Ioan 1:1-18 Întruparea Cuvântului

1
La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
2
El era la început cu Dumnezeu.
3
Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a
fost făcut fără El.
4
În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5
Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
6
A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
7
El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca
toţi să creadă prin el.
8
Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9
Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om
venind în lume.
10
El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a
cunoscut.
11
A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12
Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele
Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13
născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui
om, ci din Dumnezeu.
14
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de
adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava
singurului născut din Tatăl.
15
Ioan a mărturisit despre El când a strigat: „El este Acela despre
care ziceam eu: ‘Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru
că era înainte de mine.’”
16
Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har;
17
căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit
prin Isus Hristos.
18
Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care
este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
1
Page
 Evanghelia după Ioan este cea mai fascinantă dintre evanghelii, cea mai
clară, pentru că ea ne vorbește despre lucruri elementare: despre sărbătoare, despre
căsătorie, despre pâine, despre vin, despre apă, despre viață, despre iubire, despre
moarte… Despre cele mai elementare lucruri ale existenței, care imediat pot fi
înțelese. Însă apoi, după o citire mai atentă, ne dăm seama că cu cât am dori să o
aprofundăm mai mult, cu atât mai puțin o înțelegem… Este la fel ca viața, care este
adevărat că este iubire, e bucurie, e vin, dar este și foame, întristare, greutăți,
egoism și moarte… Și-i ceva foarte complex… Iar acest fapt parcă ne îndepărtează
puțin de aprofundarea acestei evanghelii, căci parcă ne înspăimântă. Un alt lucru
care înspăimântă este dat de faptul că este o evanghelie atât de sublimă (măreață) și
atât de simplă, încât se pare că nu ar fi nimic de explicat: adică ori o înțelegi, ori nu
o înțelegi.
Celelalte evanghelii oferă povestiri, iar povestirile sunt puțin explicate,
înțelegi ce mesaj vor să transmită: sunt precum vitraliile, dacă le iluminezi, arăți
ce-i pictat în ele…
Însă Ioan nu povestește aproape nimic, deci în evanghelia sa nu-i nimic de
explicat, pentru că el, prin tot ceea ce scrie, doar explică… Și este dificil să
explicăm explicația… După cum este greu să iluminăm lumina. Fapt pentru care
avem o oarecare dificultate în a explica Evanghelia după Ioan. Pentru că această
Evanghelie nu trebuie explicată, ci trebuie privită, ascultată și contemplată.
Evanghelia după Ioan este o taină în care protagonistul este „cuvântul” –
vom vedea deja acest fapt încă de la înveputul Evangheliei, că există diferite
personaje, care suntem noi așezați înaintea cuvântului, adică felul în care noi
reacționăm înaintea cuvântului.
Citind Evanghelia, ne dăm seama că în ea se povestește exact ceea ce se
întâmplă în noi în timp ce citim. Cuvântul scris, care este în text, este exact acel
Cuvânt care se naște în mine și în dumneavoastră în acel moment; de aceea nu
avem ce explica despre această Evanghelie, ci doar trebuie să vedem și să auzim.
De fapt, este drama omului în raport cu Cuvântul Său. Iar destinul nostru se joacă
în raportul nostru cu Cuvântul, cu Cuvântul pe care-L trăim sau Îl refuzăm…
Ioan este ca un vultur care zboară foarte sus și de acolo vede totul. Așa este
toată Evanghelia lui Ioan faptul că în fiecare parte mereu se vede întreaga
Evanghelie. Fiecare detaliu mic este un ecou al totalității și, în același timp, la fel
2

cum vulturul are capacitatea să fixeze un detaliu în vasta panoramă și să-l mărească
Page
la infinit, tot la fel în textul lui Ioan chiar și un detaliu mic ocupă tot orizontul.
Aceste surprize le avem citind Evanghelia după Ioan.
O altă surpriză a acestei evanghelii este dată de faptul că, în timp ce celelalte
evanghelii povestesc Schimbarea la față situând-o în centrul vieții lui Isus, ca fiind
episodul fundamental al existenței Sale, Ioan nu povestește Schimbarea la față,
după cum nu povestește multe alte lucruri… Și nu o povestește pentru că întreaga
viață a lui Isus este văzută cu ochiul „transfigurat” (schimbat la față).
Ioan este ultimul evanghelist care a scris după ce au trecut mulți ani… El se
adresează persoanelor care deja Îl cunosc pe Domnul, Îi cunosc viața, și dorește să
le ofere o viziune mai amplă și profundă despre viața lui Isus, dar nu prin
povestirea faptelor, ci prin contemplație, astfel încât să se vadă ce se întâmplă în
noi în urma impactului nostru cu Cuvântul.
Introducerea pusă la începutul cărții, ne prezintă protagonistul evangheliei:
Cuvântul.
Acest pasaj este un imn adus Cuvântului care, cu multă probabilitate, exista
înainte ca Ioan să-l redacteze… Ioan l-a luat, l-a modificat și l-a așezat la începutul
Evangheliei, ca o introducere a temelor pe care le va dezvolta în Evanghelie; mai
mult decât un indice, este un imn, o poezie… Despre Dumnezeu se vorbește mai
bine în poezie (în versuri) decât în indice… Însă, mai mult decât o poezie, acest
imn de la început aș spune că este o introducere în care sunt atinse toate acele teme
care apoi vor fi dezvoltate în Evanghelie: tema vieții, tema luminii, tema primirii,
tema mărturiei, tema harului, a plinătății, a vederii gloriei, a a transformării în fii ai
lui Dumnezeu…
Toate cuvintele care apoi în Evanghelie vor fi tratate, cu toate sensurile lor,
sunt amintite aici în motivele fundamentale.
Din punctul de vedere al istoriei și al teologiei, introducerea din Evanghelia
lui Ioan este ca „o mină”, o mină din care au extras elemente toate ereziile, dar a
extras elemente și întreaga teologie a Treimii și a întrupării.
Așadar, Introducerea este un concentrat frumos, dar dificil de explicat.
În mod concret, în acest Evanghelie ni se prezintă Cuvântul: și vom vedea
ce este; apoi Cuvântul în raportul său cu Dumnezeu; Cuvântul în raportul său cu
creația; Cuvântul în raportul său cu omul și cu istoria omului până când Cuvântul
3
Page

devine trup și, în Cuvântul devenit trup, noi Îl vedem pe Dumnezeu față în față.
 Evanghelia va fi prezentarea Cuvântului devenit trup, pe care-L întâlnim în
Isus, în raportul nostru față în față cu Isus. Iar aderarea la Isus – la Persoana Sa-
este aderarea la Cuvântul care a făcut lumea și care reprezintă destinul lumii; adică
este plinătatea vieții și a fericirii, pe care omul le dorește din veac.
Mai înainte de a explica textul, oferim câte ceva despre semnificația Cuvântului…
Frederic al II-lea al Prusiei a vrut să facă un experiment: a vrut să știe care a
fost limba originară a omului, prima limbă care s-a vorbit. A luat șapte prunci de-
abia născuți, i-a dat la șapte doici, poruncindu-le să-i hrănească și să-i îngrijească,
dar să nu le spună niciun cuvânt. Când vor crește, limba pe care o vor vorbi,
înseamnă că-i limba originară a omului. Rezultatul a fost că toți acei prunci au
murit. Nu numai că nu au vorbit nicio limbă, dar au murit după puțin timp…
Pentru că omul trăiește cu cuvântul. Nu doar cu lapte trăiește pruncul, ci cu fiecare
cuvânt care iese din gura mamei… Cuvântul este cel care-i dă existență omului,
existență ca persoană. În această lumină să citim acum Prologul.
1
La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu. 2 Acesta era la început cu Dumnezeu.
Evrei 11:3b ... Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui
Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.

Iosua 1:8 Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra
ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în
toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune.

Matei 24:35 „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”

Ioan 6:63 „... cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.”

Ioan 17:17-19 „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi
Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.”

Ceea ce este la început, se află și la sfârșit. Dacă în izvor există apă, la

robinet vom avea apă; dacă în izvor avem apă otrăvită, la robinet vom avea apă
4

otrăvită.
Page
 Ce era la început? Mai mult, ce era înainte de început, căci se folosește
cuvântul „era”… Nu era haosul, întâmplarea și dezordinea! Numai după vor exista
haosul, întâmplarea și dezordinea… La început nu exista acțiunea, constrângerea,
necesitatea sau faptul, însă după, nu va mai fi nicio libertate, nicio inteligență, ci va
fi numai faptul…
„La început era Cuvântul”. Ce este Cuvântul? Noțiunea de cuvânt derivă
din „parabola”, para-ballo, care înseamnă aruncă afară; așadar, cuvântul este ceva
care „aruncă afară”. Și-i tipic omului faptul că cu ajutorul cuvântului el „se aruncă
afară”, se propune, se expune, se oferă, se dăruiește, astfel încât celălalt să-l poată
primi, să poată dialoga, să-i fie un interlocutor.
Iar omul este cuvânt ascultat și cuvânt la care apoi răspunde. Acest fapt
deosebește omul de animal; acesta este principiul (începutul) culturii, al științei și
al tuturor lucrurilor.
Dumnezeu însuși este Cuvânt. Cuvântul indică (desemnează) inteligență,
libertate, comuniune, comunicare, iubire… Căci dacă nu te interesează persoanele
din jur, tu nu vorbești… La urma urmei, un om care vorbește nu comunică lucruri,
ci se comunică pe sine, dacă spune adevărul.
Pentru a spune că două persoane se iubesc, în multe dialecte se spune: „Își
vorbesc”. A-și vorbi este comuniunea cea mai mare și mai profundă. Și-i adevărat
că, atunci când cei doi nu-și mai vorbesc, este o tragedie.
„Dumnezeu este Cuvânt”, adică este comunicare, este dar. Există Unul care
vorbește – Tatăl – Unul care ascultă și răspunde – Fiul – și Iubirea dintre cei doi.
Acesta este principiul (începutul) tuturor… Iar ceea ce stă la început, va fi și după.
Pentru că ceea ce derivă din început are însușirile începutului… Așadar, a spune că
„Dumnezeu este Cuvânt” este o alegere precisă de a se exprima a lui Ioan; căci
înseamnă a spune că omul este destinat inteligenței, libertății, iubirii, comuniunii,
darului, comunicării.
Iar apoi, de aici pot veni și toate relele, pentru că cuvântul poate fi mincinos,
în loc să fie adevărat; poate fi întuneric, în loc să fie lumină; poate fi moarte
(ucide), în loc să fie viață (să dea viață). Acest fapt îl deducem din felul în care noi
folosim cuvântul în societatea noastră. Societatea depinde de felul în care omul
folosește cuvântul. În ce scop întrebuințează omul cuvântul? Pentru a stăpâni sau
5

pentru a comunica? Pentru a elibera sau pentru a subjuga? Pentru a lumina sau
Page

pentru a înșela?
 Evanghelia ne povestește drama Cuvântului adevărat al omului.
„La început era”. Deja mai înainte de început: Ioan face un zbor de vultur, căci
merge dincolo de început, încă de la începutul textului…
Ce există la începutul fiecărei deveniri?
Cuvântul!
Și acest Cuvânt este îndreptat spre Dumnezeu: există dialogul în interiorul lui
Dumnezeu; Dumnezeu este Cuvânt, iar Cuvântul este Dumnezeu.
Acestea sunt primele două versete…
vv. 3-4
3
Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce
există. 4 În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,
După ce a vorbit despre Cuvântul din Dumnezeu, descoperă Cuvântul din El
însuși, acum vorbește despre Cuvânt în raport cu creația.
O povestire ebraică spune că lumea a fost creată cu literele alfabetului și-i un
mod inteligent pentru a spune că întreaga lume este inteligibilă… pentru că cu
alfabetul alcătuiești cuvintele… Și înseamnă că fiecare lucru este comprehensibil
cu ajutorul cuvintelor. De fapt, mentalitatea ebraică este tipic științifică, iar cea
greco-romană este mult mai puțin științifică: natura este câmpul necesității. Nu!
Natura este creată cu literele alfabetului, deci poți să-i înțelegi toate aspectele. Iar
dacă poți înțelege natura, înseamnă că poți interveni, deci avem principiul culturii
și al istoriei. Natura însăși este locul culturii și al istoriei. De ce? Pentru că a fost
creată cu Cuvântul. Așadar, totul se întâmplă prin Cuvânt.
Iar omul este cel care dă Cuvântul fiecărui lucru. Dumnezeu, încă din prima
zi a spus: „Să fie lumină. Și a fost lumină”, iar în ziua a șasea l-a creat pe om, iar
omul este depozitarul (păstrătorul) Cuvântului. De fapt, acest Cuvânt, care este
viața a tot ceea ce există, căci dă viață la tot ceea ce există, în om devine lumină,
pentru că omul Îl înțelege. Altfel spus, omul este cel care știe că citească creația.
Dacă există un tablou frumos, dar nimeni nu-l vede, înseamnă că nu-i un tablou
frumos… Dacă există o muzică minunată, dar nimeni nu o ascultă și nimeni nu o
interpretează… Omul este interpretul creației, este cel care-i descoperă sensul, care
știe să citească creația, care știe să dea creației Cuvântul.
6
Page
 Creația este un cuvânt obiectiv, inconștient, dar în om acest cuvânt capătă
conștiință. Fapt pentru care, prin Cuvânt, omul îndumnezeiește întreaga creație.
Am putea spune că viața care este răspândită de Dumnezeu în creație capătă
conștiință, în om devine o conștiință lucidă.
v. 5
5
iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.
Acest verset este o surpriză…
S-a spus că Cuvântul era de la început, că a creat toate lucrurile, că este viața
a tot ceea ce există, că pe toate le luminează, că este lumina oamenilor… și vine în
întuneric, dar întunericul nu o cuprinde (apucă, prinde)…
Ce înseamnă?
Înseamnă că există o rezistență (o împotrivire) față de Cuvânt, față de lumină
și față de adevăr… Și-i ceea ce toți experimentăm: există muțenia, obscuritatea,
minciuna, există în noi o frică ce nu acceptă (apucă, prinde, afferra, în limba
italiană) Cuvântul.
Noțiunea „a cuprinde, a apuca” (afferrare, în limba italiană) are o dublă
însemnătate. În Evanghelia după Ioan există multe cuvinte cu dublă semnificație, și
vom vedea din ce cauză. Așadar, a apuca înseamnă a apuca cu mintea, adică a
înțelege (a cuprinde), dar înseamnă și a întemnița, a ține în mână, a strivi.
Prin urmare, întunericul nu cuprinde (nu înțelege) lumina, dar nici nu
reușește să o sufoce. Niciun întuneric nu poate înghiți lumina. Căci dacă
întunericul mănâncă lumina, o devorează și rămâne iluminat.
Ioan va folosi mereu noțiuni care au un dublu sens: unul este sensul normal,
adică „a prinde”, apoi celălalt sens este „a primi”. Ioan va folosi un alt cuvânt: „a
se naște de sus”, care înseamnă „a renaște” sau „a se naște din cer”, adică din
Dumnezeu. Cu același cuvânt va desemna „a vedea din nou” sau „a privi în sus”.
Căci viața noastră în totalitate este presărată cu un sens dublu… În ce sens?
Pentru că niciun cuvânt nu există în realitate, ci noi îi dăm Cuvânt (nume) realității,
și depinde de felul în care noi citim realitatea…
Cu alte cuvinte, fiecare realitate, dincolo de ceea ce apare (de ceea ce este
7

vizibil), are un alt sens, indică altceva…

Page
 Dăm exemplul „buchetului de flori”: dacă o femeie îl află în casă, pentru ea
nu-i doar un buchet de flori, ci acest buchet are pentru ea un alt sens, pe care ea îl
înțelege foarte bine: este ceea ce ea dorește, și care niciodată nu sosește…
Viața mereu se joacă pe aceste sensuri duble: primul sens este lucrul
material – care în sine nu are niciun sens, căci este ceea ce este – iar al doilea sens
este sensul uman de relație, care este semn al iubirii, al relației. Iar acest sens dublu
este valabil în cazul fiecărui lucru, dacă nu, acel lucru nu are sens…
Iar Ioan se joacă continuu cu aceste sensuri duble… care sunt negative sau
pozitive în același timp. Spre exemplu „a prinde” (afferrare, în limba italiană)
înseamnă în sens pozitiv „a înțelege, a cuprinde”, iar în sens negativ înseamnă „a
distruge”. Și acesta este raportul nostru cu Cuvântul și cu adevărul: ori îl
înțelegem, ori căutăm să-l sufocăm.
Următoarele trei versete sunt o inserare…
vv. 6-8
6
A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. 7 Acesta a venit
spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin
el. 8 Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină.
În acest loc imnul despre Cuvânt este întrerupt, pentru ca să se vorbească
despre Botezătorul. De ce? Ioan era mărturisitor, iar Cuvântul trăiește în
mărturisitori.
Mărturisitorul este cel care amintește Cuvântul, iar dacă mărturisitorul nu
amintește altora Cuvântul, nu mai este mărturisitor… Mărturisitorul „amintește și
spune (vestește)” Cuvântul altora.
Mărturia este categoria fundamentală a Evangheliei (în special a Evangheliei
după Ioan), dar este și categoria fundamentală a relațiilor umane: dacă un om nu
amintește și nu spune (vestește) cuvântul, nu mai există cultură, comunicare, nu
mai există nimic…
Această temă a „mărturiei”, care se repetă de patru ori în Prolog, o lăsăm acum de-
o parte, pentru că următorul text biblic este în întregime despre mărturie.
Mărturia este cuvântul care trece de la unul la celălalt și fiecare se regăsește în acel
cuvânt, îl primește, se îmbogățește cu acel cuvânt, apoi îmbogățește acel cuvânt cu
8
Page
experiența sa și îl transmite altuia… Așadar, cuvântul este locul în care este
mărturisită toată experiența umană.
Dar e important un lucru: că mărturia trebuie să fie despre lumină, dar nu ea
este lumina. Iar dacă un om este luminat – există multe persoane luminate pe lume
– și crede că el este lumina, cu siguranță este în întuneric… Cine crede că-i în
lumină, e în întuneric… Luminarea este cu totul altceva: înseamnă a aminti un
adevăr pe care nu eu l-am inventat – pentru că cine pretinde că inventează
adevărul, înseamnă că spune minciuni – pe care am căutat să-l trăiesc și apoi îl
transmit așa cum pot… Și aceasta este calea adevărului! Și-i mereu o căutare
constantă prin verificare, prin comuniune și prin comunicare, niciodată încheiată;
nu-i pretenția de a spune adevăruri veșnice la care alții trebuie să adere pentru că
eu sunt luminat… Înseamnă că mint și înșel.
Mărturia este ceva dificil, iar în limba greacă mărturia se numește
„martiriu”, adică omul care dă mărturie își pune viața în joc: viața condamnatului,
dacă tu condamni pe cineva, sau viața ta, dacă spui adevărul…
vv. 9-13
9
[Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice
om. 10 Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. 11 A
venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. 12 Însă celor care l-au primit, celor
care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui
Dumnezeu, 13 care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa
bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut.
Despre acest Cuvânt, care este „lumină în fiecare om” – pentru că fiecare om,
lăsând de o parte cultura, religia, ceea ce crede, caută adevărul și nu se poate minți
pe sine – se spune că „nu este recunoscut”: este misterul răului (al păcatului) pe
care toți îl experimentăm.
Cum de există adevărul, iar eu nu-l primesc? Ce stă în spatele acestui fapt? Cum de
ignor adevărul?
Toată Evanghelia descrie drama raportului cu Cuvântul, cu adevărul pe care nu-l
primesc, pe care îl cunosc, dar nu-l recunosc…
„Celor care au primit Cuvântul, le-a dat puterea să devină fiii lui Dumnezeu”,
pentru că omul devine Cuvântul pe care-L ascultă. Cuvântul „modelează” omul, îi
9
Page

dă forma lui, îi dă modul de a gândi, de a lucra (de a se comporta) și-i dă modul de

a fi. Așadar, Cuvântul adevărului, al luminii, Cuvântul lui Dumnezeu mă ajută să
devin progresiv mai luminos, mai adevărat, mă face să devin ca Dumnezeu; mai
mult, însuși Dumnezeu… Pentru că Cuvântul ne transformă. Altfel spus, principiul
(începutul) îndumnezeirii omului este Cuvântul… Unul dintre animalele simbol al
divinului este papagalul, pentru că are darul cuvântului… Iar omul, prin Cuvântul
pe care-L ascultă, devine Dumnezeu; pentru că omul este Cuvântul pe care-L
ascultă, pentru că apoi gândește precum Cuvântul pe care L-a ascultat, se comportă
după acest Cuvânt și devine la fel ca acest Cuvânt.
v. 14
14
Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui,
glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Acest verset este centrul imnului.
Acest Cuvânt care era la Dumnezeu, acest Cuvânt care a creat lumea, acest Cuvânt
care este în fiecare om, acest cuvânt vestit (mărturisit) de înțelepții din toate
timpurile, de profeți și de Ioan, acest Cuvânt devine (se face) trup.
Cuvântul se face trup, adică se schimbă economia Cuvântului.
Un Cuvânt care devine trup.
Cum poate un Cuvânt să se facă trup?
Omul trăiește prin Cuvânt. Isus este primul care trăiește prin Cuvântul Tatălui și a
trăit în trupul Său ființa Lui de fiu, de aceea Isus ne arată adevărul nostru de fii și
de frați. Și a venit să ne spună acest adevăr, și nimic mai mult, prin faptul că s-a
făcut trup. Și astfel noi începem să trăim trupul nostru – realitatea noastră fizică –
în limita, în fragilitatea și în materialitatea lui, în mod divin. Cum adică în mod
divin?
Trupul este locul comuniunii mele cu alții. Trupul este începutul vieții mele, căci,
dacă nu, eu nu mă nășteam. Trupul – este începutul creșterii mele, dar și al morții
mele – va fi locul în care eu voi trăi starea mea de fiu, comuniunea mea cu Tatăl
care m-a creat și comuniunea mea cu Tatăl la care mă întorc și comuniunea mea cu
frații, fapt care deja este viață veșnică acum, în timp ce trăiesc.
Așadar, a se face trup al Cuvântului – Evanghelia apoi ne va arăta acest Trup al
10

Fiului – nu-i nimic altceva decât faptul că ne revelează nouă calea pentru a deveni
Page

Dumnezeu, pentru că iubirea face ca cei doi să fie egali: Dumnezeu s-a făcut trup,
iar noi – în trup – devenim Dumnezeu prin ascultarea de acel Trup care este descris
în Evanghelie.
Punctul principal (fundamentul) al creștinismului este trupul, nu este ceva fără
trup, nu înseamnă a arunca umanitatea sau dorințele omului, ci este trupul, cu
nevoile lui, cu limitele și dorințele lui. Acesta este locul în care trăim însăși
revelația lui Dumnezeu. O surpriză! Pe noi ne înspăimântă „gândirea slabă”: un
Dumnezeu slab, limitat, care este Trup, care moare… Ce fel de Dumnezeu este?
Pentru Ioan, trupul este locul revelației lui Dumnezeu. Cine va fi acest Dumnezeu
care este trup la fel ca noi? Toată Evanghelia ne va arăta acest adevăr…
vv. 15-18
15
Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: „Acesta era cel despre care v-am
spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte
de mine”. 16 Într-adevăr, noi toţi am primit din plinătatea lui har
după har. 17 Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit
prin Isus Cristos. 18 Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care
este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.
Din nou se vorbește despre Botezătorul, care este mărturisitorul lui Isus, al
adevărului. Sărim peste mărturia sa, căci o vom relua în următoarea cateheză, și ne
vom opri asupra versetului final.
În final, Ioan spune cu simplitate că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată.
De fapt, în Biblie avem interzicerea de a ne face chipuri (imagini) ale lui
Dumnezeu. Iar prima încercare a omului este aceea de a-și constui un Dumnezeu
după chipul și asemănarea sa. Critica lui Feuerbach deja se află în Biblie într-un
mod radical: noi mereu ne construim un Dumnezeu după cum vrem noi: este
proiectarea dorințelor noastre… De aceea Biblia ne poruncește să nu ne facem
niciun chip despre Dumnezeu, pentru că niciun om nu l-a văzut vreodată și
niciunul nu-L v-a vedea. Pentru că Dumnezeu este Cuvânt, iar cuvântul nu îl vezi,
ci doar trebuie să-l înțelegi – păstrând mereu o anume distanță – și să-l trăiești.
Apoi, Cuvântul ni-L povestește… Cum poate Cuvântul să ni-L povestească
pe Dumnezeu? Ni-l povestește pe Dumnezeu cu viața, adică tu trăiești ca fiu al lui
Dumnezeu! Prin urmare, Fiul – care trăiește Cuvântul Tatălui în trupul Său – îmi
11

povestește cine este Tatăl. Și întreaga Evanghelie va fi povestirea despre cine este
Dumnezeu-Tatăl -Tatăl Său și Tatăl nostru – prin trăirea, viețuirea Sa în trup a
Page

fraternității cu noi.
 Așadar, viața lui Isus – în totalitate dăruită fraților – va fi locul în care este
povestit Tatăl. În limba greacă „a povesti” este „exegeză” care înseamnă „a scoate
afară”. Viața lui Isus scoate afară, expune, explică adevărul cel mai profund al
omului: că omul este fiu și frate.
Și așa Îl vedem, în Fiul și în frați, pe acel Tată pe care nimeni nu l-a văzut
vreodată. Și astfel, acel Dumnezeu pe care noi toți căutăm să ni-l imaginăm, făcând
din El cuierul opiniilor și al aiurelilor noastre, ni se revelează în trup, în umanitate,
într-un mod particular de a trăi trupul și umanitatea, într-un mod uman, prin a trăi
ca fii și frați… Evanghelia va dezvolta acest discurs…
În loc să dăm multe explicații, am preferat să începem cu citirea Prologului.
Înțelegem că este cam greu acest început al textului, dar să reținem că la început
este Cuvântul. Cuvântul este comunicare și comuniune, schimb și iubire. Și acest
Cuvânt se face trup, se face istorie. Cuvântul trebuie trăit în viața de zi cu zi. Și în
acest Cuvânt trăit se joacă destinul omului și destinul lui Dumnezeu.

12
Page