„Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina
şi s-a aruncat în mare”
IC, după ce am ascultat evanghelia proclamată putem să ne
punem următoarea întrebare: „oare viețile apostolilor nu s-au
schimbat prea repede?”.
Ne aducem aminte că în Joia Sfântă Isus le-a spălat
picioarele, iar ei în Vinerea Sfântă au avut de înfruntat
crunta moarte a Domnului.
Trei zile mai târziu a venit marea veste a Învierii sale în
ziua de Paște. Unii l-au văzut în acea dimineață, însă
apostolii doreau foarte mult să îl vadă pe Isus din nou, să
mai fie împreună încă o dată.
Dar el nu s-a mai întors. De aceea, putem să fim mai
indulgenți cu apostolii atunci când nu l-au recunoscut pe
Domnul atunci când le-a apărut pe malul Mării Galileii.
Însă totul s-a schimbat cu acea miraculoasă pescuire și cu
strigătul ucenicului iubit care l-a recunoscut: „E Domnul!”.
Imediat Petru s-a aruncat în apă și a înotat până la mal. Și
nimeni nu-l mai întreba ceva pe Isus pentru că și-au dat
seama că este El înviat din morți cel care le vorbește. Erau
fericiți că mai puteau să stea cu Învățătorul și prietenul
lor.
Asemenea apostolilor, putem să avem și noi zile când îl
simțim pe Domnul distant, departe de noi.
Încercăm să ne rugăm, dar nu simțim prezența sa. Chiar
și acum, la numai câteva zile după Paște, entuziasmul
nostru a scăzut, lăsându-ne impresia că totul s-a întors la
acea stare de angoasă și plictiseală de dinainte de Miercurea
Cenușii.
Este normal să ne simțim așa din când în când. Până la
urmă, nu este decât un sentiment.
Nu înseamnă să Isus și-a schimbat părerea și a decis să nu
ne mai iubească sau să aibă grijă de noi.
Putem, să zicem, avea o zi mai proastă. Anumite întrebări
de acasă sau de la serviciu ne frământă; sau poate nu am
dormit prea bine astă-noapte; oricare ar fi motivul pentru
care am avea o zi mai puțin bună, putem să avem
încrederea că Isus este cu noi și că veghează asupra
noastră.
Când ne aflăm într-o asemenea stare, să ne luăm câteva
momente și să reflectăm asupra motivului pentru care Petru
a sărit din barcă în mare.
El a așteptat destul! Nu mai putea să rabde acele câteva
minute ca barca să ajungă la mal și să fie lângă Domnul.
Să fim siguri că un asemenea moment ne așteaptă și pe
noi în viitor, un moment când norii negri se vor împrăștia și
vom simți din nou prezența sa.
Până în acea zi, să rămânem în veghere, în rugăciune,
încrezători în iubirea și să fim gata oricând să sărim în
mare atunci când îl zărim în zare!

Să ne oprim câteva minute asupra primului text care s-a
citit la Sfânta Liturghie, luat din „Faptele Apostolilor”.
Petru îl vindecă pe cerşetorul de la uşa templului. Iar
noaptea următoare o petrece în închisoare. Nu e singura
noapte petrecută aşa. De multe ori, e arestat, bătut, închis.
Iar viaţa o va sfârşi tot la închisoare, la Roma.
De ce atâta suferință, prigoană?
Am auzit: arhiereii, mai-marele templului şi saduceii nu
puteau suporta să-l vadă învăţând poporul şi să vestească
învierea din morţi.
În fiecare zi, în această săptămână a Paştelui, vom citi din
Faptele Apostolilor predicile pe care le ţinea Petru în
diferite ocazii.
Ce predica Petru? Un singur lucru: învierea lui Cristos –
temelia şi inima credinţei. „Voi l-aţi ucis pe Cristos, dar el
a înviat, l-am pipăit, am mâncat împreună cu el; puteţi să
mă bateţi, să mă închideţi, să mă ucideţi, dar nu pot să tac;
şi acest trup al meu n-aveţi decât să-l rupeţi în bătăi, să-l
ucideţi; Cristos mi-l va învia, aşa cum el a înviat”.
Iar Petru vesteşte învierea lui Cristos nu numai cu vorba,
dar şi cu fapta.
Vindecarea ologului e cea mai bună predică şi cea mai
bună dovadă a învierii lui Cristos. „Prin puterea lui Isus
Cristos din Nazaret, pe care voi l-aţi răstignit şi pe care
Dumnezeu l-a înviat din morţi, acest om, pe care voi îl vedeţi
stând în faţa voastră, a fost vindecat. Căci cum ar putea un
mort să vindece un olog?”
Datoria cea mare a noastră, a creştinilor, este aceea de a
fi martori, de a-l vesti lumii, ca şi Apostolul Petru, pe
Cristos cel înviat.
De fapt, prezenţa noastră acum în biserică este o
mărturie a învierii lui Cristos, căci, peste câteva momente,
vom spune la Liturghie: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi
învierea ta o mărturisim până când vei veni”.
Cum să-l predicăm lumii pe Cristos înviat?
Nu atât cu vorba, nu printr-o propagandă gălăgioasă de tip
sectar, cât, mai ales, cu fapta şi cu viaţa noastră.
Cum îl predicăm noi altora pe Cristos înviat în viaţa
noastră? Simplu de tot.
Când alţii merg la bar, la distracţie, noi venim la biserică.
Vestim lumii că Cristos cel viu ne adună în jurul său la
rugăciune, căci, nu venim să ne închinăm la nişte pereţi
goi.
Când noi nu ne alăturăm la glumele murdare ale altora,
nu înjurăm, atunci predicăm credinţa în Cristos cel viu,
care ne aude; când noi nu înşelăm, nu ne îmbătăm, nu
facem rău, predicăm credinţa în Cristos cel viu, care ne
vede; când noi facem binele, îi ajutăm pe toţi după puterile
noastre, îl predicăm pe Cristos cel viu, de la care aşteptăm
răsplata.
Acest lucru îl cerem acum în rugăciune: „Doamne, fă ca
viaţa noastră să fie o mărturie vie şi o vestire
neîntreruptă a învierii tale. Amin”.