„Cei mai mulţi oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puţini sunt

cei ce o au şi o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o însă nici nu se pot
închina lui Iisus Hristos ca unui Sfânt şi Domn”[1]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Hristos a înviat!

În ciuda bucuriei pe care ar trebui să o avem, spaimele, frica, nesiguranţa şi

singurătatea ne locuiesc, în aceste vremuri de încercare, parcă mai intens decât
realitatea luminii Învierii lui Hristos. Le simţim parcă mai aproape de viaţa
noastră decât bucuria şi nădejdea care izvorăsc din Învierea lui Hristos.

Mulţi poate sunteţi trişti că nu puteţi fi cu noi, slujitorii Bisericii, la această

slujbă unică din cursul anului bisericesc. Şi aveţi motive să fiţi mâhniţi. Nu ştiu
dacă simţiţi vreo mângâiere sau se micşorează cu ceva tristeţea dumneavoastră,
când vă mărturisim, cu maximă certitudine şi fără lamentaţii gratuite, că nici
nouă nu ne este uşor fără dumneavoastră. Biserica nu suntem doar noi, slujitorii
şi cântăreţii bisericeşti, ci toţi formăm frumuseţea şi unitatea Trupului lui
Hristos: episcopi, preoţi, diaconi, monahi, cântăreţi şi credincioşi. Acum, în
starea de faţă, dacă mă pot exprima în felul acesta, funcţionăm incomplet. Este
ca şi cum la o nuntă frumoasă şi plină de veselie constaţi că dispare instantaneu
mireasa. Nu pentru o jumătate sau o oră, ci pentru câteva luni bune.

Nu cred că păcătuiesc dacă vă spun că pe planul credinţei pandemia s-a dovedit

a fi mai malefică şi mai vicleană decât orice regim totalitar prin care au trecut
înaintaşii noştri. Comunismul a avut tentaţia luciferică de a-L fura pe Dumnezeu
din inimile oamenilor. Criza coronavirusului nu îşi propune să Îl fure pe
Dumnezeu, ci pe cei care nu credeam că pot fi furaţi vreodată: credincioşii.
Bisericile s-au golit fără niciun pact sau vreo agresiune umană. Aşa ne-am trezit
că nu vă mai avem în bisericile dumneavoastră – nu ale noastre, ale slujitorilor.
Totul a fost unilateral: virusul invizibil şi nemilos a decretat stare de urgenţă, iar
credincioşii au trebuit să dispară din calea lui. Noi doar am încuviinţat. Probabil
din prudenţă, din frică, din maximă responsabilitate, şi mai ales din grijă
conştientă faţă de sănătatea semenilor noştri, inclusiv a celor vârstnici sau
suferinzi, care sunt cei mai ameninţaţi. Deoarece sănătatea este unul dintre cele
mai minunate daruri din partea lui Dumnezeu. Şi cum ştim fiecare în parte, de
daruri este bine şi indicat să avem deosebită grijă. Nu să le lasăm în calea
nimicitorilor.

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Paştilor ne pune în faţa unui adevăr fundamental: „Dumnezeu

crucificat” este „mereu prezent în noi înşine, coborât în noi înşine şi în mijlocul
nostru, în inima spaimelor, angoaselor, a simplităţilor noastre”[2] şi a
neliniştilor noastre, care, în mod paradoxal, ne învaţă că nicio lacrimă nu se
pierde în învălmăşeala lumii acesteia, ci urcă pe căi nevăzute la Crucea lui
Hristos.

Să nu uităm niciodată: pe Cruce, atunci când omul, în nebunia şi ura lui, a crezut
că poate să-L omoare pe Dumnezeu, Iisus, aflat în suferinţe cumplite şi umilinţe
inimaginabile, a fost de partea omului. Chiar dacă omul avea poftă de insultă şi
calomnie usturătoare, Dumnezeu-Omul a rămas neclintit în dragostea Sa
cuprinzătoare faţă de făpturile Sale.

Tot de partea omului este şi la Înviere, atunci când îl vede nesigur, dezamăgit şi
trist, aşa cum au fost ucenicii Luca şi Cleopa, femeile Mironosiţe şi Apostolii.

Probabil că în aceste zile cu toţii ne identificăm cu Maria Magdalena. Sunt

câteva elemente care ne ajută să ne regăsim în povestea tristă, dar cu final
fericit, a acestei femei mironosiţe: întuneric, mormânt, dezamăgire, tristeţe că
am pierdut ceva însemnat şi în final bucurie că întâlnim pe Cineva minunat.

Evanghelia Sfântului Ioan ne spune că Maria Magdalena „ a venit la mormânt

dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric” (Ioan 20, 1). Aici găseşte piatra
mormântului dată la o parte, îngrijorându-se că cineva L-a furat pe Domnul. De
frică şi de o eventuală confirmare a temerii sale, nici măcar nu intră în mormânt,
ci fuge cu iuţeala fulgerului, ca un om aflat într-o primejdie cumplită şi cu
nădejdile frânte, la Apostolii Petru şi Ioan, mărturisindu-le, cu sufletul la gură,
că mormântul este gol. Întoarsă în grădină, unde vede cu ochii ei că Domnul nu
mai este acolo, Maria Magdalena stă şi plânge lângă intrarea mormântului,
paralizată de gândul că s-ar putea ca toată dragostea ei faţă de Hristos să fi fost o
iluzie de care s-a agăţat cu întreaga ei fiinţă. Aşa cum i se întâmplă de obicei
omului aflat în iadul suferinţei, Dumnezeu intervine când nimeni nu se mai
aşteaptă la vreo nădejde de mai bine. Vine în intimitatea inimii noastre,
întrebând-ne, aşa cum a întrebat-o Domnul pe Maria Magdalena: „De ce plângi?
Pe cine cauţi?” (Ioan 20, 12). Sau ce cauţi? De ce Mă confuzi cu grădinarul sau
cu orice altceva ori altcineva din lumea aceasta? Ca mai apoi să ne strige pe
nume, iar noi să simţim că suntem inundaţi de lumina prezenţei lui Hristos, care
spulberă absenţa de care eram apăsaţi în stările noastre de deznădejde
zdrobitoare. Să simţim că suntem înviaţi, că energia Învierii restaurează toate
funcţiunile muribunde ale existenţei noastre.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Spunea cineva atât de frumos că „iubirea învie tot ceea ce atinge” şi „că numai
suferinţa poate mistui răul din noi”[3]. Maria Magdalena era tristă şi dezamăgită
pentru că încă nu înviase Hristos în inima ei. Odată înviat Hristos în adâncul
inimii ei, devine relevant pentru ea că Domnul este viu, ceea ce îi dă
certitudinea că boldul morţii a fost zdrobit. Abia acum e învinsă moartea în
sufletul ei, acum învie şi ea.

Niciunul dintre Apostoli, atunci când ei Îl întâlnesc pe Domnul înviat, nu Îi cere

explicaţii suplimentare legate de modul cum a fost învinsă moartea. Sau că ar
trebui verificată autenticitatea acestei biruinţe. Pentru ei era esenţial că L-au
văzut pe Domnul, care le-a dat puterea de a crede că El este Cel înviat. Prin
vedere se naşte comuniunea, nu din spuma vorbelor. Iubim doar ceea ce vedem,
ca mai apoi să ajungem la credinţă, aşa cum mărturiseşte Sfântul Ioan
Evanghelistul: „Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise mai întâi la
mormânt, şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20, 8).

Învierea nu are nevoie de argumente, ci se cere doar văzută şi simţită în carnea

de lut a fiinţei noastre. Sfântul Simeon Noul Teolog, prin cuvintele sale,
întăreşte acest adevăr: „Căci nici preasfânta cântare, pe care o avem acum în
fiecare zi pe buze, nu spune: «Învierea lui Hristos crezând», ci: «Învierea lui
Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de
păcat». Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: «Învierea lui
Hristos văzând», ca unii ce am văzut-o, deşi n-am văzut-o, de vreme ce Hristos
a înviat o dată pentru totdeauna acum o mie de ani şi nici atunci nu L-a văzut
cineva înviind? Oare dumnezeiasca Scriptură vrea ca noi să minţim? Să nu fie.
Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: şi anume, că în
fiecare dintre noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos, şi aceasta nu o
dată, ci în fiecare ceas, atunci când, precum spuneam, Însuşi Stăpânul nostru
învie întru noi, strălucind şi scânteind cu scânteierile nestricăciunii şi
Dumnezeirii”[4].
Iubiţii mei,

Cât timp vom căuta să explicăm moartea doar în termeni lumeşti şi materiali,
tristeţea, teama şi neliniştea vor fi hrana sufletului nostru, aşa cum i s-a
întâmplat şi Mariei Magdalena. Dumnezeu vrea să învieze în inima noastră. Nu
ni se cere să ne împăcăm cu moartea, ci să ne împăcăm cu Învierea, care este
adevărata noastră viaţă. Unica noastră sursă de bucurie, linişte, limpezime şi
curaj.

Hristos le spune surorilor Marta şi Maria: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11,
25). Adică, Domnul este întâi Învierea noastră şi apoi Viaţa noastră. Cu alte
cuvinte, oricât ne-am zbate pentru viaţa noastră, fără Înviere nu valorăm nimic.
Ne chinuim şi ne dăm seama că nu suntem siguri pe nimic. Nici măcar pe viaţa
noastră. Totul se fragilizează. Însăşi ştiinţa, care avea pretenţia de a surpa datele
credinţei, îşi recunoaşte astăzi limitele, neştiind exact cum s-au produs mutaţiile
prin care a apărut micul virus propagator de panică, nelinişte şi instabilitate
economică, şi se dovedeşte neputincioasă în a i se opune tiraniei lui.

Poate că nu este întâmplător faptul că nu putem sărbători Învierea împreună în

bisericile dumneavoastră. Nu vă merităm. Profetul Amos ne spune: „Voi preface
sărbătorile voastre în jelire şi toate cântările tale în tânguire (...) Iată vin zile –
zice Domnul – când voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu
sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 10-11). Asta pentru că nu
am reuşit să ne convingem de adevărul că „credinţa în Hristos este raiul cel
nou”[5], ci am rămas blocaţi în ritualismul superstiţiilor care ne ţin departe de
profunzimea adevărurilor noastre de credinţă.

Din păcate, încă nu suntem plini de viaţa lui Hristos, care este adevărata noastră
Înviere. Vrem să venim la slujba de Înviere, fără să avem deja aprinsă în inima
noastră, prin post, rugăciune, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi
iubire multă faţă de cei sărmani şi de toţi semenii noştri, lumina lui Hristos.
Vrem să luăm lumină, dar nu facem niciun efort să devenim lumină pentru cei
din casa noastră, pentru cei din satul sau oraşul nostru, pentru cei din jurul
nostru şi pentru mediul nostru înconjurător. Vrem să venim la slujbă, dar poate
nu ne propunem să transformăm viaţa noastră într-o rugăciune pentru noi înşine
şi într-o slujire prin bunătate a semenilor noştri. Vrem să venim la biserică, dar
uităm complet că prin Taina Botezului noi înşine am devenit biserică vie a
Preasfintei Treimi. Sfântul Simeon Noul Teolog ne atenţionează, grăindu-ne
astfel: „Nu socoti că sărbătoarea stă în veşminte strălucite şi în cai mândri, în
miruri scumpe, în lumânări şi sfeşnice, în mulţime de popor. Nu aceastea fac
strălucită sărbătoarea, nici nu sunt adevărata sărbătoare (...)”, ci „aşa cum
lăcaşul bisericii, această casă preafrumoasă, e luminat de multe candelabre, aşa
şi casa sufletului tău, mai preţioasă decât această biserică, trebuie luminată şi
făcută să strălucească spiritual cu focul dumnezeiesc al tuturor virtuţilor
duhovniceşti care ard şi luminează în tine, ca nici un loc din ea să nu rămână
lipsit de lumină. Mulţimea sfeşnicelor care ard aprinse de focul văzut zugrăveşte
gândurile noastre luminate, ca fiecare din ele să strălucească la fel ca şi acestea,
şi nici un gând întunecat să nu fie lăsat în casa sufletului tău, ci toate să
lumineze aprinse pururea de focul Duhului”[6].

Dragii mei,

Praznicul Învierii în vreme de molimă ne învaţă că mormântul spaimelor, al

neliniştilor, al nesiguranţei poate deveni locul biruinţei luminii asupra
întunericului, a binelui asupra răului, a bucuriei asupra tristeţii şi a profunzimii
asupra superficialităţii, a prezenţei asupra absenţei.

Dacă inima noastră va fi ca o biserică, unde vrem să aprindem candela dorinţei

de a trăi viaţa lui Hristos, a binelui, a comuniunii, a solidarităţii, a grijii faţă de
cei sărmani, a dragostei, dar şi a mărturisirii cu demnitate în faţa celor care încă
sunt îmbătaţi de nebunia şi aroganţa că Îl pot ucide pe Dumnezeu, negreşit vom
auzi în adâncul conştiinţei noastre chemarea: „Veniţi să primiţi lumină”. Iar
cântarea pascală „Hristos a înviat”, sursa noastră de bucurie deplină, va face
minunea „să ne trezim ca nişte copii, ca nişte convalescenţi, în lumina Paştilor –
şi aceasta este prima dimineaţă a lumii – ca un migdal care înfloreşte printre
ruine şi Dumnezeu ne redă viaţa şi ne iartă”[7].

Să ne iertaţi pentru toate nedesăvârşirile şi păcatele noastre, ale slujitorilor. Să

ne iertaţi că în această perioadă de criză, vă transmitem credinţa şi bucuriile ei
prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumuseţea nemijlocită
şi inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepţie, nu de
normalitate.

În vremuri dificile este esenţial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei

Sfintei Euharistii, care este unica raţiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtăşanie,
aşa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moştenim viaţa
veşnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toţi oamenii în vârstă, care
nefiind familiarizaţi cu consumul de medii digitale, sunt pur şi simpli blocaţi în
casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situaţii vulnerabili în faţa
unor stări depresive, pentru că sunt privaţi de unica lor bucurie sufletească: de a
participa, dimineaţa şi seara, la slujbe, de a se întâlni şi a mai schimba o vorbă
de duh şi încurajare între ei.

Fie-vă sărbătorile luminoase, paşnice, liniştite, în preajma celor dragi şi cu

gândul la toţi cei care sunt singuri sau în suferinţă, la românii noştri din diaspora
care sunt departe de casa, de familiile lor, fără bani şi fără muncă, cu gândul la
îngerii sănătăţii noastre, care sunt medicii, asistenţii medicali, infirmierii şi tot
personalul auxiliar din spitale şi ambulanţe, şi la toţi cei care, ştiuţi sau neştiuţi,
ne ajută să trecem cu bine de această perioadă, şi ridicând împreună rugăciuni
către Preasfânta Treime, către Maica Domnului, către Sfânta Mare Muceniţă
Chiriachi, ocrotitoarea Episcopiei noastre, şi toţi sfinţii care pururea se roagă
pentru noi.

Fie-vă viaţa plină de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!

Cu nădejdea unor vremuri mai bune şi cu mai multă linişte, al vostru părinte,
frate şi prieten de tot binele voitor şi fierbinte rugător către Hristos cel Înviat,

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Paştilor ne pune în faţa unui adevăr fundamental: „Dumnezeu

crucificat” este „mereu prezent în noi înşine, coborât în noi înşine şi în mijlocul
nostru, în inima spaimelor, angoaselor, a simplităţilor noastre”[2] şi a
neliniştilor noastre, care, în mod paradoxal, ne învaţă că nicio lacrimă nu se
pierde în învălmăşeala lumii acesteia, ci urcă pe căi nevăzute la Crucea lui
Hristos.

Să nu uităm niciodată: pe Cruce, atunci când omul, în nebunia şi ura lui, a crezut
că poate să-L omoare pe Dumnezeu, Iisus, aflat în suferinţe cumplite şi umilinţe
inimaginabile, a fost de partea omului. Chiar dacă omul avea poftă de insultă şi
calomnie usturătoare, Dumnezeu-Omul a rămas neclintit în dragostea Sa
cuprinzătoare faţă de făpturile Sale.

Tot de partea omului este şi la Înviere, atunci când îl vede nesigur, dezamăgit şi
trist, aşa cum au fost ucenicii Luca şi Cleopa, femeile Mironosiţe şi Apostolii.

Probabil că în aceste zile cu toţii ne identificăm cu Maria Magdalena. Sunt

câteva elemente care ne ajută să ne regăsim în povestea tristă, dar cu final
fericit, a acestei femei mironosiţe: întuneric, mormânt, dezamăgire, tristeţe că
am pierdut ceva însemnat şi în final bucurie că întâlnim pe Cineva minunat.

Evanghelia Sfântului Ioan ne spune că Maria Magdalena „ a venit la mormânt

dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric” (Ioan 20, 1). Aici găseşte piatra
mormântului dată la o parte, îngrijorându-se că cineva L-a furat pe Domnul. De
frică şi de o eventuală confirmare a temerii sale, nici măcar nu intră în mormânt,
ci fuge cu iuţeala fulgerului, ca un om aflat într-o primejdie cumplită şi cu
nădejdile frânte, la Apostolii Petru şi Ioan, mărturisindu-le, cu sufletul la gură,
că mormântul este gol. Întoarsă în grădină, unde vede cu ochii ei că Domnul nu
mai este acolo, Maria Magdalena stă şi plânge lângă intrarea mormântului,
paralizată de gândul că s-ar putea ca toată dragostea ei faţă de Hristos să fi fost o
iluzie de care s-a agăţat cu întreaga ei fiinţă. Aşa cum i se întâmplă de obicei
omului aflat în iadul suferinţei, Dumnezeu intervine când nimeni nu se mai
aşteaptă la vreo nădejde de mai bine. Vine în intimitatea inimii noastre,
întrebând-ne, aşa cum a întrebat-o Domnul pe Maria Magdalena: „De ce plângi?
Pe cine cauţi?” (Ioan 20, 12). Sau ce cauţi? De ce Mă confuzi cu grădinarul sau
cu orice altceva ori altcineva din lumea aceasta? Ca mai apoi să ne strige pe
nume, iar noi să simţim că suntem inundaţi de lumina prezenţei lui Hristos, care
spulberă absenţa de care eram apăsaţi în stările noastre de deznădejde
zdrobitoare. Să simţim că suntem înviaţi, că energia Învierii restaurează toate
funcţiunile muribunde ale existenţei noastre.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Spunea cineva atât de frumos că „iubirea învie tot ceea ce atinge” şi „că numai
suferinţa poate mistui răul din noi”[3]. Maria Magdalena era tristă şi dezamăgită
pentru că încă nu înviase Hristos în inima ei. Odată înviat Hristos în adâncul
inimii ei, devine relevant pentru ea că Domnul este viu, ceea ce îi dă
certitudinea că boldul morţii a fost zdrobit. Abia acum e învinsă moartea în
sufletul ei, acum învie şi ea.

Niciunul dintre Apostoli, atunci când ei Îl întâlnesc pe Domnul înviat, nu Îi cere

explicaţii suplimentare legate de modul cum a fost învinsă moartea. Sau că ar
trebui verificată autenticitatea acestei biruinţe. Pentru ei era esenţial că L-au
văzut pe Domnul, care le-a dat puterea de a crede că El este Cel înviat. Prin
vedere se naşte comuniunea, nu din spuma vorbelor. Iubim doar ceea ce vedem,
ca mai apoi să ajungem la credinţă, aşa cum mărturiseşte Sfântul Ioan
Evanghelistul: „Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise mai întâi la
mormânt, şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20, 8).

Învierea nu are nevoie de argumente, ci se cere doar văzută şi simţită în carnea

de lut a fiinţei noastre. Sfântul Simeon Noul Teolog, prin cuvintele sale,
întăreşte acest adevăr: „Căci nici preasfânta cântare, pe care o avem acum în
fiecare zi pe buze, nu spune: «Învierea lui Hristos crezând», ci: «Învierea lui
Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de
păcat». Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: «Învierea lui
Hristos văzând», ca unii ce am văzut-o, deşi n-am văzut-o, de vreme ce Hristos
a înviat o dată pentru totdeauna acum o mie de ani şi nici atunci nu L-a văzut
cineva înviind? Oare dumnezeiasca Scriptură vrea ca noi să minţim? Să nu fie.
Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: şi anume, că în
fiecare dintre noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos, şi aceasta nu o
dată, ci în fiecare ceas, atunci când, precum spuneam, Însuşi Stăpânul nostru
învie întru noi, strălucind şi scânteind cu scânteierile nestricăciunii şi
Dumnezeirii”[4].

Iubiţii mei,

Cât timp vom căuta să explicăm moartea doar în termeni lumeşti şi materiali,
tristeţea, teama şi neliniştea vor fi hrana sufletului nostru, aşa cum i s-a
întâmplat şi Mariei Magdalena. Dumnezeu vrea să învieze în inima noastră. Nu
ni se cere să ne împăcăm cu moartea, ci să ne împăcăm cu Învierea, care este
adevărata noastră viaţă. Unica noastră sursă de bucurie, linişte, limpezime şi
curaj.

Hristos le spune surorilor Marta şi Maria: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11,
25). Adică, Domnul este întâi Învierea noastră şi apoi Viaţa noastră. Cu alte
cuvinte, oricât ne-am zbate pentru viaţa noastră, fără Înviere nu valorăm nimic.
Ne chinuim şi ne dăm seama că nu suntem siguri pe nimic. Nici măcar pe viaţa
noastră. Totul se fragilizează. Însăşi ştiinţa, care avea pretenţia de a surpa datele
credinţei, îşi recunoaşte astăzi limitele, neştiind exact cum s-au produs mutaţiile
prin care a apărut micul virus propagator de panică, nelinişte şi instabilitate
economică, şi se dovedeşte neputincioasă în a i se opune tiraniei lui.

Poate că nu este întâmplător faptul că nu putem sărbători Învierea împreună în

bisericile dumneavoastră. Nu vă merităm. Profetul Amos ne spune: „Voi preface
sărbătorile voastre în jelire şi toate cântările tale în tânguire (...) Iată vin zile –
zice Domnul – când voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu
sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 10-11). Asta pentru că nu
am reuşit să ne convingem de adevărul că „credinţa în Hristos este raiul cel
nou”[5], ci am rămas blocaţi în ritualismul superstiţiilor care ne ţin departe de
profunzimea adevărurilor noastre de credinţă.

Din păcate, încă nu suntem plini de viaţa lui Hristos, care este adevărata noastră
Înviere. Vrem să venim la slujba de Înviere, fără să avem deja aprinsă în inima
noastră, prin post, rugăciune, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi
iubire multă faţă de cei sărmani şi de toţi semenii noştri, lumina lui Hristos.
Vrem să luăm lumină, dar nu facem niciun efort să devenim lumină pentru cei
din casa noastră, pentru cei din satul sau oraşul nostru, pentru cei din jurul
nostru şi pentru mediul nostru înconjurător. Vrem să venim la slujbă, dar poate
nu ne propunem să transformăm viaţa noastră într-o rugăciune pentru noi înşine
şi într-o slujire prin bunătate a semenilor noştri. Vrem să venim la biserică, dar
uităm complet că prin Taina Botezului noi înşine am devenit biserică vie a
Preasfintei Treimi. Sfântul Simeon Noul Teolog ne atenţionează, grăindu-ne
astfel: „Nu socoti că sărbătoarea stă în veşminte strălucite şi în cai mândri, în
miruri scumpe, în lumânări şi sfeşnice, în mulţime de popor. Nu aceastea fac
strălucită sărbătoarea, nici nu sunt adevărata sărbătoare (...)”, ci „aşa cum
lăcaşul bisericii, această casă preafrumoasă, e luminat de multe candelabre, aşa
şi casa sufletului tău, mai preţioasă decât această biserică, trebuie luminată şi
făcută să strălucească spiritual cu focul dumnezeiesc al tuturor virtuţilor
duhovniceşti care ard şi luminează în tine, ca nici un loc din ea să nu rămână
lipsit de lumină. Mulţimea sfeşnicelor care ard aprinse de focul văzut zugrăveşte
gândurile noastre luminate, ca fiecare din ele să strălucească la fel ca şi acestea,
şi nici un gând întunecat să nu fie lăsat în casa sufletului tău, ci toate să
lumineze aprinse pururea de focul Duhului”[6].

Dragii mei,

Praznicul Învierii în vreme de molimă ne învaţă că mormântul spaimelor, al

neliniştilor, al nesiguranţei poate deveni locul biruinţei luminii asupra
întunericului, a binelui asupra răului, a bucuriei asupra tristeţii şi a profunzimii
asupra superficialităţii, a prezenţei asupra absenţei.

Dacă inima noastră va fi ca o biserică, unde vrem să aprindem candela dorinţei

de a trăi viaţa lui Hristos, a binelui, a comuniunii, a solidarităţii, a grijii faţă de
cei sărmani, a dragostei, dar şi a mărturisirii cu demnitate în faţa celor care încă
sunt îmbătaţi de nebunia şi aroganţa că Îl pot ucide pe Dumnezeu, negreşit vom
auzi în adâncul conştiinţei noastre chemarea: „Veniţi să primiţi lumină”. Iar
cântarea pascală „Hristos a înviat”, sursa noastră de bucurie deplină, va face
minunea „să ne trezim ca nişte copii, ca nişte convalescenţi, în lumina Paştilor –
şi aceasta este prima dimineaţă a lumii – ca un migdal care înfloreşte printre
ruine şi Dumnezeu ne redă viaţa şi ne iartă”[7].

Să ne iertaţi pentru toate nedesăvârşirile şi păcatele noastre, ale slujitorilor. Să

ne iertaţi că în această perioadă de criză, vă transmitem credinţa şi bucuriile ei
prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumuseţea nemijlocită
şi inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepţie, nu de
normalitate.

În vremuri dificile este esenţial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei

Sfintei Euharistii, care este unica raţiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtăşanie,
aşa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moştenim viaţa
veşnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toţi oamenii în vârstă, care
nefiind familiarizaţi cu consumul de medii digitale, sunt pur şi simpli blocaţi în
casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situaţii vulnerabili în faţa
unor stări depresive, pentru că sunt privaţi de unica lor bucurie sufletească: de a
participa, dimineaţa şi seara, la slujbe, de a se întâlni şi a mai schimba o vorbă
de duh şi încurajare între ei.

Fie-vă sărbătorile luminoase, paşnice, liniştite, în preajma celor dragi şi cu

gândul la toţi cei care sunt singuri sau în suferinţă, la românii noştri din diaspora
care sunt departe de casa, de familiile lor, fără bani şi fără muncă, cu gândul la
îngerii sănătăţii noastre, care sunt medicii, asistenţii medicali, infirmierii şi tot
personalul auxiliar din spitale şi ambulanţe, şi la toţi cei care, ştiuţi sau neştiuţi,
ne ajută să trecem cu bine de această perioadă, şi ridicând împreună rugăciuni
către Preasfânta Treime, către Maica Domnului, către Sfânta Mare Muceniţă
Chiriachi, ocrotitoarea Episcopiei noastre, şi toţi sfinţii care pururea se roagă
pentru noi.

Fie-vă viaţa plină de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!

Cu nădejdea unor vremuri mai bune şi cu mai multă linişte, al vostru părinte,
frate şi prieten de tot binele voitor şi fierbinte rugător către Hristos cel Înviat,