie”, “este “fiecare trebuie să…”, propoziţie continuată
necesar să”, “nu este necesar să” - vehiculează cu norme, standarde şi reguli care au ca scop
reguli de conduită ale căror motivaţie şi uniformizarea lor. Operatorii modali de
consecinţe nu sunt în mod explicit formulate. necesitate - “Nu trebuie/trebuie să…” sunt
Exemplu: clarificaţi prin întrebarea:
“Trebuie să mă gândesc mai întâi la “Ce s-ar întâmpla dacă aţi face/nu
ceilalţi!”. aţi face…? (Având în vedere exemplele
“Nu trebuie să vorbesc cu astfel de anterioare:
oameni !”. “Ce s-ar întâmpla dacă nu v-aţi gândi
“Trebuie să salut persoanele pe care le mai întâi la ceilalţi?”.
întâlnesc !” etc… “Ce s-ar întâmpla dacă nu aţi citi zilnic
10 pagini? etc…).
Doar în cazul în care motivele şi
consecinţele acestor reguli sunt explicitate, 2.3. Judecăţile de valoare (afirmaţiile)
ele vor putea face obiectul unui examen fără origine specificată
raţional, critic; altfel ele vor limita pur şi În această categorie intră afirmaţiile
simplu comportamentul şi capacitatea a căror origine este ignorată, pierdută. În
noastră de decizie. Deseori “trebuie” sau “nu literatura americană se utilizează, pentru a
trebuie” sunt expresia unor judecăţi morale. desemna acest tip de generalizare, expresia
Exemplu: “lost performatives” şi ea evidenţiază
“Trebuie să fii cinstit cu ceilalţi !”. dispariţia (lost) agentului responsabil al
“Nu trebuie să furi !”, etc. afirmaţiei; unii autori francezi utilizează
expresia “afirmaţii peremptorii” (M.Dovero,
Dacă comparăm aceste propoziţii cu: E.Grébot, 1993; Cudicio, 1992 etc.) deşi
“Trebuie să citesc zilnic 10 pagini !”. sunt de acord că nu totdeauna ea acoperă
“Trebuie să mă scol în fiecare dimineaţă sensurile acestui gen de generalizare.
la ora 6 !”, Afirmaţia “Nu este bine să nu ţii cont de ceilalţi”
poate fi considerată o afirmaţie peremptorie
vom înţelege mai bine limitele pe care deoarece ne propune ceva drept adevăr
le avem în vedere. incontestabil, fără a ne informa în nici un fel
Din nefericire, educaţia este frecvent despre autorul ei. Însă dacă cineva anume
un teren minat de astfel de operatori de spune: “Eu cred că nu este bine să nu ţii
necesitate: “La vârsta ta un copil trebuie cont de ceilalţi”, atunci această afirmaţie ne
să…!”. Utilizarea lui “trebuie” cu referire informează clar despre opinia cuiva care nu
la capacităţi este în general considerată se ascunde în spatele unor enunţuri generale,
un reproş; ar trebui să fiţi capabil să impersonale.
faceţi cutare lucru, dar nu puteţi - fapt ce Unele din aceste afirmaţii ar putea
determină sentimentul eşecului. În acest avea un conţinut moral şi nu este necesar
context “trebuie” induce un sentiment de să fie contestate, însă identificarea lor, în
culpabilitate, creând o prăpastie artificială discursul cuiva, este utilă şi interesantă
între aşteptări (nejustificate) şi realitate. Deşi deoarece ne informează despre natura

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 161

credinţelor partenerului nostru.
Sunt, însă, multe alte afirmaţii
enunţate într-o manieră impersonală, care
permit locutorului să se folosească de ele
ca de un paravan: nu ştim dacă el aderă
sau nu la opinia exprimată şi nici care este
autorul ei. De exemplu, dacă cineva spune:
“Acest lucru nu se face!”, este important să
punem o serie de întrebări care au ca scop
precizarea sursei informaţiei, a contextului
în care această informaţie a fost elaborată.
Exemplu:
“Ce anume nu se face?”.
“Cine spune asta?” etc…
Sau dacă un elev spune:
“Bac-ul nu serveşte la nimic”,
i-am putea pune următoarele
întrebări:
“De ce bac-ul nu serveşte la nimic?”.
“Cine spune asta?”.
“Cum de ştie el (ea) acest fapt?”.
Aceste întrebări ne permit să
înţelegem cum au ajuns, elevul sau părinţii
săi, la această credinţă.
Când afirmaţiile se referă la
competenţe, ele pot induce sentimente de
culpabilitate şi eşec pentru că raportează
interlocutorul la standarde, aparent,
universal valabile: “Ortografia este, totuşi,
ceva foarte simplu”; în acest caz e util să ştim
pentru cine este ceva simplu. Emiţătorul
ar putea răspunde că pentru el ortografia
este ceva simplu; astfel el deschide calea
contestării adevărului prezentat iniţial ca
ceva general valabil!
Pentru clarificarea afirmaţiilor fără
origine cunoscută se poate pune, în general,
următoarea întrebare:
“Cine face această afirmaţie şi pe ce se
bazează el (ea)?
162 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
3. Distorsiunile
Distorsiunle implică procese
importante de modelare ale experienţei
noastre cu efecte neaşteptate asupra “hărţii”
pe care o avem fiecare despre ceea ce numim
realitate. Creativitatea, inventivitatea,
înlănţuirile, uneori surprinzătoare, ale
ideilor şi imaginilor noastre au la bază,
între altele, procesele distorsiunii. Totuşi,
distorsiunea poate realiza şi veritabile violări
şi malformaţii semantice cu efecte negative
asupra “modelului lumii”.
3.1. Nominalizările
Nominalizările sunt cuvinte
nespecifice care au ca principală
caracteristică aceea de a “îngheţa” un proces
transformându-l în ceva fix, static. Prin
nominalizare, verbele care exprimă acţiuni
sunt înlocuite cu substantive, realizându-se
astfel conversia unui proces în ceva static;
dacă verbele implică acţiune, schimbare,
substantivele descriu un eveniment
finit, neschimbare. Aparent inofensive,
nominalizările maschează diferenţe esenţiale
între diferitele “hărţi ale lumii”. Să luăm, de
exemplu, termenul “memorie”. Observaţi
diferenţa dintre următoarele două enunţuri:
“Am o memorie slabă”, “Memorez greu
numele proprii”. Primul enunţ realizează
o autoatribuire, vehiculând implicit ideea
unei permanenţe, a unei calităţi constante
a persoanei respective; al doilea enunţ
exprimă o acţiune, şi orice acţiune poate fi
îmbunătăţită, efectuată în mai multe feluri.
Exemplu:
“În ce context memorezi mai greu?”.
“Cum procedezi pentru a memora?”
etc…
În majoritatea cazurilor nominaliză­
rile se realizează prin utilizarea unor cuvinte
abstracte (dragoste, libertate, decizie, fericire,
speranţă etc.) şi tocmai de aceea semnificaţia Echivalenţele complexe produc
lor variază sensibil de la o persoană la alta. distorsiuni prin stabilirea unei analogii între
Fiecare are ideea lui despre fericire şi, de o propoziţie specifică şi una mai generală.
aceea, când cineva spune că este fericit nu Exemplu:
veţi afla de ce este fericit decât întrebându-l. “Nu zâmbeşte… nu se distrează”.
S-ar putea să fiţi mirat când îi veţi auzi “Nu mă priveşte… este supărat
răspunsul, pentru că veţi cunoaşte o “hartă” pe mine”
a realităţii celuilalt pe care nici nu o bănuiaţi. “Dacă nu te uiţi la mine când îţi vorbesc,
Identificarea nominalizărilor trebuie înseamnă că nu eşti atent la ceea ce-ţi
urmată de formularea unor întrebări care să-l spun” etc.
determine pe interlocutorul nostru să treacă
la o comunicare dinamică, concretă. Pentru De cele mai multe ori aceste
aceasta, de cele mai multe ori, este suficientechivalenţe au la bază generalizarea
ca întrebarea să înlocuiască cuvântul abstractexperienţei proprii. Autorul enunţurilor
sau substantivul cu un verb, provocându-l prezentate mai sus, pornind de la experienţa
astfel pe interlocutor să descrie elementele personală, crede că toţi oamenii, atunci când
concrete ale experienţei sale care înainte se amuză, zâmbesc, când sunt supăraţi,
fuseseră etichetate într-o manieră abstractă evită să-i privească pe ceilalţi, sau, când
şi încremenită. sunt atenţi, îşi fixează privirea asupra
Exemplu: interlocutorului! Echivalenţele complexe pot
1) - Doresc reuşita copiilor mei. fi puse sub semnul îndoielii prin întrebări
- Cum anume doriţi ca ei să reuşească?ce vizează identificarea de contraexemple
2) - Doresc să îmbunătăţesc comunicarea
relaţiei de echivalenţă propuse, disocierea
mea cu ceilalţi celor doi termeni ai echivalenţei. Dacă ne
- Ce înseamnă pentru dvs. a comunica? raportăm la unul din exemplele anterioare,
3) - Îmi propun o schimbare în relaţiile
aceste întrebări ar putea fi:
mele cu soţia. “Dacă te-ar privi ar însemna că nu este
- Ce anume doriţi să schimbaţi? supărat?”.
“Cunoşti oameni care, când sunt
Numele unor afecţiuni medicale, supăraţi, îşi privesc interlocutorul?” etc…
etichetele nosologice în general, sunt
exemple interesante de nominalizare: ce 3.3. Presupoziţile
înseamnă “depresie”, “anxietate” etc? Un Toţi avem credinţe, aşteptări,
pacient poate merge la medic din cauza ipoteze care au la bază experienţa noastră
câtorva nopţi nedormite, a unor gânduri anterioară. Practic, este imposibil să trăim
care nu-i dau pace şi află că are ANXIETATE, fără ele; credinţele şi aşteptările noastre
STRES etc. El ar putea avea unele idei pentru devin grile de lectură a realităţii, pun
a putea dormi (adevărul este că are şi nopţi ordine şi selecţionează informaţiile care ne
în care doarme bine!), dar nu ştie deloc cum bombardează în orice moment. Aşteptările,
să lupte împotriva ANXIETĂŢII, STRES- ipotezele mai mult sau mai puţin explicite,
ului! au un rol pozitiv (“dacă nu ştii ce cauţi nu
vei găsi nimic!”) dar, în egală măsură, ele ne
3.2. Echivalenţele complexe pot limita comportamentul, capacitatea de

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 163

decizie (“nu găseşti decât ceea ce cauţi!”).
Supoziţiile fundamentale care
limitează comportamentul nu sunt în
mod necesar exprimate într-un mod uşor
observabil. Deseori ele sunt deghizate sub
forma întrebărilor “Pentru ce?, “Pentru ce
nu eşti atent?” - presupoziţia implicită: “Nu
eşti atent”. A răspunde direct la o astfel de
întrebare înseamnă a pierde din start.
A întreba un copil: “Te culci la ora
8 sau la ora 8 şi 15 minute?” înseamnă a-i
întinde o capcană pentru că, dându-i iluzia
că poate alege, alegerea lui este, de fapt,
limitată. Indiferent ce alternative de răspuns
alege, alegerea lui semnifică acceptarea
presupoziţiei de bază - merge la culcare!
Rămânând la acest exemplu, presupoziţia
poate fi scoasă la lumină şi pusă sub semnul
întrebării astfel: “Ce te face să crezi că vreau să
mă culc?”
Alte exemple:
“Când vei fi matur, vei înţelege. (Nu eşti
matur).
“Nu cumva vrei să-mi spui o altă
minciună? (Deja m-ai minţit).
“De ce nu zâmbeşti mai mult?” (Nu
zâmbeşti suficient etc.).
În general, presupoziţiile pot fi puse
în evidenţă şi combătute prin întrebarea:
“Ce vă face să credeţi că…?
3.4. Relaţiile cauză-efect
Oamenii au nevoie de explicaţii; ele
securizează pentru că introduc o anumită
ordine ce asigură înţelegerea evenimentelor
pe care le trăiesc. Totuşi “ordinea”, “harta”
pe care o propun explicaţiile cauzale simple,
frecvent întâlnite în limbajul cotidian,
realizează o distorsiune a realităţii cu
consecinţe importante asupra opţiunilor
comportamentale consecutive.
Deseori este greu să ne asumăm
164 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
responsabilitatea comportamentelor şi
stărilor noastre afective; tocmai de aceea
auzim frecvent propoziţii precum:
“X mă enervează…, mă supără…”
“Întreprinderea la care lucrez mă
împiedică să…”
“Aş pleca în concediu, dar nu am
maşină…”.
În mod evident astfel de afirmaţii
postulează existenţa unor cauze exterioare
comportamentelor şi stărilor afective ale
oamenilor. Dacă le acceptăm “există riscul de
a considera oamenii ca nişte bile de biliard
care se supun legilor (fizice, n. ns.) cauză-
efect” (J.O’Connor, J.Seymour, 1995, p.119).
Nimeni nu exercită un control
direct asupra stărilor afective ale celuilalt.
Dacă n-ar fi aşa, fiecare dintre cuvintele
şi comportamentele noastre ar deveni, cu
voie sau fără voie, mesageri ai fericirii sau
nefericirii celorlalţi! Ar trebui, prin urmare,
să acordăm o grijă (evident exagerată)
fiecărui gest, fiecărui cuvânt care, prin
forţa lor intrinsecă ar putea provoca atâtea
neplăceri celorlalţi; sau, imaginaţi-vă, cât de
uşor am putea să ne facem prietenii fericiţi!
Totuşi, controlul facil al fericirii sau
nefericirii celorlalţi, este o responsabilitate
prea mare!
Pentru a pune sub semnul întrebării
această explicaţie cauzală simplă putem
proceda cel puţin în două moduri:
a) Putem solicita o descriere mai
detaliată a procesului prin care un stimul
extern provoacă o stare afectivă sau un
comportament; de cele mai multe ori,
descrierea “procesului cauzal” poate
evidenţia şi alte opţiuni comportamentale la
îndemâna actorului social respectiv. Totuşi,
procedând astfel, credinţa că ceilalţi sunt
responsabili de reacţiile noastre rămâne
intactă.
 b) Această credinţă poate fi vizată “a presimţi” etc. introduc deseori “lecturi
direct punând întrebări de genul: (nejustificate) ale gândurilor” şi de aceea ele
“Cum anume faceţi să vă simţiţi rău trebuie să ne reţină atenţia când le auzim sau
auzind ce spune el?” le utilizăm:
“El trebuie să gândească că-i consum
Astfel se realizează trecerea verbului prea mult timp!”.
a face de la diateza pasivă (“El mă face să mă “- Da, este posibil, dar cum vă daţi
simt rău”) la diateza activă, evidenţiind în seama de acest fapt?”.
acest mod responsabilitatea fiecăruia pentru
ceea ce simte şi modul în care acţionează. Divinaţia poate conduce la adoptarea
Deoarece nu totdeauna este uşor să ne de comportamente în funcţie de ceea ce
asumăm o astfel de responsabilitate, această credem, de ceea ce ne imaginăm sau gândim,
abordare trebuie utilizată doar după ce în loc să acţionăm în raport cu mesajele pe
am stabilit o relaţie bună cu interlocutorul; care ni le oferă persoana cu care comunicăm.
în caz contrar ea ar putea fi receptată ca o b) Există şi situaţii în care noi acordăm
provocare. celorlalţi puterea de a citi în mintea noastră, de a
ne ghici gândurile:
3.5.Lectura gândurilor “- Dacă m-ai iubi, ai şti ce doresc!”.
Ceea ce în programarea “- Ar trebui să ştii că-mi place acest
neurolingvistică se numeşte lectura lucru!” etc…
gândurilor, divinaţie (mind reading) este
fenomenul care face ca unele persoane să se O persoană care utilizează acest mod
comporte ca şi cum ar şti ceea ce cred sau de comunicare nu spune celorlalţi exact ceea
gândesc ceilalţi, fără a avea o probă directă. ce doreşte, deoarece presupune că aceştia
Mulţi dintre noi ne comportăm astfel. Uneori ar trebui (cum?) să ştie. Ea introduce astfel
acest fenomen este expresia unei reacţii posibilitatea unor neînţelegeri grave.
intuitive la indici non-verbali pe care i-am Întrebând direct cum anume
sesizat la nivel inconştient; alteori avem de-a interlocutorul nostru ştie ce gândim sau
face cu adevărate halucinaţii care au la bază gândesc ceilalţi, obţinem de obicei răspunsuri
fenomenul proiecţiei: gândim că celălalt sub forma unor credinţe sau generalizări:
gândeşte exact cum am gândi noi, dacă ne- Exemplu:
am afla în aceeaşi situaţie. “- George nu mă iubeşte!
Există două modalităţi de manifestare - Cum ştii că George nu te iubeşte?
a divinaţiei: - Pentru că nu face niciodată ceea ce-i
a) O persoană crede că ştie ce gândeşte spun”.
altcineva. Răspunsul este o “echivalenţă
“- Ştiu dinainte ce va spune când va complexă” cel puţin contestabilă: “De ce crezi
intra…”. că a face întotdeauna ce ţi se spune este o dovadă
“- “X este deprimat…”. de iubire?”.
“- Era enervat dar i-a fost greu să
recunoască acest fapt…”. Prof. Univ. Dr. Ion DAFINOIU, Iaşi

Verbe precum “a gândi”, “a crede”,

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 165

 22. Ipostaze juridice

Ipostaze juridice ale viziunilor franceză, următorul titlu: Euronomosofia sous

le parapluie du  jus actionum. Les principes
constantiniene. O avanpremieră qui donnent la substance de l’extraordinaria
la o lucrare născută din spiritul cognitio,  comme héritage ontologique du
Anului jubiliar al Sfinţilor procès européen modern". În sfârşit, rugat
fiind de eminentul preot şi amfitrion al
Împăraţi Constantin şi Elena acestei reviste, Epifania, părintelui Nicolae
Nicolescu, să-i ofer o contribuţie la difuzarea
Argumentum
ideilor constantiniene, în acest an eponim
al Edictului milanez, iată, înainte să apară
Lucrarea de mai jos a fost realizată pe
originalul, prezint, pentru cititorii noştri,
scheletul unei conferinţe ce mi-a fost cerută,
varianta textului în limba-mi maternă (sacra
încă din anul 2012, de către domnul Prof. dr.
lingua...).
Nelu Zugravu, de la Facultatea de Istorie
Motto: La cognitio extra ordinem.
a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
Non esiste. Esistono le cognitiones
din Iaşi, pentru a fi prezentată în cadrul
extraordinariae, esistono gli extraordinaria
Simpozionului Internaţional „2013 – Anul
judicia, esistono le extraordianariae
omagial al Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” în
actiones. Ma la cognitio extra ordinem (...)
cursul lunii mai 2013. În aproximativ aceeaşi
non esiste1
perioadă de referinţă, iluştrii noştri confraţi
Memento:
romanişti de la Universitatea Complutense din
”Constantin cel Mare, Edicta et
Madrid, profesorii Manuel J. Garcia Garrido
Constitutiones – The Edicts and Laws ale
şi Fernando Reinoso Barbero, m-au invitat
împăratului sunt răspândite în mai multe
să colaborez la scrierea unui volum colectiv,
surse. Textul latin al celebrului Edict de la
Precedenti storici delle regole e delle massime
Milano a fost citat de Lactantius în De mortibus
legislative e giurisprudenziali în cadrul unui
persecutorum, 44 cu o traducere greacă a lui
proiect mai cuprinzător intitulat I principi
dată de Eusebius Caesariensis în Historia
generali del diritto e della giurisprudenza. Le-
ecclesiastica, X.5. Textele latine ale legilor
am răspuns favorabil, astfel încât, ceea ce-a
imperiale au fost incluse în celebrul Codex
stat iniţial sub semnul unei conferinţe pe
Theodosianus din sec. V (editat de Theodor
care o intitulasem Cognitio extra ordinem
Mommsen în trei volume, în 1905, sub titlul
à l’époque constantinienne ou l’avancement
Theodosiani Libri XVI cum Constitutionibus
d’une «écrevisse» juridico-philosophique.
Sirmondianis)... Eusebiu a dat traducerea
Un paralogisme incontournable, ei bine, s-a
greacă și/sau rezumatele multor legi ale
transformat într-un proiect livresc, pus tot
împăratului prin care era favorizată Biserica
sub bunele auspicii constantiniene, sub
în Cartea X din Historia Ecclesiae și în patru
semnul judecătorului de tip constantinian,
cărți din Vita Constantini.”2
postclasic, care părăseşte postura vicariantă
a judecătorului de tip pretorian, clasic. I-am 1 Riccardo Orestano, “La ‘cognitio extra ordinem’:
rezervat acestui capitol madrilen, redactat în una chimera”, în SDHI 46/1980, pp. 236-237.
2 Charles Matson Odahl, Constantin şi Imperiul

166 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 În Epoca Postclasică a dreptului
roman, cu referire circumstanțiată de
perioada Dominatului și, mai cu seamă, în
timpul domniei împăratului Constantin
cel Mare, cognitio extra ordinem, cognitio
extraordinaria (procedura extraordinară), ale
cărei fundamente istorice le găsim în plină
Epocă Clasică3, la Octavianus Augustus
(când, sub impulsul unui caz concret de
fideicomis amical, implicându-l pe Princeps în
persoană, și sub exortația unui jurisprudent
faimos, veleianul Caius Trebatius Testa
- născut în orașul școlii eleate ctitorită de
Parmenide - maestrul lui Marcus Antistius
Labeo, ambii din anturajul Principelui4-,
este prefațată ”justiția imperială”, rezervată
împăratului - o justiție extra ordinem
judiciorum privatorum, diferită de justiția
civilă din procedura formulară consacrată -)5
a devenit o procedură comună, generalizată,
și ontologic perenă (păstrată până astăzi
în dreptul privat continental-european de
sorginte romano-germanică).
În Epoca Clasică, doar câteva domenii
juridice erau rezervate judecății princiare. Le
avem în vedere pe următoarele: succesiunile
vacante și legatele caduce interesând
finanțele publice, fiscul; obligațiile născute
din principiul juridic, pretorian al iubirii
aproapelui, familialului din familia communi
jure – officium pietatis erga proximos -, explicate
de unii autori prin paternalismul – valoare
societală romană, propriu acelei epoci;
respectiv, fideicomisele sau ”serviciile”6
personale (”comisioanele” – to run errands,
creştin, Traducere de Mihaela Pop, Ed. All, Bucureşti,
2006, p. 339.
3 William Turpin, «  Formula, cognitio, and
proceedings extra ordinem, RIDA, 46/1999, pp. 499-574.
4 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber
secundus, Titulus XXIII-2, 25, apud Mihail-Vasile Jakotă,
Drept roman, Ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, p. 190.
5 Justinian, Digestorum sev Pandectarum, Liber L,
Titulus XIII.
6 Mihail Vasile Jacotă, Op.cit., p. 191.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
care, în Common Law, prefațează instituția
trust-ului - )7.
Generalizarea sistemului extra ordinem
este semnificativă mai ales în perioada
diarhiei, a ”colegialității imperiale”8
Constantin-Licinius, perioadă foarte prolifică
în norme de drept privat novatoare (”norme
de drept civil care i-au ocupat lui Constantin
timpul liber”)9. Dar Constantin a fost un
infatigabil inovator. Nova Roma10, consacrată
la data de 11 mai 330 AD (după ce piatra de
temelie pe perimetrul Byzantiumului fusese
pusă la data de 8 mai 324)11, cu rang de
capitală secundară a imperiului constituie,
din această perspectivă, un epitom. Și ce
viziune non-conformistă, de ilustru strateg a
avut, alegând a o construi pe locul fostului
Byzantium, în dauna unor locații precum
Milano sau Ravenna! Pentru a completa
tabloul noii dedicații creștine constantiniene,
este suficient să amintim, aici, consacrarea, în
noua capitală, a două catedrale, sub semnul
Crucii, dar și sub acela al unor patroane
inspirate de filosofia neoplatoniană: Sfânta
Înțelepciune și Sfânta Pace (Sancta Sapientia
sive Sophia & Sancta Pax sive Irène)12 două
7 Bruno Schmidlin, Droit privé romain. Origines
et sources. Famille. Biens. Successions, Univ. De Genève,
Ed. Bruylant, Bruxelles, 2008, p. 63.
8 Georges Tate, Justinien. L’épopée de l’Empire
d’Orient (527-565), Ed. Fayard, Paris, 2004, p. 13.
9 Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii
Imperiului roman, Traducere de Dan Hurmuzescu, Vol. II,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 29.
10 Stéphane Yerasimos, Constantinople. De Byzance
à Istanbul, Ed. Place des Victoires, Paris, 2000, p. 16.
11 Anik Blaise (dir.), Robert Maillard (édit.) et alii,
Chronique de l’humanité, Ed. Jacques Legrand S.A., Paris,
1990, p. 253  : «  Le philosophe néoplatocien Sôpatros
préside à la dédicace de Constantinople ».
12 Idem : « Bien que les églises de Byzance aient des
noms plus néoplatoniciens que chrétiens (Sainte-Sophie  :
la Sagesse ; Sainte-Irène : la Paix), la ville n’est pas comme
Rome écrasée par le poids du paganisme et peut devenir une
capitale chrétienne. Constantin veut en faire une seconde
Rome  : sept régions rappellent ainsi les sept collines de
la Ville éternelle. Il y installe un Sénat recruté sur place,
167
probe magnifice de înțelept sincretism, de
punte între epoci, de luminată viziune.
Epoca lui Constantin este, pe teren
juridic, o perioadă ulterioară uneia a
dezvoltării semnificative și a multiplicării
procedurilor judiciare sub autoritatea
funcționarilor imperiali (cognitiones
Caesariane), o perioadă ”constantiniană”
exprimând propensiuni evidente pentru
replicarea arhitecturii administrației
imperiale, ca model structural-constructivist
în alte domenii statale.
Între aceste domenii noi, statale, în
ciuda aparențelor privatiste, individualiste,
le observăm pe acestea două: în primul
rând, justiția publică13 și, în al doilea rând,
ceva mai târziu, chiar Biserica (care a fost
chiar autorizată să primească bunuri prin
donații și legate testamentare). Această din
urmă instituție poartă până astăzi amprenta
inconfundabilă a imperiului constantinian
din perspectivă structurală, a ierarhiei și
a administrației proprii, lipsindu-ne din
profilul ei actual doar această invenție a lui
Constantin, și anume, judecata episcopală14
(aculturată o lungă perioadă de timp și
în Common Law-ul anglo-saxon). Judecății
episcopale i se adaugă instituția medierii
episcopale, astfel încât avocații (oratores)
puteau opta pentru această mediere chiar în
cursul judecății din tribunalele civile.
Influențele judecății episcopale
lui accorde le jus Italicum, c’est-à-dire qu’il l’exempte
d’impôt ; il la gratifie en outre de distributions frumentaires
(pain gratuit, n.m.). Un proconsul la gouverne. L’empereur
y fait construire son palais, relié à l’hippodrome et, déjà son
mausolée. »
13 ”Mais fort de divers pouvoirs accumulés, Auguste
déjà se permit d’intervenir directement dans la juridiction
ordinaire. Il pouvait casser des jugements et les renvoyer à
d’autres instances si la chose lui semblait justifiée” (Bruno
Schmidlin, Op.cit., p. 63).
14 Chiar dacă, oarecum insolit, vezi Indro Montanelli,
Roma. O istorie inedită, Traducere de George Miciacio,
Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p. 335.
168 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
constantiniene mai sus evocată (în Anglia
dinastiilor anglo-saxonilor, normanzilor,
angevinilor și plantageneților)15 au fost
vizibile în așa-numitele Manor Courts - cours
seigneuriales anciennes- et Christian Courts
- jugeant ratione pecatti-; par exemple,
les contrats doublés d’un serment sous la
sanction d’une peine d’ordre spirituel-,
juridictions découragées, quand même, par
la Clarendon Constitution of 1164)16.
Primul cod civil postclasic de
deosebită însemnătate, Codex Theodosianus
(438 AD, promulgat de Theodosius al II-lea în
Orient, respectiv, de Valentinian al III-lea în
Occident), de altfel, utilizează constituțiuni
imperiale primare din rândul celor date de
Constantin cel Mare. Spiritul acestui cod,
evident, este cel inspirat de noua lui viziune
centralist-etatică (”comme si les empereurs
avaient voulu montrer que la justice était
rendue par leurs subordonnés”;17 e.g., les
magistrats municipaux et les defensores
civitatis qui ont des juridictions limitées
aux minores causae18). Această viziune avea
să fie corectată de Codul lui Justinian
(Codex Justinianeus repetitae praelectionis, 534
AD, care preia și constituțiuni imperiale
anterioare epocii constantiniene) datorită
15 Valerius M. Ciucă (coord.) et alii, Lecţii de
drept privat comparat, Vol. II (Instituţii în dreptul privat
comparat. Putere judiciară, jurisdicţii şi acţiuni), Ed.
Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2005, pp. 25 sq.
16 Valerius M. Ciucă, Droit privé comparé. Méta-
systèmes juridiques. Droit romain, droit civil européen &
Common Law. Une philosophie des convergences juridiques
européennes ou l’Alphée nomothète et nomologue par-
dessous la Manche, et ensuite par-dessous l’Atlantique.
Prolegomena. Syllabus, University of Ottawa, January
session, 2013, nepublicat, slide 10, apud René David et
David Pugsley, Les contrats en droit anglais, LGDJ, Paris,
1985, p. 15.
17 Edouard Cuq, Les institutions juridiques des
Romains, Tome second. Le droit classique et le droit du
Bas-empire, Librairie Plon, Paris, 1902, p. 867.
18 Constantin, Codex, VII, 1,4, apud Ed. Cuq,
Op.cit., p. 867.
atașamentului intelectual al acestui împărat
la bogăția ideatică a Epocii Clasice.
Este, cel de mai sus, un model judici­
ar al centralismului imperial de tip constan­
tinian (un imperiu – un împărat, situație
ce avea să dureze până în anul sciziunii,
395 AD; un proces – un judecător; un sis­
tem piramidal și ierarhic, ”scalariform”19;
fundamentele-i ideatice se situează pe o
reprezentare ”geometrică” ideală; practic,
observăm o paradigmă nouă, o monarhie
care a reușit să înlăture amintirile recente,
față de momentul de referință – anii 320 p.
Cr.-, ale anarhiei militare și ale altor arhii
politice: diarhii, tetrarhii, sexarhii, respectiv,
la un moment dat, septarhie).
Modul în care avansează racul în
anumite situații ilustrează metaforic reforma
constantiniană în planul dreptului acțiunilor
(jus actionum); este vorba, aici, de un progres
prin mijloace ”reacționare”; un progres
à rebours, în răspăr, prin redeșteptarea și
generalizarea unei proceduri ce-l transformă
pe judecător în ”rege al dreptății”, în vârful
piramidei imaginare judiciare, în centru
absolut, în specialist și unic deținător al
puterii judiciare (jusqu’au point que ni
même les audiences des magistrats ne sont
plus publiques...20), în monom perfect,
centru de înțelepciune, de știință, de echitate
dar, mai ales, de putere pură, nenegociată,
netranzacționistă, perfect independentă.
Împăratul însuși îmbracă ”roba” de
judecător atunci când judecă, prezidând
Consistorium-ul (fostul Concilium principis,
astfel redenumit de către Constantin)21, în
cauzele juridice prevăzute cu apel la împărat.
Chiar fostul său ”prim ministru și vice-
împărat”, prefectul pretoriului, este redus la
19 Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat,
Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1978, p. 153.
20 Constantin, Codex Theodosianus, I,12,1, apud Ed.
Cuq, Op.cit., p. 869.
21 Georges Tate, Op.cit., p. 165.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
rolul de judecător de apeluri.22
Judecătorul constantinian (care ar
trebui să fie un umanist precum însuși
împăratul, sau, cum s-a mai spus, ”uman din
fire”23), devine ”rege între cele mărunte”,
după cum, împăratul, pe o treaptă mai
înaltă a ”colimasonului”, a spiralei spre
Cer, este ”rege între cele mari”. Ei merg
”mână-n mână” spre consacrarea succesului
și a importanței24 conceptului de ”stat
de drept”, de instrument al unui centru
administrativ puternic; atât de puternic,
încât reușește, pentru prima oară să creeze o
meritocrație etatică imperială, păstrând doar
formal, fără autoritate reală, aristocrația
sângelui, tradițională, senatorială (dar,
chiar și senatorii dobândesc funcții publice,
active și lucrative, fiind introduși, de către
Constantin, în țesătura densă și pletorică a
funcționarilor de stat în serviciul proiectului
său centralizator și dirijist, sens în care, au
preluat de la înalții funcționari ecveștri ai
lui Diocletianus, conducerea recentelor
dioceze – 12 suprastructuri ale provinciilor,
grupând aproximativ opt astfel de unități
administrativ-teritoriale;25 din perspectiva
22 Michel Humbert, Institutions politiques et sociales
de l’Antiquité, 7 édition, Dalloz, Paris, 2000, p. 461  :
“Premier ministre et vice-empereur jusqu’à Constantin,
le préfet du prétoire est réduit par cet empereur au rôle
d’un agent, subordonné, de la centralisation provinciale.
Ecarté de la cour et du gouvernement, il devient un préfet
de région. Trois ou quatre … préfectures sont créées par
Constantin. (…) Les pouvoirs des préfets du prétoire sont
restreints aux affaires civiles. Ils sont juges d’appel (mais
pas d’appel de leurs jugements à l’empereur)  ; (…)  ; ils
inspirent de nombreuses constitutions impériales qui leur
sont spécialement adressées en réponse ».
23 Vl. Hanga, Op. cit., p. 30.
24 ”L’importance de la cognitio extraordinaria alla
de pair avec la consolidation de l’administration impériale.
De toute façon, le procès formulaire, qui n’avait jamais pu
s’éteindre à toutes les provinces, subissait la concurrence
de la procédure impériale et fut finalement aboli au cours
du III-ème siècle même dans la ville de Rome” (voir Bruno
Schmidlin, Op.cit., p. 63).
25 Michel Humbert, Op.cit., p. 461.
169
filosofiei dreptului european, personal, mă episcop) pilaștrii fundamentali filosofico-
aplec în mod particular asupra provinciei juridici ai Epocii Postclasice, prefațatoare a
Europa din dioceza de Tracia, cu capitala la modernității și a umanismului justițiarist,
Heracleea - ). arbitral, independent, sub steaua prestigiului,
Față de noii funcționari imperiali nu a puterii politice, de astăzi.29
investiți cu ”demnități aulice” ai statului Paralogismul inconturnabil,
constantinian, între ei, în primul rând, admirabil ilustrat de noua filosofie imperială
judecătorii permanenți, desemnați (non- constantiniană pare a conține în sine nu una,
”contractualiști”, de pe album judicum, ci două erori (două necesare ”erori”...):
pentru faza in judicium, ca-n Epoca Clasică • prima, o eroare față de spiritul dual al
pretorian-republicană), până și generalii epocii sale (precum în toate civilizațiile
cunoșteau anxietatea puterii26; prin gura hibride; e.g., în creștinismul Anzilor,
acestei pletore de funcționari se pronunța în acela al Marilor Lacuri, avându-i
însuși împăratul, toți fiind numiți și păstrați drept protagoniști pe amerindieni,
prin merit, dar și prin fidelism. în creștinismul coabitând cu
Umanismul lui Constantin cel Mare mithraismul și cu alte culte păgâne
este perfect vizibil, exempli gratia, în faptul ale epocii sale etc.);
de-a fi interzis pactul fiduciar, acea lex comisso­ • secunda, o eroare pur juridică
ria care, după explicațiile lui Julius Paulus, îi prin raportare la modelul clasic,
permitea creditorului fiduciar (quasi-gajist) unul care trata tot în mod dualist
să rețină (jus retentionis) bunul dat în garanție procesul: pretorul, specialist al
în caz de neîndeplinire a obligației de către dreptului, respectiv, judecătorul,
debitor, ceea ce era de natură a slăbi și mai un ”sfânt în haine civile” (expresie
mult situația patrimonială a acestuia din desemnându-l, în afara contextului
urmă. Împăratul Justinian, după modelul nostru, pe Robert Schuman...) onest
lui Constantin, interzice acest pact ce-l și curajos, izvor vivant al echității
vlăguiește material pe debitor. Napoleon va și al justei interpretări a probelor;
fi acela care îl va permite; la fel, common law- este aici, practic, imaginea dualistă
ul anglo-american modern (The Law Day: din sistemul judiciar al Common
the mortgage upon failure of mortgagor to pay)27 Law-ului anglo-american de astăzi:
Centralitatea, ipseitatea și gloria, cu judecătorul, în sistemul acuzatorial,
proporții diferențiate explicit, fac din cei limitat la rolul său de personalitate
doi oameni ai puterii, regele (împăratul) și integră, oficiind în marele ”templu”
judecătorul ”de stat”28 sau statal (alături de al echității, respectiv jurații,
26 Georges Tate, op.cit. p. 174 (”… ce n’est que
”hermeneuții” factualității, marii
depuis Dioclétien et Constantin, et de plus en plus sous leurs 29 ” Traits : La procédure des années 312-337 apparaît
successeurs, que des fonctionnaires investis de dignités essentiellement comme un épanouissement de la cognitio
auliques deviennent omniprésents et redoutés. Ils sont extra ordinem classique, marqué par le régime politique
devenus les instruments de la toute-puissance impériale du bas empire, et le tempérament de Constantin : assurant
et du système centralisé d’administration et inspirent de la le respect du droit, elle exprime en outre la conception du
crainte aux généraux eux-mêmes »). pouvoir du souverain, lui permettant de poursuivre des
27 William L. Burdick, The Principles of Roman Law objectifs techniques aussi bien que moreaux ou religieux.”
and their Relation to Modern Law, Published: Rochester, (Voir, en ce sens, C. Dupont, ”La procédure dans les
N.Y., Lawers Co-operative Publishing, c. 1938, p. 381. constitutions de Constantin” en Revue Internationale des
28 G. Tate, op. cit., p. 425. Droits de l'Antiquité, N°21/1974, pp. 191-213).

170 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

 maeștri ai înțelegerii ”democratice”
a tuturor ”pliurilor” faptelor deduse
judecății și a mesajului central al
tiparului normativ în funcție de
acestea: un mesaj verdictal pe planul
responsabilității: vinovat, respectiv,
nevinovat (altă dualitate filosofico-
juridică perpetuă).
În sistemul constantinian, inchizitorial
(interrogationes in jure), judecătorul are un
rol activ (precum, parțial, în fostele actio
interrogatoria, din Epoca Clasică, il peut,
”par ses questions, provoquer la révélation
des faits de nature à faciliter la preuve”30)
este singurul oficiant, atât al dreptului (unic
hermeneut), cât și al justiției (unic regulator
al conflictului) și este întâlnit, în această
ipostază, în toate colțurile imperiului, pentru
a reduce distanțele, pentru a sta la dispoziția
oamenilor, a justițiabililor, pentru a face
justiția accesibilă, cum spunem astăzi, cu
valoare de principiu fundamental de drept
european.
Ceea ce se petrecea, în Epoca Clasică,
pe terenul excepțiilor și al jocului dialectic al
acestuia (implicând exceptio exceptionis causa),
iată că, grație celor două viziuni ”eretice”,
constantiniene, se consumă într-un spațiu și
sub un sceptru nou, ale unui singur personaj
demn de-a ilustra Justiția: judecătorul.
Acest judecător postclasic, epitom
al Dominatului, avea să devină modelul
planetar care continuă să atragă atenția
tuturor celor care cred în virtuțile dreptății
omenești ca justiție ce-și caută parametrii
divini din visurile umanității.
Nu fac o ieremiadă de circumstanță.
Un articol publicat recent de către Alain
Supiot, în spiritul operei sale comparatiste
Homo juridicus, mi-a atras atenția asupra
unor neadecvări în perceperea dinamicii
30 Constantin, Codex Theodosianus, II,18,1, "hibridizare", a celor două ramuri ulpiene,
respectivement, Codex Justinianeus, III,1,9, apud Ed. Cuq,
Op.cit., p. 880.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
intrinsece a dreptului roman, mai cu seamă
în această scurtă perioadă de retrezire a sa
din letargica-i stare determinată de anarhia
politico-militară a sfârșitului de secol III post
Christum; o retrezire evidentă mai ales în
perioada domniei diarhilor Constantinus și
Licinius.
Revin la Supiot și la articolul său
”The public–private relation in the context
of today’s refeudalization”, un articol plăcut
lecturii, ca Homo juridicus, cartea aceluiași
apreciat autor, tradusă și în limba română.
Supiot, însă, pornește de la premisa greșită,
aceea după care jus publicum, marcat de
o anumită sacralitate (cum altfel ar putea
fi, dacă nu așa, având în vedere caracterul
lui principial, ontologic, non-tribalist, non-
familial...) era prevalent față de jus privatum.
Viziunea lui Alain Supiot este
discutabilă. Dreptul public roman a
fost, chiar în Epocile Străveche și Veche,
minimalist, excepționalist, deseori, pur
întâmplător. Supiot ranforsează iconografia
etatismului centralist, prea puțin relevantă,
chiar în epoca constantiniană, chiar după
reinstaurarea cultului imperial din faza
Dominatului (Imperator est dominus
et Deus), chiar după reformele etatiste
minuțioase ale lui Diocletian și chiar după
împlinirea provizorie a visului restaurator,
unificator și centralist al lui Justinian.
Antropologia juridică a lui Supiot, à
rebours, se consuma în tonuri romantice. Eu
susțin o altă teză, pandant al celei din articol:
jus publicum uzurpă de sus în jos, totalmente
nenatural și o face insațiabil, pantagruelic,
fără autolimitări raționale. Huxley ar fi fost
mai acceptabil aici; el, cel puțin, nu tratează
teme antropologice folosind excesiv metode
sociologice.
Nu am instrumentele de lucru
pentru a observa și cerceta, procesul de
drept public şi drept privat (în drept, de
171
altfel, nimic nu este ”pur”), cum îl vede
Supiot. Dimpotrivă, încă o dată, paradoxal
față de spiritul dreptului roman din epoca lui
Constantin cel Mare, asistăm, astăzi, în mod
neașteptat, la o neîncetată usurpatio subtila,
indirectă, astfel încât, din sapientul principiu
al subsidiarității (al juristului-filosof german
Johannes Althusius), ne-a mai ramas doar
amintirea unei obsesii societale a demnității
individului din zorii Epocii moderne.
Feudalitate fără feude și indivizi fără
putere... Aceasta nu poate fi o bază ontologică
astăzi, cum nu putea fi în opera juridică ce-a
fost cristalizată în constituțiunile imperiale
ale lui Constantin cel Mare (așa cum au
fost acestea reținute mai cu seamă în Codex
Theodosianus, tocmai în Codul care a marcat
destinul occidental până la descoperirea,
în cuprinsul secolelor XI-XIII, a comorii
sapientogene a acestui inegalabil Corpus
juris civilis justinian, nemuritorul mesaj al
Romei antice).
Este adevărat că, în jus actionum,
Constantin cel Mare a fost mai exigent cu
detentorii feudelor (impunându-le, exempli
gratia, să prezinte titlul detenției dar și pe
autorul acestui titlu, ori pe persoana în numele
și pentru care exercitau detențiunea bunului,
în cadrul unui proces de revendicare ce le-
ar fi fost intentat de către o terță persoană).
Dar această exigență constantiniană
(laudare auctorem suum)31 nu afectează
major caracterul individual al relațiilor de
jus rerum iar pretenția etatică, procedurală,
constantiniană nu reprezintă o ingerință,
ci o cerință a posteriori raportului juridic
civil, pentru o mai bună clarificare a naturii
raporturilor juridice dintre revendicant
și posesor.32 Așa s-au petrecut lucrurile și
31 Constantin Stoicescu, Curs de drept roman.
Bunuri, Editat după note stenografice de Ioan M. Sidor,
Bucureşti, 1922, p. 223.
32 ”În acest caz însă se poate întâmpla alternativa
(sic) ca procesul să se lege sau între reclamant şi posesorul
denunţat, care vine şi începe procesul, sau procesul nu are
172 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
cu ”reforma” augustiniană, în materie de
procedură (o reformă tăcută, punctuală,
aparent benignă, care doar peste timp își
arată adevărata portanță și importanță...  ;
redau aici o superbă pagină de sociologie
juridică a veritabilului Magister noster,
Mihail Vasile Jacotă, o pagină ilustrativă
pentru teza rafinamentului, a fineței cu care
trebuie să reformezi dreptul pentru a-l face
viabil și mai ales pentru teza reformei juridice
prin forța, în primul rând, a prestigiului și
abia în mod secundar grație puterii, teză la
care, personal, țin foarte mult).33
După cum observăm, nici măcar în
cadrul acestei reforme procesuale propusă
de constituțiunea imperială a lui Constantin
cel Mare, caracterul public al lui jus actionum
nu interferează cu cel privatist al lui jus
rerum34, nu ”hibridizează” jus privatum și
loc pentru că acest posesor nu se prezintă şi, în acest caz,
pretorul trece posesiunea de la deţinător la reclamant, aşa
încât dacă mai târziu se va prezenta şi va cere să tranşeze
chestiunea de drept, el va lua rolul de reclamant, iar fostul
reclamant va lua rolul de defendor”(Constantin Stoicescu,
Op.cit., p. 223.
33 ”Judecata formulară a permis reglementării
să facă progrese importante; peste anumite principii
fundamentale şi tradiţional acceptate de secole, nici
pretorii nu puteau trece. Ce pretor ar fi putut admite că fiica
în putere se poate judeca cu părintele ei, pater familias,
titularul puterii părinteşti? Dar că sclavul ar fi putut să stea
în proces cu stăpânul? Judecata formulară avea anumite
limite peste care nu putea trece. Dar societatea evoluase
rapid în ultimul secol al Republicii. Progresele sociale,
economice şi politice impuneau o nouă abordare a vechilor
principii ale dreptului şi procesului civil. Numai Augustus,
a cărui autoritate nu mai era de nimeni contestată, a putut
să iniţieze reforme îndrăzneşe în domeniul procesului, dar
noi ne îndoim că locuitorii lumii romane au măsurat atunci
consecinţele enorme ale reformelor într-un viitor mai mult
sau mai puţin îndepărtat. Abaterile de la dreptul în vigoare
şi de la procedură păreau a se referi la chestiuni particulare,
mărunte, care au apărut minore şi au apărut la intervale de
timp rezonabile, astfel încât nu tulburau brutal concepţiile
de viaţă tradiţionale; mai degrabă, apăreau ca măsuri
parţiale, de amănunt, provizorii şi binevenite” (Mihail
Vasile Jakotă, Op.cit., p. 191).
34 ”(...) cele mai importante dintre instituţiile sale
nu feudalizează, per se, viața economică din
Epoca Dominatului, deși, din altă perspectivă
(aceea a extinderii și a diversificării Sfaturi duhovniceşti
formulelor juridice ale domeniilor colonilor
și din aceea a încurajării formării de colonii),
asistăm la geneza vieții feudale în Europa Când ne rugăm şi ne concentrăm
în chiar această epocă constantiniană (în "prin rugăciune" sau "la rugăciune", atunci
care mai găsim, totuși, prescripția extinctivă rugăciunea este în prim plan şi îşi are
lungă, de 30 de ani, speranța de viață a
unei generații, ori dublul apel35, ceea ce ne rost şi concentrarea. Ne concentrăm prin
amintește de spiritul contractualist-privatist cuvintele rugăciunii sau la inspiraţiile din
clasic roman)
În fine, nu doresc să fiu prea critic, dar, rugăciune. Aşa e bine. Altfel, riscăm să ne
dacă ar fi să-i găsesc un corespondent epocii concentrăm, dar nu să ne şi rugăm. Altfel
noastre, l-aș descoperi mai curând în Epoca
spus, în cazul că ne concentrăm ca să ne
Veche romană, o epocă utlraformalistă, decât
în feudalitatea incipientă, care, cel puțin, mai rugăm, se poate întâmpla să rămânem
păstra câteva reminiscențe libertare, câte numai la concentrare, iar la rugăciune să
ceva din farmecul azilului, al diferențelor ”de
peste deal”, al competiției dintre comunități nu luăm aminte. Eu le dau credincioşilor
și din incipienta reafirmare a pluralității îndemnul să facă rugăciunea de toată
izvoarelor formale de drept. Oamenii chiar
visau că vor trăi cândva în legea lor și că de vremea, cu formula ştiută, "pe respiraţie",
echitate se vor ocupa judecători minunați dar nu pentru că asta ar avea avantaj pentru
precum sfinții. Cei din Common Law mai
concentrare, ci numai pentru ritmicizarea
visează încă, fără prea mare grijă pentru
deosebiri epistemologice, deseori falacioase, rugăciunii, pentru ca rugăciunea să aibă
precum aceea ("fundamentală") dintre jus cumva un suport în fiinţa noastră. Le
publicum versus privatum...
atrag însă atenţia că, dacă aceasta i-ar
Prof. Univ. Dr. Valerius M. CIUCĂ, deranja în lucrarea rugăciunii, sau în
Ex-judecător, TUE, Luxembourg
cazul când el ar simţi că li s-ar potrivi mai
bine vreun alt mod de a face rugăciunea,
nu-i absolut necesar să o facă aşa cum le
sunt strâns legate de noul sistem politic şi religios, care
n-a fost stabilit perfect până în ultimii şi cei mai paşnici indic eu. Deci, încă o dată: ne concentrăm
ani ai domniei sale. Multe din legile sale, care se referă
"prin rugăciune", nu "pentru rugăciune",
la drepturi, la proprietatea individuală şi la practica
avocăţească privesc însă mai curând jurisprudenţa privată rugăciunea fiind ea însăşi mijlocul de a ne
decât cea publică a imperiului; el a publicat multe edicte de
un interes atât de local şi trecător, încât cu greu ar merita să concentra.
fie luate în seamă într-o istorie generală” (vezi Ed. Gibbon,
Părintele Teofil Părăian
Op.cit., p. 29)
35 Constantin, Codex Justinianeus, VII, 62, 1, apud
Ed. Cuq, Op.cit., p. 882.

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 173

 23. Priorităţi - Educaţia
Câteva consideraţii privind
dialogul dintre ştiinţă şi religie
în şcoală
Moto: „Ştiinţa fără religie este şchioapă,
religia fără ştiinţă este oarbă“
Albert Einstein
Introducere
Învăţământul preuniversitar are
în programul său disciplina „Religie“,
disciplină care face parte din aria curriculară
„Om şi societate“. În acelaşi timp, în cadrul
ariei curriculare „Ştiinţele naturii“ elevii
învaţă fizică, chimie, biologie, geografie
alături de Ştiinţele exacte – matematică şi
informatică. Ambele arii curriculare au ca
domeniu comun de studiu Omul şi Mediul/
Universul în care trăieşte. Este vorba, aşadar,
de modul în care omul se raportează la el
însuşi, la cei din jurul lui, la Divinitate şi la
universul în care a apărut şi trăieşte. Aceasta
ar putea fi o imagine simplificată a tabloului
general al existenţei şi evoluţiei lumii, a
universului.
Începând cu ciclul primar, continuând
cu cel gimnazial şi apoi liceal, la disciplina
„Religie“ elevii se întâlnesc cu ipoteza
„creaţionistă“ pentru a explica apariţia şi
evoluţia omului şi a universului. La rândul
ei „Ştiinţa“, în cadrul disciplinelor pe care
le studiază, susţine teoria „evoluţionistă“.
În acest context se poate pune întrebarea:
dacă, cum şi când se poate realiza o punte
de legătură între ştiinţă şi religie? Aceasta
reprezintă o întrebare fundamentală
deoarece perioada cuprinsă între 3 şi 18 ani
174 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
reprezintă intervalul dintre intrarea copilului
la prima formă de educaţie – grădiniţa –
şi terminarea liceului. Este o perioadă de
formare şi dezvoltare a tânărului, de formare
a propriei identităţi.
În secolul trecut şi chiar înainte de
acesta era larg răspândită ideea existenţei
unui conflict ireconciliabil între ştiinţă şi
religie. Exista ideea, împărtăşită de multe
spirite înaintate ale acelor vremuri, că ar
trebui înlocuită religia prin cunoaştere. Era
un punct de vedere tranşant care avea la bază
faptul că experienţa şi gândirea clară sunt
cele mai bune temeiuri pentru convingerile
noastre. Problema este dacă aceste convingeri
se pot forma numai urmând calea ştiinţifică.
Ar trebui găsite răspunsuri la o serie
de întrebări cum ar fi: ce este ştiinţa?; ce este
religia?; cum a apărut omul şi universul
sau universul şi omul? A răspunde la aceste
întrebări şi poate şi la altele care izvorăsc
de aici este o sarcină intimidantă. Şi totuşi
trebuie formulate răspunsuri cât se poate de
logice apelând atât la scrierile teologice, în
principal Biblia, cât şi la părerile unor oameni
de ştiinţă recunoscuţi prin contribuţia lor în
domeniul cunoaşterii.
„Creaţie sau Evoluţie“ versus
„Creaţie şi Evoluţie“
Relativ la „ştiinţă“ s-a ajuns la un
punct de vedere relativ unanim ca fiind cea
care oferă omului date concrete pentru a-şi
îmbogăţi cunoaşterea şi drept consecinţă
a-şi îmbunătăţi traiul material. În ceea ce
priveşte „religia“ nu s-a reuşit în nici un
fel de circumstanţe punerea de acord a
tuturor celor care s-au aplecat cu seriozitate
asupra problemelor religiei. Mai degrabă s-a
căutat un răspuns la întrebarea: ce anume
caracterizează aspiraţiile unui om care se
consideră religios?
După Cartea Cărţilor – Biblia –
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul, iarba
şi pomii, soarele, luna şi stelele, vieţuitoarele
pământului, omul. Cerul cuprinde milioane
de stele, una dintre ele fiind Soarele. Soarele
şi planetele din jurul său formează sistemul
nostru solar, care face parte din Calea Lactee.
Calea Lactee este galaxia care „găzduieşte“
sistemul nostru solar. Universul cuprinde
la rândul său o sută de miliarde de galaxii.
Toate aceste date ni le pune la dispoziţie,
astăzi, ştiinţa.
Pornind de aici s-ar putea afirma că
atunci când Dumnezeu a creat cerul cu stelele
şi s-a despărţit lumina de întuneric, aşa cum
afirmă Biblia, s-a născut, de fapt Universul,
iar omul a apărut pe Pământ, într-o regiune particulelor“ care se ocupă cu studiul radiaţiei
minusculă a Universului. şi al materiei aflate în condiţii extreme
Acesta ar putea fi tabloul pe care şi-l au creat modele care descriu naşterea şi
imaginează un om obişnuit care are câteva evoluţia universului potrivit stadiului actual
cunoştinţe generale, citeşte Biblia şi crede în al cunoştinţelor noastre. Timpul, spaţiul
ea. şi materia par, după modelul propus, să-şi
Un tânăr în formare asimilează cu­ aibă originea într-un eveniment exploziv din
noştinţe despre facerea lumii, a Universului în care s-a născut Universul de astăzi, univers
general parcurgând concomitent perceptele în expansiune care se lărgeşte treptat şi
Bibliei dar şi datele ştiinţei, modelele create se rarefiază continuu. În câteva minute
de ştiinţă privind evoluţia după actul de după „marea explozie“ Universul s-a răcit
creaţie cunoscut sub denumirea de „Big suficient pentru a se forma nucleele celor mai
Bang“ – marea explozie. După teoria Big uşoare elemente, hidrogenul şi heliu. După
Bang-ului la început întreaga materie era milioane de ani, cosmosul a devenit suficient
concentrată într-un volum foarte extrem de „rece“ pentru a se forma atomii, apoi cele
de mic, incredibil de dens şi de fierbinte. mai simple molecule. După alte milioane de
Ca urmare a unei explozii iniţiale, un act ani, printr-o serie de evenimente complexe,
năprasnic de creaţie, materia din acel volum s-a produs condensarea materiei în stele şi
a început să se îndepărteze în toate direcţiile. galaxii. Au apărut sistemele planetare stabile
Ce a fost înainte de Big-Bang, ce s-a petrecut şi, ca rezultat, a unor procese biochimice
în primele fracţiuni de secundă, în primele complicate, au apărut organismele vii.
secunde după explozie nimeni nu poate Aceasta ar fi, într-o prezentare extrem de
afirma cu precizie. Specialiştii în „fizica simplificată, evoluţia care a condus în cele

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 175

din urmă apariţia omului pe Pământ, una
dintre planetele în care condiţiile naturale
au permis, la un moment dat, apariţia vieţii.
Dar cum şi de ce a început această
succesiune de evenimente? Care este şi care
va fi evoluţia în continuare a Universului?
Sunt întrebări la care ştiinţa nu a găsit încă
răspunsuri mulţumitoare. Să ne imaginăm
că dăm timpul înapoi. Urmărind istoria
„fierbinte“ a Universului ar trebui să
ajungem la momentul zero. Cum fiecare
moment al evoluţiei este consecinţa unui
moment anterior ar însemna că trebuie să
existe o stare anterioară momentului zero,
când se consideră că a avut loc „marea
explozie“. Ajungem la o dilemă: fie să credem
în „Creaţie“ la o dată hotărâtă în trecut, fie
să ne imaginăm că a avut loc o schimbare
implacabilă în desfăşurarea legilor naturale
ceea ce reprezintă tot o dilemă care ne-ar
conduce la ipoteza creaţiei.
În concluzie poate că nu ar trebui
să separăm ipoteza „creaţionistă“ de cea
„evoluţionistă“, vorbind fie numai de una,
fie numai de cealaltă şi să acceptăm ideea că
este vorba despre „creaţie şi evoluţie“.
Pe de altă parte în desfăşurarea
„evoluţiei“ există „insule“ neacoperite,
domenii în care modelul imaginat de oamenii
de ştiinţă nu reuşeşte să dea răspunsuri clare
privind trecerea de la o anumită „stare“ la
următoarea, a Universului. Adesea între
două stări consecutive se cască o „prăpastie“,
un domeniu de cele mai multe ori obscur.
Teoria sau ipoteza „creaţionistă“
trece peste prăpastie dintr-un salt. Teoria
sau ipoteza „evoluţionistă“, mai lentă,
imaginează trecerea printr-o infinitate de
paşi mici, de succesiuni, de antecedente şi
de efecte pentru a explica naşterea lucrurilor
(nuclee, atomi, molecule, stele, galaxii ...).
„Miracole“, de fapt întrebări la care
nu există răspuns, există în ambele teorii.
176 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Însă „creaţiunea“ ne dă „miracolul“ dintr-
odată, cu o punere în scenă grandioasă în
timp ce „evoluţia“ ne dă „miracolul“ puţin,
câte puţin, timid, un „miracol“ în pilule.
În concluzie am putea vorbi despre
„evoluţie“ venind dinspre „creaţie“ fără a
le separa, ci acceptând ideea că, de fapt, este
vorba despre „creaţie şi evoluţie“.
Complementaritatea ştiinţă-religie
Astăzi, mai mult ca oricând, se caută
punţi de legătură între ştiinţă şi religie,
găsirea unor convergenţe în care religia şi
credinţa să dea un sens divin şi motivaţii
umane ştiinţei, iar ştiinţa să cureţe credinţa
de mituri şi superstiţii. Ştiinţa se ocupă cu
lumea exterioară oferind omului date pentru
a-şi îmbogăţi cunoaşterea; religia se ocupă
cu lumea interioară a omului oferindu-i
aptitudinea de a înţelege ceea ce cunoaşte
prin ştiinţă, înţelegerea în care rolul valorilor
morale şi a sensului uman al descoperirilor
ştiinţifice este esenţial. Ştiinţa îndreaptă căile
omului spre modul de a şti iar religia arată
căile omului spre modul de a fi. Ştiinţa şi
religia converg spre binele omului, spre sporul
său de înţelepciune, ca sursă permanentă de
perfectibilitate umană. Credinţa în creaţie
constituie o permanentă resuscitare spre o
viziune a Universului prin ştiinţă şi a stabilirii
locului şi destinului omului prin religie. În
această complementaritate credinţa dă sens
motivaţiei ştiinţei iar ştiinţa purifică religia
de vrăjitorii şi anacronisme contribuind la
fundamentarea interpretativă a dogmelor.
Încheiere
Relativ la predarea disciplinei
„Religie“ în şcoală, colaborarea, schimbul de
idei între profesorii de religie şi profesorii de
ştiinţe, în special cel de Fizică, este esenţială.
Profesorii din domeniul ştiinţe trebuie să
aibă cunoştinţe din domeniul religiei iar
profesorul de „Religie“ trebuie să cunoască
părerile oamenilor de ştiinţă privind
naşterea şi evoluţia Universului. Pregătirea
profesorilor de religie trebuie să aibă la bază
nu numai disciplinele teologice şi filosofice
dar şi disciplinele din domeniul ştiinţei. Orele
de religie nu trebuie să se transforme în ore
de îndoctrinare, ci în momente de apropiere
a elevilor de cunoaştere prin înţelegerea
sensului moral al religiei, de însuşire a unor
norme de comportament specifice moralei
religioase, în diferite contexte de viaţă.
Educaţia religioasă împreună cu educaţia
ştiinţifică au un rol deosebit în formarea
propriilor identităţi ale elevilor, aspecte
legate de credinţe şi convingeri fiind un
element important ale acestora.
Prof. Univ. Dr. Mihai TOMA, Facultatea de
Fizică, Iaşi
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament, Editura
Biblică, 1990
2. Giovani Papini – Amurgul filosofilor,
Editura Uranus, Bucureşti, 1991.
3. Albert Einstein – Cum văd eu lumea,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
4. John D. Barrow – Originea
Universuluii, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994.
5. Paul Davies – Ultimele trei minute.
Ipoteze privind soarta finală a Universului,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
6. Simon Singh – Big Bang. Originea
Universului, Editura Humanitas, Bucureşti,
2012.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Mărul stricat
Vezi un măr frumos pe dinafară,
însă pe dinăuntru putregăit şi urât
mirositor. Asemenea sunt şi mulţi dintre
oameni: dinafară se mândresc şi se laudă
cu nobleţea lor, dar înlăuntru, în sufletele
lor, sunt putrezi şi plini de duhoare; pe
dinafară îi stăpânesc pe alţii, poruncind
unora dintre ei, iar lăuntric slujesc cu
sufletul patimilor şi poftelor lor şi, de
fapt, sunt robii acestora, fiind cu mult mai
prejos chiar decât slugile lor. Căci mai bine
este să slujeşti omului decât poftelor tale
şi păcatului, întrucât omul este făptura
lui Dumnezeu, iar păcatul este lucrarea
diavolului. Aşa sunt cei care se numesc
stăpâni, însă îngăduie să domnească
asupra lor mânia, răutatea, mamona,
iubirea de argint, mândria, nedreptatea,
invidia, desfrânarea, necurăţia, lăcomia
pântecului şi alţi tirani scârbavnici. De
aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: ”De
este cineva bogat şi de neam ales, dacă e
robit de păcat, e mai nemernic decât toţi
ticăloşii” (Omilia a noua la întâia Epistolă
către Corinteni). Întocmai se aseamănă cu
mărul cel frumos pe dinafară şi putregăit
pe dinăuntru toţi acei creştini care pe
dinafară se arată buni, iar înlăuntrul lor
sunt plini de ură, de răutate şi de toată
duhoarea şi stricăciunea, lucru care este o
vădită făţărnicie şi viclenie
Sfântul Tihon de Zadonsk
177
 23. Mărturii
Sfinţii, sarea pământului şi
lumina lumii
În predica Sa de pe munte, Domnul
Iisus Hristos, adresându-se ucenicilor şi
mulţimilor care Îl însoţeau, după ce Le-a
vorbit despre fericiri, a adăugat “Voi sunteţi
sarea pământului, dacă sarea se va strica,
cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună
decât să fie aruncată înafară şi călcată în
picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii;
nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să
se ascundă. Nici nu aprind o făclie şi o pun
sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor
celor din casă. Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă
faptele voastre cele bune şi să slăvească pe
Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5: 13-16)”. Iată
chemarea adresată de Mântuitorul tuturor
celor care urmăreau cu toată atenţia, credinţa
şi dragostea tot ceea ce El spunea şi făcea,
chemarea la viaţă desăvârşită, la sfinţenie şi lui Dumnezeu, al casnicilor Lui, din toate
la moştenirea Împărăţiei Cerurilor. timpurile, însă mulţimea lor este cu mult
La această chemare au răspuns atunci mai mare deoarece mulţi dintre ei, dintr-o
şi apoi în continuare, cu toată hotărârea şi din smerenie deosebită, au rămas necunoscuţi.
toată inima lor, Sfinţii Apostoli, mucenicii şi Date importante despre viaţa şi
muceniţele din toate timpurile, asigurând activitatea sfinţilor găsim în Sinaxare, în
astfel propovăduirea Evangheliei la toate lucrările pe care unii din ei le-au lăsat şi
neamurile, la edificarea şi plinirea Bisericii, care constituie sinteze ale trăirii unei înalte
la transmiterea din generaţie în generaţie a vieţi duhovniceşti. Faptele lor minunate le
credinţei creştine ortodoxe drept măritoare. găsim şi în acatistele care le-au fost dedicate,
La toate acestea se adaugă efortul deosebit precum şi în relatările făcute de iubiţii lor
al Sfinţilor, Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, ucenici. Aceştia, care au trăit permanent în
al rugătorilor, nevoitorilor, asceţilor, al imediata apropiere a sfinţilor au dat mărturie
tuturor bine plăcuţilor lui Dumnezeu care despre viaţa deosebită a lor de zi cu zi, despre
au mărturisit prin viaţa lor sfântă credinţa credinţa profundă a acestora, despre faptul
creştină vie. că Duhul Sfânt, care a fost dobândit prin
Calendarul este plin de aducerea viaţă curată, rugăciune, post, priveghere şi
periodică în actualitate, a bine plăcuţilor dragoste pentru întreaga lume a conlucrat în

178 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

sinergie cu voinţa liberă a acestora, virtuţile
lor fiind urcate pe cele mai înalte culmi,
ajungând la desăvârşire. Iată câteva gânduri
exprimate de IPS Bartolomeu, într-un cuvânt
de învăţătură referitor la „Sfinţi şi sfinţenie”:
„Aşadar, prima cerinţă pentru ca cineva să devină
sfânt este aceea de a-L mărturisi pe Iisus Hristos
ca fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Este
esenţial ca această mărturisire să fie făcută nu în
taină sau în cerc restrâns, ci public, în văzul şi
auzul tuturor, fără niciun fel de sfială, ruşine sau
frică, limpede, răsunătoare, cu ecou în conştiinţa
semenilor şi cu roade în ogorul lui Dumnezeu. Pe
aceasta au înţeles-o sfinţii Apostoli (...)
Şi de vreme ce L-au mărturisit pe Hristos
cu voce tare şi puternică, toţi, fără excepţie, au
murit de moarte martirică. (...)
Jertfa lor a fost imensă, dar şi roditoare,
care l-a făcut pe marele apologet creştin Tertulian
să afirme, printr-o frază celebră că sângele
martirilor e sămânţa din care creşte Biserica.
Asta înseamnă că, în timp ce ei pierau, numărul
creştinilor se înmulţea vertiginos, pe măsură ce
cunoşteau avertismentul rostit de Însuşi Domnul
„nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul
nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă, temeţi-vă de
acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă
în gheena” (Mt. 10-28).
A atinge treapta sfinţeniei înseamnă
neapărat-dar neapărat-a avea în tine virtutea
smereniei, aceea de a crede că niciodată nu
eşti desăvârşit. Şi chiar dacă se întâmplă să
ajungă cineva la această conştiinţă de sine,
e necesar ca starea de desăvârşire să nu şi-o
atribuie luişi, ci lui Dumnezeu.
„Laolaltă, sfinţii alcătuiesc o obşte imensă,
care populează Împărăţia Cerurilor. Noi, cei de
jos, suntem în comuniune cu ei, aşa cum nici ei
nu s-au înstrăinat de noi. Biserica lui Hristos
e una singură, dar are două aripi: cea de sus,
triumfătoare, a sfinţilor, şi cea de jos, luptătoare,
a celor care ne străduim să ajungem acolo".
„Aşadar, năzuinţa noastră este aceea ca
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
după moarte să intrăm în ceata sfinţilor. Veţi
zice: e prea mult pentru noi, păcătoşii!... Bine, să
zicem că e prea mult. Dar să fim în vecinătatea
lor, credeţi că e puţin? Să trăim veşnic laolaltă
cu ei în lumina Aceluiaşi Dumnezeu? Prin
moartea fizică nu facem altceva decât să trecem
dintr-o aripă a Bisericii în cealaltă, dar înăuntrul
aceleiaşi Biserici, al cărei Cap este Acelaşi
Iisus Hristos. Credeţi că e puţin? Aşa să ne
ajute Dumnezeu”. (IPS Bartolomeu Anania-
Cuvinte de învăţătură, editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2009,pg.8-9,17-18).
Cinstirea sfinţilor se face în primul
rând în cadrul Bisericii, unde aceştia
au anumite zile prevăzute în calendar
pentru sărbătorirea lor şi când se citesc
acatistele respective şi din Sinaxare, se
detaliază faptele de credinţă ale acestora,
evenimentele minunate care s-au petrecut
în timpul vieţii lor, dar mai ales după
trecerea lor la Domnul. Cinstirea lor se
reflectă şi în faptul că bisericile locale au
zile speciale de sărbătorire a hramului şi
care poartă numele unor sfinţi ocrotitori
bine cunoscuţi şi mult îndrăgiţi de creştinii
noştri, cum ar fi: Naşterea Maicii Domnului,
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului,
Buna Vestire, Naşterea Domnului, Învierea
Domnului, Adormirea Maicii Domnului,
precum şi a unor sfinţi: Sfântul Andrei, Sf.
Ioan Botezătorul, Sf. Împăraţi Constantin
şi Elena, Sf. Ap. Petru şi Pavel, Sf. Nicolae,
Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru Izvorătorul de
Mir, Sf. Dimitrie Basarabov, Sf. Parascheva,
Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Ştefan
cel Mare, Sf. Brâncoveni, Sf. Calinic de la
Cernica, Sf. Filofteia, Sf. Teodora de la Sihla,
Sf. Ioan Hozevitul şi bineînţeles toţi ceilalţi
sfinţi cunoscuţi şi prevăzuţi a fi sărbătoriţi
la datele prevăzute în calendar.
Cu Sfântul Arhidiacon Ştefan,
primul martir creştin, se desfăşoară pe
parcursul primelor trei secole şirul lung al
179
martirilor care au plătit cu viaţa lor curajul
de a-L mărturisi până la capăt pe Iisus
Hristos. Această perioadă nefastă pentru
mărturisitorii creştini s-a sfârşit odată cu
Edictul de la Milano (313), prin care Sfântul
Împărat Constantin întrerupe prigoana
creştinilor şi ridică religia creştină la rangul
de credinţă de stat.
Pe lângă cunoaşterea vieţii şi activităţii
sfinţilor în cadrul sărbătorilor destinate
special, din predicile de la Sfintele Liturghii,
din Sinaxarele care prezintă pe larg pro­
funda trăire duhovnicească şi lucrarea sfântă
a acestora, o valoare aparte o au relatările
celor care au fost în preajma lor, în imediata
apropiere, i-au văzut, i-au auzit şi au înţeles
învăţătura profundă a acestora, deci a
ucenicilor lor. În continuare prezentăm pe
scurt câteva extrase din gândurile păstrate
de aceştia despre marii duhovnici pe lângă
care au avut bucuria să fie, care au devenit
sfinţi recunoscuţi de Dumnezeu şi de toţi
cei care au avut ocazia de a fi îndrumaţi,
sfătuiţi şi ajutaţi de către ei prin rugăciunile
mijlocitoare adresate Bunului Dumnezeu.
Astfel, ucenic şi martor a Sf. Serafim
de Sarov, moşierul N. A. Motovilov, care
şi-a petrecut întreaga sa viaţă în apropierea
Marelui Sfânt, acestui „slujitor a lui Serafim”,
cum îi plăcea să se numească, îi suntem datori
pentru numeroasele informaţii din viaţa
sfântului. El s-a dovedit a fi unicul martor al
marii biruinţe a Ortodoxiei, arătată Sfântului
Serafim în anul 1831, în pădurile Sarovului
şi devenită acum un bun al întregii Biserici.
Profesor Neculai IORGA, Iaşi
Rolul preotesei în familie, în
Biserică şi în societate
Părintele Mitropolit Antonie
180 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Plămădeală, în cartea sa „Preotul în Biserică,
în lume şi acasă” face o incursiune, o trecere
în revistă a felului în care preotul şi familia
sa trebuie să navigheze pe marea acestei vieţi
fără a fi piatră de poticneală pentru cei care
trebuie să le fie exemplu din toate punctele
de vedere.
A fi chemat la înalta misiune
preoţească nu este acelaşi lucru cu a-ţi
alege o profesie sau alta, pentru că, preoţia
este o taină sfântă a Bisericii prin care sub
chipul nevăzut al punerii mâinii arhiereului
şi prin rugăciunile acestuia se transmite
harul Duhului Sfânt celui care intră în slujba
Mântuitorului.
Cel hirotonit primeşte din partea
Sfintei Biserici, cu alte cuvinte, din partea
Mântuitorului Hristos, care este capul
Bisericii, puterea şi datoria de a învăţa,
puterea sfinţitoare de a sfinţi şi autoritatea
de a conduce obştea credincioşilor la
mântuire, adică de dobândirea Împărăţiei
lui Dumnezeu.
Preotului i se încredinţează îndatoria
de a sluji pe două planuri, pe cel divin, căci
harul aparţine lui Dumnezeu şi pe cel uman,
întrucât sfinţirea dumnezeiască trebuie
împărtăşită credincioşilor, iar prin această
sfinţire, umanul trebuie îmbunătăţit, luminat,
curăţit, ridicat pe treptele perfecţiunii,
apropiat cât mai mult de desăvârşirea de
care ne vorbeşte Mântuitorul în Sfânta
Evanghelie.
Lucrarea preoţiei este o continuă
legătură între om şi Dumnezeu asemenea
căldurii şi luminii soarelui care menţine şi
dinamizează viaţa pământului.
Având în vedere înaltele chemări ale
vieţii preoţeşti, tânărul teolog, viitorul preot,
trebuie să discearnă foarte bine lucrurile şi
să îşi aleagă înainte de hirotonie, viitoarea
soţie, jumătatea cu care va face un întreg
ideal pentru a putea răspunde sacrei misiuni
care i se va încredinţa.
Părintele Nicolae Tănase de la Valea
Plopului, un exemplu de viaţă preoţescă,
trimite Mitropolitului Antonie Plămădeală
după revoluţie o foaie volantă care cuprindea
pe lângă îndatoriile principale ale preotului
astăzi şi o propunere de un nou text pentru
Declaraţia, pe care o citeşte în Biserică,
înainte de Hirotonie, candidatul la preoţie.
Textul acesta este mult mai larg decât cel
care a fost alcătuit de autoritatea bisericească
şi cum textul declaraţiei nu are un caracter
sacru el poate fi desigur îmbunătăţit.
Părintele Mitropolit publică în cartea sa, mai
sus menţionată, acest tip de declaraţie din
care doresc să redau un fragment referitor
la conştientizarea viitoarei preotese despre
misiunea pe care o aşteaptă alături de preot,
care nu este altul decât reprezentantul lui
Dumnezeu, aici pe pământ.
Citez: „Încă înainte de logodnă, i-am
făcut cunoscut că eu voiesc să fiu slujitor
al altarului şi această misiune a mea, îmi
impune şi mie şi ei anumite restricţii morale,
mai aspre decât ale altor soţii mirene şi deci,
este obligată să poarte jugul canoanelor
ca soţie de preot, trebuitor sufletului ei,
iconomisindu-mi şi mie ajutorul necesar
misiunii prevăzute de Canoanele Apostolice
(17,18;VI EC.III,6,13,26;I Tim 3,28, Tit I 6-9).
Conform acestor canoane ea se obligă să
fie model de soţie, gospodină şi ajutătoare
întru răspândirea cuvântului Evangheliei,
prin viaţa ei exemplară şi prin sfaturile pe
care le va da femeilor cu care ea va veni în
contact, ca ceea ce este părtaşă la viaţa mea
de preot. Atât eu cât şi ea ne vom sili să
fim împlinitori ai cuvântului Evangheliei,
nu numai ascultători ai lui, înşelându-ne
singuri, precum învaţă Sf. Apostol Iacob (I,
22)”.
Din acest fragment putem lesne
înţelege ce mari răspunderi apasă pe umerii
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
unei soţii de preot. Căsătoria cu un slujitor
al bisericii este o experienţă a unei lupte
duhovniceşti în doi. Odată cu acceptarea
de a deveni soţia unui preot trebuie să-ţi
asumi şi să-ţi impui o viaţă total diferită de
a celorlalte cupluri. Alături de el trebuie să
formezi familia ce trebuie să devină model şi
reper, punct de plecare pentru toate familiile
ce caută un model, un exemplu.
Ca soţie de preot trebuie să ştii să-ţi
iubeşti jumătatea nu numai ca soţ, ci ca cel
pe umerii căruia apasă răspunderea misiunii
sale sacerdotale. El pune mai presus de
grijile şi răspunderile familiale, răspunderea
sa misionară. Îmi aduc aminte de sfaturile pe
care le primeam înainte de căsătorie de la o
vrednică de pomenire preoteasă. Mergeam
la ea în vizită şi cu glasul blajin şi plin de
bunătate încerca să mă conştientizeze că a fi
preoteasă nu înseamnă numai a te bucura de
privilegiile ce decurg din acestă postură, ci a
răbda în tăcere şi a trece prin filtrul sufletului
toată încărcătura sufletească cu care vine
acasă soţul tău plecat la o înmormântare
sau la patul unui bolnav pentru a-l întări
şi încuraja. Este de datoria preotesei de
a-l aştepta oricât ar întârzia, cu grija şi
cu răspunderea că trebuie să-i fie alături,
să poată trăi alături de el toate traumele
sufleteşti.
În familie, preoteasa are rolul
primordial. Ea poate ajuta preotul să urce
pe scara virtuţilor sale sau poate să-l tragă
în noroiul şi în mocirla vieţii cotidiene, a
plăcerilor de tot felul. De cât de conştientă
este preoteasa de misiunea sa alături de
soţul ei, depinde întreaga activitate a unui
preot. Cu ea, alături de ea, preotul îşi poate
îndeplini îndatoriile sale sau poate cădea
împreună cu ea şi totodată şi turma lui
Hristos încredinţată spre păstorire.
Este drept că trăim într-o lume
modernă, dar preotul şi soţia sa trebuie să fie
181
excepţia ce trebuie urmată.
Atunci când preotul încărcat cu
durerile, suferinţele şi păcatele oamenilor
vine acasă de la taina spovedaniei, trebuie
să găsească aici liniştea de care are nevoie,
dragostea şi blândeţea fiinţei iubite care
să-i readucă mulţumirea sufletească şi a
misiunii împlinite. Preoteasa trebuie să joace
rolul balsamului care trebuie pus pe rană
pentru a vindeca, a cicatriza şi a fi din nou
puternic. Ea trebuie să constituie echilibrul
în familie. Este de nepreţuit ajutorul soţiei
atunci când peotul se pregăteşte să slujească
cea mai mare taină în cadrul Sfintei Liturghii
(prefacea pâinii şi vinului în trupul şi
sângele Mântuitorului). În acele momente
el are nevoie de linişte, de reculegere, de
rugăciune, de timp pentru a-şi pregăti
cuvântul de învăţătură. Este important
ca preoteasa şi copiii să poată să creeze
mediul prielnic pentru aceste momente din
misiunea preoţescă. Şi aici pot chiar să-mi
fac mia culpa, când, de multe ori îl acuzam
pe părintele că nu mai are alte preocupări
decât cartea şi Biserica iar familia şi treburile
gospodăreşti le lăsa pe ultimul loc. Am
realizat mai apoi cât de mâhnit era datorită
acestor reproşuri şi cum cu greu încerca să
mă convingă de esenţa preocupărilor sale.
Am încercat să muncesc mai mult, să rezolv
problemele inerente unei gospodării, să-
mi îngrijesc şi să-mi educ copiii şi să-i dau
posibilitatea de a lucra mai mult în ogorul
lui Hristos.
Dacă într-adevăr îl iubim pe soţul
nostru, această iubire trebuie materializată
prin tot ceea ce facem pentru el şi pentru
misiunea sa înaltă.
Într-o familie de preot nu trebuie să
lipsească rugăciunea. De mici, copiii noştri
trebuie să deschidă ochii în părinţii lor care
stau îngenunchiaţi în faţa sfintelor icoane
şi se roagă pentru sănătatea lor şi a întregii
182 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
familii. Datoria unei familii de preot este
aceea de a se ruga împreună, şi nu oricum,
ci având conştiinţa darului unităţii pe care
îl aduce cu sine căsnicia. Rugăciunea este
un act de credinţă esenţial, Biserica nu
propovăduieşte doar o unitate trupească ci
şi una duhovnicească pentru că cei doi devin
una, trup şi suflet, iar această unitate nu se
cultivă decât prin rugăciune. Înţelegerea
intelectuală, psihologică, nu este suficientă
pentru a se putea vorbi de o uniune sau
măcar de un acord al sufletelor. Acest acord
trebuie să fie transfigurat de înţelepciunea
lui Dumnezeu.
Armonia clădită pe Hristos este
inalterabilă, nu trece, nu dispare niciodată
ci dimpotrivă. Devine din ce în ce mai
profundă, iar mijlocul prin care se ajunge
la această comuniune este rugăciunea. Cu
rugăciunea, familia preotului poate iradia
toate celelalte fapte ale căsniciei, le poate
sacraliza, transfigurându-le prin însăşi
sfinţenia tainei cununiei. Încercând să
concluzionăm, rolul preotesei în familie, pot
să afirm că, de modul cum îşi înţelege ea soţul
şi îndatoriile de soţie, altele decât ale oricărei
femei căsătorite, depinde liniştea căminului
ei, educaţia copiilor şi îndeplinirea misiunii
preoţeşti.
Ieşind din sfera intimă a familiei,
preoteasa şi părintele împreună cu copiii
trebuie văzuţi de enoriaşii lor în Casa lui
Dumnezeu. Aici, prin prezenţa preotesei şi a
copiilor preotului, ei pot deveni cel mai viu
şi grăitor exemplu pentru întreaga parohie.
Preoteasa trebuie să fie nelipsită de la
Biserică, şi nu oricum, pentru că de exemplul
ei personal poate depinde reuşita pastoraţiei
soţului ei. Decentă, plină de evlavie, cu
chipul senin şi nesofisticat cu farduri, ea
trebuie să păşească în Sf. Biserică cu toată
bunacuviinţa pentru a nu da subiect de
discuţie şi de sminteală celor din jur. Să nu
uităm că ea poate fi împreună cu părintele o
predică vie pentru enoriaşi şi de fapt cea mai
convingătoare predică.
Preoteasa trebuie să fie o vrednică
şi neobosită colaboratoare în activitatea
pastorală a soţului ei. Împreună cu enoriaşele
parohiei are marea îndatorire de a veghea şi
contribui efectiv la înfrumuseţarea bisericii
unde soţul ei slujeşte. Prin exemplul ei
personal de blândeţe, bunătate şi modestie
trebuie să încurajeze pe celelalte femei din
parohie, să le ajute cu cuvântul, cu fapta
pentru ca să poată depăşi problemele pe care
le au. Ea este supranumită „maica preoteasă”
şi nu degeaba, pentru că trebuie să fie ca o
mamă pentru toţi credincioşii din parohia
soţului ei.
Caracterul integru al unei preotese,
dragostea faţă de muncă, hărnicia şi
moralitatea ei personală, trebuiesc toate puse
în slujba celor de lânga ea. Blajină, primitoare
şi ospitalieră, trebuie să oblojească alături
de soţul ei rănile sufleteşti şi trupeşti ale
enoriaşilor. Trebuie să punem în evidenţă
faptul că maica preoteasă trebuie să facă un
adevărat apostolat social. Ea este cea care
trebuie să încurajeze în parohie activitatea
caritativă, mila şi dragostea omului faţă de
om, pentru cel aflat în suferinţă şi lipsuri.
Citind şi recitind cărţile părintelui
Virgil Gheorghiu „Tatăl meu preotul care
s-a urcat la cer” şi „Cum am vrut să mă fac
sfânt” am realizat cât de importantă este
experienţa personală şi ce mare rol joacă
preoteasa în viaţa preotului şi a parohiei.
Pot să amintesc aici pe presbitera Maria
Stăniloaie care, aşa cum a afirmat însuşi
părintele Stăniloaie, un dogmatist al tuturor
timpurilor, pe dragostea şi jertfelnicia ei şi-a
sprijinit eforturile de o viaţă, fiind în egală
măsură părtaşă la întreaga operă. Citez: „N-
aş fi realizat nimic din ceea ce am realizat
dacă nu era lângă mine maica preoteasă”.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Trăim într-o lume în care s-au schimbat
multe cursuri fireşti ale vieţii. Noua societate,
mereu în schimbare, emanciparea femeii şi
pătrunderea ei în toate sferele de activitate
au influenţat în mare măsură şi viaţa socială a
preotului şi în special a soţiei acestuia. Astăzi
nu mai putem vorbi de o preoteasă casnică,
prinsă numai de grijile şi problemele familiei
şi a parohiei. În cele mai multe cazuri ea
ocupă funcţii importante în societate. Medic,
învăţător, funcţionară, om de cultură sau de
ştiinţă, preoteasa îşi ia pe umerii ei şi alte
sarcini pe care în mod armonios şi cu mare
grijă trebuie să le împletească, cu marea şi
principala sa misiune, că este în primul rând
soţie de preot. Indiferent de preocupările
sale profesionale ea trebuie să se pună în
slujba omului, să-l înţeleagă. La locul de
muncă, în colectivul în care intră în contact
trebuie să fie model pentru cei din jur. Cu
timp şi fără timp, în orice loc ea trebuie să
ştie să răspundă întrebărilor şi provocărilor
de tot felul cu decenţă şi bun simţ. Este
grea integrarea în societatea tumultoasă
cotidiană, dar din momentul în care am
acceptat căsătoria cu un preot trebuie să ne
asumăm şi toate greutăţile şi vicisitudinile
la care ne expunem. Nu ne cere nimeni
sacrificiu suprem, aşa cum a făcut Maxima,
soţia preotului Montanus, care din iubire
pentru Dumnezeu şi dragoste nemărginită
pentru soţul ei, a preferat să moară alături
de el. Este, însă important şi mai presus
de orice pentru fiecare dintre noi misiunea
pe care o are de îndeplinit cel căruia am
acceptat să-i fim alături la bine şi la greu, cel
cu care am devenit un trup prin Sfânta taină
a cununiei. Trebuie să fim mândre şi chiar să
ne tresalte sufletul de bucurie la gândul că
suntem părtaşe la o misiune aşa de înaltă ca
cea preoţească.
Doresc să închei dar nu înainte de a
face unele precizări. Am fost alături de bunul
183
meu părinte în toate împrejurările vieţii.
Am încercat pe cât puterile m-au ţinut să-l
ascult, să-l ajut şi să-l înţeleg. Am realizat că
de multe ori l-am supărat dar niciodată nu
am încetat să-l ajut, să-l înţeleg şi să-l iubesc
pentru ceea ce era. Acum, când părintele s-a
grăbit să plece dintre noi la cer pentru a sluji
liturghia cosmică împreună cu Arhiereul
Hristos, înţeleg ce mult reprezenta el pentru
mine ca om, ca preot, ca cel alături de care
am fost ca o busolă după care s-au orientat
timp de peste 20 de ani mulţi credincioşi.
Cuvintele sunt neputincioase pentru
a exprima ce simte sufletul meu! Mi-a fost
prieten, soţ iubitor, sfătuitor, învăţător şi
model de viaţă trăită în Hristos. Am dus
împreună pe umeri marea şi greaua misiune
ce i-a fost încredinţată prin taina hirotoniei.
Am purtat jugul adevăratei preoţii împreună.
Ne-am bucurat împreună, am suferit
împreună şi sper să fim împreună în bucuria
lui Dumnezeu, în veşnicia Raiului.
Prezbitera Psiholog Georgeta ANDRONE,
Bârlad
Program de învăţare pe tot
parcursul vieţii
Comenius, program european:
“Il grand Tour d’Europa,
paesaggi, giardini, arte,
innovazione e creatività”
Profesorii din învăţământul
preuniversitar pot beneficia de cursurile
Programului european Comenius, una
din condiţii fiind să aibă competenţe de
comunicare într-o limbă străină.
La un astfel de curs am participat în
perioada 22/26-04-2013 în Spania, localitatea
184 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Granada.
Cursul s-a desfăşurat pe o durată care
a depăşit cele 40 de ore stabilite oficial, sub
formă de studiu, experimentare şi ateliere de
lucru individual sau în grup.
Metoda aplicată a fost:cercetare-
acţiune-formare, în cadrul unei tradiţii
europene a Grand Turului.S-a avut în
vedere evidenţierea unor rădăcini istorice
ale Andaluziei, sensibilitatea, geniul şi
spiritul epocii arabe în sudul Spaniei, care au
influenţat arta, ştiinţa şi literatura spaniolă
până astăzi.
Prin această metodă, se pune în
valoare transversalitatea unei călătorii care
poate însemna momentul cel mai bun în
întâlnirea cu natura şi cultura unei ţări,
ale unui popor, pentru consolidarea unor
cunoştinţe de ştiinţă, artă, literatură.
Am primit exemple istorice de
convieţuire multiculturală: arabi, evrei,
ţigani, spanioli de-a lungul secolelor, ceea
ce dovedeşte că tradiţiile şi identitatea sunt
importante şi se pot păstra prin respect,
toleranţă şi nondiscriminare.
Am înţeles foarte bine importanţa
sufletului locului, a geniului local atât pentru
o persoană născută în acel loc, cât şi pentru
un rezident sau turist.
Atelierele practice de caligrafiere
arabă, de analiză a unei poezii arabe, atelierul
practic din Parcul de Ştiinţe, atelierul de
realizare de ceramică arabă, care au urmat
unor vizite în cartierul Albaycin, Patrimoniul
Unesco, la complexul muzeal Alhambra,
Parcul de Ştiinţe, Casa Memorială a poetului
Garcia Lorca au fost cele mai deosebite
momente ale cursului pentru că am parcurs
toate etapele acestei metode pentru a ajunge
la formarea noastră profesională pe tema
acestui curs.
De asemenea, doresc să subliniez că
pentru prima dată în cadrul acestui curs,
organizatoarea a propus şi un spectacol
flamenco la care am participat toţi.
La finalul cursului am stabilit şi
către cruciaţi, Alexios Comnen, nepotul
viitoare parteneriate cu alţi participanţi.
bazileului Andronic I Comnen şi al regelui
Apreciez spiritul de colegialitate, de
George al III –lea al Georgiei, a fugit cu
simpatie şi de apreciere al României şi al
fratele său în oraşul Trapezunt, pe coasta
românilor venit atât din partea organizatoarei
Mării Negre, unde, cu ajutorul mătuşii sale
de curs, cât şi din partea participanţilor
Tamara a Georgiei, a pus bazele unui stat
din Franţa, Belgia, Italia, încă din primele
între Soterioupolis şi Sinope, care cuprindea
zile, încât m-au făcut să fiu mândră că sunt
româncă. întregul şi vechiul Pont Polemoniac şi care
se întindea spre est până la Phasa, în ciuda
În calitate atât de profesor de română,
atacurilor suveranilor de la Niceea şi a
cât şi în calitate de consilier educativ sunt
turcilor selgiucizi. 1
mulţumită că am avut ocazia de a-mi însuşi
o metodologie nouă care pune în valoare Bazileii din Trapezunt s-au intitulat
dintru început Megas Comnen şi în primă
transversalitatea Grand Turului în diferite
etapă s-au numit şi împărat al romanilor,
activităţi didactice şi educative pe care le voi
realiza. deoarece ei se considerau urmaşii de drept
ai bazileilor bizantini, însă în timp acest titlu
Prof. Maria MIRON, Şcoala Gimnazială a fost cedat bazileului de la Constantinopol,
“Gheorghe Mârzescu” Iaşi titlul celui din Trapezunt fiind înlocuit
cu Bazileu şi Autocrat peste tot Estul, peste
1 Charles Diehl, Istoria Imperiului bizantin,
Biserica Sf. Sofia din Trapezunt Craiova, 1999, p. 195 ş.urm; A vedea pe larg relativ
recentele lucrări dedicate istorie acestui imperiu
:Ostrogorsky, George History of the Byzantine State,
În aprilie 1204, Cruciada a IV-a a Oxford, 1968; Whiting, Philip Byzantium an Introduction,
realizat acea tristă, faimoasă devastatio Oxford, 1981; Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului
constantinopolitana, jefuirea Constantino- bizantin, Bucureşti, 1981; Daşkov, S.A. Împăraţi bizantini,
polului de sfintele sale relicve. După Bucureşti, 1999; Warren Treadgold O scurtă istorie a
Bizanţului, Bucureşti 2003. Maria Georgescu, Istoria
ocuparea Constantinopolului în 1204 de Bizanţului, Târgovişete, 2007.

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 185

Iberia (Caucaz, nu Spania) şi peste provinciileunde ar fi fiinţat o mănăstire. 2 Cercetările
Transmarine. arheologice efectuate în zonă au scos la
Oraşul Trapezunt, unul dintre cele mai iveală în zonă urmele unui templu închinat
frumoase oraşe ale Orientului şi una dintre lui Apolo, fragmente din această construcţie
marile pieţe ale lumii - care avea să devină pot fi observate în lapidariul amenajat în
pentru două secole şi jumătate capitală de partea de sud a bisericii. 3
imperiu – este aşezat deasupra Pontului Biserica Sf. Sofia din Trapezunt este
Euxin, printre curenţii de apă curgătoare şi unul dintre cele mai importante monumente
păduri din care astăzi doar urme se mai arhitecturale bizantine, restaurat între anii
pot vedea, prodigios de bogat prin comerţul 1958-1964 cu ajutorul specialiştilor de la
care-l făcea cu interiorul Asiei, a devenit şi Edinburgh University şi Charity Directorate.4
este şi astăzi celebru prin luxul său. În perioada în care au fost executate lucrările
Pe platoul care domina litoralul, de cercetare în zonă, la o distanţă foarte mică
palatul bazileilor de Trapezunt era, aşa după de actuala biserică, pe latura de nord au fost
cum descriu contemporanii, o minunăţie de scoase la iveală urmele unei mici biserici
eleganţă şi măreţie, iar renumele oraşului de de piatră cu un plan asemănător cu cel al
cap şi ochi al Asiei întregi era răspândit în toată
Bisericii Sf. Ana şi al Bisericii Sf. Andrei din
lumea orientală. Fascinaţie, reper spiritual, Trapezunt, biserici datate sec. VI – VII .
seducţie. Aceştia sunt termenii care descriu Biserica actuală este zidită în formă
felul în care a fost privit Bizanţul în general şi
de cruce, cu 4 coloane de piatră ce susţin
Trapezuntul în special, în istoria bătrânului în naos înalta turlă, poligonală în exterior,
continent. Şi această fascinaţie este dată şi circulară în interior, prevăzută cu 12 ferestre,
de monumentele ecleziastice bizantine din având o lungime de 22 m, o lăţime de 11, 6m,
vechea capitală a Imperiului de Trapezunt, înălţimea fiind de 12,7 m până la baza crucii.
un loc aparte ocupându-l biserica Sf. Sofia. Cele trei pridvoare deschise, amplasate pe
Anatolia, de altfel se mândreşte cu latura de N, S şi V îi dau o notă caracteristică
faptul că adăposteşte 3 biserici ce au hramul planului acestei biserici. Absida altarului
Sf. Sofia. Prima dintre acestea este cea mai este poligonală (pentagonală) în exterior şi
renumită catedrală bizantină - Sf. Sofia din semicirculară în interior, având de o parte şi
Constantinopol – o capodoperă arhitecturală, de cealaltă parte obişnuitul proscomidiar şi
urmată de biserica Sf. Sofia din Niceea (Iznik),
diaconicon bine individualizate de absida
construită în sec. VI de acelaşi bazileu altarului.
Justinian. Ceea ce atrage atenţia în mod
special este prezenţa pe axul bisericii în
Cea de-a treia biserică Sf. Sofia este zona superioară a altarului în exterior, mai
Sf. Sofia din Trapezunt construită în vremea precis deasupra ferestrei centrale de pe axul
bazileului Manuel I Megas Comnenul
(1238-1263), mai precis între 1250-1260, la o 2 D. T. Rice Trabzon Ayasofya sundaki Selcuklu
depărtare de 1,5 km de Cetatea Trapezunt, Uslubunda Suslemeler, Cev. Solmaz Turunc, Bir Tutudur
Trabzon, Yapi Kredi Yaymlan I, Baski, Istambul 1997, p.
pe un promontoriu de stâncă, la aproximativ 72.
500 m depărtare de Marea Neagră, un loc 3 Ismail Kose, Trabzon 4.000 yilik Mirasin Kutsal
Izleri ( 4.000 Years Heritage & Its Divine Traces), Trabzon
2009, p. 57.
4 Ibidem, p. 61.

186 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

altarului, precum şi pe faţa exterioară a cheii
de boltă a pridvorului de pe latura de sud,
a stemei Comnenilor acvila monocefală, 5 cu
capul îndreptat spre dreapta.
D.T. Rice afirmă că această biserică
a fost construită cu ajutorul navigatorilor
ce veneau tocmai din Marea Mediterană cu
corăbiile lor, ca mulţumire pentru ajutorul
primit de la Dumnezeu în activitatea
comercială, pentru pescuit şi navigare
uşoară6.
După cucerirea Trapezuntului de
către otomanii conduşi de către sultanul
Mehmed II, construcţia a fost transformată
în 1511, ca şi multe altele, în moschee.
Derviş Mehmed Zilli, cunoscut şi
sub numele Evliya Celebi7, unul dintre cei
mai cunoscuţi călători otomani, în cartea sa
intitulată Cartea călătoriilor (Seyahatname), în
10 volume, sursă inestimabilă de informaţii
istorice, arheologice, etnografice şi geografice
vorbeşte astfel „Hagia Sophia este lângă mare.
A fost construită în timp de către necredincioşi
(ghiauri); mai târziu guvernatorul acelui loc l-a
informat pe sultan despre această construcţie, şi
mai târziu printr-o hotărâre a sultanului a fost
transformată în moschee şi folosită în acest scop
de atunci”.8
Istoricul scoţian, George Finley după
vizita pe care a făcut-o la Biserica Sf. Sofia din
Trapezunt, uimit de frumuseţea deosebită a
acestei biserici, nota în 1850 în jurnalul său
în manuscris acestea „pavajul de sub domul
central al bisericii este bogat ornat în culori şi
5 Marii Comneni de Trapezunt foloseau ca emblemă
acvila cu un singur cap şi nu pe aceea bicefală . Se ştie că
acvila bicefală în heraldică însemna dividerea Imperiului
Roman în două: de Răsărit şi de Apus, în anul 395 între cei
doi fii ai lui Theodosiu I cel Mare: Honorius în Occident
şi Arcadius în Răsărit.
6 Ibidem.
7 Zekeriya Kurşun, Evliya Calebi Seyahatnamesinde
Trabzon, Bir Tutkudur Trabzon, Yapi Kredi Yayinlari,
Istambul, 1997, I, Baski. S.p.216 - 217
8 Ibidem. Ismail Kose, op.cit. p. 61.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
linii curbe, cât şi extrem de bine îmbinat şi prins
cu ciment. Acesta este adevăratul stil bizantin,
executat mai bine însă ca oriunde „.9
În timp biserica a ajuns, din motive
încă neindentificate, în stare de ruină,
restaurată fiind prin acţiunea iniţiată de Riza
Efendi din Bursa în 1864. Construcţia a servit
ca depozit şi apoi ca spital în timpul primului
război mondial de către armata rusă,10 apoi
pentru scurtă vreme transformată din nou
în moschee şi după restaurarea din 1958-
1962 a fost transformată în muzeu, un punct
de atracţie pentru toţi turiştii, dar şi un loc
de relaxare spirituală. E interesant faptul că
deşi a fost transformată în moschee nu i s
–a adosat un minaret, aşa după cum nici la
Biserica Sf. Ana şi nici Biserica Sf. Andrei din
Trapezunt nu au fost construite minarete.
Turnul clopotniţă
La o distanţă de aproximativ 25 m
spre vest de actuala biserică se ridică semeţ
Turnul clopotniţă, care văzut de la distanţă
aminteşte de campanelele veneţiene construite
aproximativ în aceiaşi perioadă, prima
jumătate de veac XV. După descifrarea
inscripţiei de pe turn de către G. Finley11,
turnul înalt de 40 m a fost construit de către
Ioan IV Megas Comnenul (1429-1459), fiul lui
Alexios IV Megas Comnenul (1416-1429),12
cel care a ţinut să –şi imortalizeze chipul pe
latura de sud a turnului intr-o frescă situată
sub nişa semicirculară de la etajul întâi al
9 G. Finley, A history of Greece from the Roman
Conquest to the Present Time, ms. Apud Ismail Kose, op.
cit . p, p. 61-62. John Freely, Turkie Uygarliklar Rehber 2,
Marmara Etrafinda Karadeniz Kiysi Yapi Kredi Yayinlari,
4 Baski, Istambul 2008. 127.
10 Ismail Kose, op. cit. p. 61.
11 Ibidem. G. Finley consideră că acest turn a fost
ridicat între 1426-1427.
12 John Freely, Turkiye Uygarliklar…. P. 127. G.
Finley încearcă să acrediteze ideea că în fragmentul de
frescă exterioară de pe latura de sud a Turnului ar fi însuşi
Ioan IV Megas Comnenul.
187
turnului. restaurate de specialiştii de la Russell Trust în
O altă interpretare a frescei de pe 1961. Mai mult, se pare că întregul program
latura de răsărit a Turnului clopotniţă este că iconografic din capela din turnul clopotniţă
aici ar fi reprezentaţi Alexios IV (1417-1429) a fost executat de doi călugări, cu adevărat
cel de al doilea fiu al său Alexandru şi o profesionişti 18 imediat după terminarea
fiică.13 construcţiei. Aceiaşi zugravi se pare că au
Tradiţia consemnează faptul că acest intervenit şi asupra frescelor din biserica Sf.
turn a fost utilizat şi ca far, având în vedere Sofia, mai ales în zona pronaosului şi parţial
poziţia sa, fiind utilizat şi ca observator în zona naosului.
astronomic. 14 O descriere interesantă a În secolul al XVII-lea, un tânăr călugăr
acestui Turn se datorează lui Jakob Philipp de la această mănăstire, a început sa adune
Fallmerayer,15 cel care după descifrarea manuscrise din zonă, şi apoi a început
inscripţiei pictate din interiorul turnului redactarea unui adevărat Manual de pictură
afirmă „ anul inscripţionat în concordanţă cu bisericească, în care erau descrise scenele
calendarul bizantin este 6941 iar în calendarul zugrăvite pe pereţii acestui turn19 şi desigur
modern acesta este 1433”. 16 Turnul este frescele zugrăvite în biserica mare.
prevăzut cu o scară interioară bine
conservată, iar în partea superioară este O vizită la Biserica Sf. Sofia din
prevăzut cu câte o fereastră mare. La etajul Trapezunt este o experienţă unică,
întâi al acestui turn a funcţionat în decursul copleşitoare pentru cei ce doresc să
vremii un paraclis. cunoască fascinaţia de altă dată a unui
În interiorul turnului, mai precis în Imperiu al spiritului, un reper spiritual de
interiorul paraclisului, pot fi admirate şi seducţie.
astăzi fresce deosebit de interesante, precum
Deisis, Schimbarea la Faţă, Bunavestire, Naşterea Diac. Conf. Univ. Dr. Vasile M. DEMCIUC,
Domnului, Prezentarea la Templu, Adormirea Suceava
Maicii Domnului, Învierea lui Lazăr, Intrarea Hic sunt leones
în Jerusalim, Răstignirea, Îngroparea şi Învierea.
17
Frescele din interiorul turnului au fost Pe vechile hărţi geografice locurile
13 Milet G, D. T. Rice Byzantine Painting at necunoscute, obscure erau însemnate cu
Trebizond, Publisched by Academie Des Inscriptiones at menţiunea HIC SUNT LEONES. Fireşte,
Belles Lettres and University of London, 1 st Published in
era un fel de avertizare ca şi cea de pe unele
1939 s.p. 100.
14 Ismail Kose, op. cit. p. 62. porţi ale vilelor fastuoase de astăzi:atenţie,
15 Jakob Philipp Fallmerayer s-a născut în Tirol, câine rău! Deseori câinele este emblema
a primit în 1823 o bursă de studii de la Royal Danish stăpânului său. Dar de ce oare ne jeluim că la
Academy of Sciences and Letters pentru a cerceta istoria noi nu îndrăznesc să vină “marii investitori
Imperiului bizantin. Rezultatele acestor studii au fost
străini”? De fapt, se lamentează mai cu seamă
publicate în lucrarea Geschichte des Kaisertunes von
Trapezunt, Munchen 1827. guvernanţii. Evident, au sosit demult nişte
16 J. P. Fallmerayer, Dogu’dan Fragmanlar, Imge 102-106.
Kitabevi, Ceviren, Huseyin Salihoglu, I, Baski 2002, p. 96. 18 Gabriel Millet, D. T. Rice, Byzantine Painting
17 M.B. Sakellariou, Greek Lands in History at Trebizond, Published by Academie Des Inscriptions at
Macedonia, 4000 Years of Greek History and civilization, Belles – Lettres and University of London, 1 st Published
Early Christian Art, Ekdotike Athenon S.A. Athens 1994, in 1936. s.p- 95.
p. 244-246. Milet G, D. T. Rice Byzantine Painting… p-. 19 Ibidem, p. 422, Ismail Kose, op. cit. p. 66-67.

188 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

mafioţi italieni care erau interesaţi să spele
banii negri, tocmai într-o zonă geografică
şi socială plină de ambiguităţi. Îndeosebi
au făcut făbricuţe de textile. În asemenea
domeniu banii se rulează iute. Bineînţeles
că alţii s-au lansat în comerţ, au făcut mall-
uri cazinouri, s-au insinuat şi în turism. De
regulă, marii investitori industriali sunt
reticenţi. Cică în România îi sperie corupţia
la nivel înalt. Dar flagelul corupţiei se
impune şi în celelalte ţări eliberate de sub
jugul sovietic. Căci se poate vedea acelaşi
fenomen respingător în Rusia mai ales şi
pe urmă, în foştii sateliţi. Ce-i drept, nici
afaceriştii autohtoni, de regulă infami,
prădători, nu sunt încântaţi de concurenţa
străină. Funcţionărimea de rang mare se
înfruptă din belşug cu prilejul întocmirii
unor contracte negociate cu mafioţii alogeni.
Sunt sigur că cei ce sunt pe funcţii potrivite
pun bani albi pentru zile negre. Însă nu-i
secret faptul că industriaşii străini cumpără
uzine în domenii cu valoare strategică pe
care le închid în scurt timp. Aşadar, nu sunt
loiali înţelegerii iniţiale.
Cu o candoare dezarmantă vedem
pe unii analişti economici perorând prin
emisiuni televizate ca noii patroni au
dreptul să dispună cum doresc de uzinele
pe care le-au achiziţionat, fără a ţine cont
de clauze stipulate în acte. S-ar zice că pe ei
nu-i impresionează disperarea salariaţilor,
nu le pasă de legi. Singura lor raţiune de a
fi este câştigul pecuniar. Din păcate, astfel
de judecăţi, de un cinism deprimant, sunt
debitate de români, unii tineri impertinenţi
ce pretind că sunt tehnocraţi. Un tehnocrat
imoral este asemeni activistului parşiv,
odios, care îi silea pe muncitori, în regimul
comunist, să rabde frigul şi foamea în
aceleaşi fabrici falimentare. Ce s-a schimbat
în viaţa noastră socială?!
Ne amintim cu oroare de cumplitele
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
sovrom-uri ce au spoliat ţara în primele
două decenii după război şi observăm că
eventualii investitori occidentali, presupuşi
oneşti, nu urmăresc decât forţa de muncă
ieftină şi materii prime de chilipir. Fug de la
o ţară la alta după avantaje consistente, iar
amărâţii indigeni trag nădejde, ca spânul
de barbă, să li se amelioreze traiul. Nu spun
că m-am iluzionat asupra lor vreodată, ştiu
că sunt rapaci, duplicitari, fie şi numai din
literatura ce li s-a consacrat, dar s-ar cuveni
ca guvernanţii noştri să fie exigenţi. Din
păcate, nu poţi fi sever cu cel ce te-a mituit.
Deci cineva profită din astfel de tranzacţii.
Când un funcţionar ministerial face parale
din comisioanele încasate, spre a-şi asigura
familia de trai opulent pe vecie, s-ar zice
că românii prosperă. În fond, întotdeauna
unii s-au ales cu foloasele iar mulţimea cu
ponoasele. S-ar părea că licheaua străbate
veacurile cu o vigoare exasperantă. Sfântul
lichelelor ar putea fi Talleyrand.
În fine, capitalismul incipient a fost
orişiunde gregar, slinos. Căci foştii cămătari
onctuoşi, amorali, din vremea lui Carol
Quintul, pionerii societăţii burgheze, nu
erau familiarizati cu onoarea. Din nefericire,
prin ţara noastră au mişunat şi continuă să
amusineze pleaşcă tot “oameni de onoare”în
sensul Italian al sintagmei. De obicei lumea
scăpată din ţarcul stalinist este naivă, îşi
închipuie că vin salvatori miraculoşi din
vest. Chiar dacă ne-am ars odată, imediat
după război, cu făgăduiala vană că “vin
americanii” tot persistăm în eroare, ne lăsăm
păcăliţi de şarlatani şi oportunişti căci nu ne-
am lecuit de credulitate. Butelcile de vodkă şi
de whisky au pactizat perfect lăsându-ne cu
ochii în soare jumătate de veac. Aşadar, nu se
cade să mai aşteptăm mântuitori de undeva.
O ţară fără industrie modernă, performantă,
cu agricultură rentabilă şi fără a-şi valorifica
potenţialul turistic este sortită sărăciei.
189
Cert este că nici în Uniunea Europeană nu
suntem egali cu cei puternici, decât formal.
Se poate concepe egalitatea reală între
parteneri inegali? Probabil că într-un viitor
îndepărtat, deocamdată imprevizibil, prin
eliminarea graniţelor şi unificare europeană
se vor estompa diferenţele frapante de nivel
de trai şi de cultură. Mersul implacabil
spre unificare europeană deplină va suferi
şi injoncţiuni, convulsii efemere. Până
atunci reprezentanţii noştri mioritici vor
face temenele, vor fi obsecvioşi în faţa
“comisarilor”. Cândva, părinţii noştri erau
umili dinaintea comisarilor roşii. Pesemne,
slugărnicia cultivată secole la rând cu
otomanii, sovieticii şi austriecii ne prinde
bine acum, avem genunchii tăbăciţi. Poate
că guvernele ce s-au succedat au fost de
antrenament în noua ordine europeană
cu metehne vechi. Fiecare ţară trebuie să
demonstreze că este capabilă a produce
valori competitive pe piaţă. Eşti ceea ce faci,
nu ceea ce-ţi închipui c-ai fi în lume. Fiecare
epocă a avut profilul ei, deci să ne adecvăm la
realitate. Însă pentru politicienii ţărilor mici
este greu să se facă ascultaţi şi recunoscuţi
în arena largă europeană. Se poate spune că
rudenia cu cei mari trebuie impusă.
Din păcate, nostalgicii încă îl slăvesc
pe N. Ceauşescu fiindcă era răsfăţat şi
plimbat cu trăsura aurită la curţi regale. Era
un fel de spectacol ipocrit din partea vestului
ce ţinea să-i aţâţe pe sovietici. Fără îndoială,
acei politicieni erau interesaţi să-i înfurie
pe ştabii sclerozaţi, alcoolizaţi din Kremlin.
Nu le-a păsat de prestigiul despotului
mioritic şi nici de soarta noastră. Perfidia
diplomatică, rizibilul unor discursuri plate
prin care era flatat N. Ceauşescu, decoraţiile
cu care l-au împodobit, umorul negru că
ar fi un vizionar de anvergură planetară,
aveau scop să-i amărască pe dinozaurii
stalinişti.Aşa că, nu are rost să ne îmbătăm
190 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
cu apă de ploaie. Economia ceauşistă era
constipată, păguboasă, apasă crunt pe
nivelul de trai. Fără emfază, putem afirma
că ţara devenise un uriaş depozit de uzine
şi fabrici nerentabile. Bulimia de uzine
ciclopice a culminat cu Casa Poporului, un
munte clădit în centrul unui oraş patriarhal.
Boala megalomaniei ceauşiste a dus poporul
la disperare.
Să fim sinceri, dacă un popor este
terorizat, înfometat, ţinut în frig iarna, ce
sens are giganticul depozit de uzine? S-a
creat iluzia că oamenii au unde lucra însă se
ştia că erau supravegheaţi în hale, suspectaţi,
timoraţi ca în romanul “ 1984” şi siliţi să
laude stăpânirea câinoasă. Ştim că cei ce
proslăvesc “marile înfăptuiri” sunt bătrânii
activişti, profitorii regimului represiv. Sunt
şi acum gomoşi, intransigenţi cu criticii, deşi
fiii lor au devenit rapid patroni. Cum s-ar
zice, părinţii le-au lasat moştenire ereditară
depozitul de uzine ce era România. Le-au
tăiat şi au vândut fierul iar cu banii luaţi
au clădit vile faraonice şi mall-uri pentru
comerţ cu marfă de import. Să nu uităm că
bancherii şi industriaşii de sorginte mioritică
sunt foşti securişti sau acoliţii lor. Desigur,
s-au îmbogăţit instantaneu în mijlocul unui
popor năucit de transformări bruşte. Foştii
propagandişti caraghioşi ai egalităţii s-au
convertit subit în afacerişti oneroşi. S-au
dovedit iuţi de picior şi dibaci la potlogării.
De bună seamă, comunismul a fost o glumă
macabră. Fanaticii au pierit de la început ucişi
de tovarăşii lor netrebnici. Ultima victimă a
fost N. Ceauşescu fiindcă nu s-a dezmeticit
la timp. Suferea de fanatism pe fond senil.
Gorbaciov i-a întins o mână dar a refuzat-o
îndărătnic, cu obstinaţie maniacală, ca un
veritabil emul stalinist.
Psiholog ConstantinVORNICEASA,
Bacău
 Maica Domnului şi
Constantinopolul de azi
În fiecare an, în prima vineri după
Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte
Izvorul Tămăduirii, praznicul închinat
Maicii Domnului, care aminteşte de o serie
de minuni săvârşite la un izvor aflat în
apropierea Constantinopolului (Istanbulul
de azi).
Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare,
pe vremea când era un simplu soldat, cu
puţin timp înainte de a ajunge împărat,
se plimba printr-o pădure din apropierea
Constantinopolului unde întâlneşte un
bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l
ducă în cetate. Leon caută în apropiere un
izvor, dar nu îl găseşte şi se hotărăşte să-l
ducă pe bătrân în cetate. La un moment dat, În inima islamului, într-un melanj
o aude pe Maica Domnului spunându-i: Nu cultural, în care ortodoxia a rămas mai mult
este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! un simbol al perioadei bizantine, în mod
Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure minunat, locașul de cult ce amintește de
şi luând cu mâinile apă tulbure, potoleşte setea minunile Maicii Domnului a rezistat de mai
orbului şi apoi unge cu ea, ochii lui cei intunecaţi. bine de 1500 de ani. Biserica este înconjurată
Leon va face ascultare şi va găsi un izvor din de ziduri şi este protejată de greci, aceștia
care îi va da orbului să bea. Spălându-i faţa fiind responsabili cu îngrijirea tuturor
cu această apă, orbul va începe să vadă.  lăcașurilor reprezentative pentru Ortodoxie
După ce a ajuns împărat, Leon a din Istanbul. Poarta ce dă la Izvorul
construit lângă acel izvor, o biserică. Mai Tămăduirii este discretă, tăinuind valoarea
târziu, împăratul Justinian (527-565), care istorică și spirituală a bisericii. Dincolo
suferea de o boala grea, s-a vindecat după de ziduri, grecii te poftesc să vizitezi, să te
ce a băut apă din acest izvor. Ca semn de rogi și să constați cu proprii ochi, adevărul
mulţumire, a construit o biserică şi mai mare, tradiției privind biserica Izvorul Tămăduirii,
care însă a fost distrusă de turci în anul 1453. curățenia și frumusețea izvorului, precum și
Pelerinii care merg astăzi la Istanbul, minunata icoană a praznicului.
se pot închina la unul dintre locurile pe Aceasta este fotografiată an de
care vizitându-le o dată, nu le mai poți uita an, pe bucăți, și de fiecare dată, în ciuda
- biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala umezelii din biserică și a vechimii ei, și-a
construcţie este din secolul al XIX-lea, dar păstrat nealterate calitățile. Mai mult, icoana
la subsolul acesteia se află un paraclis din Izvorului Tămăduirii, a cărei vechime atinge
secolul al V-lea, unde există până astăzi, perioada de aur a Bizanțului, se curăță
izvorul cu apa tămăduitoare din trecut.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 191
singură, analizele făcute asupra ei, dovedind
calități de refacere inexplicabile științific, însă
justificabile din punct de vedere ortodox:
este o mărturie vie a lucrării permanente a
Maicii Domnului în viața Bisericii.
În ceea ce privește apa izvorului
Tămăduirii, și-a păstrat nealterate calitățile
consacrate, puterea sa vindecătoare fiind
recunoscută de toți cei care ajung aici. În apa
izvorului pe care l-a descoperit   împăratul
Leon, se pot vedea și pești roșii cu dungi
albe, ce aduc în atenție, minunea peștelui
sărit din tigaie, semn prevestitor al cuceririi
Constantinopolului de musulmani la anul
1453. Călugării greci ne-au spus că de zeci
de ani, numărul peştilor din bazinul aflat
în spatele rezervorului cu apă sfântă, este
constant şi că, nu au găsit niciun peşte mort
vreodată. De-a lungul timpului, apa acestui
izvor a vindecat multe boli și a tămăduit
diferite răni, molime și alte suferințe. Este un
loc al Cerului.
Lângă biserică, îngrijite și frumos
păstrate sunt mormintele patriarhilor
ortodocși îngropați aici de generații întregi.
Un alt lăcaş cinstit al Maicii Domnului
este şi Biserica Vlaherne, aflată tot în oraşul
Istanbul. Aceasta este cea mai cunoscută
şi importantă biserică închinată Maicii
Domnului, din întreaga capitală a Bizanţului,
după Catedrala Sfânta Sofia.
Prima biserică, ridicată pe locul
unde se afla izvorul cu apă sfinţită, a fost
construită şi decorată de către împărăteasa
Augusta Pulcheria (450-453) şi soţul acesteia,
împăratul Marcian (450-457). Împărăteasa
nu a reuşit însă să termine biserica, aceasta
urmând a fi continuată şi înfrumuseţată
de către împăratul Leon I (457-474), care a
adăugat Hagiasma - fântâna cu apă sfinţită, şi
Hagion Lousma - baia sfântă, unde se spălau
preoţii. Leon I a mai construit Paraclisul
Hagia Soros, un relicvar special făcut pentru a
192 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
păstra în el Acoperământul Maicii Domnului ,
adus în Constantinopol din Palestina, în anul 473.
Iustin I (518-527) a modificat şi lărgit clădirea
iniţială a bisericii. Bisericii i-a fost adăugat
o cupolă susţinută de mai multe coloane,
în formă de semicerc. Iustin al II-lea (565-
578) a adăugat bisericii două abside laterale,
remodelând astfel planul iniţial al bisericii,
aceasta având formă treflată. Câteva secole
mai târziu, Romanus III Argyrus (1028-1034)
a decorat cu aur şi argint interiorul acestor
abside.
Din mărturiile păstrate până astăzi,
Biserica Vlaherne era situată în apropierea
Cornului de Aur, în afara zidurilor oraşului
Constantinopol. Pentru a o proteja,
împăratul Heraclie a construit un zid de
apărare în jurul acesteia. După cucerirea şi
Căderea Constantinopolului, din minunata
Biserică Vlaherne nu a mai rămas decât locul
ce păstrează încă Izvorul. Locul a intrat şi a
rămas în posesia turcilor până în 1867, când
a fost înmânat grecilor, care au construit o
micuţă biserică, Hagiasma.
În anul 911, oraşul Constantinopol era
asediat şi lumea strânsă în Biserica Vlaherne
cerea ajutor Maicii Domnului. Biserica era
împodobită pentru slujba de vineri noaptea,
1 octombrie.
Sfântul Andrei cel Nebun pentru
Hristos era şi el acolo, împreună cu ucenicul
său, Epifanie. Cam pe la ora 4 dimineaţa,
Sfântul Andrei şi fericitul Epifanie au avut
parte de descoperirea Maicii Domnului,
care a intrat prin uşile bisericii, însoţită de
către Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan
Teologul, împreună cu cetele îngereşti.
Pe aceasta văzând-o, Sfântul Andrei
a zis către ucenicul său, Epifanie: Oare vezi,
frate, pe Împărăteasa şi doamna tuturor, care
se roagă pentru toată lumea?, iar el a zis: O
văd, sfinte părinte, şi mă înspăimântez, că o
văd acoperind pe oamenii ce sunt în biserică,
cu cinstitul ei omofor, ce străluceşte mai
mult decât soarele.
Maica Domnului s-a oprit sub
policandrul central al bisericii, a îngenunchiat
şi a început a se ruga cu lacrimi. Şi s-au auzit
graiurile cele cu umilinţă ale rugăciunii ei
către iubitul ei Fiu şi Dumnezeul nostru,
Iisus Hristos: Împărate ceresc, primeşte pe
omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă
în tot locul preasfânt numele Tău. Şi acolo
unde se face pomenirea numelui meu, pe
acel loc îl sfinţeste şi proslăveşte pe cei ce
te proslăvesc pe Tine şi rugăciunile celor
ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica
Ta, şi făgăduinţele, primeşte-le toate şi din
toate nevoile şi răutaţile îi izbăveşte. Apoi,
a intrat în Sfântul Altar şi s-a rugat din
nou. Şi-a scos apoi Cinstitul Acoperământ
cu care îşi acoperea capul şi l-a întins peste
credincioşii din Biserica Vlaherne, în timp
ce se înălţa spre Cer. Atunci s-a auzit glasul
Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Cere, o
maica Mea, că nu mă voi întoarce de la tine,
ci voi îndeplini cererile tale şi voi milui pe
toţi care cântă ţie.
Biserica Vlaherne adăposteşte
nu numai Izvorul cu apă vindecătoare,
ci şi icoana făcătoare de minuni, Maica
Domnului Blachernitissa, care a fost scoasă
în procesiune pe câmpul de luptă în 626
de către Patriarhul Sergius (610-638) şi fiul
împăratului Heraclie, atunci când avarii
au asediat Constantinopolul. Asediul a
încetat, victoria punându-se pe seama
Maicii Domnului. Toată populaţia oraşului
s-a adunat la Biserica din Vlaherne, unde
au făcut priveghere toată noaptea, cântând
Imnul Acatist al Maicii Domnului.
Sa-I dăm slavă Maicii Domnului
pentru grija şi mila Sa pentru noi toţi !
Stăpână, primeşte cuvântul robului tău
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
cel păcătos, care te doreşte cu înflăcărare şi te
cinsteşte şi în tine singură îşi are nădejdea, Ceea
ce eşti apărătoarea vieţii mele şi către Fiul tău
împăciuitoare şi arvuna mântuirii mele !
Prof. Univ. Dr. Ing. Graţiela HÂNCU, Iaşi
Gândul la moarte şi viaţa
veşnică: îndemn primit la
tunderea în monahism
La tunderea în monahism, a noastră
şi a fraţilor şi surorilor noastre întru Hristos,
am primit cu toţii acest îndemn: se cuvine
deci, dacă ai început a călători pe calea ce duce
la Împărăţia cerurilor, să nu te întorci înapoi,
pentru că nu vei fi îndreptat întru Împărăţia
cerurilor. Din acest îndemn înţelegem pe
de o parte că, întreaga predanie a vieţii
călugăreşti ne descoperă - cu mărturii ale
celor ce s-au sfinţit pe acest binecuvântat
drum - puterea făgăduinţelor depuse de a ne
schimba, de a ne sfinţi, în măsura în care le
vom şi împlini iar pe de altă parte rătăcirea,
împietrirea ce stă asupra celui ce se întoarce
din drum după ce a pus mâna pe plug. Iar
această întoarcere trebuie înţeleasă nu doar
ca o abandonare a vieţii monahiceşti, o
părăsire a mănăstirii şi întoarcere în lume.
Chiar rămânând în mănăstire însă vieţuind
superficial, amăgindu-ne că nu putem
schimba ceva în zilele noastre, în mănăstirea
noastră, încet-încet ne întoarcem de pe calea
ce duce la Împărăţia cerurilor. Lipsa de
nădejde, de bărbăţie, teama că împotrivirea
sau slăbănogeala fraţilor şi surorilor trebuie
să menţină pogorăminte şi îndulciri pe
care le ştim a fi poticneli pe drumul pe
care am pornit, ne ţin pe loc într-o viaţă
lipsită de grija mântuirii pe care monahul o
făgăduieşte pornind pe cale. Akedia – despre
care am citit cu toţii, cu care încă ne luptăm
193
noi şi fraţii noştri – asta şi înseamnă: lipsa
de grijă pentru mântuire. Oamenii – scria
părintele arhimandrit Sofronie Saharov – au
devenit nepăsători faţă de propria mântuire. Ei se
mărginesc la chipurile vieţii trupeşti, la nevoile
de zi cu zi, la patimile lumii şi la rutină. Dar lipsa
de grijă nu este altceva decât moartea persoanei1.
Sfinţii Părinţi, prin îndemnul de a ne
aduce aminte de moarte, ne cheamă, nu doar
la o înţelegere mai dreaptă, la cum să trăim
autentic în duhul făgăduinţelor depuse ci,
mai ales, să trăim cele înţelese fără amânare,
fără amăgire. Moartea, scria mitropolitul
Antonie al Surojului, ne lansează o provocare:
să creştem la deplina noastră măsură, călăuziţi de
o aspiraţie statornică, străduindu-ne necontenit a
fi tot ce putem fi, fără vreo nădejde că vom putea fi
mai buni cândva, mai târziu dacă nu ne îngrijim,
chiar azi să fim cum trebuie2. Dostoievski
spunea cã iadul poate fi rezumat în douã
vorbe: prea târziu!
Cu acest gând, acest bun pedagog
al sufletului şi al trupului3, cum numeşte
Sfântul Isihie Sinaitul pomenirea morţii,
vom înţelege cum sã împlinim adânc cele
fãgãduite la tunderea în monahism, cum sã
purtãm haina monahalã, aducãtoare aminte
de moarte şi de Dumnezeu.
Pentru că, pornind de la cele
exterioare, cele ce se pot pune în rânduială
pe un făgaş drept, având mărturia Sfinţilor
Părinţi, putem îndrepta cele de taină ale
sufletului.
Sfinţii Părinţi îndeamnă la necontenita
aducere aminte de moarte – bine ştiind că
negreşit vom muri – că dobândind buna
aşezare a sufletului nostru, să trecem
nevătămaţi prin marea încercare şi să fim
aflaţi vrednici de intrarea în Împărăţia
1 Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din Duh,
p.17
2 Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, de mângâiere, dătător de tărie, dăruitor de suflet
moartea, p. 85
3 Sfântul Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie, 94
194 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Cerurilor. Îndreptat, prin făgăduinţele pe
care le dă lui Dumnezeu, spre Împărăţia
cerurilor, la tunderea sa, monahul primeşte
odată cu rasa, acest îndemn:
Fratele nostru, (N. monahul), se îmbracă
în haina mântuirii şi în platoşa dreptăţii, spre a
se feri de toată nedreptatea, de toate gândurile
cele rele şi de cugetele voii sale, iar gândul morţii
totdeauna să-l aibă în mintea lui, în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Să zicem
pentru dânsul: Doamne, miluieşte!
Gândul morţii ce îi este pus înainte
spre amintire monahului, nu trebuie înţeles
doar ca o strâmtorare, o frică de pedeapsa
celor rele. Gândul morţii trebuie înţeles ca
frica cea dreaptă a monahului de a rătăci,
de a se înşela, de a trăda alegerea pe care
a făcut-o în mijlocul bisericii, de a se trăda
până la urmă pe el însuşi în dorul său cel
mai adânc, în alegerea sa cea sfântă, de a
urma Domnului, de a se lupta cu patimile ce
întunecă sufletul. Gândul morţii este oglinda
în care se descoperă râvna sau delăsarea
noastră pentru trăirea voii lui Dumnezeu.
Gândul morţii este cumpăna ce descoperă
măsura luptei celei bune cu deşertăciunea
multor griji, multor plăceri şi râvniri ce ating
până şi pe călugăr, minţindu-l. De aceea,
pocăinţa monahului nu este aprinsă în suflet
doar de frica de a păcătui cât mai ales de
nădejdea că, lucrând voia lui Dumnezeu,
îl are ajutor şi luminător sufletului pe Cel
căruia i s-a încredinţat, pe Cel ce îi cunoaşte
nu doar neputinţa şi gândul plecat spre rău
ci şi dorul cel mai adânc, suspinul nespus
şi căutarea cea bună. Făgăduinţei în slujba
tunderii sale în monahism îi urmează
rugăciunea ca Dumnezeu, Cel ce a zis: Mai
degrabă va uita mama pe fiii săi, decât te voi uita
Eu pe tine, să Se facă pentru noul monah zid tare
împotriva vrăjmaşului, piatră de răbdare, pricină
bun, împreună-nevoitor în bărbăţie, împreună
culcându-Se şi împreună sculându-Se cu tine,
îndulcind şi veselind inima ta cu mângâierea
Sfântului Duh.
Înlocuirea pocăinţei cu învinovăţirea
permanentă, spusă sau doar trăită lăuntric,
cu deznădejdea că poate îndrepta ceva, cu
lăsarea în voia patimilor şi raportarea doar
la ceilalţi, iată una din piedicile, poticnelile
sufletului de a înainta pe calea virtuţii.
Gândul la moarte, atunci când este trăit
drept, demască această înşelăciune lăuntrică
şi trăire cu nepăsare, cu trândăvie spirituală
şi deznădejde neştiută.
Gândul morţii luptă în noi cu
obişnuinţa patimilor şi rutinei spre o trăire
cu toată intensitatea, cu sinceritate fiecare
clipă din zi, singura de care dispunem cu
adevărat. Sfântul Ioan Casian învaţă: Fără
îndoială, moartea tuturor patimilor este să se
gândeacă omul în fiecare zi că are să plece din
lumea aceasta4 iar Avva Isaia: cugetã în fiecare
zi cã doar azi am sã trãiesc pe lume ºi nu vei
pãcãtui în faþa lui Dumnezeu.
Gândul la moarte şi pocăinţa
sănătoasă duce la iertarea păcatelor, nădejde,
o mărturie a Duhului pentru iertarea
păcatelor. Prin această cugetare, omul poate
cu adevărat să se lepede de lume şi să-şi
facă nai uşoară ieşirea din trup. Înţelegând
cuvântul descoperit lui de Dumnezeu: Ţine-ţi
mintea în iad şi nu deznădăjdui, sfântul Siluan
mărturisea: am încaput să fac aşa cum m-a
învăţat Domnul. Mintea mi s-a curăţat iar Duhul
Sfânt mărturisea în sufletul meu mântuirea. Să
ne ascultăm pe noi înşine şi să căutăm fără
amăgire, mărturia Duhului în inima noastră.
Vom primi răspuns de mângâire sau de
îngrijorare că, multe din cele ce le ştim, din
cele pe care le îngăduim la noi înşine şi în
obştea noastră, delăsări sau chiar poticneli,
le amânăm a fi îndreptate, le ascundem, le
4 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti,
XVI, 6
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
cosmetizăm, îndreptăţindu-ne în gândul
nostru, în priceperea noastră, mai mult decât
în ascultarea făgăduită la călugărie, mai
mult decât în ascultarea de predania sfinţilor
Părinţi. Nu întâmplător, în slujba tunderii în
monahism ascultarea este legată ea însăşi de
moarte prin întrebarea: Vei păzi până la moarte
ascultarea către mai-marele tău şi către fraţii cei
întru Hristos? Capacitatea de a asculta pe mai
marele tău dar şi pe fraţii cei întru Hristos, va
da stareţului în chip deosebit, nu autoritatea
ierarhică pe care adeseori – pentru lipsa
de pricepere a fraţilor şi a surorilor – este
constrâns să şi-o revendice ci, mai ales acea
autoritate duhovnicească care îl apără pe el
şi obştea, de tulburările inerente din orice
obşte. Relaţiile dintre stareţ şi obşte dar
şi dintre fraţii şi surorile din obşte, sunt
ajutate de asemenea, de aducerea aminte
de moarte. Experienţa arată că în faţa morţii
orice resentimente, întristări, antipatii reciproce
se şterg şi dispar. Gândul şi aducerea aminte de
moarte ar fi singura putere ce ar face ca viaţa să
fie intensă, trăită cu adevărat.5
Cu această nădejde, cu acest gând să
hrănim sufletul nostru, după îndemnul celor
ce s-au sfinţit avându-l: Trebuie să trăieşti
pentru veacul ce va să fie şi să faci din viaţa
aceasta cugetare la moarte.6
Sfântul Vasile cel Mare: Fericit sufletul
care zi şi noapte n-are în gândurile sale altă grijă
decât a şti cum va putea să răspundă fără frică
de viaţa lui în marea zi, când toate făpturile vor
sta înaintea Judecătorului ca să dea socoteală de
faptele lor.
Căutând a rămâne statornici pe
calea cea strâmtă ce duce către Împărăţia
cerurilor, să luăm aminte la făgăduinţele
făcute cerând purure Domnului puterea
de a le plini, de a lărgi inima noastră spre
toată lucrarea curăţitoare pentru ca să nu fim
5 Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala,
moartea, p. 81
6 Sf. Grigorie de Nazianz, Epistole, 31
195
aflaţi mincinoşi sau delăsători în cele ce am
făgăduit:
Omul care făgăduieşte Domnului, să nu-
şi spurce cuvântul ci să facă toate câte ies din
gura lui. (Nm 6, 2-3).
Făgăduinţa monahală de bunăvoie dată
lui Dumnezeu este pentru monahi lege şi canon7.
Fie ca acest cuvânt, acest îndemn de
aducere aminte de moarte şi de Judecată
să rodească cele bune în sufletele noastre.
Cât vom putea schimba, cât vom face după
puterile noastre şi ale celor pe care îi avem
sub mantia purtării de grijă, nădăjduim cât
mai mult. Dar mai ales cuvântul şi gândul
morţii să îl punem la inima noastră şi înaintea
fraţilor şi surorilor pentru că, aşa cum spune
Sf. Maxim:
Mulţi suntem cei ce vorbim şi puţini cei
ce facem. Dar nimeni nu trebuie să tăinuiască sau
să înstrăineze Cuvântul lui Dumnezeu pentru
nepurtarea sa de grijă; ci să-şi mărturisească
neputinţa, nu să ascundă adevărul lui
Dumnezeu, ca să nu ne facem vinovaţi odată cu
călcarea poruncilor şi de rătăcirea cuvântului lui
Dumnezeu.8
Arhim. Nichifor HOREA, "Sf. Trei Ierarhi", suferinţe şi geruri năprasnice
Iaşi
În memoria Părintelui Iustin
Pârvu
Apus de soare la Ceahlău
Părintele Iustin n-a existat!
A existat doar un răsărit de soare la
Ceahlău
Într-o vale dureros de frumoasă, cu Duminică;
7 Sfântul Vasile de la Poiana Marului, Introduceri în de măr şi leru-i ler
rugăciunea lui Iisus şi isihasm, p.188
8 Sfântul Maxim Mărturisitorul, 400 de capitole Carol I.
despre iubire, Filocalia nr. 2, p.114
196 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
milenari codri ce se tot legănau într-o părere
Fără ploaie, fără vânt…
Doar la viforniţele ce au trecut peste
ei ca peste ţară,
Doineau, din buciume a jale.
Dar nu s-au frânt nici n-au plecat
nicăieri,
Rădăcini bine înfipte în trupul Ţării îi
ţintuiau bine locului
Ascultând Lumina lină la ceas de
toacă ce cânta în vecernii…
A mai existat Bistriţa ce alerga mereu
grăbită
La întâlnirea mai la vale cu dragostea
ei nemărturisită, Bătrânul Ceahlău
Şi o vatră luminoasă de munţi
mănăstireşti
Cu ierburi înnourate, cu pajişti bogate,
mereu înverzite
Tunse cu coasa cu îndemânare de la
Facerea lumii.
Dar mai ales a existat un bărbat
Frumosul bărbat al Cetăţii, preot al
lumii,
Ca o făptură de mirare ,răbdător în
Dezmierdat în rugăciuni şi cântece de
prietenie cu Dumnezeu
Pe chipul lui citeai toată istoria
răstignitei Românii,
Un Făt-Frumos cu tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
Care de la vârsta pantalonaşilor scurţi,
Stătea cu mioarele, cu munţii , cu
vulturii ,
Să asculte Mioriţa cum plânge
Într-o limbă frumoasă ca o zi de
Acolo colindau înveşmântaţi în flori
Despre Decebal, Ştefan cel Mare sau
 Şi din buchia vechilor cazanii,
Cu ochii zâmbitoarei copilării,
Citeau din Dosoftei, Eminescu ori
Sadoveanu
Plecat mai sus, la Crucea talienilor,
Privind spre Brâncuşi îngenunchiat la
Masa tăcerii.
Ba chiar li s-a întâmplat minunea,
Să-I găsească acasă, la ei acasă
Pe sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel
Mare, Ioan Hozevitul
Sau să stea, la o stare de vorbă, în
isihie,
Cu părintele Stăniloae pe Obcinele
Stânişoarei,
Într-o lume a cunoaşterii, în gângurit
de rugăciune cu Dumnezeu.
Apoi, chemat înspre răstignire, la
jertfta mărturisitoare
Îşi asumă cu demnitate clipa-veşnicie
Şi făcea în suferinţă istorie la Jilava,
Piteşti, Gherla, Aiud
Arătând că pe tricolor ,
Romanii şi-au înnemurit vulturul
cruciat
Şi nu, sub pământuri vreo cârtiţă;
În ocne redescopereau că sarea ce dă
gust existenţei
Nu se amesteca niciodată cu noroiul ,
Că oricât pământ ai avea sub picioare
Tot Cerul e mare şi înalt , prea înalt;
În celulă primea pe Iisus în ospeţie
Intrat prin uşile grele de fier , încuiate, Care tot colindau pe deasupra
Cu care voroveau , ca între vechi munţilor ca lungi şi tainice amintiri.
prieteni
Cu Radu Gir, Voiculescu, Valeriu poarte un nume
Gafencu
Despre suferinţă, iertare, bunătate,
agapis,
Moarte şi Înviere,
Iar apoi cu praful oaselor albe,
martirice
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
Înveşniceau Neamul în Râpa robilor…
A mai existat şi o Sfântă Mănăstire,
loc de pomenire
Cu voievozi cu nume de piatră,
O mănăstire ca o bunică: tăcută, caldă,
rugătoare, primitoare,
Ce-şi întinde zilnic masa, totdeauna
bogată ,
Împodobită şi împărătească a Sfintei
şi Dumnezeieştii Liturghii a Domnului
Hristos,
Dragostea tainică a Înţeleptului
Dar de tot şi toate ştiută.
A mai existat Duhovnicul
ce sculptând suflete îşi ţinea
învăţăceii de mână, în rugăciune,
şi urcau împreună înspre Înviere
- Hristos a Înviat, Constantine,
Gheorghe, Marie, Ioana!
Adevărat a Înviat, părinte! Îi
răspundea Neamul întreg înveşmântat în
făclia de Paşte.
Într-un târziu ,luând toate tainele şi
durerile omului
Încredinţată doar lui , Sfântului,
A plecat discret dincolo de moarte ,
Între îngeri şi stele , în veşnicie cu
Dumnezeu.
Şi-au mai existat nişte cântece şi vise,
Şi izvoare şi gânduri şi doruri,
Şi pentru că toate acestea trebuia să
La apus de soare pe Ceahlău
I s-a spus, simplu:
Părintele!
Preot Neculai COJOCARIU, Borca
197
 24. Prezentare carte
Îngerii şi poezia românească.
O panoramă critică
Prezenţe angelice în poezia română
(Editura Aius PrintEd, Craiova, 2012),
cartea de debut în critică literară semnată
de universitarul craiovean Petrişor Militaru
– dublu doctorat, unul în filologie şi celălalt
în transdisciplinaritate – investighează,
după cum o arată şi titlul cât se poate de
elocvent, raportul dintre angelologie şi
poezia noastră canonică. Punctul de plecare,
intenţia şi finalităţile studiului sunt expuse,
tranşant, încă din Argumentul acestei lucrări
interesante: „Având în centru prezenţa
îngerilor în poezia română, studiul nostru îşi
propune să îmbine o abordare diacronică cu mult decât anunţă în titlu, căci antrenează
una sincronică, în sensul că vom urmări atât şi diverse cunoştinţe din sfera antropologiei
să identificăm primele apariţii ale imaginii culturale, fenomenologiei şi mitologiei ori
îngerului în poezia română, de la tipurile de hermeneuticii religioase. Înainte de orice, ea
îngeri din literatura populară românească, îşi familiarizează cititorii cu unele dintre cele
trecând apoi prin perioada premodernă, mai cunoscute teorii şi concepţii din sfera
ajungând la romantism şi continuând până angelologiei, expuse în lucrări imposibil
la contemporaneitate, cât şi să raportăm de eludat astăzi. Unele sunt citite direct şi
îngerii din poezia românească la autorii comentate elocvent (Ierarhia cerească a lui
reprezentativi din literatura universală, cu Dionisie Areopagitul, Ghidul rătăciţilor de
care poeţii români au anumite afinităţi sau, Moise Maimonide), altele, încă netraduse
deşi fac parte din aceeaşi perioadă istorică, în româneşte, prin mijlocirea unor lecturi
se delimitează net de modul în care îngerii clarificatoare din tratate occidentale de
erau înţeleşi şi imaginaţi de scriitorii străini ultimă oră consacrate spiritualităţii angelice
cu care erau contemporani”. Promisiuni (cărţile Sfântului Bonaventura, Lignum vitae,
care se finalizează, la rândul lor, într-un op De sex alis seraphim sau Vitis mystica, spre
meticulos şi bine documentat în excursul exemplu, sunt trecute prin filtrul criticii
teoretic, empatic şi suplu în parcursul americane de gen). Sintezelor reprezentative
analitic, sobru şi elegant în ansamblu. din Steven Chase (Angelic spirituality:
În mod firesc, uvertura volumului medieval perspectives on the ways of angels)
este una teoretică. Prima secţiune (Îngerii: şi David Keck (Angels and Angeology in the
etimologie, genealogie, tipologie) face însă mai Middle Ages) li se adaugă, desigur, şi surse

198 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

vest- şi est-europene: Jacques le Goff, Moshe
Idel, Andrei Pleşu, Ilie Cleopa, Madeea
Axinciuc, Maica Alexandra sunt, la rândul
lor, citaţi cu deferenţă şi abilitate sintetică. La
fel se întâmplă şi în intermezzo-ul următor,
de similară factură teoretică, reprezentat
de subcapitolul Trei concepte fundamentale:
imaginaţie poetică, imaginar antropologic şi
mundus imaginalis (în care practic se discută
relaţia dintre înger şi cele trei concepte delimitate
încă din titlu – imaginaţie poetică, imaginar
antropologic şi mundus imaginalis – inclusiv
prin exemplificarea prin apelul la surse poetice de
cea mai bună calitate, precum Elegiile duineze ale
lui Rilke).
După această solidă, echilibrată, dar
nuanţată punere în temă asupra coordonatelor
teoretice ale problematicii avute în vedere,
Petrişor Militaru purcede cu râvnă să aplice
informaţiile obţinute din bogatul inventar de
noţiuni şi concepte subsecvente angelologiei
pe literatura populară şi cea cultă. Secţiunea
a doua a cărţii, Îngerii: de la literatura populară
la poezia romantică, este interesată mai întâi
de elementele esenţiale de antropologie
angelică în cultura tradiţională românească,
din moment ce, după cum afirmă cu justeţe
Petrişor Militaru, „Simbolica îngerilor
din folclorul românesc este una dintre
problematicile interesante de urmărit, tocmai
datorită mozaicului de trăsături pe care un
portret complet al «  mesagerului divin  » le
reclamă, un grup de roluri şi de caracteristici
din specia coincidentia oppositorum.
Alcătuirea unei tipologii complexe plecând
de la aceste particularităţi nu este realizabilă
fără discernerea unor împrumuturi venind
dinspre cultura ecleziastică şi, mai ales, din
inventarul de imagini al umanităţii, pentru
că îngerul este unul dintre arhetipurile
esenţiale”. Odată accentele cu pricina fiind
puse, cercetătorul oferă şi inventarul propus:
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
îngerii ce apar în texte ale cosmogenezei,
scrise sub influenţa credinţelor de tip gnostic;
îngerii ca guvernatori ai elementelor în
textele apocrife atât creştine, cât şi islamice;
îngerii ca războinici spirituali şi guvernatori
ai vântului în basmele româneşti; îngerii
ca deţinători ai limbajului primordial; în
sfârşit, îngerii ca mijlocitori ai vieţii şi ghizi
ai morţii – în ritualurile funerare româneşti.
De un real interes documentar şi, măcar
la fel de important, deosebit de atractiv
stilistic este corpusul de texte care ilustrează
această taxonomie angelică: verşuri funebre
din Bucovina, colinde, bocete şi alte
cântece „ale mortului”, basme, legende şi
balade din diferite regiuni româneşti. Din
literatura cultă, Petrişor Militaru decupează
şi comentează succint secvenţe, scene sau
tablouri cu îngeri din Ţiganiada (insistând pe
faptul că „îngerii şi arhanghelii lui Budai-
Deleanu nu pot fi decât caricaturi sau imagini
decăzute ale reprezentărilor din imaginarul
creştin, dat fiind faptul că ei sunt nişte
proiecţii ale zeilor olimpieni ce ţeseau tot
felul de intrigi în războiul dintre oameni”),
din poemele heliadeşti Serafimul şi heruvimul
sau mângâierea conştiinţei şi mustrarea cugetului
şi Visul (concluzionând că „serafimul şi
heruvimul sunt deci alegorii ale factorilor
morali determinanţi în viaţa lui Heliade-
Rădulescu, ale forţelor care guvernează
destinul său şi-l păzesc de greşeală”) şi opera
lirică a lui Eminescu. Indiferent de tipologia
angelică relevată de texte precum Împărat
şi proletar, Mortua est!, Moarte, înger cu aripi
negre (unde apare ipostaza de înger al morţii),
Icoană şi privaz, Venere şi madonă, Înger şi
demon, Când te-am văzut, Verena…, Pustnicul,
Antropomorfism (unde se corporalizează liric
izomorfismul înger-femeie, cu polivalenţele
sale cunoscute), Povestea magului călător
în stele (ce oglindeşte imaginea îngerului-
199
astru); indiferent, apoi, de trăsăturile
fizice care îi sunt atribuite şi de formele
stilistice în care apare, îngerul eminescian
ilustrează, în opinia exegetului, inapetenţa
dogmatică a autorului: „Eminescu este lipsit
de religiozitatea şi devoţiunea interioară
ce duce spre misticism, însă ca orice mare
romantic îngerul este pus în relaţie cu mitul
Unităţii universale, mitul Androginului,
mitul Sufletului Lumii, cu imaginea senzuală
a Morţii sau cu Visul, ca plan spiritual
superior planului teluric limitat”.
Ultimul capitol al cărţii se intitulează
Prezenţe angelice în poezia posteminesciană
şi investighează creaţia lirică a unora
dintre scriitorii la care avatarurile angelice
revin cu frecvenţă considerabilă, deşi cu
funcţionalitate variată. La Nichifor Crainic,
bunăoară, „ipostazele îngerului influenţează
imaginaţia poetică şi îi conferă o mobilitate
unică în acest univers susţinut pe pârghiile
dogmaticii”. Îngerii lui Voiculescu – de la
îngerul-culegător din Grâu comun şi îngerul-
femeie din Îngerul din odaie la Îngerul
Nădejdii din poemul omonim şi Arhanghelul
Durerii din Durerea – reamintesc „de forţa
spirituală pe care o are omul în lăuntrul său
şi ale cărui rădăcini le regăsim în imaginarul
antropologic românesc, în magia populară
şi în străvechile tradiţii”. În opera lirică a
lui Blaga, ne asigură cercetătorul, întâlnim
trei ipostaze angelice semnificative: îngerul
apropierii, înţeles ca „o extensie a eului
poetic, o stare verticală care face posibilă
comunicarea între partea umană şi partea
divină, ascunsă în viziunea lui Blaga
într-o tăcere mormântală”; apoi îngerul
gardian, „asociat în general cu dorinţa de
transfigurare şi pus în relaţie cu momentul
naşterii lui Iisus”; în fine, îngerul apocaliptic,
„îngerul crizei, al momentelor de slăbiciune
interioară, de căutare spirituală”, mai ales
200 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
pentru că se asociază „cu Deus absconditus,
cu lumea care se degradează, cu legătura
slăbită dintre celest şi teluric”. În opinia lui
Petrişor Militaru, evoluţia figurii îngerului
arghezian, de la îngerul mesager din Psalmul
al cincilea, asociat cu secvenţe lirice de
rememorare a timpului biblic, la îngerii
fixaţi în paste „umoristico-groteşti” din
Cântec mut, l-ar fixa pe autorul Florilor de
mucegai în descendenţa lui Budai-Deleanu.
Căci după creatorul Ţiganiadei, „Arghezi
este primul mare poet din literatura noastră
ce tratează cu atâta detaşare prezenţa
angelică”. Revelatoare este şi analiza creaţiei
lirice a lui Nichita Stănescu, „singurul poet
care vede în înger un arhetip al omului în
deplinătatea potenţialităţii sale”. Cunoscuta
formulare apoftegmatică „oamenii sunt
păsări nemaiîntâlnite” din O viziune a
sentimentelor, dar şi poeme precum Lupta cu
îngerul, Moartea păsărilor, Îngerul cu o carte în
mâini sau A cumpăra un câine, ne descoperă,
într-adevăr, alte extensii hermeneutice ale
semnificaţiei îngerului, văzut deopotrivă la
nivel ontologic şi gnoseologic.
Uşor deconcertant, această ultimă
secţiune analitică din Prezenţe angelice în
poezia română se încheie cu „«  pseudo-
angelologia  » lui Emil Brumaru [care] este
o «  categorie negativă  », în sensul pe care
Hugo Friedrich îl dă acestei sintagme, fiindcă
eul liric nu se raportează la o problematică
de tip filosofic sau estetic care integrează
figura îngerilor, ci creează un spaţiu poetic
fals angelic, care ţine de eroticul comico-ludic
ce îmbracă uneori forme elegiace”. Greu de
spus de ce Petrişor Militaru îşi finalizează
temerarul parcurs prin pseudo-angelologia 
poetică românească exact cu acest soi de
îngeri, „puşi mai întâi în relaţie cu plăcerea
simţurilor, urmând să descopere voluptatea
şi, în cele din urmă să treacă din planul
«  drăgălaşului » şi al imediatului într-un
plan uşor livresc, al eului poetic narcisist
Cea mai bună moştenire pe care o puteţi
care se contemplează pe sine în ipostaza sa
de creator ludic”. Probabil tocmai pentru că lăsa copiilor voştri este educaţia creştin
prin avatarurile înaripate ale Îngerului Jongler
ortodoxă
Emil Brumaru s-ar releva „metafizica blocată
în contingent”, şi pe deasupra trasă în pasta
ludicului ori a (auto)ironiei subtil rafinate.
Fără nici o îndoială, tineretul de
Cârcotaşii obişnuiţi să găsească
noduri în papură oricărui debutant neinclus astăzi trece printr-o serioasă criză. Iar
în grupul lor de interese (para)critice se vor
pentru acesta nu este el însuşi responsabil.
arăta, de bună seamă, nemulţumiţi de lipsa
altor autori de discurs liric îndrăgostit de Cea mai mare parte de vină ne aparţine
angelologie sau măcar … angelocrator. Sigur,
nouă, celor mari: părinţi, învăţători, clerici,
creaţia unor poeţi de vârf precum Ioan
Alexandru, Daniel Turcea şi Nichita Danilov, îndrumători duhovniceşti. Ne-am pierdut
ca să nu mai vorbim despre poezia religioasă
noi înşine orientarea duhovnicească
semnată de membrii Bisericii Ortodoxe
Române (de la Valeriu Anania, Theodor şi, cum era de aşteptat, am pierdut şi
Damian şi Constantin Hrehor la Sever
adevarata, ''după Dumnezeu'', educaţie a
Negrescu, Ioan Petraş şi Ioan Pintea), i-ar fi
pus la îndemână un inventar mult mai bogat copiilor noştri.
de fiinţe ale intermedierii. Create, ce-i drept,
Rolul părinţilor şi al căminului
după model dogmatic (adică „în legătură
ontologică cu lumea” – Preotul Profesor familial este determinant pentru vârsta
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică
copilăriei şi a adolescenţei. El trebuie
ortodoxă, I), dar transfigurate de sensibilităţi
poetice distincte şi în consecinţă investite cu să fie prin excelenţă un rol educaţional.
funcţionalităţi particulare.
Lucrarea pedagogică corectă şi înţeleaptă
În ceea ce mă priveşte, prefer totuşi
să văd în această absenţă o promisiune de a părinţilor asupra sufletelor copiilor,
continuare. Deocamdată, rezultatul finit al
încă de la cea mai fragedă vârstă, trebuie
pătimaşei confruntări a lui Petrişor Militaru
cu cetele îngerilor po(i)etici, fie ei români sau să pună bazele unei vieţi întru Hristos, a
europeni, este unul cu adevărat remarcabil.
singurei căi viabile şi adevărate, pe care
În consecinţă, îl recomand cu toată căldura
cititorilor „Epifaniei”... nici o furtună a vârstei tinere sau adulte
nu o va mai putea clătina.
Lector Univ. Dr. Emanuela ILIE, Iaşi
Irineu - Episcop de Ecaterinburg şi
Irbitk

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 201

 25. Tradiţii
Rânduiala vieţii de altădată.
Câteva repere
(partea a II-a)

[...] Suma calităţilor morale este

rezumată în lumea satelor în termenul
omenie, care este specific românesc şi cu
adâncă şi frumoasă semnificaţie. Omenos
este omul bun, ca pâinea caldă, bun de pus
la rană. E ca şi vremea cea bună, de care
nu te mai saturi. Bunătatea lui e simplă şi
naturală, fără umbră de prefăcătorie. Acest
om are conştiinţa greşelii lui şi când cade
în păcat i se pare că se năruie cerul asupra
sa. În ochii lui se văd adesea lacrimi sincere,
de căinţă sau de compătimire cu durerea
altuia. E aspru când vorbeşte de propriile
greşeli, dar e îngăduitor când judecă pe ale
şi altele de acest fel ce se găsesc în casa lor.
altora. Omenos e, de asemenea, omul care-şi
Numai doar străinul să se poarte liniştit, căci
respectă cuvântul; în trecut se mărturisea cu
(de nu) capătă mai uşor pumni şi ciomege
sufletul.
decât mâncare”.
Mai presus de toate, calitatea cea
Peste viaţa şi lumea satului priveşte,
mai frumoasă a acestui om este ospitalitatea.
Neadormit, ochiul Domnului. Nici o faptă nu
Când intră cineva în casă în timpul mesei,
rămâne nevăzută, nimic nu rămâne tăinuit
înseamnă că este trimis de Dumnezeu.
şi nepedepsit. Uneori Dumnezeu loveşte pe
Altădată, cel sosit nici nu aştepta poftire,
păcătos în ceea ce are mai drag şi mai scump:
ci se aşeza la mâncare, ca şi cum ar fi fost
îi moare nevasta sau copilul, pierde vita de
de-al casei. De aici a rămas zicala, în partea
jug, îi arde casa ş.a. Fapta rea nu rămâne mult
locului, că masa n-are gard. După vechea lege
timp îngăduită; pedeapsa vine când făptaşul
moldovenească a ospeţiei, drumeţul are
nici nu se aşteaptă. Dacă cel ce a greşit poate
drept de adăpost şi de hrană timp de trei
scăpa de blamul public şi chiar de sancţiunea
zile, el şi vita lui. Dacă stă mai mult, e pus
legilor omeneşti, el nu se poate sustrage
la treabă, în vechime, învârtind la râşniţă.
pedepsei divine. Când nedreptatea e prea
Ospitalitatea românească era vestită încă din
mare şi nu are puteri să lupte împotriva ei
evul mediu; iată ce scria în 1643 Nicolo Barsi:
sau când făptaşul e necunoscut, omul de la
„Cel mai frumos (obicei) pe care l-am întâlnit
sat lasă totul în plata lui Dumnezeu, crezând
în toate părţile lumii pe unde am fost”.
cu tărie că dreptatea tot se face, chiar după
Marco Bandini, în 1646, adăuga: moldovenii
trecere de ani şi ani. Ţăranul are mare putere
„dau bucuroşi drumeţilor pâine, ceapă, lapte

202 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

de răbdare. După o zicală din zona Botoşani,
„nici un leac nu-i mai bun ca răbdarea”.
Ţăranul are o dogmă care se exprimă astfel:
„tot răul e spre bine”; aceasta îl imunizează
împotriva oricărei căderi în deznădejde sau
în zdruncinarea credinţei sale religioase. În
credinţa ţăranilor, secetele, ca şi molimele,
lăcustele, inundaţiile şi cutremurele sunt
pedepse divine pentru păcatele săvârşite. De
asta, în asemenea situaţii, rugăciunile se fac
de către întreaga obşte a satului.
După constatarea omului de sat, orice
muritor are trei prieteni: averea, rudele şi
faptele. Averea rămâne acasă; rudele îl petrec
numai până la mormânt; dincolo, omul trece
numai cu faptele sale, cu acestea urmând a se
înfăţişa la scaunul înfricoşatei judecăţi. De
altfel, cei ce săvârşesc fapte bune au două
raiuri: unul pe pământ şi altul în cer, pe când
cei care fac rele au două iaduri: unul aici şi
altul după moarte. Fiecare dintre noi avem
datoria, spunea dascălul Latu cel Bătrân din
Ungureni-Botoşani să ne gândim mereu la
averea cu care vom trece dincolo, în lumea
drepţilor şi a dreptăţii.
Omul de sat îşi manifestă religiozitatea
prin anumite atitudini şi acte practice:
se închină, posteşte, merge la biserică, se
mărturiseşte şi se împărtăşeşte, ţine datinile
religioase şi respectă clerul. Biserica e locaş
sfânt, unde omul trebuie să păşească cu
evlavie, cu gând curat, părăsind toată grija
cea lumească. Se păstrează şi o anumită
ordine: bărbaţii se aşează în dreapta, femeile
în stânga, copiii în faţă, iar tineretul în fund.
În vremurile de altădată, oamenii de sat se
împărtăşeau ori de câte ori luau parte la
slujbele la care se săvârşea liturghia. Fiecare
ins se mărturisea la duhovnic în fiecare
post şi se împărtăşea. Aceasta era grijania.
Îndeobşte, după „Tatăl nostru” se spunea
un adaos rămas din bătrâni: „Doamne, iartă
păcatele mamei şi ale tatei, ale bunicului şi
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
bunicii, ale moşilor şi strămoşilor, ale naşului
şi ale moaşei, precum şi ale mele păcătosul”.
Omul de sat crede că măcar o parte din păcate
se pot ispăşi încă din această viaţă. Posturile
şi rugăciunile au rosturi purificatoare,
iar faptele cele bune trag mult la cântar.
Prescripţia postului pentru adevăratul
credincios, e privită cu sfinţenie; călcarea
postului e considerată păcat; înfruptarea e
sinonimă cu spurcarea.
Ştiinţa semnelor e foarte veche la
sate; unele se cunosc din zodiac, trepetnic
şi gromovnic; însă imensa lor majoritate se
transmit oral, din generaţie în generaţie.
Astfel, omul de sat are presimţiri şi semne la
tot pasul despre ceea ce se va întâmpla în
viitorul apropiat sau îndepărtat. Acestea
sunt bazate pe experienţe fragmentare şi s-au
format în cursul timpului prin generalizări
de la cazuri particulare şi izolate. Cu vremea,
ele şi-au pierdut sensul lor individual şi au
devenit bunuri colective. În unele cazuri,
ele includ o fărâmă de adevăr; alteori se
potrivesc datorită unor simple coincidenţe.
Totuşi, presimţirile şi semnele circulă încă,
pentru că sunt adânc integrate în tradiţia
satului.
Din imensa mulţime a acestora,
menţionăm doar câteva. Când cântă cocoşul
în prag, vin musafiri; când cântă găina în
ogradă, e semn de pagubă. Când cântă
cocoşul pe vreme de ploaie, se va limpezi
vremea. Dacă îţi cântă cucul în faţă, vei fi
sănătos; dacă te prinde cu punga goală, vei fi
lipsit de bani în tot restul anului. Dacă bufniţa
cântă pe casă, va muri cineva din familie.
Când se lasă păianjenul în jos, pe aţa lui, va
veni un oaspete. Când mâţa se spală, dacă
se uită la uşă va fi căldură; dacă priveşte la
horn, va fi frig. Când urlă câinii, trec duhuri
necurate pe lângă casă; atunci omul trebuie
să facă cruce şi să zică: „Ducă-se pe pustii şi
pe codri”. Când câinii scurmă prispa casei,
203
va fi moarte în familie. Când cade icoana
din cui, va muri cineva din familie. Când se
sparge burluiul de la lampă, se va întâmpla
ceva rău. Când se răstoarnă pernele, se va
mărita fata din casă. Dacă focul din sobă nu
se aprinde, e semn că în sat a născut o femeie.
Dacă pui sare în mămăligă de două ori,
înseamnă strămutare. Dacă mortul rămâne
cu ochii deschişi, va fi foamete în casă.
Sunt anumite persoane sau anumite
animale care, dacă îţi ies în cale, sunt
aducătoare de noroc sau nenoroc. De pildă,
îţi merge bine, dacă îţi iese în cale lup; dar,
îţi merge rău dacă te întâlneşti cu preot, cu
iepure, cu pisică neagră sau tarcată. Dacă
te întorci din drum sau dacă îţi iese cineva
înainte cu deşertul (căldarea goală), nu vei
izbuti în treburile spre care ai apucat. Semnele
pot veni de la toate mădularele corpului; pe
acestea le explică Trepetnicul. Când se zbate
sprânceana, te doreşte cineva care ţi-i drag.
Dacă se zbate pleoapa, vei auzi o veste; când
e cea stângă va fi rea, când e cea dreaptă, va
fi bună. Când sughiţi, te pomeneşte cineva.
Dacă îţi ard obrajii, te vorbeşte cineva de rău.
Când ţiuie urechea dreaptă, va fi veste bună;
când ţiuie cea stângă, te vorbeşte cineva de
rău şi se pune la cale o nelegiuire asupra ta.
Atunci trebuie să faci cruce de trei ori asupra
urechii şi să zici: „Ducă-se pe pustii ... strigare
pe piatră”. Când îţi tremură pielea de pe
spate, e semn de mare primejdie. Sunt semne
care vin de la tunet, fulger, cutremur şi de
la alte convulsii ale pământului; pe acestea
le explică Gromovnicul. Dacă fulgeră în ziua
de Crăciun sau în Vinerea Mare sau Seacă, e
semn de război. Bătrânii din satele comunii
Ungureni spuneau prin 1960 că, înainte de
a începe primul război mondial, a fulgerat
în prima zi de Crăciun, o dată cu seara, iar
lumea s-a înspăimântat. Mare mulţime de
semne sunt în legătură cu starea vremii.
Întreaga viaţă a omului de sat este legată de
204 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
rodnicia pământului, de aceea el este mai
ales interesat de fenomenele meteorologice,
care îi pot fi favorabile sau nefavorabile.
Sunt oameni bătrâni, cunoscători în această
privinţă şi care se bucură de mare prestigiu,
în sate, pentru ştiinţa lor. Dar cele mai
importante semne pentru omul de sat, sunt
cele de ploaie şi de secetă. Omul de sat
recurge la semne şi în alte ocazii însemnate
din viaţa lui. De exemplu, când se face o
casă, mai întâi se încearcă locul dacă este
curat; înainte de a se începe construcţia se
consulta vrăjitoarea; spre a se vedea dacă
locul era curat, i se ducea probă din toate
cele patru colţuri unde trebuia ridicată casa.
Alteori, gospodarii urmăreau unde trăgeau
la culcare vitele, acela fiind cu siguranţă un
loc bun pentru ridicarea casei sau grajdului1.
Ţăranul are preocupări pentru
valorile vitale: sănătatea, vigoarea şi
frumuseţea corporală. Trăind aproape de
natură, este îndeobşte sănătos şi robust; are
mare capacitate de rezistenţă fizică şi energie
biologică. În orice timp, sănătatea a fost
considerată ca bunul cel mai de preţ. Toate
celelalte bunuri, mulţumirea sufletească,
prestigiul social, averea, vin de la sine dacă
omul e sănătos. Toate urările omului de la
sat se fac în legătură cu sănătatea: „Să fii
sănătos!”, „Mergi sau rămâi sănătos!”, „Să
dea Dumnezeu să fie sănătate în casa asta,
că-i mai bună decât toate!” etc.
În trecut, omul de sat era prea
încrezător în destin, care îi urzeşte o
anumită durată de viaţă. De aici derivă
credinţa că omul trăieşte numai dacă are
zile şi, dacă acestea se sfârşesc, moartea e
inevitabilă. Pentru omul arhaic, boala este
cauzată de un păcat, de un blestem sau de
o vrajă. În vechime, în sate a fost credinţa
că, dacă doi băieţi gemeni trăgeau brazdă
1 Ion Muşlea, Cercetări folclorice în Ţara Oaşului,
în „Arhivei de Folclor”, I, Cluj, 1932, p. 223.
în jurul satului cu un plug purtat de doi boi
gemeni, boala nu intra în sat. Uneori, ca să
se sperie boala, se atârnau păsările moarte
în pomi. În mentalitatea de altădată, boala,
ca şi moartea, era personificată; holera şi
ciuma erau femei descărnate şi cu înfăţişare
oribilă. În vechime, cele mai multe boli erau
cunoscute sub termeni foarte vagi, la adulţi
troahnă, iar la cei mici răul copiilor. De altfel,
pentru boli incurabile ţăranul cunoştea un
singur leac: zeama de clopot, adică moartea.
În satul vechi, asistenţa medicală era în
seama unor persoane locale cu oarecare
iniţiere practică: doftoroaia (care vindeca
cu buruieni şi leacuri sumare), moaşa sau
vrăjitoarea.
Cum dădea vântul de primăvară şi
scăpa de claustrarea hibernală, omul de
sat sorbea puteri nebănuite din elementele
cosmice; trecea la o nesăţioasă cură de aer
şi la supraabundenta baie de soare. Aşa se
explică faptul că adesea ţăranul ajungea la
vârste înaintate.
Gospodăria pentru ţăran înseamnă un
colţ din univers care îi aparţine după raţiuni
de drept divin: un microcosm independent,
dar care e în strânsă colaborare cu întregul,
adică cu satul. Ţăranul se consideră om
numai atunci când se găseşte în rosturile
sale depline, în gospodăria sa; cel ce umbla
pe la uşile oamenilor nu se bucura de nici o
consideraţie. Întemeindu-şi gospodăria, el a
trecut examenul de maturitate în faţa satului
şi a semenilor săi. Şi-a creat pentru întreaga
viaţă, vatra în care se va mişca sigur, liber şi
creator de valori economice. După o vorbă
din popor, „oricât ar fi omul de scăpătat, la
casa lui e împărat”.
O caracteristică generală a casei
ţărăneşti este depărtarea de drum şi ograda
din jur. Încă o caracteristică a caselor este
culoarea, totdeauna albă, a pereţilor. Această
culoare are o semnificaţie: înăuntrul acestor
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
pereţi se poate găsi un om cu sufletul
totdeauna deschis şi senin. În casă bătrânele
aveau grijă să păstreze mereu cărbuni aprinşi
sub spuză; dacă se stingeau, împrumutau
foc de la altă casă. De altfel, după concepţia
omului de sat, focul şi apa se dau de pomană.
Omul de altădată a avut un port
de toate zilele (pentru lucru) şi un port
de sărbătoare. Predomina culoarea albă a
cămăşilor din pânză şi a iţarilor. Iarna se
purta mai ales îmbrăcămintea groasă de lână.
Bărbaţii şi bătrânii purtau, mai tot timpul,
brâie de lână, care le ţinea strâns mijlocul.
Opinca a fost folosită de omul de sat în toate
vremurile şi în toate anotimpurile; este o
încălţăminte ieftină şi sprintenă. Cei care
poartă opinci spun că vara ţin răcoare, iar
iarna, oricât de mare ar fi gerul, nu îngheaţă,
pentru că sunt sărate şi au grăsime. Flăcăii
purtau, în timpul verii, cămaşa făcută în
casă (din bumbac, in sau cânepă albită).
Fetele umblau cu capul descoperit, semn al
inocenţei şi castităţii; numai când mergeau
la biserică se acopereau, ca să nu se supere
Maica Domnului, care are capul totdeauna
acoperit. Tot fetele purtau colţuni (ciorapi)
de bumbac sau de lână, lucraţi mai tot timpul
chiar de mâna lor. În brâu purtau o floare (de
obicei, o vâzdoagă) sau un fir de busuioc,
de mentă sau de rozmarin. Fata de altădată
nu folosea nici pudră, nici sulimanuri, nici
parfumuri. Faţa ei era albă de la natură;
obrajii aveau bujori, iar buzele erau roşii ca
focul. Era mai plăcut mirosul de busuioc,
de mentă şi de vâzdoagă decât parfumurile
de la oraş. Femeile umblau vara şi iarna cu
capul acoperit şi chiar o parte din faţă (de la
nas în jos), asta pentru că era păcat să le vadă
soarele descoperite. Bătrânii aveau portul
asemănător cu al maturilor, dar cu nuanţe
mai sobre şi mai modeste. Moşnegii purtau
plete mari (pe care le ungeau cu unt sau
untdelemn) şi mustăţi mari în formă de spic.
205
Umblau uneori cu capul descoperit. În mână
aveau toiag, în multe cazuri moştenit de la
înaintaşi. Se poate conchide că portul de pe
vremuri era comod, trainic, ieftin, sobru şi, în
multe cazuri, frumos, dacă nu chiar elegant.
Dar, de la primul război mondial şi până
prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, unitatea
acestui port s-a stricat, împestriţându-se cu
produse industriale. Imitând pe surtucarii şi
pantalonarii satelor, populaţia a îmbrăcat tot
mai mult haine „nemţeşti”. Portul de ţară s-a
apropiat mult de cel de la oraş, pierzându-şi
caracterul local şi naţional. În multe cazuri,
portul, mai ales la tineret, a degenerat
întruna, luând o formă caricaturală. Portul
din vechime, simplu şi adecvat, este încă
un indiciu, pe lângă altele, asupra unităţii
spirituale a satului de altădată.
Există în lumea satelor noastre un
fond de cunoştinţe transmis din generaţie în
generaţie prin şcoala părinţilor. Ţăranul are
un catehism agricol tradiţional. De pildă,
primăvara, lucrul câmpului se începe atunci
când apa din fântână a scăzut peste noapte
cu o palmă; înseamnă că apa de pe câmp „s-a
tras”. Când înfloreşte părul trebuie să înceapă
arătura de porumb. Grâul trebuie semănat
în colb, iar orzul în glod. Când salcâmii
sunt bine înfloriţi se va face porumb mult.
Popuşoiul se poate semăna cât ţine floarea
mărului; când merele vor fi coapte, va fi copt
şi porumbul. Se poate semăna popuşoi când
a început să se ivească brusturul. Dacă nu
semeni până la Arminden pe stil vechi, poţi
să arunci culişerul (melesteul) în foc. Mieii
sunt buni de tăiat la Ispas. Ploaia de mai
face mălai. După ce iese floarea la urzică,
raţele nu se mai ouă. Când grâul are mustăţi,
atunci porumbul trebuie să aibă boabe.
Fâneţele se cosesc atunci când înfloreşte
lumânărica. Dacă la Schimbarea la Faţă pe
vechi, păpuşoiul are mătasă, mai poţi încă
trage nădejde că vei mânca mămăligă din
206 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
el. Din noroi tot mai rămâne ceva, dar din
uscăciune nu se culege nimic.
Desigur, în concepţia omului de
sat determinantă era mentalitatea magică şi
explicaţia prin cauze mistice. Înainte de
toate, procesul prin care pământul „aruncă”
toate bunătăţile este pentru ţăran învăluit în
mister. Omul de sat avea credinţe, obiceiuri
şi practici tradiţionale în legătură cu ocupaţia
sa. Iată câteva: în an bisect să nu se semene
ovăz, căci nu rodeşte. În timpul verii ovăzul
piere de trei ori, căci luptă cu dracul, pe care,
până la urmă, îl învinge. Din primele spice
de grâu se face un smoc şi se păstrează în
casă pentru rodul lui. Pe ogor, la sfârşitul
secerişului, se lasă câteva fire de cereale
cu spice sau câţiva popuşoi în picioare, ca
sămânţă de rod, pentru anul următor; dacă se
ia totul se ridică şi puterea de rod a ogorului.
Omul de sat posedă cunoştinţe multe
şi sigure; are chiar şi intuiţii interesante.
Unele cereale şi legume se seamănă în
anumite zile. Plantele ce fac roade deasupra
pământului se seamănă când luna e în
creştere; plantele ce fac roadă în pământ se
seamănă când luna e în descreştere. În fond,
poate fi ceva în legătură cu radioactivitatea.
În experienţa sa milenară, agricultorul a
surprins între fenomene corelaţii ascunse
pe care le constată, dar nu le poate, firesc,
explica până la capăt. Alături de unele resturi
de superstiţii şi prejudecăţi, în concepţia
şi practica profesională a ţăranului sunt
procedee pe care ştiinţa nu le respinge sau,
mai nou, chiar le recomandă.
Desigur, uneori, persoanele dominate
prea puternic de mentalitatea magică sunt
înclinate spre inerţie sau se lasă în voia
fatalităţii. Astfel, unii sunt convinşi că n-au
noroc şi că zadarnic ar mai încerca să schimbe
sensul lucrurilor. Mentalitatea aceasta e
ilustrată în zicala: „Dacă nu-i noroc şi parte
degeaba te scoli de noapte”. Alţii lasă grijile
cele mai mari în seama lui Dumnezeu: „Dacă
vrea Cel de Sus se face şi pe piatră”. Însă, la
cea mai mare parte din oamenii de altădată
se constată o concepţie energetică, conform
căreia se înfruntă pieptiş greutăţile unei vieţi
atât de spinoase. Insuccesul nu descurajează
pe ţărani; ba încă de multe ori îi stimulează;
pierderile sunt inevitabile; unde e câştig,
trebuie să fie şi pagubă.
Pentru ţăran, agricultura înseamnă
destin; este însăşi raţiunea de a exista pe acest
pământ şi în această lume a lui Dumnezeu.
Românii ar fi hărăziţi pentru profesiunea
grea, dar frumoasă, de agricultor. Dacă ar fi
să reedităm legenda după care Dumnezeu a
împărţit darurile şi ocupaţiile la toate naţiile
pământului, atunci ţăranului român i-a spus:
tu să fii plugar! Ţăranul manifestă pentru
pământ o atracţie care confirmă versiunea
biblică, potrivit căreia corpul a fost zidit de
către creator din ţărână. După mentalitatea
ţăranului, pământul e hărăzit lui, iar el e
sortit pentru pământ. Pământul e bunul
suprem, e însăşi viaţa ţăranului şi raţiunea
lui de a fi. Ţăranul nu-şi sprijină nădejdea pe
stat, nici pe societate, ci numai pe Dumnezeu
şi pe pământul lui. Pământul este o uriaşă
vietate, care se dezmorţeşte primăvara şi
amorţeşte la sfârşitul iernii. Primăvara, viaţa
pământului izbucneşte în plante; cu acestea
şi cu rodul lor se vor îndestula oamenii
şi toate vieţuitoarele. Iarna, pământul se
odihneşte, o dată cu toate gângăniile ce se
ascund în el. Pământul pentru ţăran este o
obsesie, o patimă mereu nepotolită; face
parte din însăşi fiinţa lui. Umblă desculţ
pentru a avea deliciul atingerii cu ţărâna
înfierbântată de soare sau cu iarba răcorită
de rouă. Când, după zile de secetă, încep
să cadă stropii de sus, ţăranul umblă prin
ploaie ca să aibă şi el senzaţia plăcută pe
care o are şi ogorul lui. Pentru pământ, omul
de sat are un respect sacru: toate câte există,
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
bune şi rele, pământul le dă, pământul le ia,
până şi corpul omului tot în pământ merge.
În concepţia sa, pământul este o entitate
vie, care face să germineze sămânţa şi să
crească planta agricolă cu rodul binefăcător.
Minunea se realizează cu [ajutorul] cerului;
pământul e a lui Dumnezeu, care are grijă
să-i dea ceea ce-i trebuie: ploaie şi căldură.
Din pământul negru iese pâinea cea albă: ce
minune poate fi mai mare!? Pământul este
loc blagoslovit de Dumnezeu, pe care – an
cu an – se realizează ciclic miracolul creaţiei
recoltelor.
În uriaşul laborator al naturii,
ţăranul, pe ogorul lui, oficiază prin muncă
un serviciu sacerdotal. De aceea, munca e
sfântă, iar dreptul asupra pământului este
sacru. Legat prin toate fibrele lui de pământ,
omul de sat este astfel profund ataşat de
ţară, de naţiune, de strămoşi, de Dumnezeu.
Prin muncă omul face faţă trebuinţelor
sale, care sunt fără de sfârşit. Ţăranul este
„hapsân la treabă”. Ocupaţia sa este grea
şi cere încordare musculară şi osteneală.
La nici o altă profesiune nu se îndeplineşte
mai bine conceptul biblic: „Întru sudoarea
frunţii vei câştiga pâinea”. Poate şi de aceea,
românii priveau pâinea ca pe o fiinţă vie,
fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu;
de aceea, e aşezată la loc de cinste, pe
masă, învelită cu un ştergar alb şi curat,
de regulă, lângă icoane, fiind folosită ca
apotropeu împotriva calamităţilor naturale
şi a inundaţiilor. Cernerea, plămădirea şi
coacerea pâinii reveneau în exclusivitate
femeii şi reprezentau acte sacrale, în vreme
ce tăierea pâinii şi împărţirea ei se făceau
în special de către bărbat. Interesant este şi
faptul că pâinea se cocea numai în anumite
zile ale săptămânii, considerate faste.
Ţăranul nu concepe viaţa fără muncă.
Numeroase proverbe, zicale, aforisme şi
maxime dovedesc aceasta. Iată câteva din
207
ele: „În casa omului muncitor, sărăcia se
uită pe fereastră, dar nu îndrăzneşte să
intre înăuntru”; „Omul se cunoaşte după
fapte şi pomul după roade”; „Plugul care
ară nu rugineşte”; „Cumpătarea ţine casa,
iar hărnicia ţine averea”; „Dacă vrei să
nu-ţi lipsească îmbucătura, dimineaţa, la
cântecul cocoşului, să fii cu sapa în mână”;
„Un ceas de dimineaţă este de trei ori mai
scump decât unul de după masă”; „Cine stă,
îi stă norocul; dacă stai, te ajunge moartea
din urmă”; „Lenea este perna dracului”;
„Leneşul cată de lucru, dar nu doreşte să-l
găsească”; „Când lenea încalecă pe om,
sărăcia îi sare în spate”. Este credinţa că, dacă
întâlneşti dimineaţa în calea ta om harnic, vei
avea spor la lucru toată ziua: omul harnic „e
bun la chez”, adică la arătare. Făcând efort
fizic, munca este obositoare, deci produce
neplăcere; dar, pe de altă parte, ea aduce
mereu un spor de bunuri economice, deci
mulţumire şi plăcere. Un proverb arată
că „munca are rădăcini amare, dar roade
dulci”. Ea nu este osândă, ci o mare datorie.
Omul de sat nu ia munca în uşor; el e în stare
să tragă la sapă sau la coasă cât ţine lumina
zilei. În decursul unei zile de muncă, efortul
fizic şi tensiunea psihică sunt gradate. Din
zorii zilei până la aprânz(ora opt-nouă) este
faza de antrenare; până la amiază(orele unu-
două), lucrul are cel mai mare spor. După
mâncare, urmează un ceas de odihnă pe
pământ, în plin soare. Până la achindie(în
jurul orei cinci) lucrul merge mai greu; restul
zilei, până la apusul soarelui, se lucrează cu
acelaşi avânt şi spor, ca şi dimineaţa. Abia
când se aşează la odihnă, pentru puţinele
ore de noapte, atunci omul se simte frânt de
oboseală. După o credinţă populară, furca,
jugul şi părţile căruţei (mai ales inima) nu se
aruncă în foc, ci se păstrează ca obiecte ce au
fost sfinţite prin muncă; ele se tot mută din
loc în loc prin colţurile gospodăriei, până
208 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
se topesc de la sine. Cel care pune jugul pe
foc va munci pe cealaltă lume ca şi boul, dar
totdeauna va fi ostenit ca şi el. În concluzie,
munca este lege sfântă ce nu trebuie călcată.
Dacă plugul simboliza munca de
agricultor a bărbatului, furca reprezintă
ocupaţia de căpetenie a femeii. O ghicitoare
pune întrebarea: „Ce nu lipseşte şi nu a lipsit
niciodată din gospodăria ţăranului, iar dacă
lipseşte sărăcia sălăşluieşte?” Răspunsul este:
plugul şi furca. Din cele mai vechi timpuri,
femeia s-a ocupat cu împletitul, cusutul
şi mai ales cu ţesutul. În fiecare casă unde
femeia era harnică se găseau stative pentru
ţesut. Cât e vremea călduroasă şi cu soare,
din septembrie şi până dau ploile de toamnă,
meliţele lucrau pe întrecute în sate. Cât e
liberă de la alte treburi, ţăranca stă mereu cu
furca în brâu şi toarce. În postul Crăciunului,
în câşlegile de iarnă şi în tot Postul Mare
femeile şi fetele se ocupau cu ţesutul. În toată
această muncă, femeia se credea ajutată de
Maica Domnului, protectoarea ţesutului şi
ţesătoarelor.
În gospodăria omului de sat,
creşterea animalelor de casă este o ocupaţie
indispensabilă. Românii credeau că vaca
şi boul sunt vite albe, fiind socotite sfinte.
Bătrânii ţineau „la vite ca la copii şi pierderea
unui bou de jug e[ra] socotită drept o mare
pedeapsă trimisă de Dumnezeu”2. Ei socoteau
că vitele au fost aduse de Dumnezeu din alte
părţi, dându-le oamenilor şi învăţându-i
ce să facă cu ele. Proverbele şi zicătorile
sunt şi ele extrem de sugestive pentru
modul de raportare la vite; unele, precum
„Vaca ţine casa omului”, „Vaca grasă scoate
sărăcia din casă”, „Vita se culcă cu un ban
şi se scoală cu doi” sau „Boul şi vaca sunt
mâna dreaptă a gospodarului”3, punând în
2 Ion Diaconu, Ţara Vrancei, Bucureşti, 1930, p.
LXI, nr. 2.
3 Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România,
evidenţă mai ales faptul că aceste animale
asigurau prosperitatea ţăranilor noştri; nu
întâmplător, vaca era socotită „mana casei”,
despre cel care avea o vacă spunându-se
că „are casa îndestulată”. Un fragment de
pluguşor potenţează aceste atribute: „Să vă
steie Sfântul Vasile/ În spor şi ajutor:/ În vite,
în dobitoace,/ Că-s mai bune decât toate”4.
Mai mult, potrivit credinţei populare, toate
vieţuitoarele de pe pământ, din apă şi din
văzduh au un fel de suflet, ca aburul. Dintre
animalele cele mai binecuvântate, unele au
chiar şi credinţă; când se culcă, fac cruce cu
copita.
În vremea veche, vacile şi oile
se numeau bucate. În trecut, mai fiecare
gospodărie avea boi. În general, ţăranul
iubeşte vita sa şi o îngrijeşte cu tragere de
inimă. Îi este deosebit de dragă când o vede
încordată la ham sau la jug în eforturi grele.
Ca să o ajute, pune de multe ori şi el mâna sau
umărul. Gospodarul îşi formează vita după
felul său; se zice că vita se poartă întocmai
ca şi stăpânul. La omul cuminte şi gospodar,
vita e muncitoare şi cuminte; la cel necinstit
şi vita e hoaţă. Ţăranul nu obişnuieşte să
împrumute altcuiva vita de muncă pentru că
i-o strică: o scoate din felul ei de a fi.
Vietăţile din gospodăria ţărănească
nu constituie numai o avere, dar sunt şi o
adevărată podoabă a curţii. Vara oile sunt
la stână, iar vitele sterpe la ciurăt. Dusul
în zori de zi şi adusul în asfinţit cad în
sarcina copiilor şi tineretului. În acea lume
de vietăţi ce trăiesc în aceeaşi curte există
o rânduială şi o ordine în care se răsfrânge
vrednicia stăpânilor. Omul de sat se leagă
afectiv de vietăţile din curtea sa; nu numai
Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia, vol. important. În casele ţăranilor se vorbeşte
I (Natura fizică. Despre animale), Bucureşti, 1895, ; S.
Teodorescu Kirileanu, Proverbe agricole, Bucureşti,
Cultura Naţională, 1923, p. 13 şi 85.
4 S. Teodorescu Kirileanu, op. cit., p. 86.
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
că le îngrijeşte, dar le mângâie şi le alintă.
Fiecare din ele are un nume. Pentru omul
de sat, vieţuitoarele din curte întregesc familia
sa; pierderea uneia din ele aduce multă
supărare în casă. Vinderea unui animal sau
a unei păsări era, după concepţia sa, un
sacrilegiu; de multe ori se văd lacrimi în
ochii ţărancelor când dau pasărea în mâna
cumpărătorului. Pe vreme de secetă, ţăranul
e afectat de suferinţa vitelor de la păşune.
Omul mai găseşte ceva de mâncare, dar
dobitocul rabdă. Mieii şi viţeluşii care se nasc
când timpul e încă rece sunt aduşi la căldură
în camera de locuit. Ţăranul se roagă pentru
sănătatea, sporul şi hrana vitelor sale, dă
liturghii şi face slujbe religioase pentru ele.
Omul de sat este la fel de interesat de
sănătatea animalelor sale, ca şi de buna sa
stare şi a familiei sale. Pierderea unui animal
provoacă întristare şi durere la toţi membrii
familiei. În aceste condiţii, gospodarul a
fost interesat să găsească leacuri pentru
animalele sale; astfel s-a născut o medicină
veterinară empirică. Se spune prin sate că,
animalele găsesc adesea, ele însele, leacul
mult mai uşor pentru că aşa le este dat de
la Dumnezeu. Mai amintim şi faptul că
înaintaşii noştri preferau să aibă pe lângă
case animale de culoare neagră, crezându-se
că mai ales acestea aduc noroc5.
Ţăranul nu se teme de moarte pentru
că o consideră inevitabilă: omul moare,, când
i s-au sfârşit zilele”. Dar tot aşa de adevărat
este că nimeni nu moare cu zile. „Ori acum,
ori altădată, moartea nouă tot ni-i dată”.
„De-oi trăi, spune ţăranul, tot îi bine; dar şi
de-oi muri, nu-i nici un rău”. Cu astfel de
înţelegere a morţii, omul de sat se pregăteşte
din timp în vederea unui eveniment atât de
de moarte cu aerul cel mai firesc posibil. Se
5 Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului
român, Bucureşti, Socec & Pavel Suru, 1915, p. 357 şi 394.
209
fac din timp toate pregătirile necesare când
omul este încă pe deplin sănătos. Bătrânii se
îngrijesc de comândarea lor: tot ce trebuie
pentru înmormântare şi bunurile ce vor fi
date de pomană pentru sufletele lor. Dar
grija cea mare este pentru partea sufletului.
Înainte de moarte, corpul trebuie sfinţit prin
împărtăşanie, iar sufletul să-şi caute haină
de lumină cu care să treacă dincolo. E mare
păcat ca omul să moară neîmpărtăşit. Înainte
de a închide ochii, omul trebuie să se ştie
iertat cu toate rudele, prietenii şi cunoscuţii,
dar mai ales cu cei cu care a fost în duşmănie.
Moartea trebuie să-l găsească împăcat cu
toţi. La unii bătrâni care îşi simt sfârşitul
aproape, rudele şi cunoscuţii stau la rând,
pentru iertăciune, cum stau la spoveduit la
preot. După ce a făcut toate pregătirile în
vederea morţii, omul de sat o aşteaptă cu
sentimentul că a ispăşit toate rosturile aici
pe pământ. Omul trece hotarul dintre cele
două lumi uşor sau greu, după cum în viaţă
a săvârşit mai multe fapte bune sau rele. Cei
cinstiţi şi drepţi, au o moarte ca o adormire;
cei răi se chinuiesc mult şi au vedenii cu
arătarea netrebniciilor pe care le-au săvârşit.
După o credinţă nestrămutată a omului de
sat, toţi cei ce se văd pe lumea aceasta se vor
vedea numaidecât şi pe lumea cealaltă.
†††
Iată, schiţat sumar, cadrul în care
trăitorii lumii arhaice, înaintaşii noştri de
ieri şi de alaltăieri, oamenii prin care şi noi
înşine ne legăm de Dumnezeu, îşi duceau
existenţa, o existenţă în care spaţiul, timpul,
rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul erau
repere fundamentale. Aşezate după un cod
străvechi, cu raporturi bine determinate între
ele, acestea au asigurat echilibrul unei lumi
6 Henri H. Stahl, op. cit., p. 26.
până hăt către veacul al XX-lea. Reîntoarcerea 7 Ibidem, p. 31-32.
la valorile tradiţionale sau măcar la spiritul 8 Ibidem, p. 47.
210 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
acestora, valori care au ţinut dreaptă „bara
de direcţie” a omenirii milenii la rând, ni se
pare o cale demnă de urmat. Numai că aceste
valori nu sunt decât foarte puţin cunoscute,
iar oamenii de azi nu par a fi prea interesaţi
de adevăratul sens al existenţei noastre în
acest colţ al Universului. Nu putem afirma
că prin reîntoarcerea la un stil de viaţă
patriarhal vom ieşi neapărat la lumină, însă
am fi mai naturali, mai apropiaţi de esenţa
divină a fiinţei noastre.
Prin 1934, Henri H. Stahl scria cu
durere în suflet: „Să nu lăsăm să se piardă
ţărănia adevărată a satelor (…), singurul
lucru pe care neamul românesc l-a creat ca
valoare adevărată în istoria universală şi singura
cale prin care neamul românesc poate să ajungă a
fi ceea ce este menit să fie”6. Continua în aceeaşi
notă: „Să nu uităm că sufletul unui neam se
alcătuieşte în fiecare zi. Dacă nimeni nu dă
dintr-al lui, cât poate, la locul unde soarta l-a
hărăzit, pentru creşterea neîncetată a comorii
de cultură moştenită din bătrâni, sufletul
unui neam se părădueşte. Şi o să ne poată
cândva trage la răspundere copiii copiilor
noştri pentru că noi am primit un suflet,
însă l-am lăsat să piară din nepricepere şi
trândăvie”7. În sfârşit, cunoscutul sociolog
ne avertiza şi în privinţa mimetismului
pe care îl practică constant românii din
totdeauna: tot împrumutând de la alţii,
am produs „răsturnarea vechilor rosturi ale
gospodăriei noastre. Însă am părăsit noi înşine
aceste rosturi fără să băgăm de seamă că şi
aici, în vechile noastre tradiţii, erau îndemnuri şi
căi bune de urmat”8.
Etnograf Marcel LUTIC, Iaşi
 26. Din minunile Maicii Domnului
Icoană veche de 2000 de ani şi făcătoare
de minuni, pictată de însuşi Apostolul Luca, la
mănăstirea Nămăieşti!
Mănăstirea Nămăieşti este o mănăstire
ortodoxă din judeţul Argeş, aflată la mică
distanţă de Câmpulung. Atât satul cât şi sfântul
lăcaş sunt atestate istoric începând de undeva
din jurul anilor 1503, dar ele apar menţionate şi
mai târziu, în 1547, în hrisoavele domnitorului
Radu cel Mare şi în cele ale domnitorului Mircea
Ciobanu. Unii istorici susţin, însă, că aici era un
loc în care dacii se închinau lui Zamolxe. Din
alte surse aflăm că „cel mai vechi document
scris în legătură cu existenţa mănăstirii datează
de la anul 1386 din timpul domniei lui Mircea
Voievod cel Bătrân, care spune că satul din vale
este dăruit ca ocină (moşie) schitului de maici
Nămăeşti, pentru că au conducere autoritară,
bună rânduială şi veche aşezare, ceea ce
dovedeşte că mănăstirea a fost înfiinţată cu
mult înaintea satului Nămăeşti“. Această ultimă
afirmaţie ne este confirmată şi din alte izvoare,
preponderent ortodoxe, din care se mai aduce
la cunoştinţă că biserica mănăstirii adăposteşte
înlăuntrul său Icoana sfintei Fecioare Maria,
cea făcătoare de minuni, de peste 2000 de ani.
Această icoană ar reprezenta adevăratul chip
al Maicii Domnului, pictat de însuşi Apostolul
Luca, alături de alte 11 asemenea icoane.
Conform legendelor şi mărturiilor transmise
oral din generaţie în generaţie, aflăm că trei
ciobani aveau să ajungă cu oile pe stânca pe care
se află astăzi mănăstirea, acum mai mult de 700
de ani. Înnoptând în aceste locuri, toţi trei au
avut acelaşi vis: în sunete de clopot, fiecăruia i
s-a arătat un înger care i-a spus că în acea stâncă
se află o icoană zugrăvită după chipul adevărat
al Maicii Domnului Iisus Hristos. Povestindu-şi
a doua zi unul altuia visele, care de fapt erau
acelaşi vis, s-au înfricoşat atât de tare, încât
au hotărât ca în noaptea ce avea să  urmeze să
Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
se mute într-un loc mai îndepărtat. Uluitor şi
totodată înspăimântător pentru tinerii ciobani,
visul s-a repetat întocmai, până în cele mai mici
detalii. Maica Domnului le cerea să o urmeze
la o stâncă anume, să intre în grota situată în
acea stâncă şi exact acolo unde vor găsi icoana
cu chipul ei, să facă „loc de închinare“ pentru
credincioşii locului. Şi cum le-a proorocit Maica
Domnului, ciobanii au găsit icoana cu chipul
preasfintei Fecioare Maria şi au înălţat, exact în
acel loc, biserica. Icoana este făcută din lemn,
dar în anul 1798 a fost „ferecată“ în argint, după
cum aflăm din terminologia vremurilor acelora,
de către cel numit Enache Postelnicul, iar în
1913, soţia unui înalt militar din Armata română
a cerut şi a finanţat înrămarea Icoanei în argint.
 „Nemo est“, care înseamnă „Nu este nimeni“
şi din care se trage numele Nămăieşti, ar fi fost
chiar cuvintele apostolului Andrei, care, atunci
când a ajuns prin Nămăieşti, după ce a privit
în jur şi a intrat în grota unde avea să fie găsită
Icoana, ar fi exclamat „Nemo est!“, lăsând într-
un loc protejat din grotă icoana ce o reprezenta 
pe Maica Domnului, ca mărturie peste timp şi
ca o chemare tainică către cele sfinte adresată
poporului pentru care venise spre a-l creştina,
a-i aduce vestea pogorârii pe Pământ a
Mântuitorului lumii noastre şi a Învăţăturilor 
Sale eliberatoare, vindecătoare, Înălţătoare…
211
 Cuprins
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU Preot Dr. Nicolae NICOLESCU
Preoţia lui Hristos şi slujirea oamenilor����������� 3 Semnificaţia şi sensul noţiunii de
Biserică în reflecţia preotului martir
TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ Pavel Florenski (1882-1937)��������������������������������53

1. Sămânţa Patristică 8. Taina icoanei

Sfântul Ioan DAMASCHIN Protoiereu A.F. HOINATKI
Cuvânt la Naşterea Preasfintei Stăpânei Istorisire despre Icoana făcătoare de
noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi minuni a Preasfintei Născătoare de
pururea Fecioarei Maria��������������������������������� 6 DUMNEZEU de la Poceaev��������������������������������59

2. Vocea duhovnicului 9. File de Pateric

Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX Text cules de Conf. Dr. Ing. Viorel PALEU
Cele mai frumoase cuvinte ale Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev
Părintelui Arsenie Boca explicate de (Lavra Pecerska) ��������������������������������������������������72
Părintele Teofil PĂRĂIAN������������������������������� 13
DIALOG ORTODOX
3. Cuvânt omiletic 10. Ştiinţă şi credinţă
Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile MIRON Prof. Univ. Dr. Gelu BOURCEANU
Intrarea Maicii Domnului în Biserică��� 17 Smerenia omului de ştiinţă ��������������������������79

4. Sfinţenia în participare 11. Conştiinţa românească

Trad. de Preot Prof. Univ. Dr. Ioan ICĂ Sr Acad. Alexandru ZUB
Maica lui Dumnezeu şi umanismul Identitate naţională şi globalizare ����82
teocentric��������������������������������������������������������������� 21
12. Pagini de istorie
5. Din comoara inimii Prof. Univ. Dr. Florentina NIŢU, Elena ZAMFIR, Adriana Mihaela
Dr. Stelian GOMBOŞ ROŞCA

Părintele Iustin s-a născut în viaţa cea Nicolae Iorga – savantul cu o mie de
veşnică, mutându-se la cereştile feţe��������������������������������������������������������������������������������88
lăcaşuri������������������������������������������������������������������� 30
13. Galeria personalităţilor
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae PALAMARU
6. Popasuri duhovniceşti
Prof. Univ. Dr. Mihail DIACONESCU MATEMATICIANUL Mendel Haimovici ������106
O capodoperă a artei murale româneşti
şi europene. Cronica pictată a
14. Misiologie
Preot Asist. Univ. Dr. Grigore Dinu MOŞ
isihasmului������������������������������������������������������������� 35
Secularizarea și raționalismul
7. Teologie teologic – provocări majore ale
Preot Prof. Univ. Dr. Adrian NICULCEA conștiinței creștine����������������������������������������109
Sensul eshatologic al Tainei Sfântului
Maslu ������������������������������������������������������������������������� 48
15. In memoriam
Prof. Univ. Dr. Gh. BUZATU
Drepturile şi interesele României
(1939-1947)��������������������������������������������������������������������118

212 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013

16. Artă vizuală 23. Mărturii
Grigore ILISEI Profesor Neculai IORGA
Dor de Ion Neagoe��������������������������������������������122 Sfinţii, sarea pământului şi lumina
lumii���������������������������������������������������������������������������178
17. Interferenţe Prezbitera Psiholog Georgeta ANDRONE
Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAŢĂ
Rolul preotesei în familie, în Biserică şi
Să ne reîntoarcem la natură cu Avva în societate������������������������������������������������������������180
Ghelasie ������������������������������������������������������������������124
Prof. Maria MIRON
18. Biserica, azi Program de învăţare pe tot parcursul
Diac. Prof. Univ. Dr. Ioan CARAZA
vieţii Comenius, program european :“Il
Actualitatea mesajului Mitropolitului
grand Tour d’Europa, paesaggi, giardini,
Nicolae Bălan pentru înfiinţarea unei
arte, innovazione e creativit��������������184
Societăţi Biblice Ortodoxe pe temeiul
înţelegerii hristologice a Sfintei Diac. Conf. Univ. Dr. Vasile M. DEMCIUC
Scripturi ca fundament al acesteia ����135 Biserica Sf. Sofia din Trapezunt ��������������185

19. Probleme contemporane Psiholog ConstantinVORNICEASA

Preot Dr. Mihai VALICĂ
Hic sunt leones ��������������������������������������������������188
România între martiraj, ocrotirea, răs-
plătirea şi convertirea torţionarilor și Prof. Univ. Dr. Ing. Graţiela HÂNCU
teroare ideologică������������������������������������������143 Maica Domnului şi Constantinopolul de
azi��������������������������������������������������������������������������������191
20. Doctorul trupului - Doctorul sufletului
Arhim. Nichifor HOREA
Dr. Radu Florin POPA, Şef Lucrări UMF
Speranţa de viaţă, calitatea vieţii şi Gândul la moarte şi viaţa veşnică: în-
potenţialul de reabilitare la pacienţii demn primit la tunderea în monahism193
amputaţi������������������������������������������������������������������152
Preot Neculai COJOCARIU

21. Psihologia - o necunoscută? În memoria Părintelui Iustin Pârvu. Apus

Prof. Univ. Dr. Ion DAFINOIU de soare la Ceahlău����������������������������������������196
Arta de a pune întrebări : un metamodel
pentru limbaj��������������������������������������������������������157
24. Prezentare carte
Lector Univ. Dr. Emanuela ILIE

22. Ipostaze juridice Îngerii şi poezia românească. O

Prof. Univ. Dr. Valerius M. CIUCĂ panoramă critică����������������������������������������������198
Ipostaze juridice ale viziunilor
constantiniene. O avanpremieră
25. Tradiţii
Etnograf Marcel LUTIC
la o lucrare născută din spiritul
Rânduiala vieţii de altădată. Câteva
Anului jubiliar al Sfinţilor Împăraţi
repere������������������������������������������������������������������������202
Constantin şi Elena ����������������������������������������166
26. Din minunile Maicii Domnului��������������� 211
23. Priorităţi - Educaţia
Prof. Univ. Dr. Mihai TOMA
Câteva consideraţii privind dialogul
dintre ştiinţă şi religie în şcoală����������174 Cuprins��������������������������������������������������������������� 212

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 213

214 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013
 Aşteptăm la adresele de e-mail: nicolaenicolescu@yahoo.com ; lnicolescu@ymail.com
şi numerele de telefon:
0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444; 0726 257 715
sugestiile dumneavoastră şi materialele pentru publicare.

Abonamentele se pot comanda la aceleaşi adrese de e-mail

şi la sediu: Iaşi, Trecătoarea Iancu Bacalu 1.

Revista apare în cadrul Asociaţiei filantropice şi de studii ortodoxe Epifania

Colegiul de redacţie:
Director:
Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi
Redactor responsabil:
Dr. Laura – Magdalena Nicolescu
Redactori:
Ec. Mihaela Bârsan
Dr. Elena Plăvănescu
Filolog Alexa Alina
Psiholog Alexandra Diaconescu
Dr. Ing. Vlad Munteanu
Secretar de redacţie:
Prof. Neculai Iorga
Consilieri editoriali:
Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi
Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu
Ing. Petronela Andrei
Prof. Constantin Bostan
Dr. Paul Dan Sârbu
Prof. Emil Alexandrescu
Tehnoredactare şi paginare:
Radu Diaconu

Ultimul număr al revistei EPIFANIA se deschide la adresa de internet:

nicolaenicolescu.tripod.com

ISSN 2065-3794

Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista Epifania aparţine strict autorului.

Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013 215

216 Epifania numărul 26, Septembrie - Noiembrie 2013