Q&A

1.Este crestinismul singura religie adevarata?

“Multe cai I se par bune omului, dar la urma duc la morte”- Proverbe 16:25
Religia poate fi definită ca fiind “credinţa în Dumnezeu sau dumnezei la care să te închini, de obicei
exprimată prin efectuarea unor ritualuri” sau “orice sistem de credinţă, închinare, etc., adesea care
implică un cod de etică”. Peste 90% din populaţia lumii aderă la o anumită formă de religie. Problema
este că există atât de multe religii diferite. Care dintre ele este cea corectă? Care dintre ele este religia
adevărată?
Două dintre cele mai obişnuite componente în religie sunt regulile şi ritualurile.
Exista religii care se bazeaza pe partea regulilor (Islamul, Iudaismul) si cele care se bazeaza pe
ritualuri(hinduismul,budismul). Prin oferirea unui anume sacrificiu, prin participarea la un anume
serviciu, printr-o anumită dietă sau pirn respectarea anumitor reguli o persoană devine curată înaintea
lui Dumnezeu. Este vorba despre ceea ce poti sa faci tu!
Crestinismul prezinta religia sub forma unei relatii cu Dumnezeu. Ritualurile si regulile sunt mai
degraba un rezultat al mantuirii noastre prin Domnul Isus.
Religia autentica indica spre ceea ce a facut Dumnezeu si nu spre ceea ce am putea face noi!

2. Există Dumnezeu? Există dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu?

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată sau negată.

Chiar Biblia spune că noi trebuie să acceptăm prin credinţă că Dumnezeu există: “Şi fără credinţă este
cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că
răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa
întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, nu am mai avea nevoie de
credinţă. " 'Tomo' i-a zis Iisus, 'pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut”
(Ioan 20:29).
Argumente:
-Natura afirma exsitenta unui Creator-“Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte
lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta,
fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor
merge pană la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui” (Psalmul 19:1-4)
-Dovezi in propia noastra inima - Eclesiastul 3:11 ne spune: “…a pus în inima lor chiar şi gândul
veşniciei…”. Există ceva în adâncul fiinţei noastre care recunoaşte că viaţa nu se sfârşeşte aici pe pământ
şi că nu aparţinem acestei lumi pentru totdeauna. La nivelul intelectului, putem respinge aceasta
cunoaştere, însă prezenţa lui Dumnezeu în noi şi prin noi îşi face încă simţită influenţa în interiorul
nostrum.
- Argumentul ontologic – Daca exista conceptul de Dumnezeu atunci exista si Dumnezeu. Se începe
prin definirea lui Dumnezeu drept “cineva sau ceva mai presus de care nimic nu poate fi conceput”. Apoi
este clar că a exista înseamnă mai mult decât a nu exista, şi astfel cel mai mare lucru care se poate
concepe trebuie să existe. Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci El nu ar fi cea mai mare fiinţă care ar
putea exista – însă asta ar intra în contradicţie chiar cu definiţia lui Dumnezeu.
-Argumentul Designului Inteligent - constă în aceea că întrucât universul ne arată o concepţie atât de
uimitoare, încât trebuie să existe o Persoană Divină,o Minte Inteligenta care să îl fi conceput. De
exemplu, dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de
soare, nu ar fi în măsură să aibă viaţă pe el aşa cum se întâmplă acum. Dacă elementele din atmosfera
terestră ar avea proporţii diferite cu numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe pământ ar muri.
Probabilitatea de apariţie a unei singure molecule de proteină este de 1 la 10243 (adică 10 urmat de 243
zerouri). Pe de altă parte, o singură celula este formată din milioane de molecule de proteine.
-Argumentul cosmologic (Kalam) –Fiecare effect trebuie sa aibe o cauza. Universul şi orice există în el
reprezintă un efect. Trebuie, deci, să existe ceva care să fi cauzat apariţia şi existenţa acestuia. În sfârşit
în acest şir, trebuie să existe ceva “ne-cauzat” care să fi fost sursa a tot ceea ce a apărut şi există. Acest
ceva “ne-cauzat” nu poate fi decât Dumnezeu.
- Argumentul Universului in exxpansiune - Stiinta moderna arata ca Universul se afla intr-o continua
expansiune si ca exista un inceput al sau, ceva sau Cineva care a dus la aparitia acestui Univers.
- Argumentul experientei - Dumnezeu există pentru că vorbesc cu El în fiecare zi. Nu Îi aud vocea
efectiv, prin sunete, dar Îi simt prezenţa, Îi simt călăuzirea, Îi cunosc dragostea pentru mine, Îi doresc
harul. Au existat lucruri care s-au petrecut în viaţa mea şi care nu au altă explicaţie posibilă decât că sunt
de la Dumnezeu. Dumnezeu m-a mântuit şi mi-a schimbat viaţa într-un mod atât de miraculos încât nu
pot face altceva decât să recunosc şi să laud existenţa Lui.
-Argumentul biblic – Biblia are un scor de 4 din 4 in descrierea conditilor initiale si 10 din 10 in
descrierea evenimentelor creatiei din Geneza, punandu-le in ordine cronologica corecta. Sansa ca autorii
Bibliei sa fi scris fara inspiratie divina este mai mica de 1/ 10^300. Probabilitatea ca o persoana sa fie
uscisa de o reversibilitate brusca a legii a doua a termodinamicii este de 1/10^18, si lucrul asta nu s-a
intamplat niciodata in Univers. Biblia este de 10^220 mai credibila decat o lege a fizicii empirica. Ar fi
irational sa nu te increzi in Persoana care a inspirit aceasta carte. (Dr. Hugh Ross)

3. Exista o siguranta a mantuirii?

Când oamenii vin să Îl cunoască şi să Îl accepte pe Hristos ca Mântuitor personal, ei intră într-o relaţie
cu Dumnezeu care le garantează mântuirea lor pentru veşnicie. Iuda 24 declară: "Iar a Aceluia, care
poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea
slavei Sale." Puterea lui Dumnezeu este în măsură să îl ferească pe credincios de cădere. El este Cel de
care depinde, şi nu noi, ca să ne prezinte înaintea glorioasei Sale prezenţe. Siguranţa mântuirii noastre
este rezultatul faptului că Dumnezeu ne ţine, şi nu al faptului că noi ne-am păstra propria mântuire.
Domnul Iisus Hristos a proclamat: "Eu le dau viaţa vecinică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va
smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate
smulge din mâna Tatălui Meu" (Ioan 10:28-29). Atât Iisus cât şi Tatăl ne-au prins strâns în mâinile lor.
Cine ar putea să ne separe din mâna Tatălui şi a Fiului?
Efeseni 4:30 ne spune că credincioşii sunt "pecetluiţi pentru ziua răscumpărării". Dacă credincioşii nu
ar avea siguranţa mântuirii, pecetluirea nu ar putea fi păstrată pentru ziua răscumpărării, ci numai până
la ziua păcatului, a apostaziei şi a absenţei credinţei. Ioan 3:15-16 arată că oricine crede în Iisus Hristos
va “avea viaţa veşnică”. Dacă unei persoane i s-a promis viaţa veşnică, însă după aceea i se ia înapoi,
înseamnă că încă de la început nu era vorba despre ceva “veşnic”. Dacă siguranţa mântuirii pentru
veşnicie nu este adevărată, promisiunile din Biblie în ce priveşte viaţa veşnică ar fi eronate.
Cel mai puternic argument în ceea ce priveşte siguranţa mântuirii se găseşte în Romani 8:38-39: "Căci
sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de
acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru." Siguranţa mântuirii
pentru eternitate este bazată pe dragostea lui Dumnezeu pentru aceia pe care El i-a răscumpărat.
Siguranţa mântuirii noastre este plătită de Hristos, promisă de Tatăl şi pecetluită de Duhul Sfânt.

a) Romani 8:30 declară: "Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe
care i- a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit."
Acest verset ne spune că din momentul în care Dumnezeu ne alege, este ca şi cum suntem deja
glorificaţi în prezenţa Lui în cer. Nu există nimic care poate opri un credincios să fie glorificat întrucât
Dumnezeu deja a realizat lucrul acesta în rai. Odată ce o persoană este îndreptăţită, mântuirea sa este
garantată – este la fel de sigură ca şi cum ar fi deja glorificată în cer.
b) În Romani 8:33-34, apostolul Pavel pune două întrebări cruciale: "Cine va ridica pâră împotriva
aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a
murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!". Cine ar putea să
se împotrivească alegerii lui Dumnezeu? Nimeni nu va putea face acest lucru, pentru că Hristos este
susţinătorul nostru. Cine ne va putea condamna pe noi? Nimeni, pentru că Hristos, Cel care a murit
pentru noi, este Cel care condamnă. Astfel avem alături de noi atât un susţinător cât şi un judecător în
calitate de Mântuitor al nostru.
c) Credincioşii sunt născuţi din nou (regeneraţi) atunci când ei cred (Ioan 3:3; Tit 3:5). Pentru ca un
creştin să îşi piardă mântuirea, ar trebui să fie ne-regenerat. Biblia nu prezintă niciunde faptul că
naşterea din nou ar putea fi pierdută sau luată.
d) Duhul Sfânt locuieşte în toţi credincioşii (Ioan 14:17; Romani 8:9) şi îi botează pe toţi credincioşii în
Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:13). Pentru ca un credincios să devină nemântuit, el ar trebui să fie
“nepurtător” al Duhului Sfânt şi separat de Trupul lui Hristos.
e) Ioan 3:15 arată că oricine crede în Iisus Hristos va “avea viaţa veşnică". Dacă crezi în Hristos astăzi
şi ai viaţa veşnică, dar o pierzi mâine, atunci înseamnă că nu ar fi fost vorba niciodată despre ceva
“veşnic”. Astfel, dacă îţi pierzi mântuirea, promisiunea vieţii veşnice din Biblie ar fi o greşeală.
f) Biblia însăşi prezintă cel mai bun dintre argumentele în favoarea mântuirii veşnice: "Căci sunt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici
cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de
dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru." (Romani 8:38-39).
Reţine că Dumnezeu este Acela care te mântuie dar care te va şi păstra în această stare. Odată ce
suntem mântuiţi, suntem mântuiţi pentru veşnicie. Mântuirea noastră este sigură pentru eternitate!

4.Exista dinozauri in Biblie?

Subiectul dinozaurilor în Biblie este parte a unei dezbateri neîntrerupte din cadrul comunităţii creştine
privind vârsta Pământului, înţelegerea corectă a Genezei, şi modul în care trebuie interpretate dovezile
fizice pe care le gasim în jurul nostru. Cei care cred într-o vechime mai mare a Pamântului tind să
considere că Biblia nu menţionează dinozaurii, pentru că, în conformitate cu argumentele lor, dinozaurii
au murit cu milioane de ani înainte ca primul om să fi umblat pe Pământ. Astfel, cei care au scris Biblia
nu ar fi putut să vadă dinozauri vii.
Cei care cred într-o vechime mai mică a Pămîntului tind să considere că Biblia menţionează dinozaurii,
cu toate că nu foloseşte niciodată cuvântul „dinozaur”. În schimb, Biblia foloseşte cuvântul ebraic
tanniyn. „Tanniyn” este tradus diferit în versiunile engleze ale Bibliei; uneori apare ca „balaur de mare”,
alteori ca „şarpe”. Cel mai frecvent este tradus prin „dragon”. Tanniyn pare să fi fost un fel de reptilă-
gigant. Aceste creaturi sunt menţionate aproape de treizeci de ori în Vechiul Testament, care le prezintă
atât pe uscat cât şi în apă.
În afară de menţionarea acestor reptile-gigant aproape treizeci de ori pe parcursul Vechiului
Testament, Biblia prezintă o serie de creaturi într-un mod care i-a determinat pe unii cerecetători să
creadă că scriitorii ar fi putut descrie în acest fe dinozauri. Despre Behemoth se spune că este cea mai
măreaţă dintre toate creaturile lui Dumnezeu, un gigant a cărui coadă este asemănată cu un cedru (Iov
40:15). Unii cercetători au încercat să identifice Behemoth fie ca elefant fie ca hipopotam. Alţii au indicat
că elefanţii şi hipopotamii au cozi foarte subţiri, incomparabile cu un cedru. Dinozauri ca Brachiosaurus
şi Diplodocus, pe de altă parte, au cozi uriaşe ce pot fi uşor comparate cu un cedru.
Aproape fiecare civilizaţie străveche are o anume artă reprezentând creaturi reptiliene gigant. În
America de Nord au fost descoperite fosile, artefacte şi chiar mici figurine din lut care se aseamănă cu
reprezentări moderne ale dinozaurilor. Gravuri pe stâncă din America de Sud ilustrează oameni călărind
creaturi asemănătoare cu Diplodocus şi, uimitor, prezintă imaginile familiare ale unor creaturi
asemănătoare cu Triceratops-, Pterodactyl- şi Tyrannosaurus Rex. Mozaicurile romane, ceramica mayaşă
şi zidurile Babilonului, toate mărturisesc despre fascinaţia transculturală, neîngrădită geografic a
oamenilor faţă de aceste creaturi. Relatări sobre ca Il Millione a lui Marco Polo, alternează cu povestiri
fantastice despre balauri care păzesc comori. În zilele noastre rapoartele despre mărturii oculare
persistă, cu toate că, de obicei, sunt tratate cu un scepticism covârşitor.
Alături de dovezile antropice şi istorice substanţiale pentru coexistenţa dinozaurului şi a omului, sunt
şi dovezi fizice, ca urmele de paşi de om şi de dinozaur fosilizate ce au fost găsite împreună în diverse
locuri din America de Nord şi Asia Vest-Centrală.
În concluzie, există dinozauri în Biblie? Problema este departe de a fi rezolvată. Răspunsul depinde de
interpretarea dată dovezilor disponibile şi de perspectiva asupra lumii înconjurătoare. In crestinismul
larg noi credem în interpretarea vechimii mai mici a Pământului şi acceptăm faptul că dinozaurii şi
oamenii au coexistat. Noi credem că dinozaurii au dispărut la un timp după Potop datorită schimbărilor
dramatice ale mediului şi a faptului că au fost vânaţi necontenit de către om până la exterminare.

5. Ce spune Biblia despre tatuaje şi tăieuturi pentru inele agăţate de corp?

Legea Vechiului Testament le-a poruncit evreilor astfel: “Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un
mort, şi să nu vă faceţi slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul” (Levitic 19:28). Astfel, deşi credincioşii de
astăzi nu se mai află sub autoritatea legii Vechiului Testament (Romani 10:4; Galateni 3:23-25; Efeseni
2:15), faptul că există o poruncă împotriva tatuajelor ar trebui să ne pună şi pe noi pe gânduri. Noul
Testament nu spune nimic în legătură cu posibilitatea ca un credincios să îşi facă sau nu un tatuaj.
În această privinţă, un bun test este de a vedea dacă în mod onest, de bună credinţă, Îi putem cere lui
Dumnezeu să binecuvânteze şi să utilizeze această activitate specifică pentru scopurile Sale bune. "Deci,
fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu" (I Corinteni
10:31). Noul Testament nu conţine o poruncă împotriva tatuajelor sau a perforării/tăierii corpului, însă
nici nu ne oferă vreun motiv să credem că Dumnezeu ar agrea acestea.
Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este modestia. Biblia ne învaţă că trebuie să ne îmbrăcăm
cu modestie (1 Timotei 2:9). Unul dintre aspectele îmbrăcării cu modestie este acela de a fi siguri că
trupurile noastre sunt acoperite adecvat de către îmbrăcămintea noastră. Înţelesul de bază al modestiei
stă în a nu atrage atenţia celorlalţi asupra persoanei tale. Persoanele care se îmbracă cu modestie o fac
astfel încât nu atrag atenţia celorlalţi. Tatuajele şi tăieturile sau obiectele agăţate de corp atrag în mod
sigur atenţia. În acest sens, ele nu constituie lucruri care ţin de modestie.
Un principiu scriptural important cu privire la problemele sau aspectele pe care Biblia nu le
abordează în mod specific este că dacă avem îndoieli că acele lucruri Îi fac plăcere lui Dumnezeu, atunci
este cel mai bine să nu ne angajăm în a le săvârşi. "Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat" (Romani
14:23). Trebuie să ne amintim că trupurile noastre, ca şi sufletele, au fost răscumpărate şi aparţin lui
Dumnezeu. Cu toate că 1 Corinteni 6:19-20 nu se referă direct la problema tatuajelor şi a tăieturilor /
perforării trupului, ne oferă un principiu în acest sens: "Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului
Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi
fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui
Dumnezeu". Acest adevăr suprem trebuie să se reflecte din plin în ceea ce noi facem şi pentru ce ne
folosim trupurile noastre. Dacă trupurile noastre aparţin lui Dumnezeu, trebuie să fim siguri că avem
“permisiunea” clară din partea Lui înainte de a ne “marca” trupurile cu tatuaje sau tăieturi/perforări.

6. A creat Dumnezeu raul?

În primul rând ar putea să pară că dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, atunci răul ar fi creat de El.
Totuşi, aceasta este o presupunere ce necesită a fi clarificată. Răul nu este un “lucru”, cum ar fi o roca
sau energia electrică. Nu poţi avea o cană de rău! Dimpotrivă, răul este ceva care se întâmplă, o acţiune
cum ar fi alergatul. Răul nu există prin el însuşi – poate fi asemănat cu un gol într-un lucru bun. De pildă,
găurile sunt reale, însă ele există numai în interiorul unui alt lucru. Absenţa unei bucăţi de teren o
numim groapă, însă groapa nu poate fi separată de terenul în sine. Atunci când Dumnezeu a creat
lumea, este adevărat că tot ce exista era bun. Unul din lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a făcut a fost
să dea libertate fiinţelor create de El să aleagă binele. Pentru a face o alegere reală, Dumnezeu a trebuit
să le permită acestora să aleagă ceva dincolo de ce aveau la îndemână. Astfel, Dumnezeu a permis unor
îngeri şi oameni să aibă libertatea de a alege binele sau răul. Atunci când există o relaţie inadecvată între
două lucruri bune, noi calificăm asta ca rău, însă relaţia nu devine un “lucru” care să fi necesitat ca
Dumnezeu să o creeze.
Poate că ilustraţia următoare va ajuta în acest sens. Dacă aş întreba o persoană normală dacă există
frigul, este foarte probabil ca răspunsul să fie afirmativ. Totuşi, răspunsul este incorect. Frigul nu există.
Frigul este absenţa căldurii. Similar, întunericul nu există, ci este absenţa luminii. Tot aşa, răul este
absenţa binelui, sau mai bine spus, răul este absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul, ci mai
degrabă a permis absenţa binelui.
Priviţi exemplul lui Iov aşa cum este prezentat în Iov, capitolele 1-2. Satan a dorit să îl distrugă pe Iov,
iar Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi facă orice rău doreşte lui Iov, numai să nu îl omoare. Dumnezeu a
permis să se întâmple toate acesea pentru a îi dovedi lui Satan că Iov era un om drept pentru că Îl iubea
pe Dumnezeu şi nu pentru că Dumnezeu îl binecuvântase cu tot felul de bogăţii. Dumnezeu este suveran
şi deţine tot controlul asupra oricărui lucru care se întâmplă. Satan nu poate face nimic dacă nu are
“permisiunea” lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a creat răul, însă El permite acestuia să existe vremelnic.
Dacă Dumnezeu nu ar fi permis existenţa răului, atât oamenii cât şi îngerii l-ar fi slujit pe Dumnezeu din
obligaţie şi nu ca urmare a unei alegeri. El nu doreşte ca noi să fim asemenea roboţilor care nu fac decât
ceea ce îi programează cei care le dau naştere. Dumnezeu a permis existenţa răului astfel încât noi să
putem să folosim libertatea de a alege dacă dorim să Îl slujim pe El sau nu.
În fine, trebuie spus că la aceste întrebări nu există un răspuns complet. Noi, ca fiinţe umane finite nu
putem să înţelegem niciodată un Dumnezeu care este infinit (Romani 11:33-34). Uneori noi credem că
înţelegem de ce face Dumnezeu anumite lucruri, însă mai târziu descoperim că scopul acelor lucruri a
fost mult diferit de cel presupus iniţial de noi. Dumnezeu vede lucrurile din perspectivă eternă. Noi însă
vedem lucrurile dintr-o perspectivă limitată, pământească. De ce a aşezat Dumnezeu omul pe pământ
ştiind că Adam şi Eva vor păcătui şi astfel vor introduce răul, moartea şi suferinţa unei întregi omeniri?
De ce nu ne-a creat pur şi simplu ca să fim în Rai, într-un spaţiu perfect şi fără suferinţă? Cel mai bun
răspuns care îmi poate veni în minte este următorul: Dumnezeu nu a dorit să dea naştere unei curse cu
roboţi care nu au libertatea de alegere. Dumnezeu a permis existenţa răului pentru ca noi să putem face
alegerea dacă ne închinăm Lui sau nu. Dacă nu am fi fost nevoiţi să suferim şi să experimentăm răul, am
fi ştiut oare cât de minunat este raiul? Dumnezeu nu a creat răul, însă El l-a permis. Dacă nu ar fi permis
răul, noi ne-am fi închinat Lui din obligaţie şi nu ca rezultat al alegerii noastre libere.

7.De ce permite Dumnezeu ca oamenii buni să aibă parte de lucruri rele?

De ce au parte oamenii buni de lucruri rele? Aceasta este una dintre întrebările dificile din întreaga
teologie. Dumnezeu este etern, infinit, atoatecunoscător, omnipresent, având toată puterea etc. De ce
ne-am aştepta ca noi, fiinţe umane (care nu suntem eterne, infinite, omnisciente, omniprezente sau
omnipotente) să fim în măsură să înţelegem pe deplin căile Domnului? Cartea lui Iov prezintă un astfel
de caz. Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi facă orice rău lui Iov, cu condiţia să nu îl omoare. Care a fost
reacţia lui Iov? “Chiar dacă mă omoară, eu tot în El voi spera” (Iov 13:15). “Domnul a dat, şi Domnul a
luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). Iov nu a înţeles de ce a permis Dumnezeu acele
lucruri în viaţa sa, însă el ştia că Dumnezeu este bun şi prin urmare a continuat să se încreadă în El. În
esenţă, aceasta ar trebui să fie şi reacţia noastră. Dumnezeu este bun, drept, iubitor şi plin de îndurare.
Ni se întâmplă totuşi adesea lucruri pe care pur şi simplu nu le putem înţelege. Cu toate acestea, în loc
să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu, reacţia noastră ar trebui să fie una de încredere în El."Încrede-
te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El
îţi va netezi cărările" (Proverbe 3:5-6).
Probabil că o formulare mai bună a întrebării ar fi "De ce se întâmplă lucruri bune oamenilor răi?".
Dumnezeu este sfânt (Isaia 6:3; Apocalipsa 4:8), în timp ce fiinţele umane sunt pline de păcate (Romani
3:23; 6:23). Vrei să afli cum vede Dumnezeu omenirea? “După cum este scris: „Nu este nici un om
neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu
tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă
binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub
buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse
sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este
înaintea ochilor lor.” (Romani 3:10-18). Orice fiinţă umană de pe această planetă ar merita să fie
aruncată în iad chiar în această clipă. Fiecare secundă pe care o trăim este datorată harului lui
Dumnezeu. Chiar şi cele mai teribile experienţe pe care le-am putea trăi pe această planetă sunt pline de
îndurare prin comparaţie cu ceea ce am merita în fapt, adică iadul veşnic în lacul de foc.
“Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cand eram noi încă păcătoşi, Hristos a
murit pentru noi” (Romani 5:8). În ciuda naturii rele, pline de păcat şi neascultare a oamenilor,
Dumnezeu totuşi ne iubeşte. El ne-a iubit atât de mult încât S-a dat pe Sine la moarte pentru a lua
pedeapsa pentru păcatele noastre (Romani 6:23). Tot ceea ce trebuie să facem este să credem în Iisus
Hristos (Ioan 3:16; Romani 10:9) pentru a fi iertaţi şi pentru a primi promisiunea unui cămin în cer
(Romani 8:1). Ceea ce merităm = iadul. Ceea ce ni se oferă = viaţa veşnică, numai cu condiţia de a crede.
Se spune adesea că lumea aceasta este singurul iad pe care credincioşii îl vor experimenta vredată, dar şi
singurul rai pe care necredincioşii îl vor experimenta vreodată. Data viitoare când ne vom pune
întrebarea “De ce permite Dumnezeu lucruri rele în viaţa oamenilor buni?”, probabil că ar fi bine să ne
întrebăm “De ce permite Dumnezeu lucruri bune în vieţile oamenilor răi?”

Biblia declară că Domnul Isus ține toată natura împreună (Coloseni 1:16-17). Este Dumnezeu capabil
să prevină dezastrele naturale? Desigur! Influențează Dumnezeu vremea? Da, citiți în Deuteronom 11:17
și în Iacov 5:17. Folosește Dumnezeu dezastrele naturale ca pedeapsă pentru păcat? Da, citiți în cartea
Numeri 16:30-34. Apocalipsa descrie multe evenimente care pot fi numite dezastre naturale
(Apocalipsa, capitolele 6, 8, și 16). Sunt oare toate dezastrele naturale pedeapsa Lui Dumnezeu?
Categoric nu!
Într-un mod foarte asemănător, Dumnezeu îngăduie oamenilor răi să comită fapte rele, Dumnezeu
îngăduie ca pământul să demonstreze consecințele ce le-a adus păcatul asupra Creației. Romani 8:19-21
ne spune, “De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci
firea a fost supusă deşertăciunii-nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o-cu nădejdea însă, că şi ea va
fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Căderea
omenirii în păcat a afectat absolut totul, chiar și universul în care noi locuim. Totul din creație este supus
„deșertăciunii și stricăciunii.” Păcatul este cauza la toate dezastrele naturale ca și la moarte, boală si
suferință.

8. De ce este Dumnezeu atât de diferit în Vechiul Testament prin comparaţie cu Noul Testament?

La baza acestei întrebări stă lipsa unei înţelegeri elementare a ceea ce atât Vechiul cât şi Noul
Testament arată în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu. O altă modalitate de exprimare a aceleiaşi
întrebări o regăsim adesea atunci când auzim oamenii spunând: “Dumnezeul Vechiului Testament este
un Dumnezeu al mâniei, în timp ce Dumnezeul Noului Testament este un Dumnezeu al dragostei”.
Faptul că Biblia reprezintă revelarea progresivă a lui Dumnezeu Însuşi către noi prin evenimente istorice
şi prin relaţia Sa cu oamenii de-a lungul istoriei contribuie într-un fel la apariţia ideilor preconcepute şi
eronate legate de caracterul lui Dumnezeu în Vechiul Testament prin comparaţie cu cel din Noul
Testament. Cu toate acestea, atunci când cineva citeşte cu atenţie şi deschidere atât Noul cât şi Vechiul
Testament devine evident faptul că Dumnezeu nu este diferit de la un Testament la celălat Testament şi
că atât mânia cât şi dragostea Sa sunt revelate în ambele Testamente.
De exemplu, de-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu este prezentat ca fiind “plin de îndurare şi
milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34:6; Numeri 14:18; Deuteronom 4:31;
Neemia 9:17; Psalmul 86:5; Psalmul 86:15; Psalmul 108:4; Psalmul 145:8; Ioel 2:13) iar în Noul
Testament bunătatea şi mila lui Dumnezeu sunt manifestate în mod şi mai pregnant şi în plinătatea lor
prin aceea că “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). De-a lungul Vechiului Testament Îl
vedem de asemenea pe Dumnezeu tratând poporul Său Israel într-un mod foarte asemănător cu iubirea
pe care un părinte o manifestă pentru copilul său. Atunci când ei au păcătuit în mod voit împotriva lui
Dumnezeu începând să se închine idolilor, Dumnezeu ar fi putut să îi pedepsească aspru şi totuşi de
fiecare dată El a fost dispus să îi elibereze în măsura în care ei s-ar fi pocăit de idolatria în care s-au
afundat. În acelaşi fel Îl vedem pe Dumnezeu tratând creştinii în Noul Testament. De pildă, Evrei 12:6 ne
spune: “Căci Dumnezeu pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte".
În mod asemănător observăm în Vechiul Testament judecata şi mânia lui Dumnezeu revărsată peste
păcătoşii care nu se pocăiesc. Tot astfel, în Noul Testament vedem mânia lui Dumnezeu pogorâtă “din
cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşă
adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1:18). Şi chiar la o citire rapidă a Noului Testament devine mai mult
decât evident faptul că Iisus vorbeşte mai mult despre iad decât despre rai. Astfel, este atât de clar că
Dumnezeu nu este în nici un fel diferit în Vechiul Testament faţă de felul cum este în Noul Testament.
Prin natura Sa, Dumnezeu este neschimbător şi chiar dacă vedem descoperit un aspect al caracterului
Său în anumite pasaje mai mult decât în altele, El nu se schimbă niciodată.
Atunci când cineva începe să citească şi să studieze Biblia cu o atitudine sinceră şi deschisă, devine clar
că Dumnezeu nu este diferit în Vechiul Testament faţă de Noul Testament. Şi chiar dacă Biblia este
formată din 66 de cărţi diferite, scrise pe 3 continente, în 3 limbi diferite, de-a lungul unei perioade de
aproximativ 1500 ani, de către peste 40 de autori (având stiluri de viaţă şi pregătire diferite), rămâne o
Carte unitară de la început până la sfârşit fără contradicţii. În ea, noi vedem cum Dumnezeu cel iubitor,
milostiv şi drept se poartă cu oamenii în tot felul de situaţii. Şi se poate spune cu adevărat că Biblia este
scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu către omenire. Dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, şi în
special pentru oameni, este evidentă pe tot parcursul Bibliei. De-a lungul Bibliei, Îl vedem pe Dumnezeu
cum plin de dragoste şi îndurare îi cheama pe oameni la o relaţie specială cu El, nu pentru că ei ar merita
acest lucru, ci pentru că El este un Dumnezeu prin de har şi milă, încet la mânie şi plin de bunătate şi
credincioşie. Şi mai vedem un Dumnezeu sfânt şi drept, care este Judecătorul tuturor celor care nu se
supun Cuvântului Său şi refuză să I se închine, a celor care s-au întors să se închine unor dumnezei creaţi
de ei, unor idoli falşi, în loc să se închine singurului Dumnezeu adevărat (Romani 1).
Datorită caracterului drept şi sfânt al lui Dumnezeu, toate păcatele din trecut, prezent şi viitor trebuie
să fie judecate. Din nou Dumnezeu, în infinita Sa dragoste, a creat o cale prin care a plătit pentru aceste
păcate şi prin care a oferit oportunitatea împăcării pentru ca oamenii păcătoşi să poată scăpa de mânia
Lui. Putem vedea acest adevăr minunat într-o sumedenie de versete, precum 1 Ioan 4:10: “Şi dragostea
nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca
jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. În Vechiul Testament, Dumnezeu a lăsat oamenilor un sistem
de sacrificii prin care se putea face iertarea păcatelor, însă acest sistem de sacrificii a fost numai
temporar şi el arată către venirea lui Iisus Hristos care avea să moară pe cruce pentru ca adevărata
ispăşire a păcatelor să se producă. Mântuitorul care a fost promis în Vechiul Testament este revelat în
plinătatea Lui în Noul Testament iar expresia desăvârşită a dragostei lui Dumnezeu, trimiterea Fiului Său
Iisus Hristos, este arătată în toată slava sa. Atât Vechiul cât şi Noul Testament ne-au fost date ca să
căpătăm “înţelepciunea care duce la mântuire” (2 Timotei 3:15). Atunci când studiem în detaliu şi cu
inima deschisă Biblia, devine evident faptul că Dumnezeu nu este diferit în Vechiul Testament prin
comparaţie cu Noul Testament.
9. Poate un creştin să-şi piardă mântuirea?

Înainte de a răspunde la întrebare, trebuie definit termenul “creştin”. Un “creştin” nu este o persoană
care a spus o rugăciune, a ieşit în faţă (în faţa bisericii – n.tr.) sau a crescut într-o familie creştină. În timp
ce fiecare din aceste elemente poate fi parte a experienţei creştine, ele nu sunt ceea ce ne “face” să fim
creştini. Un creştin este cel care a primit mântuirea prin credinţă şi s-a încrezut pe deplin în Iisus Hristos
ca Mântuitor personal (Ioan 3:16; Faptele Apostolilor 16:31; Efeseni 2:8-9).
Deci, având această definiţie în minte, poate un creştin să-şi piardă mântuirea? Probabil modul cel mai
bun de a răspunde la această întrebare extrem de importantă este să examinăm ceea ce spune Biblia că
se întâmplă la mântuire şi apoi să studiem ceea ce ar atrage după sine pierderea mântuirii. Iată câteva
exemple:
1-Un creştin este o creaţie nouă. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (sau: zidire) nouă.
Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Acest verset spune că o
persoană devine în întregime o făptură nouă ca rezultat al faptului de a fi “în Hristos”. Pentru ca un
creştin să-şi piardă mântuirea, făptura nouă trebuie să fie anulată sau luată înapoi.
2-Un creştin este răscumpărat. “Căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost
răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii vostri, ci cu sângele scump
al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru: 18-19). Cuvântul “răscumpărat” se referă la ceva
care a fost cumpărat şi la un preţ care a fost plătit. Pentru ca un creştin să-şi piardă mântuirea,
Dumnezeu trebuie să-şi revoce preţul pe care l-a plătit prin sângele scump al lui Hristos.
3-Un creştin este justificat. “Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credintă, avem pace cu
Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Romani 5:1). A “justifica” înseamnă “a socoti sau a declara
neprihănit”. Toţi cei care Îl primesc pe Iisus ca Mântuitor sunt “declaraţi neprihăniţi” de Dumnezeu.
Pentru ca un creştin să-şi piardă mântuirea, Dumnezeu trebuie să-Şi ia Cuvântul înapoi şi să “renege”
ceea ce anterior a declarat.
4-Un creştin are promisă viaţa veşnică. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe
singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Viaţa
veşnică este promisiunea eternităţii în cer împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu promite că dacă credem
vom avea viaţa veşnică. Pentru ca un creştin să-şi piardă mântuirea, viaţa veşnică trebuie luată înapoi.
Dacă un creştin are promisiunea de a trăi veşnic, cum Îsi poate încălca Dumnezeu această promisiune,
luându-i înapoi viaţa veşnică?
5-Un creştin are glorificarea garantată. “Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi
pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi
proslăvit” (Romani 8:30). După cum am învăţat din Romani 5:1, justificarea este declarată în momentul
credinţei. Conform Romani 8:30, glorificarea este garantată pentru toţi cei pe care Dumnezeu îi justifică.
Glorificarea sau proslăvirea se referă la primirea de către creştin a unui trup desăvârşit şi înviat în cer.
Dacă un creştin îşi poate pierde mântuirea, atunci Romani 8:30 este o eroare, fiindcă Dumnezeu nu
poate garanta glorificarea tuturor celor pe care îi predestinează, cheamă şi justifică.

Pot fi adăugate multe alte ilustraţii a ceea ce se întâmplă la mântuire. Însă chiar şi acestea explica
foarte clar că un creştin nu-şi poate pierde mântuirea. Dacă mântuirea se poate pierde, cea mai mare
parte sau chiar tot din ceea ce spune Biblia că se întâmplă cu noi atunci când Îl primim pe Iisus Hristos ca
Mântuitor, va fi invalidată. Mântuirea nu poate fi revocată. Unui creştin nu-i poate fi luată făptura nouă.
Răscumpărarea nu poate fi anulată. Viaţa veşnică nu poate fi pierdută şi să rămână în continuare
veşnică. Dacă un creştin îşi poate pierde mântuirea, Dumnezeu ar trebui să-Şi ia Cuvântul înapoi şi Să se
răzgândească – două lucruri despre care Scriptura spune că Dumnezeu nu le face niciodată.
Cele mai frecvente obiecţii împotriva credinţei ca un creştin nu-şi poate pierde mântuirea sunt:
1) Ce se poate spune despre aceia care sunt creştini şi continuă să trăiască o viaţă imorală?
2) Dar cum rămâne cu cei care sunt creştini, iar mai târziu se leapădă de credinţa şi se dezic de
Hristos?
 Problema acestor două obiecţii este întrebarea: “cine sunt creştinii”? Biblia ne spune că un creştin
adevărat nu va trăi o viaţă imorală continuă (1 Ioan 3:6). De asemenea, Biblia afirmă că oricine se
îndepărtează de credinţă, demonstrează de fapt că nu a fost niciodată un creştin autentic (1 Ioan 2:9).
Prin urmare, nicio obiecţie nu este validă. Creştinii nu persistă în modul de viaţă imoral, nu se leapădă de
credinţă, şi nici nu se dezic de Hristos. Astfel de acţiuni sunt dovada că ei niciodată nu au fost
răscumpăraţi.
În concluzie, un creştin nu-şi poate pierde mântuirea. Nimeni nu îl poate despărţi pe un creştin de
dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:38-39). Nimic nu-l poate smulge pe un creştin din mâna lui
Dumnezeu (Ioan 10:28-29). Dumnezeu doreşte şi poate să garanteze, dar şi să păstreze mântuirea pe
care ne-a dat-o. Iuda 24-25 spune: “Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă
să vă înfăţisaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul
nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, să fie slava, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi
vecii, şi acum şi în veci. Amin.”

10. Cum au fost mântuiţi oamenii care au trãit înainte ca Iisus sã moarã pentru pãcatele lor?

De la căderea omului în păcat, fundamentul mântuirii a fost întotdeauna moartea lui Hristos. Nici o
persoană, indiferent dacă a trăit înainte de momentul crucificării lui Iisus sau după acesta, nu ar putea fi
mântuit dacă nu ar fi existat acest moment crucial în istoria lumii. Moartea lui Hristos a plătit pedeapsa
pentru păcatele din trecut ale sfinţilor Vechiului Testament dar şi pentru păcatele sfinţilor Noului
Testament.
Singura condiţie pentru mântuire a fost întotdeauna credinţa. Dumnezeu a fost întotdeauna ţinta
credinţei oricărei persoane care şi-a dorit mântuirea. Psalmistul a scris în acest sens: "Ferice de toţi câţi
se încred în El" (Psalmul 2:12). Geneza 15:6 ne spune că Avraam a crezut în Dumnezeu şi aceasta a fost
suficientă pentru ca Dumnezeu să îl socotească pe Avraam neprihănit (a se vedea de asemenea Romani
4:3-8). Sistemul de sacrificii din Vechiul Testament nu a înlăturat păcatul, după cum ne învaţă foarte clar
Evrei 9:1-10:4. Dimpotrivă, tot acest sistem arăta către ziua când Fiul lui Dumnezeu avea să lase să curgă
sângele Său nevinovat pentru răscumpărarea rasei umane păcătoase.
Ceea ce s-a schimbat de-a lungul veacurilor a fost conţinutul credinţei. Cerinţa lui Dumnezeu cu privire
la ceea ce oamenii trebuiau să creadă se bazează pe nivelul de revelaţie pe care Dumnezeu l-a dat
oamenilor până la acea vreme. Aceasta se numeşte în termeni doctrinari revelaţie progresivă. Adam a
crezut în promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o în Geneza 3:15 referitor la faptul că Sămânţa femeii
îl va birui pe Satan. Adam a crezut în El, lucru demonstrat prin chiar numele dat Evei (v.20) iar Domnul i-
a acceptat imediat după descoperirea păcatului lor acoperindu-le trupurile cu haine de blană (v.21). În
acel moment, aceasta a fost tot ceea ce Adam ştia, însă el a crezut în iertarea oferită de Dumnezeu.
Avraam a crezut în promisiunile pe care i le-a făcut Dumnezeu şi în revelaţia pe care Dumnezeu i-a
făcut-o în Geneza 12 şi 15. Înaintea lui Moise, nu existau texte scrise ale Scripturii, însă oamenii erau
totuşi la fel de răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce El le revela acestora. Pe parcursul
Vechiului Testament, credincioşii erau consideraţi mântuiţi pentru că ei credeau că va veni o zi când
Dumnezeu va rezolva într-un fel problema păcatelor lor. Astăzi privim înapoi şi iată credem că El deja a
rezolvat şi problema păcatelor noastre la Calvar (Ioan 3:16; Evrei 9:28).
11. Ce se întâmplă cu aceia care nu au auzit niciodată despre Iisus?

Toţi oamenii sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu indiferent dacă ei “au auzit” despre El sau nu.
Biblia ne spune că Dumnezeu S-a revelat pe Sine în natură (Romani 1:20) şi în inimile oamenilor
(Eclesiastul 3:11). Problema este că rasa umană este păcătoasă; noi toţi respingem această cunoaştere a
lui Dumnezeu şi ne răzvrătim împotriva Lui (Romani 1:21-23). În afara harului lui Dumnezeu, El ne-ar lăsa
în voia dorinţelor noastre păcătoase ale inimilor noastre, permiţându-ne astfel să descoperim cât de
inutilă şi mizerabilă este viaţa noastră departe de El. Şi El chiar permite aceste lucruri pentru aceia dintre
noi care Îl respingem (Romani 1:24-32).
În realitate, nu este vorba despre faptul că unii oameni nu au auzit despre Dumnezeu. Ci mai degrabă
problema este că ei au respins ceea ce au auzit şi ceea ce ei au văzut chiar în natura înconjurătoare.
Deuteronom 4:29 spune: “Şi dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, Îl vei găsi dacă-l vei
căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău”. Acest verset ne învaţă un principiu foarte important:
oricine Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu Îl găseşte. Dacă o persoană doreşte cu adevărat să Îl cunoască
pe Dumnezeu, El se va face cunoscut acelei persoane.
Problema este că: “Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu” (Romani 3:11). Oamenii resping cunoaşterea lui Dumnezeu care este prezent
în natură dar şi în inimile noastre şi decid astfel să se închine unui “dumnezeu” creat de ei înşişi. Este cu
adevărat nebunesc să dezbatem dacă este drept din partea lui Dumnezeu să trimită în iad pe cineva care
nu ar fi avut niciodată oportunitatea de a auzi Evanghelia lui Hristos. Oamenii sunt responsabili înaintea
lui Dumnezeu pentru ceea ce Dumnezeu le-a revelat acestora. Biblia spune că oamenii resping această
cunoaştere şi astfel Dumnezeu este drept în a-i condamna pe aceştia cu trimiterea în iad.
În loc să dezbatem ce se întâmplă cu aceia care nu au auzit niciodată, noi, creştinii, ar trebui să facem
tot ce putem mai bine ca să fim siguri că oamenii aud Evanghelia. Noi toţi suntem chemaţi să răspândim
Evanghelia popoarelor (Matei 28:19-20; Faptele Apostolilor 1:8). Faptul că ştim că oamenii resping
cunoaşterea lui Dumnezeu revelata prin natura înconjurătoare trebuie să ne motiveze să proclamăm
vestea bună a mântuirii prin Iisus Hristos. Numai prin acceptarea Evangheliei harului lui Dumnezeu prin
Domnul Iisus Hristos pot fi oamenii mântuiţi de păcatele lor şi salvaţi de la despărţirea veşnică de
Dumnezeu în iad.

12.
În mod frecvent, în discuţiile referitoare la vârsta responsabilităţii se omite faptul că indiferent cât de
mici sunt, copiii nu sunt “inocenţi”, în sensul că sunt fără păcat. Biblia ne vorbeşte că indiferent dacă un
bebe sau un copil nu a comis personal nici un păcat, toţi oamenii, inclusiv bebeluşii şi copiii, sunt vinovaţi
înaintea lui Dumnezeu datorită păcatului strămoşesc şi imputat. Păcatul strămoşesc este acel păcat care
este moştenit de la părinţi. În Psalmul 51:5 David scrie: “Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a
zămislit mama mea”. David recunoaşte că este păcătos încă din momentul concepţiei. Tristul fapt că
uneori bebeluşii mor, demonstrează că până şi ei sunt afectaţi de păcatul lui Adam, fiindcă moartea
fizică şi spirituală sunt rezultatul păcatului originar al lui Adam.
Fiecare persoană, minoră sau adultă, este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Fiecare om a adus o ofensă
sfinţeniei lui Dumnezeu. Singurul mod în care Dumnezeu poate fi drept şi în acelaşi timp să declare pe
cineva neprihănit este ca persoana aceea să primească iertarea prin credinţa în Hristos. El este singura
cale. În Ioan 14:5 cuvintele lui Iisus sunt următoarele: “Eu sunt calea, adevarul şi viaţa. Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine”. De asemenea, Petru afirmă în Faptele Apostolilor 4:12: “În nimeni altul nu este
mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mantuiţi.”
Mântuirea este o decizie personală.
Dar ce se întâmplă cu bebeluşii şi copiii mici care nu ajung niciodată la capacitatea de a lua această
decizie personală? Vârsta responsabilităţii este un concept care ne învaţă că aceia care au murit înainte
de a împlini această vârstă, sunt mântuiţi automat, prin harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Vârsta
responsabilităţii este credinţa că Dumnnezeu îi mântuieşte pe aceia care mor înainte de a ajunge la
capacitatea de a lua o decizie pentru sau împotriva lui Hristos. Vârsta de treisprezece ani este
considerată de obicei ca fiind vârsta responsabilităţii; acest lucru este bazat pe obiceiul evreiesc conform
căruia un copil devine adult la vârsta de treisprezece ani. Totuşi, Biblia nu oferă nici un suport direct
vârstei de treisprezece ani ca fiind vârsta responsabilităţii. Cel mai probabil variază de la un copil la altul.
Un copil a trecut de vârsta responsabilităţii odată ce este capabil să ia o decizie de credinţă: pentru sau
împotriva lui Hristos.
Având în vedere cele de mai sus, luaţi în seamă următorul lucru: Moartea lui Hristos este prezentă ca
fiind suficientă pentru întreaga omenire. 1 Ioan 2:2 spune că Iisus este “jertfa de ispăşire pentru păcatele
noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Acest verset subliniază clar că
moartea lui Iisus este suficientă pentru toate păcatele, nu doar pentru păcatele celor care au venit în
mod specific la El prin credinţă. Faptul ca moartea lui Hristos este suficientă pentru toate păcatele
include posibilitatea ca Dumnezeu să aplice plata acestora şi celor care nu sunt niciodată capabili să
creadă în El.
Singurul pasaj care pare să se identifice cu acest subiect mai mult decât oricare altul, este cel din 2
Samuel 12:21-23. Contextul acestor versete este adulterul împăratului David cu Batşeba, fapt care a dus
la sarcina. Profetul Natan a fost trimis de Dumnezeu să-i spună lui David că datorită păcatului lui, El îi va
lua viaţa copilului. David a răspuns la aceasta prin plâns, post şi rugăciune pentru copil. Însă, odată ce
copilul a murit, plânsul şi rugăciunea lui David s-au terminat. Slujitorii lui David erau suprinşi să audă
aceasta. Ei i-au zis împăratului David: “Ce înseamnă ceea ce faci? Când trăia copilul, posteai şi plângeai;
şi acum, când a murit copilul, te scoli şi mănânci!”. Răspunsul lui David a fost: “Când trăia copilul,
posteam şi plângeam, căci ziceam: ‘Cine ştie dacă nu se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi
copilul?’ Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar
el nu se va întoarce la mine.” Răspunsul lui David indică faptul că cei care nu pot crede sunt mântuiţi.
David a spus că el se va duce la copil, dar nu-l poate aduce pe copil înapoi. De asemenea, la fel de
important este faptul că David se pare că a fost mângâiat de acest lucru. Cu alte cuvinte, David pare să
spună că îl va vedea pe copil (în cer), deşi nu-l poate întoarce înapoi la viaţă.

Deşi este posibil ca Dumnezeu să aplice ispăşirea lui Hristos şi păcatelor acelora care nu pot crede, Biblia
nu spune concret că El face acest lucru. Prin urmare, acesta este un subiect în legătura cu care nu ar
trebui să fim fermi sau dogmatici. Aplicarea morţii lui Hristos de către Dumnezeu acelora care nu pot
crede pare a fi consecventă cu dragostea şi îndurarea Lui. Poziţia noastră este că Dumnezeu aplică
ispăşirea lui Hristos pentru păcat şi copiilor mici, şi celor handicapaţi mintal, din moment ce ei nu sunt
capabili mintal să înţeleagă starea lor păcătoasă şi nevoia lor de Mântuitor, însă din nou nu putem fi
fermi. Dar, de un lucru putem fi siguri: Dumnezeu este iubitor, sfânt, plin de îndurare, drept şi milos. Tot
ce face El este întotdeauna drept şi bun.