Fii un mesager al Evangheliei Domnului Isus

Romani 1:1-7

Mai este Evanghelia o carte credibilă în zilele noastre? În era informației, când avem acces la atât de
multe date științifice, când omenirea a progresat atât de mult în domeniul tehnicii, mai putem crede o carte și ne
mai putem raporta la o carte care a fost scrisă în urmă cu aproape 2000 de ani, care descrie niște evenimente
care au avut loc în urmă cu 2000 de ani și mai ales, care ne vorbește despre niște realități pe care noi, cu tehnica
de acum, nu le putem realiza, cum ar fi nașterea din fecioară sau învierea din morți?!
Omenește vorbind, nu avem decât patru variante posibile atunci când citim Evanghelia. Sau cei care au
scris toate aceste lucruri au fost niște nebuni, sau au avut o înțelegere între ei, sau au inventat niște povești, sau
într-adevăr au fost martori oculari la toate aceste evenimente și realități incredibile, care s-au petrecut cu foarte
mult timp în urmă.
Prima variantă este exclusă. E greu de crezut că mai multe persoane care au trăit în locuri diferite și într-
un interval de timp diferit să fii înnebunit toți, să fii avut o psihoză în masă care să-i determine să scrie aceleași
lucruri.
A doua variantă, că ar fi avut o înțelegere între ei să scrie cu toții în același fel, este de asemenea
exclusă, pentru că dacă așa ar fi stat lucrurile, ar fi fost cu siguranță alții care să-i acuze de minciună și în felul
acesta să dea în vileag înțelegerea lor.
A treia variantă, că ceea ce au scris ar fi inventat de ei, de asemenea este imposibil de acceptat. Să nu
uităm că cei care au scris Evanghelia Domnului Isus, atât evangheliștii cât și apostolii, în marea lor majoritate
au fost gata să moară pentru ceea ce au scris. Mi-e foarte greu să cred că un om ar fi gata să-și dea viața pentru o
fantezie pe care a scris-o, care nu este adevărată.
Cea mai plauzibilă dintre variante rămâne cea de-a patra. Oamenii aceștia chiar au fost martori oculari la
evenimentele despre care au scris și care le-au schimbat radical viața.
În dimineața aceasta în care ne amintim plini de emoție sfântă de învierea Fiului lui Dumnezeu din
morți, ne vom uita din nou în Cuvântul lui Dumnezeu nu doar pentru a primi învățătură, ci și pentru a ne întări
credința. Pornesc de la următoarea afirmație. Dacă te apropii de Cuvântul lui Dumnezeu cu o minte deschisă,
dacă dai la o parte preconcepțiile menite să te împiedice să vezi și să primești adevărul, atunci vei ajunge să
crezi cu adevărat în învierea din morți a Domnului Isus Cristos. Dacă nu vrei să permiți minții tale să fie
iluminată de Duhul lui Dumnezeu și să primească toate aceste dovezi, atunci nu vei crede.
Afirmația aceasta ne conduce spre o altă întrebare, la fel de importantă. Poți să sărbătorești învierea
Domnului Isus fără să crezi în învierea Lui? Paradoxal, răspunsul este afirmativ. Lucrul trist este că mulți
creștini sărbătoresc în aceste zile fără să creadă în înviere. Vreau să afirm cu tărie că, dacă nu trecem de la
ritualul sărbătorii la adevărul ei, la semnificația ei, atunci suntem doar niște necredincioși care sărbătorim un
eveniment de a cărui realitate ne îndoim. Creștini sunt doar cei care cred în înviere, care propovăduiesc învierea
Domnului Isus Cristos și care așteaptă o înviere a morților.
Dacă vă mai aduceți aminte, cu câteva luni în urmă, la Crăciunul anului 2018 ne-am uitat și am analizat
versetul 3: Ea (Evanghelia) privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul. El ne
vorbește despre realitatea întrupării Domnului Isus. Versetul 4 însă ne vorbește despre realitatea învierii: în ce
privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus
Cristos, Domnul nostru.
Cele două realități, întruparea și învierea Domnului Isus, nu pot fi separate. Ele trebuie luate împreună
pentru a putea înțelege planul lui Dumnezeu și lucrarea Fiului Său. Prima parte a textului, cea legată de
întrupare, am analizat-o deja la Crăciun. Astăzi ne vom uita la cea de-a doua realitate, cea a învierii.
Primul și cel mai important aspect pe care apostolul Pavel ni-l transmite încă de la început este legat de
Evanghelie și de mesajul ei. De aceea am pus întrebarea la început dacă mai credem în Evanghelie, pentru că în
vremea noastră tot mai mulți oameni se uită cu un ochi critic la Cuvântul scris și ajung să se îndoiască de
adevărul lui. Afirm cu putere și convingere faptul că nu există creștinism fără credință în Evanghelie, fără
credința că ceea ce este scris în această carte este 100% adevărat.
Am citit o istorioară hazlie despre o soră simplă, care-și afirma cu putere și convingere credința ei în
Cuvântul lui Dumnezeu, a fost interpelată de cineva care i-a spus: „Nu înțeleg cum poți să crezi că Dumnezeu
a despicat Marea Roșie în două și poporul Israel a trecut ca pe uscat în partea cealaltă, în timp ce armata lui
faraon s-a înecat în mijlocul valurilor. Ei bine, poate că apa să fi fost până la genunchi prin locul pe unde au
trecut dar nu pot să cred că a fost mai mare de atât.” La auzul acestei afirmații sora noastră a exclamat:
„Slăvit să fie Domnul, care a înecat armata lui faraon întreagă într-o apă până la genunchi.”
Ce a înțeles această simplă femeie sunt două adevăruri cruciale. Primul dintre ele este că tot ce este scris
în Cuvântul lui Dumnezeu, în Evanghelia lui Dumnezeu este adevărat, iar al doilea adevăr, pentru Dumnezeu
nimic nu este imposibil. De o astfel de credință, am fi tentați să spunem copilărească dar care se agață cu toată
puterea de Domnul și de Cuvântul Lui, este nevoie și în generația noastră.
Următorul adevăr pe care apostolul Pavel ni-l transmite aici este legătura între Evanghelie și Domnul
Isus Cristos: Ea privește pe Fiul Său. Această propoziție este crucială pentru înțelegerea corectă a Sfintelor
Scripturi.
Dacă-mi permiteți o interpretare proprie, eu văd în această expresie două sensuri. În primul rând,
Evanghelia lui Dumnezeu privește spre Fiul Lui. În al doilea rând, Evanghelia lui Dumnezeu are de-a face cu
Fiul Lui. Îmi plac cele două imagini pe care le pot sugera cuvintele apostolului Pavel și am să le detaliez puțin.
Ea privește spre Domnul Isus Cristos… Ce înseamnă lucrul acesta?
Unul din cele mai cunoscute tablouri ale lui Leonardo da Vinci este Gioconda sau Mona Lisa. Este
considerat și cel mai important tablou pictat vreodată. Unul din lucrurile cele mai interesante ale acestei
picturi este că din orice unghi te uiți la ea, ai impresia că ochii fetei te urmăresc. Sigur, este doar o impresie
vizuală, dar geniul artistic al lui Leonardo a reușit să creeze o tehnică 3D în secolul XVI folosită pe scară
largă abia în vremea noastră. Aplicând aceasta la Evanghelie, putem spune fără să greșim că din orice unghi ne
uităm în ea, Evanghelia ne îndreaptă privirile spre Domnul Isus Cristos. El este în centrul Evangheliei.
Cred că ați înțeles sensul expresiei „Evanghelia lui Dumnezeu”. Ea face referire la întreaga Biblie.
Cuvântul inspirat de Dumnezeu are în centru Persoana și lucrarea Domnului Isus. În Biblie citim istoriile unor
mari oameni ai lui Dumnezeu ca Avraam, Iosif, Moise, Daniel, apostolul Pavel și mulți alții, dar Evanghelia lui
Dumnezeu nu este despre ei. Toți aceștia sunt doar niște secvențe în timp, niște repere de viață pentru cei din
generația lor și pentru urmașii lor, dar Biblia nu a fost scrisă pentru niciunul dintre ei.
Aș îndrăzni să zic că, chiar dacă viața fiecăruia dintre ei este atât de importantă, dacă i-am scoate pe
vreunul din ei din textul biblic, da, Biblia ar fi mai săracă puțin, dar Evanghelia lui Dumnezeu ar rămâne la fel
de valoroasă, nu și-ar pierde strălucirea. De ce? Pentru că Evanghelia lui Dumnezeu nu privește spre Avraam,
Iosif, Moise, Daniel, Pavel sau alții, ea privește spre Domnul Isus Cristos. Iar adevărul acesta ne conduce spre
următorul.
Evanghelia privește pe Domnul Isus Cristos… Ce înseamnă lucrul acesta?
Înseamnă nu numai că are în centrul ei Persoana și lucrarea Fiul lui Dumnezeu, ci și faptul că Biblia
este, am putea spune așa, dependentă de Fiul lui Dumnezeu. În celelalte religii lucrurile ar merge mai departe și
fără autorii lor. Confucianismul ar continua să existe și fără Confucius, la fel și budismul, fără Budda. Mai mult,
iudaismul ar putea să-și continue existența și fără Moise. Legea într-adevăr a fost dată prin Moise, dar la fel de
bine Dumnezeu ar fi putut-o da prin Avraam, Isaac sau Iacov sau alt mare evreu. L-a ales însă pe Moise, dar
iudaismul nu ar înceta dacă nu ar mai fi Moise.
Nu tot așa stau lucrurile în creștinism. Scoateți-L pe Domnul Isus Cristos din Biblie, scoateți viața,
moartea, învierea și înălțarea Lui la ceruri, învățătura Lui din această carte și nu mai ai nimic, nu mai rămâi cu
nimic. Nu mai ai iertare de păcate, naștere din nou, mântuire și răscumpărare, nu mai ai nădejde după moarte,
viață veșnică, nu mai ai nimic. Fără Isus Cristos Biblia ar deveni o carte la fel ca toate celelalte iar creștinismul
nu ar fi cu nimic diferit de celelalte religii înființate și clădite pe învățătura unor oameni care au trăit cândva și
au murit la un moment dat. Biblia oferă viață atât timp cât Isus Cristos este în centrul ei ca Sursă a vieții.
Dacă întruparea Domnului Isus Cristos a fost un eveniment determinant pentru istoria noastră, învierea
Lui a fost un eveniment cel puțin la fel de important, fără de care noi nu am fi fost aici: în ce privește duhul
sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților.
Sunt două afirmații importante pe care apostolul Pavel le face în acest verset cu privire la învierea din
morți a Domnului Isus Cristos. Prima dintre ele este că învierea Lui a dovedit ceva. A doua, că învierea Lui a
fost însoțită de o dovadă de putere. Le vom analiza pe rând.
Învierea Domnului Isus a fost o dovadă. Ce înseamnă lucrul acesta?
Expresia este pusă în contrast cu cea din versetul 3 care descrie actul întrupării: Ea privește pe Fiul Său,
născut din sămânța lui David. Domnul Isus Cristos S-a născut din fecioara Maria care, conform spiței de neam
(se presupune că spița de neam din Luca cap. 3 este a Mariei) provenea la rândul ei din familia lui David.
Așadar, prin actul întrupării Fiul lui Dumnezeu S-a născut din sămânța lui David.
Toate profețiile vechi-testamentale menționau faptul că Mesia trebuia să vină din sămânța lui David.
Toți rabinii și toți evreii știau acest lucru. De aceea, pentru a împlini profețiile, Domnul Isus S-a născut din
sămânța lui David.
Până în acest punct lucrurile sunt foarte clare, de aici însă apar problemele de interpretare. Ceea ce n-au
înțeles evreii este realitatea cu privire la Mesia. Ei așteptau un om la fel ca ei, care să le aducă o eliberare
vizibilă, una de natură militară și politică. Pentru ei Mesia trebuia să fie doar un fiu al lui David. În schimb, ar fi
fost o blasfemie să accepte faptul că Mesia ar putea fi Însuși Fiul lui Dumnezeu.
Deschideți la Matei 22:41-46. Dialogul acesta cu fariseii a avut loc probabil în ziua de luni din
săptămâna patimilor. Întrebarea pusă de Domnul Isus este simplă: „Al cui fiu este Cristosul?” Expresia
„Cristosul” sau „Unsul”, „Cel uns” în limba greacă nu este un nume, ci un titlu. Dacă spunem „președintele
Klaus Iohannis” sau oricare ar fi președintele țării la un moment dat, „președintele” nu este numele lui, ci titlul
lui. La fel, „Cristosul” este termenul grecesc care corespunde termenului evreiesc „Mesia”. Conform profețiilor
din Vechiul Testament fariseii știau foarte bine că Mesia, Cristosul, urma să vină din familia lui David.
Răspunsul lor este corect, aproape orice evreu ar fi putut afirma acest adevăr.
Aici însă apare încurcătura pentru ei. Domnul Isus citează o profeție făcută de David în Psalmul 110:
Domnul a zis Domnului meu: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale”.
Întrebarea lui Isus este simplă: Dacă Mesia este un descendent al lui David, cum Îl numește David pe acest
descendent „Domnul” său? La această întrebare fariseii nu au putut da niciun răspuns. De ce? Pentru că
răspunsul i-ar fi acuzat. Ar fi recunoscut implicit faptul că Mesia nu avea doar o descendență umană, ci și una
divină. Or, ei negau faptul acesta. Pentru ei Mesia nu era decât un om la fel ca toți ceilalți, care urma să fie ales
de Dumnezeu pentru o lucrare specială. În ruptul capului ei nu puteau accepta faptul că Mesia ar putea fi
Dumnezeul întrupat.
Ne întoarcem la afirmația anterioară cu privire la învierea Domnului Isus: dovedit… că este Fiul lui
Dumnezeu, prin învierea din morți. Învierea Domnului a fost dovada divinității Sale. Prin învierea Sa din morți,
prin faptul că moartea nu L-a putut ține legat, El a dovedit tuturor că ceea ce a spus despre Sine că este, era
adevărat. Oamenii nu L-au crezut, fariseii, saducheii și marii preoți L-au acuzat de blasfemie, că Se face singur
Dumnezeu, și L-au condamnat la moarte, dar El a înviat din morți, dovedind tuturor că ceea ce a spus că este și
era cu adevărat, slăvit să-I fie Numele! Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu!
Învierea Domnului Isus Cristos din morți este cea mai mare dovadă a divinității Sale.
Haideți să mergem și la cel de-al doilea sens: dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea
din morți. Învierea Domnului Isus nu a fost doar o dovadă, ci și o dovadă a puterii Lui.
Ca să înțelegem mai bine acest sens am să folosesc o analogie din istoria noastră.
Alegerea lui Carol I în fruntea României, după exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, a intervenit într-un
moment tensionat al țării sale natale, Germania, cu Austria. Pentru a nu fi arestat, tânărul monarh (Carol avea
doar 27 de ani) a călătorit spre România incognito. Acesta s-a deghizat şi a împrumutat numele de Karl
Hettingen, un negustor cu interese comerciale în țara noastră. A venit cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn -
Freiburg - Zurich - Viena – Budapesta, iar pe 8 mai 1866 a pus piciorul pe pământ românesc, la Drobeta
Turnu-Severin. De aici a plecat cu trăsura spre București, însoțit de Brătianu, trecând prin orașele Horezu,
Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung şi Târgoviște, traseu numit ulterior „Drumul lui Carol“. Pe 10
mai a intrat în București, unde a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă să cunoască noul conducător al
României.
Dacă am fi trăit atunci și ipotetic vorbind ne-am fi întâlnit cu Carol I, primul rege al României, ce am fi
văzut atunci? Doar un negustor care, chipurile, a venit cu afaceri în țara noastră. În spatele acelei imagini însă
era Carol I, regele ales al României. El era rege și atunci când a călătorit era deghizat în negustor, dar adevărata
sa putere s-a manifestat doar după ce a ajuns în capitală. Ajungerea la București a fost momentul descoperirii
adevăratei lui identități și a recunoașterii publice a autorității sale regești.
Învierea din morți a Domnului Isus Cristos nu a fost doar dovada divinității Sale, ci a fost și
manifestarea puterii Sale. A fost momentul în urma căruia identitatea Lui adevărată a ieșit la suprafață fără
posibilitate de tăgăduire. Bineînțeles că unii au încercat chiar și atunci să mai facă ceva, să dea bani soldaților să
răspândească o minciună, dar această minciună nu a putut împiedica răspândirea adevărului: Domnul Isus
Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a înviat din morți.
În lumina acestui adevăr înțelegem acum și mai bine afirmația Domnului înainte de înălțare: Toată
puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ (Matei 28:18). Când I-a fost dată toată puterea lui Isus Cristos? La
înviere. Asta înseamnă că înainte de înviere El nu avea putere? O, ba da. El era doar un Rege ceresc care
călătorea în lumea noastră îmbrăcat într-o natură umană. El era Dumnezeul-om, 100% natură divină și 100%
natură umană. Înainte de înviere prea puțini au fost cei care L-au văzut și L-au recunoscut pe Dumnezeul
întrupat. Majoritatea au văzut doar un om, pe Isus Cristos. Dar după înviere Domnul Isus Cristos S-a manifestat
în toată puterea Sa de Fiu de Dumnezeu.
Aceasta este Evanghelia care ne-a fost transmisă, care a ajuns până la noi și pe care trebuie s-o dăm mai
departe. Ea privește pe Fiul… dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morților. Noi suntem
martorii Lui, chemați să spunem altora că Isus Cristos, Cel venit în urmă cu 2000 de ani, este Fiul lui Dumnezeu
venit în lumea noastră, venit să ne aducă mântuire și împăcare cu Dumnezeu Tatăl.