Cuprins

1. Încadrarea istorică aspectele terminologice ale conceptului

2.Analiza conceptului în cadrul mai general al Bibliei

3. Texte din Evanghelia după Ioan și din Apocalips care evocă tema mărturiei

4. Sensurile atribuite de autorul Evangheliei sau a Apocalipsului

5. Descrierea elementelor caracteristice ale conceptului de mărturie

6. Relația temei cu alte tematici specifice lui Ioan

7. Importanța mărturiei astăzi

 1. Încadrarea istorică și aspectele terminologice
 Termenul martys înseamnă  În mod corespunzător apare şi
martor şi provine din substantivul martyria
limbajul dreptului. (mărturie) care arată lucrarea lui
În antichitatea elenă ca şi martyréo,
depunerea de mărturie.
astăzi, îl desemna pe cel care
dădea mărturie despre anumite
întâmplări la care participase  Referitor la cuvântul
în mod direct sau fusese doar martyrion
(mărturie, martiriu) acesta
prezent.
desemnează mărturia obiectivă,
 Acţiunea martorului este proba care
exprimată de verbul martyréo face dovada dreptății unei
(dau mărturie, mărturisesc). afirmaţii care mărturiseşte un
anumit fapt.
  Ulterior, acești termeni au
primit o întrebuințare mai largă,
în afara sferei juridice.
Cel care era chemat ca martor,
exprima prezența divinității
nevăzute care garanta pentru
lucrurile mărturisite.

 Ca urmare a însemnătății unei  Martorul știa că vine în

astfel de mărturii, martorul
antic trebuia să participe cu
toată ființa lui și să
mărturisească ceea ce el a
văzut, a auzit sau a trăit ca pe
o realitate adevărată, de
necontestat.
numele zeilor pe care, în
cazul unei mărturii
mincinoase, însemna că
i-ar fi disprețuit,
atrăgându-și astfel asupra lui
mânia și pedeapsa lor.
2. Analiza conceptului în cadrul mai general al Bibliei

 Pătrunzând în ambientul
biblic, vom observa cum
conceptul de mărturie
capătă un sens diferit, o
dimensiune religioasă cu o
semnificație mult mai
profundă.
 Conceptul de MĂRTURIE în Vechiul Testament
Contextul în care conceptul de
În acest mod Dumnezeu este pus
„mărturie” capătă sensul său
ca martor :
religios este acela al Alianței
 la nunta încheiată între bărbat
dintre Dumnezeu și Israel.
şi femeie: „Voi spuneți: «De
ce?». Pentru că Domnul este
În iudaism importanţa mărturiei
martor între tine și soția
este atât de mare încât
tinereții tale, pe care ai
Dumnezeu Însuşi este înfăţişat
trădat-o, deși ea este tovarășa
ca martor al societăţii umane.
ta și soția alianței tale”
(Mal 2,14).
În manifestările fundamentale
ale vieţii individuale şi sociale a
omului, Dumnezeu este acela
care, în mod absolut, aduce
mărturia Lui proprie.
 YHWE apare de asemenea ca Martor:
 la judecată împotriva
păcătoşilor:
„Mă voi apropia de voi pentru
judecată ca un martor grăbit
împotriva vrăjitorilor, împotriva
adulterilor și împotriva celor care
jură fals, împotriva celor care-i
oprimă pe cei tocmiți, pe văduvă
și pe orfan” (Mal 3,5).
 al nevinovăţiei lui Iob:
„Chiar acum, martorul meu
este în cer, garantul meu
este în înălţimi”
(Iob 16,19).
 evreilor care erau gata să
moară în ziua sâmbetei:
„Şi au spus: „Vom muri cu
toţii în sinceritatea noastră!
Cerul şi pământul dau mărturie
despre noi că ne ucideţi pe
nedrept!” (1Mac 2,37).
Întreaga istorie a poporului lui
Israel apare ca locul în care
răsună continuu cuvântul
martorilor pe care Jahwe îi
trimite.
 Martorul prin excelență,
în ambientul vetero-testamentar 1. Martorul este acela care
este profetul. este ales și trimis pentru a
da mărturie și nu pentru a
vorbi despre sine.
El este prezent la numeroase
istorii ale vocațiilor din Vechiul
Testament, și de aceea poate
fi numit martor.

În textul profetic
(Is 43,8-13), se disting patru
caracteristici ale mărturiei,
dar în același timp, ale
profetului ca martor:
 2. Mărturia profetului nu se
rezumă doar la fapte, ci 4. Această proclamare
privește întreaga realitate a implică un angajament
experienței umane căreia radical realizat nu atât
YHWE îi dă consistență și prin cuvinte, cât mai ales
sens deplin. prin mărturia propriei
vieți, ajungând chiar până
3. Mărturia este orientată spre
la propriul sacrificiu.
proclamare.
Profetul primește Cuvântul
pentru a-l transmite mai
departe; el nu poate fi reticent
în a-l transmite deoarece, el
însuși a fost martor, iar acest
fapt îl constrânge să-l facă
cunoscut tututror.
 Prin mărturia lui, martorul Prin judecățile sale, Dumnezeu
Vechiului Testament arată vina poporului, astfel
mărturisește că nu există alt încât mărturia împotriva
Dumnezeu care să aducă păcatelor oamenilor devine o
mântuirea în afară de mărturisire a lui Dumnezeu.
Dumnezeul cel viu și Acest gând stă la originea
adevărat. expresiilor cortul mântuirii și
Astfel, în mărturia chivotul mărturiei.
profeților se pot recunoaște
cuvintele lui Dumnezeu într-o Expresia „cortul mântuirii”
prezență vie. amintea că înăuntrul cortului se
găsea dovada prezenței lui
Dumnezeu în poruncile pe care
El le-a dăruit lui Moise pe
muntele Sinai.
 Conceptul de MĂRTURIE în Noul Testament
În Noul Testament, apostolii,
primii discipoli ai lui Isus
Cristos, sunt cei care au ca
misiune principală
de a da mărturie
despre faptul că Isus este Mărturia în opera lucană
Cristos cel înviat.
Conceptul de mărturie în cea
de-a doua operă a lui Luca,
Faptele Apostolilor, ocupă un
rol central.
De fapt, termeni ca martor,
mărturie și a da mărturie se
găsesc regulat în aproape
fiecare capitol.
Conceptul de „martor” se găsește
pentru prima dată la începutul
cărții, în cuvintele lui Isus pe
care le-a adresat apostolilor
înainte de înălțarea sa la cer:
„Când va veni Duhul Sfânt asupra
voastră, voi veţi primi o putere
şi îmi veţi fi martori în
Cristos le încredințează
Ierusalím, în toată Iudéea şi
apostolilor o misiune:
Samaría şi până la marginile
aceea de a da mărturie.
pământului”. ”
Se poate observa, la fel ca în
(Fap 1,7-8).
Vechiul Testament, faptul că
martorul este trimis și că opera
mărturiei nu vine de la el, ci
Duhul Sfânt coborând asupra lui
îi va da capacitatea de a fi
martorul său.
 Limbajul lor nu este
constituit doar din cuvinte,
cât mai ales din fapte.
Se poate deduce faptul că,
la sfântul Luca, termenul
martor coincide cu cel de
Această mărturie se realizează apostol.
atunci când, predicând
Evanghelia la toată făptura,
atenția nu se îndreaptă asupra
propriei persoane, ci asupra
istoriei mântuirii lui Isus Cristos.
Cu siguranță, mărturia personală
și experiența sunt mijloace prin
care se comunică conținutul
mărturiei.
 Mărturia în predica sfântului Paul
Sfântul Paul, asemenea
apostolilor, este ales pentru a
da mărturie, iar ministerul
său se fondează pe o
experiență vie cu Cristos cel
înviat, pe drumul Damascului.
El nu este martor al unor fapte
cu sensul pe care îl găsim în
Fap 1,22:
„Începând de la botezul lui Ioan
până în ziua în care a fost
înălţat de la noi, să devină
martor al învierii lui împreună cu
noi”, asemenea primilor apostoli
care puteau da mărturie din
propria lor experiență despre
Isus.
În schimb, Paul este martor al
adevărului și mărturisește
credința în Cristos.
 Mărturia lui Paul se
fundamenteză pe cele
două verbe:
a vedea și a auzi:
„Atunci el mi-a zis:
«Dumnezeul părinţilor noştri
te-a ales de mai înainte ca
să cunoşti voinţa lui, să-l
vezi pe Cel Drept şi să auzi
glas din gura lui, căci vei fi
martorul lui înaintea tuturor
oamenilor despre cele ce
ai văzut şi auzit”
(Fap 22,14-15).
Paul nu predică despre
aparițiile lui Cristos, dar îl
predică pe Cristos răstignit,
mort și înviat, pe același Cristos
care le-a apărut apostolilor,
apoi celor peste cinci mii de
bărbați, și în cele din urmă lui
„ultimului dintre toţi, ca unui
născut înainte de vreme”
(1Cor 15,8).
 3. Texte din Evanghelia după Ioan și din
Apocalips care evocă tema mărturiei
Evanghelistul Ioan este cel care
accentuează cel mai mult
conceptul de mărturie în scrierile Această particularitate
sale: în cea de-a patra se evidențiază prin
Evanghelie, prima sa scrisoare, și folosirea frecventă a
în Apocalips. acestui termen.
În Noul Testament
termenul
„martyria/martyreo” se
întâlnește de 77 de ori,
de 47 de ori apărând în
scrierile ioanee.
 Texte din Evanghelie:
„Acesta a venit spre mărturie,
ca să dea mărturie despre lumină,
pentru ca toţi să creadă prin el” «Nu sunt eu Cristos, ci sunt trimis
(In 1,7).
„Ioan a dat mărturie, spunând:
Am văzut Duhul coborând ca un
porumbel din cer şi a rămas
deasupra lui”
(In 1,32).
„Adevăr, adevăr îţi spun: noi vorbim
ceea ce ştim şi dăm mărturie despre
ceea ce am văzut, dar mărturia
noastră nu o primiţi”
(In 3,11).
„Voi înşivă puteţi da mărturie
despre mine că am spus:
înaintea lui»”
(In 3,28).
„El dă mărturie despre ce a
văzut şi auzit, dar nimeni nu
primeşte mărturia lui. Cine
primeşte mărturia lui confirmă
că Dumnezeu este vrednic de
crezare
(In 3,32-33).
 „Când va veni Mângâietorul pe
care eu vi-l voi trimite de la
Tatăl, Duhul adevărului, care
purcede de la Tatăl, el va da
mărturie despre mine. Şi voi
veţi da mărturie, pentru că de
la început sunteţi cu mine.”
(In 15,26-27).
„Atunci Pilát i-a zis: „Aşadar, eşti
rege?”. Isus i-a răspuns: „Tu spui
că eu sunt rege. Eu pentru aceasta
m-am născut şi pentru aceasta am
venit în lume, ca să dau mărturie
despre adevăr. Oricine este din
adevăr ascultă glasul meu”
(In 18,37).
„Cel care a văzut a dat
mărturie şi mărturia lui este
adevărată; el ştie că spune
adevărul ca să credeţi şi voi”
(In 19,35).
„Acesta este discipolul care dă
mărturie despre acestea şi le-a
scris, iar noi ştim că mărturia
lui este adevărată”
(In 21,24).
 Texte din Apocalips:
„Ioan, către cele şapte
Biserici care sunt în Asia: har
vouă şi pace de la cel care
este, care era şi care vine; şi
de la cele şapte duhuri care
sunt înaintea tronului său; şi
de la Isus Cristos, martorul
cel credincios, primul născut
dintre cei morţi şi principele
regilor pământului!”
(Ap 1,4-5).
„Ştiu unde locuieşti: acolo
unde este tronul Satanei. Tu
ţii cu tărie numele meu şi nu
ai renegat credinţa mea nici în
zilele când Antípa, martorul
meu cel credincios,
a fost ucis la voi, acolo unde
locuieşte Satana”
(Ap 2,13).
 „Iar îngerului Bisericii din
„Iar eu voi da [putere]
Laodicéea scrie-i:aşa spune
celor doi martiri ai mei şi
cel care este Amin, martorul
vor profeţi îmbrăcaţi în
credincios şi vrednic de
sac timp de o mie două
crezare, începutul creaţiei lui
sute şaizeci de zile”
Dumnezeu”
(Ap 11,3).
(Ap 3,14).

„Şi am văzut femeia îmbătată

de sângele sfinţilor şi de
sângele martirilor lui Isus”
(Ap 17,6).
4. Sensurile atribuite de autorul Evangheliei
sau a Apocalipsului
Principala caracteristică a Evangheliei după Ioan este
faptul că aceasta constituie o mărturie. Semnificația pe
care Ioan o dă acestui concept este una dublă:
 În primul rând, autorul intenționează să relateze fapte
adevărate: „Acesta este discipolul care dă mărturie despre
acestea şi le-a scris, iar noi ştim că mărturia lui este
adevărată” (In 21,24), și să le ateste sensul profund.

A fi martor nu înseamnă doar a fi

asistat la eveniment, ci a lua parte la
acesta din interior, a-i înțelege sensul
și a-l exprima.

 În al doilea rând, Ioan își
ia marile intuiții cu privire
la viața lui Isus din lumina
pascală, sau, mai exact,
din lumina crucii.
În această perspectivă
interpretează faptele și
dezvoltă cuvântările.
Mărturia nu este o cronică,
ci experiența împărtășită.
Autorul face referire la
evenimente trecute nu ca
la o cronică sau o arhivă,
ci pentru a face să se
înțeleagă cine este Cristos
astăzi în mijlocul
credincioșilor și pentru
viața lumii.
Privind evenimentele din
trecut cu ochii credinței,
evanghelistul vrea să ne
pună în contact cu o
persoană vie, cu Isus care
este „Viața” astăzi.
 5.Descrierea elementelor caracteristice ale
conceptului de mărturie
Parcurgând paginile Evangheliei după Ioan putem remarca
trei mari protagoniști ai mărturiei:

1. Mărturia lui Ioan „Botezătorul”

În prima parte a evangheliei (In 1,19-28),

Ioan Botezătorul este prezentat ca fiind
mesagerul care pergătește calea
Domnului, botezând și chemând oamenii la
convertire.
De precizat este faptul că, numai în
evangheliile sinoptice este numit cu apelativul
de „Botezător”.
 În capitolul 5, Isus recunoaște
Pentru prima dată, figura mărturia lui Ioan:
lui Ioan apare la începutul „Voi aţi trimis la Ioan,
Prologului fiind un „om iar el a dat mărturie pentru
trimis de Dumenzeu”. adevăr” (In 5,33), numindu-l o „făclie”
Această mărturie este (In 5,35) care arde și luminează,
prezentă și în ultima parte însă pentru un timp limitat.
a Prologului, dar într-o În următoarele capitole, figura lui
manieră mult mai clară, cu Ioan Botezătorul este lăsată în umbră,
referință la persoana lui apărând abia în concluzia din capitolul
Cristos: 10, unde, pentru ultima dată, se
„Acesta era cel despre vorbește despre acesta:
care v-am spus: Cel care „Mulţi veneau la el şi spuneau:
vine după mine a fost „Ioan n-a făcut niciun semn, însă tot
înaintea mea pentru că era ce a spus Ioan despre acesta era
mai înainte de mine” adevărat”. Şi mulţi au crezut în el
(In 1,15). acolo” (In 10,41-42).
 2. Mărturia dată de „discipolul iubit”
În felul acesta, la ultima
Încă de la început, figura cină, „discipolul iubit”
acestui personaj este una devine mediator între
emblematică: Petru și Isus la întrebarea
„discipolul iubit” ocupă locul referitoare la
privilegiat: „stătea la masă la identitatea trădătorului:
pieptul Maestrului său” „El s-a aplecat, deci, pe pieptul lui
(cf. In 13,23). Isus şi i-a zis: „Doamne, cine este?”
Toate momentele din (In 13,25).
evanghelie, în care apare
figura „discipolului iubit”, sunt
marcate de această apropiere
particulară, care nu se rezumă
doar la una fizică, cât mai ales
la una spirituală.
 Rolul „discipolului iubit” se
evidențiază cel mai mult în scena de
la picioarele crucii, atunci când „fiul”
primește misiunea de a se îngriji de
„mama” lui Isus (In 19,25-27).
Având în vedere prezența
discipolului la această scenă,
„discipolul iubit”, cu toată
probabilitatea, este și martorul
ocular al evenimentelor ce au urmat.
El a văzut râurile de „sânge și apă”
țâșnite din coasta străpunsă a lui Isus,
despre care a dat mărturie:
„Cel care a văzut a dat mărturie şi
mărturia lui este adevărată; el ştie că
spune adevărul ca să credeţi şi voi”
(In 19,35).
 Rolul acestuia, ca martor al
prezenței Domnului
se extinde pănă la sfârșitul
evangheliei.
Este cel dintâi care îl recunoaște
pe „Domnul”, în persoana lui
Cristos, care le apare discipolilor
lângă Lacul Tiberiadei:
„Atunci, discipolul acela pe care
Isus îl iubea i-a spus lui Petru:
„E Domnul!” (21,7).
Cu această mărturie despre
Cristos, „discipolul iubit” rămâne
pănă la sfârșitul evangheliei.
Ultima scenă (21,20-23) este
rezervată „rămânerii” „discipolului
iubit”, care însă nu se referă la
„a nu muri” (21,23), ci la o
prezență permanentă a mărturiei
sale, așa cum rezultă din concluzia
evangheliei, unde se afirmă că:
„Acesta este discipolul care dă
mărturie despre acestea şi le-a
scris, iar noi ştim că
mărturia lui este adevărată”
(21,24).
 3. Mărturia dată de Cristos
Figura fundamentală a mărturiei
în textele ioanee este însuși
Cristos.
Sensul și necesitatea mărturiei
lui Cristos, în cea de-a patra
evanghelie, sunt strâns legate
de identitatea sa:
El este Cuvântul făcut trup,
este Fiul coborât din cer.
însuși
Doar cel care a coborât din cer
poate spune ce este în cer: doar el,
Fiul unul născut, care este „spre
pieptul Tatălui” este în stare să-l
reveleze pe Dumnezeu pe care
„nimeni nu l-a văzut vreodată”
(In 1,18).
Se poate înțelege astfel că,
pentru Cristos a fi martor înseamnă
a-l revela pe Tatăl.
 Mărturia lui Isus este
înrădăcinată însă în mărturia
Tatălui care l-a trimis:
„Cine nu mă iubeşte nu păzeşte
cuvintele mele, iar cuvântul pe
care îl ascultaţi nu este al
meu, ci al Tatălui care m-a
trimis” (In 14,24).
Mărturia Tatălui conferă
autoritate și credibilitate
mărturiei Fiului.
Este izvorul și orginea oricărei
mărturii pe care o dă Fiul.
Mărturia extremă,
Crucea, în viziunea
lui Ioan, constituie dezvăluirea
misterului Fiului și în el, revelarea
Tatălui și dăruirea Duhului Sfânt.
Astfel, omul se regăsește înaintea unei
mărturii care îl provoacă să ia o
decizie, care îl cheamă să facă o
alegere fundamentală pentru întreaga
sa existență, să creadă în misterul lui
Cristos sau să-l refuze.
 6. Relația temei cu alte tematici specifice lui Ioan
Cea de-a patra evanghelie a fost numită pe drept cuvânt „Evanghelia
spirituală”, deoarece se poate observa preocuparea neîntreruptă a
autorului de a arăta
„Adevărul” revelat de Duhul Sfânt:
„Însă, când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul,
căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi
şi vă va vesti lucrurile care vor veni” (In 16,13),
adică sensul profund al faptelor și cuvintelor lui Isus
pentru viața celui care crede.

Cristos este înțeles doar atunci când

devine răspuns concret la sensul
existenței noastre, al viitorului nostru,
al idealului nostru de viață.
Această Evanghelie ne spune că Isus este Viața,
Adevărul,
Lumina, Cuvântul, Calea, Izvorul,
Pâinea, Apa vie, Păstorul,
Poarta, Mielul,
Cel care dă Mărturie
despre Tatăl.
Prin reflecția, vocabularul și
simbolurile sale, prin însăși structura
cărții, autorul a meritat să fie
numit „Ioan Teologul”, deoarece
nimeni nu a știut mai bine decât el
să evoce bogăția vieții lui Dumnezeu
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, arătând că
la aceasta sunt chemați toți oamenii în Cristos.
 7. Importanța Mărturiei ASTĂZI
Evanghelizare prin mărturia propriei vieți
Atrăgând atenția asupra multor persoane
– laici și preoți – care trăiesc slujirea lui Cristos
ca pe o funcție, ca pe un motiv de fală, papa a spus:
„Aceasta este mândrie, este fală, este o reducere
a Evangheliei la o funcție: eu merg să
evanghelizez, să fac cunoscută
multora Biserica.

A face prozelitism este o formă de mândrie.

Evanghelizarea nu este prozelitism;
prozelitismul nu este evanghelizare.
 Sfântul Paul vorbește despre o necesitate, creștinul având
obligația, în sensul de necesitate, de a duce numele lui Isus, însă
din propria inimă”.

 Fiind întrebat de un tânăr ce trebuie să îi spună prietenului său ateu,

Pontiful a răspuns:
„Este o întrebare bună. Noi toți cunoaștem lume care s-a îndepărtat de
Biserică: ce trebuie să le spunem?
Ultimul lucru pe care trebuie să îl faci este să îi spui ceva!

Tu începe prin a face [nu prin a vorbi],

evanghelizarea înseamnă să dai această
mărturie, să poți spune: ‘Eu trăiesc astfel
deoarece cred în Isus Cristos!’».
Adevărata evanghelizare constă în propria
mărturie de viață.
(papa Francisc, 9 septembrie 2016)
 Mărturia creștină este sare și lumină

„Mărturia creștină” este ”sare și lumină”.

Lumină, pentru a lumina, însă cine ascunde
lumina face o contra-mărturie. Acesta are
lumină, dar nu o dăruiește, nu o face vizibilă și
dacă nu o face să se vadă nu-l preamărește pe
Tatăl care este în ceruri. Are sarea, dar nu o
ia pentru el însuși și nu o dăruiește ca să se
evite stricăciunea”.
„Aceasta înseamnă a fi creștini: a lumina, a
ajuta pentru ca mesajul și persoanele să nu se
strice, cum face sarea; dar dacă se ascunde
lumina, sarea devine fără gust, fără putere,
slăbește, iar mărturia va fi slabă”.
(papa Francisc, 13 iunie 2017)
 Această legătură este, în cele
Datoria fiecăruia dintre noi mai multe cazuri, condiția de
este aceea ca, prin viața care nu se poate face abstracție
noastră, prin comportamentul pentru a vorbi lumii despre
și cuvintele noastre să dăm Dumnezeu.
mărturie despre Cristos acolo
unde ne desfășurăm
activitatea zilnică.
Dovada cea mai bună a
convingerii și a validității a
ceea ce mărturisim, este
legătura dintre cuvinte și
fapte.