A DOUA DUMINICĂ DUPĂ CRACIUN

Evanghelia pe care am auzit-o la Liturghia de astăzi am ascultat-o pentru a treia oară în

această perioadă a Crăciunului. Biserica ne-a propus-o în ziua de Crăciun, ne-a propus-o la
Liturghia din ultima zi a anului, iar astăzi ne-a propus-o din nou.
Este vorba despre Prologul, adică despre începutul Evangheliei sfântului Ioan, care trebuie să
fie ascultat mereu pentru a aprofunda misterul Cuvântului lui Dumnezeu, care s-a făcut trup.
Acest text de la începutul Evangheliei sfântului Ioan, spune sfântul Augustin, ar trebui să fie
scris cu litere de aur şi pus în toate bisericile, în locurile unde poate fi văzut şi citit cel mai bine.
De altfel, până la ultima reformă liturgică, acest text era scris cu litere aurite pe o foaie pusă în ramă
şi stătea permanent în partea stângă a altarului. Preotul citea acest text la sfârșitul fiecărei Liturghii.
„Și cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”. Aceste cuvinte le rostim de câte trei ori pe
zi, atunci când ne rugăm „Îngerul Domnului”. Dar de câte ori am reflectat la profunzimea acestor
cuvinte? De câte ori ne-am întrebat ce importanță au aceste cuvinte pentru viața noastră de credință?
Cuvântul s-a făcut trup. Și apoi?... Apoi, după ce s-a făcut trup, Cuvântul a locuit între noi.
Deci, Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul său unic, Dumnezeu adevărat, a coborât între oameni, a
fost printre oameni în mod real: picioarele lui au pășit pe același pământ pe care pășesc
picioarele noastre, s-a hrănit cu aceeași hrană, a avut prieteni, a avut sentimente: a suferit, a
îndurat frig, tortură, a plâns, a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat (cf. Evr 4, 15), a
murit, a fost îngropat... o viață ca orice viață umană. Doar că pentru El „Dumnezeu nu a permis
ca trupul său să vadă putrezirea” (cf. Fap 2, 31).
„Cuvântul s-a făcut trup” și locuiește între noi; El a rămas mereu prezent în mijlocul nostru,
nu a plecat niciodată. Să ne amintim că la Cina cea de Taină, când a instituit Taina Sfintei
Euharistii, le-a lăsat poruncă apostolilor și ne-a lăsat și nouă moștenire porunca de a o celebra în
amintirea Lui (cf. Lc 22, 19). Deci prin Sf. Euharistie El este mereu prezent în mijlocul nostru.
El e mereu prezent în mijlocul nostru. Ba mai mult, atunci când ne împărtășim, ne hrănim
chiar cu Trupul și Sângele lui Cristos; Cristos în mod real e prezent în sufletul nostru.
De aceea atunci când ne mărturisim credința, când ne atribuim numele de creștini, de catolici, noi
nu mărturisim credința într-o doctrină, ci mărturisim relația reală cu o persoană reală, Isus Cristos.
Dar, sfântul Ioan constată cu adâncă tristețe, deşi el era lumina adevărată ce-l luminează pe
tot omul care vine în lume, mulţi l-au respins. Oamenii au iubit mai mult întunericul decât
lumina.
„A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit”. Şi de ce l-au respins şi continuă mulţi să-l
respingă pe Cristos? De ce iubesc oamenii mai mult întunericul decât lumina?
Ne-o spune sfântul Ioan în altă parte: fiindcă faptele lor sunt rele. Nu vin la lumină, resping
lumina, ca să nu li se vadă faptele rele.
În ţările arabe, unde trăieşte cămila, se constată un lucru interesant. Când este dusă la adăpat,
cămila, înainte de a bea, tulbură apa cu piciorul. De ce? Spun arabii că acest lucru îl face cămila
fiindcă îşi vede chipul urât în oglinda curată a apei şi, nemulţumită de urâţenia ei, tulbură apa, ca să nu
se mai vadă.
Ceva asemănător fac cei care nu suportă să-şi vadă chipul desfigurat de păcat în lumina lui
Cristos şi a Evangheliei sale. Preferă întunericul. Dar se înşală, crezând că, dacă ei înşişi nu îşi
văd păcatele şi nu le văd nici oamenii, nici Dumnezeu nu le vede.
 Iubiți credincioși! Cuvintele ne înfrumusețează viaţa şi ne pot schimba adesea starea de
spirit. Dar tot cuvintele, care reprezintă un dar minunat din partea lui Dumnezeu, și acest lucru
trebuie să îl conștientizăm mai bine, sunt deseori pervertite și transformate în arme aducătoare de
suferință.
Și cunoaștem cu toții forța unui cuvânt. Oare de ce în atâtea familii întâlnim adesea durere și
suferință? Pentru că au dispărut cuvintele „te iubesc, iartă-mă, fiind înlocuite cu țipete și injurii.
Să facem un mic calcul: câte dintre cuvintele noastre, din timpul unei zile, vindecă, alină şi
mângâie, şi câte rănesc şi creează durere sau dezbinare? Oare cum poate o mamă să folosească
cuvinte de blestem împotriva propriilor ei copiii? Oare cum poate un om care se împărtășește,
odată ce a ajuns acasă sau la serviciu, să înjure sfântul nume al lui Dumnezeu?
Prin Cuvântul său făcut trup, abia născut, Tatăl cheamă pe toţi oamenii din cele patru colţuri
ale pământului. Credinţa este oferită tuturor. Dintr-un colţ i-au răspuns păstoraşii, din alte trei
colţuri vom auzi la 6 ianuarie cum îi vor răspunde magii.
Acum este timpul să-i răspundem noi. Dialogul dintre Dumnezeu şi om nu va putea fi
întrerupt, pentru că porneşte din însăşi persoana lui Cristos. Este clar că acest dialog implică şi
participarea omului, şi participarea noastră, care credem în Cuvântul său.
La ce foloseşte chemarea sa, care răsună în urechile noastre, dacă noi nu vrem să-i corespundem?
Iubiți credincioși! Lumea de astăzi, ameţită de materialism și plăcere, de ignoranţă şi
comoditate, nu vrea să primească vindecarea care este însuşi „Cuvântul făcut trup” şi fuge fără
să-i dăruiască o locuinţă caldă în inimă, aceluia care este viaţa.
Fuge de acela care a venit să ia asupra sa păcatele, „care s-a făcut în toate asemenea nouă
afară de păcat”.
Oare suntem şi noi dintre aceia despre care spune şi sfântul Ioan în evanghelia de azi: „A
venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit?” (In 1,11).
Isus Cristos a venit pentru a ne ajuta în trăirea noastră, a venit pentru a ne vindeca de toate
infirmitățile noastre, dar trebuie remarcat un aspect foarte important, şi anume: Dumnezeu nu
ajută pe nimeni, dacă respectivul nu vrea să fie ajutat. Dumnezeu l-a creat pe om liber şi cere de
la el un răspuns sincer la iubirea lui. Cere un răspuns la Cuvântul lui.
Așadar noi, care de două săptămâni privim adesea la iesle și la pruncul Isus, ascultăm
colinde, poate ne-am întâlnit cu cei dragi, cum răspundem la invitația lui Dumnezeu?
L-am primit în zilele acestea de sărbătoare pe Cristos Cuvântul făcut trup, l-am primit în
sufletele noastre, i-am făcut un loc în inima noastră s-au ne-am amăgit gândurile doar cu niște
beculețe, globulețe si mâncăruri alese?
Nu putem reduce experiența Crăciunului doar la emoții şi sentimente frumoase care ne
învăluie inima, dar care sunt trecătoare.
Sfântul Ioan nu s-a oprit doar la cuvinte, ci a mers mai departe, a căutat sensul şi valoarea lor
mântuitoare.
De aceea și noi suntem invitați să trăim Crăciunul în fiecare an, nu pentru amintirile frumoase
pe care ni le oferă, ci pentru o transformare totală a cuvintelor jignitoare în cuvinte de iubire, de
mângâiere, de ajutorare.
Şi ca să fie o adevărată sărbătoare, sfântul Paul ne face o profundă urare în încheierea celei
de-a doua lecturi de astăzi, luată din Scrisoarea către Efeseni: „Dumnezeul Domnului nostru
Isus Cristos, Părintele slavei, să vă dăruiască Duhul Înțelepciunii şi al descoperirii ca să-l
cunoașteți pe deplin. El să vă lumineze ochii inimii voastre ca să puteți înțelege speranța pe care
o dă chemarea sa şi comorile de slavă pe care voi le moșteniți împreună cu cei credincioși”.
Amin!