Cuvântul lui Dumnezeu între relativitate si ignoranta

Un autor creştin afirma: “Era o vreme când adevărul conta” (El se referea la modernism, în
special la perioada Iluminismului). Principalul obstacol de care ne lovim, atunci când e vorba de
propovăduirea Evangheliei, a Cuvântului Lui Dumnezeu în general, este tocmai mentalitatea
societăţii în care trăim. Ne aflăm într-o societate, post-postmodernă, în care adevărul a ajuns să
fie definit ca “opinia mea despre realitate”. În acest contex, cum vom putea propovădui
Cuvântul, graţie căruia ajungem să îl cunoaştem pe Dumnezeu? Oamenii au început să respingă
cuvântul Lui Dumnezeu pe temeiul că nu există vreun document, vreo carte, vreo sursă care să
pretindă că afirmă adevărul. Biblia, Cuvântul Lui Dumnezeu, a devenit doar o carte ce poate
spune câte ceva despre creştinism, despre un anume Dumnezeu, dar nu poate reclama că afirmă
un adevăr absolut. Cuvântul Lui Dumnezeu a început să fie relativizat, şi prin urmare tot mai
ignorat. De fapt El devine ignorat tocmai prin relativizare. Avem de a face în prezent cu o
paradigmă care desfiinţează orice exclusivism, orice tip de absolut, şi deschide drumul unei
toleranţe de tipul “anything works”.

În primul rând, adevărul nu este tolerant, ci este exclusivist în esenţa lui. El nu apare ca o reacţie
la curentele de gândire din toate timpurile, El se afirmă pe Sine. În evanghelii, Domnul Isus
foloseste deseori, expresii prin care El se afirmă. El spune de exemplu: ”Eu sunt Pâinea
vietii”, “Eu sunt Uşa”, “Eu sunt Păstorul cel bun”, “Eu sunt Viţa”, şi aşa mai departe. Toate
aceste afirmaţii sunt adevărate. Deşi a făcut-o indirect, mesajul Domnului Isus nu a fost să
distrugă toate concepţiile despre viaţă ale acelei vremi, ci El a venit să trăiască adevărul, ca
Dumnezeu întrupat. Toleranţa pe care o putem avea nu poate fi decât în baza adevărului. Nimic
din ceea ce coboară standardele adevărului nu poate fi tolerat, altfel nu ar mai fi adevăr.

A nu crede Scriptura, înseama a nu-L crede pe Dumnezeu însuşi. Domnul Isus afirma: ”Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“. Într-un anume sens acest fapt e şocant,
pentru că ar trebui să trăim numai prin credinţă, ca să credem acest fapt. Dacă nu am fi atât de
prinşi, în realitatea “de sub soare”, am crede ceea ce spune Christos, mai degraba decât ceea ce
vedem noi. Dar pe de altă parte, e cel mai încurajator lucru din lume să crezi că ceea ce a promis,
El va duce la îndeplinire, să crezi că tot ceea există în “lumea materiei”, va arde odată, şi să
conştientizezi, că vei trăi tot prin promisiunea Cuvântului Său.

Singura cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, este asimilarea Cuvântul Său. Asimilând Cuvântul
scris (Scriptura), îl asimilăm pe Christos, care va lua tot mai mult chip în noi…”Şi, viaţa veşnică
este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, şi pe Isus Christos, pe
care l-ai trimis tu”. În limba ebraică termenul de cunoaştere este deseori asociat cu termenul de
relaţie. Cunoscând Cuvântul scris, intrăm în relaţie cu Cuvântul întrupat, care este Christos
însuşi. Vom fi ca El, doar gustând din El, adică din Cuvântul Său, care dacă rămâne în noi, vom
rămânea şi noi în El, adică în Christos.
Ar trebui ca Scriptura să fie cea mai citită carte în viaţa noastră, cartea care
ne reglează conduita, şi care ne transformă după chipul Celui care este
Cuvântul prin excelenţă. Ignoranţa poate fi, în ultimă instanţă, o formă de
auto-pedepsire. Spurgeon spunea: ”Biblia ta prăfuită te va condamna în ziua
judecăţii.”
Sergiu S.