Pr.

CLAUDIU DUMEA

• © f•
aina iimwii
sfânta Liturghie comentata și meditată.
■><
 PR. Claudiu Dumea

TAINA IUBIRII
Sfânta Liturghie explicată

Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Surorile lui Isus Răscumpărătorul

1996
 Imprimatur
18 mai 1997

Ioan Robu,
Arhiepiscop-Mitropolit
de București

ISBN 973-98031-2-11

Acest volum a apărut cu sprijinul

Surorilor lui Isus Răscumpărătorul,
Bd. Republicii 43, Bl. 5,
5450 Onești, Jud. Bacău,
Tel. 034-322250

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale

DUMEA, CLAUDIU

Taina iubirii: Sfânta Liturghie explicată/ pr. Claudiu

Dumea — București: Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice, 1997

150 p.; 21 cm.

ISBN 973-98031-2-11

264:282

2
 «Euharistia este iubirea mea, bucuria vieții mele»

O, Miel nevinovat,
Victimă perfectă,
inima care lâncezește
suspină după Tine.
Carnea Ta vie
hrănește credința noastră.
Sângele Tău prețios
spală nelegiuirea noastră.
Acest divin nectar,
dar al Iubirii Tale,
stinge setea inimii însetate
care, îmbătată de iubire,
aleargă către Tine
și răspunde jertfindu-se.

Victorine Le Dieu

PREFAȚĂ

Conciliul Vatican II, în Constituția despre Liturgie

Sacrosanctum Concilium și Enciclica Mysterium Fidei a Sfântului
Părinte Paul al VI-lea au scos în evidență dubla prezență a lui
Cristos în Biserică: în Cuvânt și în Euharistie.
în special au definit Euharistia «izvorul și apogeul vieții
creștine». Tot așa trebuie să fie considerată și de cei care se
declară urmașii Lui, dacă vor să găsească sensul vieții lor. De
fiecare dată când jertfa crucii cu care «Paștele nostru, Cristos, a
fost jertfit» (cf. 1 Cor 5, 7) este celebrată pe altare, se actualizează
opera mântuirii noastre.
Euharistia este în Biserică culmea împăcării oamenilor cu
Dumnezeu și între ei, pentru că ea reprezintă patima și moartea
răscumpărătoare a lui Cristos și sacramentul prezenței sale reale.
Euharistia este o sfidare (cu sens pozitiv) pentru lume:
problemele noastre comune se rezolvă doar atunci când învățăm
să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El: până la jertfei vieții Sale.

3
 Această iubire activă ar trebui să fie o corespondență între
Liturgie și viață. Acesta a fost scopul autorului, care prin prezentul
volum a vrut să transmită cunoștințele cele mai profunde asupra
Sfintei Liturghii și mai presus de toate asupra continuării sale în
timp (în viață): Euharistia pe care o consacrăm pe altarele noastre
și pe care o expunem la adorația noastră.
în măsura în care ne vom petrece timpul la picioarele lui Isus
Euharistie oferindu-i adorația noastră, lauda noastră și iubirea
noastră, vom putea trăi în mijlocul fraților transmițându-le lumina
lui Cristos, dându-le curajul de a depăși orice barieră, orice
diviziune, ca semn al reconcilierii.
Nu există alt mijloc ca semn de fraternitate în lume, decât
acela de a prelua de la Celebrarea Euharistică și de la adorație
toată puterea și harul pentru a fi o mărturie, un continuator al
vieții lui Isus în lumea de astăzi.
Un astfel de exemplu putem vedea în viața Victorinei Le Dieu,
Fondatoarea Surorilor lui Isus Răscumpărătorul, al cărei scop
mărturisit era acesta: «Euharistia va fi firul de aur care va lega
strâns succesiunea evenimentelor și vârtejul călătoriilor și va face
din ea o ființă consacrată, care trăiește din Euharistie și pentru
Euharistie. Ea nu va pierde niciodată această atitudine interioară,
nici chiar în orele cele mai întunecate. Mai mult, va reuși să o
reverse în toți cei care o vor înconjura: în cei scumpi, în fiicele sale
spirituale, în cunoscuți și în copiii pe care, din când în când, în
diferite locuri, Dumnezeu i-i va încredința. Fie că lucrează sau
călătorește, fie că scrie sau vorbește, ea nu iese niciodată din acel
climat de rugă și adorație».
Să fie aceste pagini un îndemn pentru orice persoană care le
citește și să ne ajute să răspândim împărăția lui Dumnezeu în
această lume dezbinată, rătăcită, însângerată.
Vom împlini întocmai misiunea noastră de apostoli ai Iubirii
de care Cristos ne-a dat exemplu oferind sângele Său divin.
El să ne dea harul de a-L urma până la sfârșit.
Surorile lui Isus Răscumpărătorul

4
 Introducere
într-o bună zi, Dumnezeu a hotărât să coboare pe pământ în
vizită, căci oamenii începuseră să creadă că Dumnezeu nu-i mai
iubește. înainte de a coborî, a trimis un înger pe pământ să vadă
exact care este situația. Trimisul ceresc și-a împlinit misiunea și la
întoarcere a raportat că cei mai mulți oameni duc lipsă de
mâncare. Atunci Domnul a zis: «Mp voi face eu pâine și vin pentru
cei înfometați și însetați».

Cea mai chinuitoare foame și cea mai chinuitoare sete, care

poate mistui ființa omenească, mai ales la o anumită vârstă -
vârsta tinereții -, este foamea și setea de Dumnezeu. E setea de
care era consumat psalmistul când scria:
După cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa te dorește sufletul
meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu însetează după Dumnezeu,
după Dumnezeul cel viu. Când mă voi duce și mă voi arăta
înaintea lui Dumnezeu?... Pentru ce te mâhnești suflete al meu și
pentru ce gemi înlăuntrul meu? (Ps 42,1-3.5).
Ca unul care am trăit mai mult timp în Israel și am străbătut
de multe ori pustiul sub razele soarelui care te izbesc ca niște
sulițe de foc, înțeleg că psalmistul nu putea găsi o imagine mai
grăitoare pentru a descrie setea de Dumnezeu, decât imaginea
cerbului sau a căprioarei. Cerbul, după o zi de arșiță ucigătoare
petrecută în pustiu la umbra unui arbust, odată cu răcoarea
nopții se îndreaptă spre un wadi, adică spre o albie de pârâu
care se umple cu apă numai de două ori pe an, când plouă:
primăvara și toamna. Dar, ajungând la albia pârâului, constată
că soarele a uscat orice urmă de apă. Dezolat, se aruncă la
pământ și începe să geamă.

5
 Dumnezeu s-a făcut pâine și vin ca să potolească foamea și
setea omului de Dumnezeu.
După ce timp de trei ani ne-am ocupat în meditațiile pe care
le-am făcut împreună de Sfânta Fecioară Maria, în continuare,
anul acesta, tema meditațiilor noastre va fi EUHARISTIA.
Abordăm o temă grea și o abordăm cu sentimentele alpinistului
care se pregătește să escaladeze un pisc de munte înalt și încă
necucerit. începând această muncă de o mai profundă
cunoaștere și trăire a Euharistiei, implorăm ajutorul Preasfintei
Fecioare Maria: ea a luat parte la marea Liturghie de pe Calvar,
jertfindu-se împreună cu Fiul ei, de aceea putem fi siguri că
nimeni nu a înțeles mai bine ca ea Euharistia.
Suntem conștienți că misterul Euharistiei nu-1 vom putea
înțelege niciodată în viața aceasta pământească: nu ne facem
iluzii. Nici marii teologi nu-și fac ijuzii. Doar sfinții înțeleg ceva
mai mult decât muritorii de rând. Pentru a înțelege ceva din
frumusețea și măreția Euharistiei, studiul și meditația sunt
necesare. Dar mai mult decât studiul și meditația este necesară
rugăciunea. Bunicele noastre analfabete care vin în biserică la
trasul întâi al clopotelor și ies târziu, după ce și-au terminat de
spus toate rugăciunile, înțeleg mai profund misterul Euharistiei
decât preotul care intră ultimul în biserică înainte de Liturghie
și iese primul după Liturghie, oricât de savant ar fi el și oricâte
doctorate în teologie ar avea. A avea doar cunoștințe teologice
abstracte în minte e ca și cum ai avea la îndemână cărămizile
necesare pentru a face o casă și să ni totuși fără casă.
Conciliul II din Vatican, în repetate rânduri, reamintește că
Euharistia e cea mai mare invenție a iubirii lui Dumnezeu în
favoarea oamenilor. în fond, ne spune Conciliul, Euharistia e
totul; totul în viața Bisericii, a unei comunități religioase, a
creștinului se îndreaptă spre Euharistie și totul, adică toată forța,
toată energia Bisericii, a unei comunități religioase, a creștinului
izvorăște din Euharistie. Sunt trei cuvinte pe care Conciliul le
folosește de mai multe ori pentru a arăta importanța vitală a

6
Euharistiei. Aceste trei cuvinte sunt: centru, culme sau pisc și
izvor. Centru: viața Bisericii, viața unei comunități, viața
fiecăruia dintre noi, dacă nu are în centru Euharistia, e o viață
descentrată, e ca o roată descentrată, dezechilibrată, care nu mai
poate funcționa, te trage într-o parte. Remarcăm un lucru
interesant. Localitățile construite până în timpurile moderrie au
un centru, reflectând teocentrismul: Dumnezeu așezat în mijlocul
istoriei, al societății, al vieții omului. în mijlocul orașului era
catedrala, biserica în mijlocul satului, adică locuința lui
Dumnezeu în mijlocul oamenilor, sanctuarul în care se păstra
Euharistia. Străzile erau dispuse ca niște raze care porneau
dinspre catedrală spre periferie, ca spițele unei roți care pornesc
dinspre butuc. Localitățile’construite în timpurile moderne, când
s-a impus antropocentrismul - omul voind să ia locul lui
Dumnezeu - sunt fără centru, sunt simple aglomerări de clădiri;
ce să mai pui în centru? Piața de zarzavaturi? Statuia lui Lenin?
Euharistia este culmea, piscul spre care se îndreaptă toată
activitatea Bisericii și a vieții pastorale. Imaginea e puternică: ne
poartă cu mintea spre piscul înalt al unui munte unde totul e
neîntinat, nepoluat, unde aerul e curat și tare, de unde poți
admira frumusețile naturii.
Euharistia e izvor; e izvor de putere. Izvorul pare ceva
neînsemnat, o șuviță de apă ce iese din pământ. Cu toate
acestea, cascadele impresionante, fluviile și oceanele imense nu
ar exista, dacă nu ar exista izvorul umil. Umilă este la aspect
Euharistia. Dar fără ea, nimic nu este puternic, frumos și
impresionant în viața Bisericii și a creștinului.
Cât privește viața personală,Conciliul spuneîn Lumen Gentium
(11):
Jertfa euharistică este culmea și izvorul întregii vieți creștine".
Culmea, piscul cel mai frumos și izvorul celei mai curate
bucurii. Acea jumătate de oră sau o oră cât durează Liturghia
duminicală e punctul spre care se îndreaptă săptămâna și punctul
de plecare pentru o nouă săptămână - pentru creștinul obișnuit;

7
este punctul central al zilei, pentru cel care participă zilnic la
Liturghie. în acest caz, scrie un autor, dacă participă dimineața
la Liturghie, Liturghia trebuie să continue și în afara bisericii cu
mulțumirea până la amiază, iar de la amiază trebuie să începem
pregătirea pentru Liturghia de a doua zi.
Cât privește comunitățile creștine, Conciliul ne spune în
Presbyterorum ordinis (6):
Nici o comunitate creștină nu se poate zidi dacă nu are drept
rădăcină și centru de greutate celebrarea Sfintei Euharistii, și deci
cu aceasta (Liturghia) trebuie să înceapă orice educare a spiritului
comunitar.
Sunt în Biserică la ora actuală atâtea comunități religioase:
parohii, mănăstiri, seminarii bolnave, infirme, fără vlagă care se
târâie în cârje, fără vitalitate, în agonie, sau de-a dreptul cadavre
intrate în putrefacție. Cauza? Una singură. Aceste comunități
religioase sunt clădite pe nisip, adică pe forțe și strategii
omenești și nu pe stânca neclintită care este Cristos cel viu, adică
Euharistia. Sunt două focare de infecție care contaminează și
macină aceste comunități: egoismul și orgoliul (orgoliul care se
manifestă într-una și o mie de forme: dorința de a parveni, de a
face carieră, neascultare, tendința de anarhie ș.a.m.d.). Ei bine,
Euharistia e penicilina împotriva egoismului, streptomicină
împotriva orgoliului.
în sfârșit, cât privește viața și activitatea Bisericii, cât privește
eforturile ei de evanghelizare și de convertire a lumii, Conciliul
spune în Presbyterorum ordinis (5), deci în primul rând le spune
celor chemați să evanghelizeze și să-i convertească pe oameni:
Euharistia este izvorul și culmea întregii evanghelizări.
Euharistia este alfabetul și capodopera credinței: cum ar putea
să predice credința cel care nu cunoaște alfabetul credinței, care
nu cunoaște ținta credinței și izvorul din care se alimentează
credința, adică nu cunoaște și nu trăiește Euharistia? închei cu
un exemplu excepțional în această privință: Sfântul loan
Vianney. Umilul paroh de Ars a dovedit clar că evanghelizarea

8
și convertirea oamenilor la credință nu se bazează în primul rând
pe capacități intelectuale sau oratorice, nici pe strategii și
compromisuri omenești, ci pe viața euharistică. El era convins cu
adevărat că la Liturghie îl ține în mâinile sale pe Creatorul
cerului și al pământului. Am fost recent din nou în pelerinaj la
Ars. Ceea ce te lovește în primul rând privindu-i în racla de
cristal trupul rămas neputrezit - deși au trecut 150 de ani de la
moartea lui - sunt tocmai mâinile lui albe, delicate, fără urme de
corupție care l-au purtat pe Fiul lui Dumnezeu. Cunoaștem cu
toții povestea vieții sale. După mari dificultăți cu învățătura,
după multe corigențe și amânări, ajunge cu chiu cu vai la capăt
și la 29 de ani e sfințit preot. Episcopul îl repartizează la postul
ce se cuvenea unui incapabil: îl trimite la Ars, un sat nenorocit
de bețivi, cu 270 de locuitori, cu 40 de case și 4 cârciumi: o
cârciumă la 10 case. La Ars, își zicea episcopul, Vianney nu
putea să facă prea mult rău cu ignoranța sa teologică, fiindcă și
așa nu mai venea nimeni la biserică. Dar jurisdicția pentru a
asculta spovezi nu i-o dă deocamdată: îi mai cere niște examene
supli-mentare. Noul paroh intră în Ars într-o zi urâtă, noroioasă
de iarnă cu niște ghete cârpite în picioare și cu o boccea în
spate. înainte de a intra în sat îngenunchează și se roagă pentru
enoriașii săi. Enoriașii nu ies cu călăreți și flori în întâmpinare.
La drept vorbind, nici n-aveau nevoie de preot. Nici la biserică
nu-i găsește. Duminica biserica e goală. Parohul nu iese în fața
bisericii să-i strige, nici nu-i caută pe drum, nici nu-i scoate din
cârciumi ca să-i aducă la biserică. îngenuncheat în fața lui Isus
din tabernacol, rămâne ceasuri întregi în rugăciune. Sătenii,
auzind că a venit un paroh nou, sunt curioși să vadă cam ce fel
de om este. într-o bună zi, o babă curioasă deschide puțin ușa
bisericii. îl vede pe preot încremenit în rugăciune în fața
altarului. După prima curioasă, mai intră una și apoi alte
persoane. Văzându-1 pe preot îngenuncheat, îngenunchează și
ele. Auzindu-1 pe preot cum se roagă cu glas tare și cu lacrimi în
ochi, de ți se rupea inima, încep să se roage și ele. Au trecut doi

9
ani și parohia Ars ajunge o parohie exemplară, cu cea mai
frumoasă viață creștină din tot ținutul Lyonului. N-au trecut zece
ani și biserica devine neîncăpătoare, trebuie mărită, căci lumea
se călca în picioare. Din toate colțurile Franței vin creștini ca să
asculte predicile fostului corigent din seminar și să se spove­
dească la preotul care n-a primit de la început jurisdicție pentru
spovezi din cauza incapacității sale intelectuale. în biserica din
Ars se păstrează și azi cu venerație amvonul și confesionalul în
care el spovedea câte 12-14 ore pe zi. De patru ori a încercat să
fugă la mănăstire, speriat de popularitatea creată în jurul lui. De
patru ori creștinii din Ars l-au întors înapoi blocând ieșirile din
sat și împiedicându-1 pe bunul lor păstor să-i părăsească.

Ce nu este Liturghia

Am terminat meditația precedentă cu Sfântul loan Vianney și

începem această meditație tot cu el. Găsim la umilul paroh de
Ars teologia cea mai înaltă, exprimată cu cuvintele cele mai
simple. Spunea într-una din predicile sale:
Ce minunat! După consacrare, bunul Dumnezeu este prezent aici
pe altar ca și în cer!.. Dacă omul ar înțelege acest lucru, armuri de
iubire: Dumnezeu însă ne cruță din cauza slăbiciunii noastre.
Același lucru îl spunea mai recent cu alte cuvinte poetul Paul
Claudel: Una din caracteristicile cele mai uimitoare ale Liturghiei
este aceea că nu-i ucide pe cei care sunt de față.
Continuă parohul de Ars:
Sfânta jertfă a Liturghiei este aceeași care s-a săvârșit pe cruce,
care a fost oferită pe Calvar în Vinerea Sfântă. Singura deosebire
este aceea că atunci când Isus Cristos s-a oferit pe Calvar, această
jertfă era vizibilă adică puteai s-o vezi cu ochii trupului; puteai să
vezi cum sângele lui Isus care ieșea din venele sale curgea până la
pământ; pe când la Sfânta Liturghie Isus Cristos se oferă Tatălui

10
prin mâinile preotului într-un mod nevăzut și nesângeros.
Satul de bețivi abrutizați la care a fost trimis ca paroh
rămăsese foarte mulți ani fără preot din cauza terorii revoluției
franceze. Și când spunea Sfântul loan Vianney: Lăsați o parohie
20 de ani fără preot și oamenii se vor închina la animale, nu .făcea
literatură; exprima exact ce a găsit la Ars. Venind la Ars și
negăsind pe nimeni la biserică, nu se demoralizează. El deținea
secretul convertirii oamenilor. își zicea: Uitați-vă ce găsim în
Evanghelie: în momentul morții sale, Isus Cristos a săvârșit multe
convertiri: tâlharul cel bun a fost asigurat că va intra în Paradis,
mulți dintre iudeii prezenți la răstignire s-au convertit bătându-și
pieptul, și chiar un păgân, ca ofițerul care a comandat execuția, a
recunoscut că acesta cu adevărat este Fiul lui Dumnezeu. El,
Cristos, care va continua să se jertfească de acum prin mâinile
mele în această bisericuță, îi va converti și pe rătăciții din satul
acesta. Și i-a convertit. Și mai zicea Sfântul loan Vianney: dacă
noi participăm cum trebuie la Sfânta Liturghie, ne întoarcem
încărcați acasă cu bogățiile cerului, așa cum albinele se întorc la
stup încărcate cu mierea pe care o culeg zburând din floare în
floare. Dar e posibil și altceva: să plecăm de la Liturghie la fel
de lipsiți de bogățiile cerului, la fel de săraci precum am venit.
Cum se face că Liturghia nu schimbă nimic în viața atâtor
creștini? Frecventează toată viața biserica, merg poate în fiecare
zi la biserică și nivelul lor de viață umană și creștină e mai
mizerabil decât al celor care nu umblă niciodată la biserică,
înjură până intră în biserică, abia ieșiți din biserică se apucă din
nou de înjurat. în masă la biserică, în masă de la biserică direct
la cârciumă. Aceasta se întâmplă datorită unei ignoranțe imense
cu privire la natura și esența Liturghiei. Puțini descoperă
realitățile supranaturale, dumnezeiești, invizibile care se ascund
sub îmbrăcămintea de rituri și ceremonii a Liturghiei. E ceea ce
se numește erezia exteriorității. Puțini descoperă prezența lui
Cristos la Liturghie pentru a intra într-un dialog personal cu el
și pentru a se lăsa transformați de el.

11
 Astfel, pentru unii, Liturghia este ceva foarte apropiat de
magie. Recurg la liturgie sau plătesc o Liturghie, exact cum
recurg la farmecele și descântecele babelor, numai atunci când
au un necaz, un interes material: o boală, un proces, un examen,
fără a-și pune problema de a schimba ceva în viața lor morală.
Magia înseamnă captarea forțelor supranaturale în vederea
obținerii de avantaje materiale prin săvârșirea unor rituri și
rostirea unor formule. Este o mentalitate păgână. Toate jertfele
păgânismului erau marcate de magie. Pe zei, viața morală acelor
care aduceau jertfe nu-i interesa câtuși de puțin.
Pentru alții, Liturghia este o datorie care trebuie îndeplinită în
fiecare duminică și sărbătoare: merg la biserică, dorm sau se
plictisesc la Liturghie fără să-i intereseze prea mult ce se petrece
acolo, dar și-au făcut datoria, sunt în ordine, sunt în rând cu
lumea. De o întâlnire intimă, personală, conștientă cu Cristos, nu
poate fi vorba. Aceste întâlniri cu Cristos la Liturghie, forțate,
impuse de porunca Bisericii, ne amintesc de acele vizite nu prea
îndepărtate în timp, când lumea era forțată să meargă la
întâlnirea cu "cel mai iubit fiu al poporului".
Pentru alții, Liturghia e un simplu spectacol. Ceremonii
frumoase, cor, muzică bine executată, ministranți și ministrante
frumos îmbrăcați, preot tânăr care cântă și predică frumos: dacă
spectacolul e frumos, mai vin la biserică; dacă n-au ce vedea și
asculta, dacă preotul e bătrân și afon, nu mai vin, merg la teatru,
la operă, la discotecă, unde se pot distra mai bine. Din păcate
gustul pentru spectacol, tendința de a transforma Liturghia în
spectacol, se poate observa și la unii slujitori ai altarului: tot felul
de invenții contrare normelor liturgice, elemente de folclor
pentru simplul motiv că place Ia lume sau o anumită muzică ce
nu-și are locul în biserică, cu pretextul că trebuie să atragem
tineretul ș.a.m.d..
Un participant la Conciliul I din Vatican își descrie astfel
impresiile pe care și le-a făcut la bazilica San Paolo Fuori le
Mura, din Roma în anul 1870. Cântarea, serviciul religios

12
durează circa trei ore și este un fel de academie muzicala. Pe
tribună se află cântăreți, soliști, corul, voci artificiale ca la teatru.
Aproape toți stau așezați cu spatele la altar ca să poată gusta mai
bine muzica. E un spectacol mai mult profan decât religios.
Desigur că Biserica în anii următori a luat măsuri drastice pentru
a izgoni spectacolul din biserică. A început prin a pune niște
grilaje înalte la cor, pentru ca lumea din biserică să nu-i mai
poată vedea pe artiștii și soliștii cu gesturile teatrale și cu jocul
lor de scenă. Acest grilaj era și la catedrala din Iași la cor. Nu de
mult a fost îndepărtat. Nu vreau să spun că arta muzicală,
frumusețea, trebuie exclusă din celebrarea Liturghiei.
Dimpotrivă, cum spune Dostoievski, frumusețea este numele
liturgic al lui Dumnezeu și toată frumusețea de pe lume ar trebui
să însoțească misterul care se celebrează. Dar dacă se pierde din
vedere inima Liturghiei, taina dumnezeiască ce se săvârșește,
prezența lui Cristos și lucrarea sa de mântuire, atunci din
Liturghie rămâne doar coaja, ambalajul fără conținut, ceremonii
și cântece frumoase, simplu spectacol profan care ne poate
provoca niște emoții estetice, dar nu lucrarea de mântuire pe
care Cristos vrea să o înfăptuiască în sufletele și în viața noastră.
Liturghia are în sine o splendoare, o măreție, o frumusețe
infinită. Frumusețea, splendoarea exterioară e un accesoriu care
ne poate ajuta să pătrundem mai profund în splendoarea și
măreția Sfintei Liturghii.
O Liturghie celebrată într-o baracă sau Liturghia celebrată de
preoții noștri în ascuns în temnițele comuniste îmbrăcați în zeghe
de pușcăriași,în sine are aceeași valoare și splendoare ca și ponti­
ficala celebrată de Sfântul Părinte în Piața bazilicii San Pietro
îmbrăcat în odăjdii de mătase și aur, în fața câtorva sute de mii
de credincioși, cu toată garda elvețiană,în prezența autorităților
supreme de stat și a corpului diplomatic, cu mise de Mozart sau
Beethoven, interpretate de vreo mare filarmonică din lume.
în puține cuvinte, pentru a avea folos real de participarea la
Sfânta Liturghie, e necesar să descoperim prezența lui Cristos,

13
 să realizăm o întâlnire conștientă și personală cu el, să ne
confruntăm cu cuvântul său în prima parte a Liturghiei,
întrebându-1 pe Cristos: Doamne, ești mulțumit de mine?
Confruntându-ne cu cuvântul lui Dumnezeu, să îndepărtăm
masca de pe chipul nostru, căci așa cum ne spune autorul
Scrisorii către Evrei:
Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai ascuțit decât
orice sabie cu două tăișuri, pătrunde până acolo că desparte
sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțămintele și
gândurile inimii. Nici o făptură nu se poate ascunde de el, ci totul
este gol și descoperit. (Ev 4,12-13)
Apoi, în a doua parte a Liturghiei, unindu-ne cu Cristos în
Sfânta împărtășanie, să ne lăsăm transformați de forța sa,
iradiați de razele focului său, așa cum cancerosul în ultimul grad
se lasă iradiat de aparatul cu raze care-i arde celulele bolnave.
Pentru a ne putea examina mai bine asupra felului cum
participăm la Sfânta Liturghie și a profitului pe care-1 tragem din
ea, reproduc câteva rânduri din cartea unui autor italian,
Domenico Giuliotti, intitulată Puntea peste lume:
Când ieșim din biserică după Liturghie ar trebui să ne
reîntoarcem în lume ca tot atâția îngeri. Ar trebui să trecem prin
lucrurile acestei lumi fără a fi atinși de ele și cu atât mai puțin
smulși și târâți de ele. Ar trebui să dăruirn viața spirituală care ne-a
fost dată și pe care o purtăm în noi tuturor celor care sufletește sunt
bolnavi, muribunzi sau morți; într-un cuvânt, ar trebui să fim
multiplicarea vie a acelui Dumnezeu făcut om care a venit,
înviindu-ne din morți, să locuiască între noi în schimb, din
nefericire, nu am înțeles, nu am iubit, nu am adorat, nu ne-am
bucurat, nu am plâns. Așadar ce s-a petrecut între vizibil și invizibil
în biserică în acea prodigioasă jumătate de oră și în acea
succesiune continuă de rugăciuni, de gesturi și de mistere? Unii o
știu vag, cei mai mulți nu știu nimic. A avut loc din partea cerului,
și pentru a câta oară, tentativa de a ne elibera din temnița noastră
de noroi și de a ne reda libertatea nevinovăției, pentru a ne reface

14
completă, luminoasă, imaculată imaginea lui Dumnezeu, pentru a
ne smulge din noi înșine și a ne reda lui Cristos, pentru ca el să ne
redea lui Dumnezeu.
Dar totul pentru mulți, pentru cei mai mulți, a fost în zadar. Acel
«mulțumim lui Dumnezeu» al nostru a fost rece, rostit numai cu
buzele, poate nici n-a fost rostit (în fond nici n-ai avut pentru ce să
mulțumești). Am ieșit din biserică (în pofida acelui formidabil
eveniment) mai săraci, mai murdari și mai morți decât am intrat.
Lumea ne-a luat din nou în stăpânire cu toate teribilele sale
nimicuri. Mântuitorul nostru, Prietenul nostru, Fratele nostru care
ni s-a dăruit, voia să ne elibereze, să ne vindece, să ne învie și
aproape că nu ne-am dat seama de toate acestea.

Ospăț de sărbătoare

Așadar Sfânta Liturghie nu e un spectacol. Cu toate acestea

are o anumită asemănare cu drama. Am putea spune că este o
dramă rituală. Nu e o comedie; comedia presupune numai
veselie, comic, adesea frivolitate. Nu e nici tragedie; dezno­
dământul tragediei presupune întotdeauna moartea eroului și te
lasă cu un sentiment de deprimare, de tristețe, în drama
euharistică e ceva din tragedie: e patima și moartea lui Cristos.
Dar predominantă este bucuria, căci nu moartea ci viața are
ultimul cuvânt: e întâlnirea cu Cristos înviat. E vorba deci de o
dramă rituală, care face prezentă toată istoria mântuirii, prin
rituri, prin simboluri. Iată câteva elemente din desfășurarea
acestei drame, pe care le iau din diferite liturgii. Ritul pregătirii
pâinii pentru Liturghie a dispărut din liturgia romană, dar a
rămas în cea orientală. La orientali, pâinea se pregătește pe un
altar aparte, într-o capelă separată, care capelă prefigurează
peștera Betleemului. Patena simbolizează ieslea. Peste pâine
preotul așează asteriscul, un obiect liturgic din metal prevăzut cu

15
o mică stea (asteriskon în grecește înseamnă stea) și rostește'
cuvintele din Mt 2,9: Steaua s-a oprit asupra locului unde se afla\
copilul. Apoi, deasupra patenei și a potirului preotul pune vălul.
Vălul, prezent absolut în toate riturile liturgice creștine, este
obligatoriu și în liturgia romană, chiar după ultima reformă
liturgică. El, acoperind sfintele daruri, simbolizează viața ascunsă
a lui Cristos la Nazaret. Urmează procesiunea solemnă cu
Evanghelia: Isus se arată mulțimilor, își începe viața publică.:
Urmează marea procesiune de la ofertoriu care în liturgiile
orientale și-a păstrat toată splendoarea ei: sfintele daruri sunt
purtate solemn de la altarul unde au fost pregătite, nu direct, ci
prin mijlocul bisericii: Mântuitorul intră triumfal în Ierusalim
pentru jertfa supremă a vieții.
Ritul frângerii pâinii este extrem de important, de aceea îl face
numai preotul - nici într-un caz diaconul. Nu se imită doar gestul
pe care l-a făcut Isus la Cina cea de Taină; frângerea pâinii
simbolizează moartea sa, trupul său frânt pe cruce, străpuns de
cuie, din care viața se scurge odată cu sângele. Și urmează ritul
amestecării pâinii și vinului: un fragment din ostie este introdus
în potir. Este simbolizată învierea: trupul se unește din nou cu
sângele. în liturgia siro-orientală, după amestecarea Trupului și
Sângelui Domnului, preotul ridică vălul care între timp fusese
pus din nou pe potir. Vălul se numește Golgota fiindcă
simbolizează mormântul și piatra de pe mormântul lui Cristos,
care este îndepărtată în momentul învierii.
în liturgia armeană, după consacrare, preotul ridică sus pâinea
și vinul proclamând înălțarea lui Cristos la cer, apoi le așează pe
altar la dreapta sa, prefigurând așezarea lui Cristos la dreapta
Tatălui.
în liturgia bizantină găsim ritul numit zeon, tradus - ceea ce
clocotește. înainte de împărtășanie, preotul toarnă în potir câteva
picături de apă clocotită spunând: Fervoarea credinței, plină de
Duh Sfânt. E simbolizată trimiterea Duhului Sfânt asupra
Bisericii prin care este încheiată lucrarea de mântuire săvârșită

16
de Cristos. Iată, foarte schematic, desfășurarea acestei drame
rituale care este Liturghia. Am spus că nota dominantă a
Liturghiei este bucuria: ca în orice dramă, totul se termină cu
bine, se termină cu învierea. Liturghia este întâlnirea cu Cristos
cel înviat. Iar când prietenii se întâlnesc, când frații se adună din
când în când în casa părintească, fac sărbătoare, fac un ospăț, un
banchet. La toate popoarele, din toate timpurile, bucuria,
sărbătoarea, se exprimă printr-un ospăț. Fericiți cei chemați la
ospățul Mielului: la ospățul, nu la masa Domnului. Masa prea
■sună a cantină și știm că masa de la cantină, cu ce se dă acolo de
mâncare, nu prea seamănă a ospăț, a banchet.
Liturghia are structura perfectă a unui ospăț festiv la care iau
parte prietenii. Cunoaște patru momente, ca orice ospăț. Primul:
primirea oaspeților. Invitații sosesc, sună la ușă, gazda îi
întâmpină, se salută, se îmbrățișează, sunt poftiți înăuntru.
Acestui moment îi corespunde la Liturghie ritul de început, sau
ritul primirii. Dumnezeu, prin intermediul preotului, își primește
copiii la ospăț.
Momentul al doilea: gazda își invită musafirii în salon. E
momentul discuțiilor. Până este gata masa, se vorbește, se
discută de toate. Acestui moment îi corespunde la Liturghie
liturgia cuvântului. Dumnezeu vorbește celor de față, prin
lecturile din Noul și Vechiul Testament, cei de față răspund prin
cântece și rugăciuni.
Momentul al treilea: după ce s-a discutat de ajuns, și, mai ales,
după ce bucatele și băutura s-au pus pe masă, gazda invită
musafirii în sufragerie și începe ospățul: se mănâncă și se bea.
Acestui moment îi corespunde liturgia euharistică: se aduce
pâine și vin, se consacră, se consumă.
Ultima fază: după ce toți au mâncat și au băut bine, vine
momentul plecării. Musafirii își iau rămas bun de la gazde,
mulțumesc, își strâng mâna și pleacă acasă. Exact așa se termină
și Liturghia: - Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace! - Mulțumim lui
Dumnezeu!

17
 La Liturghie, găsim tot ce se găsește la un ospăț festiv: e o
masă și o față de masă - masa altarului pe masa altarului sunt
flori, flori naturale; ar fi o insultă pentru musafiri să pui pe
masă, la un ospăț festiv flori de hârtie sau de plastic; pe masa
altarului sunt lumânări aprinse. Lumânări, nu becuri; ar fi o
necuviință să pui pe masă, la un ospăț festiv, în onoarea
musafirilor o veioză sau un bec; la masa ospățului euharistie e
mâncare și băutură: pâine și vin.
La ospățul euharistie sunt cel puțin câțiva invitați: un ospăț nu
se face de unul singur; un bețiv care ciocnește cu sticla din fața
lui nu face ospăț. De aceea Liturghia, prin natura sa, e comu­
nitară. Numai în caz cu totul excepțional preotul o poate celebra
fără să aibă lângă el măcar un ministrant. Ca la orice ospăț, la
ospățul euharistie, nu iau pafte străinii, cu atât mai puțin
dușmanii, ci prietenii, frații. în sălile de așteptare din gară, în
tren, vezi cum la un moment dat, toți pasagerii își scot mâncarea
din geantă sau sacoșă, se întorc cu spatele unii la alții să nu vadă
cum mănâncă și încep să mănânce. Aceștia nu fac ospăț, ci pur
și simplu, își satisfac niște trebuințe biologice. Pe lângă invitații
văzuți, la ospățul euharistie sunt cei nevăzuți; toată curtea ce­
rească, sfinții, sufletele celor care se odihnesc în Cristos. La
Liturghia armeană, când preotul intră la altar, spune cuvintele:
Doamne Dumnezeul nostru, tu ai orânduit în cer corurile și
oștirile de îngeri și arhangheli în slujba măririi tale; fă ca în acest
moment, când noi intrăm în sfântul lăcaș, să intre în el și sfinții tăi
îngeri ca să slujească cu noi și să preamărească împreună cu noi
îndurările tale.
La un ospăț nu se merge niciodată cu mâinile goale. Invitații
se simt obligați să ducă gazdei un cadou sau măcar un buchet cu
flori. Ceea ce invitații la ospățul euharistie prezintă la ofertoriu,
bani sau alte lucruri, e un cadou făcut lui Cristos, gazda, în
persoana celor săraci.
La un ospăț se păstrează cu sfințenie legile bunei cuviințe.
Fiecare e atent cum mănâncă și bea, nu se așează pe jos sau pe

18
masă, e urât când unul, îmbătându-se, urcă și dansează pe masă.
Normele bunelor maniere sunt absolut necesare pentru ca toți să
se simtă bine, să nu se strice bucuria generală. La fel, la ospățul
euharistie normele liturgice date de Biserică trebuie observate cu
sfințenie. Trebuie evitate gesturile extravagante, ticurile,
fanteziile și gusturile personale, pentru ca nimeni să nu fie
deranjat și toată lumea să se simtă bine.
La un ospăț nu poate lipsi muzica. Cântarea exprimă bucuria
și întreține voiâ bună, veselia. O nuntă fără muzică, tară lăutari
e tristă; nu e ospăț de nuntă ci mai degrabă praznic de
înmormântare. Liturghia e ospățul de nuntă al Mielului; citită,
fără cântare e tristă. In Biserică, până în Evul Mediu, nu se știa
ce este Liturghia citită. Toate Liturghiile erau cântate. Așa cum
a rămas la Orientali: nu are cine să cânte, nu se face Liturghia,
în Evul Mediu, nemaifiind concelebrarea, în Occident, preoții
care celebrau concomitent la diferite altare în biserică, au
renunțat la cântare pentru a nu se deranja unii pe alții.
La un ospăț festiv, la o nuntă, se dansează. E un alt mod de
exprimare a bucuriei. Dansul e un lucru normal în liturgiile
orientale și la africani. într-un mod foarte discret, dansul e
prezent și în Liturghia noastră latină. Un distins om de știință
ortodox, dar care simpatizează Biserica Catolică, îmi spunea
odată ieșind de la Liturghie: vin cu plăcere la slujbele
dumneavoastră: e ordine, disciplină, simetrie în mișcare,
coregrafie adevărată. Nu este vorba de dansul profan de la horă
sau de la discotecă, ci de unul foarte stilizat. Toate procesiunile
din cadrul Liturghiei - la intrare și la ieșire, la evanghelie, la
ofertoriu, la împărtășanie, ritmicitatea, cadența, o anumită
eleganță în gesturi, în mișcări - fără teatralism - țin de natura
dansului. Un anumit mod de a celebra, repezit, sau prea domol
strică frumusețea și armonia dansului. Acest lucru se observă mai
ales la concelebrare, când concelebranții nu-și armonizează
cuvintele și gesturile.
în sfârșit, la un ospăț nu se vine cu haine obișnuite, de muncă,

19
de pe șantier sau de pe câmp. A veni la Liturghie în salopetă sau
în haina care miroase a grajd înseamnă a strica sărbătoarea și
bucuria tuturor. La ospățul euharistie se vine cu haine curate, de
sărbătoare; cu haina interioară a harului, dar și cu îmbrăcă­
mintea exterioară, alta decât cea obișnuită.
Dacă Liturghia e ospăț festiv, ospățul de nuntă la care ne invită
însuși Cristos, cum ar putea să se transforme Liturghia în
plictiseală și monotonie? De ce sunt uneori atât de triste
Liturghiile noastre? La începutul fiecărei Liturghii să ne amintim
de cuvintele Sfântului Pavel din Scrisoarea către Tesaloniceni,
cuvinte cu care, după părerea experților, începea Liturghia pe
vremea apostolilor:
Bucurați-vă mereu. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu
pentru toate căci aceasta este voința lui Dumnezeu în Cristos Isus
cu privire la voi.

Jertfa Sfintei Liturghii

Euharistia e sărbătoare, banchet de nuntă, e bucurie. E forma

supremă de bucurie, adică bucuria filtrată prin suferință; e
bucuria trăită după o mare catastrofă din care ai ieșit cu bine; și
ce catastrofă mai mare decât moartea ne putem imagina? E
sărbătoarea biruinței vieții asupra morții. E sărbătoarea - și
sărbătoarea presupune totdeauna un banchet - pe care Lazăr a
făcut-o cu prietenii săi la Betania după ce zăcuse patru zile în
mormânt și intrase deja în putrefacție. E bucuria lui Iair și a
familiei sale când și-a văzut copila trezită din somnul morții. E
bucuria tânărului din Nairn purtat mort pe năsălie, înviat de Isus,
și a mamei sale și a celor care formau cortegiul funerar care se
întorc acasă de pe drumul cimitirului pentru a transforma
praznicul de înmormântare în banchet și sărbătoare a vieții. Nu
există bucurie mai intensă decât să scapi cu viață după ce ai
murit sau măcar ai fost în pericol de moarte. Dacă vreți, pot să

20
vă povestesc care au fost clipele cele mai fericite din viața mea.
Când eram copil era să mă înec. Treceam Șiretul înot și pe la
jumătate am simțit că nu mai am putere; am început să merg la
fund, să înghit apă, frica m-a paralizat, aveam certitudinea că
mor, gata, s-a terminat. Nu-mi dau seama prin ce minune am
ajuns la malul celălalt. Ei bine, nu pot să descriu bucuria,
satisfacția, fericirea pe care am trăit-o în acele clipe: să constat
că sunt viu, că n-am murit, că m-am salvat.
Bucuria ospățului euharistie este bucuria femeii după ce au
trecut durerile nașterii: femeia, când i-a sosit ceasul, spune Isus,
simte întristare. Dar, după ce a născut, întristarea ei se schimbă
în bucurie, căci a venit un om pe lume.
în viața pământească a lui Isus a existat o tentativă de a se
trece direct la banchetul mesianic, la ospățul de nuntă, la
bucurie, fără a mai trCce prin suferință, prin pătimire și moarte.
Acest lucru s-a petrecut la nunta din Cana Galileii. Isus tocmai
se întorsese de la Iordan. Duhul Sfânt tocmai coborâse asupra
lui. loan Botezătorul îl arătase cu degetul: Iată Mielul lui
Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii. Ucenicilor lui loan
care-1 întrebaseră: Noi și fariseii postim, ucenicii tăi de ce nu
postesc?, Isus le răspunsese: Pot posti prietenii mirelui cât timp
mirele este cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat și atunci vor
posti. Așadar, el era mirele lui Israel, Mesia despre care
scriseseră profeții. Când Isus sosește la nuntă cu ucenicii, mirii
care pregătiseră nunta sunt complet uitați, de aceea Evanghelia
nici nu le pomenește numele. Evident, nunta, sărbătoarea
continuă. Dar pentru cine? Pentru Isus, Mirele lui Israel, cel
care inaugurează glorios împărăția lui David. Se termină vinul.
Ce păcat! Nu pentru mirii din Cana, petrecerea nu mai era a lor,
ci pentru Cristos, Mirele Israelului, Mesia care se așezase în
capul mesei și își celebra nunta mistică cu Israelul. Se pare că
însăși Sfânta Fecioară, la această nuntă care se încheie brusc,
tocmai când bucuria e în toi, gândește la fel când intervine la
Isus: N-au vin! Nu-i spusese ei îngerul: Domnul Dumnezeu îi va

21
da lui tronul lui David, tatăl său, și va domni peste casa lui Iacob
în veci și împărăția sa nu va avea sfârșit? De aici răspunsul,
cumva dur, care vine din partea lui Isus: Femeie, cerni privește
pe mine și pe tine? Nu mi-a venit încă ceasul. Isus folosește exact
aceeași expresie pe care a folosit-o când a vorbit despre femeia
căreia i-a venit ceasul: ceasul durerii, ceasul nașterii. Răspunsul
dat mamei sale nu e departe de cel pe care l-a primit mama
fiilor lui Zebedeu. Este ca și cum i-ar fi spus: Nu știi ce ceri! Vei
putea să bei cupa suferinței pe care eu o voi bea? Da, va fi o
nuntă, un ospăț, ce va ține până la sfârșitul lumii, va fi
Euharistia; vinul va curge fără oprire, va fi o sărbătoare, o nuntă
care va continua și după sfârșitul lumii, va ține veșnic în
împărăția Tatălui meu, dar mai întâi trebuie să vină și să treacă
ceasul meu, să-mi dau viața pentru mireasa mea, Biserica, mai
întâi trebuie să-i spăl rochia de mireasă în sângele med-
Păcatul originar a creat o ruptură între Dumnezeu și om. Prin
jertfele aduse, omul a încercat să se apropie din nou de
Dumnezeu. Așa erau în Vechiul Testament jertfele numite olah -
holocaust numite în grecește - prin care omul încerca să se
ridice la Dumnezeu așa cum se înălța fumul acestor animale arse
complet. Cuvântul vine de la alah care înseamnă a se înălța.
Păcatul personal adâncește ruptura și distanța dintre
Dumnezeu și om și produce un sentiment de culpabilitate și mai
puternic. Pentru ispășirea păcatelor personale și apropierea de
Dumnezeu erau în Vechiul Testament jertfele numite hattat sau
corban (cuvântul e cunoscut și din Evanghelie). Corban înseamnă
aproape sau a apropia', era o jertfă menită să reducă distanța
dintre Dumnezeu și om. O parte din victimă - sângele, grăsimea
- era arsă, restul servea ca hrană pentru preoți și credincioși la
un ospăț sacru: era ospățul prieteniei, al reconcilierii dintre
Dumnezeu și om.
Oferind lui Dumnezeu un animal tânăr,- frumos, fără păcat,
curat, omul rănit de păcat și acoperit de rușine, îi arată lui
Dumnezeu dorința de a fi la fel de nevinovat și fără cusur.

22
Preotul își punea mâinile asupra victimei pentru a transfera astfel
păcatele proprii și ale oamenilor asupra animalului pentru ca
acesta să le ispășească în locul omului vinovat. Din această
categorie făceau parte impresionantele jertfe din Sărbătoarea
Ispășirii sau a Marii Iertări (Yom Kippur). în această zi era
sacrificat țapul ispășitor. Marele preot își întindea mâinile asupra
lui, mărturisea cu glas tare toate păcatele sale și ale poporului,
i se lega animalului de gât o panglică roșie - culoarea roșie, nu
numai la evrei, dar și la egipteni și greci, în antichitate, era
simbolul păcatului - animalul era scos afară din cetate și aruncat
de pe o stâncă înaltă ca să dispară cu păcatele tuturor în adâncul
pustiului. E imaginea cea mai grăitoare a lui Cristos, victima
scoasă în afara cetății, încărcată cu păcatele întregii omeniri, spre
a le ispăși pe lemnul crucii, având și el, ca și țapul ispășitor, o
mantie de purpură roșie pe umeri, simbolul păcatelor pe care le
luase asupra sa spre a le ispăși.
Autorul Scrisorii către Evrei ne arată că Isus nu e doar victima
sacrificată, ci în același timp e Marele Preot care se sacrifică pe
sine:
Cristos... a venit ca Mare Preot... și a intrat odată pentru
totdeauna în Sfânfa Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu
însuși sângele său, după ce a dobândit o răscumpărare veșnică.
Căci dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci stropită
peste cei întinați îi sfințește și le aduce curățirea trupului, cu cât
mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veșnic s-a adus pe
sine însuși ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți sufletul
vostru de faptele morții (de păcat) ca să slujiți Dumnezeului celui
viu“ (Ev 9,11-14).
La jertfa Sfintei Liturghii ochii credinței îl descoperă așadar pe
Cristos, Marele Preot, care intră în Sfânta Sfintelor, cu propriul
său sânge.
Și în acest caz ne întrebăm cu Sfântul loan Viânney:
E posibil să privim altarul fără să stropim podeaua bisericii cu
lacrimile noastre? La Sfânta Liturghie, Tatăl veșnic își satisface

23
dreptatea jertfindu-l zilnic pe dumnezeiescul său Fiu; la Sfânta
Liturghie, același Tată își arată îndurarea jertfindu-l zilnic pe Fiul
său preaiubit pentru mântuirea sufletelor noastre; la Sfânta
Liturghie, Isus Cristos plătește, vărsându-și sângele adorabil, toate
datoriile pe care le avem față de dreptatea Tatălui, distrugând
moartea păcatului pentru a ne da viața harului
Liturghia e jertfa lui Cristos de pe cruce; o jertfă care ne
apropie de Dumnezeu, ne aduce împăcare și iertare. E o jertfă
care se transformă în ospăț de bucurie. La fiecare Liturghie,
Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, ne spune ceea ce îi spunea tatăl
din parabola fiului risipitor fiului mai mare: - Trebuie să ne
bucurăm și să ne veselim, căci acest frate al tău era mort și a
înviat, era pierdut și a fost regăsit. Dar pentru ca jertfa lui Cristos
să aducă efectiv iertarea și împăcarea cu Tatăl, e necesar să
avem atitudinea și sentimentele fiului risipitor din parabolă.
Dacă fiul acesta risipitor ar fi venit în fruntea unei bande de hoți
ca să fure ce mai avea tatăl său în casă, cu siguranță că n-ar fi
primit iertare, deși în inima sa tatăl îl iertase deja de când fugise
de acasă. Nici nu a fost iertat și nu și-a redobândit demnitatea
acest fiu risipitor atunci când servitorii, la porunca tatălui, i-au
adus haina cea mai frumoasă, i-au pus sandale în picioare și inel
în deget, și când s-au repezit să taie vițelul cel îngrășat, ci când
copilul a îngenuncheat în fața tatălui și și-a exprimat căința
pentru ce a făcut. De aceea, lucrul cel dintâi la Liturghie acesta
trebuie să fie: să îngenunchem cu umilință și să spunem cu fiul
risipitor: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta: nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!

Atunci am zis: - Iată vin!

Sunt izbitoare unele asemănări ale jertfelor din religiile păgâne

cu jertfa lui Cristos, cu jertfa euharistică.
La greci, Zagreus este ucis și tăiat în bucăți de titani. El învie

24
cu numele de Dionysos.
La egipteni, Osiris, încarnarea binelui, e ucis de fratele său
Seth, încarnarea răului, și tăiat în bucăți. Dar, după suferință și
moarte, e înviat și el de sora și soția sa, puternica zeiță Isis.
în misterele lui Mithra asemănările sunt și mai izbitoare.
Mithra e zeul care sacrifică și, în același timp, zeul sacrificat sub
înfățișarea unui taur. După spusele lui Tertulian și ale sfântului
Iustin, carnea animalului nu era consumată; doar sângele era
folosit pentru botez. Cu sângele victimei erau stropiți cei care
primeau botezul. împărtășirea cu zeul se face la ospățul sacru
sub chipul pâinii. Odată cu pâinea se aducea o cupă cu apă, în
care se amestecau esențele anumitor plante, pentru a deveni
băutura nemuririi. Asupra lor un Părinte, adică un inițiat de grad
înalt, rostea formule de consacrare.
La azteci, anual era celebrat ritul numit Teoqualo - tradus: a-l
mânca pe Dumnezeu. Era făcută din aluat statuia zeului Uitzilo -
pochtli. Preotul îl omora pe zeu cu o lance. Trupul lui era tăiat,
împărțit și mâncat de cei prezenți la jertfă.
Sfântul Augustin ne spune că jertfele păgâne sunt făcute după
chipul unicei jertfe adevărate; imitații, ce-i drept aberante și
sacrilege, dar imitații ale unicei jertfe a lui Cristos.
După chipul unicei jertfe au fost făcute jertfele Vechiului
Testament. în afară de jertfele de animale și de păsări, despre
care am amintit în meditația precedentă, erau la evrei jertfele de
alimente: pâinea și vinul. Cea mai cunoscută era lehem panim -
pâinile punerii înainte: douăsprezece pâini făcute din făină de
cea mai bună calitate, reprezentând cele 12 triburi ale lui Israel.
Erau așezate în templu pe o masă de aur, pe fiecare din ele erau
arse câteva boabe de tămâie. Se schimbau în fiecare săptămână.
Pâinile din săptămâna precedentă erau consumate de preoți.
Atât pâinea cât și vinul evocau o adevărată moarte, o adevărată
jertfa. Făina provine din boabele de grâu măcinate, zdrobite de
pietrele de moară; vinul oferit, întotdeauna de culoare roșie, e
sângele strugurelui obținut prin zdrobirea strugurelui la teasc.

25
 Toate jertfele omenirii și-au găsit plinătatea în jertfa lui Cristos
de pe cruce. Așa trebuie înțelese cuvintele lui Cristos de pe
cruce: totul s-a împlinit, totul și-a găsit plinătatea.
Luați, mâncați: acesta este trupul meu. Luați, beți: acesta este
sângele meu.
Isus, orânduind Euharistia, orientează ochii credinței noastre
spre momentul morții sale: trupul frânt, ucis, sângele vărsat pe
cruce, moartea pe Calvar. La atâta se reduce Liturghia? Nu.
Deși ne fixează privirea asupra trupului și sângelui său, Cristos
este prezent la Liturghie cu toată ființa sa umană, cu toată
dumnezeirea sa, cu toată lucrarea sa de mântuire, începând cu
întruparea în sânul Fecioarei. Două imagini pot ilustra această
realitate. Când ne fracturăm un os sau suferim de plămâni,
mergem să ne facem raze. Pe ecran apar numai oasele sau
plămânii, dar noi suntem în întregime acolo, deși se văd numai
aceste părți ale trupului. Sau, la teatru, la operă, reflectorul face
să se vadă doar un singur actor sau cântăreț; cu toate acestea
scena e plină cu personaje lăsate în umbră, care nu se văd. La fel
la Sfânta Liturghie pâinea e carne, vinul e sânge, dar Isus nu e
fragmentat, el este în întregime acolo, deși își îndreaptă luminile
reflectoarelor doar spre trupul său frânt și sângele său vărsat,
adică spre jertfa de pe cruce.
Ne spune Scrisoarea către Evrei:
Când vine în lume, el (Cristos), zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici
prinos, ci mi-ai pregătit un trup. N-ai primit nici arderi de tot, nici
jertfe pentru păcat. Atunci am zis: - Iată-mă! (în sulul cărții este
scris despre mine), vin ca să fac voința ta, Dumnezeule! După ce
a zis întâi: Tu n-ai voit și n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici
arderi de tot, nici jertfe pentru păcat (lucruri aduse toate după
lege), zice apoi: Iată-mă, vin ca să fac voința ta, Dumnezeule! El
desființează astfel pe cele dintâi (jertfele de animale) ca să pună
în loc pe a doua (propria voință sacrificată). Prin această voință
(ce se sacrifică Tatălui) noi am fost sfințiți (adică mântuiți) (9,5-
10). Așadar Isus a mântuit lumea sacrificându-și propria voință

26
îmbrățișând voința Tatălui. Sacrificarea trupului său pe Calvar
are valoare numai pentru faptul că ea este expresia supremă a
ascultării și iubirii sale față de Tatăl. "Când e vorba de
sacrificarea vieții sau de martiriu întâlnim două elemente: voința
de a te sacrifica și executarea sacrificiului. Primul e mai
important decât al doilea. Cei uciși fără voia și fără știrea lor,
chiar de dușmanii credinței, nu sunt martiri: naziștii erau
dușmanii credinței, dar nu toți cei morți în lagărele naziste sunt
martiri. în schimb, cine e decis să-și dea viața pentru Cristos,
chiar dacă nu moare efectiv, este martir. în acest sens, Sfântul
Francisc de Assisi și Sfânta Tereza de Avila, care au pornit spre
țările păgâne cu hotărârea de a muri martiri, sunt martiri. Doi
tâlhari au murit lângă Cristos: aceeași moarte, dar soarta lor e
diferită: unul moare acceptând moartea, altul blestemând.
La fel, aceste două realități, aceste două elemente le găsim în
jertfa lui Cristos care continuă în Liturghie: sacrificarea propriei
voințe din iubire și supunere față de Tatăl care dorea jertfa
supremă a vieții: oblatio se spune în latinește. Această sacrificare
a propriei voințe a existat permanent în Isus din momentul
conceperii sale în sânul Măriei: Iată vin, Doamne, ca să fac
voința ta! și continuă veșnic în cer; e un veșnic: Da, Tată, căci
așa a fost voința ta! pe buzele sale. Și apoi a fost executarea
sacrificiului - immolatio în latinește - care s-a petrecut odată
pentru totdeauna, începând cu agonia din Grădina Măslinilor,
continuând cu trădarea, arestarea, biciuirea, răstignirea și ultimul
strigăt de pe cruce.
Iată ce se petrece la Sfânta Liturghie: oblatio și immolatio. Să
nu pierdem din vedere esențialul: Cristos își sacrifică propria
voință. Prin această voință sacrificată, Cristos ne-a mântuit și
continuă să ne mântuiască. Și nicicând nu ne răsună în urechi
mai puternic ca la Sfânta Liturghie cuvântul și porunca sa: Dacă
cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine - adică să-și
sacrifice propria voință din iubire față de Tatăl, să îmbrățișeze
voința Tatălui - să-și ia crucea zilnic pe spate și să mă urmeze!

27
 Euharistia nu valorează nimic pentru noi dacă noi nu ne sacri­
ficăm împreună cu Cristos propria voință și nu i-o oferim din
iubire Tatălui. Simpla participare exterioară la Liturghie nu va­
lorează nimic dacă lipsește atitudinea interioară de renunțare la
propria voință pe care a avut-o și o are în continuare Cristos. în
discursul său din Joia Sfântă a anului 1970, Papa Paul al VI-lea
spunea:
Cristos a sigilat printr-un rit reînnoit de ucenicii săi, deveniți
apostoli și preoți, oferirea de sine însuși ca victimă Tatălui pentru
mântuirea noastră, din iubire față de noi: acest rit este Liturghia
Este o diferență între jertfa Sfintei Liturghii și jertfa de pe
cruce. Pe Calvar, singur Cristos era victimă și preot, el singur se
oferea Tatălui. La Sfânta Liturghie, în schimb, își asociază
Biserica, pe cei care participă la această oferire: e Cristos întreg,
capul și trupul. E ceea ce spunea Sfântul Augustin: la Sfânta
Liturghie, Biserica (adică noi care formăm Biserica) oferă
Victima dumnezeiască, dar în același timp se oferă, se sacrifică
pe ea însăși.
încercăm să ne examinăm conștiința. O examinare profundă și
sinceră a conștiinței ne poate conduce la trista constatare că
viața noastră e clădită pe ipocrizie, pe falsitate, pe duplicitate. La
Liturghie pretindem că oferim lui Dumnezeu împreună cu
Cristos voința noastră sacrificată din iubire. Și în realitate n-am
sacrificat și nu oferim nimic, căci abia terminată Liturghia și
continuăm să urmăm în realitate propria voință și propriile
capricii. Sau, dacă ne îndeplinim obligațiile noastre, o facem din
interes sau din teamă, nu din iubire. Ca să n-avem probleme, să
nu fim văzuți și pedepsiți:
Dacă veți păzi poruncile mele veți rămâne în iubirea mea, după
cum eu am păzit poruncile Tatălui și rămân în iubirea lui.
Cine spune că-1 iubește pe Dumnezeu dar nu iubește poruncile
lui e mincinos, e fals, e fățarnic. Să ne gândim la farisei: ei
observau cu fanatism poruncile lui Dumnezeu, dar nu le iubeau,
nu vedeau în legile lui Dumnezeu iubirea de Tată a lui

28
 Dumnezeu față de ei. O făceau din interes, din calcul, pentru
popularitate, din orgoliu, ca să fie văzuți și lăudați de oameni. Ei
nu observau legile lui Dumnezeu cu bucurie, cu acea bucurie pe
care o cântă psalmistul în psalmul 118:
Poruncile tale sunt bucurie pentru inima mea, sunt pentru buzele
mele mai dulci decât mierea.
Psalmistul era conștient că poruncile lui Dumnezeu vin de la
un Tată iubitor care fac fii liberi din cei care le observă cu
dragoste de copii. Pentru farisei, în schimb, poruncile lui
Dumnezeu erau legile unui tiran, de aceea le observau ca niște
sclavi, din constrângere, cu frică; ceea ce îi făcea triști și le
desfigura fețele de nemulțumire:
Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii care au fața schimonosită.
De nu va întrece sfințenia voastră pe aceea a cărturarilor și
fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. (Mt 5,20).
Cristos ne spune cu alte cuvinte: de nu vă veți sacrifica voința
voastră spre a îmbrățișa voința lui Dumnezeu din iubire și
convingere, de veți căuta libertatea în scuturarea legilor și a
disciplinei, nu veți avea niciodată libertatea și bucuria adevărată,
veți trăi întotdeauna triști ca niște sclavi, sclavi ai propriilor
patimi, mai mici sau mai mari, veți trăi toată viața stăpâniți,
urmăriți de frică, de neliniște, de nesiguranță: frică de oameni,
frică de Dumnezeu- Judecătorul, frică de propria conștiință.
îmbrățișarea voinței Tatălui, din iubire - a fost totul în viața lui
Isus - rămâne totul în continuare în celebrarea euharistică. De
ea a depins și depinde mântuirea lumii. îmbrățișarea voinței lui
Dumnezeu e totul pentru noi: de ea depinde mântuirea noastră
și a sufletelor încredințate nouă: restul e lipsit de importanță. E
marea lecție ce ni se repetă la Liturghie. Câtă dreptate are
Chiara Lubich, fondatoarea focolarinilor, când scrie aceste
cuvinte:
Dacă tu suferi și suferința ta este atât de mare încât îți para­
lizează orice activitate, gândește-te la Sfânta Liturghie. La Sfânta
Liturghie, azi ca și odinioară, Isus nu muncește, nu predică: Isus

29
se sacrifică din iubire. în viață poți să faci atâtea lucruri, poți să
spui atâtea cuvinte, dar glasul suferinței, chiar dacă este neauzit și
necunoscut de alții, glasul suferinței oferite din iubire, e glasul cel
mai puternic, e glasul care rănește cerul Dacă suferi, îneacă-ți sufe­
rința în suferințele lui Cristos. Recită Liturghia ta. Și dacă lumea
nu înțelege aceste lucruri, nu te tulbura: e de ajuns că te înțelege
Isus, Maria, sfinții Trăiește împreună cu ei și lasă să curgă sângele
tău spre binele omenirii: așa cum a curs și sângele lui Liturghia!
E prea mare ca să fie înțeleasă! Liturghia lui, Liturghia noastră!.

Victima intus est (victima e în tine însuți)

(Sfântul Augustin)

Papa loan Paul al II-lea, adresându-se cardinalului James

Knox, președintele Congreselor Euharistice internaționale,
pentru a-i fixa tema Congresului Euharistie de la Lourdes, îi
scria aceste cuvinte:
Un om nou... marcat de raporturi filiale cu Dumnezeu și de
raporturi fraterne cu oamenii, am zice o omenire nouă, iată roadele
așteptate de la Pâinea Vieții pe care Biserica o frânge și o împarte
în numele lui Cristos.
Omul nou e rodul Euharistiei. Iar omul nou e marcat de
raporturi filiale cu Dumnezeu: raporturi fiu-tată, bazate pe
iubire, nu raporturi sclav-stăpân, bazate pe frică, pe teroare.
în Sfânta Scriptură, ascultarea față de Dumnezeu înseamnă
libertate, neascultarea înseamnă sclavie. în Isus Cristos ascul­
tarea și-a găsit expresia sa desăvârșită. Iar ascultarea sa nu e
ascultare de sclav, care se supune din constrângere, din teamă,
ci e ascultare de fiu care se supune, ascultă, fiindcă își iubește
Tatăl: Mâncarea mea este să fac voința celui care m-a trimis și să
săvârșesc lucrarea sa (In 4,38). Prin ascultarea sa de fiu, accepta­
tă din iubire, el, noul Adam, ne-a dezlegat lanțurile în care ne
pusese vechiul Adam și ne-a eliberat din sclavia Satanei și a

30
 morții. S-a făcut ascultător până la moarte, până la moartea pe
cruce.
Și totodată, Isus, prin ascultarea sa, ne-a trasat nouă calea,
ne-a arătat cum putem, din sclavi apăsați de frică, să devenim
copii care trăiesc în libertate și iubire.
Cum spuneam în meditația precedentă, Isus nu a trăit toată
viața pe cruce, immolatio a durat mai puțin de 24 de ore. în
schimb, oferirea de sine, sacrificarea propriei voințe, ascultarea -
oblatio - a durat din prima clipă a întrupării și continuă în
veșnicie: un veșnic da spus Tatălui. Și dacă immolatio e legată de
suferință și moarte, ar fi greșit să gândim că și oblatio e legată de
suferință. Oferirea propriei voințe, ascultarea, e rodul iubirii, nu
al suferinței.
Cuvântul sacrificiu, în înțelesul său actual, ne poate induce în
eroare: acest cuvânt a ajuns să aibă o conotație doloristă nega­
tivă: sacrificiu = ucidere, suferință. Pentru a înțelege sensul
autentic al cuvântului e necesar să analizăm etimologia lui latină:
sacrificium vine de la sacrum facere: a face sfânt. Renunțarea la
propria voință, sacrificarea ei îl face pe om sfânt, în sensul că îl
apropie de Dumnezeu, singurul Sfânt, îl face asemenea cu
Dumnezeu, căci nu mai sunt două voințe, ci una singură: aceea
a lui Dumnezeu.
Să revenim la Liturghie. Una din marile preocupări ale
Conciliului II Vatican a fost aceea a participării active a
credincioșilor la Sfânta Liturghie. Găsim scris în Constituția
Liturgică Sacrosanctum Concilium: Biserica veghează cu grijă ca
fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al
credinței... ci să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu
pietate și activ.
Ce înseamnă participare conștientă și activă? Agitație
exterioară, zgomot cât mai mare, baterii și chitare asurzitoare?
Dăm drumul la voce cât ne țin plămânii? Nu! Fiindcă îndată
după Conciliu în multe biserici așa s-a înțeles participarea
conștientă și activă. Italienii au scos o vorbă pe seama cuvintelor

31
de la sfârșitul Liturghiei: La messa e finita, andate in pace-, andate
alia Messa, la pace e finita (Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace;
mergeți la Liturghie, pacea s-a sfârșit!). Deși participarea
exterioară la Sfânta Liturghie e și ea cerută, documentul
Conciliului ne spune în continuare ce înseamnă cu adevărat
participare conștientă și activă: credincioșii, să ofere ostia
(victima) nepătată nu numaiprin mâinile preotului, ci împreună cu
ea să învețe să se ofere pe ei înșiși (48). A te oferi pe tine însuți,
aceasta e în primul rând participare conștientă și activă. E ceea
ce cerem la fiecare Sfântă Liturghie: Duhul Sfânt să facă din noi
o ofrandă veșnică.
Scrie Sfântul Grigore cel Mare:
Numai atunci Cristos va fi cu adevărat o victimă oferită lui
Dumnezeu pentru noi, când noi înșine vom fi victime.
Același gând îl exprimă Pius al XH-Jea în Enciclica Mediator
Dei când scrie: Credincioșii la jertfa Sfintei Liturghii oferă Tatălui
ceresc victima dumnezeiască. Pentru ca această oferire să aibă
efectul deplin, e necesar ca ei să se jertfească pe ei înșiși ca victime.
E interesantă afirmația pe care o face un autor, Grimal, în
cartea sa Preoția și Jertfa cu privire la cei care primesc Sfânta
împărtășanie fără a-și sacrifica și oferi împreună cu Cristos
propria voință:
A dori să te îndumnezeiești primind Ostia (Victima) fără să te
jertfești împreună cu ea înseamnă a încerca să trăiești din altar ca
un parazit, a încerca să te mântuiești fără cruce, înseamnă a
necinsti ospățul ceresc.
La Sfânta Liturghie, ca și în viața lui Cristos, sunt prezente cele
două realități: oblatio și immolatio. Immolatio la Liturghie o face
numai preotul care îl personifică pe Cristos, el fiind instrumentul
atotputerniciei lui Dumnezeu. Oblatio, în schimb, o fac toți laicii
în virtutea preoției comune: toți împreună cu Cristos se jertfesc
pe ei înșiși. Acesta este momentul culminant în care laicii își
exercită funcția lor preoțească.
De fapt, cei botezați își exercită preoția lor regală nu numai la

32
Liturghie: liturghia lor durează 24 de ore din 24. Ei nu participă
la Liturghie în fiecare zi, ci toată ziua. Oferind totul lui
Dumnezeu pe altarul inimii lor, și bucurii și suferințe, ei aduc
cult, omagiu lui Dumnezeu în numele întregii creații. Acest lucru
ni-1 amintește Conciliul într-un admirabil text din Lumen
Gentium (34):
Cristos Isus, Marele Preot, vrea să-și continue și prin laici
mărturia și slujirea... legându-i intim de viața și misiunea sa, le
împărtășește și din funcția sa preoțească, pentru ca ei să aducă un
cult spiritual spre gloria lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor...
într-adevăr, toate faptele, rugăciunile și inițiativele lor apostolice,
viața conjugală și de familie, munca zilnică, destinderea trupului și
a spiritului, dacă sunt trăite în Duhul Sfânt, ba chiar și încercările
vieții dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute
lui Dumnezeu prin Isus Cristos, care în celebrarea Euharistiei sunt
oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda trupului
Domnului.. Astfel și laicii îi consacră lui Dumnezeu lumea însăși.
Cu alte cuvinte, omul, prin creație și botez, e investit cu
demnitatea preoțească: el îi oferă permanent lui Dumnezeu ca
jertfă spirituală propria voință nu numai în situații dureroase, dar
și în situații fericite - inclusiv destinderea, recreerea - și această
oferire, acest cult spiritual, această liturgie, cum se exprimă
apostolul Pavel, are repercusiuni asupra întregului cosmos: inima
omului devine inima întregului univers. Omul este singura ființă
din univers capabilă să ofere. După ultimul război, un prizonier
este eliberat din lagăr. Un prieten îl avertizează: cartierul în care
ai locuit tu a fost complet distrus de bombardamente. A înțeles:
mama, soția, copiii, toți cei dragi ai lui au murit: casa care s-a
prăbușit peste ei le-a fost mormântul. Merge totuși și plânge pe
ruinele casei sale. Un prieten se apropie și, ca să-l consoleze, îi
spune: Iți înțeleg durerea. Fără îndoială că în aceste momente te
gândești c-ar fi fost mai bine să fi dispărut și tu. La care omul
care pierduse totul dă acest admirabil răspuns: Cum poți să spui
așa ceva? Să nu rămână nimeni în viață care să ofere?

33
 Dar oferta noastră capătă o valoare infinită, atunci când, așa
cum am auzit din cuvintele Conciliului, e unită în celebrarea
Euharistiei cu ofranda Trupului Domnului. Acest lucru l-a
înțeles foarte bine Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ea scrie:
Totul e mare în religia noastră. A ridica un ac din iubire poate
converti un suflet. Ce mister! Numai Isus poate da un asemenea
preț faptelor noastre... Doamne, eu realizez mult prin micile mele
sacrificii. N-am altă posibilitate de a-ți dovedi iubirea mea decât să-
ți arunc flori, adică să nu las să-mi scape nici un sacrificiu, nici o
privire, nici un cuvânt; încerc să profit de lucrurile cele mai
mărunte făcându-le din iubire.
A sacrifica, a jertfi. Prima reacție la auzul acestui cuvânt e
repulsie, refuz, spaimă, căci pentru omul lipsit de credință și
iubire acest cuvânt înseamnă a ucide, a distruge, a amputa, a te
lipsi de un bine, de o satisfacție. Pentru cine are credință și
iubire, lucrurile stau tocmai invers: e salvat numai ce e sacrificat.
Ceea ce e sacrificat trece din mâinile noastre în mâinile lui
Dumnezeu. Moartea e ultima ofertă făcută lui Dumnezeu. E
ultima Liturghie, e viața sacrificată și oferită; cine își va pierde
viața o va afla în mâinile lui Dumnezeu. Cunoaștem din istoria
revoluției franceze impresionanta moarte a lui Natale Pinot,
parohul din Louroux-Beconnais.Refuzândsă semneze Constituția
civilă, intră în clandestinitate. Trădat chiar de un creștin, e
surprins că celebrează în ascuns. Condamnat la moarte, i se cere
să urce pe eșafod, spre a i se tăia capul, îmbrăcat ca pentru
Liturghie. Ceea ce pentru călăi era o batjocură, pentru preot era
o onoare. E fericit că poate celebra ultima Liturghie, Liturghia
vieții sale. La picioarele eșafodului se oprește o clipă, face
semnul crucii și spune: Introibo ad altare Dei, ad Deum qui
loetificat iuventutem meam (Voi intra la altarul Domnului, la
Dumnezeu care înveselește tinerețea mea). Apoi urcă la ghilotină
și își lasă capul să fie tăiat. A accepta moartea, a o oferi lui
Dumnezeu, a spune cu resemnare "da" în momentul când ți se
spune că nu mai ai salvare, chiar dacă nu e vorba de o moarte

34
violentă, nu o vom putea face dacă nu am spus toată viața "da"
lui Dumnezeu. Cum spunea nu fără puțin umor, Sfânta Tereza
a Pruncului Isus:
Nu vei putea să accepți moartea prin sabie dacă nu te-ai obișnuit
să mori prin împunsături de ac.

Sângele Alianței
în fiecare zi îl auzim pe preot rostind la Liturghie în momentul
consacrării:
Luațî și beți din acesta toți, acesta este potirul sângelui meu, al
noii și veșnicei alianțe care se varsă pentru voi și pentru cei mulți
întru iertarea păcatelor.
Sângele Alianței. Pentru omul modem, mai ales pentru un
occidental, expresia aceasta și-a pierdut semnificația, nu mai
spune nimic. Se fac și se desfac nenumărate alianțe politice și
militare, dar acestea se reduc la niște simple acorduri care uneori
sunt respectate, de cele mai multe ori nu sunt respectate, căci
singurul lucru care îi leagă pe cei doi parteneri ai alianței e
interesul, iar când dispare interesul dispare și alianța. în schimb
pentru un semit o alianță era un act extrem de serios și solemn:
era un pact de sânge: între cei doi parteneri se crea o legătură
de rudenie. Sângele însemna viața și prin sângele alianței li se
comunica celor doi parteneri o viață nouă, o viață comună; ei
deveneau frați de sânge. încheierea alianței de sânge e o tradiție
universală pe care o mai găsim încă în lumea arabă, la indienii
din Amazonia, în Coreea și în alte părți ale lumii. Cei care
încheie alianța, să zicem o alianță de prietenie, sau o alianță de
căsătorie, își provoacă fiecare o rană și își lipesc rănile pentru a
li se amesteca sângele, sau își trec amândoi prin mușchii mâinii
un fir de mătase care le amestecă sângele, sau lasă și unul și
altul să le cadă din rană câteva picături de sânge într-un pahar

35
din care apoi beau amândoi: câte cicatrice au pe mâini atâția
frați și surori au. Ca să nu mai spun de evrei, care prin cele
câteva picături de sânge vărsate la tăierea împrejur devin fii ai
alianței, adică rude, fii ai lui Dumnezeu.
Toate alianțele pe care le face Dumnezeu cu oamenii sunt
ratificate, pecetluite cu sânge. Să ne amintim de pildă, de marea
alianță pe care Dumnezeu a încheiat-o la poalele muntelui Sinai,
atunci când și-a format prima sa familie, după eliberarea din
robia Egiptului, pe care ne-o descrie cartea Exodului în capitolul
24. Această alianță cuprinde trei faze.
Prima fază: Moise a adunat poporul și a spus poporului toate
legile și cuvintele lui Dumnezeu. Tot poporul a răspuns într-un
singur glas: Vom face tot cea zis Domnul Moise a scris toate
cuvintele Domnului.
A doua fază: Moise a ridicat un altar și a pus să se înjunghie
tauri ca jertfă. Cu o parte din sânge a stropit altarul, cu cealaltă
parte poporul, zicând: Iată sângele alianței pe care a făcut-o
Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.
A treia fază: s-a întins un ospăț cu carnea animalelor jertfite.
Ei au mâncat și au băut - notează cartea Exodului. Era normal.
Când se creează o nouă familie, o nouă legătură de rudenie,
ospățul nu poate lipsi.
Dar Dumnezeu prevestește prin profetul Ieremia o alianță
nouă și definitivă:
Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și
cu casa lui Iuda o alianță nouă. Nu ca alianța pe care am
încheiat-o cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i
scot din țara Egiptului, alianță pe care au încălcat-o (31, 31-32).
Și iată că noua alianță vestită, prin care se creează noua
legătură de rudenie, noua familie a lui Dumnezeu, prin care
devenim frați de sânge cu Cristos, se realizează în Cenacol la
Ierusalim la Cina cea de Taină. Cunoaște și această alianță ca și
cea de pe Sinai trei faze.
Prima: discursul lung al lui Isus relatat de evanghelistul loan

36
în care este proclamată legea cea nouă, legea iubirii.
A doua: ratificarea noii alianțe, nu cu sângele animalelor, ci cu
sângele Fiului lui Dumnezeu care, făcându-se om, se jertfește pe
sine:
Luați beți, acesta este sângele meu, sângele noii și veșnicei alianțe.
A treia: ospățul bucuriei la care Isus le oferă apostolilor ca
hrană și băutură carnea și sângele său. Și le dă poruncă:
Faceți aceasta în amintirea mea.
Ceea ce am Scut eu în seara aceasta, să continuați și voi să
faceți.
Iar ucenicii continuă să o facă celebrând Euharistia. Euharistia
e reînnoirea alianței în sângele lui Cristos. De aceea e normal să
găsim în structura Liturghiei cele trei faze ale alianței.
Prima: proclamarea cuvântului lui Dumnezeu la care cei de
față, mai ales prin psalmul responsorial, promit, ca și israeliții la
poalele muntelui Sinai: Toate câte ni le-a spus nouă Domnul, le
vom împlini și le vom asculta.
A doua: alianța e pecetluită cu sângele lui Cristos vărsat pe
cruce în liturgia euharistică ce culminează cu consacrarea.
A treia: ospățul, împărtășania, la care aparent consumăm pâine
și vin, dar de fapt ne hrănim cu trupul lui Cristos și bem sângele
său.
Văzând acest sânge care îndumnezeiește, cutremură-te omule, căci
ai în fața ta un cărbune aprins. O, Creatorule, nu mă consuma
când te primesc, căci tu ești un foc care-i arzi pe cei nevrednici, ci
curăță-mă de orice întinare (Din liturgia orientală).
Așadar la Sfânta Liturghie Cristos ne introduce într-un rit și
într-un limbaj aparținând lumii semite. E un act solemn
important ca un jurământ, și chiar mai important decât un
jurământ, este o înrudire cu Dumnezeu: sângele lui Cristos se
amestecă cu sângele nostru, iar sângele e viața: viața lui devine
viața noastră - și așa se încheie zilnic alianța cu Dumnezeu.
Când Isus, la vârsta de 12 ani, a mers pentru prima dată la
templul din Ierusalim, a găsit acolo un adevărat abator. A simțit

37
 V]
>
mirosul de came arsă. Și s-a gândit: la ce au slujit râurile de ]
sânge care atâtea veacuri au curs pe dalele de piatră ale ;
templului? Atâtea animale nevinovate sacrificate începând cu |
zorile omenirii. Dacă atâta sânge nu a schimbat nimic, nici în j
lume, nici în inima omului, era semn că e necesar un alt sânge, '
o picătură de sânge în stare să curețe lumea, dar nu sânge de j
animal sau de om, ci sângele unei ființe fără păcat, sângele lui j
Dumnezeu însuși. S
Sângele care curgea prin venele lui Isus era sângele Fiului lui i
Dumnezeu și totuși sânge omenesc. Era sângele lui Adam cel j
izgonit din paradis care a ajuns la el ca un râu neîntrerupt în j
care s-a vărsat pe parcurs sângele lui Ioram criminalul, al lui i
Manase, făcătorul de vrăji, al lui Solomon afemeiatul căzut în Ș
idolatrie, al lui David căzut în adulter, al lui Rahab prostituata,
al lui Iacob cel necinstit și viclean. Dar acest sânge infectat,
otrăvit, a fost filtrat, decantat în trupul curat al Mamei sale,
Fecioara Maria.
Potrivit cărții Leviticului (14,14), când un lepros era vindecat,
i se ungeau cu sânge picioarele, mâinile și urechile. Era necesar
ca Dumnezeu să fie izgonit, ca și leproșii din cetate pentru ca
omul bolnav de lepra păcatului să fie vindecat. Fiul lui
Dumnezeu își va vărsa sângele dincolo de porțile cetății. La
aceste lucruri se gândea Isus când avea 12 ani, la templu, când
a împlinit ritul numit Bar Mitsva. în zilele noastre continuă
tradiția la evrei când băieții, la aceeași vârstă, fac această
ceremonie: donează câteva picături de sânge pentru țară.
Isus, ca orice evreu, știa clar că sângele e viața. De aceea
nimeni nu poate să bea sângele altuia,nici măcar sângele unui
animal, căci nu poți să bei viața altuia. Poți să mănânci carnea
mielului jertfit, dar sângele, nu. Sângele poate fi doar vărsat pe
altar și ars. Ne putem imagina cum s-au înfiorat de groază iudeii
când au auzit de pe buzele lui Isus cuvintele: Dacă nu veți bea
sângele meu. Cum să nu-1 omori pe cel care rostește o asemenea
blasfemie? E adevărat, un om nu poate bea sângele unui alt om

38
și nici măcar sângele unui animal, căci e sânge otrăvit. Numai
sângele curat al Fiului lui Dumnezeu poate fi băut.
Isus a înțeles perfect această poruncă a lui Dumnezeu: Shema
Israel, care întrevedea realitatea sângelui: Ascultă Israele! Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima - iar inima e
formidabila pompă a sângelui- din tot sufletul - iar sângele e
sufletul, cel care însuflețește, care dă viață - din toate puterile -
iar sângele e forță; ultimele forțe din om se scurg odată cu
ultimele picături de sânge.
Beți din acesta toți; acesta este sângele vărsat pentru voi și pentru
cei mulți întru iertarea păcatelor.
Sfântul Augustin nupiește Euharistia, sângele lui Cristos din
Euharistie, medicament homeopatic. Știm ce este homeopatia: un
produs de origine animală, vegetală sau minerală inoculat la un
cobai în doză puternică provoacă o boală gravă - să zicem, un
cancer - și urmează sigur moartea; același produs administrat în
doză mică produce efectul contrar, vindecă boala pe care o
produce în doză mare - să zicem, cancerul - și salvează viața.
Sângele lui Cristos vărsat în întregime pe cruce lui i-a provocat
moartea; în schimb o singură picătură din acest sânge primit în
Euharistie pe noi ne vindecă de păcat, ne salvează, ne dă viață,
e sămânță a învierii și a vieții veșnice. Cine mănâncă trupul meu
și bea sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de
apoi. Sângele lui Cristos din Euharistie, după cum se exprimă
Sfinții Părinți, sânge ieșit din rana coastei sale, vindecă rănile
noastre, oprește hemoragiile noastre, e vaccin care ne imunizează
împotriva veninului șarpelui, antidot, când șarpele ne-a mușcat
deja, ser antisatanic, homeopatie dumnezeiască, antidot care ne
vindecă de vinovățiile noastre zilnice și ne face imuni la păcatele
grave (Conciliul Tridentin 1).

39
 Prezența reală: Cristos prezent în preot

La cina rituală pe care evreii continuă să o celebreze în

noaptea de Paști, în familie, către sfârșitul mesei, după ce s-a
servit mielul fript cu azimă și ierburi amare, mama aduce la
masă lumânarea pe care o aprinde și asupra căreia se rostește o
rugăciune de binecuvântare; apoi urmează momentul cel mai
solemn: tatăl, care este și oficiant, rostește o rugăciune lungă în
care îi aduce mulțumiri lui Dumnezeu, cel care dă hrană la toată
făptura, care a încheiat cu Israelul o alianță și i-a dat o țară*
Rugăciunea se încheie cu această invocație: Doamne, dă-ne
hrană, susține-ne, îngrijește-te de noi.. O, dacă Ilie și Mesia, Fiul !
lui David, ar veni cât timp suntem noi în viață! în zilele noastre,
în fiecare sinagogă există un scaun pe care nu se așează nimeni:
se numește scaunul lui Ilie. La ceremonia tăierii împrejur, acest i
scaun trebuie să fie prezent neapărat: în caz că prorocul Ilie,'
înaintemergătorul lui Mesia, vine pe neașteptate și intră în j
sinagogă în timp ce copilul este tăiat împrejur, să fie poftit de
îndată să ia loc: scaunul e mereu pregătit.
O,dacă ai cunoaște darul lui Dumnezeu și cine este cel care-ți
vorbește! Cuvintele lui Isus spuse samaritenei la fântâna lui
Iacob ar putea fi repetate nu numai evreilor distrați care nu și-au
dat seama că Mesia a venit, dar și nouă care suntem atât de
distrați uneori, încât plecăm de la Liturghie fără să ne dăm
seama că acolo a fost prezent Cristos, că ne-am întâlnit cu el.
încercând să vorbim și să medităm asupra prezenței reale a lui
Cristos în Sfânta Euharistie, ne vin în minte cuvintele pe care
Lanfranc, abatele mănăstirii din Bec, în Normandia, viitor
arhiepiscop de Canterbury, le scria pe la mijlocul secolului XI
preotului B^ranger sau Berengarius din Tours care, înaintea lui
Luther, vedea în Euharistie o simplă amintire a răstignirii lui
Cristos și o invitație de a ne răstigni propria carne cu patimile și
dorințele ei: Când discuția ajunge la acest mister al credinței,
prefer să recurg la autoritățile sfinte decât la dialectică. Sfatul

40
abatelui n-a fost zadarnic. După 20 de ani, la 11 februarie 1079,
la un Sinod din Roma, BSranger făcea această mărturisire de
credință: Eu, Beranger, cred din inimă și mărturisesc cu buzele că
pâinea și vinul care se află pe altar, prin misterul rugăciunii sfinte
șiprin cuvintele Mântuitorului, sunt schimbate substanțial în carnea
adevărată, proprie și dătătoare de viață și că după consacrare sunt
adevăratul trup al lui Cristos care s-a născut din Fecioara Maria,
care s-a oferit pentru mântuirea lumii, care a fost răstignit pe cruce,
care șade la dreapta Tatălui, ca și adevăratul sânge care a curs din
coasta sa. El este prezent nu numai simbolic și cu foița sacra­
mentului, dar cu natura sa proprie și cu substanța sa adevărată.
Misterul credinței! - spunem după consacrare. Dacă nu credem
că Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci Euharistia este un rit
idolatrie, o blasfemie. Și în acest caz evreii care l-au respins pe
Isus Cristos, nu au crezut în el, au avut dreptate. Dar ei se
înșelau. Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Noi o credem
cu tărie. Și, Dumnezeu fiind, Cristos poate să facă tot ce spune.
Sfântul Irineu nu se mira că gnosticii cu care a avut el de luptat
nu credeau în prezența lui Cristos în Euharistie. Se întreba:
Cum să creadă ei că pâinea asupra căreia se aduce mulțumire
este Trupul Domnului, și că vinul din potir este Sângele lui, dacă
nu cred că Isus Cristos este Fiul Creatorului lumii?.
Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor.
în ce fel este prezent? Ne-o spune clar ultimul Conciliu
ecumenic la numărul 7 din Constituția Liturgică: Cristos este
mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acțiunile liturgice. El este
prezent în jertfa Sfintei Liturghii în persoana preotului El care s-a
oferit odinioară pe cruce, se oferă acum prin preotul care slujește
sau, mai exact, care celebrează.
La Sfânta Liturghie, preotul este actorul principal. Cristos cel
invizibil lucrează în mod vizibil prin preotul învestit cu propria
preoție. Această funcție a preotului de a-1 face prezent și vizibil
pe Cristos apare în veșmintele sacre pe care le poartă la Sfânta
Liturghie: sunt veșmintele, bineînțeles stilizate, pe care le-a

41
purtat și Cristos, veșmintele clasice greco-romane: cămașa lungă,
alba, este tunica romană pe care a purtat-o și Cristos. Casula
sau planeta e pocnula sau toga romană pe care a purtat-o și
Cristos. Cingolul sau centura, stola, de asemenea. Soldatul,
avocatul, judecătorul, polițistul, ceferistul, barmanul are fiecare
îmbrăcăminte specifică prin care arată tuturor care îi este
funcția. Așa este și cazul preotului. în toată istoria religiilor
apare legătura dintre divinitate și preot - care uneori merge în
păgânism până la totala încarnare a unui zeu în preot - care se
exprimă prin faptul că preotul poartă haina sau masca zeului la
săvârșirea riturilor.
La această dramă rituală care este Liturghia, preotul, actorul
principal nu poate să-l interpreteze, să-l reprezinte pe Cristos
decât în hainele pe care le-a purtat Cristos, după cum un actor
într-o piesă de teatru nu-1 va interpreta pe Augustus sau pe
regele Lear în blugi, cravată și adidași, ci cu îmbrăcămintea de
epocă pe care au purtat-o personajele pe care le interpretează.
Scriitorul român Virgil Gheorghiu, exilat și mort la Paris nu de
mult, povestește într-una din cărțile sale, că ceea ce l-a frapat
cel mai mult în copilărie a fost tatăl său îmbrăcat în veșminte
preoțești la Sfânta Liturghie. Era fiu de preot ortodox. Scrie el:
Tatăl meu, îmbrăcat în veșminte de aur și argint, nu mai avea
nimic care să aparțină pământului și lumii. Veșmintele preoțești
arată că preotul a retezat complet legăturile cu lumea și că el îl
personifică pe Dumnezeu.
Și mai departe, scriitorul, îl aseamănă pe tatăl său cu o icoană;
icoana este un obiect de contemplare deoarece ea dezvăluie
într-o manieră vizibilă realitatea invizibilă. Frumusețea
veșmintelor preoțești, mătasea, stofa scumpă, broderia artistic
lucrată, firul de aur, strălucirea pietrelor prețioase cu care uneori
sunt lucrate, reflectă și materializează lumina transcendentă, divi­
nitatea lui Cristos cel mort și înviat pe care preotul îl personifică,
lumină care emană din Dumnezeu și învăluie toate făpturile.
Acest lucru l-a înțeles Sfântul paroh de Ars care dormea pe

42
podeaua goală și trăia o săptămână cu o oală de cartofi fierți,
dar care căuta să aibă la Liturghie lucrurile cele mai scumpe:
ornate de mătase și potire de aur. Ce să spunem când vedem
uneori în bisericile noastre, sub pretextul sărăciei evanghelice -
să ne amintim că și Iuda întro anumită împrejurare se plângea
de risipă și de o sumă de bani sustrasă săracilor - potire, ciborii,
patene din lut ars, din ceramică sau de sticlă, coșuri de nuiele,
veșminte ponosite și murdare, cu care preotului i-ar fi rușine să
meargă pe drum?
Domnul împărățește înveșmântat în măreție: Domnul este
înveșmântat și încins cu putere... Doamne Dumnezeul meu, tu ești
nesfârșit de mare! Tu ești înveșmântat în splendoare și maiestate,
îmbrăcat în lumină ca într-o mantie.
Din aceste cuvinte ale psalmistului se inspiră rugăciunea din
liturgia armeană pe care o cântă preotul când își îmbracă
veșmintele pentru Liturghie:
O Isuse Cristoase, Dumnezeul nostru, care ești înveșmântat în
splendoare ca într-o mantie strălucitoare... O, Doamne, fă ca
lumina ta să mă înveșmânteze.
Iar corul răspunde: O, taină adâncă! O, tu cel de necuprins!
Deasupra noastră ai împodobit corurile de îngeri cu o lumină de
nepătruns și i-ai înveșmântat pe îngeri cu o mărire neajunsă.. Prin
patima Fiului tău unul-născut toate făpturile au fost reînnoite... Au
devenit nemuritoare și au fost împodobite cu un veșmânt de care
nimeni nu va putea să le despoaie.
Liturghia e o jertfă, e sacrificiul lui Cristos. Veșmintele
preoțești vorbesc și despre un alt sacrificiu: ele îl sacrifică într-un
fel pe preot ca individ, îl fac să dispară, și îl fac să apară în toată
strălucirea sa pe Cristos pe care preotul îl personifică. Ne dăm
seama ce pervertire ar fi, ce blasfemie ar fi, ca preoții să-l
sacrifice pe Cristos, în loc să se sacrifice pe ei înșiși, în sensul că
l-ar pune pe Cristos în umbră, s-ar folosi de Sfânta Liturghie sau
ar manipula Euharistia, îmbrăcați fiind în veșmintele lui Cristos,
folosind-o ca un pretext, o mască pentru a-și etala propria mărire

43
șl vanitate, pentru a-și da slavă și a-și aduce elogii unii altora,
sau pentru a o transforma în instrument de propagandă politică
sau naționalistă; sau pur și simplu ar utiliza Liturghia pentru
spectacol și fanfaronadă. O pervertire ce amintește de liturghiile
negre de la sectele satanice unde se folosesc veșminte liturgice
catolice, dar îmbrăcate pe dos.
Ne oprim la această primă formă de prezență a lui Cristos la
Sfânta Liturghie despre care ne vorbește Constituția Liturgică:
Cristos prezent în persoana preotului. Pentru a aprofunda
această extraordinară realitate, să ascultăm câteva considerații pe
care ni le oferă cel mai luminat și genial preot pe care l-a avut
Franța în secolul trecut: Sfântul loan Vianney. Noi, cei care
trăim la 20 de veacuri după Cristos, suntem la fel de fericiți și de
norocoși ca și cei care l-au întâlnit pe Cristos în viața lui
pământească. Isus odinioară a intrat în casa lui Zaharia și atunci
Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt ca și loan Botezătorul care
se afla în sânul mamei sale. Bătrânul Sfânt Simeon de atâția ani
suspina după ziua în care avea să-l vadă pe Isus Cristos: el a
strigat: Doamne, nu mai am ce aștepta de la viață deoarece ochii
mei l-au văzut pe Mântuitorul lumii. Mântuitorul a intrat în casa
lui Zaheu: Astăzi, a spus Isus, casa aceasta a căpătat mântuirea.
Și din Zaheu, acest păcătos, din acest vameș cu inima alipită de
bani și de lucrurile acestui pământ, a făcut un sfânt. Femeia
bolnavă de hemoragie își zicea: Dacă voi atinge numai poala
hainei sale, mă voi vindeca. Și, atingându-i haina, s-a vindecat
într-adevăr. Lazăr l-a primit adesea pe Isus în casa sa din
Betania și, ca răsplată, a fost înviat. Unii îi cereau viața, alții
vindecarea și nimeni nu a plecat de la el fără să fi obținut ceea
ce a dorit. Or noi, la Sfânta Liturghie, îl primim pe Cristos în
casa noastră, ne aflăm sub același acoperiș cu el, îl ținem, nu
doar în brațe ca Simeon, ci, împărtășindu-ne cu el, îl purtăm în
noi înșine, așa cum l-a purtat Maica,sa Preacurată și tot ce făcea
el în viața pământească o face și pentru noi, acum, în iubirea și
bunătatea sa față de oameni.

44
|l vnnltatc, pentru a-și da slavă și a-și aduce elogii unii altora,
sau pentru a o transforma în instrument de propagandă politică
sau naționalistă; sau pur și simplu ar utiliza Liturghia pentru
spectacol și fanfaronadă. O pervertire ce amintește de liturghiile
negre de la sectele satanice unde se folosesc veșminte liturgice
catolice, dar îmbrăcate pe dos.
Ne oprim la această primă formă de prezență a lui Cristos la
Sfânta Liturghie despre care ne vorbește Constituția Liturgică:
Cristos prezent în persoana preotului. Pentru a aprofunda
această extraordinară realitate, să ascultăm câteva considerații pe
care ni le oferă cel mai luminat și genial preot pe care l-a avut
Franța în secolul trecut: Sfântul loan Vianney. Noi, cei care
trăim la 20 de veacuri după Cristos, suntem la fel de fericiți și de
norocoși ca și cei care l-au întâlnit pe Cristos în viața lui
pământească. Isus odinioară a intrat în casa lui Zaharia și atunci
Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt ca și loan Botezătorul, care
se afla în sânul mamei sale. Bătrânul Sfânt Simeon de atâția ani
suspina după ziua în care avea să-l vadă pe Isus Cristos: el a
strigat: Doamne, nu mai am ce aștepta de la viață deoarece ochii
mei l-au văzut pe Mântuitorul lumii. Mântuitorul a intrat în casa
lui Zaheu: Astăzi, a spus Isus, casa aceasta a căpătat mântuirea.
Și din Zaheu, acest păcătos, din acest vameș cu inima alipită de
bani și de lucrurile acestui pământ, a făcut un sfânt. Femeia
bolnavă de hemoragie își zicea: Dacă voi atinge numai poala
hainei sale, mă voi vindeca. Și, atingându-i haina, s-a vindecat
într-adevăr. Lazăr l-a primit adesea pe Isus în casa sa din
Betania și, ca răsplată, a fost înviat. Unii îi cereau viața, alții
vindecarea și nimeni nu a plecat de la el fără să fi obținut ceea
ce a dorit. Or noi, la Sfânta Liturghie, îl primim pe Cristos în
casa noastră, ne aflăm sub același acoperiș cu el, îl ținem, nu
doar în brațe ca Simeon, ci, împărtășindu-ne cu el, îl purtăm în
noi înșine, așa cum l-a purtat Maica,sa Preacurată și tot ce făcea
el în viața pământească o face și pentru noi, acum, în iubirea și
bunătatea sa față de oameni.

44
 Prezența reală: Cristos prezent în Cuvântul său

Cristos e prezent în Cuvântul său, căci el este cel care vorbește în

timp ce se citește în Biserică Sfânta Scriptură. Aceasta este a doua
formă de prezență reală a lui Cristos la Sfânta Liturghie despre
care ne vorbește Constituția Liturgică.
Primul scriitor care a tratat despre prezența lui Cristos în
citirea și explicarea Cuvântului lui Dumnezeu, înainte de
frângerea pâinii, de liturgia euharistică, este evanghelistul Luca.
Ne amintim de episodul din capitolul 24 al Evangheliei sale, cu
cei doi ucenici în drum spre Emaus. Isus li se alătură. Intră în
discuție cu ei. Le explică Scripturile începând de la Moise și de
la toți prorocii. Dar erau legați la ochi, nu erau în stare să-l
recunoască pe Isus care mergea cot la cot cu ei, care le vorbea,
cu care discutau. Și cât timp ochii le erau legați și nu-1
recunoșteau, erau triști, deprimați, cu speranțele spulberate; totul
pentru ei se terminase cu un faliment. Când se termină liturgia
Cuvântului, și Isus trece la frângerea pâinii, îl recunosc, dar este
prea târziu: Cristos dispare din ochii lor. Nu le rămâne decât
regretul. Și au zis unul către altul: Oare nu ardea inima în noi
când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile? Chiar dacă l-au
descoperit în ultimul moment, oricum, din acest moment totul în
viața acestor doi ucenici s-a schimbat radical: locul tristeții l-a
luat bucuria, locul deznădejdii l-a luat speranța. Ucenici ai lui
Isus, cu ochii legați, să nu-1 vadă pe Isus! Fără îndoială că la
întâlnirea cu Cristos în momentul morții, puțini sunt aceia care
să nu-și exprime regretul: - Oare nu ardea inima în noi când ne
vorbea pe drumul vieții și ne explica Scripturile la miile de
Liturghii la care am luat parte în viața noastră, și nu l-am
recunoscut?
Prezența lui Dumnezeu - Shekinah - în Cuvântul Sfintei
Scripturi e o realitate trăită din plin de poporul Vechiului
Testament. Citim în una din străvechile cărți evreiești: Când zece
oameni se adună pentru rugăciune, Shekinah este în mijlocul lor...

45
Când doi oameni se adună pentru a studia Tora, Shekinah este în
mijlocul lor. Și astăzi, în orice sinagogă, există un fel de
tabernacol, artistic lucrat, care constituie centrul lăcașului de cult
spre care se îndreaptă atenția întregii adunări. în acest taber­
nacol se păstrează Sfânta Scriptură. E prevăzut cu o perdea ce
amintește de cortul întâlnirii, semnul prezenței lui Dumnezeu,
așa cum perdeaua tabernacolului din bisericile creștine indică
prezența Iui Cristos în Sfânta Euharistie. Când se deschide taber­
nacolul, cei prezenți în sinagogă cântă câteva versete, ca cel din
Isaia (23,3): Amuțiți de groază popoarelor! Cartea Sfântă învelită
în velur, prevăzută cu clopoței de argint, este purtată solemn în
procesiune spre podiumul numit berna unde se va citi din ea. în
timpul procesiunii, cei de față continuă cântarea de laudă:
fie, Doamne, măreția și puterea, slava, biruința și maiestatea.
Ție, Doamne, îți aparține tot ce este în cer și pe pământ. A ta,
Doamne, este împărăția și stăpânirea peste toate făpturile.
Preamăriți-l pe Domnul Dumnezeul nostru, prostemați-vă la
picioarele sale căci el este cel Sfânt. Preamăriți-l pe Domnul
Dumnezeul nostru și prostemați-vă înaintea muntelui său cel Sfânt;
Șfânt este Domnul Dumnezeul nostru.
Dar, ne spune autorul Scrisorii către Evrei, Dumnezeu care
odinioară ne-a vorbit în multe rânduri și în multe feluri prin
profeți, în timpurile din urmă, ne-a vorbit și ne vorbește prin
Fiul său. Biserica a avut întotdeauna conștiința și convingerea că
Evanghelia e Cuvântul lui Cristos și că atunci când se citește din
ea este însuși Cristos cel care vorbește. Cuvântul vieții (adică al
Scripturii), afirma Tertulian, e ca și carnea Fiului lui Dumnezeu.
Sfântul Cezar din Arles le atrăgea atenția creștinilor săi pe care-i
vedea distrați, neatenți la citirea Cuvântului lui Dumnezeu sau
ajungeau la biserică înainte de ofertoriu: Cuvântul lui Isus Cristos
nu este mai puțin prețios decât Trupul său; astfel încât, așa cum
avem cea mai mare grijă să nu lăsăm să cadă la pământ Trupul
lui Isus Cristos care ne este dat, la fel trebuie să avem cea mai
mare grijă să nu lăsăm să cadă din inima noastră Cuvântul lui

46
Isus Cristos care ne este vestit. Nu este mai puțin vinovat cel care
ascultă cu neglijență Cuvântul Sfânt, decât cel care, din vina sa,
lasă să cadă pe pământ Trupul lui Isus Cristos.
Despre această dublă prezență a lui Isus Cristos ne vorbește
poate cel mai frumos liturgia siriană. în bisericile siriene sunt
două tabernacole așezate față în față, fiecare având lampa veș­
nică și perdeluța, semnul prezenței lui Cristos; într-un tabernacol
se păstrează Sfânta Scriptură, în celălalt Sfânta Euharistie.
Despre prezența lui Cristos cel care ne vorbește când se citesc
Sfintele Scripturi ne vorbesc semnele de cinstire cu care este
înconjurat evangheliarul: coperțile lui erau în trecut și la noi, așa
cum sunt și azi în liturgiile orientale, lucrate artistic, adesea în
aur și în pietre prețioase. Ne vorbesc cele două procesiuni solem­
ne în care e purtată evanghelia. Mai întâi procesiunea la intrare,
în fruntea căreia diaconul sau un lector poartă evangheliarul.
Evangheliarul purtat în procesiune este-semnul lui Cristos care
vine în mijlocul adunării. Și așa cum episcopul sau un alt perso­
naj înalt este primit în sunete de clopote, normal, clopotele ar
trebui trase în timpul procesiunii de intrare pentru a marca ve­
nirea lui Cristos reprezentat (adică făcut prezent) prin evanghe­
liar, și nu înainte de intrarea credincioșilor în biserică. Când pro­
cesiunea ajunge la altar, evangheliarul e așezat pe altar, singurul
obiect care are dreptul să stea pe altar e evangheliarul, deoarece,
ca și altarul, el este simbolul lui Cristos. în antichitate, toate
altarele aveau deasupra un baldachin (ciborium), semnul regali­
tății: îl vedem și astăzi în bazilicile catolice vechi și în bisericile
orientale. La fel, amvonul, locul unde se proclamă evanghelia,
era prevăzut cu un baldachin, semnul aceleiași regalități. Așa
sunt amvoanele în toate bisericile orientale, așa sunt și în
bisericile noastre acolo unde nu au fost distruse în ultima vreme.
Dar mai ales prezența lui Cristos care ne vorbește când se
citește din Sfintele Scripturi apare la procesiunea dinaintea
Evangheliei, atunci când această procesiune se face corect.
Scriitorul bisericesc rus N. V. Gogol, scrie: Adunarea vede în

47
evanghelia purtată în procesiune de mâinile umile ale slujitorilor
bisericii, pe Mântuitorul.. Diaconul îndreptându-se spre altar se
oprește în fața catapetesmei și ridicând evangheliarul strigă:
«înțelepciunea!» și arătându-1 în evanghelie pe Cuvântul lui
Dumnezeu, pe Fiul înțelepciunii veșnice, dezvăluită lumii prin
evanghelie (înț 7,26; Evr 1,3), adaugă: Să luăm aminte! Adică:
Treziți-vă! (Is 60,1; Ef 5,14). Adunarea în picioare și cu sufletul
înălțat se alătură corului cântăreților: Veniți să-l întâmpinăm pe
Cristos! Proclamarea Evangheliei începe printr-un avertisment: -
Domnul să fie cu voi! Tradus mai exact: Domnul e cu voi! El vă
vorbește. Pe Domnul Cristos îl aclamăm de două ori, la începutul
și la sfârșitul Evangheliei: Mărire ție, Doamne! și Laudă ție,
Cristoase! La urmă e sărutat evangheliarul ca și cum s-ar săruta
mâna lui Cristos pentru ceea ce ne-a dăruit. Există încă la multe
popoare obiceiul de a săruta mâna când cineva îți dă ceva, îți
face un bine. în liturgia noastră se sărută numai altarul și
evangheliarul: cele două simboluri ale lui Cristos. în toate
liturgiile și în toate timpurile, textele Sfintei Scripturi, mai ales
Evanghelia, se cântă, spre a se arăta că sunt cuvintele lui Cristos
și nu cuvinte omenești rostite într-o manieră banală, profană, și
uneori, teatrală. în multe părți ale lumii, când Cristos ne
vorbește, adică în timpul Evangheliei, se trag clopotele ca și la
Prefacere. Merită să fie amintit faptul că Conciliile ecumenice
încep prin întronarea Evangheliei: scaunul prezidențial e ocupat
de Cristos simbolizat prin evangheliar. Sfântul Ciril din
Alexandria, care a condus Conciliul din Efes (431) îi scria
împăratului Teodosie II: Sfântul Sinod s-a întrunit în biserica
închinată Măriei; pe tron a fost așezată Preacinstita Evanghelie și
astfel a fost constituit ca președinte Cristos care numai cât nu a
strigat către episcopi: «Judecațijudecata cea dreaptă! (In 7,24; Deut
1,16), alegeți între sfinții evangheliști și strigătele ereticilor».
înainte de a începe lectura Cuvântului lui Dumnezeu la Sfânta
Liturghie, trebuie să ne răsune în urechi strigătul Martei către
sora ei Maria: A venit învățătorul și te cheamă! Și în continuare

48
trebuie să ascultăm cuvintele lui Isus, ca și Maria, așezați la
picioarele lui. El ne vorbește: cel care citește nu face altceva
decât să-i împrumute lui Cristos buzele și glasul. Cuvântul lui
Dumnezeu pe care-1 ascultăm la Liturghie nu are drept scop
doar informația sau dobândirea de noi cunoștințe, nici simpla
evocare a unor evenimente din trecut. Cristos se adresează
fiecăruia dintre noi, personal; ne spune ca și profetul Natan,
după ce i-a povestit lui David, care săvârșise adulter și crimă,
istoria cu bogatul care i-a jefuit săracului singura oiță: Acel om
ești tu! David, șocat, și-a schimbat viața. Tânărul egiptean bogat
Antonie, intrând în catedrală, aude cuvintele Evangheliei: Lasă
totul! Consideră că lui personal Cristos îi adresează aceste
cuvinte. După Liturghie pleacă și vinde tot. Ceea ce ne spune la
Evanghelie, dacă nu ne împotrivim, Cristos și înfăptuiește. El ne
spune de fiecare dată ce a spus în sinagoga din Nazaret: Astăzi
s-au împlinit aceste cuvinte ale Scripturii, pe care le-ați auzit cu
urechile voastre. La începutul Evangheliei ne însemnăm fruntea,
buzele și pieptul cu semnul crucii. Prin aceasta îi oferim lui
Cristos mintea, buzele și inima. Ne exprimăm voința de a primi
cu mintea cuvintele sale, de a le păstra, asemenea Măriei, în
inima noastră, și de a le vesti și altora cu buzele noastre.

Prezența reală: Cristos prezent în speciile

euharistice

Cristos este prezent în Jertfa Sfintei Liturghii, mai ales sub

speciile euharistice. Această formă de prezență e în mod
deosebit subliniată de Constituția Liturgică.
La Liturghia armeană, înainte de Prefacere, diaconul strigă cu
glas tare: Nici un catecumen, nimeni dintre cei care șovăiesc în
credință, nici un penitent, nimeni care se simte pătat să nu se
apropie de tainele dumnezeiești: se apropie clipa în care Trupul

49
Domnului și Sângele Răscumpărătorului vor fi prezente aici.
Acesta este Trupul meu frânt pentru voi, acesta este Sângele meu
vărsat pentru voi - faceți aceasta în amintirea mea!
E înnăscută la toate popoarele dorința de a prelungi amintirea
celor morți prin ospețe la care sunt pomeniți morții. în ziua
înmormântării, la 40 de zile, la un an de la moarte, la 7 ani se
fac praznice de pomenire. Nu pot să uit ce mi-a spus odată un
bătrân melancolic care-și simțea sfârșitul aproape:
O singură dorință mai am. Doresc ca trupul să-mi fie ars la
crematoriu când voi muri. Cenușa să-mi fie pusă într-un borcan,
copiii mei să se adune din când în când împreună la câte un ospăț,
să pună în mijlocul mesei borcanul cu cenușa mea, să mănânce,
să bea și să-și aducă aminte de tatăl lor.
Oare Isus, în ajunul morții sale, la Cina cea de Taină, așa ceva
cerea de la ucenicii săi când le spunea: Faceți aceasta - adică
cina, ospățul acesta - în amintirea mea? Voia cumva să le spună:
iată, a sosit clipa marii despărțiri, mâine voi muri, dar voi să nu
mă uitați, să vă adunați din când în când, să stați la masă
împreună, să vă amintiți de mine, învățătorul vostru, să mă
pomeniți? Nu e vorba de așa ceva, deși în sufletele ucenicilor,
acea ultimă cină, cuvintele emoționante de rămas bun rostite de
Isus și ceasurile acelea din Joia Sfântă seara, cu sentimentele de
întristare, teamă, rușine pentru lipsa de curaj, și celelalte
evenimente care i-au zguduit, s-au imprimat puternic în sufletele
lor și și-au adus aminte până la moarte de ele. Faceți aceasta în
amintirea mea! Amintirea cuiva se poate face în multe feluri. în
amintirea sfinților se fac biserici. în amintirea eroilor căzuți în
războaie se ridică monumente. Amintirea oamenilor mari se face
prin faptul că străzile și cartierele orașelor le poartă numele sau
casele le sunt transformate în case memoriale. Sfânta Liturghie
nu e un asemenea monument ridicat în amintirea lui Cristos. O
reprezentare teatrală a Patimii lui Cristos, sau o audiție a
oratoriului Patimii de Bach, cu ochii la Răstignit, ar fi o mai
bună amintire a lui Cristos decât Liturghia. Așa a înțeles Calvin -

50
 și luteranii în general - Liturghia: o simplă amintire a
binefacerilor lui Cristos, menită să ne aprindă evlavia. într-o
splendidă biserică a unei mănăstiri din Ottobeuren, din
Germania, există o pictură foarte elocventă. Mântuitorul stă la
masă împreună cu diferiți reformatori, ca și cum ar fi voit să
celebreze cu ei Cina cea de Taină. Fiecare din ei ține în mână o
foaie pe care e scrisă propria învățătură. Pe foaia lui Zwingli e
scris: Aceasta reprezintă trupul meu; pe a lui Calvin: Aceasta este
forța trupului meu; pe a lui Luther: Aceasta conține trupul meu.
Isus, privind pâinea pe care o ține în mâinile sale, spune: Acesta
este Trupul meu. Faceți aceasta în amintirea mea!; porunca lui
Isus s-ar înțelege mai bine dacă s-ar traduce cu: Faceți aceasta ca
memorial al meu. Dumnezeu a orânduit ca în timpurile noastre,
tocmai un protestant convertit la catolicism și devenit preot
oratorian, marele savant Louis Bouyer să arunce o lumină
deplină asupra cuvintelor lui Isus: faceți aceasta ca memorial al
meu, mergând la izvoarele liturgiei creștine, adică la liturgia
iudaică. în acest scop a cercetat toate bibliotecile evreiești, i-a
consultat pe rabinii cei mai culți și mai renumiți și a aflat exact
ce este un memorial sau un zikkaron, în limbajul iudaic. în
Egipt, în noaptea eliberării din sclavie, Dumnezeu orânduiește
cina pascală anuală, drept memorial al intervenției sale
salvatoare:
Să păstrați memorialul acestei zile, să-l prăznuiți printr-o
sărbătoare în cinstea Domnului, să-l prăznuiți ca o lege veșnică
pentru urmașii voștri. (Ex 12,14). Memorialul, adică cina pascală,
suprimă timpul și spațiul; Dumnezeu, cu mâna sa salvatoare,
continuă să fie în mijlocul poporului său. Scrie faimosul Rabbi
Gamaliel, contemporanul lui Isus: în orice generație, omul trebuie
să se considere ca și cum ar fi fost scos el personal din Egipt, de
aceea suntem datori să mulțumim, să-l lăudăm pe cel care a făcut
acest lucru minunat pentru părinții noștri și pentru noi, pe cel care
ne-a condus de la sclavie la libertate, de la suferință la bucurie, de
la tristețe la sărbătoare, de la întuneric la lumina cea mare, de la

51
îngenunchere la eliberare; de aceea, înaintea lui să cântăm aleluia.
La Cina cea de Taină, din cina pascală, Isus a tăcut memorialul
noii eliberări, a eliberării lumii întregi, de data aceasta, din
sclavia păcatului. La Sfânta Liturghie, ca și la cina pascală,
timpul și spațiul se suprimă, iar noi devenim contemporanii lui
Cristos, stăm la masă cu el și cu apostolii în cenacol la Cina cea
de Taină.
Calvin relua întrebarea lui Berengarius: Cum poate trupul lui
Cristos, care este în cer, să fie prezent și pe altarele noastre? La
Liturghie, pâinea este transformată în Trupul înviat, glorificat,
spiritualizat al lui Cristos, trup care nu mai este legat de spațiu
și de timp, care poate fi deci prezent în cer și concomitent pe
toate altarele lumii, până la sfârșitul veacurilor, așa cum în ziua
învierii a fost prezent în cenacol și în același timp pe drumul
Emausului. Cristos e prezent în cer și pe pământ fiindcă, cum
spune Scrisoarea către Evrei, el însuși celebrează unica Liturghie
în cer, care concomitent se celebrează și pe pământ. Renumitul
oratorian M. Olier, din școala franceză de spiritualitate, scria în
secolul XVII: Pentru a înțelege misterul jertfei preasfinte a Litur­
ghiei, trebuie să știm că această jertfă e jertfa din cer. Se aduce în
Paradis o jertfă care în același timp este oferită pe pământ, cu
singura deosebire că aici pe pământ se prezintă învăluită (în
veșmântul semnelor sau riturilor). Autorul evocă celebrarea Li­
turghiei cerești așa cum e descrisă în Apocalips 5,6-14: cu Mielul
înjunghiat, dar viu, șezând pe tron, cu cei 24 de bătrâni, cu alăuta
și potirul în mâini, cu tămâie, cu mulțimea de îngeri și făpturi vii
care cântă imnuri liturgice, aruncându-se cu fața la pământ.
Una din rugăciunile Liturghiei siro-orientale (caldaice)
exprimă realitatea unicei Liturghii cerești și în același timp
pământești cu aceste cuvinte: Ridicați-vă privirile spre realitățile
cerești și contemplați tainele ce se săvârșesc acolo: serafimii stau în
fața Tronului măririi lui Cristos, cu o teamă plină de respect,
cântând laude Trupului oferit și Sângelui din potir, iar aici pe
pământ poporul se roagă, preotul cere și imploră îndurare pentru

52
lumea întreagă.
La Sfânta Liturghie ne vine în minte întrebarea din cartea
Deuteronomului: Care este poporul acela atât de mare care să
aibă dumnezeii lui atât de aproape cum îl avem noi pe Domnul
Dumnezeul nostru? (Deut 4,7)
Cât de puțin suntem conștienți de prezența lui Cristos la Sfânta
Liturghie! Marele convertit al secolului nostru, Leon Bloy,
văzându-i pe creștini la Liturghie plictisiți, dormind, uitându-se
la ceas să vadă când se termină, văzându-i ieșind din biserică
exact cum ies dintr-un local sau dintr-un cinematograf, strigă
indignat: Ies de la Liturghie vorbind despre soare și despre ploaie!
E un delict. Sunt mai vinovați decât soldații care se distrau
jucând zarurile sub cruce și decât evreii care îl priveau de
departe pe Cristos răstignit pe Calvar și-l ironizau. Liturghia este
o întâlnire personală cu Cristos. De aceea Dumnezeul nostru ne
cere o atitudine de respect infinit în modul nostru de a ne
comporta: nu cu mâinile la spate, nici picior peste picior.
Musulmanii, din respect față de lăcașul lor sfânt, se descalță
înainte de a intra în moschee și își lasă încălțămintea afară.
Creștinii de rit etiopian nu intră niciodată încălțați în biserică. La
ei, biserica are forma rotundă și e înconjurată de un culoar. Aici,
în culoar, își lasă încălțămintea amintindu-și de cuvintele lui
Dumnezeu din rugul aprins: Nu te apropia! Descalță-ți sandalele
căci locul acesta este loc sfânt. Și nu întorc niciodată spatele la
altar. Ies din biserică de-a-ndărătelea, cu fața spre altar. Se cere
respect în modul de a ne îmbrăca când venim la Liturghie. Când
primim un oaspete de seamă nu-1 primim în capot și papuci de
casă. Conștienți că Euharistia este o anticipare a ospățului de
nuntă din ceruri, creștinii au avut întotdeauna grijă să vină la
Sfânta Liturghie cu haine curate și frumoase, simbol al hainei de
nuntă, haina harului îmbrăcată la botez. Citim în Odele lui
Solomon, cartea din primele veacuri ale Bisericii: Astăzi, - adică
în ziua de duminică - noi am lepădat hainele de rușine pe care le
îmbrăcaserăm la început, haine făcute din frunze de smochin și

53
ne-am gătit cu veșminte de splendoare, de glorie și de frumusețe.
Respectul față de Cristos prezent în Euharistie ne obligă să nu
depozităm pe altar nici tăvi cu bani, nici alte lucruri, oricât ar fi
ele de prețioase, cum ar fi, de pildă, țuchetul episcopului. Care
om, având un oaspete de onoare la masă, i-ar pune în față, pe
masă, portmoneul cu bani sau pălăria? întâlnirea cu Cristos la
Sfânta Liturghie e o întâlnire personală la care ne rugăm lui și-i
cântăm cu inima și cu glasul nostru. Nimic mai urât decât să pui
la liturghie muzică înregistrată pe bandă sau pe casetă ca să o
asculte Cristos. E ca și cum am primi un oaspete ales în casă și
când vine, îi deschidem aparatul de radio sau îi punem o casetă
înregistrată, ca noi între timp să ne putem vedea de treburile
noastre. în privința aceasta, Conferința Episcopală italiană se
exprimă astfel într-un document: Muzica înregistrată, fie
instrumentală, fie vocală, nu poate fi folosită în timpul celebrării
liturgice, ci numai în afara ei pentru a pregăti adunarea. Ca normă,
să se aibă în vedere următorul lucru: cântarea liturgică este expresia
vocii vii a unui anumit popor al lui Dumnezeu adunat pentru
rugăciune. Aparatul, caseta, nu are viață, nu are inimă ca să
poată intra în dialog cu Cristos. Nu se poate ruga. Nu numai la
prefacere, dar pe tot parcursul Liturghiei, din inima noastră să
iasă strigătul apostolului Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu!

Ritul intrării

Meditând în continuare diferitele părți ale Sfintei Liturghii, ne

oprim în această meditație la ritul intrării.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne descrie semnificația acestui rit
astfel: Intrarea (introitus) este tipul și figura primei veniri a Fiului
lui Dumnezeu, Cristos Mântuitorul nostru, prin puterea căruia
neamul omenesc a fost eliberat și răscumpărat din stricăciunea
morții, din sclavia păcatului, din tirania Satanei și înseamnă
întoarcerea de la neștiință și rătăcire, la cunoașterea adevărului...

54
Cei care își vorfi schimbat viața, vor fi văzuți intrând toți împreună
cu Cristos, Dumnezeu și Mare Preot.
Liturghia, de fapt, nu începe cu ritul intrării, ci cu adunarea
credincioșilor în același loc. Dacă unii preoți încuie ușile bisericii
și cei care întârzie rămân afară, nu trebuie să vedem în aceasta
un rigorism excesiv sau o extravaganță. Când o mare personali­
tate vine în vizită, toată lumea se adună din vreme și așteaptă.
După ce credincioșii s-au adunat, preotul și slujitorii, îmbrăcați
în veșmintele lor, se îndreaptă spre altar - acestea sunt primele
cuvinte cu care normele liturgice prezintă desfășurarea Sfintei
Liturghii. După ce credincioșii s-au adunat. Expresia e foarte
veche. O găsim pe la anul 150 la Sfântul Iustin în descrierea
Liturghiei pe care el o face: după ce toți s-au adunat în același
loc. Ba, am putea spune că expresia îi aparține lui Cristos însuși:
Când doi sau trei se adună în numele meu, atunci eu sunt în
mijlocul lor (Mt 18,20).
In antichitate, creștinii, izolându-se de zgomotul și agitația
vieții obișnuite, se adunau în atrium, adică în curtea interioară
numită șiparadisus, care separa biserica de stradă, și așteptau, în
reculegere și rugăciune, începutul Liturghiei. Canoanele
Sfântului Vasile, la Liturghia coptă (egipteană) prevăd ca, în
timp ce se așteaptă în atrium, să se recite psalmii, așa cum mai
târziu creștinii aveau să recite rozariul înaintea Liturghiei. De ce
tocmai psalmii să se recite în timp ce creștinii așteaptă începerea
Liturghiei? Fiindcă psalmii au prevestit venirea lui Cristos, în
timp ce omenirea îl aștepta.
Iar când Cristos vine în mijlocul poporului său poporul, îi face
o primire triumfală, cu cântări și adamații de bucurie. Exact cum
au făcut evreii pe vremea lui Solomon, când Domnul și-a făcut
intrarea în noul său lăcaș, în templul pe care i l-a construit
Solomon. Când preoții au introdus chivotul Legământului, ne
informează Cartea a doua a Cronicilor (5,11-14), toți leviții care
erau cântăreți: Asaf, Heman, Iedutum, fiii și frații lor, îmbrăcați
în in subțire, stăteau în partea de răsărit a altarului, cu chimvale,

55
alăute și harpe și aveau cu ei 120 de preoți care sunau din
trâmbițe. Și când cei care cântau din trâmbițe și cei ce sunau,
unindu-se într-un glas ca să mărească și să laude pe Domnul, au
sunat din trâmbițe, chimvale și celelalte instrumente, și au
preamărit pe Domnul, cu aceste cuvinte: Căci este bun, căci în
veci ține îndurarea lui!, în clipa aceea, casa, adică templul
Domnului, s-a umplut cu un nor. Preoții n-au putut să mai stea
acolo ca să facă slujba din pricina norului, căci slava Domnului
umpluse Casa lui Dumnezeu.
începe procesiunea de intrare. Procesiunea adevărată se face
pe mijlocul bisericii spre altar din sacristie (secretarium - în
latinește), care sacristie, în trecut, era la intrarea în biserică, nu
la doi metri de altar. în bazilicile vechi, șirurile de coloane, 2,4,
6 șiruri "dau extraordinara impresie a unui popor care înaintează
prin pustiu în șir indian.
Preotul pășește în veșmintele sacre. Ce trebuie să vedem în
aceste momente? Explică Onoriu de Autun: Cristos iese din
camera sa nupțială, din sânul Fecioarei, înveșmântat în mărire și
splendoare. Totul în această procesiune vorbește despre Cristos
care își face intrarea în sfântul lăcaș. în frunte se află cădelnița
în care arde tămâia. Explică Sfântul Gherman din Constanti­
nopol: Cădelnița indică natura umană, tămâia, dumnezeirea
Domnului, fumul de tămâie, buna mireasmă a Duhului Sfânt. Și
la procesiunea împăraților, în antichitate, în frunte mergea
turifararul (purtătorul de tămâie), fumul de tămâie având
menirea să izgonească din calea împăratului nu numai mirosurile
suspecte, dar în primul rând duhurile necurate. Apoi sunt
purtate făcliile aprinse, lumânările, nelipsite din cortegiile
imperiale; ele vestesc intrarea împăratului Cristos, lumina lumii.
Despre evangheliarul purtat în procesiune ca simbol al lui
Cristos am vorbit în altă meditație. Este lucru știut: când un
împărat, sau o mare personalitate își face apariția, și e primit în
triumf, cei de față îl întâmpină cu urale, ovații, cântece, fanfară
militară. Acesta este scopul cântării la intrare, prevăzută să

56
însoțească procesiunea în timp ce ea se îndreaptă spre altar.
Sfântul Augustin, are în De Civitate Dei o pagină admirabilă în
care ne descrie cum s-a făcut procesiunea de intrare la Liturghie,
în catedrala din Hippona, în ziua de Paști a anului 426, când s-a
petrecut și vindecarea miraculoasă a lui Paulus și Palladia, frate
și soră:
Biserica s-a umplut din toate părțile de strigăte de bucurie șz de
mulțumire... înaintăm către popor. Biserica era arhiplină, răsuna
de strigăte de bucurie: Doamne, îți mulțumim! Preamărire ție
Doamne! Nimeni nu stătea mut: la dreapta, la stânga, strigăte
pretutindeni! Salut poporul: aclamațiile încep din nou cu mai multă
însuflețire. In sfârșit, când tăcerea s-a restabilit, s-a citit textul din
Sfintele Scripturi pentru sărbătoare.
în timp ce se face procesiunea de intrare, se cântă deci
antifonul la intrare. în trecut se cânta un psalm întreg de către
schola cantorum, la care poporul răspundea cu un refren sau un
antifon; acum psalmul a dispărut, a rămas numai antifonul care
indică natura sărbătorii sau a Liturghiei.
în continuare, toate riturile de la începutul Liturghiei au scopul
de a trezi în cei de față conștiința că împăratul Cristos este de
față; sunt omagii care i se aduc lui. Notează Institutio Generalis
Missalis Romani la numărul 28: în continuare, preotul, printr-un
salut, arată comunității întrunite prezența Domnului Salutul
preotului și răspunsulpoporului învederează taina Bisericii adunate.
Dominus vobiscum! Et cum spiritu tuo! Englezii au tradus cel mai
corect: Domnul este cu voi! Răspunsul: El este și cu tine! Duhul,
în limbaj semitic, biblic, indică omul în întregime. Aici indică în
întregime persoana preotului.
Sfinții Părinți au dat un alt înțeles, mai restrâns duhului
preotului, referindu-se la duhul preoției. Narsai din Nisibi spune
într-o omilie:
Poporul răspunde cu iubire preotului zicând: Și cu tine, preotule,
și cu duhul preoțesc pe care-l ai! Poporul numește "duh” nu sufletul
care este în preot, ci Duhul pe care l-a primit prin impunerea

57
mâinilor. Prin această impunere, preotul primește puterea Duhului
Sfânt prin care el devine capabil să săvârșească tainele...
Chiar și invocațiile: Kyrie, eleison!, Christe, eleison! nu sunt atât
lamentații cât mai ales ovații, aclamații către împăratul care-și
face apariția. Nu sunt atât o completare sau un apendice la actul
penitențial care în antichitate se făcea în atriumul bisericii
înainte de intrare, ci mai degrabă o anticipare a imnului Mărire
pe care, la cele mai multe Liturghii, îl și înlocuiește. Kyrie,
eleison! a fost în cultele solare marea iaculatorie a cultului
Soarelui. Adoratorii lui Sol invictus, dimineața, la răsăritul
soarelui, urcau pe terasa casei, se îndreptau spre răsărit și își
făceau rugăciunea de dimineață cu invocarea Soarelui care
răsărea: Kyrie, eleison! Ce invocație mai potrivită puteau adresa
creștinii lui Cristos, Soarele dreptății care apare în mijlocul lor
la celebrarea Sfintei Liturghii? Când un împărat sosea într-un
oraș în vizită oficială - vizita se numea epifanie (apariție) -
uralele cu care era întâmpinat erau Kyrie, eleison! Kyrie, eleison!.
Când, după o victorie, un împărat sau un general roman își făcea
intrarea triumfală și străbătea cu tot cortegiul Via Sacra de la
Forul Roman la Campidogjio, pentru a aduce o jertfă de
mulțumire în templul lui Jupiter Capitolinul, mulțimea și soldații
însoțeau procesiunea cu uralele: Kyrie, eleison! Kyrie, eleison!.
Aceste ovații le-au reținut creștinii pentru a-1 aclama pe Cristos,
învingătorul morții, al păcatului și al Satanei, când intră hi
procesiune în sfântul lăcaș la începutul Liturghiei. Iar dacă sunt
ovații, strigăte de bucurie, normal, Kyrie eleison! se cântă, nu se
recită. Aceste aclamații: Kyrie, eleison!, Christe, eleison!, cântate
pe muzică gregoriană, exprimă într-adevăr, nu tristețe, ci bucurie
și triumf. Sfântul Grigore cel Mare a stabilit ca invocațiile să fie
rostite de nouă ori - nu câte trei în cinstea fiecărei Persoane a
Sfintei Treimi, cum s-a crezut în Evul Mediu, ci toate nouă'
adresate lui Cristos: nouă în amintirea celor nouă coruri îngerești
spre a arăta că, odată cu Biserica pământească, toată curtea
cerească este prezentă la intrarea triumfală a lui Cristos la

58
începutul Sfintei Liturghii.
Din cele prezentate ne dăm seama ce dispoziții sufletești
trebuie să avem și ce sentimente trebuie să ne stăpânească
inimile ori de câte ori începem Sfânta Liturghie. Ne pot ajuta să
începem bine Liturghia îndemnurile pe care ni le face un scriitor
al Bisericii, Sicard de Oremona:
Cel care vrea să-l însoțească pe Cristos să nu stea nepăsător, ci
să-l primească când vine, cântând cu profeții care l-au prevestii
rugându-se cu Ana și Simeon care l-au așteptat cu nerăbdare,
tresăltând de bucurie cu îngerii care i-au făcut sărbătoare când a
sosit, plângând cu Maria care spunea: «Doamne, dacă ai fi fost
aici, fratele meu nu arfi murit», implorându-l cu femeia cananeană
care spunea: «Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David».

Altarul

Institutio Generalis Missalis Romani - documentul care

cuprinde principiile și normele celebrării Sfintei Liturghii - ne
spune la numărul 27:
După ce au ajuns în prezbiteriu, preoții și slujitorii salută altarul
In semn de venerație, preotul și diaconul sărută altarul, iar preotul,
dacă consideră potrivit, poate să-l tămâieze. Și la numărul
următor, 28: în continuare, preotul salută comunitatea întrunită,
arătându-i prezența Domnului. Curios, același cuvânt e folosit și
pentru altar și pentru popor: preotul salută. Normal, se salută
persoane, nu obiecte. Două saluturi, dar de fapt un singur
destinatar: Christus totus - Cristos întreg - Capul și mădularele.
E salutat Cristos al cărui simbol e altarul, și Trupul său, Biserica,
prezentă în comunitatea adunată.
Există un mister al altarului creștin. Altarul este obiectul cel
mai sfânt din biserică, mai sfânt decât biserica însăși. Liturghia
se poate celebra și în afara bisericii, în aer liber, dar nu se
poate celebra nicăieri fără altar. Notează scriitorul bisericesc

59
N. Cabasilas: Altarul este punctul de plecate a oricărei funcții
sacramentale. Adevăratul sanctuar este altarul.. Restul edificiului
nu este decât o completare, o imitație a altarului. Altarele pe care
le-au ridicat Abraham, Noe, Moise, Iosue, Solomon, Zorobabel,
Iuda Macabeul, jalonează de-a lungul Vechii Alianțe, drumul
care conduce la Cristos.
în rugăciunea de consacrare a altarului mai întâi sunt
menționați marii ziditori de altare: Noe, Abraham și Moise. Apoi
episcopul adaugă:
Te lăudăm și te binecuvântăm, Părinte Sfânt, deoarece Cristos,
Fiul tău, în planul minunat al mântuirii sale, a dus la desăvârșire,
în unicul mister al altarului numeroasele figuri din vechime.
Să ne oprim la două altare din vechime duse la desăvârșire de
unicul altar al lui Cristos. Primul: altarul ridicat de Iacob la
Betel. Iacob, în drum spre Mesopotamia, face popas la căderea
nopții și se culcă pe pământul gol. O piatră mare îi ține loc de
pernă. In somn vede cerul deschis și o scară care leagă pământul
cu cerul pe care coboară și urcă îngerii: sus se află însuși
Dumnezeu. Când se trezește, Iacob exclamă:
Cu adevărat, Domnul este în locul acesta! Aici este casa lui
Dumnezeu (Betel), aici este poarta cerurilor (Gen 28,16-17). Ia
piatra pe care o ținuse sub cap, toarnă untdelemn peste ea,
transformând-o astfel într-un altar pentru a comemora vedenia
pe care a avut-o. O tradiție spune că piatra pe care Iacob a
transformat-o în altar ar fi fost transportată pe muntele Sionului;
ar fi stânca lui Oman transformată de David în altar pentru
jertfe, și ar fi stânca ce se vede și azi pe esplanada Templului la
Ierusalim, în Casa Stâncii sau Moscheea lui Omar. Altarul lui
Iacob este locul cel mai sfânt de pe pământ: e centrul
pământului - centrul spiritual, nu geografic - e axa pământului,
e locul epifaniei lui Dumnezeu, e locul unde lumea cerească vine
în contact cu lumea pământească, după cum ne arată scara care
leagă pământul cu cerul. Capătul de jos al scării - putem
presupune ușor acest lucru - era fixat pe piatra transformată de

60
Iacob în altar.
Dacă am asistat vreodată la consacrarea unui altar, am
observat că episcopul îl consacră exact cum l-a consacrat Iacob:
toarnă untdelemn la cele patru colțuri, apoi în mijloc și, în
sfârșit, îl unge în întregime. Datorită altarului, biserica devine
casa lui Dumnezeu și poarta cerului, locul unde cerul comunică
cu pământul. De aceea în tradiția creștină, bolta prezbiteriului,
deasupra altarului e pictată cu stele pe fondul albastru al cerului.
Și în al doilea rând, unicul altar al lui Cristos duce la
desăvârșire altarele din Templul din Ierusalim: altarul arderilor
de tot unde se sacrificau mieii, masa cu pâinile punerii înainte,
altarul pentru jertfele de tămâie și cel din Sfânta Sfintelor pe
care se afla Arca Alianței, locul cel mai sfânt de pe pământ,
întrucât adăpostea Shekinah - prezența lui Dumnezeu. Altarul
creștin e o sinteză a tuturor acestor altare: pe el este sacrificat
Cristos, Mielul lui Dumnezeu, e masa pâinilor punerii înainte, a
pâinii euharistice, e locul unde se manifestă Shekinah, adică
slava sau prezența lui Dumnezeu.
însuși materialul din care e făcut altarul are limbajul său
simbolic. în vremea prigoanelor, în primele trei veacuri ale
Bisericii, materialul era cel din care era făcut primul altar: cel de
la Cina cea de Taină și cel de pe Calvar, altarul crucii, adică
lemnul. Altarul era masa obișnuită pe care o avea fiecare creștin
în casă. Odată cu libertatea Bisericii și construirea bazilicilor
mărețe, împărații și-au îndreptat privirea spre altarul din ceruri
descris de Apocalips (8,3):
Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în fața altarului cu o
cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă ca s-o aducă, împreună cu
rugăciunile tuturor sfinților pe altarul de aur care este înaintea
scaunului de domnie - și au construit împărații altare de aur.
Altarul din bazilica Sfânta Sofia din Constantinopol, construită
de Iustinian, era în întregime din aur masiv, bătut cu zeci de mii
de perle și pietre prețioase: cele șase picioare, masa, baldachinul
de deasupra și cele patru coloane de susținere a baldachinului

61
erau din aur. Numai crucea de deasupra baldachinului cântărea
15 kg de aur pur.
Dar materialul care s-a impus definitiv a fost piatra. Altarul este
Cristos proclamau Sfinții Părinți, iar Cristos s-a prezentat pe sine
ca fiind piatra pe care au aruncat-o ziditorii, dar care a ajuns în
capul unghiului (cf. Mt 41,42). Sfântul Pavel îl vedea pe Cristos
în stânca pe care Moise a lovit-o cu toiagul și din care a ieșit apă
spre a potoli, setea poporului în pustiu: Toți au mâncat aceeași
mâncare spirituală și toți au băut aceeași băutură spirituală, căci
toți au băut dintr-o stâncă spirituală ce venea după ei; și stânca era
Cristos (1 Cor 10,3-4). Explică Sfântul loan Gură de Aur: altarul,
masa Domnului, e așezat ca un izvor în mijlocul bisericii pentru ca
din toate părțile mulțimea credincioșilor să vină la acest izvor și să
soarbă din apele lui care ne salvează.
Pentru a marca noutatea absolută a credinței lor în fața
iudaismului și a lumii păgâne, primele generații de creștini evitau
cuvântul altar; îl numeau masa Domnului. Și proclamau: Noi nu
avem nici templu, nici preoți, nici altare. Pentru ei exista un singur
templu: Trupul lui Cristos, un singur Mare Preot: Cristos, un
singur altar: Cristos. Jertfindu-se pe cruce, Isus este victimă,
preot și altar. Așadar adevăratul și singurul altar e Cristos;
altarul bisericii e simbolul lui Cristos.
Altarul bisericii ne sugerează două gânduri practice pentru
viața spirituală.
Primul: Altarul e semnul unității Bisericii în jurul lui Cristos:
o singură Euharistie, un singur altar, un singur episcop, scria
Sfântul Ignațiu din Antiohia. înainte de Conciliul II din Vatican,
în biserici erau mai multe altare, erau zeci de altare în unele
catedrale. Dar în prezbiteriu era un singur altar numit altarul
mare, simbolul lui Cristos. După Conciliu ne este dat să vedem
în unele biserici un lucru ce nu s-a mai văzut în istoria Bisericii:
două altare în prezbiteriu: unul în față făcut provizoriu până se
îndepărtează cel vechi, și cel vechi care trebuia îndepărtat; cel
provizoriu a rămas definitiv, cel vechi a rămas și el la locul lui.

62
 Cum unitatea între creștini este distrusă prin ură, dușmănie,
vederea altarului e un avertisment, care de fapt ne vine de pe
buzele lui Cristos:
Daca îți aduci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul tău acolo înaintea
altarului și du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino și
adu-ți darul (Mt 5,23-24).
Al doilea gând: dacă altar este capul, Cristos, altar este și
trupul, Biserica, formată din cei botezați. Fiecare creștin e un
altar viu. Altarul este pregătit - scria Sfântul Ignațiu din Antiohia,
în drum spre Roma, unde avea să fie aruncat la fiare. Iar Sfântul
Grigore cel Mare, 500 de ani mai târziu, avea să se întrebe: Ce
este altarul lui Dumnezeu altceva decât sufletul celor care trăiesc în
sfințenie? Altarul de jertfa e simbolul altarului propriei inimi.
Abraham, înainte de a ridica altarul pentru a-l jertfi pe Isac, l-a
jertfit pe Isac pe altarul inimii sale. Cristos, înainte de a se urca
pe altarul crucii pentru a se jertfi, și-a jertfit propria voință
Tatălui, pe altarul inimii sale.
Sfinții, în special martirii, au fost altare vii, de aceea la
consacrarea altarului se cântă litania tuturor sfinților, de aceea
obiceiul dintotdeauna în biserică de a se construi altare pe
mormintele martirilor, de a se așeza sub altare sau chiar în altare
relicve ale sfinților.
Victimele triumfătoare să i-a loc acolo unde Cristos se oferă ca
victimă - declara Sfântul Ambroziu, depunând sub altarul bazilicii
sale din Milano, moaște ale martirilor. Se realizează astfel
vedenia Sfântului loan din Apocalips: am văzut sub altar, sufletele
celor care fuseseră înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu
și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră (Ap 6,9).
Scrie Sfântul Augustin în De Civitate Dei: Inima noastră, dacă
este dăruită lui Dumnezeu, este un altar al lui Dumnezeu. Pe
altarul inimii, îi aducem lui Dumnezeu jertfă sângeroasă atunci
când, după expresia din Scrisoarea către Evrei, ne împotrivim
păcatului până la sânge, pe altarul inimii îi aducem jertfa de

63
tămâie când ardem de iubire față de el și față de aproapele, pe
altarul inimii îi aducem lui jertfa umilinței și a preamăririi
noastre.

Ritul penitențial
în Didahd sau învățătura celor 12 apostoli stă scris:
In ziua de duminică, adunați-vă laolaltă, frângeți pâinea și
aduceți mulțumiri după ce vă veți fi mărturisit păcatele.
La începutul Sfintei Liturghii, Dumnezeu ne avertizează, ca pe
Moise, care se apropia de rugul în flăcări, rug care ardea, dar nu
se consuma: Nu te apropia! Scoate-ți sandalele din picioare, pentru
că locul în care te afli e loc sfânt (Ex 3,5-6).
Când omul face experiența întâlnirii cu Dumnezeu - și această
experiență o face în primul rând la Liturghie - când se cunoaște
pe sine însuși în prezența și în lumina lui Dumnezeu așa cum
este, adică în toată nimicnicia, păcătoșenia și urâțenia sa, omul
se îngrozește de el însuși și prima reacție este aceea a
autodistrugerii, a sinuciderii. Așa s-a întâmplat cu profetul Isaia
în vedenia pe care ne-o descrie, când i s-a deschis templul din
ceruri și a putut să arunce o privire înăuntru: Vai mie! Sunt
pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul
unui popor cu buze necurate și l-am văzut cu ochii mă pe
împăratul, Domnul oștirilor. Dar unul din serafimi a zburat spre
mine cu un cărbune aprins în mână pe care-l luase cu cleștele de
pe altar. Mi-a atins gura cu el și mi-a zis: «Iată, atingându-se
cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și
păcatul tău este ispășit. (Is 6,1-7).
Când Cristos își face intrarea triumfală la Sfânta Liturghie, e
normal ca, în fața maiestății și sfințeniei sale dumnezeiești, să ne
cutremurăm de propria noastră nimicnicie și păcătoșenie și să
spunem cu Sfântul Petru după pescuirea minunată:
îndepărtează-te de mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu.

64
Primul îndemn pe care-1 face celebrantul la Liturghie este
îndemnul la căință, la convertire: Fraților, să ne recunoaștem
păcatele. în liturgie, au fost și sunt diferite moduri de a exprima
căința și de a cere iertare pentru păcate. Astfel, în antichitate
celebrantul și slujitorii, ajungând la altar, se aruncau la pământ
în fața altarului - rit penitențial care a rămas până azi în
Săptămâna Sfântă. Același lucru îl făceau toți creștinii din
biserică: era posibil acest lucru, era loc în biserică: băncile vor
apărea abia în secolul al XVI-lea.
Un alt mod de exprimare a căinței este ritul stropirii cu apă în
semn de curățire a păcatelor, cu cuvintele psalmistului: stro-
pește-mă, Doamne, cu isop și mă voi curăți, spală-mă și mai mult
decât zăpada mă voi albi. Stropirea se face cu un mănunchi de
plante care au avut viață în ele, cu isop - isopul era simbolul
vieții în antichitate - ca semn al dorinței de a recupera viața
supranaturală pierdută prin păcat. Ritul stropirii cu apă provine
din ritul mai vechi al spălării rituale, rit de purificare sufletească
din primele veacuri ale Bisericii. în primul mileniu, în fața
fiecărei biserici era o fântână sau un bazin unde creștinii, înainte
de a intra la Liturghie, își spălau fața și mâinile cu dorința de a
fi iertați de păcate. Pe o fântână din fața unei biserici grecești
antice găsim această inscripție: Nepson anomemota me mânen
opsin - spală-ți păcatele, nu numai fața. Cei care nu dispuneau de
apă, suflau în palme și-și ascundeau fața în palmele umede de
respirație; gest pe care-1 fac des musulmanii în timpul rugăciunii
la moschee. Ritul stropirii cu apă este cel mai expresiv dintre
toate riturile penitențiale, căci amintește de iertarea promisă de
Dumnezeu prin profetul Ezechiel celor care au o inimă căită:
Vă voi stropi cu apă curată și veți fi curați, vă voi curăți de toate
întinările voastre și de toți idolii voștri. Vă voi da o inimă nouă și
voi pune în voi un duh nou. Voi scoate din trupul vostru inima de
piatră și vă voi da o inimă de came. Voi pune Duhul meu în voi
și vă voi face să urmați poruncile mele și să păziți și să împliniți
legile mele (Ez 36,25-27).

65
 Dar să ne oprim la formula penitențială cea mai folosită:
rugăciunea "Mărturisesc” - "Confiteor”. Ne așezăm în fața
tribunalului unde alături de Dumnezeu, veșnicul judecător, se
află toată curtea cerească: Sfânta Fecioară Maria, toți îngerii și
sfinții, și spunem: Mărturisesc lui Dumnezeu, recunosc în fața lui
Dumnezeu, a întregului tribunal ceresc, și a fraților prezenți că
am păcătuit, nu mult, ci prea mult, nimis.
Cu gândul: și aici ne amintim de reproșul făcut de Isus
fariseilor, dar care ni se potrivește și nouă: Voi, fariseii, curățiți
partea din afară a paharului și a blidului, dar lăuntrul vostru este
plin de jaf și de răutate (Le 13,19).
Cu cuvântul: și aici ne amintim de cuvintele Sfântului Iacob:
Limba este un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre
mădularele noastre care întinează tot trupul, și aprinde toată viața
când este aprinsă de focul gheenei (Iac 3,6). Cu limba se fac mai
multe crime decât cu sabia. Sfântul Augustin le reproșa iudeilor:
Voi l-ați ucis pe Cristos cu sabia limbii atunci când ați strigat:
«Răstignește-l! Răstignește-l!»
Cu fapta și omisiunea: și aici devenim conștienți că în fața lui
Dumnezeu suntem mai vinovați de binele pe care neglijăm să-l
facem decât de răul pe care-1 facem cu faptele noastre. Ne
amintim de preotul și levitul care au trecut, fără să se oprească,
pe lângă omul rănit din mijlocul drumului, până să se oprească
samariteanul milostiv, și de fecioarele leneșe și somnoroase, și de
servitorul leneș care a ascuns talantul în pământ, și de smochinul
blestemat de Isus să se usuce fiindcă nu a făcut roade.
Din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea: de trei
ori repetăm «din vina mea», voind să recunoaștem că vina e a
noastră, că noi suntem răspunzători de păcatele noastre, nu alții.
Nu le punem nici pe seama diavolului care ne-a ispitit, nici a
pornirilor trupului, nici a societății, nici a familiei, nici a celor cu
care muncim împreună, nici pe seama eredității. Și totodată, ne
batem pieptul ca vameșul de la ușa templului care, în genunchi,
fără să-și ridice ochii din pământ, își bătea pieptul și spunea:

66
Doamne, ai milă de mine păcătosul! Ne batem pieptul pentru a
descoperi boala dinăuntrul nostru, pentru a arăta că răul, vina nu
e în alții, ci aici, înlăuntrul nostru, în inima noastră, așa cum
medicul ciocănește pieptul bolnavului ca să descopere răul, boala
care este înăuntru, în măruntaiele bolnavului.
Și cum la tribunalul dumnezeiesc, alături de judecător îi vedem
pe avocații noștri, îi implorăm pe ei să intervină pentru noi. Mai
întâi ne îndreptăm rugăciunea spre Mama Judecătorului pe care
în Salve, Regina o numim advocata nostra: de aceea rog pe Sfânta
Maria pururea Fecioară. Instinctiv, inima creștinului, când
sentimentul vinovăției îl împinge pe pragul disperării, se
îndreaptă spre Mama lui Isus. E atitudinea pe care o găsim
exprimată la poetul nostru Vasile Voiculescu într-una din cele
mai frumoase poezii ale sale, intitulată Jălanie:
Strig necontenit doar să m-auză
Fecioara Maică glicofiluză
Indurtă-te, ajutătoare sfântă,
Chinuri mă seacă, dureri mă zvântă,
Pentru dulcele Prunc ce strângi la sân
Nu te uita că sunt hapsân.
Urlu, nici eu nu știu ce mă doare,
Sufletul nu mi se mai ține în picioare
Mi-a pocit gura, mâna, fapta vie
Lăuntrica paralizie;
Nu mi-am dus crucea măcar în ceasuri grele.
Acum zac răstignit pe păcatele mele...
De ce nu mi-a rămas inima floare,
S-o rup, să ți-o așez la picioare?
Inima mea, prinsă-n negre zăbrele
Nu mai zvâcnește din ea sânge, ci bale
Strivește-mă sub talpă cu pedeapsa blândețelor tale.

De aceea rog pe Sfânta Maria, pururea Fecioară, pe toți îngerii.

De la Maria, privirea și glasul ni se îndreaptă spre îngeri. Una

67
 dintre cele mai frumoase și mai poetice imagini pe care le-a
creat literatura religioasă este imaginea îngerilor care plâng la
vederea suferinței și nenorocirii omului, mai ales a omului căzut
în păcat. Ne spune un midraș iudaic: ajuns la locul de jertfă,
Abraham îl leagă bine pe fiul său, Isac, pe altar. în timp ce stă
legat cu fața în sus, Isac îl întreabă pe tatăl său: Preaiubitul meu
tată, ce-i vei spune mamei când te va întreba ce s-a întâmplat cu
mine? Ce veți face amândoi la bătrânețe? Abraham: Cel care a
avut grijă de noi înainte ca să te naști tu va avea grijă de noi până
în ziua în care vom închide ochii! Abraham plânge... Lacrimile lui
cad în ochii lui Isac. Isac își ridică ochii spre cer și vede îngerii,
îngerii plâng și ei și lacrimile lor cad și ele în ochii lui Isac.
îngerii mijlocesc la Dumnezeu, lacrimile lor cad pe cuțitul lui
Abraham și cuțitul se topește. E o imagine a ceea ce se întâmplă
la Liturghie: îngerii mijlocesc pentru noi și rețin mâna lui
Dumnezeu care ar trebui să ne lovească pentru păcatele noastre.
De la îngeri ne îndreptăm privirea și glasul spre sfinți: de aceea
rog pe toți îngerii și sfinții. Egeria, renumita pelerină la locurile
sfinte, e cea dintâi care ne vorbește despre invocarea sfinților la
începutul celebrării. Era la sfârșitul secolului al IV-lea, la
Ierusalim, la sanctuarul Anastasis - Sfântul Mormânt. Vegherea
de noapte care se va termina cu Sfânta Liturghie începe la
•căderea nopții, afară, cu ritul lucemare - a aprinderii luminilor.
Diaconul invocă numele Sfinților și după fiecare nume de Sfânt,
revenea copiilor, datorită nevinovăției lor, să implore iertarea lui
Dumnezeu de dragul Sfântului pomenit cu strigătul: Kyrie,
eleison! Kyrie eleison! Nesfârșite erau glasurile copiilor, scrie
Egeria, după cum nesfârșite erau lumânările care-și proiectau
lumina pe zidurile bazilicii Sfântului Mormânt.
Și vouă fraților ca să vă rugați pentru mine la Domnul
Dumnezeul nostru: în ultima vreme, în psihiatrie s-a introdus o
nouă terapie, numită terapia de familie. La medic merge întreaga
familie: fiul, fiica, mama, tata - căci vinovați de boala psihică a
unuia, de cele mai multe ori, sunt toți cei din familie, iar de

68
boala psihică a unuia se contaminează toți. Toți membrii familiei
își dezvăluie problemele, tensiunile, conflictele, și această terapie
colectivă e mult mai eficace și mai rapidă decât cea individuală.
La începutul Sfintei Liturghii, toți cei care formăm familia lui
Dumnezeu facem o terapie de familie: ne recunoaștem sincer
păcatele cu care ne-am rănit unii pe alții, și implorăm de la
Dumnezeu vindecarea.
Ritul penitențial de la început e determinant pentru tot restul
Liturghiei. Nu degeaba celebrantul spune: Să ne recunoaștem
păcatele ca să putem lua parte cu vrednicie la Sfintele taine. A face
actul penitențial distrați, neatenți, inconștienți, la repezeală, fără
a ne concentra la ceea ce spunem, fără căință interioară,
înseamnă a lua parte în continuare cu nevrednicie la Sfintele
taine și, paradoxal, putem comite păcat chiar în timp ce cerem
iertare pentru păcatele noastre.
în momentele prețioase de pauză ce urmează după îndemn ne
așezăm în prezența lui Dumnezeu cel de trei ori sfânt, în fața
căruia cei mai mari sfinți se descoperă păcătoși. Intrăm în noi
înșine și cu umilință și sinceritate recunoaștem ce suntem, și ne
amintim ce ar trebui să fim, adică, cum se exprimă sfântul Pavel,
sfinți și neprihăniți în fața lui (Ef 1,4).

Imnul "Mărire"

Evreii dintr-un târg din Rusia așteptau cu nerăbdare sosirea în

vizită a unui rabin faimos pentru înțelepciunea și sfințenia sa.
Era un eveniment rar. întrebările care trebuiau să i se pună
fuseseră pregătite cu grijă, din timp. în sfârșit, oaspetele sosește,
într-o tăcere de mormânt, comunitatea adunată așteaptă cu
încordare ca omul lui Dumnezeu să ia cuvântul. Dar omul lui
Dumnezeu nu scoate o vorbă; îi privește fix în ochi pe cei de față
și începe să fredoneze o melodie pe care o repetă și iar o repetă:
toți încep să cânte împreună cu el. Apoi rabinul începe să

69
danseze; execută un dans solemn și ritmat. Toată lumea intră în
dans. Atenți să facă pașii corecți, evreii uită de ei înșiși, uită că
ar mai exista ceva pe pământ. O oră s-a dansat. Relaxați și bine
dispuși, fără urmă de tensiune interioară, toți se așează liniștiți
să asculte discursul. Dar în acea seară, rabinul, le-a spus doar
atât: Cred că am răspuns la întrebările voastre! De fapt, cei care
le pregătiseră le și uitaseră.
A fost întrebat odată un derviș, un călugăr musulman, de ce îl
adoră pe Dumnezeu numai prin dans? Pentru că, răspunde
dervișul, a-l adora pe Dumnezeu înseamnă a muri pentru mine
însumi, iar dansul ucide eul din mine. Când moare eul, toate
problemele mor împreună cu el. Unde nu mai este eul, acolo e
iubirea, acolo e Dumnezeu (Anthony de Mello, Dumnezeu este
acolo, afară)
Când un personaj de seamă vine în vizită, e primit cu aclamații,
cu cântece și dansuri. Așa a fost primit și Papa loan Paul II de
toate populațiile pe care le-a vizitat în ultima sa călătorie
apostolică. Când Cristos vine în mijlocul poporului său la Sfânta
Liturghie, noi, de asemenea, îl primim cu o suită întreagă de
manifestări de bucurie și exclamații de preamărire care ne fac să
uităm de noi înșine și să ne îndreptăm atenția numai spre el. Așa
este cântarea din timpul procesiunii de intrare; chiar și actul
penitențial e destinat să descătușeze bucuria inimii: când omul
este iertat, eliberat de povara păcatului, cântă, strigă de bucurie.
Verbul latinesc confiteor - mărturisesc, înseamnă a recunoaște o
greșeală, dar înseamnă și a preamări: confiteor tibi, Pater - se
roagă Isus - Te preamăresc pe tine Tată, Stăpânul cerului și al
pământului că ai ascuns tainele împărăției tale celor pricepuți și
înțelepți și le-ai descoperit celor mici. Confesiunile Sfântului
Augustin nu e numai o carte în care autorul își recunoaște
păcatele, ci în primul rând este un imn de preamărire al lui
Dumnezeu care, în îndurarea sa, i-a dat harul convertirii și al
iertării. Apoi urmează aclamația cu care în antichitate erau
primiți în triumf învingătorii în războaie: Kyrie, eleison! Această

70
aclamație datorită aliterației - vocala "e" repetată de trei ori:
Kyrie, eleison! - e de un mare efect sonor, de aceea a rămas
netradusă în toate liturgiile orientale și occidentale. Din păcate,
abia după ultima reformă liturgică, în dorința nestăvilită de
lichidare a limbii latine, traducătorii liturgiei în limbile moderne
nu și-au dat seama că expresia vine din limba greacă și nu din
limba latină și n-a mai putut supraviețui; a fost tradusă. Suita de
manifestări cu care Cristos împăratul este întâmpinat la Sfânta
Liturghie continuă cu imnul Mărire, un imn pe care un erudit îl
caracterizează astfel: Cel mai frumos, cel mai popular și cel mai
vechi imn creștin care a ajuns până la noi (P. Maranguet). Și
fiindcă este cel mai frumos și cel mai vechi imn creștin ajuns
până la noi, Biserica nu vrea să-l piardă după ce l-a păstrat timp
de 2000 de ani. De aceea interzice ca la Liturghie să fie înlocuit
cu alt text sau alt cântec. Institutio Generalis Missalis Romani
notează: Gloria este un imn venerabil și extrem de vechi cu care
Biserica reunită în Duhul Sfânt îl preamărește pe Dumnezeu Tatăl
și pe Mielul divin prin rugăciunea sa (31). Cât de vechi este acest
imn? E de o vârstă cu Biserica. Primii autori ai acestui imn sunt
îngerii care l-au cântat în noaptea Crăciunului: Și deodată,
împreună cu îngerul s-a unit o mulțime de oaste cerească lăudând
pe Dumnezeu și zicând: «Mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe
pământ oamenilor de bună voință» (Le 2,13-14). Nu este exclus
ca evangheliștii, așa cum au descris faptul istoric al Cinei celei de
Taină în limbaj liturgic, adică folosind formula de consacrare pe
Care primii creștini o foloseau la celebrarea Euharistiei, tot astfel
să fi descris primirea lui Cristos de către îngeri în noaptea
Crăciunului, cu cuvintele acestui imn cu care primii creștini în­
tâmpinau venirea lui Cristos la începutul Liturghiei, înainte chiar
ca evangheliile să fi fost puse în scris. îngerii care l-au preamărit
pe Cristos la prima sa venire îl preamăresc împreună cu noi de
fiecare dată când vine în mijlocul nostru la Sfânta Liturghie. Ei
îl aclamă împreună cu noi cu invocația: Kyrie, eleison!
Sfântul Grigore cel Mare a dispus ca invocația aceasta să fie

71
repetată de nouă ori, spre a ne aminti de cele nouă coruri
îngerești prezente. Scrie Sfântul loan Gură de Aur:
îngerii îl înconjoară pe preot. Tot sanctuarul și spațiul din jurul
altarului e plin de Puterile cerești prezente spre a-l preamări pe cel
ce se află pe altar.
La Liturghia armeană, preotul, în momentul în care intră în
sanctuar, se roagă astfel: Doamne Dumnezeul nostru, tu ai
orânduit în ceruri corurile și oștirile de îngeri și de arhangheli m
slujba măririi tale, fă ca în acest moment, când intrăm în sanctuar,
să intre în el împreună cu noi și sfinții tăi îngeri ca să slujească
împreună cu noi și să preamărească împreună cu noi bunătatea ta.
Institutio Generalis notează că imnul Mărire e cântat de toată
adunarea credincioșilor sau de popor alternativ cu corul. Și
numai la solemnități speciale îl cântă numai corul. Preferința
aceasta de a-l cânta tot poporul, alternativ, ne vorbește despre
originea acestui imn, în partea care urmează după cuvintele înge­
rilor din evanghelie. Buchetul de aclamații din care este format
imnul este inspirat din același cortegiu triumfal roman din care
provine aclamația Kyrie, eleison! în timp ce împăratul învingător
se îndrepta pe Via Sacra spre templul lui Jupiter Capitolinul, di­
ferite coruri sau grupuri de-a lungul traseului cântau alternativ,
însoțite de sunete de trompetă și bătăi de tobe. Aid un grup
intona Laudamus te! - la care mai departe un alt cor făcea ecou:
Benedicimus te! - și mai departe un altul: Adoramus te! Ce pri­
mire mai frumoasă puteau să facă împăratului Cristos, învingă­
torul morții, creștinii, atunci când el venea în mijlocul lor?
Așa se explică faptul că imnul Mărire la început se cânta numai
la Paști la Liturghie, atunci când se celebrează triumful lui
Cristos asupra morții, apoi s-a extins la Liturghia de la Crădun
și, ulterior, din Evul Mediu, și în alte duminici și sărbători.
Imnul Mărire cuprinde toate cele patru forme de rugădune: e
ca un cântec pe patru voci, ca un buchet de flori de diferite
specii și culori. Rugăciunea de preamărire: Te lăudăm, te
binecuvântăm, te adorăm, te preamărim. De mulțumire: Doamne

72
Dumnezeule, împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte Atotputernic,
îți mulțumim țiepentru slava ta cea mare! De implorare a iertării:
Doamne Dumnezeule, Mielul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care iei
asupra ta păcatele lumii, miluiește-ne pe noi.. Tu care șezi de-a
dreapta Tatălui, miluiește-ne pe noi! Rugăciune de cerere: Tu care
iei asupra ta păcatele lumii, primește rugăciunea noastră! Imnul se
termină cu ceea ce liturgiștii numesc doxologia doxologiilor: Tu
singur ești Sfânt, tu singur Domn, tu singur Preaînalt, Isuse
Cristoase, împreună cu Duhul Sfânt, întru mărirea lui Dumnezeu
Tatăl Amin! Evident, nota dominantă este de preamărire
entuziastă, de bucurie triumfală.
Liturgia ne arată ordinea corectă a rugăciunii, ne spune care
trebuie să fie prioritățile: rugăciunea de laudă, pe primul loc, cea
de cerere, pe ultimul loc. Dacă inversăm ordinea, înseamnă că
în centrul rugăciunii nu stă Dumnezeu, ci ne punem pe noi
înșine. Musulmanii, în această privință, îi fac de rușine pe
creștini.^ Rugăciunea pe care ei o fac tot timpul e rugăciunea de
laudă. îi vedem tot timpul cu un fel de rozariu în mână
depănându-1 pe degete. Cele nouăzeci și nouă de boabe
reprezintă cele nouăzeci și nouă de însușiri sau atribute, sau
nume ale lui Allah, pentru care Allah e preamărit: la fiecare
bobiță, musulmanul spune: Allah e mare, Allah e sfânt, Allah e
puternic ș.a.m.d.. Cartea de rugăciuni inspirată de Dumnezeu,
Cartea Psalmilor, are ca temă principală preamărirea lui
Dumnezeu. Ultimul psalm (150) rezumă întregul mesaj al cărții:
Lăudați pe Domnul! Lăudați-l pe Dumnezeu în lăcașul său cel
sfânt, lăudați-l în întinderea cerului unde se arată puterea lui!
Lăudați-l pentru faptele sale mărețe... Lăudați-l cu sunete de
trâmbiță, lăudați-l cu alăuta și harpa! ...tot ce are suflare să-l laude
pe Domnul! Lăudați pe Domnul!
Sfânta Liturghie e în primul rând o jertfă de laudă. îl
preamărim pe Cristos, iar prin el, cum ne spune Scrisoarea către
Evrei, îi aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă,
adică rodul buzelor care preamăresc numele lui (Evr 13,15).

73
 Cântând imnul Mărire, împreună sau alternativ, poporul creștin
împlinește una din funcțiile care îi revin în virtutea preoției
baptismale: aceea de a celebra lauda lui Dumnezeu: Voi sunteți
o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor
pe care Dumnezeu și l-a dobândit ca să fie al lui, ca să vestiți
minunățiile celui care v-a chemat din întuneric la lumina sa
minunată (1 Pt 2,9).

Cântați Domnului

Nu e frumos ca, atunci când cineva îți intră în casă, să-l întrebi
imediat: ce mi-ai adus? sau să te apuci să-i scotocești în geantă
sau în sacoșă. Căci dacă faci așa ceva e semn că nu te intere­
sează persoana care îți intră în casă, ci te interesează ce-ți aduce.
Când Cristos vine în mijlocul nostru la Sfânta Liturghie desigur
că vine cu mâinile pline și ne dă mai mult decât suntem noi în
stare să-i cerem. Dar nu ne repezim imediat la mâinile lui, nu
începem imediat să cerșim: ar fi o necuviință, am cădea într-un
fel de consumism religios. Prima preocupare este să-i facem o
primire sărbătorească, să ne exprimăm bucuria de a-1 avea în
mijlocul nostru, uitând de noi înșine. Iar bucuria, dacă e sinceră
și autentică, se exprimă întotdeauna prin cântare.
Iezuitul Anthony de Mello, în cartea sa Dumnezeu e acolo,
afară, printr-o istorioară luată din literatura monastică, arată că,
prin cântare, omul uită de el însuși, de interesele sale egoiste,
iese în afara timpului și se transpune în lumea lui Dumnezeu
care e lumea veșniciei. Un călugăr se plimba într-o zi în grădina
mănăstirii, când auzi o pasăre cântând. A ascultat încântat. I se
părea că niciodată înainte nu ascultase, dar acum asculta cu
adevărat un cântec de pasăre. Când cântecul s-a terminat, s-a
întors în mănăstire, dar a constatat, cu consternare, că nu-i
cunoaște pe frați și că frații nu-1 cunosc pe el. încetul cu încetul
și frații, și el, și-au dat seama că, de fapt, lipsise câteva secole din

74
mănăstire. Fiindcă ascultarea cântării fusese totală, timpul se
suspendase și el alunecase în veșnicie. Comentează autorul:
Rugăciunea își atinge desăvârșirea atunci când descoperă veșnicia.
Veșnicia se descoperă prin claritatea percepției Percepția devine
clară când se eliberează de prejudecăți și de orice considerație care
privește pierderea sau câștigul personal. Atunci apare miracolul, și
inima nu-și mai poate stăpâni admirația.
Iată pentru ce la începutul Liturghiei, în timpul procesiunii,
normal, se cântă; se cântă strigătul de omagiere: Kyrie, eleison!
Se cântă mai ales imnul Gloria, așa cum l-au cântat îngerii
pentru prima dată în Noaptea Crăciunului. Euharistia e sărbă­
toare, și la sărbătoare se cântă. Liturghii citite nu există decât în
Ritul Roman, cu începere din Evul Mediu. Ultima reformă litur­
gică nu desființează Liturghiile citite, dar dispune ca în celebrări
să se acorde cântării un spațiu larg, căci, ni se spune în instruc­
țiunea Musicam sacram,prin cântare, celebrarea liturgică îmbracă
o formă mai nobilă, rugăciunea capătă o expresie de mai mare
bucurie, unirea inimilor devine mai profundă prin unirea glasurilor,
sufletele se înalță mai ușor spre lucrurile cerești, liturgia prefigurează
mai clar liturgia care se săvârșește în Ierusalimul ceresc.
întreaga Sfântă Scriptură, de la Geneză la Apocalips, este un
concert neîntrerupt, o cântare continuă înălțată către Dumnezeu
pentru faptele sale minunate: Cântați Domnului căci este bun, în
veci ține îndurarea lui! Au cântat evreii pe țărmul Mării Roșii: Să
cântăm Domnului, căci mare este biruința lui! Cântarea Israelului
culminează cu psalmii: Tot ce are suflare să-i cânte Domnului
slavă! Cu cântări se deschide Noul Testament. E Fecioara Maria
care cântă imnul de mărire Magnificat la care vine ca un ecou
cântarea lui Zaharia: Benedictus, și mai târziu cântarea lui
Simeon, Nunc dimittis. Cu cântări îl întâmpină îngerii pe Fiul lui
Dumnezeu venit în lume. După învierea lui Isus, Biserica
începe să cânte, urmând îndemnul Sfântului Pavel: învățați-vă și
sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă, cu cântări
duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră

75
(Col 3,16). întreaga revelație se termină cu cântarea nouă pe
care a auzit-o Sfântul loan și o descrie în Apocalips:
Ei cântau cântarea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, și cântarea
Mielului și ziceau: "Mari și minunate sunt lucrările tale, Doamne,
Dumnezeule Atotputernic! Drepte și adevărate sunt căile tale,
împărate al neamurilor!" (Ap 15,3)
Sfântul Augustin ne arată în Confesiunile sale ce importanță
are cântarea în Biserică, cum Dumnezeu l-a câștigat prin
farmecul melodiilor ascultate în catedrala din Milano:
Cum am plâns ascultându-fi psalmii, Dumnezeul meu, cântările
tale, accentele dulci de care răsuna biserica ta! Explică marele
episcop de ce modul cel mai potrivit de a te ruga este cântarea:
Nu poți să explici prin simple cuvinte ceea ce îți cântă inima.
Atunci bucuria fi se urcă spontan pe buze. Cântarea arată că inima
zămislește sentimente pe care nu le poate exprima. Și cui i se
potrivește mai bine cântarea decât lui Dumnezeu, cel inexprimabil?
Ca unul care a călătorit mult cu caravana, în Africa de Nord,
unde a trăit, Sfântul Augustin a observat că în lunga călătorie
prin deșert, caravanierii cântă pentru a înșela timpul și
singurătatea, pentru a se încuraja unii pe alții. De aici deduce
funcția cântării la creștini în călătoria lor pe pământ:
Cântă și mărșăluiește! Să cântăm aici pe pământ aleluia în
mijlocul necazurilor voastre, ca să-l putem cânta odată în pacea
paradisului. Iar fericirea paradisului o rezumă în trei cuvinte:
Vom vedea, vom iubi, vom cânta, și aceasta o veșnicie.
Institutio Generalis Missalis Romani reamintește cuvântul
Sfântului Augustin: Cântarea este proprie celui îndrăgostit. Și deja
din vechime există proverbul: Cine cântă bine se roagă de două
ori. Iată pentru ce magnetofoanele și casetofoanele nu-și au locul
la Sfânta Liturghie. Aparatele nu au inimă, nu au suflet, nu se
pot îndrăgosti de Dumnezeu, nu se pot ruga. Cine cântă bine se
roagă de două ori. Dar cine nu cântă bine? Și cine nu cântă bine?
Desigur, totul în liturgie trebuie să fie frumos, inclusiv muzica.
Și muzica trebuie să exprime realitățile dumnezeiești care se
 celebrează: dar cântă bine cel care cântă din inimă și cu credință,
chiar dacă nu are glasul lui Pavarotti și nu cunoaște tehnica
interpretării muzicale ca un profesionist de la operă. în schimb,
nu cântă bine cel care nu face din muzică un drum spre
Dumnezeu, nu pune arta în slujba rugăciunii, d face artă pentru
artă sau face rugăciune pentru artă. Sfântul Grigore cel Mare,
marele reformator al muzidi bisericești, și-a dat seama cât de
ușor se poate strecura în Biserică duhul vanității, estetismul,
gustul pentru spectacol, un spectacol menit să placă nu lui
Dumnezeu, ci oamenilor. De aceea, la sinodul din Roma din
595, ia această măsură drastică:
in această sfântă Biserică romană, în fruntea căreia pronia divină
m-a așezat, s-a strecurat de o vreme încoace un obicei foarte
vrednic de dojană: pentru slujba la Sfântul Altar sunt aleși cântă­
reți. Sunt folosiți la executarea cântării persoane angajate în treapta
diaconatului care ar trebui să se consacre vestirii Cuvântului și să
se îngrijească de împărțirea pomenilor. De aici rezultă de cele mai
multe ori că, în timp ce se caută vod frumoase, se neglijează să se
caute oameni cu moravuri potrivite cu aceste Sfinte Taine. Și iată
că slujitorii cântului îl ofensează pe Dumnezeu în viața lor zilnică,
în timp ce încântă poporul cu melodiile lor. De aceea, prin prezen­
tul decrtt, hotărăsc ca în această Biserică slujitorii altarului să nu
mai facă oficiul de cântăreți, ci să-l împlinească pe acela de a pro­
clama Evanghelia. Cât privește psalmii și celelalte lecturi, le încre­
dințez subdiaconilor și, dacă e cazul, chiar clericilor inferiori. Dacă
cineva încearcă să se împotrivească acestei hotărâri, să fie afurisit.
O altă povestire a lui Anthony de Mello ne poate ajuta să ne
facem o examinare a conștiinței; ne poate ajuta să descoperim,
spre surprinderea noastră, cam câtă slavă îi dăm lui Dumnezeu
cu cântarea noastră. înțeleptul indian Narada era un om foarte
evlavios. Evlavia lui era atât de mare, încât într-o bună zi a fost
tentat să creadă că în lumea întreagă nu există un altul care să-l
iubească pe Dumnezeu mai mult decât el Domnul a citit în inima
lui și i-a zis: «Narada, mergi în cutare satpe malul Gangelui. Acolo

77
se află un om evlavios. Urmează exemplul lui și vei avea folos».
Narada s-a dus și a găsit un țăran care se scula dimineața devreme,
rostea numele lui Dumnezeu o singură dată, apoi lua plugul și
mergea la câmp, unde lucra ziua întreagă. Seara, înainte de a
adormi, frânt de oboseală, med rostea o dată numele lui
Dumnezeu. Gândește Narada: «Cum poate fi acest țăran un om al
lui Dumnezeu? îl văd cufundat ziua întreagă în ocupațiile sale
pământești». Atunci Dumnezeu i-a zis lui Narada: «Umple până
sus un vas cu lapte și fă înconjurul satului Dar ai grijă să nu verși
o picătură». Narada a făcut așa cum i s-a cerut. «De câte ori te-ai
gândit la mine cât timp ai făcut înconjurul satului?» - întreabă
DomnuL «Niciodată - răspunde Narada - și cum aș fi făcut-o de
vreme ce mi-ai cerut să fiu atent la vasul cu lapte» «Vezi? - zice
Domnul - vasul cu lapte ți-a absorbit în așa măsură atenția, încât
ai uitat cu desăvârșire de mine! Acum privește la acest țăran: strivit
sub povara unei familii pe care trebuie s-o hrănească, el totuși se
gândește de două ori la mine».
Când eram eu seminarist se cânta multă polifonie: o mulțime
de mise pe vod. Corul seminarului mergea mult mai des la
catedrală ca să cânte la Liturghia principală. Execuțiile erau
foarte reușite, credindoșii din catedrală erau încântați, iar la
ieșire ne felidtau. Dar simțeam întotdeauna un gol în suflet, o
senzație neplăcută. Cu ochii când la dirijor, când la partitură,
concentrat, ca și Narada la vasul lui cu lapte, să nu greșesc vreo
notă, constatam la sfârșit că nu m-am gândit nidodată la
Dumnezeu căruia îi cântasem. E posibil ca acest lucru să mi se
fi întâmplat numai mie, altora nu.
îi place lui Cristos muzica polifonică, dar îi place numai atunci
când fiecare interpretează personal polifonia, interpretează de
unul singur o cântare pe mai multe vod. Sfântul Augustin ne
îndeamnă să cântăm concomitent pe patru vod:
Cu glasul, cu inima, cu gura, cu viața: cantate vocibus, cantate
cordibus, cantate oribus, cantate moribus: Cantate Domino
canticum novum!

78
 Collecta

Riturile introductive ale Liturghiei se încheie cu rugăciunea

numită collecta - în traducere: cele adunate. Poartă acest titlu
pentru două motive: mai întâi pentru că preotul adună, colec­
tează rugăciunile pe care fiecare le formulează în inima sa și le
oferă pe toate lui Dumnezeu printr-o rugăciune comună spusă
cu glas tare. Și, în al doilea rând, pentru că, la Roma, Papa
spunea această rugăciune quando populus erat collectus - când
poporul era adunat la biserica stațională de unde se pleca în
procesiune spre o altă biserică unde se celebra Liturghia. în
Liturghia bizantină a Sfântului loan Gură de Aur există o
singură rugăciune collecta pe care preotul o spune - aceeași de
fiecare dată - în șoaptă la antifonul al III-lea:
Cel ce ne-ai dăruit aceste rugăciuni de obște și de unire, cel ce și
la doi și trei, care se unesc întru numele tău, le-ai făgăduit să le
împlinești cererile: tu însuți împlinește și acum cererile cele de folos
ale robilor tăi, dându-ne întru acest veac de acum cunoștința
adevărului tău, și în cel ce va să vie, viață de veci dăruindu-ne.
Această rugăciune, ca și rugăciunea asupra darurilor și
rugăciunea de după împărtășanie, se numește oratio în latinește.
Și traducerea lui oratio cu rugăciune nu este exactă; mai corect
s-ar traduce cu urare - știm că urare vine de la oro - orare, sau
cu orație; oratio la romani era o creație poetică laudativă,
omagială, căreia îi corespunde în limba română plugușorul sau
orația de nuntă, acea urare în versuri pe care stolnicul sau
vornicul 6 face mirilor la nunta lor. Oratio e un toast. A fost
oratio acel discurs solemn pe care l-a ținut regele Irod Agrippa
la Cezareea în fața delegației de pace venită din Tir, pe care îl
găsim în Faptele Apostolilor. Potrivit canoanelor retoricii antice,
oratio nu se putea ține dacă nu era compusă după legile precise
ale poeziei. Și știm că poezia latină nu se baza pe rimă, ci pe
cantitatea silabelor și pe accent. Așadar, orațiunile Liturghiei nu
sunt în primul rând rugăciuni de cerere, ci de omagiere și de

79
preamărire a lui Dumnezeu. Marii Sfinți Părinți care le-au
compus, ca Sfântul Augustin, Sfântul Ambroziu, Sfântul Leon cel
Mare au fost scriitori geniali care posedau la perfecție tehnica
versificației latine. La baza compoziției stătea așa-zisul cursus în
diferitele sale forme. Luăm pentru exemplificare collecta
preluată din Liturghie care se spune la Angelus-.
Gradam tuam quaesumus, Domine, mentibus nostris infunde
(cursus planus)
ut qui angelo nuntiante (cursus velox)
Christi, FilU tui incamationem cognovimus (cursus tardus)
per passionem eius et crucem (cursus planus)
ad resurrectionis gloriam perducamur (cursus velox).
Nu mai explic care este ordinea precisă a accentelor în fiecare
cursus, pentru a nu transforma meditația în lecție de filologie
latină. Am amintit toate acestea pentru a arăta strădania Bisericii
pentru frumusețe, pentru armonie în celebrarea Liturghiei:
frumusețe, strălucire, nu numai muzicală, dar și frumusețe
literară, muzicalitate în textele liturgiei; o îmbrăcăminte poetică
frumoasă, vrednică de realitățile dumnezeiești care se celebrează.
Nu mai e nevoie să spun că, odată cu traducerea Liturghiei în
limba poporului, toată valoarea literară, toată frumusețea poetică
a textelor latine a dispărut. Traducerea în proză e adeseori
prozaică, lipsită de cursivitate, fără ritmicitate; cuvintele cad ca
niște bolovani într-o groapă.
Să analizăm în continuare structura collectei sau a orațiunii în
general. Sfinții Părinți care le-au formulat au fost, mulți dintre
ei, ca Sfântul Ambroziu, Sfântul Leon cel Mare, Sfântul Grigore
cel Mare, înainte de a fi episcopi, înalți funcționari imperiali,
senatori, și cunoșteau forma oficială a unei cereri. O cerere
oficială începea cu un apelativ către autoritatea supremă. Apoi
se cita legea. în continuare se formula cererea propriu-zisă după
care se menționa numele patronului, sati al protectorului, când
era vorba de oameni din popor. Aceste elemente le avem în
orațiune: e mai întâi îndemnul celebrantului la rugăciune: Să ne

80
rugăm! îndemnul poate fi formulat și cu alte cuvinte. După
aceasta urmează un moment de tăcere; cât durează această
pauză? Zece secunde e prea puțin, jumătate de minut e prea
mult. Inițial la îndemnul diaconului: Flectamus genua, poporul se
așeza în genunchi și se ruga în tăcere. Ulterior îngenuncherea a
rămas numai în perioadele penitențiale ale anului liturgic. Ce ne
rugăm în aceste momente de tăcere? Fiecare ce-i spune inima.
Dacă inima nu ne spune nimic, ne rugăm așa: Mântuitorul meu,
nu știu să mă rog, roagă-te tu pentru mine!
După care urmează apelativul în mod normal adresat Tatălui,
care este de fapt o preamărire, un omagiu adus lui Dumnezeu
pentru una sau alta din însușirile sale divine: atotputernicia,
eternitatea, bunătatea, milostivirea, ș.a.m.d.; Dumnezeule
atotputernic și veșnic, Dumnezeule îndurător și bun!
Mai departe, în locul citatelor din lege din petiția romană, vine
anamneza, adică amintirea unei lucrări de mântuire pe care
Dumnezeu a săvârșit-o în trecut, sau a unei promisiuni pe care
a făcut-o. De pildă, în collecta acestei săptămâni, a șasea din
timpul anului: Dumnezeule care ai promis că ești prezent în cei
care te iubesc și păzesc cuvântul tău cu inimi dreaptă și sinceră.
Amintindu-i lui Dumnezeu ce a făcut în trecut, nu înseamnă că
urmărim o captatio benevolentiae, nici nu e vorba de o adulație
interesată, ci e vorba de o atitudine de smerenie cu care îi cerem
lui Dumnezeu ca ceea ce a făcut în trecut să înfăptuiască și în
prezent. Și astfel trecem la următorul element: rugăciunea de
cerere propriu-zisă. Această rugăciune de cerere nu este menită
să-1 informeze pe Dumnezeu cu privire la trebuințele noastre,
căci Dumnezeu cunoaște infinit mai bine ceea ce avem nevoie
decât cunoaștem noi înșine, nici să-l determinăm să-și îndrepte
voința în direcția dorită de noi, căci voința sa este o veșnică
dăruire a iubirii sale infinite. Dumnezeu nu are nevoie să fie
solicitat în a ne acorda fericirea, căci el ne vrea fără încetare
fericirea. Rugăciunea noastră exprimă în primul rând voința
noastTă de a îndepărta piedicile care stau în calea iubirii și

81
bunătății lui Dumnezeu.
Blaise Pascal, comentând cuvintele Apocalipsului: Iată, stau la
ușă și bat (3,20), face uimitoarea constatare că, de fapt,
Dumnezeu este cel care se roagă și cere să fie ascultat, iar omul
refuză să asculte rugăciunea, pe Dumnezeu: Isus - spune Pascal -
i-a rugat pe oameni și nu a fost ascultat: Ierusalime, Ierusalime,
de câte ori am voit să-i adun pe copiii tăi așa cum cloșca își adună
puii sub aripile sale, și nu ai vrut (Mt 23,37). Aici e toată tragedia:
Eu, Domnul și Dumnezeul tău am voit, tu însă nu ai voit.
Un credincios al lui Vishna se ruga astfel:
Doamne, vreau să-ți cer iertare pentru trei mari greșeli ale mele.
Prima: am mers în pelerinaj la numeroasele tale sanctuare, uitând
că tu ești pretutindeni. A doua: ți-am implorat adesea ajutorul
uitând că tu ești mai preocupat de fericirea mea decât sunt eu
însumi. în sfârșit, îți cer iertare pentru că, cerându-ți acum iertare,
am uitat că de fapt greșelile noastre ne sunt iertate deja înainte de
a le comite.
Dumnezeu e ca izvorul apărut în mijlocul paradisului
pământesc, care dădea apă la tot ce creștea acolo. Fără el,
paradisul s-ar fi transformat într-un pustiu. Nu rugăciunea
creează izvorul; ea nu face decât să desfunde canalele, pentru ca
darurile lui Dumnezeu să ne irige sufletele și viața. Scopul
rugăciunii de cerere nu este de a-1 schimba pe Dumnezeu și
hotărârile sale, ci mai degrabă e vorba de o metodă pedagogică
menită să ne schimbe pe noi înșine. Nu e vorba de a-l trezi pe
Dumnezeu cu cererile noastre, scrie Sfântul Augustin. El nu
doarme. E atent însă ca să nu doarmă credința ta. Cât privește
rugăciunea de cerere în collectă, ca și în celelalte orațiuni,
remarcăm două lucruri: ea nu se coboară la lucruri mărunte,
pământești, deși ne este îngăduit să cerem și pâinea de toate
zilele, ci vizează, de regulă, lucruri mari, valoroase ca: iertarea
păcatelor, sporirea credinței și a harului, cunoașterea lui
Dumnezeu, împlinirea voinței sale etc. E aplicat cuvântul lui
Isus: Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi

82
se vor da pe deasupra. Bunurile pământești, în limbajul unor
Părinți ai Bisericii, sunt umbre. Nimeni nu cumpără umbre.
Cumpărăm obiectele și umbrelele urmează automat. Și al doilea
lucru pe care-1 observăm este scurtimea, sobrietatea, gravitatea.
Brevitas Romana, ilustrată de Cezar prin celebrul: veni, vidi, viei,
se potrivește cel mai bine cu învățătura lui Isus:
Când vă rugați nu spuneți multe cuvinte ca păgânii.. Tatăl vostru
din ceruri știe ce aveți nevoie înainte de a-i cere.
în sfârșit, ultimul element, cu care se încheie orațiunea, și cel
mai important: Prin Domnul nostru Isus Cristos... Patronul sau
protectorul din petiția romană în orațiunea creștină este Cristos.
Am văzut că orațiunea este un discurs poetic solemn ținut lui
Dumnezeu. Cine este oratorul care ține discursul, orațiunea?
Vom zice imediat: preotul. în realitate, preotul este doar
reprezentantul celui care l-a ales să-i fie instrument, să-i
împrumute buzele și brațele. Oratorul este Cristos; el este
singurul mijlocitor care îl imploră pe Tatăl pentru noi. Astfel
înțelegem poziția preotului la altar. Preotul, în timp ce recită
orațiunile sau rugăciunile prezidențiale, stă în picioare, cu brațele
complet întinse, cu palmele în sus. Poziția cu brațele paralele, a
apărut în liturgie abia în timpurile moderne. Rugându-se în
această poziție, preotul îl întruchipează pe Cristos răstignit, cu
brațele întinse pe cruce, mijlocind pentru noi, voind să-i
îmbrățișeze pe toți. Prin acest gest simbolic al preotului, scrie
Sfântul Ambroziu, Cristos continuă să arate Tatălui, rănilepatimii
sale, prețul răscumpărării noastre. De aici rezultă valoarea infinită
a rugăciunii comunitare, liturgice, pe care Sfântul loan Gură de
Aur o recomandă călduros cu aceste cuvinte: Vei fi ascultat nu
numai când te vei ruga singur, acasă, ci împreună cu frații Aici
este ceva în plus decât când ești singur. Aici este înțelegere, unirea,
lanțul iubirii, rugăciunea preoților. Aici este Cristos care ia
rugăciunea ta pe buzele sale și o prezintă Tatălui.

83
 Cuvântul Domnului
în celebrarea liturgiei, ne învață Conciliul Vatican II (SC 24),
Sfânta Scriptură are o importanță extrema - maximum momentum.
Toate religiile au cărțile lor sfinte, scripturile lor: hinduismul
posedă Veda, budismul are numeroasele sale legende referitoare
la viața și^ la învățăturile lui Budha, religia musulmană are
Coranul. în Coran, poporul evreu, la care este asociat
creștinismul, este numit poporul Bibliei.
Dar de ce Biserica ne obligă să citim la Liturghie numai texte
din Biblie, când sunt atâtea alte cărți interesante, captivante,
care, poate, răspund mai bine cerințelor omului de azi? în entu­
ziasmul reformator de după Conciliu,într-adevăr, unii preoți
avangardiști, au început să înlocuiască textele biblice cu texte din
scriitorii profani, inclusiv din operele lui Marx. Biserica a curmat
imediat abuzul: apare documentul Domenicae Cenae care
stabilește:
Lectura Scripturii nu poate fi înlocuită cu lectura altor texte, chiar
când acestea ar poseda o valoare religioasă și morală de
netăgăduit. Aceste texte ar putea fi folosite cu mare profit în omilii.
Omilia se pretează foarte bine la utilizarea acestor texte... căci, între
altele, ține de natura omiliei să arate convergențele între
înțelepciunea divină revelată și nobila gândire umană care caută
adevărul urmând diferite căi
Chiar când le știm pe de rost, după ce le-am ascultat ani și ani
la rând de atâtea ori, suntem obligați să ascultăm în continuare
aceste texte biblice? Da, căd dtirea Scripturii la Liturghie nu are
drept scop principal informarea, erudiția: nu vizează să facă din
toți creștinii exegeți savanți, un popor de bibliști. Scopul esențial
este crearea comunității ecleziale care celebrează Euharistia.
Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt creator.Spune psalmistul:
El zice și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă (Ps 33,9).
Cuvântul creator al lui Dumnezeu a adus la existență universul
vizibil, de la ghiocelul care își scoate sfios capul de sub zăpadă

84
până la miliardele de stele și de galaxii. Dar creația nu este un
act unic săvârșit la început. Dumnezeu continuă să creeze în
orice moment. Creația nu s-a terminat. Geneza continuă, ziua de
azi e ziua creației. Dacă Dumnezeu nu ar ține în mâinile sale
munții și abisurile, acestea s-ar prăbuși în neant. Dacă nu ar
aprinde în fiecare clipă lumina soarelui, pământul s-ar scufunda
în întuneric. Fiecare auroră este un nou dar al lui Dumnezeu. La
fiecare rugăciune de dimineață, când recita Shema, evreul pios
îl binecuvânta pe Dumnezeu cu aceste cuvinte: Binecuvântat ești
Doamne, Dumnezeul nostru, Regele universului... fiindcă în
bunătatea ta reînnoiești necontenit în toate zilele lucrările creației
tale.
Tot cuvântul creator al lui Dumnezeu a adus la existență
poporul Vechiului Testament, alegându-1 dintre toate popoarele.
Tot cuvântul lui Dumnezeu a creat și continuă să creeze
Biserica, poporul Noului Legământ. Spune Conciliul în decretul
Ad Gentes: Din sămânța Cuvântului lui Dumnezeu încolțesc
pretutindeni în lume Bisericile particulare. Iar în Presbyterorum
Ordinis: Poporul lui Dumnezeu este adunat în primul rând de
Cuvântul Dumnezeului celui viu pe care toți au dreptul să-l aștepte
din gura preoților... Căci prin acest cuvânt mântuitor este trezită
credința în inimile celor necredincioși și este hrănită în inimile celor
credincioși și prin credință ia naștere și crește comunitatea
credincioșilor (4).
Cuvântul lui Dumnezeu care creează zi de zi universul,
continuă să creeze zi de zi comunitatea credincioșilor care
celebrează Euharistia.
Să aprofundăm puțin expresia Conciliului maximum momentum
- de cea mai mare importanță - aplicată Scripturii în Liturghie.
Cât de important este Cuvântul lui Dumnezeu? La fel de im­
portant ca și Sfânta Euharistie. Afirmația ne-ar speria dacă n-ar
fi fost făcută de același Conciliu care în Constituția dogmatică
Dei Verbum (21) ne învață: Biserica a venerat întotdeauna
dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat însuși Trupul

85
Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească
Pâinea vieții, atât de la masa Cuvântului lui Dumnezeu, cât și de
la aceea a Trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor. Acest text
i-a surprins pe unii Părinți conciliari: li se părea că se acordă
prea mult Scripturii și se pune în umbră Euharistia și au cerut să
se facă unele amendamente: toate amendamentele au fost
respinse, căci de fapt textul exprima întreaga tradiție a Bisericii.
Sfântul Ieronim scria în primele veacuri ale Bisercii:
în ceea ce mă privește, eu consider că Evanghelia este Trupul lui
Cristos, și că Sfintele Scripturi sunt învățătura sa. Când Domnul
spune că trebuie să mâncăm Trupul său și să bem Sângele său,
sigur se referă la misterul Euharistiei Cu toate acestea, Trupul său
adevărat și Sângele său adevărat sunt, de asemenea, Cuvântul
Scripturilor și învățătura sa (In Isaiam, Prologus).
Evanghelistul Marcu notează că Isus, înainte de a-i hrăni pe
iudei cu pâine (această înmulțire a pâinii prevestea Euharistia)
i-a hrănit cu pâinea cuvântului său: Și a început să-i învețe multe
lucruri (Mc 6,34). A fost o liturgie a cuvântului care, practic, a
durat ziua întreagă. Și dacă mergem și mai în urmă, în Vechiul
Testament, constatăm că Dumnezeu pune cuvântul său alături de
mana cu care a hrănit poporul său în pustiu - mana cea mai
grăitoare prevestire a Euharistiei în Vechiul Testament. Domnul
te-a lăsat să suferi de foame și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu
nu o cunoșteai și nici părinții tăi nu o cunoscuseră, ca să te învețe
că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din
gura Domnului (Deut 8,3). Mâncare este mana, mâncare și
Cuvântul lui Dumnezeu. Tradiția iudaică a scos bine în relief
necesitatea vitală a cuvântului lui Dumnezeu. în pustiul acestei
vieți celebrarea Cuvântului lui Dumnezeu este o oază de apă vie
care permite supraviețuirea de la o zi la alta și îți dă șansa de a
ajunge în Țara Făgăduită. Știm că la sinagogă se celebra
Cuvântul lui Dumnezeu de trei ori pe săptămână: sâmbăta, lunea
și'joia. Comentând textul din Exod 15,22: Ei au mers trei zile în,
pustiu și nu au găsit apă, rabinii explicau: apa nu este nimic

86
altceva decât Tora potrivit cuvântului lui Isaia 55,1: O, voi care
sunteți însetați, veniți șt scoateți apă. Cum nimeni nu rezistă în
pustiu mai mult de trei zile fără apă, dacă evreii ar fi mers mai
mult de trei zile fără să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, ar fi
murit dezhidratați. Atunci s-au sculat profeții și au poruncit să
se facă lectura Torei sâmbăta; au trebuit să salte duminica și să
facă din nou lectura lunea, să salte marțea și miercurea și s-o
facă din nou joia, să salte vinerea și s-o facă din nou sâmbăta.
Astfel nu trec mai mult de trei zile, fără ca evreii să se adape la
izvorul Cuvântului lui Dumnezeu. Și dacă Cuvântul lui
Dumnezeu stă alături de Euharistie, evident, el trebuie tratat cu
același respect, cu aceeași demnitate, cu aceeași frumusețe ca și
Euharistia: el trebuie proclamat și ascultat cu pregătirea și
atenția cuvenită. Admirabil exemplul lui Rabi Aqiba (fcca 135).
S-a întâmplat într-o zi că mai marele sinagogii l-a invitat pe Rabi
Aqiba să facă lectura. Dar el a refuzat să urce la amvon. I-au zis
atunci ucenicii: Maestre, nu ne-ai învățat tu că Tora este pentru
noi viața și lungimea zilelor? De ce refuzi să te conformezi
învățăturii tale? El le-a răspuns: Pentru templul lui Dumnezeul Am
refuzat lectura numai pentru că nu citisem textul de două sau trei
ori înainte! Un om nu are dreptul să citească cuvintele Torei dacă
mai înainte nu și le-a citit sieși de două sau de trei ori!
Pentru a-1 înveșmânta în frumusețe, pentru a evita banalitatea
limbajului cotidian, pentru a scoate în evidență că e Cuvântul lui
Dumnezeu și nu al omului, e bine ca textele biblice, la Liturghie,
să fie cântate măcar duminica și la sărbători. E o tradiție pe care
Biserica a preluat-o din liturgia sinagogală. Cel care citește
Scriptura și nu o cântă, învățau rabinii, e un idolatru. Cuvântul
lui Dumnezeu e o muzică divină care farmecă pământul. Acest
lucru se întâmplă în toate religiile: textele sacre se cântă.
Coranul este cântat în moschei: îl cântă și azi muezinii din
înălțimea minaretului.
Respectul față de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se vadă
și în frumusețea exterioară a cărții și a locului unde e păstrată,

87 I
chiar când nu e folosită la Liturghie. A păstra Cărțile Sfinte
împreună cu chibriturile și mucurile de lumânare este o
necuviință, o lipsă de respect față de Cuvântul Domnului. î.i
introducerea lecționarului se prevede: Cărțile din care se iau
lecturile Cuvântului lui Dumnezeu - ca fi slujitorii, acțiunile,
locurile și celelalte obiecte - trebuie să le amintească celor care îl
ascultă prezența lui Dumnezeu care vorbește poporului său. Trebuie
vegheat ca înseși cărțile, întrucât sunt în celebrarea liturgică semne
și simboluri ale realităților supranaturale, să fie cu adevărat demne,
ornamentate, și frumoase (OLM 35).
Rupert de Deutz (t 1130) ne descrie cum arătau
Evangheliarele în Evul Mediu: Pe bună dreptate, cărțile
Evangheliilor sunt decorate cu aur, cu argint și pietre prețioase. în
ele strălucește cu adevărat aurul înțelepciunii cerești, luminează
argintul elocinței credinței, scânteiază pietrele prețioase ale
minunilor săvârșite de mâinile lui Cristos. Astăzi, un asemenea
Evangheliar medieval este evaluat la zeci de milioane de dolari.
La cât am putea evalua Evangheliarele pe care le folosim noi
astăzi la Liturghie?
Cinstea cuvenită Cuvântului lui Dumnezeu se arată apoi în
frumusețea locului de unde e proclamat. Rămânem extaziați în
fața amvoanelor din vechile bazilici și catedrale: adevărate
minuni de artă. Un martor ocular care a asistat la reconsacrarea
bazilicii Sfânta Sofia din Constantinopol (24 decembrie 563)
descrie astfel amvonul din Sfânta Sofia: Acest amvon e o tribună
mare ridicată în mijlocul edificiului, sub cupolă. înfățișarea sa
semăna cu un turn, strălucind de scânteierea nenumăratelor pietre
prețioase încadrate în marmură, de culorile cele mai rare fi mai
orbitoare. Ochiul se odihnea pe suprafețele de argint și de fildeș
care sporeau, prut contrast, strălucirea aurului Deasupra tribunei
se ridica un baldachin îmbrăcat în plăci de aur, încrustate cu pietre
prețioase fi dominat de o cruce.
Cuvântul amvon vine de la grecescul anabaino — a urca.
într-adevăr, amvoanele, în tradiția creștină, se află la înălțime, se

88
urca la ele pe mai multe trepte, fiindcă simbolizează muntele
revelației, Sinai, pe care Moise l-a urcat pentru a primi de la
Dumnezeu Tora. Faptul că avem astăzi stații de amplificare și
putem proclama Cuvântul Domnului de la un pupitru lipsit de
orice-frumusețe artistică de lângă altar nu a autorizat demolarea
amvoanelor înalte din bisericile noastre și nici urcarea la ele
acolo unde au mai rămas.
Celebrarea Cuvântului lui Dumnezeu e izvor de bucurie pentru
inima noastră: acesta e sensul cuvântului a celebra: a celebra
înseamnă a face sărbătoare. Ca și poporul evreu, la prima mare
celebrare a Cuvântului lui Dumnezeu organizată de Nehemia și
Ezdra: Și tot poporul a început să mănânce să bea. Și au trimis
câte oporție și altora și s-au veselit mult. Căci înțeleseseră cuvintele
care li se explicasem (Neh 8,12).
Evreii de odinioară nu visau alt paradis decât acela în care
aleșii, fascinați de cântarea nenumăratelor cete de îngeri, ascultă
și studiază o veșnicie Tora. Acest lucru îl exprimă profetul
Ieremia în rugăciunea sa: Când am primit cuvintele tale
(Doamne) le-am devorat; cuvintele tale au fost bucuria și veselia
inimii mele {Ier 15,16).

Psalmul responsorial

Cunoaștem cu toții din experiență ce efect extraordinar au

cuvintele. Un cuvânt rostit cuprinde în el o energie uriașă.
Cuvintele care ni se adresează ne pot aduce suferința sau
bucuria, ne pot face fericiți sau ne pot deprima. Ne-a fost dat
tuturora, cel puțin o dată în viață, să auzim adresându-ni-se un
cuvânt de critică, de calomnie, pe care nu-1 mai putem uita, care
ne-a rănit profund, iar rana deschisă nu se mai închide decât în
mormânt. Un cuvânt poate fi un cuțit înfipt în inimă cu efecte
dezastruoase: sunt cazuri de copii care se sinucid după un cuvânt
prea dur venit de pe buzele tatălui sau ale mamei.
Dimpotrivă, un cuvânt de încurajare pe care îl auzim ne poate

89
salva, ne scoate din disperare, ne ajută să înfruntăm cele mai
mari greutăți, ne poate schimba viața, ne poate reda curajul și
optimismul.
O asemenea energie extraordinară o are Cuvântul lui
Dumnezeu. Ne spune Scrisoarea către Evrei (4,12): Cuvântul lui
Dumnezeu este viu și lucrător, mai ascuțit decât o sabie cu două
tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul,
încheieturile și măduva, judecă sentimentele și gândurile inimii.
Dumnezeul în care noi credem nu este un Dumnezeu mut. El
nu este ca idolii păgânilor, despre care psalmistul spune că au
gură dar nu vorbesc. El ne vorbește în multe feluri. Ne vorbește
în taina inimii, când facem tăcere desăvârșită. Cine nu e capabil
de tăcere, își astupă urechile conștiinței, înăbușă glasul lui
Dumnezeu și, evident, nu este capabil de dialog și de viață
intimă cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne-a vorbit și continuă să
ne vorbească și mai explicit. Ne spune aceeași Scrisoare către
Evrei (1,1-2): După ce a vorbit odinioară părinților noștri prin
proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, în
timpurile din urmă, ne-a vorbit prin Fiul său.
Dumnezeu ne vorbește mereu prin Cuvântul Scripturii. Citirea
Scripturii în particular e foarte recomandată; studierea ei la
cursuri e utilă și chiar necesară. Dar de înțeles Cuvântul
Domnului îl înțelegem cu adevărat numai ascultându-1 la Sfânta
Liturghie, fiindcă la Sfânta Liturghie însuși Dumnezeu ne
deschide urechea inimii ca să pătrundă în ea. Dacă Dumnezeu
nu ne deschide inima, nu înțelegem nimic. Să ascultăm două
versete din Faptele Apostolilor care ne relatează convertirea
Lidiei:
în ziua sabatului, am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu,
unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am șezut jos și am
vorbit femeilor care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită
Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie
temătoare de Dumnezeu și asculta. Domnul i-a deschis inima ca
să primească cele ce spunea Pavel (16,13-14).

90
 Domnul i-a deschis inima. Dacă nu i-ar fi deschis inima, Lidia
ar fi ascultat, poate s-ar fi minunat, poate ar fi aplaudat, dar în
inima ei nimic nu ar fi intrat, ar fi pierdut vremea de pomană.
Aici este marele paradox pe care ni-1 pune în față istoria
Bisericii: cel mai puțin înțeleg Sfânta Scriptură marii bibliști,
exegeți, savanți care o studiază din curiozitate intelectuală, sau
pentru a se afirma, pentru a face carieră; nu o studiază în
genunchi, nu ascultă cu umilință Cuvântul lui Dumnezeu la
Sfânta Liturghie: de la ei provin toate erorile doctrinale,
interpretările greșite. O înțeleg mai bine oamenii simpli,
analfabeți care participă cu credință la Liturghie, și ascultă cu
atenție Cuvântul lui Dumnezeu: lor le deschide Dumnezeu
inima; ei nu răspândesc niciodată erezii în Biserică.
Părintele Jacques Loew ilustrează bine această realitate
confruntându-i pe savanții din Atena cu hamalii din Corint și
subliniază atitudinea lor total diferită în fața Cuvântului lui
Dumnezeu predicat de apostolul Pavel. De ce atenienii i-au spus
Sfântului Pavel, predicatorul lor, du-te și te plimbă? Și doar
Atena era locul din lume cel mai deschis gândirii, înflorea acolo
filosofia, existau școli, biblioteci minunate, era o înaltă civilizație
a gândirii. în plus, față de Corint, era acolo o cultură morală:
erau prețuite ordinea, frumusețea, armonia, era deschidere,
toleranță: nici amănuntul învierii din învățătura lui Pavel nu a
provocat atitudinea atenienilor; mai auziseră din acestea.
Explicația aici stă: erau autosuficienți, curioși de noi idei
filosofice, de noi subiecte, de dispute academice. Ei știau totul,
Pavel nu le mai aducea nici o noutate, iar celor care știu totul
Dumnezeu nu le mai poate deschide inima să-i mai învețe ceva.
Dimpotrivă, hamalii și prostituatele din portul Corintului,
oameni inculți și decăzuți, dar conștienți de sărăcia lor inte­
lectuală și morală, s-au arătat receptivi la harul lui Dumnezeu.
Cristos este cel care ne deschide inima și mintea când ne
vorbește din Evanghelie: el ne tălmăcește Scripturile la Sfânta
Liturghie. Scrie Sfântul loan în Apocalips:

91
 Apoi am văzut în mâna dreaptă a celui ce ședea pe scaunul de
domnie o carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu
șapte peceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare:
«Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?» Și nu
se găsea nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ care să
poată deschide cartea, nici să se uite în ea... Când a rupt Mielul
pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de
ceas (Ap 5,1-3; 8,1).
Celor doi ucenici în drum spre Emaus, Isus le explică Scrip­
turile: ce este scris în Moise, profeți și psalmi despre el: aceasta
era ordinea lecturilor biblice în liturgia sinagogală: Tora, profeții
și psalmii; dar ucenicii nu înțeleg nimic, până ce Isus nu li se
descoperă. Maria Magdalena, în dimineața învierii, îl vede pe
Isus și totuși nu-1 recunoaște, îl confundă cu proprietarul gră­
dinii, până când Isus nu binevoiește să i se descopere. La fel,
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne mut, carte sigilată cu șapte
peceți, atâta timp cât Cristos nu ne descoperă înțelesul tainic al
Scripturii.
La Sfânta Liturghie, evangheliarul se aduce închis în proce­
siune, și rămâne închis. Se deschide în momentul în care se ci­
tește și se închide deîndată ce s-a terminat lectura. Simbolismul
e clar: Cristos deschide Evanghelia, el e cel ce rupe pecețile, dă
la o parte vălul și ne face să înțelegem Cuvântul său. S-a intro­
dus în unele biserici în ultima vreme obiceiul ca Scriptura să j
rămână deschisă, pe pupitru, în afara Liturghiei. Evident că acestj
obicei face să dispară simbolismul pe care Apocalipsul îl
sugerează.
Cuvântul lui Dumnezeu e ca o punte care leagă cerul cu pă-
mântui; e ca ploaia sau zăpada care, căzând, face legătura între
cer și pământ. Aceasta este imaginea pe care ne-o oferă profetul ’
Isaia: j
După cum ploaia și zăpada se coboară din ceruri și nu se mai
întorc înapoi, ci udă pământul și-l fac să rodească și sâ
odrăslească, pentru ca să dea sămânță semănătorului și pâine celuia

92
care mănâncă, tot așa, cuvântul meu care iese din gura mea nu se
întoarce la mine fără rod, ci va face voința mea și va împlini
planwile mele (Is 55,10-11).
Descriind printr-o imagine poetică eficacitatea Cuvântului lui
Dumnezeu, profetul subliniază în același timp că Cuvântul lui
Dumnezeu nu cade din cer cu o forță magică ce operează
automat și săvârșește minuni. Cuvântul lui Dumnezeu e ca ploaia
și zăpada; acestea nu produc nimic dacă nu găsesc un teren
potrivit, un ogor prielnic. Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a
produce roade, cere un răspuns, cere colaborarea noastră.
Liturgia Cuvântului nu e un monolog, ci un dialog. E un dublu
sau triplu dialog: Dumnezeu ne vorbește în prima lectură,
psalmul responsorial e răspunsul nostru; ne vorbește din nou în
a doua lectură, răspunsul nostru este aleluia cu versetul dinainte
de Evanghelie; Dumnezeu ni se adresează pentru a treia oară în
Evanghelie, răspunsul nostru este Crezul și rugăciunea
credincioșilor. Fără aceste răspunsuri conștiente și sincere, l-am
lăsa pe Dumnezeu să vorbească singur, așa cum s-a întâmplat la
un examen. Un student nu a știut nimic din subiectul care i-a
căzut. Cu răbdare, profesorul i-a expus el lecția, pentru ca
studentul s-o învețe măcar acum. La urmă, examinatul conchide:
Mi-a plăcut discuția aceasta. Ce discuție, domnule, ce discuție? -
își pierde profesorul răbdarea: Am vorbit eu singur!
Istoria Israelului este un dialog permanent cu Dumnezeu. Prin
Cuvântul său creator, Dumnezeu săvârșește fapte minunate;
poporul ales răspunde preamărindu-1 prin cântări. Dumnezeu
eliberează Israelul, facându-1 să treacă prin Marea Roșie; Miriam
i-a tamburina și poporul cântă lui Dumnezeu care a aruncat în
mare cal și călăreț. Dumnezeu eliberează Israelul după douăzeci
de ani de oprimare filisteană; Debora și Barac înalță cântare
Eliberatorului. Ana e eliberată de sterilitate; ea îi cântă lui
Dumnezeu mulțumindu-i pentru Samuel,copilul dorit. Dumnezeu
împlinește promisiunile făcute lui Abraham; Maria izbucnește în
cântare de bucurie. Zaharia e eliberat de mutism; limba

93
dezlegată îl preamărește pe Domnul Dumnezeul lui Israel.
Dumnezeu i-1 pune lui Simeon în brațe pe Fiul său; bătrânul îl
binecuvântează pe Dumnezeu prin cântare de mulțumire.
Așadar, răspunsul nostru la Cuvântul lui Dumnezeu este
Psalmul responsorial sau Psalmul gradual, cum mai este numit
în cărțile liturgice, fiindcă în trecut cel care îl intona nu urca la
amvon, ci Ad gradus ambonis - la treptele amvonului. Psalmii,
tehilim în ebraică = laude - sau mizmorot = cântări, psalmoi în
grecește = cântări acompaniate de psalterion, adică de chitară.
Isus le-a explicat celor doi ucenici în drum spre Emaus cele
scrise în psalmi despre el; mai exact psalmii sunt rugăciunea lui
Cristos. Cu psalmii pe care îi cântăm noi ne adresăm Tatălui
prin Cristos, cu Cristos și în Cristos. Cu el, omul durerilor,
cântăm psalmii de pocăință, cu el, cel înviat, cântăm psalmii de
biruință, cu el, învățătorul nostru, cântăm psalmii sapiențiali, cu
el îl implorăm, îl binecuvântăm pe Dumnezeu în psalmii de
implorare, de laudă, de binecuvântare.

Omilia

Cuvântul lui Dumnezeu este proclamat. Dar nu este de ajuns.

El trebuie să pătrundă în inimi și să încolțească. Acesta este
rodul omiliei. Cuvântul grecesc omilia înseamnă întrunire în
familie, discuție în sânul familiei; îndemnurile, povețele pe care \
tatăl le dădea copiilor adunați în jurul său era o omilie.
Strigătele, agitația, bătăile cu pumnii în amvon, apar odată cu;
predicatorii focoși din Evul Mediu. înainte, episcopul sau preotul
stătea așezat la cathedra, adică pe scaun, și le votbea părintește
fiilor săi sufletești: tradiția veche s-a păstrat la Roma; Papa stă
așezat pe scaun când ține omilia.
Omilia nu este altceva decât o prelungire a Cuvântului lui '
Dumnezeu care s-a proclamat. Este și aceasta o moștenire din ,
liturgia sinagogală. Atât de intimă era legătura dintre Cuvântul!
lui Dumnezeu și omilie, încât, în mod obișnuit, rabinul își?

94
începea omilia cu una din aceste formule: Iată ce spune Scriptura
sau Iată ce este scris.
Prima omilie despre care ne vorbește Sfânta Scriptură este cea
ținută de preotul Ezdra în anul 445 î.C. când Nehemia a primit
de la Artaxerxes I autorizația de a construi Ierusalimul.
Trecuseră 150 de ani de când Nabucodonosor deportase o bună
parte a populației evreiești în Babilon. Nehemia se născuse în
exil. Poporul, adoptând limba stăpânilor asiro-babilonieni,
aramaica, uitase ebraica în care fusese scrisă Biblia. Omilia lui
Ezdra a fost o traducere liberă din ebraică în aramaică a Sfintei
Scripturi. Așa s-a născut Targumul - targum înseamnă traducere.
Targume, într-un fel, erau și predicile noastre înainte de ultima
reformă liturgică: o bună parte era traducerea liberă,
parafrazarea textelor biblice citite în limba latină.
în Noul Testament, evanghelistul Luca ne relatează o altă
omilie: cea ținută de Isus în Sinagoga din Nazaret (Lc 4,16-22).
Dar Isus merge mai departe decât Ezdra: omilia sa nu este o
simplă traducere pe înțelesul poporului, ci este o actualizare a
cuvântului lui Dumnezeu în acest moment, la acești oameni care
ascultă, un adevărat memorial: Astăzi s-au împlinit cuvintele
acestea din Scriptură pe care le-ați auzit.
Două lucruri le reținem din desfășurarea acestei celebrări.
Primul: Isus închide și deschide Cartea Sfântă: I s-a dat Cartea
profetului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris:
«Duhul Domnului..». La urmă a închis cartea, a dat-o înapoi
«hazzanului» - servitorului, ministrantului - și a șezut jos. Omilia
se făcea stând jos. De aici simbolismul creștin despre care
vorbeam în meditația precedentă: Evangheliarul se deschide și se
închide la Liturghie: Cristos este cel care îi rupe pecețile și ne
face să înțelegem sensul tainic al Scripturii la celebrarea liturgică.
Și al doilea lucru: cuvintele lui Isus: Duhul Domnului este peste
mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia.
Isus ține omilia în temeiul unei misiuni primite prin ungere,
prin consacrare. Cristos continuă să predice prin cei care primesc

95
această misiune prin ungere preoțească: Cine pe voi vă ascultă pe
mine mă ascultă - le spune apostolilor. Sfântul Iustin notează la
anul 150 că în cadrul Liturghiei, după ce s-a citit din Sfânta
Scriptură, cel care prezidează ia cuvântul și explică, face omilia.
Pe la anul 200, Origene scrie: A vesti Evanghelia este lucrare
sacerdotală. Prin hirotonire, preotul primește nu numai puterea
de a consacra și de a frânge pâinea euharistică, dar totodată
primește puterea de a consacra și de a frânge pâinea Cuvântului
lui Dumnezeu. Un laic care ar ține omilia, oricât de savant ar fi
în științele biblice, teologice, nu are puterea asupra Cuvântului
lui Dumnezeu și nici eficacitatea pe care o are un preot cu
știință mult mai modestă. La începutul Bisericii, predica numai
episcopul, căci acesta este, cum se exprimă Sfântul Toma de
Aquino principalissimum officium episcopi. Când comunitățile
creștine se înmulțesc, episcopul începe să delege acest oficiu
preoților simpli, eventual diaconilor. Această delegare e scoasă
bine în evidență în cadrul Liturghiei prin binecuvântarea dată
diaconului, în trecut și preotului de episcop, precum și sărutarea
inelului sau a mâinii înainte de a proclama Evanghelia și a ține
omilia. Omilia nu este un prilej de discuții, de dezbateri
academice. Tendința actuală în unele biserici de a face omilie
dialogată, de a lua cuvântul, fiecare spunându-și părerea în mod
democratic, e o încercare forțată de a aplica creștinismului
scheme socio-politice care nu au nimic de a face cu Liturgia.
Ce este de fapt omilia? Fără a intra în amănunte ce țin de
cursurile de omiletică, trebuie să amintim că omilia trebuie să
explice textele biblice citite: să explice ce a intenționat să spună
autorul sacru în funcție de genul literar, care este sensul
cuvintelor folosite, eventual în original, care este contextul
istoric, geografic. însă toate aceste date, cum spune atât de
frumos un autor francez, Lucien Deiss, nu sunt altceva decât
cârjele cu care mergem în întâmpinarea lui Cristos: omilia începe
când predicatorul le descoperă ascultătorilor chipul lui Cristos
cel viu și îi face pe ascultători să înțeleagă ce cere Cristos de la

96
 ei în acest moment în care le vorbește.
Inima îmi spune din partea ta: Caută fața mea! Fața ta o caut,
Doamne. Doamne, nu-mi ascunde fața ta! (Ps 27,8) Chiar în
textele Vechiului Testament, pe care liturgia creștină ni le
propune, omilia ne ajută să descoperim chipul lui Cristos, căci,
spune atât de clar marele teolog Louis Bouyer: Dacă este
adevărat că Vechiul Testament nu poate fi înțeles decât în lumina
venirii lui Cristos, la fel este de adevărat că însuși Cristos nu poate
fi pe deplin înțeles decât în lumina Vechiului Testament.
Pregătirea omiliei e o obligație gravă pentru noi cei chemați să
explicăm Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoaștem cu câtă seriozitate
trata această problemă Sfântul loan Vianney, mai ales în primii
ani de preoție. Zile la rând transpira pregătind predica. O scria
cuvânt cu cuvânt, noaptea de sâmbătă spre duminică o sacrifica
spre a o memoriza, închizându-se în sacristie, repetând-o și iarăși
repetând-o cu glas tare; îl auzea lumea din drum sau din casele
învecinate. Aceasta este pregătirea proximă. Dar nu aceasta este
cea mai importantă: cea mai importantă este pregătirea remotă,
îndepărtată. Pregătirea predicii, vestitorul cuvântului lui
Dumnezeu o face de-a lungul anilor, începând cu prima zi de
seminar. E vorba de o dublă pregătire: una intelectuală, alta
spirituală. Sfințenia și știința, spunea Sfântul Francisc de Sales,
sunt cei doi ochi ai preotului. Dar sfințenia este ochiul canonic.
Ochiul canonic era în trecut ochiul stâng, absolut necesar pentru
a intra în preoție; nu se dădea dispensă. Cartea stătea pe altar
în partea stângă și era greu de citit fără ochiul stâng. Dacă
cineva nu avea ochiul drept, putea primi dispensă.
Mai întâi este necesară știința teologică solidă. Cine e
superficial în studii, doarme la cursuri, nu va face altceva mai
târziu decât să adoarmă lumea la predică, sau va încerca să o
țină trează prin urlete oratorice. E adevărat că Isus a ales ca
vestitori ai cuvântului său 12 pescari ignoranți, dar să nu uităm
că, în ziua de Rusalii, Duhul Sfânt i-a umplut cu toată știința.
Nimic mai greșit și mai periculos pentru suflete decât lipsa de

97
pregătire științifică sau, poate, disprețul față de știință la un
viitor preot cu ideea că sfințenia contează, știința n-are nici o
importanță, e chiar periculoasă căci te umflă de mândrie. Sfânta
Tereza de Avila, marea mistică, era de altă părere. Zicea: Mă
tem mai mult de un preot ignorant decât de diavol. Biserica
continuă să considere că știința e o condiție esențială pentru a
putea intra în preoție. Papa Pius XI, în Enciclica sa Ad catholici
sacerdotii fastigium spulberă total iluzia acelora care caută în
Sfântul loan Vianney argumentul pentru a-și justifica prostia sau
lenea: Chiar dacă uneori Domnul, care "se joacă pe tot rotocolul
pământului" {Prov 8,31) .a voit să ridice la demnitatea preoțească
și să săvârșească minuni de bine prin intermediul unor oameni
aproape complet lipsiți de acest patrimoniu de cunoștințe despre
care vorbim, a făcut-o, pentru ca noi, cu toții, să prețuim mai mult
sfințenia decât știința, ș? să nu ne punem încrederea mai mult în
mijloacele omenești decât în cele divine; cu alte cuvinte, a făcut-o
pentru că lumea are nevoie din când în când să asculte această
lecție practică: "Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să
facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale
lumii, ca să facă de rușine pe cele tari... pentru ca nimeni să nu se
laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor27,29). Dar, după cum în alte
domenii ale naturii, miracolele suspendă doar pentru un moment
efectul legilor fizice ale naturii, fără ca să le suprime, tot așa
existența acestor oameni, adevărate miracole vii, nu distruge
valabilitatea și necesitatea a ceea ce am spus cu privire la
importanța științei la preot.
Și apoi pregătirea spirituală: calitatea predicii de mâine
depinde de efortul de a ne sfinți, de a înainta în viața de
rugăciune, de contemplație în anii de seminar. Există o singură
deosebire între actor și predicator: actorul se mulțumește cu
știința și arta oratorică, predicatorul adaugă la acestea sfințenia
propriei vieți. Un alt Papă al secolului nostru, Benedict XV, în
Enciclica Humani generis, le amintește predicatorilor:
Mântuirea sufletelor nu se obține nici prin inflație de cuvinte, nici

98
prin discursuri subtile, nici prin predici focoase; un predicator care
se reduce la atât nu este altceva decât o "aramă sunătoare și un
țambal zăngănitor" (1 Cor 13,1). Ceea ce dă cuvintelor omenești
vigoare și valoare minunată pentru mântuire este harul lui
Dumnezeu. Or, harul lui Dumnezeu nu se obține prin știință și artă
(oratorică), ci prin rugăciune. Prin urmare, cel care se consacră
puțin sau deloc rugăciunii își irosește în zadar munca și truda,
fiindcă în fața lui Dumnezeu nu folosește la nimic, nici pentru el,
nici pentru ascultătorii săi.. Fără preoți contemplativi., nu avem
decât... creiere goale și mâini care se agită. De ați avea voi atâta
elocință încât să faceți să plângă și marmura, zicea Lacordaire, nu
veți produce nimic în suflete, dacă lipsește harul care să le miște.
Cuvântul care iese dintr-un suflet lipsit de focul iubirii de
Dumnezeu și de suflete și lipsit de viață interioară e ca o pâine
ce iese crudă dintr-un cuptor neîncălzit. Scrie Sfântul Bernard
cum și-a pregătit predica pentru sărbătoarea Tuturor Sfinților:
Noaptea întreagă, în timp ce-mi compuneam omilia, simțeam cum
îmi arde inima. Acel foc era fără îndoială foculpe care Domnul l-a
aruncat pe pământ ca să se aprindă. Intr-adevăr, e necesar un foc
spiritual pentru a coace o hrană spirituală. Dar mai ales, dacă nu
ne însușim spiritul de sacrificiu, nu ne luăm crucea în spate și
nu-1 urmăm pe Cristos, suntem niște farsori.
Noi nu-1 cunoaștem și nu-1 predicăm decât pe Cristos, și acesta
răstignit. Repet: nu avem voie să-l predicăm pe Cristos dacă nu
luăm crucea în spate și nu-1 urmăm, nu ne însușim spiritul de
înfrânare, de renunțare, de sacrificiu. Sămânța Cuvântului lui
Dumnezeu nu poate fi împrăștiată decât de mâini străpunse de
rănile răstignirii.

99
 Rugăciunea universală

"Rugăciunea comună" sau "Rugăciunea credincioșilor" va fi

reintrodusă după Evanghelie și după omilie, mai ales în duminici
și sărbători de poruncă, pentru ca, prin participarea poporului, să
se facă rugăciuni speciale pentru Sfânta Biserică, pentru cei care ne
conduc, pentru cei care sunt copleșiți de diferite necazuri, pentru
toți oamenii și pentru mântuirea lumii întregi (SC 53).
Aceste cuvinte ale Constituției Liturgice Sacrosanctul»
Concilium sunt un ecou al îndemnului pe care Sfântul Pavel îl
face ucenicului său Timotei: Vă îndemn așadar, înainte de toate,
să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, pentru toți oamenii, pentru regi
și pentru cei ce sunt înălțați în dregătorii, ca să putem duce astfel
o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată cinstea.
Lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și
să ajungă la cunoașterea adevărului (1 Tim 2,1-4).
Rugăciunea credincioșilor, sau rugăciunea universală - ecteniile
în liturgia orientală - este punctul final al liturgiei Cuvântului.
Este rugăciunea Shemone Esre, sau rugăciunea celor 18
binecuvântări (Shemone Esre înseamnă optsprezece) cu care se
încheie liturgia Cuvântului la sinagogă. Hazzanul, adică
servitorul, diaconul, o spune în picioare, în fața chivotului în care
este păstrată Sfânta Scriptură, cu fața spre răsărit, spre
Ierusalim. Rugăciunea Shemone Esre se mai numește și
Gamidah, cuvânt ebraic care înseamnă a sta în picioare, în
poziția omului liber, spre deosebire de sclavul care în fața
stăpânului stă în genunchi. Așa se spune și în liturgia creștină: în
picioare și, afară de introducere și încheiere, o spune hațanul,
adică diaconul sau lectorul care îi ține locul. Pe la anul 150, în
descrierea Euharistiei pe care ne-o prezintă în prima sa Apologie,
Sfântul Iustin notează: Apoi (după ce s-a citit Cuvântul lui
Dumnezeu și s-a ținut omilia) ne sculăm cu toții în picioare și ne
rugăm... Ne rugăm împreună cu fervoare pentru noi înșine, pentru

100
cel care a fost iluminat (adică botezat) pentru toți ceilalți, oriunde
s-ar afla ei, ca să fie judecați vrednici, după ce vor fi cunoscut
adevărul, să practice faptele bune, să păzească poruncile, și astfel
să dobândească viața veșnică. Sfântul Augustin, adesea își încheia
omilia cu acest îndemn: conversi ad Dominum... - întorși către
Domnul (adică spre Orient), să ne rugăm lui pentru noi și pentru
tot poporul său care se află împreună cu noi în casa sa, ca el să
binevoiască a-și coborî privirea asupra noastră și a ne ocroti prin
Isus Cristos...
Cu privire la rugăciunea credincioșilor, reținem câteva lucruri
importante. în formularea sa exterioară, rugăciunea credincioșilor
nu e legată neapărat de textele biblice care s-au citit; dar, cu
toate acestea, ea este în același timp un răspuns personal la
Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat. în Introducerea
la Lecționar, găsim scris: La rugăciunea universală, adunarea
credincioșilor, la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, dă cumva un
răspuns (30). în liturgia iudaică, rugăciunea credincioșilor -
Shemone Esre - se mai numea și tefillah, tradus: rugăciune.
Etimologia cuvântului tefillah însă ne indică altceva: înseamnă
judecată, observare, examinare, autocritică. în tradiția iudeo-
creștină, rugăciunea credincioșilor înseamnă deci un examen
sever de conștiință. Omul se confruntă cu Dumnezeu și cu
Cuvântul său, se vede ca la lumina soarelui, își descoperă
identitatea și îi dă lui Dumnezeu un răspuns sincer.
Regele David căzuse în păcat devenind adulter și asasin. Se
prezintă la el sfetnicul său, profetul Natan. Acesta îi povestește
o istorioară simplă: un om foarte bogat, având turme nenumă­
rate de oi, îi ia oița unui vecin sărac, singura avuție la viața lui,
ca să-i pregătească mâncarea unui musafir care i-a intrat în casă.
David ascultă, dar nu pricepe. E cuprins de furie, vrea să facă
dreptate: Cine este omul care a fost în stare de o asemenea
ticăloșie? Răspunsul profetului: - Acel om ești tu! (cf. 2 Sam 12,1-
7) îl trezește pe David la realitate. începe o viață nouă. Cuvântul
lui Dumnezeu ne vizează personal, pe fiecare: Acel om ești tu!,

101
iar răspunsul trebuie să fie tot personal. Nu avem voie să
spunem: Ce bine i se potrivește lui cutare sau lui cutare ce s-a citii
astăzi la Liturghie! Nu avem voie să facem altora examenul de
conștiință și la rugăciunea credincioșilor să le dăm altora lecție
de cum trebuie să se poarte. înțelegându-se greșit expresia
rugăciunea credincioșilor, în sensul că ar fi un drept al laicilor să
ia acum cuvântul și să spună ce vor ca la un fel de tribună liberă,
se ajunge uneori la o degenerare a acestei rugăciuni. Am asistat
odată, cu ani în urmă, într-o biserică din Ierusalim, la o scenă
penibilă; era la o celebrare ecumenică. Rugăciunea credincioșilor
s-a transformat într-o adevărată ceartă, cu acuze reciproce și
violențe verbale; erau în biserică două partide: una de partea
evreilor, cealaltă de partea arabilor. Dar toți se adresau,
bineînțeles în rugăciune lui Dumnezeu, în timp ce se insultau de
fapt reciproc.
Deja în liturgia sinagogală Shemone Esre era organizată astfel
încât fiecare putea să facă rugăciunea personal după ce s-a
examinat la lumina Cuvântului lui Dumnezeu. înaintea fiecăreia
din cele 18 rugăciuni ale lui Shemone Esre, se păstra un timp de
tăcere când fiecare își făcea rugăciunea personală. După fiecare
pauză, hațanul cânta rugăciunea care avea text fix. Această
tăcere a trecut și în liturgia creștină: după introducerea pe care
o face celebrantul la rugăciunea credincioșilor, normal, trebuie
păstrat un moment de tăcere. Deasemenea, după fiecare intenție
de rugăciune, în loc de te rugăm, asculîă-ne sau un alt răspuns,
se poate păstra un moment de tăcere. Citim în cartea a doua a
Regilor (19,16) că pe vremea profetului Isaia, regele Ezechia a
primit de la Senacherib o scrisoare prin care i se dădea de știre
că asirienii vor veni să dea foc Ierusalimului și să-i treacă pe
locuitori prin tăișul săbiei. Regele a urcat la templu, a deschis
scrisoarea, a întins-o în fa|a altarului și s-a rugat: Doamne,
deschide-ți ochii și privește. In momentul sau în momentele de
pauză care se păstrează la fiecare invocație, cel puțin în Vinerea
Mare la rugăciunea credincioșilor, exact ca la liturgia sinagogală,

102
noi ne deschidem inima, o punem în fața lui Dumnezeu și
spunem ca și regele Ezechia: Doamne, deschide-ți ochii șiprivește,
citește în ea și vezi de ce am nevoie.
Un al doilea lucru demn de reținut cu privire la rugăciunea
credincioșilor: acesta este un moment în care poporul intervine,
exercitându-și preoția primită la botez. Institutio Generalis
Missalis Romani notează: La rugăciunea universală sau la
rugăciunea credincioșilor, poporul, exercitându-și funcția
preoțească, imploră ajutor pentru toți oamenii. Găsim în aceste
cuvinte cea mai bună definiție a rugăciunii credincioșilor.
Expresia rugăciunea credincioșilor să nu ne inducă în eroare:
credincioșii aici nu se confundă cu laicii, ca și cum ar fi dreptul
laicilor s-o facă, clerul fiind exclus: credincioșii - fideles - sunt
botezații, cei care au primit preoția baptismală, iar clericii, fiind
botezați, au și ei această preoție. înaintea rugăciunii credincio­
șilor, necredincioșii - infideles - adică nebotezații, catehumenii,
erau invitați, în trecut, să părăsească biserica cu formule ca
acestea: Catecumeni recedant! Si quis catecumenus est, recedat!
Omnes catecumeni exeant foras! (Catehumeniii să se retragă!
Dacă este vreun catehumen să se retragă !Toți catehumeniii să
iasă afară!)
Printr-un efort de memorie, vom încerca să ne amintim când
ajungem la acest moment al Liturghiei, de funcția noastră
preoțească pe care Sfântul loan, în repetate rânduri, o subliniază
în Apocalipsul său: Cristos, care ne iubește, ne-a spălat de păcatele
noastre cu sângele său și a făcut din noi o împărăție de preoți
pentru Dumnezeu, Tatăl său (1,5). Vrednic ești tu să iei cartea și
să-i rupi pecețile; căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru
Dumnezeu, cu sângele tău, oameni din orice seminție, de orice
limbă, din orice popor și din orice neam. Ai făcut din ei o împără­
ție și preoți pentru Dumnezeul nostru (5,20). Fericiți și sfinți sunt
cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor, a doua moarte n-are
nici o putere. Ei vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos
(20,21).

103
 în sfârșit, un al treilea gând legat de rugăciunea credincioșilor:
rugăciunea credincioșilor este rugăciune universală sau catolică.
Universală în sensul că se extinde la toți oamenii, nimeni nu este
exclus, nici dușmanii. Sfinții Părinți învață că la această
rugăciune trebuie pomeniți conducătorii popoarelor, chiar când
aceștia sunt prigonitori ai creștinilor. Când Sfântul Pavel îi scria
lui Timotei să se facă rugăciuni pentru împărați și înalții
dregători, împărat era probabil Nero, iar înalții lui dregători nu
vor fi fost mai presus de stăpânul lor.
Rugăciunea Shemon Esre, a celor 18 binecuvântări, nu era
universală. A douăsprezecea binecuvântare era de fapt un
blestem aruncat asupra minimilor, adică a ereticilor, a creștinilor.
Suna astfel: Pentru calomniatori și eretici, sa nu fie speranță și toți
într-o clipă să piară. Toți dușmanii tăi să fie nimiciți pe loc,
umilește-i degrabă, în zilele noastre. Binecuvântat ești tu, Doamne,
care îi faci praf pe dușmani și îi umilești pe cei mândri. Liturgia
creștină îi îmbrățișează și pe dușmani, și pe prigonitori, întrucât
Tatăl din cer îi suportă și face să răsară soarele și peste cei buni
și peste cei răi, și să cadă ploaia și peste cei drepți și peste cei
nedrepți. Rugăciunea universală este momentul în care inima
noastră se deschide la dimensiunile universului; sensibili la toate
suferințele, la nevoile și speranțele tuturor oamenilor, îmbrățișăm
întreaga lume și implorăm asupra ei îndurarea lui Dumnezeu.

Crezul

în anul 1040 la Roma, în Bazilica Sfântul Petru, a fost

încoronat ca împărat, cu mare fast, Sfântul Henric al II-lea de
către Papa Benedict al VIII-lea. împăratul a avut impresia că
slujba nu a fost completă. Când a fost uns ca rege la Aachen, la
Liturghie s-a spus Crezul. Acum la Roma nu s-a spus. în cursul
prânzului care s-a ținut după ceremonia încoronării în triclinium,
adică în sufrageria palatului papal din Lateran, împăratul își
exprimă surprinderea că s-a făcut o asemenea omisiune. Nu e

104
 vorba de vreo omisiune - îi explică Papa. La Roma nu s-a spus
niciodată "Crezul” la Liturghie, ci numai la botez. Nu era nevoie să
se recite "Crezul', întrucât Biserica Romei a rămas întotdeauna
fidelă credinței adevărate. Dar dacă împăratului u face plăcere să
se introducă de acum încolo "Crezul" în Liturghie fi la Roma, se va
introduce. Și s-a introdus.
Prima dată Crezul s-a spus la Liturghie în Orient, acesta fiind
leagănul tuturor ereziilor. în jurul anului 515 a început să-l recite
patriarhul de Constantinopol, Timotei, spre a-și afirma dreapta
credință întrucât era suspect de monofizism. De aici uzanța s-a
răspândit în tot Orientul. Și azi patriarhul de Constantinopol
foarte rar celebrează; el numai asistă la Liturghie. Dar de fiecare
dată când asistă,lui îi revine misiunea să rostească solemn Crezul.
în anul 589 în Spania, regele vizigot Recared părăsește erezia
ariană și se convertește la catolicism, după ce fratele său, sfântul
Ermenegild, murise ca martir, apărând credința adevărată, ucis
fiind de propriul tată. Spre a marca abandonarea ereziei, liturgia
spaniolă sau vizigotă, urmând exemplul Bizanțului cu care avea
legături strânse, introduce și ea Crezul în Liturghie. Pe la anul
800 se convertesc popoarele anglo-saxone. Se infiltrează la ele
ceva idei adopționiste. Ca măsură de apărare, marele Alcuin
simte nevoia să facă ce au făcut și spaniolii: introduce în capitala
Imperiului, la Aachen, Crezul la Liturghie. L-a spus și Henric al
II-lea la ungerea sa ca rege și, din voința lui, s-a introdus apoi și
în liturgia romană.
Crezul la Sfânta Liturghie este o mărturisire a credinței ade­
vărate, dar nu e numai atât. El este o sărbătoare a credinței. E
o manifestare a bucuriei de a poseda adevărul. Crezul, în forma
sa originală, e compus în versuri și strofe; e un imn. Și ca să fie
o expresie completă a bucuriei, se cântă. Neținându-se seama de
faptul că Crezul nu e numai o afirmare a credinței, ci și o
sărbătoare a credinței, odată cu abandonarea muzicii gregoriene,
Crezul nu mai este cântat, ci doar recitat în limba poporului.
Mai mult, putem spune că la Liturghie Crezul este o mani­

105
festare a bucuriei întâlnirii cu Cristos, pentru că, în realitatea ei
profundă, credința nu este un act unilateral prin care omul aderă
la o sumă de adevăruri religioase. Credința este o realitate bi­
laterală. E întâlnirea conștientă între două persoane: întâlnirea
între om și Dumnezeul cel viu, între creatură și Creator.
Crezul se recită la sfârșitul liturgiei Cuvântului. Pe parcursul
liturgiei Cuvântului, Cristos încearcă să ne conștientizeze că el
este prezent, să trezească în noi scânteia credinței prin care să
intrăm într-un dialog personal cu el. în zilele noastre există
educatori, psihologi, care se ocupă de copiii handicapați mintal,
de aceste ființe nefericite a căror minte este stinsă, care duc o
viață inconștientă, vegetativă, și care, după părerea generală, mai
bine nu ar exista sau, cel puțin, ar trebui ascunși, nu ar trebui
scoși la vedere. Ei bine, acești educatori, cu o dragoste, cu o
răbdare, cu o perseverență uimitoare, trimit spre acești copii
handicapați mintal toate mesajele posibile: prin cuvinte, gesturi,
priviri, prin simpla lor prezență afectuoasă. Și ce satisfacție
extraordinară când reușesc să-l scoată pe un handicapat mintal
din întunericul inconștienței sale, să aprindă în el scânteia
cunoașterii, să-l facă să recunoască lumea din afară, să intre în
dialog, să comunice cu educatorul! Unii din acești handicapați
mintal sunt irecuperabili, rămân veșnic înmormântați în cavoul
inconștienței lor, alții pentru o clipă capătă cunoașterea, apoi
recad definitiv în inconștiență. Unii, puțini la număr, e adevărat,
sunt salvați, devin conștienți. La liturgia Cuvântului, Cristos se
arată a fi marele pedagog, marele psiholog. Cuvintele care ni se
citesc din Sfânta Scriptură sunt tot atâtea mesaje prin care el
încearcă să ne smulgă din inconștiință, să ne facă să comunicăm,
să intrăm în dialog cu el. Răspunsurile pe care le dăm la cuvin­
tele sale: psalmul responsorial de după prima lectură, diferite
aclamații, cum ar fi: Mărire, Ție, Doamne! Slavă, Ție, Cristoase!,
Aleluia! și în cele din urmă Crezul pe care-1 recităm sau îl
cântăm, sunt semne că am devenit conștienți, l-am recunoscut,
i-am recepționat mesajul, am intrat în contact cu el, l-am întâlnit,

106
 dialogăm cu el. Acesta este, în esență, actul credinței.
Două poziții corporale pe care liturgia le prescrie pentru
recitarea Crezului ne arată cu ce dispoziții sufletești trebuie să-1
recităm. Mai întâi, la cuvintele: Și ș-a întrupat de la Duhul Sfânt,
din Maria Fecioara, și s-a făcut om, toți, și preoți și credincioși,
trebuie să facă înclinația profundă a corpului. Scrie Sfântul
Maxim din Torino: Maria enim tanquam in sacrario ventris sui
portavit cum mysterio Sacerdotem; nam quidquid in saeculo pro-
futurum erat, id totum de eius ventre: Deus sacerdos et hostia, Deus
resurrectionis, sacerdos oblationis. Hoc autem totum in Christo
agnoscimus. (Același Cristos, preot și victimă, care s-a întrupat
fizic în sânul Măriei, se naște sacramental la Liturghie. înclinația
profundă ne invită să-l primim pe Cristos cu umilință și cu
credința vie cu care l-a primit Sfânta Fecioară).
în al doilea rând, Biserica ne cere să stăm în picioare când
recităm Crezul la Liturghie. Pentru ce în picioare? Pentru mai
multe motive:
Mai întâi, ridicându-ne în picioare, proclamăm solemn că îl
acceptăm pe Cristos și învățăturile sale, vrem să arătăm lumii
întregi că nu ne este rușine de credința noastră, că ne mândrim
cu ea. Militarii, conducătorii de state, miniștrii, înalții demnitari,
când depun jurământul de fidelitate, se ridică în picioare. Când
se cântă imnul național, sau un imn internațional, la o premiere
sportivă sau la o festivitate oarecare, toți stau în picioare,
nemișcați, cu capul sus, fără să clipească, eventual cu mâna pe
inimă. Crezul este imnul internațional al creștinului, imnul pe
care noi îl proclamăm cu glas tare, în picioare, cu capul sus.
în al doilea rând, poziția în picioare la recitarea Crezului e
poziția omului viu, e semnul vieții. Numai omul viu stă în
picioare: mortul, cadavrul cade, se prăbușește. Filosoful
Nietzsche, vestind dispariția religiei ca fiind ceva care a aparținut
preistoriei, striga: Dumnezeu a murit. Ceva mai târziu, în secolul
nostru, Andre Malraux trăgea concluzia: Dacă Dumnezeu a
murit, a murit și omul. Moartea are ultimul cuvânt, nu mai e nici

107
o speranță. Singura perspectivă a omului este neantul, prăbușirea
definitivă în neființă. în acest caz, grecii aveau dreptate când
spuneau: Thânatos athănatos, adică, singură moartea este
nemuritoare. Recitând în continuare Crezul, noi proclamăm
tocmai contrariul; și anume: suntem nemuritori, credința în
Cristos și împărtășirea cu Trupul său înviat ne dau o viață
nepieritoare, moartea e învinsă, căci Cristos ne asigură:
Cine crede în mine,chiar dacă moare, va trăi Și oricine trăiește și
crede în mine nu va muri în veci... Cine mănâncă Trupul meu și
bea Sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi.
în al treilea rând, poziția în picioare la recitarea Crezului arată
că omul care are credință are un teren solid sub picioare, e ca un
stejar solid cu rădăcinile înfipte adânc în pământ. Furtunile vieții,
loviturile, suferințele, eșecurile, uraganele, nu-1 clatină, nu-1
frâng, nu-1 fac să se prăbușească; rămâne în picioare. Cel mai
frumos a descris soliditatea vieții zidite pe credință și șubrezenia
vieții care nu are la temelie credința, Isus în Evanghelia lui Luca:
Vă voi arăta cu cine se aseamănă un om care vine la mine, aude
cuvintele mele și le pune în practică. Se aseamănă cu un om care,
când a zidii o casă, a săpat adânc și a așezat temelia pe stâncă. A
venii un puhoi și s-a năpustit șuvoiul peste casa aceea, dar n-a
putut s-o clatine pentru că era zidită pe stâncă. Dar cine aude
cuvintele mele și nu le pune în practică se aseamănă cu un om
care a zidit o casă pe nisip, fără temelie. Și s-a năpustit șuvoiul
asupra ei și ea s-a prăbușit îndată, și prăbușirea acestei case a fost
mare (6,46-49).
Vă pun față în față două vieți: una construită pe nisip, pe
necredință, alta construită pe credință. E vorba de doi mari
scriitori francezi din zilele noastre. Primul, Andrc Gide. cu puțin
timp înainte de a muri scria: Sunt sătul de zile și nu știu ce să fac:
cu puținul timp care mi-a mai rămas de trăit. Și acum, că am trăit,
toate experiențele vieții, trebuie să mărturisesc sincer că fericirea
mea a încetat în ziua în care m-am lepădat de credință. In unele
zile, dacă nu m-aș stăpâni, aș urla de disperare.

108
 Celălalt, credincios, romancierul Ren£ Bazin, a lăsat scris în
testamentul său: Mor în pacea și bucuria credinței lui Cristos. Re­
cunosc că fără credință și fără primirea sacramentelor nu m-aș fi
bucurat de cea mai mare fericire și de pacea care mă fac să-l
binecuvântezpe Dumnezeu, pe Dumnezeu, bucuria mea. "Dieu, ma
joie, bonjour ma joie!" Dumnezeu, bucuria mea, te salut, bucuria
mea!
în sfârșit, poziția în picioare la recitarea Crezului, e poziția
omului gata de plecare la drum, gata să execute ordinul dat.
Credința fără fapte este moartă. Cine l-a întâlnit în mod personal
și conștient pe Cristos Ia Sfânta Liturghie nu poate, ieșind din
biserică, să nu vestească și altora, prin cuvintele și viața sa
bucuria de a se fi întâlnit cu Domnul: ca cei doi ucenici de la
Emaus, care, de îndată ce l-au recunoscut pe Domnul la frân­
gerea pâinii, s-au ridicat și s-au întors în toiul nopții la Ierusalim,
ca să ducă și celorlalți ucenici vestea cea mare că s-au întâlnit cu
Domnul înviat.

Ofertoriul
înainte de a intra în Canonul Liturghiei, există un moment
impresionant care pregătește venirea lui Cristos în Euharistie: e
Ofertoriul, când darurile sunt purtate în procesiune la altar. Acest
moment e mai bine marcat în liturgia orientală: acum are loc
procesiunea solemnă numită Intrarea cea mare! - megale eisodos -
care evocă la fiecare Liturghie intrarea solemnă a lui Cristos în
Ierusalim în ziua de Florii, pentru a înfăptui mântuirea lumii
prin patima și moartea sa. La Liturghia iacobită (siro-
occidentală), poporul e avertizat în acest moment: Tot trupul
muritor să amuțească și să stea cu fiică și respect și orice gând
pământesc să fie izgonit. Căci Regele regilor, Cristos Domnul
nostru, intră spre a fi jertfit și dăruit ca hrană credincioșilor,
înaintea lui merg corurile de îngeri împreună cu toate Domnule și

109
Stăpânirile, cu Heruvimii cei cu mulți ochi și cu Serafimii cu șase
aripi Ei își acoperă fața și cântă: «Aleluia!» Iar la Liturghia
armeană, diaconul și preotul dialoghează între ei cu cuvintele
psalmului 24,7-10: Deschideți-vă porți veșnice, ca să intre
împăratul slavei! Cine este acest împărat al slavei? Domnul
oștirilor, el este împăratul slavei!
Ofertoriul propriu-zis este aducerea pâinii și a vinului la altar,
fie că se aduce în procesiune solemnă, fie că se aduce de un
singur ministrant de la credență.
Institutio Generalis Missalis Romani prevede la numărul 49:
Apoi sunt aduse daturile: se recomandă ca înșiși credincioșii să
prezinte pâinea și vinul... Deși credincioșii nu mai aduc de acasă
pâinea și vinul pentru Liturghie, cum făceau odinioară, totuși ritul
prezentării acestor daruri își păstrează valoarea și semnificația sa
liturgică.
Ne oprim în continuare asupra a două expresii care ne atrag
atenția în acest text. Prima: se recomandă să aducă pâinea și
vinul înșiși credincioșii; a doua: chiar dacă nu le aduc ei de
acasă, ritul prezentării își păstrează valoarea și semnificația
liturgică. De ce credincioșii, adică botezații -fideles -, laicii, să le
aducă? Fiindcă acesta este momentul principal în care laicii își
exercită preoția lor baptismală. De aceea a existat întotdeauna
în Biserică o dispoziție pe care noua reformă liturgică o re­
afirmă. Anume: la Liturghia care urmează imediat după botezul
adulților, neofiții, noii botezați, să prezinte pâinea și vinul la
altar; ei își îndeplinesc acum, pentru prima dată funcția lor preo­
țească. A fost un gest îndrăgit întotdeauna de pietatea creștină.
Sfântul Augustin relatează în Confesiunile sale, că mama sa,
Sfânta Monica, nu lăsa să treacă o zi fără să-și aducă ofranda sa
la altar. Toți, de la episcop, preot, și până la ultimul credincios,
la ofertoriu prezentau pe palmele acoperite cu o pânză albă,
pâinea și vinul, cu care aveau să se împărtășească. Erau excluși
de la prezentarea darurilor numai epilepticii, posedații de diavol
și păcătoșii publici, excluși de la comuniunea Bisericii, până ce

110
făceau pocăința impusă. în catedrala din Milano, împăratul
Teodosiu vine și el la altar la ofertoriu, purtând pe palme pâinea
și vinul. Sfântul Ambroziu îi arată ușa cu celebrele cuvinte:
"Purpura imperâtores, non sacerdotes effiât" ■ purpura u face pe
împărați, nu pe preoți. întrucât ai mantia de purpură pe umeri,
ești împărat, dar până nu faci pocăință, ești decăzut din
demnitatea preoțească primită la botez, chiar dacă ești împărat.
O modalitate de a reînvia această tradiție străveche a Bisericii,
e cea care s-a introdus în unele biserici din străinătate: la
intrarea în biserică, fiecare credincios își pune în ciboriu ostia cu
care se împărtășește, apoi, la ofertoriu, ciboriul este adus la
altar; e un avantaj în plus: se împlinește astfel dorința Bisericii
ca toți credincioșii să se împărtășească cu ostii consacrate la
Liturghia la care participă, nu cu ostii din tabernacol.
în tradiția latină, iar în cea orientală în ritul armean, pâinea
oferită e nedospită, azimă. E o tradiție justificată de temeiuri
puternice: la prima Liturghie, la Cina cea de Taină, fiind o cină
pascală, Isus a folosit mațot - adică pâine azimă. Apoi, de fiecare
dată, la Liturghie, ne sună în urechi că jertfa pascală a lui
Cristos, Liturghia, trebuie să o celebrăm nu cu aluatul cel vechi
al răutății și al vicleniei, ci cu azimile curăției și ale adevărului
(7 Cor 5,6-8). în sfârșit, această pâine specială, azimă, folosită la
ospățul euharistie, ne atrage atenția că Liturghia nu e o masă ca
toate celelalte. Iar vinul folosit de Isus la Cina cea de Taină și,
în continuare, la celebrarea Liturghiei a fost vinul roșu care
amintește de culoarea sângelui. Abia din secolul al XVI-lea,
pentru a nu se păta lenjeria liturgică, a început să se folosească
vinul alb. Și mai este la ofertoriu un rit care trece nebăgat în
seamă, dar încărcat de înțelesuri simbolice: cele câteva picături
de apă cu care este amestecat vinul, un rit amintit de Sfântul
Iustin pe la anul 150, descriindu-ne cum se celebra la vremea
aceea Euharistia. Notează în prima sa Apologie: Apoi se aduce
celui care prezidează adunarea fraților, pâine și o cupă cu vin
amestecat cu apă. însuși Isus, la prima Liturghie, la Cina cea de

111
Taină, a folosit vin amestecat cu apă. Acesta era obiceiul general
în lumea greco-romană: nu se bea niciodată vin curat, ci numai
diluat cu apă. Vinul din Palestina, mai ales vinul de Saron, e
foarte tare și se recomandă să fie amestecat: două părți vin, o
parte apă.
Această apă turnată în vin la Liturghie are un triplu simbolism.
Mai întâi, ea simbolizează apa care a țâșnit din coasta lui Isus
străpunsă pe cruce de sulița ostașului. Până în secolul trecut,
turnarea apei în vin la Liturghie era însoțită, în bisericile din
Germania mai ales, de aceste cuvinte: Din coasta celui Răstignit
a ieșit apă. în al doilea rând, vinul și apa amestecat în potire,
simbolizează cele două naturi ale lui Cristos, divină și umană, în
persoana sa divină. E ceea ce exprimă formula rostită în timp ce
se toarnă apa în vin: Prin taina acestei ape și a vinului, să ne
facem părtași de dumnezeirea aceluia care a binevoit să se facă
părtaș de firea noastră omenească. Monofiziții, care nu admit
decât firea dumnezeiască în Cristos, au încetat de a mai pune
apă în vin la Liturghie. De aceea Conciliul din Florența (1438)
dezbate această problemă și declară că punerea apei în vin la
Liturghie este esențială. Dar mai ales amestecul apei cu vinul
simbolizează oferirea de noi înșine, voința noastră sacrificată,
unită cu voința lui Cristos pe care el o sacrifică la Sfânta
Liturghie, voința noastră care se contopește cu voința lui Cristos,
așa cum picătura de apă se pierde în vinul din potir. Picătura de
apă se transformă la consacrare, ca și vinul, în Sângele lui
Cristos, capătă aceeași valoare infinită de mântuire, ca și vinul
consacrat. Nimicul nostru pe care-1 oferim în acest moment:
voința, viața, munca, suferințele, rugăciunile noastre, simbolizate
prin picătura de apă fără nici o valoare, unite cu jertfa lui
Cristos, capătă aceeași valoare infinită de mântuire ca și Sângele
lui Cristos vărsat pe cruce.
Acesta este un adevăr al credinței creștine atât de important
încât Sfântul Ciprian (t 258) le atrăgea atenția ereticilor
acvarieni, care nu foloseau decât apa la Liturghie, din vremea sa:

112
 Dacă cineva nu oferă decât vin, Sângele lui Cristos e fără noi
Dacă cineva nu oferă decât apă, e poporul care rămâne fără
Cristos. Luther, pentru care faptele omului nu au nici o valoare
pentru mântuire, aceasta fiind lucrarea exclusivă a lui Cristos, a
interzis și el să se mai pună apă în vin la Sfânta Liturghie.
Conciliul Tridentin afirmă din nou că picătura de apă este
indispensabilă.
Dacă pe cruce Cristos Mirele, el singur, Capul, se oferea pe
sine Tatălui ca victimă, acum la Liturghie, când își reînnoiește
jertfa, își asociază membrele sale, Biserica; e Cristos total,
integral, care se jertfește: noi, cei părtași la preoția lui, oferind
victima divină, ne oferim pe noi înșine ca victime totodată. Acest
simbolism al oferirii de noi înșine prin oferirea pâinii și a vinului
apare de mai multe ori în ritul ofertoriului. Astfel, noua reformă
liturgică a preluat la oferirea pâinii și a vinului binecuvântările
(berakot), pe care la evrei le spunea tatăl familiei la masă și, deci
le-a spus și Isus la Cina cea de Taină. Binecuvântarea asupra
pâinii la evrei era: Binecuvântat ești Doamne, Dumnezeul univer­
sului, tu care ai scos pâinea din pământ. Iar asupra vinului:
B..txuvântat ești Doamne, Dumnezeul nostru, Regele universului,
tu care ai creat rodul viței de vie. La cele două rugăciuni inspirate
din binecuvântările iudaice și introduse de noua reformă liturgică
din voința expresă a Papei Paul VI, s-a adăugat: și al muncii
oamenilor, rod al pământului și al muncii oamenilor... rod al viței
de vie și al muncii oamenilor - spre a arăta că noi oferim lui
Dumnezeu, odată cu pâinea și vinul, toată munca și sudoarea
noastră. Apoi, rugăciunea pe care o spune imediat preotul, în
șoaptă, exprimă de asemenea oferirea de noi înșine pe care o
facem oferind pâinea și vinul: în duhul smereniei și-cu sufletul căit
să fim primiți de tine Doamne, iar jertfa noastră așa să se
împlinească astăzi înaintea ta încât să-ți placă ție Doamne
Dumnezeule - rugăciune inspirată din rugăciunea celor trei tineri
din cuptorul cu foc înainte de a-și sacrifica viața: Cu sufletul
zdrobit și cu duh umilit să fim primiți de tine, Doamne. Ca ardere

113
 de tot, de berbeci și de junei, ca zeci de mii de miei grași, așa să fie
jertfa noastră înaintea ta astăzi și înțelegere să găsească la tine
{Dan 3,38). La acest moment al Liturghiei, la ofertoriu,
Dumnezeu ne repetă porunca din cartea Exodului: Să nu vii cu
mâinile goale înaintea mea... Să aduci în casa Domnului Dumne­
zeului tău pârga celor dintâi roade ale pământului (Ex 23,15-19).
Și auzim îndemnul apostolului Pavel: Vă îndemn așadar, fraților,
pentru îndurarea lui Dumnezeu să aduceți trupurile (făpturile)
voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu {Rom
12,1). Inevitabil, cuvântul jertfă ne provoacă în inimă un gol, o
suferință, fie că e vorba să sacrificăm ceva din afara noastră, fie
că e vorba să sacrificăm ceva din interiorul nostru, să sacrificăm
voința noastră. Să ne gândim la suferința lui Abraham când
Dumnezeu i-a cerut să-l sacrifice pe fiul său Isac. Sacrificiul este
o sfâșiere a inimii, e o breșă în ființa noastră umană, dar e
necesară această breșă, pentru ca Dumnezeu să intre în ființa și
viața noastră, e necesar acest gol pentru ca Dumnezeu să vină și
să-l umple.

Procesiunea carității

La Liturghie avem două intrări solemne ale lui Cristos, bine

marcate în liturgiile orientale prin două procesiuni: intrarea cea
mică, la început, când este aclamat Cristos care intră să ne învețe
în liturgia Cuvântului, și intrarea cea mare, la Ofertoriu, când
Cristos intră ca odinioară la Ierusalim, în ziua Floriilor, ca să se
jertfească pentru noi. Aceasta are loc în a doua parte a
Liturghiei, la liturgia euharistică.
Această a doua procesiune de întâmpinare a lui Cristos are la
Liturghie un caracter de mare bucurie. în trecut, era însoțită de
dans, dansul inspirat de David care dansa înaintea chivotului
când acesta intra în Sion. Acest dans liturgic este descris de
Sfântul Grigore Nisenul:
E manifestarea unei bucurii puternice... așa cum e descrisă

114
bucuria lui David care dansa din toate puterile când a luat chivotul
de la dușmani; cânta din instrumentul său cu coarde și se mișca
într-un ritm care arăta tuturor sentimentele inimii sale.
Dar mai ales această procesiune de la Ofertoriu imită
procesiunea acută de mulțime când l-a primit în triumf pe Isus
în Ierusalim la Florii, primire acută la sărbătoarea Corturilor -
Sukkot - sărbătoarea bucuriei prin excelență, când Ierusalimul
gemea de pelerini, când se agitau ramuri de palmieri, se striga
osana - strigau în special copiii - se dansa la procesiunea spre
bazinul Siloe și înapoi în curțile templului, se înconjura altarul
templului dansând. Sfântul loan Gură de Aur, care condamna
sever în predicile sale dansurile dezmățate practicate la baluri,
era extaziat în fața dansurilor sacre în biserică. Spunea într-o
omilie: Ați rămas în biserică (și ați vegheat) toată noaptea, fără a
obosi, dansând și cântând laudele Domnului... Ce dar ne-a făcut
Cristos! Aici, pe pământ, în biserici, dansând, repetăm imnul de
mărire al îngerilor... și una este Euharistia, una este veselia și unul
este dansul de bucurie. Dansul inspirat de bunătatea lui Dumnezeu
și împodobit de Duhul Sfânt; iubirea Tatălui îi dă ritmul armonios,
însăși Sfânta Treime îl mișcă cu nevăzuta sa inspirație... In viața
mea nu cunosc ceva mai încântător decât această bucurie în
adunarea noastră. Dansul ce însoțea procesiunea de prezentare
a ofertelor în semn de bucurie era asemănător cu clătinarea
trupurilor prescrisă de Dumnezeu evreilor când își aduceau
ofrandele la templu.
Antifoanele care însoțesc procesiunea la Ofertoriu - acele
capodopere muzicale pe care le găsim în Graduale - cartea de
cântări în limba latină - sunt toate cântări de bucurie, încep cu
cuvintele: Iubilate, Cantate, Laudate, Laetentur coeli, Benedicam
Domino, Hilarem datorem diligil Deus (Dumnezeu îl iubește pe cel
care dă cu bucurie) ș.a.m.d..
Dar bucuria creștinului nu este bucurie când știe că alături de
el sunt alții care nu se bucură fiindcă se află în lipsă și sărăcie.
De aceea, procesiunea la Ofertoriu este momentul manifestării

115
carității și al iubirii fraterne. E o tradiție moștenită din iudaism:
evreii, în momentele lor de mare bucurie, mai ales la sărbători
când își arătau bucuria printr-un ospăț, trebuiau să-i facă și pe
cei săraci să se bucure: să facă o porție de mâncare și să o
trimită celor ce nu aveau ce mânca.
Institutio Generalis scrie la numărul 49: Apoi sunt aduse
darurile... Se pot oferi de asemenea bani sau alte daruri pe care le
aduc credincioșii sau sunt adunate în biserică pentru săraci sau
pentru biserică. Acestea sunt așezate într-un loc potrivit, nu pe
masa euharistică". Pe altar se așează numai pâinea și vinul
pentru consacrare.
Este însuși Sfântul Pavel care face din strângerea de ajutoare
pentru săraci un rit liturgic creștin. Le scrie Corintenilor:
Cât privește strângerea de ajutoare pentru creștini, să faceți și voi
cum am rânduit bisericilor Galației In ziua întâi a săptămânii
(duminica) fiecare din voi să pună deoparte ce va putea, după
câștigul lui.. (7 Cor 16,1-2).
Acest rit liturgic al aducerii de ajutoare pentru săraci în
procesiune la Ofertoriu a continuat. Notează Sfântul Iustin în
prima Apologie descriind desfășurarea celebrării Liturghiei:
Cei înstăriți, cei care vor, dau ceea ce și-a impus fiecare. Ceea ce
s-a strâns se predă celui care prezidează iar acesta ajută pe orfani
și văduve, pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipsește de
mijloace de trai, pe cei închiși și pe străinii care se află printre noi:
el vine în ajutorul celor nevoiași.
Tentația de a transforma procesiunea cu aducerea de daruri la
ofertoriu în spectacol și fanfaronadă nu a lipsit, mai ales când
s-a introdus obiceiul de a se pomeni numele celor care fac daru­
rile la această procesiune, cum se mai face și azi în liturgia
bizantină. Se pomenesc acum viii și morții. Se plângea Sfântul
Ieronim:
Acum se pomenesc public numele celor care fac oferte și
răscumpărarea păcatelor s-a transformat în fală, uitând de văduva
aceea care, aruncând în cutia milelor doi bănuți, i-a întrecut în

116
dărnicie pe toți bogății.
în Evul Mediu, când clerului mănăstirile s-au îmbogățit și nu
mai aveau nevoie de pomenile credincioșilor, procesiunea cu
daruri la ofertoriu a dispărut, sau, mai exact, s-a transformat în
colecta în bani, care colectă, strângându-se în biserică până la
împărtășanie, evident, a pierdut orice semnificație liturgică.
Sau dacă a mai rămas procesiunea cu daruri la ofertoriu, a
rămas doar ca element de spectacol, simbolismul liturgic autentic
degenerând într-un alegorism artificial, forțat.
Astfel, în Evul Mediu, la Liturghia de consacrare a episco-pilor
și de binecuvântare a abaților, noul consacrat aducea la ofertoriu
episcopului care consacra două butelci cu vin, două pâini și două
lumânări; dar nici pâinile, nici vinul nu mai serveau pentru
consacrare la Liturghie.
Sau, procesiunea la ofertoriu s-a mai păstrat la Liturghia
papală când se canoniza un sfânt. Iată cum s-a desfășurat această
procesiune când Papa Bonifaciu al IX-lea a canonizat-o, în 1391,
pe Sfânta Brigita: la ofertoriu, trei cardinali și șase înalți
demnitari au venit solemn aducând daruri la altarul papal. Un
cardinal purta două lumânări, al doilea două pâini, al treilea
două butelci cu vin. Ceilalți au adus câte o lumânare și o colivie
cu porumbei. Alegorismul darurilor oferite: lumânările aprinse
reprezintă credința noii sfinte, pâinea speranța, vinul iubirea,
porumbeii nevinovăția. Ritul procesiunii la ofertoriu s-a păstrat
în continuare la Liturghia canonizării, în colivia cu porumbei
introducându-se și alte păsări de diferite culori, reprezentând
numeroasele și feluritele virtuți ale sfântului nou canonizat.
Noua reformă liturgică a reintrodus procesiunea la ofertoriu,
cu ajutoare pentru săraci și pentru Biserică. A voit-o autentică,
așa cum a fost dintru început în liturgie. Dar, din păcate, e
făcută adesea pentru spectacol și cu alegorismul artificial
medieval. Vedem adesea defilând în procesiune la ofertoriu ca
la parada modei, purtători de diferite lucruri: mingi de fotbal,
rachete de tenis, cărți de școală, păpuși, coroane de spini, cără­

117
mizi, cadouri pentru celebranți și sărbătoriți, sticle cu vin din
pivnița parohiei, colaci împletiți și coșuri cu fructe care nu ajung
pe masa săracilor ci tot a preotului. Ne este dat să auzim tot
felul de texte cu alegorism medieval care se declamă cu glas tare,
ca la serbare, când se înmânează fiecare obiect. Folclor anti-
liturgic.
Să încercăm să facem din ofertoriu, așa cum vrea Biserica, un
moment liturgic autentic: momentul carității, al iubirii fraterne
autentice, momentul în care să ne întrebăm: pe ce dăm banii,
banii câștigați eventual de alții, în timp ce atâția duc lipsă, suferă
de foame? Moment în care ne gândim cum putem veni în aju­
torul fraților aflați în suferință. Euharistia este izvorul carității.
Spune Maica Tereza de Calcutta: Euharistia noastră este
incompletă, dacă ea nu ne conduce la iubirea și slujirea săracilor.
Eroismul ei și al surorilor ei în slujirea săracilor e legat de o
profundă trăire a Euharistiei. Spicuiesc câteva gânduri ale Maicii
Tereza: în Sfânta împărtășanie, noi îl avem pe Cristos sub
aparența pâinii în munca noastră, noi îl avem sub aparența cărnii
și a oaselor. E același Cristos. «Am fost flămând, am fost gol, am
fost bolnav, am fost fără adăpost...» Isuse suferind, Domnul meu
preaiubit, fă ca astăzi și în fiecare zi să te văd pe tine în persoană
în bolnavii tăi, și să te slujesc pe tine, îngrijindu-i pe ei.. Doamne,
dă-mi această viziune a credinței și munca mea nu va fi niciodată
monotonă... Scumpul meu bolnav, tu uni ești încă și mai scump,
pentru că tu U reprezinți pe Cristos: ce privilegiu să mă pot ocupa
te tine!. Fiindcă îl recunoaște pe Cristos în Euharistie, Maica
Tereza este capabilă să-l recunoască și în omul care suferă.
Amintind că în timpul procesiunii cu ofertele la altar se cântă
un cântec comunitar care, normal, exprimă iubirea frățească și
nu se declamă alte texte, închei cu antifonul pentru ofertoriu din
Joia Sfântă, Ubi Caritas, care exprimă admirabil toată teologia
acestui moment din Liturghie:
Unde e iubire, acolo-i Dumnezeu.
Iubirea lui Cristos ne-a adunat laolaltă,

118
 să ne bucurăm și să ne veselim în Domnul,
să ne temem de Domnul și să-l iubim
și să ne iubim unii pe alții sincer și din toată inima.

Strânși într-o singură adunare,

să fim cu băgare de seamă să nu ne dezbinăm în gânduri,
să izgonim certurile și neînțelegerile,
ca în mijlocul nostru să fie Cristos Domnul și Dumnezeul
nostru.

Să contemplăm cu sfinții care contemplă

chipul măririi tale, Cristoase, Dumnezeul nostru,
cu bucurie nesfârșită și desăvârșită
în veșnicia cea fără de hotare.

Ubi caritas, ibi Deus...

Iată vin...
A
In cenacol era însuși Domnul
care împărțise tuturor cu mână largă.

Iar poporul iudeu a putut să-l ucidă

pentru că el însuși s-a ucis de bunăvoie.

Mulțimile acelea pe Golgota l-au ucis

pe unul ucis deja cu propriile sale mâini!

Dacă el însuși nu s-ar fi ucis în mod tainic (sacramental)

nu ar fi putut să-l ucidă în realitate.

S-a ucis el însuși tainic în ajun

și a doua zi l-au ucis alții.

119
 Pentru că oferise trupul său poporului,
au putut să-l acopere cât au vrut cu insulte".
(Imn din liturgia armeană)

Ne oprim și în această meditație asupra riturilor ofetoriului,

când atenția ne este îndreptată spre Cristos care, intrând în ziua
de Florii în Ierusalim, își reînnoiește oferirea de sine făcută
Tatălui când a intrat în lume: Jertfe și arderi de tot nu ți-au plăcut.
Atunci am zis: «Iată vin, Dumnezeule, ca să fac voința ta».
Mântuirea lumii, la drept vorbind, acum s-a înfăptuit când
Cristos și-a oferit, și-a sacrificat voința sa, spre a îmbrățișa voința
Tâtălui, nu în momentul răstignirii și al morții sale: acum, al
doilea Adam, prin ascultarea și umilința sa, repară neascultarea
și orgoliul primului Adam. Fără această sacrificare și oferire a
propriei voințe, moartea lui Cristos nu ar fi valorat mai mult
pentru mântuirea lumii decât moartea tâlharului care a murit
răstignit alături de el, blestemând. Fără îndoială că acesta a fost
momentul cel mai dramatic și cel mai greu din viața lui Isus:
când și-a sacrificat propria voință. Tată, nu voia mea ci a ta să se
facă. Dar tot acesta a fost momentul când lumea a fost mântuită.
în Constituția Liturgică (SC 48), Conciliul nu ne vrea
spectatori la Liturghie: Biserica veghează cu grijă ca fiii ei să nu
asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci,
înțelegându-l bine cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor, să
participe la acțiunea sacră, în mod conștient, cu pietate și activ.
Ofertoriul e momentul de participare conștientă și activă
maximă. Cum? Continuă documentul Conciliului: Credincioșii să
nu se mulțumească să ofere victima nepătată prin mâinile preotu­
lui, ci împreună cu el să învețe a se oferi pe ei înșiși și, prin Cristos
Mijlocitorul,să se desăvârșească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu.
Rugați-vă, fraților, pentru ca jertfa mea și a voastră să fie plăcută
lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul. Jertfa oferită nu e numai a lui
Cristos, nu e numai a preotului în calitate de delegat al
poporului, nu e numai a poporului. La începutul Bisericii, și

120
 preotul și credincioșii își aduceau pâinea de acasă și o prezentau
la ofertoriu ca semn al oferirii de sine: Jertfa mea și a voastră să
fie plăcută. în dorința ca această jertfă a preotului și a
credincioșilor să fie plăcută lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul,
pâinea și vinul oferite sunt tămâiate; e un gest inspirat din
cuvintele apostolului Pavel către Efeseni:
Trăiți în dragoste, după cum și Cristos ne-a iubit și s-a dat pe
sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui
Dumnezeu (5,2).
Cu rugăciunea asupra darurilor se încheie ritul ofertoriului;
rugăciunea mai este numită secreta - nu fiindcă se spune în
șoaptă. Cuvântul secreta vine de la secemo, -ere, secrevi, secretum
= a alege, a pune deoparte - e rugăciunea care se spune asupra
pâinii și vinului puse deoparte, alese dintre celelalte daruri aduse
la altar. în această rugăciune, îi cerem lui Dumnezeu să
primească jertfa de noi înșine, simbolizată prin pâinea și vinul
oferite. De pildă, acum, în timpul pascal, în săptămâna a treia a
Paștelui, zilnic ne-am rugat: Transformă, Doamne, într-o jertfă
neîntreruptă întreaga noastră viață, împreună cu victima spirituală
care este Fiul tău Isus, unica jertfă plăcută fie.
Să primească Domnuljertfa din mâinile tale, spre slava și cinstea
numelui său, spre folosul nostru și al întregii Sfintei sale Biserici.
Jertfa de noi înșine oferită prin mâinile preotului unită cu jertfa
lui Cristos aduce slavă și cinste lui Dumnezeu, e spre folosul
nostru și al întregii Biserici, cu o condiție: să fie un act conștient,
sincer, autentic, o oferire de bunăvoie, o sacrificare de noi înșine,
mai ales sacrificarea propriei voințe, făcută din inimă, din iubire
față de Dumnezeu.
Am auzit vorbindu-se de atâtea ori despre foloasele Liturghiei:
de harurile și ajutoarele extraordinare pe care le primim. E ade­
vărat, primim, dar și dăruim, și primim în măsura în care oferim.
Concret, Ia oferirea pâinii și a vinului, spunem așa în inima
noastră: Doamne, mă ofer ție pe mine însumi, ființa mea, viața
mea în întregime, trupul meu cu toate simțurile pe care le doresc

121
curate, nepângărite de păcat. își ofer ochii pe care vreau să-i
folosesc corect, spre a vedea suferințele și trebuințele altora,
limba mea pe care nu vreau s-o întinez folosind-o spre a-i ruina
și răni pe alții, bârfind, criticând, dezbinând, ci spre a răspândi
în jurul meu armonie, curaj, bucurie. îți ofer mintea, inteligența
mea, pe care vreau să o pun numai în slujba adevărului, izgonind
din ea orgoliul, minciuna, nesinceritatea. Dar mai ales îți ofer și
îți sacrific voința mea, asemenea lui Isus: Tată, nu voia mea, ci
voia ta să se facă. Asemenea Măriei: Fie mie după cuvântul tău!
A-ți sacrifica voința e sacrificiul suprem și cel mai dureros dintre
toate. Biserica știe lucrul acesta, de aceea, la rugăciunea asupra
darurilor din săptămâna a patra din Postul Mare, se roagă:
Primește, Doamne, cu bunăvoință ofrandele noastre; și fiindcă
voințele noastre se răzvrătesc, adu-le tu la tine. Avem cu toții în
noi înșine un munte de egoism și orgoliu și nu e ușor să cedăm,
să capitulăm, să predăm lui Dumnezeu voința noastră: și totuși
aceasta este prima condiție pusă celui chemat la preoție: Dacă
vrea cineva să vină după mine, să se lepede de el însuși, adică să
renunțe la propria voință, pentru a îmbrățișa voința lui
Dumnezeu exprimată, printre altele, prin dispozițiile Bisericii și
ale superiorilor legitimi. Directoriul pentru slujirea și viața
preoților - documentul emis anul trecut de Sfântul Scaun (22
martie 1994) reamintește că ascultarea, amenințată de
subiectivismul și spiritul modern de autonomie, rămâne esențială
pentru preot: Ascultarea este o valoare preoțească de primă
importanță. însăși jertfa lui Isus pe cruce își trage valoarea și sensul
răscumpărător din ascultarea și fidelitatea lui față de voința
Tatălui. El a fost ascultător «până la moarte, și încă până la
moartea pe cruce» (Fii 2,8)... Putem spune, așadar, că ascultarea
de Tatăl se află în centrul Preoției lui Cristos. Ca și pentru Cristos,
ascultarea exprimă pentru preot voința lui Dumnezeu, care îi este
manifestată prin intermediul superiorilor lui legitimi. Această
disponibilitate trebuie să fie înțeleasă ca o adevărată lucrare a
libertății personale, consecință a unei alegeri maturizate în mod

122
constant în prezența lui Dumnezeu, în rugăciune. Virtutea
ascultării, cerută intrinsec de sacrament și de structura ierarhică a
Bisericii, este în mod clar obiectul făgăduinței pe care clericul o
rostește mai întâi în ritul hirotonirii diaconale, apoi în cel al
hirotonirii preoțești Prin această făgăduință, preotul își întărește
voința de supunere, intrând astfel în dinamica ascultării lui Cristos,
slujitor ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fii 47,8).
Cultura contemporană subliniază valoarea subiectivității
autonomiei persoanei, înțeleasă ca intrinsecă persoanei sale.
Această valoare, pozitivă în sine, capătă o dimensiune negativă
atunci când este absolutizată și revendicată în afara contextului său
legitim (cf. 61).
Dar nu ne putem imagina un preot care să intre în dinamica
ascultării lui Cristos, slujitor ascultător până la moartea pe cruce,
dacă nu a făcut ucenicia ascultării în anii de seminar. Trebuie să
recunoaștem glasul Duhului Sfânt în cuvintele Conciliului
Vatican II din Decretul privind formarea preoțească: în viața
seminarului, disciplina trebuie apreciată nu numai ca un sprijin al
vieții comune și al carității, ci și ca o parte integrantă a sistemului
de educație pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge
la o temeinică maturitate a persoanei, și pentru formarea celorlalte
dispoziții sufletești care sunt de mare ajutor pentru activitatea bine
orânduita și rodnică a Bisericii Această disciplină să fie însă astfel
exercitată, încât să formeze la seminariști atitudinea lăuntrică de a
accepta autoritatea superiorilor din convingere intimă, în conștiință
și pentru motive supranaturale (OT 12).
Am reținut felul cum se exprimă Conciliul în textul pe care
l-am amintit la început: credincioșii să învețe a se oferi pe ei
înșiși împreună cu Victima nepătată și astfel să se desăvârșească
din zi în zi în unirea cu Dumnezeu, adică în unirea voinței lor cu
voința lui Dumnezeu. Dacă e vorba de a învăța, învățătura nu se
dobândește dintr-o dată, într-o clipă, ci zi de zi printr-un efort
îndelungat. Sfințenia pe care ne-o cere Dumnezeu - și sfințenia
nu este altceva decât sacrificarea propriei voințe, pentru a

123
îmbrățișa voința lui Dumnezeu -, e o lucrare îndelungată care se
înfăptuiește zi de zi. Nu e ca o casă tăcută din prefabricate: ai
pus patru pereți și ți-a ieșit dintr-o dată casa, ci e ca o casă
construită cărămidă cu cărămidă. E un pisc de munte pe care nu
se urcă’ cu elicopterul, ci se cucerește, așa cum îl cucerește
alpinistul, palmă cu palmă. Mi-a fost dată să văd alpiniști
escaladând cu un curaj și un efort impresionant pereții abrupți
și stâncoși ai unor munți înalți. Mai întâi pornește unul încins cu
o frânghie și înarmat cu un ciocan și cu piroane. Bate un piron,
pune piciorul pe el, apoi bate altul mai sus și urcă pe el, îl scoate
pe cel de jos și-1 bate mai sus și așa cucerește muntele bucățică
cu bucățică. Ajuns sus, leagă bine capătul frânghiei, și ceilalți de
jos urcă, ajutându-se de frânghia celui dintâi.
Am participat în viață la mii, ia zeci de mii de Liturghii.
Liturghia zilnică, cu sacrificarea la ofertoriu a propriei voințe în
unire cu Victima neîntinată, e o cărămidă la edificiul vieții
spirituale, o palmă din muntele sfințeniei pe care-1 cucerim, o
detunătură de dinamită în muntele mândriei și al egoismului pe
care trebuie să-l sfărâmăm.
Renunțarea la propria voință nu înseamnă privarea de
libertate, dimpotrivă, înseamnă a găsi calea libertății adevărate:
nu există o eliberare mai mare decât eliberarea de tine însuți.
Dumnezeu posedă libertatea infinită și, cu cât îmbrățișăm mai
mult voința lui, lepădându-ne de voința noastră, cu atât devenim
mai liberi. Când căutăm autonomia, libertatea, nu după logica
Evangheliei, ci după logica lumii, atunci devenim, de fapt, sclavi:
sclavi ai propriilor patimi și înclinații dezordonate. E un drum
greu acesta al sacrificării propriei voințe, dar a devenit mai ușor
de când Cristos l-a parcurs înaintea noastră și, ca un bun alpinist,
ne-a aruncat frângjiia pentru a urca pe urmele lui. E un potir
mai ușor de băut după ce Cristos a băut mai întâi din el: potirul
pe care mi l-a dat Tatăl, oare nu-l voi bea? Intr-una din
Liturghiile orientale, la prefacere, preotul spune: Isus a luat
potirul, l-a binecuvântat, a băut din el, apoi 1-a dat ucenicilor săi.

124
 Oferirea ființei noastre, sacrificarea voinței noastre pe care o
reînnoim la fiecare Liturghie și pe care o punem în practică după
Liturghie, e un jug, dar un jug dulce, e o povară, dar o povară
ușoară. Bucuria autentică nu se naște decât din sacrificiu.
Definiția cea mai simplă și mai frumoasă a bucuriei este aceasta:
bucuria este o durere învinsă. Totul în riturile ofertoriului ne
vorbește despre bucuria care se naște din sacrificiu: pâinea
oferită e făcută din boabe de grâu zdrobite; fără pâine nu există
un ospăț adevărat. Vinul e scos din bobițele zdrobite de teasc;
fără vin însă nu e ospăț de nuntă, nu e sărbătoare, nu e bucurie.
Potirul folosit la Liturghie, care nu poate fi un pahar de sticlă
sau o ulcică de lut, ci din aur sau cel puțin aurit, ne vorbește
despre același lucru. Se întreabă Sfântul Augustin:
Cefei de potir este acesta? Este potirul amar și salutar al patimii,
potirul pe care bolnavul s-ar teme să-l atingă dacă medicul nu ar
fi băut cel dintâi din el. Iată ce potir este acesta. Noi îl recunoaștem
când Cristos își apropie buzele de el și spune: «Tată, dacă este cu
putință, îndepărtează de la mine potirul acesta». La acest potir s-au
gândit martirii și au spus: «Voi lua potirul mântuirii și voi chema
numele Domnului» (Omilia 329).
La ofertoriu, fiecăruia, Cristos ne pune întrebarea pe care a
pus-o celor doi apostoli care visau să facă o bună carieră,
urmându-1 pe el; cereau locul de la dreapta și de la stânga sa
când va pune mâna pe putere: Puteți să beți potirul pe care-l voi
bea eu? (Mc 10,38). Potirul este și el nelipsit de la evenimentele
fericite când se ciocnesc pahare. Potirul de pe altar e semn al
suferinței, al jertfei, al morții, dar, ca și pentru Cristos, e semn
al bucuriei, al victoriei asupra morții, al învierii.

Canonul

Am ajuns cu reflecțiile noastre la partea centrală a Liturghiei,

care este Canonul sau Rugăciunea euharistică - orientalii îi spun
Anafora. Canonul începe cu dialogul de la începutul prefaței și

125
se termină cu doxologia finală: prin Cristos, cu Cristos jr în
Cristos.
Dacă ar fi să comparăm Liturghia cu templul din Ierusalim,
Canonul ar putea fi numit Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt de
pe pământ, unde domnea tăcerea desăvârșită și unde intra numai
marele preot o singură dată pe an, când pronunța numele lui
Dumnezeu. în Canon intră numai preotul, el singur rostește
cuvintele, poporul intervenind numai cu răspunsurile. Dacă sunt
mai mulți preoți care concelebrează, în momentul în care începe
Canonul, preoții se apropie de altar, iar diaconul se retrage un
pas înapoi. Preoților, care de teamă să nu fie acuzați de
clericalism, le dau și laicilor să citească rugăciuni din Canon sau
îi pun pe credincioși să le cânte, scriitorul grec loan Moscus le
povestește un lucru teribil: niște păstori au îndrăznit să cânte
Anafora (Canonul) în timp ce erau pe câmp cu oile și, drept
pedeapsă, au fost uciși pe loc de un trăsnet. Comparația cu
Sfânta Sfintelor și cu tăcerea desăvârșită din ea este și mai
frapantă dacă ne gândim că în toate • liturgiile orientale și
occidentale, inclusiv în liturgia romană până la ultima reformă,
Canonul se spunea în taină de către preot, fără ca poporul să-1
audă. însuși numele de Canon exprimă sfințenia și intangibili-
tatea acestei părți centrale a Liturghiei: prin canon - adică prin
lege - Biserica a sustras această parte a Liturghiei improvizației:
preotul nu poate interveni spre a modifica ceva în text.
După noua reformă liturgică, Liturghia noastră romană are
patru Canoane sau Rugăciuni euharistice:
Canonul I sau Canonul roman: e o capodoperă literară în care
descoperim mâna Sfântului Leon cel Mare și a Sfântului Grigore
cel Mare. E poezie și muzică - bineînțeles în limba latină și
recitat după tehnica poeziei latine cu cele trei forme de cursus
ale orațiunilor: cursus planus, cursus tardus, cursus velox. E un
poem cu 17 strofe. Ascultați un vers: Haec dona, haec munera,
hdec sancta sacrificia illibata: muzicalitatea provine nu numai din
ritm, dar și din aliterație: vocala "a" repetată de șapte ori la rând.

126
 Canonul II nu este altul decât Canonul din Tradiția apostolica
a Sfântului Hipolit din secolul al treilea.
Canonul III este o creație a noii reforme liturgice. Cunoaștem
și autorul: marele liturgist benedictin Cipriano Vagaggini, din
câte știu, încă în viață.
Canonul IV, numit Canonul istoriei mântuirii, este iarăși nou
introdus în Liturghie; e același Vagaggini care l-a elaborat,
imitând anaforele orientale, în special Anafora Sfântului Vasile
cel Mare. Această Rugăciune euharistică, a patra, de fapt este o
beraka, adică o binecuvântare ebraică în viziune creștină și este
foarte apropiată de aceea pe care a rostit-o Isus la Cina cea de
Taină.
Prin faptul că se numește Rugăciune euharistică, ne dăm
seama că în esența sa partea aceasta centrală a Liturghiei e o
rugăciune de mulțumire, de preamărire a lui Dumnezeu pentru
faptele minunate pe care Dumnezeu le-a săvârșit în favoarea
noastră. însăși Liturghia s-a impus de la bun început cu numele
de euharistie, adică aducere de mulțumire. Liturghia este o
școală a rugăciunii în forma sa cea mai înaltă care este ru­
găciunea de mulțumire.
Constituția Liturgică scrie la numărul 48: Biserica veghează cu
grijă ca fiii ei sa fie instruiți prin Cuvântul lui Dumnezeu, să se
hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulțumire lui
Dumnezeu.
Pentru a înțelege Liturghia sau Euharistia, trebuie să o
înțelegem așa cum a voit-o Cristos și cum a înțeles-o prima
generație de creștini care proveneau din iudaism. Noi cunoaștem
patru categorii de rugăciune: de preamărire, de mulțumire, de
cerere și iertare. Evreii, inclusiv Isus, cunoșteau numai trei. Ei își
exprimau mulțumirea lăudându-1, binecuvântându-1, prea-
mărindu-1 pe Binefăcător. în ebraică nu există un cuvânt care să
corespundă lui mulțumesc al nostru. Evreul pios îi mulțumea la
tot pasul marelui binefăcător, lui Dumnezeu, preamărindu-1. în
general rostea 600 de binecuvântări pe zi - berakot - când se

127
trezea, când se spăla, când se încălța, când se îmbrăca, când
întâlnea pe cineva, când mirosea o floare, când afla o veste bună
sau rea, când mânca pâine și bea un pahar cu apă, când vedea
un lan de grâu sau o apă ș.a.m.d.,până când închidea seara ochii
din nou. De-arfi mâncarea ta numai cât o măslină, spune Mișna,
cartea de învățătură evreiască, nu îți este îngăduit să o iei fără să
rostești binecuvântarea. A făcut acest lucru și Isus, după cum ne
arată evangheliile. Isus l-a preamărit pe Tatăl când a înmulțit
pâinile, când l-a înviat pe Lazăr, când a frânt pâinea la Cina cea
de Taină, când a tresărit de bucurie în Duhul Sfânt și a zis:
Binecuvântat ești tu, Tată, Domnul cerului și alpământuluijundcă
ai ascuns aceste lucruri celor înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit
celor mici. Evreul îl binecuvânta și îi mulțumea lui Dumnezeu nu
numai pentru binele dar și pentru răul care se abătea asupra lui,
potrivit maximei din Talmud: Tot ce face Dumnezeu o face spre
binele nostru. Găsim scris în Mișna: Rabi Huna zice: ...fiecare să
se obișnuiască să spună: «tot ce face Dumnezeu o face spre binele
nostru». Odată (rabi) Aqiba era în călătorie. Ajuns într-un sat, a
cerut găzduire, dar i s-a refuzat. Atunci a zis: Tot ce face
Dumnezeu o face spre binele nostru. A petrecut noaptea sub cerul
liber. Avea cu el un cocoș, un măgar și un felinar. A venit vântul
și a stins felinarul. A venit o pisică și a mâncat cocoșul. A venit
un leu și a mâncat măgarul. Iar el a zis: Tot ce face Dumnezeu o
face spre binele nostru. în timpul nopții au venit trupele
năvălitorilor și i-au luat prizonieri pe locuitorii satului. Iar Rabi
Aqiba care a scăpat a zis: oare nu v-am spus eu că tot ce face
Dumnezeu o face spre binele nostru?
în Vechiul Testament, Cina Pascală era forma supremă de
aducere de mulțumire, de preamărire a lui Dumnezeu pentru
patru fapte minunate. întâi: pentru minunățiile creației celebrate
în noaptea de Paști. Doi: pentru jertfa lui Abraham. Cartea
Jubileelor, o carte apocrifii din secolul al doilea a.C., afirmă că
Isac a fost oferit pe 14 nisan, exact la ora când avea mai târziu
să se sacrifice la templu mielul pascal și exact în locul unde avea

128
 să se construiască templul: pe colina Moria. Meritele acestor doi
patriarhi aveau să fie izvor de binecuvântare veșnică pentru
Israel. Trei: cina pascală era memorialul eliberării poporului din
sclavie, când Domnul l-a scos pe Israel cu mână tare și braț
puternic din Egipt. Patru: cina pascală era o celebrare anticipată
a sărbătorii veșnice care va începe când Domnul va întinde os­
pățul eshatologic, când moartea va dispărea și Domnul va șterge
•toate lacrimile de pe fața noastră - cum se exprimă Isaia (25,6-8).
în literatura ebraică avem Poemul celor patru nopți care
spune:
E o noapte de veghere, consacrată salvării în numele Domnului
în momentul în care au ieșit din Egipt, eliberați, copiii lui Israel.
Or, patru nopți sunt înscrise în Cartea Amintirilor.
Prima noapte, când Iahwe s-a manifestat asupra lumii pentru a
o crea. Lumea era în confuzie și haos și întunericul acoperea
suprafața abisului. Și cuvântul lui Iahwe era lumina care strălucea.
Și s-a numit noaptea întâi
A doua noapte, când Iahwe i-a apărut lui Abraham ... și s-a
numit noaptea a doua.
A treia noapte, când Iahwe a apărut egiptenilor, în toiul nopții..
Dreapta sa îi apăra pe primii născuți ai Israelului, pentru a se
împlini ce spune Scriptura: «Fiul meu întâiul născut este Israel» (Ex
4,22). Și s-a numit noaptea a treia.
A patra noapte, când lumea va ajunge la sfârșitul ei pentru a fi
răscumpărată, jugurile defier vorfi zdrobite, generațiile perverse vor
fi nimicite și Moise va urca din mijlocul pustiului și Regele Mesia
va veni de sus... Este noaptea Paștelui în cinstea numelui lui Iahwe,
noapte rezervată și statornicită pentru răscumpărarea tuturor
generațiilor lui Israel.
Isus la Cina cea de Taină a făcut din Cina pascală euharistie,
adică un poem de preamărire și mulțumire adresat Tatălui, tot
pentru patru fapte minunate. Ca atare, îl preamărim pe
Dumnezeu în Canonul Liturghiei pentru lucrarea creației; Sfânt
ești cu adevărat, Doamne, și pe bună dreptate te laudă toată

129
făptura... căci din neființă la viață toate le aduci - ne rugăm în
Canonul III. în Canonul I, rugându-l pe Dumnezeu să privească
asupra darurilor noastre cu milostivire și blândețe precum a
primit jertfa patriarhului nostru Abraham, îl preamărim și îi
mulțumim pentru că, asemenea lui Abraham, nu și-a cnițat
unicul Fiu, ci l-a dat la moarte din dragoste față de noi. în al
treilea rând, îl preamărim și-i mulțumim lui Dumnezeu pentru
adevărata eliberare înfăptuită prin misterul pascal și, în sfârșit,
pentru ospățul eshatologic pe care-1 anticipăm la ospățul
euharistie: Celebrând acum misterul răscumpărării noastre,
amintim moartea lui Cristos și coborârea lui la cei morți,
mărturisim învierea și înălțarea lui la dreapta ta și-i așteptăm
venirea în slavă.
' Canonul începe cu dialogul preluat din liturgia ebraică: Să
mulțumim Domnului Dumnezeului nostru. Vrednic și drept este. Cu
adevărat vrednic este a-ți aduce mulțumiri ție, cu adevărat drept
este a te preamări pe tine, Părinte Sfânt... Și după ce amintim în
prefață faptele minunate ale lui Dumnezeu, îi invităm pe sfinții
și îngerii din ceruri să-l preamărească pe Dumnezeu împreună
cu noi. Prefață nu înseamnă introducere sau preludiu la Canon:
vine din latinescul prae și fari = a proclama, a rosti cu glas tare
în fața cuiva; e proclamarea faptelor minunate ale lui Dumnezeu.
Cu acest înțeles, tot Canonul e prefață.
Să facem din Euharistie o școală a aducerii permanente de
mulțumire. E adevărat că în viață avem de întâmpinat neplăceri
la tot pasul. Criticile, revolta, nemulțumirea, ne înăcresc inima
și viața. Dacă vom transforma criticile în binecuvântare, dacă-1
vom preamări pe Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, plăcut
sau neplăcut, vom afla secretul de a transforma pesimismul în
optimism și amărăciunea în bucurie.

130 '
 Prefacerea

Inima cinei pascale o constituie haggadahul.Copilul cel mai mic

punea întrebările: ce înseamnă această cină? Ce este cu acest
miel fript, cu aceste azime, cu aceste ierburi amare? Tatăl fami­
liei, care oficia cina, începea să povestească intervențiile salva­
toare ale lui Dumnezeu care erau celebrate. în acele clipe
faptele minunate de odinioară erau aduse în prezent. Centrul
Canonului și al întregii Liturghii este haggadahul pe care noi îl
numim prefacere', acum preotul care oficiază povestește ce a făcut
Isus la Cina cea de Taină. Și atunci, ce s-a petrecut la Cina cea
de Taină e adus în prezent: pâinea și vinul se transformă din nou
în Trupul și Sângele lui Cristos, iar noi devenim contemporani
cu Cristos. Atât la cina pascală cât și la celebrarea Euharistiei,
oficiantul, redând fidel în povestirea sa evenimentul primordial,
are posibilitatea de a-1 reda cu cuvintele sale. Sinopticii și Sfântul
Pavel în prima Scrisoare către Corinteni, ne prezintă haggadahul
Euharistiei în patru variante. E vorba de o simplă povestire, nu
și de o imitare a gesturilor lui Isus care sunt povestite. Isus a luat
pâinea, a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi spunând: Luați,
mâncați! Preotul nu frânge pâinea în acest moment, căci în acest
caz ar trebui și s-o împartă înainte de a spune: Acesta este Trupul
meu.
Ceea ce scot în evidență toate formulele de consacrare sunt
mâinile lui Isus în care pâinea și vinul devin Trupul și Sângele
său: „accepit panem in sanctas ac venerabiles manus suas - a luat
pâinea în sfintele și prea cinstitele sale mâini".
Mâinile lui Isus - acele mâini care au atins bolnavii și i-au
vindecat, mâinile sale care au uns cu salivă ochii orbului, care au
ridicat-o pe fiica lui Iair înviată, care au luat-o de mână pe
soacra lui Petru, care au atins urechile surdo-mutului, acel-e
mâini care l-au apucat pe Petru când acesta era gata să se ducă
la fund, care printr-un gest amenințător, au potolit furtuna, acele
mâini în care s-au înmulțit pâinile și peștii, care au mângâiat

131
copiii, care au lovit în negustorii de la templu, care au fost
străpunse de cuie, mâini pe care Toma le-a pipăit, cu care, în
scena judecății de pe urmă din Capela Sixtină pictată de
Michelangelo, îi respinge pe osândiți, căci e îngrozitor să cazi în
mâinile Dumnezeului celui viu - cum spune Scrisoarea către
Evrei -, în aceste mâini atotputernice, pâinea și vinul se
preschimbă permanent în Trupul și Sângele său.
Ceea ce se întâmplă în acest moment la Prefacere, nu este o
minune cum a fost, de pildă, minunea învierii lui Lazăr din
mormânt. O minune presupune o lume creată, cu legi precise
stabilite de Creator și suspendarea unei legi a naturii. La
Prefacere nu se suspendă vreo lege a naturii; e mai mult decâtun
miracol, e o nouă creație. O nouă creație pe care o produce
același cuvânt atotputernic al lui Dumnezeu care la început a
spus: Să se facă pământul cu tot ce-i pe el, să se facă soarele și
luna; și s-au făcut. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și eficace, mai
tranșant decât o sabie cu două tăișuri (Evr 4,12).
Nu trebuie neglijată acțiunea Duhului Sfânt în momentul
Prefacerii. Anaforele orientale, ca reacție la erezia macedoneană
care nega divinitatea Duhului Sfânt, au introdus la sfârșitul
secolului al IV-lea în Canon, epicleza, rugăciunea prin care este
invocat Duhul Sfânt pentru ambele prefaceri: pentru a transfor­
ma pâinea și vinul în Trupul euharistie al lui Cristos, și pentru
a-i transforma pe cei de față în Trupul mistic al lui Cristos care
este Biserica. Sfântul Vasile cel Mare a fost unul din marii
luptători împotriva ereticului Macedonius. în anafora care-i este
atribuită, găsim această dublă epicleză: Să binevoiască bunătatea
ta să facă să vină Duhul tău Sfânt asupra noastră și asupra acestor
daruri oferite aici, ca să le binecuvânteze, să le sfințească și să
învedereze această pâine ca fiind cinstitul și adevăratul Trup al
Domnului nostru, Dumnezeu și Mântuitor, Isus Cristos, și acest
potir ca fiind cinstitul și adevăratul Sânge al Domnului nostru,
Dumnezeu și Mântuitor, Isus Cristos, vărsat pentru viața lumii. Și
fă ca noi, cei care ne împărtășim din aceeași pâine și același potir,

132
să fim uniți în comuniunea aceluiași Duh. Fă ca niciunul dintre
noi să nu se împărtășească cu sfântul Trup și Sânge al lui Cristos
spre judecata sau condamnarea sa, dar fă să găsim îndurare și
bunăvoință, împreună cu toți sfinții care au fost bineplăcuți
înaintea ta de la începutul lumii.
Ca să se pună capăt unor polemici inutile între orientali și
occidentali, la noua reformă liturgică s-a introdus și în
rugăciunile noastre euharistice această dublă epicleză, dar
aceasta nu micșorează cu nimic rolul central al cuvântului
creator al lui Dumnezeu din relatarea orânduirii euharistiei de
Ia Prefacere.
Liturghia siro-occidentală sau iacobită introduce epicleză chiar
în formula de consacrare: Atunci a luat potirul în mâinile sale
sfinte, neprihănite și nemuritoare, a amestecat vinul și apa, și-a
ridicat ochii la cer, l-a oferit lui Dumnezeu, Tatăl său, a mulțumit,
l-a binecuvântat, 1-a sfințit și l-a umplut de Duhul Sfânt.
Prefacerea e un moment de sfântă cutremurare, dar totodată
de intensă bucurie și așteptare. De aceea, în liturghiile orientale,
la cuvintele consacrării, poporul intervine cu mai multe aclamații.
Iată de pildă cum se desfășoară Prefacerea în Liturghia coptă
(egipteană):
Celebrantul: Isus, hotărând să meargă la moarte pentru viața
lumii,
Poporul: Noi credem că este adevărat. Amin!
Celebrantul: a luat pâinea în mâinile sale sfinte, curate,
preafericite și dătătoare de viață,
Poporul: Noi credem că este adevărat!
Celebrantul: a binecuvântat-o,
Poporul: Amin!
Celebrantul: a sfințit-o,
Poporul: Amin! Amin! Amin! Noi credem, noi preamărim,
noi mărturisim!
Celebrantul: a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi preaiubiți, zicând:
«Acesta este Trupul meu care se va frânge și se va

133
 da pentru cei mulți întru iertarea păcatelor. Faceți
aceasta în amintirea mea».
Poporul: Noi credem că este adevărat. Amin!
Apoi aceleași aclamații pentru consacrarea vinului.
Trupul Domnului și Sângele Domnului, după consacrare, este
adorat prin îngenunchere în Liturghia romană, prin înclinație
profundă în Liturghia orientală. Și așa cum episcopul sau o
înaltă personalitate este întâmpinat prin sunetele clopotului, la
fel, când Cristos sosește pe altar la Prefacere, este întâmpinat
prin sunetul clopotelor și al clopoțeilor. Un rit specific Litughiei
noastre este ridicarea ostiei consacrate și a potirului spre
adorare. Este inexact ce se spune, că ostia a început să fie
ridicată în Evul Mediu, când creștinii, apropiindu-se tot mai rar
de împărtășanie, erau dornici cel puțin să o privească. Lucrurile
stau altfel: preotul a continuat să facă ceea ce făcea tatăl familiei
la cina pascală și ce a făcut Isus la Cina cea de Taină, și anume:
lua pâinea pe palmele sale - deci Isus a luat pâinea nu în mâinile
sale, ci pe mâinile sau pe palmele sale - și o ținea ridicată până
în dreptul pieptului cât rostea rugăciunea de binecuvântare. Un
sinod din Paris, din jurul anului 1200, prescrie ca preoții să țină
ostia la înălțimea pieptului la cuvintele consacrării, ca poporul să
nu adore pâinea neconsacrată, și numai după ce a spus Hoc est
enim corpus meum, să o ridice ca să o vadă tot poporul. Poporul,
privind ostia, spera avantaje imense. Scria un autor din secolul
al XIV-lea, John Myre, în Instrucțiunea către parohi: Cu
adevărat fericit este omul care o dată pe zi poate să vadă Trupul lui
Dumnezeu. Căci vederea lui aduce atâta bine, încât, după cum
învață Sfântul Augustin, în ziua în care îl vei vedea, vei obține cu
siguranță aceste binefaceri: mâncarea și băutura de care ai
trebuință, nimeni nu ți le va lua. Jurămintele și cuvintele zadarnice,
pe amândouă Dumnezeu ți le va ierta. De moarte neașteptată în
acea zi, picidecum nu vei avea a te teme. In ziua aceea, îți promit
că nu-ți vei pierde vederea. în plus, viața ți se va prelungi cu atâtea
clipe cât ai privit ostia consacrată.

134
 Adevăratul sens al ridicării ostiei la Prefacere ni-1 dă, tot în
Evul Mediu, într-o predică a sa, Bertold de Ratisbona: Ridicând
ostia, preotul vrea să spună trei lucruri: Iată-lpe Fiul lui Dumnezeu
care pentru tine îi arată rănile sale Tatălui ceresc; iată-l pe Fiul lui
Dumnezeu care pentru tine a fost înălțat pe cruce; iati-l pe Fiul lui
Dumnezeu care va veni din nou să-i judece pe cei vii și pe cei
morți.

Dăruiți-vă pacea!
•
Ființele necuvântătoare, când văd mâncarea, nu se pot stăpâni,
în mod instinctiv și irezistibil se aruncă asupra ei. Nu așa se
întâmplă la o masă de oameni civilizați, mai ales la un banchet
festiv. înainte de a începe masa, are loc un mic ceremonial: ne
urăm Poftă bună!, eventual se ține un mic toast, gazda anunță
felurile de bucate care vor urma, se creează un climat de
prietenie și bună dispoziție, musafirii se conving că nu s-a
strecurat printre ei vreun dușman sau vreun răufăcător; știm câte
crime se comit la ospețe fiindcă se strecoară indivizi care pun
otravă în mâncare sau băutură.
Odată cu încheierea Canonului sau a Rugăciunii euharistice la
Sfânta Liturghie, bucatele, Trupul și Sângele Domnului, sunt
gata. Dar nu ne repezim imediat la ospățul euharistie, la Sfânta
împărtășanie. Mai întâi creăm un climat de dragoste, de
prietenie, de pace, căci la masă stau împreună frații, nu
dușmanii. O facem prin rugăciunile și riturile de pregătire la
împărtășanie. E rugăciunea Tatăl nostru în care spunem: Și ne
iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.
E rugăciunea de după Tatăl nostru, numită embolism, în care
cerem pacea între popoare: Și binevoiește a da pacea în zilele
noastre. E rugăciunea care urmează după embolism, în care
cerem pacea și unirea în Biserică: Doamne Isuse Cristoase, care
ai zis apostolilor tăi «Pacea vă las vouă, pacea mea o dau vouă»,

135
 nu privi la păcatele noastre, ci la credința Bisericii tale și
binevoiește a-i dărui pacea și unirea după voința ta. E apoi ritul
iertării și al împăcării celor de față care vor să se prezinte la
ospățul euharistie: celebrantul își deschide brațele, ca și cum ar
vrea să-i îmbrățișeze pe toți, și spune: Pacea Domnului să fie
pururea cu voi. Apoi, la îndemnul: Dăruiți-vă pacea! - toți își
manifestă priritr-un semn iertarea și iubirea fraternă. Acest semn
' al păcii, în primele veacuri ale Bisericii, era îmbrățișarea și
sărutul care avea loc înainte de a începe Jertfa euharistică,
atunci când se aduceau darurile, pâinea și vinul la altar, potrivit
cuvântului lui Isus: :Dacă-ți aduci darul tău la altar și îți aduci
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți acolo darul tău,
mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău, apoi vino și adu-ți darul
tău. Explică Sfântul Ciril din Ierusalim: Diaconul spune cu voce
tare: «Imbrățișați-vă unul pe altul și sărutați-vă» Să nu vă închipuiți
că acest sărut este asemănător cu cel pe care și-l dau prietenii pe
stradă. El leagă sufletele între ele și promite uitarea oricărei ofense.
Acest sărut e simbolul fuziunii spiritelor și al izgonirii oricărui
resentiment.
Evident că dacă preotul i-a îmbrățișat pe toți prin gestul său,
nu are sens să umble prin biserică și să le mai dea încă o dată
credincioșilor semnul păcii; ar fi o dublură inutilă. în sfârșit,
cerem pacea, iertarea de la Dumnezeu, acea pace care ne-a venit
prin Sângele lui Cristos, cel care a urcat cu păcatele noastre pe
cruce pentru a le ispăși: împăcarea cu Dumnezeu care stă la baza
împăcării cu noi înșine și cu frații noștri: Mielul lui Dumnezeu
care iei asupra ta păcatele lumii, dă-ne nouă pacea! Acum, în
Cristos Isus, voi care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați
prin Sângele lui Cristos. Căci pacea voastră este el, cel care din doi
a făcut unul și a surpat zidul din mijloc care-i despărțea și, în
Trupul lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei (Ef 2,13-15).
Cristos a legat iertarea, iubirea aproapelui de Euharistie: și
ceea ce Cristos a unit, omul să nu mai despartă.
în ajunul morții sale, la prima Liturghie pe care o celebrează

136
în Cenacol, la Cina cea de Taină, Isus le dă ucenicilor porunca
cea nouă a iubirii: Poruncă nouă vă dau vouă. în ce fel această
poruncă este nouă? în ce constă noutatea? Simplu. în Legea
Veche s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Isus
vine cu noutatea. Spune: Să vă iubiți unii pe alții așa cum eu v-
am iubit pe voi Și cum i-a iubit Cristos? Până la capăt i-a iubit,
scrie evanghelistul loan, adică până la limita unde poate ajunge
imaginația omului. Concret: tocmai în noaptea trădării sale, când
numai peste câteva ore toți ucenicii aveau să-l abandoneze, să-l
lase singur în mâinile dușmanilor săi - Iuda încheiase deja târgul
și-și primise plata vânzării - Isus, deși știa toate acestea, îi
tratează ca pe cei mai buni prieteni ai săi. îi numește de-a
dreptul copilașii mei; le spală picioarele - inclusiv lui Iuda -, le
frânge pâinea și le-o împarte, așa cum face un tată sau o mamă
la masă cu copilașii care sunt prea mici și nu pot rupe singuri
pâinea. Mai mult, tocmai în această noapte când este abandonat
și trădat, se dăruiește pe sine în Sfânta Euharistie și se hotărăște
să meargă la moarte pentru cei care-I abandonează și-l trădează,
după ce primiseră atâtea dovezi de iubire.
Tradiția creștină, încă din primele veacuri ale Bisericii, a
ilustrat această incredibilă iubire a lui Isus față de oamenii
nerecunoscători și nevrednici prin imaginea pelicanului. După
cum ni se spune în Physiologus, marele tratat bizantin de
zoologie din secolul al Vl-lea, această pasăre, pelicanul, își
iubește mai mult decât alte păsări puișorii. După ce au fost
hrăniți și au fost crescuți, puii își atacă părinții cu ciocul. Părinții
îi ucid. Dar apoi le pare rău. îi jelesc trei zile, iar a patra zi, tatăl
își sfâșie pieptul cu ciocul și lasă că curgă sângele peste trupul
puilor uciși. Pelicanul moare, dar puii revin la viață. Sfântul
Augustin modifică puțin legenda, aplicând-o lui Cristos. Nu mai
vorbește de revolta puilor și de uciderea lor de către părinți.
Spune simplu: puii sunt înfometați, sunt pe moarte, iar pelicanul
își sfâșie pieptul și își hrănește puii cu sângele său. El moare, dar
puii sunt salvați.

137
 Cristos, pe cruce, ca și pelicanul, își lasă pieptul sfâșiat de
sulița ostașului. Cu sângele său, lăsat în Euharistie, omul revoltat
împotriva lui Dumnezeu, uds, mort sufletește de păcatul său,
revine la viața harului, la viața supranaturală. Pie peUicane, Iesu
Domine - O Isuse, Doamne, pelican milos. Cunoaștem acest vers
al Sfântului Toma de Aquino din Adoro te devote, imnul cel mai
frumos din câte s-au scris vreodată în cinstea Sfintei Euharistii.
Toate rugăciunile și riturile dintre Canon și împărtășanie
vizează pacea, împăcarea, iertarea, iubirea: e un repetat
avertisment că nu ne putem apropia de Euharistie, semnul
suprem al iubirii lui Cristos, cu o inimă din care lipsește iubirea,
în care, dacă nu este chiar ură, este totuși resentiment, dispreț,
lipsă de atenție față de cei din jur. Știm cu toții ce păcat mare
este sacrilegiul, adică primirea Sfintei împărtășanii cu păcat mare
pe suflet: acest păcat mare poate fi necurăția, beția, înjurătura,
furtul etc. Dar cel mai mare dintre toate, este lipsa de iubire
fraternă. în tot Noul Testament, o singură dată ni se vorbește
despre sacrilegiu. E vorba de sacrilegiul comis de corintenii pe
care Sfântul Pavel îi avertizează că, mâncând Trupul Domnului
și bând Sângele lui nevrednicește, își mănâncă și își beau osânda.
Și care era păcatul cu care corintenii se împărtășeau în mod
sacrileg? Era lipsa de caritate fraternă. La Corint, cei bogați,
când se adunau pentru a celebra Euharistia, mâncau și beau
peste măsură la agapa care urma după Liturghie, umilindu-i pe
cei săraci care plecau acasă flămânzi.
La fiecare împărtășanie, ne pregătim cu grijă inimile ca în ele
să fie iubire și pace cu toți oamenii. La terminarea Liturghiei,
vom avea grijă ca iubirea și pacea cu semenii noștri să continue,
să rămână în inimi. Acesta este ultimul îndemn cu care se
încheie Liturghia: Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace!. Mergeți
și trăiți în pace cu toți oamenii. Fiți buni cu toți cei pe care-i
întâlniți. Și ce înseamnă a fi bun? Ascultați Decalogul iubirii,
care de fapt este răspunsul complet la întrebarea: Ce înseamnă
a fi bun?

138
 1. Afi bun înseamnă a uita de tine însuți pentru a te gândi la
alții
2. A fi bun înseamnă a ierta întotdeauna, gândindu-te că
slăbiciunea omenească e mai mare decât răutatea.
3. ' A fi bun înseamnă a simți milă pentru slăbiciunea altuia,
gândindu-ne că noi nu suntem diferiți de alții și că, în condițiile
lor, poate am fi fost mai răi decât ei
4. A fi bun înseamnă a închide ochii în fața nerecunoștinței.
5. A fi bun înseamnă a da chiar când nu primești, a zâmbi celui
care nu te înțelege sau nu-ți prețuiește generozitatea.
6. A fi bun înseamnă a te sacrifica, adăugând la povara
suferințelor tale de fiecare zi povara suferințelor altuia.
l.Afi bun înseamnă a ține bine în frâu propria inimă, pentru
a reuși să-i sufoci suferințele și să zâmbești mereu.
S.Afi bun înseamnă a accepta faptul puțin măgulitor că, cu cât
vei da mai mult, cu atâta ți se va cere mai mult.
9. A fi bun înseamnă a accepta să nu mai ai nimic rezervat
pentru tine însuți, afară de bucuria unei conștiințe curate.
10. A fi bun înseamnă a recunoaște cu sinceritate că bun cu
adevărat este numai Dumnezeu.

Transplantul de organe este o realizare extraordinară a

medicinei din timpurile noastre: un om să vadă cu ochii altui om,
un om să trăiască cu inima altui om! Cristos, cu mult înaintea lui
Christian Barnard, începând de la Cina cea de Taină, a făcut și
continuă să facă nenumărate asemenea operații de grefe de
inimă. El este și donatorul de inimă și chirurgul. Ori de câte ori
ne împărtășim cu vrednicie, el ne grefează propria inimă. Așa se
împlinește ceea ce Dumnezeu a promis prin profetul Ezechiel:
Vă voi da o inimă nouă..., voi scoate din pieptul vostru inima de
piatră și vă voi da o inimă de came (36,32).

139
 Theosis

Tată, mă rog ca toți să fie una, după cum tu ești în mine și eu în

tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu
m-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care mi-ai dat-o tu, pentru ca
ei să fie una, precum și noi una suntem. Eu în ei și tu în mine,
pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una... (In 17,21-23).

Prin aceste cuvinte rostite la Cina cea de Taină, Isus descrie a

doua transsubstanțiere, a doua prefacere, care se săvârșește la
Sfânta Liturghie: e ceea ce Sfinții Părinți numesc Theosis -
îndumnezeirea omului prin Sfânta împărtășanie. Scrie Sfântul
Grigore Nisenul: După ce a terminat crearea omului, care era cu
totul proaspăt și nespus de frumos, Dumnezeu a zis: «Omule, tu vei
fi stăpânul pământului și vei fi deasupra a tot ce există în univers.
Tu vei fi egal cu mine, Dumnezeul tău. Ca chezășie a asemănării
tale cu Dumnezeu, îți dau deocamdată prerogativa divină prin
excelență: libertatea». Dar aceasta era prima treaptă. Spunând
deocamdată, înseamnă că avea să mai urmeze ceva, o treaptă mai
înaltă a egalității cu Dumnezeu. Omul a fost conceput cu
destinația de a deveni Dumnezeu. Și acest lucru s-a realizat prin
Euharistie. Cuvinte care ne-ar speria dacă n-ar fi fost spuse de
un Părinte al Bisericii. Completează Sfântul loan Gură de Aur:
Dumnezeu și-a amestecat sângele său cu al nostru, pentru a face
din noi, oamenii, o singură ființă cu el. Iar Sfântul Maxim
Mărturisitorul: Prin sfânta participare la curatele și dătătoarele de
viață taine (ale Euharistiei) omulprimește intimitatea și identitatea
cu Dumnezeu; prin ele, omul, din om ce era, izbutește să devină
Dumnezeu. Această încorporare în persoana lui îl îndreptățea pe
Isus să spună că cine mănâncă Trupul lui și bea Sângele lui are
deja viața veșnică și posedă deja învierea fericită. Explică Sfântul
Leon cel Mare într-o omilie: Noi nu numai că am fost astăzi
declarați posesori ai paradisului, dar în persoana lui Cristos, noi

140
am pătruns în sferele cele mai înalte ale cerului... Fiul lui
Dumnezeu și i-a încorporat pe oameni și i-a așezat la dreapta
Tatălui. Dar, poate cel mai simplu, cel mai frumos și cel mai
profund, descrie această alchimie a îndumnezeirii omului prin
împărtășanie, Sfântul Augustin: Aceasta pâine pe care o vedețipe
altar, odată sfințită de Cuvântul lui Dumnezeu, e Trupul lui
Cristos... Dacă ați primit-o cu vrednicie, sunteți voi înșivă ceea ce
ați primit.
Două sentimente, aparent contradictorii trebuie să ne
stăpânească inimile atunci când ne apropiem pentru a primi
Trupul și Sângele Domnului: o imensă bucurie, căci ne aflăm
deja la ospățul de nuntă eshatologic descris de Apocalips: Fericiți
cei chemați la ospățul de nuntă al Mielului; și teamă din cauza
nevredniciei noastre: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu, dar spune numea un cuvânt și se va tămădui
sufletul meu.
Aceste două sentimente le descrie excepțional de frumos
Sfântul Simeon, zis Teologul:
Cum se face că îmi transformi cu raza dumnezeirii tale buzele,
din necurate, cum sunt, făcându-le sfinte?
Și limba mea murdară, Cristoase, cum se face că o cureți
făcând-o părtașă la masa Trupului tău?
Cum de binevoiești a mă privi și a te lăsa privit de mine,
și îngădui ca mâinile mele să te țină pe tine
care ții în mâinile tale tot universul?
Cum devin vrednic să te țin, să te îmbrățișez, să te văd, să te
mănânc, să te cuprind în inima mea
pe tine, singurul de nepătruns, de neexprimat,
de neajuns, de necuprins?
Cum de nu sunt mistuit? Și iată că mă simt tras în două părți de
bucurie și de teamă, și cânt, Cristoase, cântarea nesfârșitei tale
iubiri" {Imnul XIX)

141
 La Sfânta Liturghie, împărtășania este momentul de maximă
concentrare și angajare, întrucât este momentul întâlnirii
personale cu Cristos: un moment dramatic și privilegiat. O
singură întâlnire cu Cristos e deajuns să modifice complet viața
unui om. Evangheliile ne vorbesc despre asemenea întâlniri
decisive: Zaheu, Levi, femeia adulteră, Magdalena, femeia
samariteană, Petru, Andrei, loan. Dacă am face un calcul de câte
ori ne-am împărtășit în viață, am găsi câteva mii bune de
împărtășanii. Dar cum se face că aceste mii de întâlniri cu
Cristos n-au schimbat, poate, nimic în viața noastră, n-au făcut
din noi sfinți, ne-au lăsat în aceeași mediocritate, sclavii acelorași
patimi, mai mari sau mai mici? Prima explicație e rutina,
obișnuința. împărtășania devine un rit care nu mai spune nimic,
nu mai este o întâlnire conștientă cu Cristos; luăm împărtășania,
așa cum am lua în gură o gumă de mestecat, ne întoarcem la
locul nostru în bancă, vegetăm după împărtășanie plictisiți,
așteptând să se termine odată Liturghia, să ieșim; așteptăm cu
mai mult interes ora mesei, să mergem la sufragerie, decât clipa
primirii împărtășaniei. Și nu ne dăm seama că Euharistia pe care
o primim e un foc mistuitor, este Dumnezeu, izvorul tuturor
energiilor universului, inclusiv al energiei nucleare, e minimum
de materie cu maximum de energie. Scrie Sfântul loan
Damascenul: Trebuie să ne apropiem de el, (de Cristos), cu o
dorință arzătoare... pentru ca focul dorinței noastre, primind acest
jăratic aprins, să ardă păcatele noastre și să lumineze inimile
noastre, astfel încât și noi să devenim luminoși și asemănători cu
Dumnezeu prin acest contact neîntrerupt cu Focul lui Dumnezeu.
La Liturghia maronită, preotul se roagă după împărtășanie: O,
foc mistuitor, palmele noastre te-au purtat! O, jăratic viu, buzele
noastre te-au sărutat. în trecut, Sfânta împărtășanie era primită
pe palmele acoperite cu un șervet alb, era sărutată, apoi
consumată. în Gallia, pe vremea Sfântului Cezar din Arles,
șervetul alb care acoperea palmele la prima împărtășanie și
panglica cu care se înfășură fruntea copilului la mir erau păstrate

142
cu sfințenie și dăruite copiilor când părăseau casa părintească, se
căsătoreau. Ce să facem ca să menținem fervoarea necesară la
împărtășanie? Să ne împărtășim mai rar, ca să evităm rutina? Nu
neapărat cine se împărtășește rar se împărtășește și bine. Ne
amintim cuvintele Sfântului Ambroziu: Cine nu-i vrednic să se
împărtășească în fiecare zi nu e vrednic să se împărtășească nici o
dată pe an. Cine e de gheață tot timpul nu poate fi jăratic aprins
din când în când.
Altceva trebuie să facem: să-l implorăm de fiecare dată când
ne împărtășim pe Duhul Sfânt să vină cu focul său și să ne
aprindă inimile. Acest lucru ni-1 sugerează un rit din Liturghia
bizantină numit zeon, adică clocotit. Preotul toarnă apă clocotită
asupra vinului din potir în formă de cruce spunând cuvintele:
Fervoarea credinței, plină de Duhul Sfânt.
E trist să ne împărtășim zilnic și să trăim veșnic în
mediocritate, să nu ne lăsăm transformați de focul Euharistiei.
Dar e de-a dreptul tragic când se întâmplă ceva și mai rău:
sacrilegiul. Euharistia e orânduită de Cristos pentru ca, primind-o
cu vrednicie, omul să se îndumnezeiască. Primită cu nevrednicie,
cu păcat grav pe suflet, efectul e contrar: omul se satanizează. E
un mister cutremurător. O știm din Evanghelie; e cazul lui Iuda:
după ce a luat îmbucătura din mâna lui Isus, adică Euharistia la
Cina cea de Taină, a intrat Satana în el.
Pentru ca împărtășania să fie cu adevărat o întâlnire personală
cu Cristos și nu un gest inconștient de rutină, mai întâi e
necesară o pregătire temeinică. Nu numai o pregătire proximă,
dar și o pregătire remotă. Când ne pregătim să primim un
musafir de vază, nu ne gândim la el abia când ne trece pragul
casei, ci cel puțin din ajun. Și această pregătire o facem în
tăcere. Pregătindu-ne pentru întâlnirea cu Cristos, tăcerea
dinainte de culcare și cea de la sculare, până la Liturghie, devine
tăcere sacră. Iată ce scrie marele liturgist Romano Guardini:
Dacă m-ar întreba cineva unde începe viața liturgică, i-aș răspunde:
acolo unde se deprinde tăcerea. Unde lipsește tăcerea, totul e lipsit

143
de seriozitate, totul e zadarnic.
Apoi, după ce l-am primit pe Cristos în Sfânta împărtășanie,
nu ne întoarcem la loc și stăm în bancă privind plictisiți pe
pereți, ci intrăm în dialog cu Cristos, ne ocupăm de el, îl tratăm
ca pe un prieten bun care ne vizitează. Ne exprimăm bucuria și
mulțumirea că a venit la noi, îl rugăm să ne vorbească, să ne
spună dacă e mulțumit de noi, dacă are ceva să ne reproșeze:
Vorbește Doamne, slujitorul tău ascultă!. îi cerem ce avem nevoie
pentru noi, și pentru alții, folosind mai ales formulele biblice:
Doamne, dacă vrei, poți să mă vindeci!, învățătorule, învață-mă să
mă rog!, Doamne, nu voia mea, ci a ta să se facă! Iar pe un
prieten nu-1 putem lăsa să plece cu mâinile goale, fără să-i
oferim ceva. De câte ori după împărtășanie, Cristos ar putea să
ne reproșeze ca lui Simon fariseul: Vezi tu, pe femeia aceasta?
Am intrat în casa ta și nu mi-ai dat apă pentru spălat picioarele,
dar ea mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei și mi le-a șters cu părul
capului ei Tu nu mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a
încetat să-mi sărute picioarele. Capul nu mi l-ai uns cu untdelemn,
dar ea mi-a uns picioarele cu mir. De aceea îți spun: păcatele ei,
care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult (Le 7,44-47).
Desigur, cea mai mare bucurie i-o facem unui prieten atunci
când îi oferim un lucru pe care îl așteaptă. Imitatio Christi ne
spune ce așteaptă Cristos de la noi:
Ceea ce îmi stă cel mai mult la inimă este ca tu să te străduiești
să mi te dăruiești fără nici o reținere. Restul ce ai putea să-mi dai
nu mă interesează. Tu știi că și pentru tine situația e aceeași: dacă
tu ai totul și nu mă ai pe mine, nu ai nimic; la fel, dacă tu îmi dai
totul și nu mi te dai pe tine însuți, eu nu mă simt mulțumit... Dacă
în tine continuă să existe o parte din «eul» tău, dacă nu te oferi de
bunăvoie voinței mele, darul tău e incomplet și incompletă este
unirea dintre mine și tine.

144
 Liturghia s-a sfârșit

* Riturile de încheiere a Liturghiei cuprind: rugăciunea după

împărtășanie, salutul, binecuvântarea și cuvintele de desfacere a
adunării.
Comparate cu riturile de introducere, riturile de încheiere sunt
mult mai sărace și mai scurte. Diferitele comisii post-conciliare
de aplicare a reformei liturgice și-au dat seama că într-adevăr
Liturghia se termină scurt și brusc. De aceea au făcut diferite
propuneri, de pildă: ca imnul Mărire să fie deplasat de la locul
lui aici, la sfârșit, sau să se introducă înainte de desfacerea adu­
nării cântarea de laudă a celor trei tineri din Cartea lui Daniel
(3,51). Nici o propunere nu a fost acceptată și Liturghia se
încheie scurt și brusc.
De fapt, intră în firea lucrurilor ceea ce la prima vedere ni se
pare o anomalie sau o lacună, fiindcă Liturghia, la drept vorbind,
nu se sfârșește, ea continuă și după ieșirea din biserică, de aceea
sfârșitul celebrării trece aproape neobservat. Celebrarea morții
și învierii Domnului s-a sfârșit, dar efectul ei în viața noastră
abia începe. Nu putem spune Domnului la sfârșitul Liturghiei:La
revedere, pe duminica viitoare, sau pe mâine! Dacă Liturghia la
care participăm nu-și găsește o aplicare concretă în viața noastră
zilnică, este timp pierdut. La ieșirea din biserică începe munca,
oboseala, suferința, necazul, neliniștea: Liturghia comunitară
continuă cu liturghia personală, liturghia mea, Jertfa lui Cristos
continuă cu jertfa mea, Jertfa lui devine una cu jertfa mea, Jertfa
lui îmi dă putere să continui jertfa mea.
La 6 august 256, Papa Sixt al Il-lea celebra Liturghia. A fost
judecat și executat împreună cu diaconii săi. Jertfă pentru jertfă.
Jertfa vieții sale a devenit una cu Jertfa lui Cristos. Sfântul
Policarp, episcop de Smirna își celebrează moartea sa pe rug ca
pe o Liturghie pontificală. Din Liturghie își trage originea orice
martiriu - scrisese puțin mai înainte.

145
 Sfântul Ambroziu povestește drama dintr-o familie din
comunitatea sa din Milano. O tânără refuză hotărât planurile de
căsătorie făcute de părinții ei. Vrea să-i dăruiască inima în
întregime lui Cristos. Cere să i se dfea fața de altar din biserică
pentru a-și face vălul de consacrată lui Cristos. Puterea de a-și
jertfi viața îi vine din Jertfa Euharistică.
Uneori auzim punându-se întrebarea: este obligatoriu să mergi
la Liturghie? Este păcat grav dacă nu participi duminica la
Liturghie? Pentru un creștin întrebarea nu are sens. Este ca și
cum cineva ar pune întrebarea: - Este grav să refuzi să mănânci
și să bei? Este obligatoriu să te hrănești? La începutul lunii
februarie a anului 304, la Abitene (azi Tunisia), sunt arestați 49
de creștini: 31 bărbați și 18 femei, de către poliția imperială.
Delictul? S-au adunat ilegal pentru a lua parte la Liturghie. Pe
12 februarie se ține procesul la Cartagina în fața procurorului
Anulin. O tânără, Victoria, este întrebată: - De ce ai încălcat
legea, tu care ești o fată foarte apreciată de toată lumea?
Răspunsul este simplu: - M-am dus la Liturghie pentru că sunt
creștină. Un creștin duminica merge la Liturghie. Este un lucru
evident care nu se pune în discuție. Este întrebat apoi preotul
Saturnin: - De ce' nu te-ai conformat edictului imperial? în
calitatea ta trebuia să fii exemplu pentru ceilalți Răspunsul este la
fel de simplu: - Noi creștinii trebuie să celebrăm Ziua Domnului
Este legea noastră. Cel din urmă interogat este Emerit, un om în
vârstă, în casa căruia s-au adunat creștinii pentru Liturghie. - La
vârsta ta trebuia să dai dovadă de înțelepciune. De ce le-ai pus
casa la dispoziției Răspunsul este splendid: - Nu puteam să le
închid ușa fraților mei creștini Nu putem trăi fără Liturghie.
Bătrânul Emerit a formulat atunci cea mai perfectă definiție a
creștinului: creștinul este omul care nu poate trăi fără Liturghie.
La 13 februarie 304, 49 de creștini sunt executați ca martiri ai
Jertfei Sfintei Liturghii: jertfă pentru jertfă.
Vă redau în continuare mărturia unui medic dentist în care
putem vedea cum Liturghia poate fi continuată și trăită 24 de

146
 ore din 24:
Cum putem noi, dentiștii, să facem față problemelor reale ale
fricii, ale tensiunii, ale neliniștii pacienților noștri? De câte ori nu
ne este dat să auzim afirmații ca acestea: - Ii urăsc pe dentiști, sau,
m-a torturat îngrozitor, a folosit un trepan cu diametrul de jumătate
de centimetru pe dintele meu!
Aceste spaime sunt datorate foarte probabil unei experiențe
dureroase pe care a avut-o în primii ani ai vieții, sau unei povestiri
în culori vii a unui adult care deforma experiența avută de el cu
dentistul, exagerând-o.
Ambele împrejurări întipărite în mintea tânărului ies la suprafață
în frica din acest moment și rămâne în el până când Domnul îl
vindecă. Iată pentru ce eu cred că vindecarea interioară este
fundamentală și în ceea ce privește tratarea dinților.
Merg în fiecare zi la Liturghie și îi cer Domnului Isus să-i vindece
pe pacienții mei de spaimă, de tensiunile și neliniștile lor. Și în
cazul profesiunii mele, mă rog zilnic lui să copleșească cu binecu­
vântările sale orice persoană pe care mi-o trimite, eliberând-o de
toate aceste neplăceri. Ii cer lui Isus să se folosească de mâinile
mele - ca și cum ar fi ale lui - pentru a îngriji, a întări, a vindeca,
în timp ce operez pacienții mei. Intr-adevăr, Isus a vindecat multe
persoane în cabinetul meu dentar: a blocat hemoragii și abcese, a
îndepărtat dureri și umflături după extracția chirurgicală a măse­
lelor de minte, a refăcut mulți nervi și mușchi ai dinților. Apoi
Domnul i-a vindecat pe mulți pacienți de ulcere, forme de astm,
dureri musculare, a făcut să dispară tumori, a redat sensibilitatea
degetelor care opierduseră. Lista ar fi prea lungă dacă aș vrea să
amintesc totul. încredințând Domnului pe pacienții mei și pe mine
însumi în exercitarea profesiunii mele, muncesc cu mult mai multă
satisfacție decât înainte (Dr. Willie Andrepont).
Riturile cu care se încheie Liturghia sunt menite să ne ajute să
continuăm liturghia vieții noastre dincolo de pragul sfântului
lăcaș. Astfel: în rugăciunea după împărtășanie, care este ultima
din orațiunile prezidențiale, îl implorăm pe Dumnezeu ca

147
Euharistia la care am participat să dea roade în viața noastră.
Toate sunt formulate cu aproximație în acești termeni.
Fă să se arate în întreaga noastră viață ceea ce a înfăptuit în noi
această taină',
învață-ne pe noi, poporul tău, să trăim din împărtășirea cu
Cristos pentru ca, îndeplinindu-ne datoriile în această lume, să
construim cu râvnă împărăția Ta.
- Domnul să fie cu voi! Sau, mai exact: - Domnul este cu voi!
Același salut a fost adresat la începutul Liturghiei pentru a
sublinia prezența lui Cristos înviat în mijlocul celor adunați în
numele lui. Această prezență a iui Isus este confirmată cu mai
multă forță la sfârșitul celebrării când cei de față s-au împărtășit
cu Trupul și Sângele său. Salutul preotului este o urare ca cei
care au participat la Liturghie să-l poarte la toți pe Cristos și să
trăiască în continuare în prezența lui Cristos.
Urmează binecuvântarea finală: Să vă binecuvânteze atotputer­
nicul Dumnezeu, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt! Cuvintele sunt
însoțite de semnul crucii. Gestul este sugestiv. Toți cei care au
participat la celebrare sunt apărați în continuare de crucea lui
Cristos, ei poartă cu ei toate roadele crucii și continuă în viața
lor, plecând de la Liturghie, jertfa crucii lui Cristos pe care au
celebrat-o.
Această binecuvântare finală își are rădăcinile în Evanghelie,
înainte de a-i trimite pe ucenicii săi în lume, ca martori ai
învierii sale la toate popoarele, Isus ridicându-și mâinile, i-a
binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, s-a înălțat la cer (Le
24,50-51). La fel, înainte de a-i trimite pe credincioși din biserică
în mijlocul lumii, spre a fi martori și vestitori ai lui Cristos,
preotul, care îl personifică pe Cristos, îi binecuvântează. La
unele ocazii deosebite, preotul dă binecuvântarea solemnă care,
de asemenea, este un îndemn făcut credincioșilor de a arăta în
viața lor roadele Liturghiei: Domnul să facă din voi lumini pentru
a-i călăuzi pe frații voștri pe cale... îmbogățiți cu credință, speranță
și dragoste, să munciți ca niște buni lucrători ai împărăției.

148
 Ite, missa est! Aceasta era formula de desfacere a adunărilor
publice în lumea civilă romană, și s-ar traduce: - Mergeți, ședința
s-a încheiat! Biserica a adoptat-o pentru desfacerea adunărilor
liturgice. în primele veacuri era folosită de două ori la Liturghie;
prima dată după liturgia cuvântului, când erau trimiși cate-
humenii din biserică: Mergeți, este trimiterea. Cuvântul missa sau
missio este luat și cu sensul de misiune: Mergeți, sunteți trimiși în
misiune, acum începe misiunea voastră în mijlocul lumii!
Liturghiile orientale cunosc alte formule de desfacere a
adunărilor liturgice: Mergeți în pace (Liturghia siro-occidentală și
coptă); Să mergem în pace! (Liturghia bizantină); Să mergem în
pacea lui Cristos (Liturghia siro-orientală). Formula din Liturghia
română a imitat formula din Liturghia engleză și italiană, care de
fapt este formula romană plus formula antiohiană-egipteană:
Liturghia s-a sfârșit. Mergeți în pace! Mergeți și trăiți în pace nu
vrea să spună mergeți și trăiți liniștiți, fără grijă, ci, mergeți și
duceți și altora pacea și bucuria pe care voi ați experimentat-o
la Sfânta Liturghie. Este o trimitere în lume cu această misiune.
Voi care ați ascultat cuvântul lui Dumnezeu, care ați meditat
și ați aclamat învățătura lui Cristos, mergeți acum și o puneți în
practică. Dați mărturie, arătați lumii ce ați ascultat și ce credeți.
Voi care ați venit să aduceți mulțumiri lui Dumnezeu Tatăl, pe
care l-ați recunoscut drept Creator al cerului și al pământului,
care continuă să săvârșească fapte minunate în lume și în inimile
oamenilor, mergeți! întoarceți-vă la casele voastre, mergeți la
locul vostru zilnic de muncă și trăiți întru aducere de mulțumire.
Celor disperați arătați-le frumusețea creației și descoperiți-le
sensul vieții. Ați celebrat taina bucuriei, trăiți acum în bucurie.
La Liturghie l-ați celebrat pe Cristos care și-a dat viața pentru
voi. V-ați împărtășit cu Trupul și Sângele lui Cristos. Ați
îmbrățișat destinul lui. Acum mergeți și sacrificați-vă viața așa
cum și-a sacrificat-o el. Mergeți și imitați exemplul lui iubind,
iertând, răspândind speranță pretutindeni.
La Liturghie v-ați rugat pentru pace și pentru toți cei care sunt

149
în suferință. Mergeți acum și construiți pacea. Ajutați-1 pe
Dumnezeu să înfăptuiască ce ați cerut de la el. Mergeți, ajutați-i
și alinați-i pe cei care se află în suferință.
Ultimul gest al preotului: sărută altarul. Când prietenii se
întâlnesc și când se despart, își iau rămas bun, se îmbrățișează,
se sărută. Preotul a sărutat altarul, simbolul lui Cristos, când a
început Liturghia, îl sărută din nou acum, la sfârșit, la despărțire.
La Liturghia siriană și la cea maronită, la sfârșit, preotul își ia
rămas bun de la altar cu aceste cuvinte: Rămâi cu bine, sfânt
altar al Domnului Nu știu dacă îmi va fi dat să mă mai întorc la
tine, dar să mă ajute Domnul să te revăd în adunarea celor dintâi
născuți, ale căror nume sunt scrise în ceruri (cf. Evr 12,23):
deoarece eu îmi pun încrederea în această alianță. Rămâi cii bine,
altar sfânt și dătător de sfințenie. Trupul și Sângele pe care le-am
primit de la tine să-mi dobândească iertarea păcatelor și ocrotire în
fața înfricoșătorului tribunal al Domnului și Dumnezeului nostru,
pentru totdeauna. Rămâi cu bine altar sfânt al lui Dumnezeu,
masă a vieții Mijlocește pentru mine, pentru ca eu să nu încetez să
mă gândesc la tine, acum și în vecii vecilor. Amin.
Asupra tuturor celor care au ascultat sau au citit acest curs de
meditații implor binecuvântarea lui Dumnezeu cu cuvintele unei
binecuvântări solemne din Liturghierul roman: Dumnezeu, izvorul
și începutul oricărei mângâieri, să reverse harul său asupra voastră
și să vă dăruiască viață și sănătate. Să vă păstreze neclintiți în
credință, răbdători în speranță, statornici în iubire. Să orânduiască
în pace zilele voastre, să primească rugăciunile voastre, și să vă
conducă la fericirea veșnică. Amin.

150
 CUPRINS

Prefață ...................................................................................... 3
Introducere................................................. 5
Ce nu este Liturghia............................................................. 10
Ospăț de sărbătoare ............................................................. 15
Jertfa Sfintei Liturghii........................................................... 20
Atunci am zis: Iată, vin!......................................................... 25
Victima intus est (victima e în tine însuți) ......................... 30
Sângele Alianței .................................................................... 35
Prezența reală: Cristos prezent în preot ........................... 40
Prezența reală: Cristos prezent în Cuvântul său .............. 45
Prezența reală: Cristos prezent în speciile euharistice ... 49
Ritul intrării ........................................................................... 54
Altarul ............................... 59
Ritul penitențial .................................................................... 64
Imnul Mărire........................................................................... 69
Cântați Domnului.................................................................. 74
Collecta.................................................................................... 79
Cuvântul Domnului................................................................ 84
Psalmul responsorial............................................................. 89
Omilia............... 94
Rugăciunea universală............................................................. 100
Crezul........................................................................................ 104
Ofertoriul ................................................................................. 109
Procesiunea carității ............................................................... 114
lată vin.......... ................... 119
Canonul ......................... 126
Prefacerea................................................................................. 131
Dăruiți-vă pacea ...................................................................... 135
Theosis ...................................................................................... 140
I .iturghia s-a sfârșit................................................................. 145
Cuprins...................................................................................... 151