IDEI TEOLOGICE FUNDAMENTALE ÎN PRIMA RELATARE A

CREAŢIEI

Dumnezeu a creat lumea prin cuvântul său atotputernic.

Forma caracteristică a acestui capitol, cu un limbaj de evoluție solemnă, de efect
ritmic, este dată de o serie de fraze asemănătoare care străbat textul şi care alcătuiesc
porunca creatoare: 1) introducere poruncii: „Dumnezeu a zis…”.2) apoi porunca „Să
fie…”; 3) relatarea împlinirii poruncii: „Şi aşa a fost creat…”.
Concluzia este alcătuită din enunțarea aprecierii (numită şi formulă de aprobare):
„Şi Dumnezeu a văzut că era bun”. Aici se mai adaugă şi ordonarea temporală: „Şi a
fost o seară…”. Acest ultim aspect a fost adăugat de autorul sacerdotal pentru a uni
creaţia de istoria pe care ea o începe.
Structura cronologică indică o totalitate a timpului structurată. Pentru autorul
acestui capitol, tot ceea ce se întâmplă este atribuit cuvântului atotputernic al lui
Dumnezeu, căci fiecare secţiune a operei sale începe cu prezentarea lui Dumnezeu care
pronunță o poruncă.
Autorul sacerdotal nu vorbeşte despre creaţie într-un mod doctrinal, ci o relatează
înfăţişând-o ascultătorilor săi ca pe ceva de nepătruns.
El ştie că sarcina sa nu este aceea de a spune primul şi ultimul cuvânt despre acest
subiect; împreună cu vocea sa el le lasă să vorbească şi pe cele precedente lui,
deoarece despre creaţie se poate vorbi numai cu multiplicitatea vocilor generațiilor
care s-au scurs de-a lungul istoriei.
Expunerea creaţiei are propria sa limbă. Simplul fapt că în prima pagină a Bibliei se
vorbeşte despre cer şi pământ, despre soare, despre lună şi despre stele, despre plante
şi arbori, despre păsări, peşti şi animale ale câmpului, arată că Dumnezeu are de-a face
toate aceste creaturi, şi nu doar cu omul.
Gen 1,1-2,4
Deși suntem obişnuiţi cu formule teologice care reiau textele biblice: „Dumnezeu a
creat lumea în şase zile”; „Dumnezeu a creat lumea din nimic”, etc., trebuie să ne dăm
seama că în spatele acestor expresii prezente în textul biblic există o încercare de a
vorbi despre Creator şi creaţie prin antropomorfisme şi metafore.
Această încercare însă reflectă dificultatea omului de a descrie misterul.
Autorul sacerdotal, folosind aceste expresii, laudă măreția Creatorului (aşa este
cazul refrenului „şi a văzut Dumnezeu că era bine”).
Autorul sacru ştie că nu prezintă prima descriere a creaţiei şi nici ultima, dar se
înscrie în şirul celor care au încercat să o facă, fără a avea pretenția că numai relatarea
lui este autentică.
Această atitudine reiese din faptul că autorul sacerdotal nu a încercat să îndepărteze
relatarea iahvistă, imediat următoare.
În modul de a alege termenii autorul sacerdotal dă dovadă de o serie de cunoştinţe
teologice: alegerea verbului br' în locul obişnuitului ΄śh; forma relatării structurată pe
şapte zile; activitatea lui Dumnezeu de a separa, a binecuvânta, a sfinţi, etc.
Pe de altă parte, expresii care pentru noi par nepotrivite: „firmament”, „pământul a
făcut să iasă”, etc., pentru el sunt un mod tradițional de a exprima un crez formulat cu
mult înaintea lui şi care încă mai are înțeles, fără să prezinte un risc de contact cu
mituri păgâne.
Relatarea sacerdotală nu descrie cum a fost creată lumea, ci mai degrabă cât de
tainică este originea lumii şi cât de măreață este lucrarea lui Dumnezeu.
Un caz elocvent este crearea luminii care nu vine de la corpurile cereşti, create
ulterior. O serie de întrebări care pe noi ne frământă (originea apelor, a întunericului, a
abisului) rămân fără răspuns din partea lui. Autorul sacerdotal contemplează cu
reverenţă misterul, nu vrea să-l explice.
Făcând o comparaţie subtilă între lumea noastră şi lumea creată de Dumnezeu,
autorul vrea să ne arate cât de limitată este înţelegerea noastră cu privire la creaţie.
Lupta pentru supravieţuire nu este prezentă în lumea descrisă de el. Noi judecăm
lumea ca rea, plină de pericole şi moarte, însă Dumnezeu judecă lumea ca fiind bună.
Atunci când omul se va redescoperi o creatură bună a lui Dumnezeu şi se va
întoarce cu admirație şi recunoștință spre Creatorul său, atunci va observa că lumea
întreagă este bună.
 Gen 1 nu descrie începutul sau pregătirea istoriei mântuirii, ci acel cadru general în
care se vor înscrie marile intervenții ale lui Dumnezeu: relațiile sale cu omenirea,
chemarea patriarhilor, alegerea Israelului, exodul şi alianţa.
Este regretabil faptul că mulţi comentatori, încercând să interpreteze şi să găsească
ideile teologice ale Gen 1, vor să acomodeze textul cu texte de altă factură, alt gen
literar şi altă teologie.
Dacă i se impune acestei relatări despre creație o teologie a mântuirii, nu mai putem
vorbi de teologia creației. Aceasta nu doar pentru că ar fi vorba uneori de contradicții,
ci şi pentru că sunt aspecte diferite, iar o încercare reducționistă ar sărăci teologia de
un dat biblic.
Fiecare aspect al teologiei biblice are particularitatea sa. Dar dacă Dumnezeu, Tatăl
Domnului nostru Isus Cristos este numai Dumnezeul oamenilor şi nu creatorul a toate,
am omis un aspect fundamental al învăţăturii biblice.
Creaţia este prezentată aici ca ceva realizat o dată pentru totdeauna şi nu mai
necesită de acum intervenţii.
Autorul sacerdotal nu cunoaşte termenii teodiceii: „creaţie continuă” sau „păstrarea
lumii în fiinţă”. Mai clar decât aceşti termeni filosofici, autorul sacerdotal vorbeşte
despre binecuvântare: puterea creatoare a lui Dumnezeu este încredinţată vieţuitoarelor
şi omului şi prin aceasta Dumnezeu pune în mâna creaturilor sale istoria naturii.
Prin binecuvântarea sa, Dumnezeu rămâne mereu prezent creaturilor sale.
Viziunea iluministă despre lume şi impactul cu teoriile evoluţioniste şi materialiste
au dus la o considerare a originii lumii ca un fenomen în sine, nelegat de religie.
În locul unui Dumnezeu Tată, „creatorul cerului şi al pământului”, mulţi pun azi un
complex de forţe şi energii cosmice, care după ce au provocat apariţia universului, au
fost absorbite de acesta.
În ciuda caracterului discutabil al unor astfel de ideologii, rămâne totuşi influenţa
lor asupra mentalităţii grupurilor. Chiar şi unii creştini, după anii de ideologie atee,
parcă se jenează să mai vorbească despre Dumnezeu, Tatăl, creatorul tuturor lucrurilor.
În această situaţie este necesar să subliniem că autorul sacru nu-şi prezintă o proprie
teorie cosmogonică creaţionistă, ci se înscrie pe o linie tradiţională de crez şi nu de
datini populare şi folclor.
 Folosind vechi descrieri, el dă totuşi textului o nuanţă teologică proprie curentului
sacerdotal format în timpul exilului. Pe de altă parte, el nu vrea să facă o descriere de
tip ştiinţific la nivelul cunoştinţelor de atunci.
El prezintă un crez şi în acelaşi timp un imn de preamărire a lui Dumnezeu din
partea celor care îl recunosc drept Creatorul lor.
Biblia se deschide cu această relatare a creației lumii şi se va închide cu o nouă
creaţie, atunci când apare „un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul
dintâi trecuseră, iar marea nu mai este” (Ap 21,1).
După această privire de ansamblu vreau să punctez trei teme principale în teologia
relatării sacerdotale a creației:
a) Dumnezeu este descris ca o singură fiinţă (forma de plural Elohim, şi expresiile
la plural „să-l facem”, „asemănarea noastră” nu implică aici insinuări politeiste).
Autorul este într-o polemică fină cu teogoniile şi cosmogoniile politeiste ale
popoarelor vecine (teogoniile şi cosmogoniile egiptene şi în special babiloniene),
cunoscute mai bine în timpul exilului;
Dumnezeu este prezentat ca un Creator a toate, toate îşi au originea în activitatea sa
creatoare. Cuvântul său, expresie a voinţei sale, este atotputernic, nimic nu i se opune,
nimic nu împiedică realizarea efectului: nici abisul (tehôm), nici apele, nici întunericul,
nici materia.
Refrenul „şi a văzut Dumnezeu că era bine” indică de fiecare dată că efectul
corespunde cu adevărat planului divin. Toate creaturile sunt aşa cum le-a voit
Dumnezeu.
b) Omul, creat ultimul, este o încununare a creației, el este asemenea lui Dumnezeu
prin suflet (inteligenţă, voinţă). În cosmogoniile păgâne, omul este un sclav al zeilor,
el trebuie să muncească în locul lor.
În Geneză, omul stăpâneşte pământul şi animalele.
Omul este creat bărbat şi femeie, iar prin binecuvântare primeşte capacitatea
procreării, fiind şi aceasta o posibilitate de a lua în stăpânire pământul. Aşadar, familia
este binecuvântată de Dumnezeu.
 Dar omul este dependent de Dumnezeu, el este ca un reprezentant al lui Dumnezeu
pe pământ (chipul). Omul este superior animalelor şi are o demnitate proprie fără
riscul pierderii ei; nu se poate degrada, e reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ;
c) Lumea în general, şi toate elementele sale, nu este divinizată.
În special corpurile cereşti: soarele, luna şi stelele nu sunt divinități. Acestea nu pun
în pericol viaţa omului, căci au orbita lor, iar omul nu poate modifica traiectoria lor.
Marea şi elementele subterane: abisul, peştii mari, fiarele sălbatice, nu sunt realităţi
negative, ci pozitive (refrenul „şi a văzut Dumnezeu că era bine” tôb), cu o bunătate
ontologică la care se adaugă şi nuanţa de ordine, la locul său, „după propria specie”, şi
chiar o nuanţă de frumos (tôb/v înseamnă bun, dar şi frumos).
Nu se vorbeşte nimic despre dezordine, despre răul fizic. Totul corespunde voinţei
divine.
Prin stabilirea firmamentului şi retragerea apelor în abis, omul are pregătit deja un
cadru optim pentru viaţă, un cadru împodobit (vegetalele, corpurile cereşti). Totul este
spre binele lui.
Încă nu era păcatul, răul, antinaturalul. Abia după păcat, Dumnezeu, judecând
pământul constată că „pământul era stricat”(Gen 6,12). Binele vine de la Dumnezeu,
omul alege răul.
Pentru a încheia, doresc să spun câteva cuvinte despre raportul dintre Gen 1 şi întreg
textul Bibliei. În Gen 1, istoria poporului lui Dumnezeu, care începe cu patriarhii (Gen
12 – 50) şi ieşirea din Egipt (Cartea Exodului) şi continuă, de-a lungul istoriei
poporului lui Israel, până la Cristos şi apostoli, capătă un nou orizont care o leagă cu
începutul timpului, al lumii, al umanităţii; totul în ea este referit la acest început.
Însă cum deja Gen 1 pre-anunţă un scop pentru umanitate, la fel Biblia, Vechiului şi
Noului Testament face referire la un eveniment escatologic care cuprinde întreaga
umanitate şi întreaga creaţie şi le conduce spre scopul stabilit de creator.