1 – Cateheză – Praznicul Adormirii Maicii Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioasă maică stareţă, preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi.
Atunci când ne gândim la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului şi când voim să-l
trăim la intensitatea lui şi mai ales la importanţa lui, mă gândesc că primul sentiment care ar
trebui să ne anime, să ne însufleţească, este un sentiment de pace, de linişte. Poate că vă veţi
gândi: cum ne putem noi manifesta, cum putem fi noi liniştiţi când prăznuim înmormântarea
cuiva? Prăznuim Adormirea Maicii Domnului, prăznuim punerea ei în mormânt, cum ne putem
noi oare bucura, cum putem fi noi liniştiţi, cum putem fi noi calmi într-o astfel de situaţie? Şi cu
toate acestea, slujbele care au fost alcătuite în cinstea acestui praznic, toate ne conduc spre
acest sentiment de pace, de linişte şi mai ales a unui sentiment încurajator că de acum Maica
Domnului se află acolo unde îi este locul şi mai ales că îşi va manifesta în deplinătatea ei această
putere, această calitate de mijlocitoare pentru întreg neamul nostru omenesc.
Cele două alcătuiri principale, Troparul şi Condacul, vorbesc despre însemnătatea atât
teologică, aş spune obiectivă a acestui praznic, cât şi despre însemnătatea subiectivă, aş spune
a ceea ce reprezintă pentru fiecare dintre noi Maica Domnului, a ceea ce reprezintă pentru
fiecare dintre noi acest praznic. „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai
părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Muta-tu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile
tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre. Pe Născătoare de Dumnezeu ca întru rugăciuni
neadormită şi cu nădejde, folosit acea neschimbată, mormântul şi moartea nu au roade căci ca
Maica Vieţii la viaţă a urcat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururi fecioresc”.
Deci mărturisim această calitate a Maicii Domnului de Maică a Vieţii, Maică a lui Hristos
Dumnezeu. Şi în această calitate îi dăm cinstire. Deci noi, mai ales ortodocşii, ne referim şi
folosim poate că mai rar această formulă „Fecioara Maria”, noi folosim această sintagmă
„Maica Domnului”, „Născătoare de Dumnezeu” pentru că punem în evidenţă această calitate a
ei de Născătoare de Dumnezeu şi de aceea i se acordă această preacinstire, o cinstire care este
mai deosebită decât a tuturor celorlalţi sfinţi şi chiar decât a sfinţilor îngeri. Deci în această
calitate a ei de Născătoare de Dumnezeu noi o cinstim pe Maica Domnului.
Dar există şi o semnificaţie tainică, teologică, profundă a acestui praznic. Dacă privim
puţin calendarul, sărbătorile care sunt cuprinse în luna august, ultima lună a anului bisericesc,
pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie, deci în ultima lună a anului bisericesc vom
vedea că sunt nişte sărbători care sunt legate între ele de o manieră tainică, profundă. Pentru
faptul că am avut la 6 august prăznuirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos; avem acum
astăzi, la 15 august sărbătorim Adormirea Maicii Domnului, iar la 29 august vom prăznui Tăierea
Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Care ar fi lucrătura tainică, ascunsă între aceste praznice? Să

1
ne gândim de exemplu la praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos. Poate că dvs. nu
v-aţi gândit că de fapt această dată de 6 august este o dată care poate că nu corespunde cu
relatările din sfintele Evanghelii, pentru faptul că Sfânta Evanghelie relatează că Mântuitorul
Hristos S-a schimbat la faţă cu puţin timp înaintea sfintelor Sale patimi. Şi iată că este o
diferenţă destul de mare între Paştele pe care-l prăznuim noi şi Schimbarea la Faţă. Dar Sfinţii
Părinţi când au rânduit această dată de 6 august ca să prăznuim Schimbarea la Faţă a
Mântuitorului Hristos au avut în vedere, au vrut să ne transmită şi altceva, cu mult mai mult
decât realitatea istorică a celor prezentate în Sfintele Evanghelii, şi anume faptul că la
Schimbarea la Faţă prăznuim sau avem o pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu prin modul în
care Domnul Hristos S-a schimbat, prin care a arătat calitatea la care putem ajunge cu toţii, de a
ne îndumnezei, de a simţi materia, de a veni şi de a ne ridica la calitatea de Fii ai lui Dumnezeu.
Şi spun Sfinţii Părinţi că rânduind această zi de 6 august ca prăznuire a Schimbării la Faţă,
aceasta este o icoană a Împărăţiei celei veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că în ziua a
şasea l-a creat Dumnezeu pe om şi iată, luna a opta, ultima lună a anului bisericesc, este ca o
icoană a împărăţiei viitoare, a Împărăţiei ce va să fie.
Dar după nouă zile de la acest praznic, la 15 august prăznuim Adormirea Maicii
Domnului care, spuneau Sfinţii Părinţi, a făcut un fel de legătură, este mai mare în cinstire, mai
presus decât toate cele nouă cete îngereşti. Iar la 29 august prăznuim Tăierea Capului Sfântului
Ioan Botezătorul, pentru faptul că şi ei fac parte într-un fel din acel tablou al Judecăţii viitoare.
În acea icoană intitulată Deisis, în care Mântuitorul Hristos este prezentat pe scaunul slavei Sale
ca judecător, este încadrat de o parte şi de alta de Maica Domnului şi de Sfântul Ioan
Botezătorul, care stau în acea atitudine de rugători pentru întreaga lume. Deci vedeţi că
întreaga această lună august este o icoană a Împărăţiei ce va să fie, a vieţii celei viitoare, prin
praznicul Schimbării la Faţă şi prin cinstirea celor doi sfinţi deosebiţi care vor sta la dreapta şi la
stânga Mântuitorului, mai ales în calitate de mijlocitori pentru întreaga lume.
Iar Maica Domnului în acelaşi timp este Icoana Bisericii – aşa spun Sfinţii Părinţi – şi dacă
privim la icoana de pe catapeteasmă care o înfăţişează pe Maica Domnului şi o vedem ţindu-L în
braţe pe însuşi Mântuitorul, iar cu dreapta arătând spre Acesta, aşa şi cum Maica Domnului a
spus la nunta din Cana Galilei „acesta este Fiul meu. Faceţi tot ce vă va spune El. Ascultaţi-L pe
El”. Maica Domnului arată spre Hristos, Îl pune înainte pe Hristos.
Dar dacă veţi fi atenţi la acest lucru, şi nu este un amănunt fără importanţă, veţi vedea
că în partea din spate de deasupra uşilor de intrare este pictată scena cu Adormirea Maicii
Domnului. Deci aici în faţă avem icoana cu Maica Domnului care arată spre Hristos, iar în spate,
diametral opus, la celălalt capăt al bisericii, avem pictată icoana Adormirii Maicii Domnului, în
care Mântuitorul Hristos de data aceasta arată spre Maica Sa şi poartă în mâinile Sale sufletul
Maicii Sale. Iată deci o icoană a Maicii Domnului ca Biserică. Dar bineînţeles, biserica în mod
tainic se aseamănă cu Maica Domnului prin calitatea ei de mijlocitoare şi mai ales prin faptul că
dăruieşte pentru toţi prin Sfintele Taine.

2
 Spuneam despre această perspectivă obiectivă privind cinstirea Maicii Domnului. Şi de
aceea noi, pomenindu-ne ca ortodocşi, ne definim ca ortodocşi printre altele şi prin faptul că
suntem cinstitori ai Maicii Domnului. Noi avem conştiinţa că fără Maica Domnului nu există
pentru noi mântuire. Ne putem gândi şi la acest fapt, că atunci când Sfântul Arhanghel Gavriil
s-a prezentat înaintea Maicii Domnului cu mesajul Cerului către Pământ „Bucură-te cea plină de
har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei” şi i-a dat acea veste că se va pogorî
„Duhul Sfânt peste tine şi puterea celui preaînalt te va umbri, iar Cel care se va naşte din tine
Fiul lui Dumnezeu se va chema”, ne putem gândi şi la libertatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat
pe om. Ne putem gândi că s-ar fi putut întâmpla şi ca Maica Domnului să refuze acest lucru, şi
putea să facă acest lucru în virtutea libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Dar Maica
Domnului a spus acele cuvinte pe care Sfinţii Părinţi le consideră ca un corespondent al hiatului
de la începutul creaţiei, atunci când a spus Dumnezeu „să fie lumină. Şi a fost lumină”, acum
Maica Domnului când i se aduce această veste bună spune „Iată roaba Domnului, Fie mie după
cuvântul Tău”. Şi din acel moment s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru noi şi de atunci au
început să mijească pentru noi zorii mântuirii noastre. Deci iată că îi suntem datori cu cinstirea
Maicii Domnului nu numai pentru calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, pentru că aceasta a
survenit ulterior, ci pentru faptul că a acceptat pentru noi. Pentru că pentru noi a făcut Maica
Domnului acest lucru, a acceptat să fie Maica lui Dumnezeu.
Dar ne mai putem gândi cât de mult greşesc cei care nu cinstesc pe Maica Domnului sau
chiar cei care din păcate îndrăznesc să o hulească pe Maica Domnului. Cum poţi să spui despre
Maica Domnului că este o persoană obişnuită, o femeie obişnuită? Cea mai sfântă fiinţă creată
de Dumnezeu, care L-a născut pe Dumnezeu, poate fi o fiinţă obişnuită? Dacă Maica Domnului
este o fiinţă obişnuită, o femeie obişnuită, înseamnă că şi Mântuitorul Hristos este tot un om
obişnuit. Şi dacă privim aşa lucrurile înţelegem de ce ei vorbesc doar despre Iisus, acel Iisus care
a trăit acum două mii şi ceva de ani, a vorbit frumos la vremea Lui, S-a îmbrăcat frumos şi a fost
răstignit de răutatea oamenilor şi aşa mai departe. Dar noi, cei de astăzi, şi noi ortodocşii cei
dintotdeauna, am vorbit, vorbim, ne gândim şi ne raportăm la Hristosul cel Viu, la Hristos
Dumnezeu, la Hristos care a spus: „iată, sunt cu voi până la sfârşitul veacului, toate zilele vieţii
voastre”. Vorbim despre Hristosul cel Viu, despre Hristos-Dumnezeu. Şi dacă Hristos
Mântuitorul este prezent şi este Mântuitorul, şi dacă Lui i se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, înseamnă că şi Maicii Domnului i se cuvine
închinăciunea şi cinstirea în calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu. Nu poate fi cineva care l-a
născut pe Dumnezeu cel necuprins cu mintea, pe Dumnezeu în faţa căruia tremură puterile
cereşti, în faţa căruia stau şi cântă „Sfânt, sfânt, sfânt, domnul Savaot”, nu poate cineva care
care L-a născut pe Dumnezeul cel preasfânt să fie un om obişnuit. Şi mai mult decât atât, o
astfel de persoană nu se poate coborî după naşterea lui Dumnezeu, după naşterea
Mântuitorului Hristos, la un mod de viaţă obişnuit. Sunt lucruri care parcă sfidează logica
bunului simţ, şi de aceea noi ne pomenim şi ne definim ca ortodocşi creştini şi prin aceea că o

3
cinstim, o preacinstim pe Maica Domnului şi îi acordăm cinstea pe care de fapt Dumnezeu i-a
acordat-o atunci când, fiind Mântuitorul Hristos pe cruce, I-a spus: „femeie, iată fiul tău”,
arătând spre Sfântul Ioan Botezătorul, şi se spune că din acel moment Mântuitorul Hristos a
făcut să se nască în fiecare dintre noi fii ai Maicii Domnului.
Deci noi o cinstim pe Maica Domnului şi i ne închinăm şi mai ales, şi acum trec poate la
partea mai sensibilă a fiecăruia dintre noi, că noi o iubim pe Maica Domnului. Deci este o
diferenţă între praznicul Naşterii Maicii Domnului, al Intrării în Biserică a Maicii Domnului, când
cu toţii eram înduioşaţi, privim la acea strungă în care se năştea, privim la acea slugă şi la
această perspectivă maiestuoasă, când Maica Domnului ca o Împărăteasă, ca o Doamnă şi
Stăpână este condusă pe ultimul drum către Fiul său.
Tradiţia noastră bisericească prezintă această scenă a mergerii, a conducerii, a
cortegiului care-o conducea pe Maica Domnului la mormânt, alcătuit doar din Sfinţii Apostoli,
din puţini oameni, dar erau de faţă cei nevăzuţi, cetele îngereşti care cântau acele cântări de
preaslăvire a Maicii Domnului. Deci pe linia tradiţiei bisericeşti noi am moştenit şi am intrat în
posesia acestor relatări despre Adormirea Maica Domnului şi de aici s-au alcătuit cărţile care
s-au scris, slujbele bisericeşti, Acatist şi aşa mai departe.
Deci spuneam că noi de acum să stăpânim lucrurile din această perspectivă: cum mă
raportez eu la Maica Domnului? Cine este Maica Domnului pentru mine? Nu ce este, ci cine
este Maica Domnului pentru mine? Şi dacă studiem, dacă ne aplecăm cu puţin atenţie asupra
textelor slujbelor noastre bisericeşti, vom vedea că aproape că nu există text în care să nu se
facă amintire de Maica Domnului. Nu există text în care Maica Domnului să nu fie prezentă, să
nu fie lăudată, să nu fie invocată ca mijlocitoare, ca rugătoare a noastră înaintea Fiului ei şi
Dumnezeului nostru.
Noi am spus că o iubim pe Maica Domnului. Trecem de la acea cinstire, de la acea
preacinstire a tuturor, întemeiată pe anumite temeiuri teologice şi dogmatice, trecem la o
relaţie de afecţiune, o relaţie personală cu Maica Domnului. Şi avem spre exemplu acea
rugăciune atât de frumoasă „Împărăteasa mea cea preabună şi nădejdea mea Născătoare de
Dumnezeu”. Deci o numim o dată pe Maica Domnului „Împărăteasa mea”, fiecare dintre noi
dorim, vrem să avem o relaţie personală cu Maica Domnului, suntem conştienţi că Maica
Domnului vrea şi are această posibilitate de a avea o relaţie cu fiecare dintre noi. Şi ne raportăm
la Maica Domnului cu acel sentiment filial, de fiu, de fiică a Maicii Domnului, şi o rugăm să ne fie
mijlocitoare, conştienţi de trecerea pe care ea o are înaintea Mântuitorului Hristos, dar mai ales
de faptul că ei îi pasă de noi, faptul că ea ne iubeşte. Şi sunt atâtea relatări despre tânguirile,
într-un fel, ale Maicii Domnului, despre modul păcătos în care trăieşte lumea de astăzi.
Să rămânem deci cinstitori ai Maicii Domnului, dar nu numai atât. Să nu rămânem la
această cinstire rece, obiectivă, să avem şi acea cinstire însufleţită, sentimentul acela cald că
suntem fii ai Maicii Domnului, că Maica Domnului ne este mijlocitoare, că Maica Domnului este
rugătoare către Dumnezeu şi mai ales că rugăciunile ei mult pot spre milostivirea stăpânului.

4
 Să o cinstim pe Maica Domnului, dar mai mult decât atât, să o iubim pe Maica Domnului,
fiecare rugăciune a noastră să fie însoţită şi de acest sentiment cald al inimii că ne rugăm, că ne
deschidem inima înaintea unei persoane care ne este ca mamă, care ne cunoaşte foarte bine şi
care nu vrea decât să ne ajute pe fiecare dintre noi.
Să ne ajute Dumnezeu ca să devenim prin faptele noastre cele bune fii adevăraţi ai
Maicii Domnului, pentru că fiind fii ai Maicii Domnului vom avea şi noi, vom putea îndrăzni,
avem nădejde de mântuire, gândindu-ne că rugăciunile Maicii mult pot, spre îmblânzirea
Stăpânului,
Amin.

5
 2 – Înă lţarea
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Iubiţi credincioşi, o tradiţie a poporului nostru care este adevărat că nu e consemnată în
cărţile de cult, în tipic, în penticostar sau în celelalte scriituri, spune sau constată că la noi există
acest obicei ca de la această zi a Praznicului Înălţării Mântuitorului Hristos la ceruri şi până la
pogorârea Sfântului Duh, credincioşii să-şi mărturisească unul altuia, ca o continuare a
mărturisirii pascale, că „Hristos S-a Înălţat” şi se răspunde cu „Adevărat S-a înălţat”. Am spus,
nu este un obicei statornicit printr-o rânduială bisericească. Dar cu siguranţă că Biserica a luat
act de această manifestare a poporului şi cu siguranţă că într-un viitor mai apropiat sau mai
îndepărtat o va consemna şi în cărţile de cult ca rânduială de slujbă. Aşa încât zic că este bine ca
în această perioadă până la Înălţare, duminica viitoare, atunci când ne întâlnim unul cu altul, să
ne mărturisim unul altuia că „Hristos S-a Înălţat!”, „Adevărat S-a Înălţat”. Şi spun că este bine şi
cred că Biserica va accepta această rânduială a poporului, pentru faptul că se află în
continuarea mărturisirii pe care noi am făcut-o până acum, de la Învierea Mântuitorului Hristos
şi până în această zi, şi când întâlnindu-ne unul cu altul spuneam „Hristos a Înviat!” – „Adevărat
a Înviat!”. Şi pentru ca această sărbătoare a Învierii să se continue, iată că a venit acest obicei
atât de frumos ca atunci când ne întâlnim unii cu alţii nu să ne salutăm, pentru faptul că nu este
un salut acest lucru, ci este o mărturisire de credinţă, „Hristos S-a Înălţat”, mărturisit, iar celălalt
spune „Adevărat S-a înălţat!”, este o mărturisire de credinţă prin care noi, dacă până acum ne
mărturiseam credinţa că „Hristos a Înviat”, acum mărturisim şi acest lucru, că „Hristos S-a
Înălţat!”, cu conştiinţa că în acelaşi mod în care Învierea lui Hristos este benefică pentru noi şi
ne-a adus darurile de care spuneam în vinerea Izvorului Tămăduirii că mormântul cel gol este
Izvorul Tămăduirii, izvorul iubirii noastre, la fel şi Înălţarea Mântuitorului Hristos a adus asupra
noastră binecuvântarea lui Dumnezeu.
Şi anume ce binecuvântare ne-a adus prin Înălţarea lui Hristos la ceruri? Este ceea ce
Domnul Hristos spunea Apostolilor care, întristaţi de această iminentă despărţire, spuneau
„Doamne, ne vei lăsa oare singuri?” Şi atunci Mântuitorul Hristos le-a spus: „Vă este de folos
vouă să mă duc Eu, pentru că dacă nu mă duc Eu, Duhul Sfânt, Mângâietorul, nu va veni. Dar
dacă mă duc Eu, Tatăl îl va trimite la voi, şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt mângâietor va trimite vouă,
duhul adevărului pe care lumea nu-l cunoaşte, dar voi îl cunoaşteţi pentru că în voi este”.
Această lucrare a Duhului Sfânt se situează în continuarea lucrării lui Hristos, nu ca o substituire
a lui Hristos, nu că Duhul Sfânt ar lucra în locul lui Hristos, ci în sensul că, Biserica învaţă că
Duhul Sfânt îl face prezent pe Hristos într-un alt mod decât modul în care l-au cunoscut
contemporanii Săi. Noi de acum, la Înălţare, nu mai vorbim despre Hristos cel istoric, Hristos
care a fost cu Trupul pe pământ, ci vorbim despre Hristos meta-istoric, Hristos deasupra istoriei,

6
Hristos Domnul istoriei, Hristos-Dumnezeu, în care de acum Hristos fiind cu Trupul de-a dreapta
lui Dumnezeu şi în acelaşi timp cu dumnezeirea pretutindeni.
Spuneam şi cu alte ocazii, sunt tainele credinţei. Nu putem noi înţelege cum Hristos este
şi Dumnezeu şi om, nu putem înţelege cum Maica Domnului este maică şi fecioară, dar sunt
lucruri din tradiţie pe care noi le acceptăm prin credinţă. Recunoaştem că depăşesc puterea
noastră de înţelegere, dar în aceleaşi timp le acceptăm ca adevăruri mântuitoare. Dacă Hristos
ca Dumnezeu nu ar fi fost şi ca om, atunci într-adevăr mântuirea noastră ar fi o iluzie şi nu ar fi o
realitate.
Spuneam că Domnul Hristos le-a spus ucenicilor săi apostoli că „vă este de folos ca să
mă duc Eu”, pentru că Duhul Sfânt îl va face prezent pentru toţi într-o altă manieră decât l-au
cunoscut contemporanii pe Hristos, şi anume îl face prezent pe Hristos prin Sfintele Taine.
La Cincizecime, la Pogorârea Sfântului Duh, ne spune că s-a înfiinţat Biserica, a luat act în
mod cronologic-istoric a luat naştere Biserica lui Hristos, Biserica în acelaşi timp ca realitate
istorică, dar mai mult decât atât, ca realitate divino-umană în care harul lui Dumnezeu
împreună cu nevoinţa noastră aduc şi săvârşesc ceea ce se cheamă mântuirea fiecăruia dintre
noi. Deci în Biserică, care s-a înfiinţat la Cincizecime, la Pogorârea Sfântului Duh, noi îl avem pe
Hristos pe care Duhul Sfânt ni-L comunică. Iată lucrarea Duhului Sfânt: îl face prezent pe
Hristos, pentru că spune la un moment dat Mântuitorul Hristos: „Acesta – Duhul Sfânt – atât mă
va preaslăvi pe Mine, căci din Al meu va lua şi vă va învăţa pe voi, vă va dărui vouă”. Deci Duhul
Sfânt îl face prezent pe Hristos prin Sfintele Taine. Şi dacă vom urmări Sfintele Taine, ceea ce se
întâmplă în slujba Sfintelor Taine, vom vedea că ori de câte ori ajunge la punctul central al
Tainei, aceasta se lucrează prin invocarea Sfântului Duh.
Să luăm spre exemplu cazul concret al Sfintei Liturghii de astăzi. Sfânta Liturghie, Sfânta
Euharistie este una din Tainele sau este „Taina Tainelor”, cum spunea părintele Stăniloae, prin
care noi ne unim în mod tainic, dar real, cu Hristos. Şi la această „taină a tainelor”, în care
pâinea şi vinul care sunt prezentate de Dumnezeu ca fiind „ale Tale dintru ale Tale”, dar care
într-un anumit mod ne reprezintă şi pe noi, pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui
Hristos prin invocarea Sfântului Duh. Pentru că spune preotul sau arhiereul care conduce slujba,
că „încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi
cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt
puse înainte, Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău  Iar ceea ce este în
potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Deci iată,
invocând Duhul Sfânt, acesta Îl face prezent pe Hristos în pâinea şi vinul cu care noi ne
împărtăşim. Iată deci cum există această continuitate a lucrării Duhului Sfânt care-l face prezent
pe Hristos şi nu este în locul lui Hristos. Pentru că, vedeţi dvs., tot timpul Biserica noastră a
învăţat că Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt prezente în toate lucrările care se fac. Şi
la Creaţie a fost nu numai Tatăl, ci a fost şi Duhul, şi Fiul, şi la Botez a fost prezent şi Tatăl şi
Duhul, şi la fel şi la Rusalii şi în continuare ca lucrare a lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor,

7
Tatăl şi Fiul Său şi Duhul Sfânt vor lucra, dar prin Biserică, la mântuirea fiecăruia dintre noi. Deci
iată, este o realitate această lucrare a Duhului Sfânt care Îl face prezent pe Hristos în mod tainic,
dar real, iar noi credincioşii ni-L împropiem pe Hristos.
Spunea părintele Stăniloae că trupul acesta al Mântuitorului Hristos, de care aţi auzit şi
la Evanghelia de astăzi că nu este un trup ca o iluzie, nu este duh, ci este un trup pnevmatizat,
un trup plin de Duhul Sfânt, un trup spiritualizat, cum vom avea şi noi la cea de-a doua venire a
lui Hristos, când va avea loc învierea morţilor. Acest trup, spune părintele Stăniloae, este ca un
inel care face legătura între cer şi pământ, pentru că, spun Sfinţii Părinţi, că până la venirea
Mântuitorului Hristos, după cădere mai ales, în jurul pământului, forţele acestea ale
întunericului care sunt o realitate pe care n-o putem neglija, au făcut ca o a doua emisferă în
jurul Pământului şi foarte greu au fost aceste situaţii în comunicare a Cerului cu Pământul, a
fost îngreunată. Pentru că spre exemplu se spune în cartea Prorocului Daniil că acesta s-a rugat
la Dumnezeu să-l trimită pe Arhanghelul Mihail să-l salveze. Şi venind Sfântul Arhanghel Mihail
i-a spus sfântului Daniil Prorocul că „trei zile m-a ţinut în loc îngerul cel întunecat şi foarte greu
am ajuns la tine”. S-a dat deci o adevărată bătălie ca Sfântul Arhanghel Mihail să poată veni, să
poată străpunge această blocadă a forţelor întunericului şi să ajungă la Sfântul Proroc Daniil.
Deci iată, trupul acesta pnevmatizat al Mântuitorului Hristos, Înălţarea Mântuitorului Hristos a
spart această blocadă şi a făcut posibilă comunicarea noastră cu Cerul.
De aceea, Înălţarea Mântuitorului Hristos are o importanţă soteriologică, mântuitoare.
Este un praznic în care noi suntem în comuniune cu Dumnezeu, comunicăm cu Dumnezeu, mai
ales acum la Înălţare, şi este importantă pentru noi şi această Înălţare. Nu este o despărţire,
poate unii s-ar gândi cum s-au gândit nişte oameni, ca sfinţii apostoli, că se despart de
Mântuitor, şi ei îl iubeau pe Domnul Hristos şi nu voiau să se mai despartă de El. Dar Domnul
Hristos le-a zis: „nu vă voi lăsa pe voi orfani. Nu veţi fi singuri. Voi fi cu voi. Prin Duhul Sfânt Eu
sunt cu voi, vă comunic vouă”. Şi de aceea şi nouă celor de astăzi, care parcă suntem timoraţi,
marcaţi de această absenţă a prezenţei lui Dumnezeu, trebuie să ne încredinţăm şi să ştim că
Hristos este viu, că Hristos lucrează în Biserica Sa, Hristos lucrează prin Sfintele Sale Taine, dar
mai ales să ne gândim la acel aspect atât de frumos şi esenţial al acestui praznic. Esenţa acestui
praznic este cuprinsă în finalul pericopei evanghelice de astăzi. Spune Sfântul Evanghelist Luca
că „Domnul Hristos I-a binecuvântat pe sfinţii Săi ucenici şi apostoli”, şi în continuare: „şi pe
când îi binecuvânta S-a înălţat cu trupul la Cer”. Este încurajator pentru noi să ne gândim că
ultimul gest al lui Hristos istoric, despărţindu-se de lume, a fost un gest de binecuvântare.
Hristos S-a înălţat la Cer, binecuvântând lumea, încredinţând-o de iubirea Lui şi de purtarea Lui
de grijă. De aceea avem şi noi îndrăznire către dragostea lui Hristos, ştiind că nu ne lasă orfani,
că nu suntem singuri. Deci Hristos S-a înălţat la Cer binecuvântându-i pe ucenici.
Dar nu numai atât. Pentru că consemnează în continuare Sfântul Evanghelist Luca: „iar
ucenicii s-au întors cu bucurie în Ierusalim şi erau toată ziua în biserică, binecuvântând şi slăvind
pe Dumnezeu”. Deci această binecuvântare a lui Dumnezeu ar trebui să atragă închinarea

8
omului. Omul i se închină lui Dumnezeu, îl recunoaşte nu numai ca pe un Stăpân, ci îl
recunoaşte în el ca pe „Domnul şi Dumnezeul meu”, îl recunoaşte ca pe purtătorul de grijă, îl
recunoaşte ca pe cel care îl iubeşte şi care i se dăruieşte şi care în acelaşi timp vrea ca omul să i
se dăruiască integral. Dumnezeu este gelos într-un fel, este exclusivist, Dumnezeu ne vrea ai săi
integral, nu ne vrea la anumite procente, ne vrea în totalitate ai Lui. Domnul Hristos a spus că
„nu putem sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui mamonah”. Dacă nu sunteţi ai lui Dumnezeu şi
dacă nu suntem ai lui Dumnezeu cu totul, să avem conştiinţa măcar că aparţinem celuilalt. Să
ne bizuim deci pe Hristos, să nădăjduim spre mila lui Dumnezeu, având ca încredinţare acest
gest pe care Hristos L-a făcut când S-a înălţat la Cer, că Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne-a
încredinţat de purtarea Sa de grijă, şi de faptul că El va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor.
Dar mai spun un aspect pe care aş vrea să-l consemnez în câteva cuvinte la acest Praznic
al Înălţării, şi anume faptul că Domnul Hristos, înălţându-se cu trupul la Cer, Sfinţii Părinţi sau
cei care au pictat icoana cu Înălţarea Mântuitorului Hristos, n-au uitat să consemneze sau să
prezinte pe mâinile, picioarele şi în coasta Domnului Hristos rănile care i-au fost făcute atunci
când a fost răstignit. Hristos S-a urcat la Cer purtând aceste stigmate. Nu pentru ca să ne atragă
atenţia în sensul să ne aducă mereu aminte ca un reproş a ceea ce am făcut noi, ci să ne asigure
că iubirea lui, chiar răstignită, este pentru noi şi se revarsă în pofida a tot ceea ce au făcut
oamenii împotriva Lui, Dumnezeu îi iubeşte şi îi aşteaptă până la sfârşitul veacurilor. Deci
Hristos S-a înălţat într-un fel tot în stare de jertfă. Şi de aceea Biserica a rânduit ca în această zi
a Înălţării Mântuitorului Hristos să se mai sărbătorească ceva. Îi sărbătorim pe toţi eroii
neamului nostru, cei morţi în cursul timpului, pentru apărarea ţării şi pentru slava sfintei
noastre Biserici. Şi formula aceea care se foloseşte la ieşirea cu darurile, când spunem că „pe
eroi şi ostaşi şi luptători români din toate timpurile şi din toate locurile, care jertfindu-se…”, mai
spunem căzuţi, dar poate pentru unii ar însemna sau i-ar duce la ideea unei căderi fără să mai
fie însoţită de o ridicare, ori formula corectă este „care s-au jertfit pe toate câmpurile de luptă
pentru apărarea ţării şi a sfintei noastre Biserici”. Şi de aceea noi îi serbăm şi ne amintim de ei,
pentru că s-au jertfit nu numai pentru apărarea ţării, ci şi pentru slava credinţei noastre, pentru
apărarea credinţei, şi noi le purtăm recunoştinţă pentru faptul că dacă mai suntem astăzi
creştini şi ortodocşi şi români, le datorăm acest lucru şi lor. Să-i pomenim şi pe ei în rugăciunile
noastre cu caracter general, cum sunt ele, să le mulţumim în gândurile noastre şi mai mult
decât atât, să le urmăm acest exemplu, să fim şi noi apărători ai dreptei credinţe, să ne gândim
că neamul nostru românesc tot timpul s-a identificat cu ortodoxia, cu creştinismul ortodox, că
aceasta ne defineşte. Spunea părintele Stăniloae, „creştin şi ortodox” este definiţia pe care el a
dat-o românilor şi românismului.
Deci la acest Praznic al Înălţării Mântuitorului Hristos să ne bucurăm de faptul că Hristos
este cu noi, chiar dacă S-a înălţat la Cer, că Hristos îl va trimite pe Duhul Sfânt care va veni în
lume şi va fi „alt mângâietor”, dar care ni-l va face prezent pe Hristos, dar mai ales să îndrăznim

9
spre Hristosul cel Viu, spre Hristos care doreşte să fim cu El, care doreşte să I se comunice, care
ne cere – atâta lucru ne cere Hristos, să-L lăsăm să ne ajute,
Amin.
„Hristos S-a înălţat!”.

10
 3 – Naşterea Maicii Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioasă maică stareţă, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici,
cinstite surori şi iubiţi credincioşi.
Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului este de fapt prima sărbătoare importantă de la
începutul anului bisericesc. Şi dacă ne gândim că prin analogie sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului este ultima sărbătoare a anului bisericesc, putem spune, ipotetic vorbind, că de fapt
anul bisericesc începe şi se sfârşeşte cu Maica Domnului. Pentru că Maica Domnului este prin
excelenţă icoana bisericii care se roagă pentru mântuirea lumii. Aşa cum spunem în Troparul
Adormirii Maicii Domnului, ne rugăm ca ea să izbăvească din moarte sufletele noastre. Şi parcă
această aşezare a anului bisericesc sub ocrotirea Maicii Domnului ca Icoană a Bisericii
rugătoare, ne arată parcă conţinutul anului bisericesc, ne arată parcă sensul vieţii noastre, ne
arată parcă de unde venim şi încotro mergem.
Bineînţeles că vor spune unii că această sărbătoare sau acest eveniment din viaţa Maicii
Domnului nu este scris în Sfintele Evanghelii. Singurul eveniment consemnat în Evanghelii din
viaţa Maicii Domnului este Bunavestire. Dar noi ştim la fel de bine că pe lângă Sfânta Scriptură,
pe lângă Biblie, avem şi un alt izvor al inspiraţiei dumnezeieşti, al descoperirii dumnezeieşti,
care este Sfânta şi Dumnezeiasca Tradiţie, de aceeaşi importanţă ca şi Sfânta Scriptură. Sfânta
Tradiţie este ceea ce la început s-a transmis prin viu grai, de la o generaţie la alta, iar mai apoi a
fost consemnat şi în scris. Şi cele două izvoare, Tradiţia şi Scriptura, se află într-o strânsă
legătură, într-o strânsă relaţie, în sensul în care spre exemplu cineva definea şi spunea că
Scriptura este Tradiţia concentrată, iar Tradiţia este Scriptura desfăşurată. În orice caz, noi dăm
slavă lui Dumnezeu că şi de la una, şi ce la cealaltă avem primite aceste învăţături trebuitoare
pentru mântuirea noastră.
Aceste sărbători închinate Maicii Domnului, prin care noi de fapt prăznuim anumite
momente din viaţa ei, au fost transmise prin viu grai de la Sfinţii Apostoli, a urmaşilor lor, şi mai
apoi au fost consemnate prin sfintele slujbe, prin care este pusă în valoare şi importanţa lor
dogmatică, importanţa lor teologică. Şi este bine să ştim că aceste sărbători ale Maicii Domnului
au început să fie cumva serbate mai cu fast începând de prin secolele al IV-lea – al V-lea. Şi de
ce atunci? Şi parcă este un paradox. Pentru că atunci, în acele secole, au început să apară în
ogorul dreptei credinţe şi neghinele ereziilor. Şi atunci Biserica a trebuit să se apere, să-şi apere
credincioşii. Şi în faţa acestor învăţături eretice, Biserica reacţionează, se apără. Spre exemplu
prezenţa, existenţa unui Arie, care nega dumnezeirea lui Hristos, a determinat întrunirea
Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, prin care ei l-au condamnat pe Arie şi au spus că
Hristos nu este o creaţie, nu este un om, ci Hristos este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl. Şi acolo

11
la Niceea s-a fixat, s-a stabilit prima parte a Crezului, a simbolului de credinţă care apoi s-a
completat la Sinodul al II-lea Ecumenic.
Prezenţa unui Nestorie mai târziu, care spunea că Preasfânta Fecioară nu este
Născătoare de Dumnezeu, ci este născătoare de om, a determinat adunarea Sfinţilor Părinţi la
Sinodul al III-lea Ecumenic, dintre care s-a remarcat Sfântul Chiril al Alexandriei, şi de la acel
sinod s-a dogmatizat în Biserică că Preasfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu.
Nu pentru că L-a născut pe Dumnezeu după fire, ci că L-a născut pe Dumnezeu unit după
ipostas cu firea omenească. Aceasta este definiţia Sinodului. Poate că noi nu o putem înţelege,
este o taină, dar noi o primim prin credinţă.
Deci în faţa acestor rătăciri Biserica reacţionează şi amplifică de atunci cultul Maicii
Domnului, cultul sfinţilor şi aşa mai departe.
Praznicul de astăzi este foarte important pentru că este un praznic universal. Maica
Domnului nu este numai aşteptarea poporului evreu, chiar dacă din sânul acestuia a răsărit,
chiar dacă a fost profeţită de oameni aleşi de Dumnezeu din poporul ales, din poporul evreu, ci
Maica Domnului este aşteptarea tuturor neamurilor. Toate popoarele aşteptau să se
împlinească această profeţie, să răsară această floare aleasă din care se va întrupa, din care va
veni Izbăvitorul, Mântuitorul cel făgăduit poporului ales, dar şi de la cădere tuturor oamenilor.
Şi ea este pe de o parte rodul unei evoluţii, a unei decantări spirituale treptate, dar mai mult
decât atât, ea este rodul unei aşteptări febrile şi a unei aşteptări prin rugăciune, prin credinţă şi
prin nădejde în Dumnezeu. Iată, Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana erau înaintaţi în
vârstă, nu aveau copii, şi se aflau parcă sub condamnarea tuturor. În acea vreme, cei care nu
aveau copii erau consideraţi ca fiind blestemaţi, ca fiind depărtaţi de Dumnezeu. Dar ei nu şi-au
pierdut încrederea că Dumnezeu le va asculta rugăciunile. Au plâns înaintea lui Dumnezeu cu
lacrimi, cu lacrimi duhovniceşti, cu lacrimi de sânge, şi Dumnezeu parcă, voind să ne arate că
căile Sale sunt neştiute, neînţelese de oameni, face cu ei această minune. Pentru că în chip
negrăit, în chip minunat, în chip care sfidează legile firii, ei, bătrâni fiind, dau naştere
preaminunatei prunci Maria, Fecioara Maria şi mai apoi Născătoare de Dumnezeu.
De ce s-a întâmplat acest lucru? La Bunavestire, atunci când Sfântul Arhanghel Gavriil îi
aduc e Maicii Domnului Bunavestire, la nedumerirea ei „Cum va fi aceasta?, de vreme ce eu nu
ştiu de bărbat”, Sfântul Arhanghel Gavriil îi face o trimitere concretă, reală, spune: „Şi Elisabeta,
rudenia ta, este însărcinată. Ea, cea stearpă”. Şi adaugă el: „Deci dacă cu ea s-a întâmplat acest
lucru, la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Este ca şi cum încerca să o convingă pe
Preasfânta Fecioară Maria că va naşte şi va rămâne Fecioară. Pentru că ea se jertfise cu totul lui
Dumnezeu şi se gândea: cum va naşte ea prunc rămânând fecioară? Şi spune Sfântul Arhanghel
Gavriil: „Tot ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Deci iată că
sfinţii părinţi Ioachim şi Ana sunt pentru noi un exemplu, o paradigmă a lucrării lui Dumnezeu,
care trece dincolo de barierele minţii noastre înguste. Dumnezeu are modul său de a lucra pe
care noi poate nu-l percepem, nu-l înţelegem, dar ar trebui să-l acceptăm prin credinţă, prin

12
plecarea cu mintea în faţa voii lui Dumnezeu, care pe toate le ştie şi pe toate le rânduieşte spre
folosul şi spre mântuirea noastră.
De fiecare dată când venim în contact cu un Praznic închinat Maicii Domnului ne gândim
că pe de o parte noi ne raportăm la Maica Domnului cu evlavie. Mărturisim că orice am spune
noi, oricât am spune, oricum am spune, spunem prea puţin pentru a arăta măreţiile Maicii
Domnului. Spunem într-un Axion că „mai bine este pentru noi, Fecioară, să iubim tăcerea. Căci
este lucru anevoie a vorbi despre măreţiile tale”. Şi atunci în faţa tainei, în faţa acestor măreţii a
Maicii Domnului ne plecăm cu mintea în biserică şi îi aducem cinstire şi preaslăvire. Dar în
acelaşi timp, nu putem să nu gândim că Maica Domnului ne este şi aproape, că ea ne este
rugătoare, că pe cruce fiind Mântuitorul Hristos ne-o încredinţează nouă tuturor ca mamă
duhovnicească, spunând Sfântului Apostol Ioan: „iată mama ta!”. Şi prin aceasta noi toţi suntem
înfiaţi, suntem fii ai Maicii Domnului. Şi atunci când ne raportăm la Maica Domnului cu gând de
rugăciune, o numim cu acest frumos apelativ „Măicuţa Domnului”, printr-o relaţie pe care o
avem deja personală. O simţim pe Maica Domnului aproape de această dată. Deci Maica
Domnului este departe prin măreţiile sale, dar ne este aproape prin rugăciunea sa pentru noi.
Şi de obicei la aceste praznice închinate Maicii Domnului, Biserica a rânduit a se citi o
pericopă evanghelică din Evanghelia Sfântului Luca şi în care se spune la un moment dat că în
timp ce Mântuitorul Hristos predica cuvântul lui Dumnezeu, o femeie din popor şi-a ridicat
glasul şi a spus: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care Ai supt”. Vedeţi, nu ni
se dă numele acestei femei şi nu este întâmplător acest mod de relatare a Sfântului Luca.
Pentru că această femeie nu este neapărat o anonimă, ci ea este glasul Bisericii, ea dă glas de
fapt a tot ceea ce gândeau şi ceilalţi. Şi ce face această femeie înţeleaptă? Îl vede pe Hristos şi o
fericeşte pe ea, pe Maica Domnului. O vedea pe ea ca într-o oglindă, şi această oglindă era
Hristos. Ştim cu toţii că într-un fel copiii sunt oglinda părinţilor. Şi Mântuitorul Hristos, în
dimensiunea umană a vieţii sale, ne spune Sfântul Evanghelist Luca că le era supus părinţilor săi,
părinţilor Ioachim şi Ana. Deci a primit o educaţie în familie, şi această educaţie iată că la un
moment dat transpare şi în afară. Şi această femeie cu glas admirativ îl vede pe El, pe Hristos, şi
o fericeşte pe ea, pe Maica Domnului. Ce ne învaţă această femeie? Ce ne învaţă de fapt
Biserica prin această femeie? Că niciodată nu putem despărţi pe mamă de fiu şi pe fiu de
mamă. Noi o cinstim pe Preasfânta Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu. Icoana
autentic ortodoxă a Maicii Domnului este aceea în care ea apare purtând în braţe Pruncul şi
arătând cu mâna spre El, adică Lui i se cuvine toată cinstea şi închinăciunea. Ea este cinstită
pentru că L-a născut pe Dumnezeu, şi de aceea tot timpul ne învaţă să privim spre Hristos. Tot
timpul sfinţii în smerenia lor au spus că „nu noi am făcut ceva, nu noi suntem ceva, ci ceea ce
am făcut am făcut prin darul lui Dumnezeu”. Cum de altfel ne-a învăţat şi Sfântul Ioan
Botezătorul că Acela, adică Hristos, trebuie să crească iar eu trebuie să mă micşorez. Iată
exemple de smerenie, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul.

13
 Şi ne învaţă în continuare Biserica că Mântuitorul Hristos la acel cuvânt al femeii a spus:
„aşa este. Fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc pe El”, adică-l păzesc
nu în sensul că Îl ascund, în sensul că-L îngrădesc, ci în sensul că-L împlinesc, Îl pun în faptă. Şi
învăţăm de aici taina Bisericii, legătura dintre Maica Domnului şi Biserică ca prelungire a vieţii
lui Dumnezeu în umanitate. Maica Domnului L-a primit pe Hristos în fiinţa sa. Hristos a luat trup
dintr-însa. Dar să ştiţi că şi noi suntem purtători de Hristos, noi putem fi purtători de Hristos.
Cum? Prin Sfintele Taine, prin împărtăşirea cu Hristos, mai ales în Sfânta şi dumnezeiasca
Liturghie. Şi spune Simieon Noul Teolog că, dacă Hristos pentru totdeauna o singură dată s-a
întrupat din Preasfânta Fecioară, spune că Hristos poate lua trup şi în noi, dar nu în chipul în
care a luat în Maica Domnului, ci prin Sfintele Taine Hristos se sălăşluieşte în noi şi ne face pe
noi „fraţi ai Săi şi fii ai Maicii Domnului”.
Deci iubiţi credincioşi, în această zi aleasă de prăznuire a Maicii Domnului, s-o rugăm pe
Maica Domnului să fie ocrotitoarea familiilor, ca ceea ce a fost mamă şi cunoaşte durerea de
mamă. Să o rugăm să fie ocrotitoarea tinerilor, a monahilor şi monahiilor, ca ceea ce este prin
excelenţă ocrotitoarea monahilor şi podoaba fecioriei. S-o rugăm pe Maica Domnului să fie
ocrotitoare a slujitorilor sfintelor altare, ca ceea ce este mamă de arhiereu, a Marelui Arhiereu
Hristos. Dar mai ales să o rugăm pe Maica Domnului să ne ajute să împlinim voia ei. Şi Maica
Domnului o singură dată a vorbit în Sfintele Evanghelii, şi a spus în puţin multe: „Faceţi tot ceea
ce vă va spune El”. La nunta din Cana Galilei, Maica Domnului a spus nuntaşilor, şi prin ei şi
nouă, că să facem tot ceea ce ne spune Hristos, pentru că aceasta vrea ea. Şi dacă o iubim pe
Maica Domnului, dacă avem evlavie către dânsa, atunci să-i împlinim această dorinţă: să facem
tot ceea ce ne cere Hristos,
Amin.

14
 5 - Înă lţarea

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacucernici părinţi, preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi.
Hristos S-a Înălţat! Adevărat S-a Înălţat!
Iată că la trecerea a 40 de zile de la Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica
prăznuieşte într-un mod solemn această sărbătoare a Înălţării Sale la ceruri. Şi după cuvintele
Sfântului Epifanie al Ciprului, această sărbătoare a Înălţării este, spune el, „încununarea tuturor
sărbătorilor”, pentru că după cum capul este cinstea trupului, în acelaşi chip Înălţarea este
împlinirea tuturor sărbătorilor.
Pentru noi toate sărbătorile sunt importante, nu putem spune că una este mai
importantă şi alta mai puţin importantă, dar ele sunt legate într-un mod minunat. Se poate face
între ele o comparaţie sub formă de determinare, în sensul că, dacă n-ar fi fost Naşterea
Mântuitorului Hristos, nu am putea vorbi de Înviere; şi dacă n-ar fi Învierea, Naşterea ar fi fără
de folos. Şi la fel putem pune în comparaţie faţă-n faţă Înălţarea Mântuitorului Hristos care
anunţă Rusaliile şi Rusaliile care împlinesc, care certifică Înălţarea Mântuitorului Hristos la
ceruri. Deci între ele este o relaţie foarte strânsă, toate sunt importante. Dar spuneam că
pentru noi această sărbătoare a Înălţării are o importanţă deosebită, pentru că ea ne vizează în
mod direct, pentru că sărbătoarea Înălţării înseamnă de fapt plinirea lucrării mântuitoare a
Domnului Hristos, adică îndumnezeirea firii umane, îndumnezeirea firii noastre, a fiecăruia
dintre noi.
După cum ştim, toate aspectele din viaţa Mântuitorului Hristos au fost profeţite, au fost
dinainte anunţate prin proroci. Şi sunt multe prorocii în Vechiul Testament despre această
Înălţare a Mântuitorului Hristos, mai ales în cartea Psalmilor, după cum s-a auzit şi la Sfânta
Liturghie când s-a cântat acel Antifon special, „Înălţa-tu-sa Dumnezeu întru strigare, Domnul în
glas de trâmbiţă” şi sunt şi alte trimiteri de genul acesta. Dar mai importante pentru noi sunt
acele profeţii pe care Mântuitorul Hristos însuşi le face despre Sine. În acea convorbire cu
Nicodim, pe care o găsim în Evanghelia Sfântului Ioan la capitolul III, Domnul Hristos spune:
„Nimeni nu s-a suit la cer decât cel care s-a pogorât din cer, Fiul lui Dumnezeu care este în cer”.
Şi de asemenea spune Mântuitorul Hristos în acea convorbire de despărţire cu Sfinţii Apostoli
că „Plecat-am de la Tatăl şi am venit în lume, iarăşi las lumea şi Mă întorc înapoi la Tatăl”.
De asemenea, Sfântul Apostol Pavel în întâia sa epistolă către Timotei îi scrie acestuia
câteva cuvinte pe care apoi Biserica le-a preluat sub forma unei cântări frumoase, aceea că
„mare este taina creştinătăţii”. „Dumnezeu S-a arătat în Trup, S-a văzut de către oameni, S-a
crezut într-însul şi S-a înălţat la ceruri”,
.

15
 Sfinţii evanghelişti de asemenea dau mărturie despre Înălţarea Mântuitorului Hristos la
ceruri. Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul XVI din Evanghelia sa, Sfântul Luca în capitolul
XXIV şi în capitolul I din Faptele apostolilor.
Dar vedeţi, în viaţa Bisericii primare, în conştiinţa Sfinţilor Apostoli, Înălţarea era un
lucru de netăgăduit. Conştiinţa era vie a acestui praznic, la care ei au fost prezenţi. Şi, spre
exemplu, în Biserica primară, cei care veneau să se boteze trebuia să fie iniţiaţi, trebuia să fie
catehizaţi, învăţaţi după anumite îndreptare de credinţă. Şi printre acestea un rol de seamă, un
rol foarte important îl avea şi această mărturisire a Înălţării Domnului Hristos la ceruri.
Iubiţi credincioşi, în cele ce urmează voi încerca să prezint în câteva cuvinte din punct de
vedere teologic mai întâi, importanţa şi ce învăţături tragem noi din acest Praznic al Înălţării
Mântuitorului Hristos la ceruri.
Domnul nostru Iisus Hristos, după învăţătura Bisericii noastre, este în acelaşi timp
Dumnezeu şi Om. El este Fiul lui Dumnezeu născut din Tatăl din veşnicie, dar în acelaşi timp este
şi Iisus Hristos, Cel născut din Preasfânta Fecioară Maria. Deci este Dumnezeu şi Om în acelaşi
timp. Şi de aceea vom vorbim mai întâi despre Înălţare dintr-o perspectivă a firii dumnezeieşti,
iar apoi din perspectiva firii Sale umane.
Din prima perspectivă, putem spune că Înălţarea Mântuitorului Hristos este un act de
pogorământ, de iconomie şi de bunăvoinţă dumnezeiască. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că
de fapt Mântuitorul Hristos, tot ceea ce a făcut El n-a făcut pentru Sine, ci a făcut pentru noi.
Hristos nu S-a născut pentru Sine, ci pentru noi. Hristos nu S-a botezat pentru Sine, ci pentru
noi. Şi aşa mai departe. Ar trebui să ne gândim că fiecare praznic împărătesc parcă ne
interoghează. Ce înseamnă pentru tine Naşterea lui Hristos? Ce înseamnă pentru tine personal
Înălţarea lui Hristos la ceruri? Sunt nişte provocări la care noi ar trebui să avem nişte răspunsuri.
Vedeţi, Domnul Hristos se putea înălţa la ceruri şi după Sfânta Sa Înviere, şi totuşi n-a
făcut acest lucru, ci a mai zăbovit acest interval de 40 de zile printre apostoli, pentru ca în
primul rând să-i convingă că Învierea Sa n-a fost o nălucire, n-a fost o înşelare, dar şi să facă din
ei nişte martori. Domnul Hristos a stat cu Sfinţii Apostoli în continuare, i-a învăţat în continuare,
a făcut minuni în continuare, le-a dat acea putere de a ierta păcatele, l-a restaurat pe Sfântul
Petru în demnitatea de apostol din care el căzuse, şi de-abia după aceea, într-un mod public am
spune, Mântuitorul Hristos se înalţă la ceruri. Dar între Înălţare şi Înviere, între aceste calităţi de
martori ai Învierii şi martori ai Înălţării pe care le au Sfinţii Apostoli, sunt nişte deosebiri. În ceea
ce priveşte Învierea, Sfinţii Apostoli sunt martori ai Învierii, dar ei n-au văzut începutul Învierii, ci
sfârşitul Învierii, în sensul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos înviind. Este o taină, şi Sfinţii
Apostoli L-au văzut pe Hristos Cel Înviat. Şi de asemenea la Înălţare, Sfinţii Apostoli văd
începutul înălţării, sunt martorii acestei înălţări, dar nu văd finalitatea ei.
Dintr-o perspectivă umană, avem în faţă un paradox. Înălţarea Mântuitorului Hristos la
ceruri nu înseamnă o despărţire, aşa cum am fi noi îndemnaţi să credem. Dimpotrivă, este o
altfel de prezenţă a lui Hristos în cei care cred într-Însul. Cum se poate întâmpla acest lucru?

16
Mântuitorul Hristos când se înalţă la ceruri nu se înalţă cu firea Sa cea dumnezeiască, pentru că
El tot timpul a avut această fire cu el, tot timpul El a fost în comuniune cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt. Spune Fericitul Augustin că Domnul Hristos n-a părăsit cerul când s-a pogorât pe pământ,
şi n-a părăsit pământul când S-a urcat la ceruri. Şi aminteam de acele cuvinte pe care le-a spus
Domnul Hristos în convorbirea Sa cu Nicodim, că „nimeni nu S-a suit la cer, decât cel care S-a
pogorât din cer, Fiul omului care este în cer”. Deci Domnul Hristos cu dumnezeirea a fost tot
timpul în comuniune cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Chiar dacă în timpul vieţii Sale pământeşti El şi-a
camuflat cumva, şi-a ascuns această slavă dumnezeiască prin ceea ce noi numim chenoză, şi la
Schimbarea la Faţă Domnul Hristos o arată preţ de câteva secunde, un timp foarte scurt, El a
fost tot timpul împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt prin firea Sa cea dumnezeiască. Dar ceea ce
înalţă Mântuitorul Hristos acum la ceruri, „de-a dreapta Tatălui”, deci în sânul Preasfintei
Treimi, este firea cea umană, pe care Domnul Hristos şi-o asumă, din Preasfânta Fecioară Maria,
firea umană pe care Domnul Hristos o primeşte în ipostasul Său cel dumnezeiesc pe care o
îndumnezeieşte, o face plină de Duhul Sfânt, şi în acest fel Domnul Hristos se înalţă la ceruri.
Şi vă veţi întreba: şi pentru noi ce importanţă are acest lucru? V-am spus mai înainte:
Hristos nimic nu a făcut pentru Sine, ci totul a făcut pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Ar trebui să ne gândim că acest trup îndumnezeit al lui Hristos, această fire umană a Sa,
Hristos nu o păstrează pentru Sine, ci ne-o împărtăşeşte nouă. Acest trup al lui Hristos este ca
un fel de canal de legătură între Cer şi Pământ, prin care se comunică harul cel necreat, acele
energii necreate pe care noi le avem în Biserică. Deci aş spune acum, în concluzie, că Hristos de
fapt este prezent în continuare în Biserică sub o altă formă, tainică, dar nu mai puţin reală, prin
lucrarea Sfântului Duh, prin Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine Hristos intră într-un mod real,
tainic dar real, în alcătuirea fiinţei noastre. Ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh; primi darurile Sfântului Duh la mirungere, dar mai mult decât atât, prin Sfânta
Euharistie, ne împărtăşim cu Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, adică cu Însuşi Hristos
Dumnezeul nostru.
Deci, de la Pogorârea Sfântului Duh, când ia fiinţă în chip văzut Biserica, Hristos este
prezent în continuare în Biserica Sa, dar într-un chip nevăzut şi tainic, dar real. Domnul Hristos
ne-a spus că „nu vă voi lăsa orfani, ci voi ruga pe Tatăl şi alt mângâietor vă va trimite vouă”.
Duhul Sfânt, pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l poate vedea, dar voi îl ştiţi, pentru că în voi este
şi în voi va rămâne. Şi spune Domnul Hristos în continuare că „acela – adică Duhul Sfânt
Mângâietorul – vă va aminti vouă toate câte v-am spus Eu, pentru că din al Meu va lua şi vă va
da vouă”. Deci Înălţarea precede Rusaliile, anunţă Rusaliile.
Înălţarea lui Hristos înseamnă în acelaşi timp trimiterea Duhului Sfânt în lume, care-L
face prezent în continuare pe Hristos în Biserica Sa, prin Sfintele Taine. De aceea noi ne
împărtăşim cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste, pentru că avem această siguranţă,
avem această dorinţă ca Hristos să se sălăşluiască în noi. Pentru că atunci când Hristos este în
noi, nimeni nu poate nimic împotriva noastră. El este acea temelie de piatră pe care, spune

17
Domnul Hristos, că „cel care-şi va clădi casa, nu o vor putea dărâma nici vânturile, nici
valurile…”.
Până acum am prezentat partea teologică despre Înălţarea Mântuitorului Hristos la
ceruri. Sunt lucruri cu anevoie de prezentat, cu anevoie de explicat, cu atât mai mult cu anevoie
de înţeles. Dar iubiţi credincioşi, credinţa noastră ortodoxă creştină este o credinţă revelată,
este o credinţă descoperită de sus, deci nu omul a conceput-o, nu omul a gândit-o, nu omul a
inventat-o, ci Dumnezeu este Cel care se descoperă omului. Şi astfel că noi primim aceste
adevăruri de credinţă coborâte din Cer pe Pământ, le primim prin credinţă. Nu încercăm să le
explicăm pentru că nu le putem explica, deoarece suntem fiinţe create. Şi atunci aceste
adevăruri de credinţă le primim ca de la Dumnezeu prin credinţă, ni le însuşim şi învăţăm din
ele ce este important de fapt pentru mântuirea noastră. Cum ne putem noi împropia darurile
Înălţării? Şi vă voi da răspunsul: prin credinţă şi prin păzirea poruncilor.
Şi vă aduc acum în faţă un episod pe care tocmai l-aţi auzit în Evanghelia care s-a citit în
cadrul Sfintei Liturghii. Spune acolo Sfântul Luca că domnul Hristos, după ce a dat Sfinţilor
Apostoli ultimele învăţături, i-a dus undeva afară pe lângă Betania şi spune că „ridicându-şi
mâinile Sale I-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a înălţat la ceruri”. Deci nu spune că
mai întâi i-a binecuvântat şi apoi s-a oprit şi s-a înălţat, ci spune că „în timp ce-i binecuvânta S-a
înălţat la ceruri”. Ceea ce înseamnă că Domnul Hristos prin acea binecuvântare le dă Sfinţilor
Apostoli şi nouă tuturor puterea de a împlini poruncile Sale. Tot timpul Hristos binecuvântează
pe cei care se pleacă voii Sale, pe cei care se străduiesc ca poruncile Sale să devină ţelul vieţii
lor.
În acelaşi timp se spune în cartea Faptele Apostolilor, capitolul I, că sfinţii apostoli
priveau la Hristos cum se înălţa şi erau într-o stare de răpire, într-o stare de extaz, şi parcă
cineva, cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, cei doi îngeri, parcă i-au trezit din această stare
spunând „de ce staţi uitându-vă la cer?”. Deci de fapt, spun Sfinţii Părinţi, că Sfinţii Apostoli de
fapt nu-L vedeau pe Hristos înălţându-se în chip fizic, pentru că ochii lor erau doar către Hristos,
ei nu sesizau această înălţare fizică a lui Hristos. Este ceea ce noi în viaţa ortodoxă, ascetică,
avem ceea ce numim isihie, concentrarea minţii doar către Hristos. Acea rugăciune „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii” prin care monahul sau cel
care se nevoieşte vrea să-şi coboare mintea sa în inimă. O unificare a sa. Pentru că are gândul la
Hristos, are gândul inimii, adică tot ceea ce înseamnă mintea sa întoarsă către Hristos. Atâta
timp cât gândim la Hristos, cât ne gândim numai la Hristos, viaţa noastră înseamnă împlinire,
viaţa noastră înseamnă creştere duhovnicească.
Şi vă mai amintesc un episod pe care ni-l prezintă sfinţii evanghelişti sinoptici, acela când
Domnul Hristos umbla pe mare. Şi spune că Sfinţii Apostoli când au văzut s-au înspăimântat, au
crezut că este o nălucă. Şi Domnul Hristos le-a spus: „nu vă temeţi, căci Eu sunt”. Şi Sfântul
Apostol Petru, cu verva sa binecunoscută, i-a spus: „Doamne, dacă eşti Tu, spune să vin la Tine”.
Şi Domnul Hristos i-a spus: „vino!”. Şi iată că Sfântul Apostol Petru, om fiind, merge pe apă ca

18
pe uscat cu ochii ţintă la Hristos. Dar atunci când atenţia lui s-a abătut de la Hristos şi a văzut
valurile care se învolburau, a început să se scufunde şi a strigat: „Doamne, scapă-mă!”. Deci cât
Sfântul Apostol Petru avea ochii doar către Hristos, nu se întâmpla nimic cu el, era această
minune prin care el mergea pe apă ca pe uscat. Dar când a uitat de Hristos, când chiar şi pentru
o secundă mintea sa s-a abătut de la Hristos, s-a trezit singur, om neputincios, şi a început să se
scufunde după legile firii umane. Deci ce învăţăm de aici? Că păzirea poruncilor, gândul la
Hristos, rugăciunea neîncetată sunt cele care ne fac să ne împropiem şi noi aceste roade ale
Înălţării.
Şi spuneam de asemenea că Înălţarea precede Rusaliile. Domnul Hristos aţi auzit astăzi
că le-a spus Sfinţilor Apostoli să aştepte în Ierusalim „făgăduinţa Sa”, adică trimiterea Duhului
Sfânt. Şi spune Sfântul Luca că Sfinţii Apostoli s-au întors la Ierusalim bucurându-se şi erau în
stare de comuniune şi de rugăciune. Ce înseamnă aceasta? Că Sfinţii Apostoli au făcut ascultare
de Domnul Hristos, n-au pus întrebări, n-au contestat nimic, ci au crezut că tot ceea ce le-a spus
El este adevărat. Se despărţeau de El, dar în acelaşi timp se bucurau pentru că credeau că
Domnul Hristos îşi va ţine făgăduinţa.
În acelaşi timp, între Înălţare şi Cincizecime este o perioadă de linişte, de isihie, de
rugăciuni. Ceea ce înseamnă că harul Duhului Sfânt se primeşte doar în stare de rugăciune, de
aşteptare, de liniştire a minţii. Şi nu în ultimul rând, această comunitate care se înfiripa, această
Biserică în formare, avea în centrul ei pe Maica Domnului, care este Icoana Bisericii, ceea ce
înseamnă că cultul are o foarte mare importantă în Biserica noastră ortodoxă.
Iubiţi credincioşi, acestea sunt câteva învăţături pe care vi le-am pus în faţă în legătură
cu acest preaslăvit praznic al Înălţării Mântuitorului Hristos la ceruri. Să-L rugăm pe Dumnezeu
să ne dea această voinţă, această putere de a lupta să avem gândul cât mai mult la Hristos, de a
ne ruga la Hristos, de a gândi la Hristos, de a-L simţi pe Hristos, pentru că atunci cu adevărat şi
noi ne înălţăm cu mintea de la acestea lumeşti la cele dumnezeieşti şi începând din această
viaţă raiul, Împărăţia cerurilor devine o realitate, devine o certitudine căreia să ne facă şi pe noi
Dumnezeu părtaşi cu toţi sfinţii în vecii vecilor,
Amin.

19
 6 – Înă lţarea Sfintei Cruci

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta, o lăudăm şi o slăvim.
Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi. Acest slăvit
praznic al Înălţării Sfintei Cruci este unul dintre cele mai importante şi mai vechi în biserica
creştină. Şi este important prin aceea că sfânta Biserică a rânduit ca el să aibă o zi înainte de
prăznuire şi o zi după prăznuire.
Duminica trecută sfânta Biserică ne-a pus în faţă această învăţătură că Crucea
Mântuitorului Hristos a fost preînchipuită încă din Vechiul Testament. Şi ni s-a pus în faţă acea
imagine, acea icoană a sfintei cruci cu şarpele de aramă, spre care privind cei muşcaţi de şerpii
veninoşi, se vindecau. Deci iată că încă de atunci luăm cumva contact, ne întâlnim cu ceea ce
Sfântul Apostol Pavel avea să numească mai târziu „nebunia crucii”. Pentru că iată, cei muşcaţi
de şerpi, deci cei care aveau cumva de acum o frică, o teamă, o fobie faţă de şerpi, erau
îndemnaţi pentru a se vindeca, pentru a se tămădui să privească tot la un şarpe. Este ca şi cum
Dumnezeu le-ar spune: aveţi încredere în Mine, chiar dacă pare nebunesc acest lucru, chiar
dacă pare fără rost, chiar dacă pare absurd, aveţi încredere în ceea ce vă spun Eu, credeţi în
cuvântul Meu. Şi spune Scriptura că cei care se uitau la acest şarpe de aramă se vindecau. Deci
doar aceştia. Puteau şi alţii să privească, dar nu se uitau, şi cei care nu se uitau mureau. Pentru
că iată, mai târziu sfânta Biserică a rânduit ca în noaptea de Paşti să cântăm acest imn de
biruinţă şi să spunem că „Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”. Deci Hristos
prin moarte biruieşte moartea. La fel cum spuneam, cei muşcaţi de şerpi doar privind la acel
şarpe de aramă se vindecau, se tămăduiau.
Această sărbătoare a fost rânduită de sfânta Biserică a se cinsti având în primul rând în
vedere un context istoric al ei. În primul rând acea aflare prea minunată a Sfintei Cruci de către
Sfânta Împărăteasă Elena, când ea a mers la Ierusalim şi a găsit Sfânta Cruce şi apoi adusă la
Ierusalim pentru faptul că nu toţi puteau să o vadă, deşi toţi ar fi vrut să se închine ei, atunci
Patriarhul Macarie spune că a ridicat Crucea spre a o vedea tot poporul. Şi tot poporul plin de
bucurie şi de evlavie au stricat „Doamne, miluieşte!”.
Şi mai facem pomenire de această Înălţare a Sfintei Cruci undeva prin secolul al VII-lea
când ea a fost recuperată de către împăraţii bizantini de la perşi, care o luaseră, şi iarăşi a fost
adusă în cetatea Constantinopolului şi poporul iarăşi, plin de evlavie şi de bucurie că le-a fost
adus acest odor nepreţuit, s-au închinat şi au cântat şi au strigat „Doamne, miluieşte!”.
Dar mai mult decât atât, această sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci are multe semnificaţii
teologice, semnificaţii dogmatice. Şi de aceea eu astăzi mă voi referi la Sfânta Cruce dintr-o
perspectivă întreită. În primul rând Sfânta Cruce este altar de jertfă, în al doilea rând Sfânta

20
Cruce este semn al biruinţei asupra morţii, şi în al treilea rând Sfânta Cruce este faţa lui
Dumnezeu întoarsă către oameni.
Spunem că Sfânta Cruce este altar de jertfă. Pentru noi, pentru cei dreptmăritori, Sfânta
Cruce nu este o unealtă de tortură, nu este un obiect de care Mântuitorul Hristos să-şi aducă
aminte cu neplăcere. Ci Sfânta Cruce este altar de jertfă pe care Hristos, de bună voie, s-a jertfit
pentru noi oamenii. Spune Sfântul Atanasie cel Mare că Hristos a murit pe cruce pentru că era
singurul mod în care putea să moară îmbrăţişând lumea. Arătându-şi iubirea Sa infinită faţă de
oameni. Iar părintele Stăniloae spunea şi el mai târziu că nu putem să gândim Crucea fără
Hristos şi nu-L putem gândi pe Hristos fără de Cruce.
Iată, noi avem în rânduiala noastră de slujbă şi acel Acatist închinat Sfintei Cruci. Şi
spunem acolo: „Bucură-te cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor”. Şi noi nu fericim un lemn, un
obiect neînsufleţit, pentru că în gândirea ortodoxă Crucea este personalizată. Crucea face corp
comun cu Hristos, şi noi spunând aceste cuvinte „Bucură-te cinstită Cruce”, de fapt îl fericim pe
Hristos şi spunem că această cruce „este în Tine şi Tu eşti întru ea” şi prin această cruce „Tu ne-
ai mântuit pe noi”. Deci noi nu disociem niciodată Sfânta Cruce de Mântuitorul Hristos, de
pătimirile Sale. Iată, Mântuitorul Hristos, după ce a Înviat, El care vindecase atâţia bolnavi, nu
putea oare să facă să dispară acele stigmate din palmele Sale, din coasta Sa, din picioarele Sale?
Şi totuşi Mântuitorul Hristos apare, după ce înviază din morţi, purtând aceste stigmate ca semn,
ca dovadă, ca mărturie în primul rând a identităţii dintre Cel Răstignit şi Cel Înviat, dar şi al
iubirii Sale, care este mai puternică decât moartea.
Pentru noi, arătarea aceasta a Sfintei Cruci are şi o semnificaţie de teofanie. Aţi văzut,
cei care aţi fost la sfârşitul slujbei Utreniei, că am scos Sfânta Cruce într-un mod solemn, într-o
procesiune. Şi s-au cântat atunci nişte cântări, printre altele spunând că „iată, acum în chip
nevăzut puterile îngereşti înconjoară lemnul cel de viaţă dătător, prin care ne-a venit nouă
mântuirea”. Dar cei care participaţi mai frecvent la slujbele bisericii noastre, ştiţi că este în
Postul Mare şi acea Liturghie specifică Postului Mare, pe care noi o numim „a Darurilor mai
înainte sfinţite”, şi la acel moment iarăşi solemn, numit Vohod, care este precedat de Imnul
heruvimic, spunem acolo că „acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, căci iată,
intră Împăratul slavei”. Deci şi la acea Liturghie în care pe Sfântul Disc se află Sfântul Trup şi
Sânge, deci Hristos Însuşi, şi acum la această procesiune solemnă de scoatere spre închinarea
Sfintei Cruci, pe acelaşi disc se află Sfânta Cruce. Deci iată că avem, simbolic vorbind, şi această
prezenţă a lui Hristos şi ni se arată Sfânta Cruce ca semn de biruinţă, dar pe această Cruce
pentru totdeauna este prezentat, apare Mântuitorul Hristos, în această chemare către noi să
venim la El, pentru că El este singurul care ne poate da odihna cea adevărată.
Spuneam apoi că Sfânta Cruce este semn al biruinţei asupra morţii. Pentru că aş vrea să
spun de la început că în gândirea noastră ortodoxă, Mântuitorul Hristos, chiar şi pe Cruce fiind,
apare ca un Împărat. El moare ca un Împărat de fapt. Icoana specifică ortodoxă a răstignirii îl
arată pe Mântuitorul Hristos într-o atitudine demnă, într-o atitudine liniştită, şi nu cum apare în

21
acele tablouri din Apus, unde apare un om chircit, încrâncenat şi totul acolo este întunecat. La
noi Hristos biruie moartea chiar şi pe Cruce. Chiar şi pe Cruce noi deja vedem zorile Învierii. Şi
acolo Mântuitorul Hristos, pe cruce, moare ca un Împărat. Spunea Sfântul Ioan Damaschin că
„Hristos porunceşte morţii să vină” atunci când vrea El, şi „moartea vine ca o slugă, temându-se
de glasul Stăpânului său”. Şi pentru a arăta acest lucru voi aminti cele şapte cuvântări pe care
Mântuitorului Hristos le-a rostit fiind pe Cruce. Şi le voi lua în ordinea lor cronologică, uzând de
tot ce ne-au spus cei patru evanghelişti.
În primul rând ne spune Sfântul Evanghelist Luca că Mântuitorul Hristos, fiind pe Cruce
când toţi ceilalţi îl huleau, îl provocau spunând că „dacă eşti Tu cu adevărat Hristosul, pogoară-
te acum de pe Cruce”, că „pe alţii i-a mântuit, dar pe El nu poate să se mântuiască”. În aceste
condiţii, înconjurat de ură, Mântuitorul Hristos se roagă Tatălui: „Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu
ce fac”. Şi spune Leonţiu de Bizanţ că în această rugăciune a Sa, Hristos se arată a fi mijlocitorul
între Dumnezeu şi oameni. Căci Mântuitorul Hristos ştie că şi printre aceia care L-au prigonit,
unii se vor întoarce. Şi avem spre exemplu cazul Sfântului Apostol Pavel. Şi mai spune acelaşi
teolog că Hristos Domnul, şi pe Cruce fiind, voia să-L cinstească pe Tatăl, pe Sine, afirmându-se
a fi Fiul Tatălui: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Şi pe Cruce fiind, Hristos se arată a fi Fiul
Tatălui.
Apoi Sfântul Ioan spune că Mântuitorul Hristos pe Cruce fiind, se uită spre Maica Sa şi
spune: „femeie, iată fiul tău”, iar Sfântului Ioan îi spune: „iată mama ta”. Deci Hristos pe Cruce
este într-o atitudine de stăpânire totală de Sine, netulburată. El este ca şi cum şi-ar îngriji de
toate ale Sale, ca şi cum ar spune morţii „te chem Eu atunci când vreau Eu, deocamdată vreau
să pun lucrurile în rânduială, iar apoi când Eu îţi poruncesc să vii, tu atunci vei veni”. Pentru că
iată, se ocupă în linişte şi de detalii. Şi prin acea că pe Preasfânta Fecioară Maria o încredinţează
apostolului iubit, arată că grija Sa o are spre cea care este cu adevărat mama Sa, Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu.
Al treilea cuvânt pe care Mântuitorul Hristos îl spune şi pe care-l consemnează Sfântul
Evanghelist Luca este răspunsul pe care Domnul Hristos îl dă acelui tâlhar de pe Cruce:
„pomeneşte-mă, Doamne, când voi veni în împărăţia Ta”, şi Mântuitorul Hristos îi răspunde:
„adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi nu ne putem gândi că de atunci Hristos a
fost în rai, pentru că Biserica noastră ne învaţă că Mântuitorul Hristos este Dumnezeu adevărat
şi om adevărat în acelaşi timp, că cele două firi, cea umană şi cea dumnezeiască, s-au unit
pentru veşnicie în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Dar aici, pe Cruce
Hristos îşi afirmă cumva şi omenitatea Sa, dar şi dumnezeirea Sa, ca cel ce poate făgădui ceea
ce are: „astăzi vei fi cu Mine în rai”.
Avem apoi acel cuvânt care de fapt este o preluare a unei profeţii din Psalmul 21 al lui
David: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Şi bineînţeles că unii care
nu s-au adăpat din filonul învăţăturii Sfinţilor Părinţi au spus că în acele momente Dumnezeu L-
a părăsit, că firea dumnezeiască pentru un timp a părăsit firea cea umană şi că Hristos pe Cruce

22
S-a văzut singur. Ori nu aşa învaţă Părinţii Bisericii noastre. În primul rând că vorbim despre o
profeţie. Mântuitorul Hristos rosteşte nişte cuvinte pe care cu mult timp înainte le-a rostit
prorocul David. Şi aş vrea să fac aici o paranteză foarte importantă. Atunci când vorbim despre
profeţii, când un om bineplăcut lui Dumnezeu din Vechiul Testament face o profeţie, o predicţie
despre cele ce se vor întâmpla, trebuie să ne gândim dinspre trecut spre viitor, şi nu invers.
Adică profeţii au anunţat ceea ce ei au văzut că se va întâmpla în viaţa Mântuitorului Hristos.
Deci Mântuitorul Hristos când spune că „s-a împlinit profeţia”, nu o face într-un mod formal,
doar pentru a repeta nişte cuvinte. Ci ne arată că într-adevăr acele evenimente pe care le-au
văzut profeţii cu veacuri înainte acum se împlinesc în persoana Sa. Şi atunci când spune
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, de fapt Mântuitorul Hristos dă
glas suferinţei noastre, a tuturor oamenilor care părăsiţi de Dumnezeu sau de fapt noi fiind cei
care L-am părăsit pe Dumnezeu, ne regăsim orfani, ne regăsim fără sens şi vrem să fim din nou
cu Dumnezeu, şi strigăm la Dumnezeu, dându-ne seama de-abia acum că prin El şi doar cu El ne
împlinim.
Apoi al cincilea cuvânt, şi tot ca să se împlinească o profeţie, Mântuitorul Hristos a spus:
„Mi-e sete”. Şi în acest cuvânt, Părinţii au văzut şi o evidenţiere a laturii omeneşti, a realităţii
întrupării, pentru că faptul că lui Hristos îi e sete arată că El într-adevăr a purtat şi poartă acest
trup omenesc al nostru, care şi el îşi are afectele sale, îşi are nevoile sale.
Avem apoi acel cuvânt, parcă de încheiere pe care-L spune Mântuitorul Hristos şi pe
care-l consemnează Sfântul Ioan: „săvârşi-tu-sa”. Şi aceasta ca o încununare a întregi Sale
activităţi, ca o încununare a acestei jertfe a Sa pentru mântuirea lumii, dar mai ales dacă vreţi
punctul maxim de chenoză al Său, punctul maxim de smerire, de deşertare a lui Dumnezeu. Dar
Sfântul Marcu mai adaugă un amănunt la acest „săvârşi-tu-sa”. Spune el: „iar Hristos, strigând
cu glas mare, şi-a dat duhul”. Deci Hristos pe Cruce nu se comportă ca un muribund, arată că
este plin de putere. Şi-a „dat duhul strigând cu glas mare”.
Şi apoi, ultimul cuvânt pe care-l consemnează Sfântul Luca: „Părintele, în mâinile Tale
Îmi încredinţez duhul Meu”. Şi aici adaug iarăşi un amănunt pe care-l consemnează Sfântul Ioan
de această dată: „şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul”. Este un amănunt la care poate că nu v-aţi
gândit, pentru că de fapt cu noi lucrurile se întâmplă altfel. Omul mai întâi îşi dă duhul, iar apoi
îşi pleacă capul, pentru că nu mai are duh de viaţă în el. Ori Hristos face invers, îşi pleacă capul
şi apoi îşi dă duhul, arătând, cum spuneam la început, că El este cel care porunceşte, El este
stăpânul şi moartea, ca o slugă, vine atunci când este chemată de către Stăpânul său.
Şi în al treilea rând spuneam că Sfânta Cruce este faţa lui Dumnezeu întoarsă către
oameni, este semnul iubirii Sale faţă de noi. Dacă e să fim sinceri, atunci când ne raportăm la
Dumnezeu, şi noi suntem dintre cei care credem în Dumnezeu, ni se pare firesc ca noi să-L
cinstim pe Dumnezeu, ni se pare firesc ca noi să Îl iubim pe Dumnezeu, aşa cum putem noi. Dar
parcă ni se pare cumva nefiresc sau nu ne ducem cu gândul, nu putem cuprinde acest gând, că
şi Dumnezeu ne iubeşte pe noi. Cum se poate ca Dumnezeu cel sfânt, cel necuprins, neajuns,

23
nevăzut, să se poată apleca spre noi, care suntem praf şi ţărână, care suntem păcătoşi, care
suntem nevrednici? Cum, oare acest Dumnezeu atotsfânt se poate apleca spre mine, îmi poate
acorda El mie o atenţie? Este un gând care ne ispiteşte cumva. Şi poate că uneori nu-i găsim
contraargument. Şi argumentul este acesta: iubirea nebună a lui Dumnezeu, o iubire pe care nu
o înţelegi, Dumnezeu nu ne cere să-L înţelegem, Dumnezeu ne cere să-L iubim şi să acceptăm
ceea ce El ne dăruieşte nouă. Aceasta cere El de la noi, să-L iubim necondiţionat. Hristos iartă
fără să se uite în urmă la ceea ce am făcut, nu face contabilitate la păcatele noastre, ci ne cere
acest lucru: să credem în El, să credem în jertfa Sa.
Aminteam la început de şarpele de aramă. Şi acum iată, şi Hristos pe Cruce – sunt mulţi
care au auzit de Hristos, sunt unii care cred că El a existat ca personaj istoric, dar puţini sunt cei
care se uită la Hristos răstignit pe Cruce. Sunt puţini cei care cred în Hristos, sunt puţini cei care
îi sunt credincioşi lui Hristos, prin aceea că îi urmează lui Hristos, împlinind sfintele Sale porunci.
Noi să fim dintre aceia care vrem să-L cunoaştem pe Hristos, şi pe Hristos Îl cunoaştem în primul
şi-n primul rând prin credinţă, prin deschiderea faţă de iubirea Sa de oameni, conştienţi că
Dumnezeu nu poate fi decât de tot binele voitor.
Iată, iubiţi credincioşi, că acest Praznic este înălţător sufleteşte, acest Praznic este
încărcat de învăţături teologice profunde, dar acest Praznic ne aminteşte şi ne pune mereu în
faţă această credinţă a Bisericii noastre că Hristos a Înviat, că pe Hristos nu-L despărţim de
Crucea Sa, şi că, aşa cum vom vedea duminica viitoare, atunci când ne asumăm Crucea vieţii
noastre, cu ceea ce trimite Dumnezeu în viaţa noastră, după a Sa rânduială, aşa cum ştie El în
pedagogia Sa, noi să le primim pe toate cu mulţumire, cu credinţă, cu încredere în purtarea Sa
de grijă, să facem şi noi corp comun cu crucea noastră pe care El ne-a rânduit-o şi să-i urmăm
Lui, pentru că dacă-i urmăm Lui, îi slujim Lui, spune Mântuitorul Hristos, „acolo unde sunt Eu,
acolo va fi şi cel care-Mi slujeşte Mie”,
Amin.

24
 7 – Naşterea Maicii Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Precuvioasă maică stariţă, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, cuvioase maici, cinstite
surori şi iubiţi credincioşi.
Această sărbătoare a Naşterii Maicii Domnului este cea mai importantă de fapt de la
începutul anului bisericesc. Şi dacă ne gândim că ultima lună a anului bisericesc, luna august,
are în cuprinsul ei o altă mare sărbătoare închinată Maicii Domnului, aceea a Preasfintei
Adormiri, putem spune fără să greşim că anul bisericesc începe şi se sfârşeşte cu Maica
Domnului. Pentru că Maica Domnului, în gândirea Sfinţilor Părinţi, este o Icoană a Bisericii.
Biserica care pe de o parte îl poartă în sânul ei tainic şi real pe Hristos şi Biserica care este
rugătoare, cea care mijloceşte către Dumnezeu. De aceea noi spunem că luna august, fiind
ultima lună a anului bisericesc, este şi o icoană a celei de-a doua veniri. Pentru că specific
acestei luni este icoana pe care noi o numim Deisis, în care Mântuitorul Hristos este înfăţişat,
este zugrăvit stând pe tronul slavei, înconjurat de sfinţii îngeri, cum de fapt El aşa şi anunţase că
va veni, având de-a dreapta şi de-a stânga pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Botezătorul în
atitudine de rugăciune pentru lume. Pentru că în acel Tropar al praznicului Adormirii Maicii
Domnului se spune că Maica Domnului s-a mutat de la moarte la viaţă şi că se roagă neîncetat
pentru sufletele noastre. Deci ni se arată că de fapt viaţa noastră nu se sfârşeşte aici, că
moartea este doar un pod, este o trecere spre lumea cea de dincolo, spre adevărata viaţă,
spunem noi, şi că noi nădăjduim să fim în această viaţă veşnică cu Hristos Mântuitorul prin
rugăciunile Maicii Domnului.
Şi iată că în praznicul de astăzi avem subliniat un alt aspect foarte important în ceea ce
priveşte Biserica, aceea că Maica Domnului Îl poartă în ea tainic pe Hristos, aşa cum Biserica îl
poartă în ea tainic pe Hristos prin Sfintele Taine. În Troparul de astăzi al sărbătorii a spus că
„naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a
răsărit Hristos, Mântuitorul nostru”. Şi spune: „şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi
stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţa cea veşnică”. Deci Naşterea Maicii Domnului este
bucurie pentru toată lumea. Şi de ce este bucurie? Putem vorbi despre o întreită bucurie. În
primul rând că Naşterea Maicii Domnului anunţă spre bucuria noastră Naşterea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Nu putem vorbi despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât în istorie,
făcut om pentru oameni şi din iubire pentru oameni, fără să ne gândim la acea persoană din
care El îşi ia trupul şi vine în mijlocul nostru. N-o putem cinsti pe Preasfânta Fecioară Maria
decât ca Născătoare de Dumnezeu. Deci nu-i putem despărţi pe Mântuitorul Iisus Hristos de
Maica Sa. Legătura aceasta este o legătură pe veşnicie şi noi ne bucurăm că ştiind că dintre noi,
dintre oameni, a apărut această mlădiţă sfântă, acest potir sfânt prin care Dumnezeu se

25
coboară între noi şi ridică blestemul şi ne dăruieşte nouă din nou viaţa cea veşnică, ne înfiază
din noi ca fii adoptivi, fii după har ai Tatălui.
O altă bucurie pe care ne-o aduce această sărbătoare este că se împlineşte o aşteptare.
Şi nu numai a poporului ales, ci a întregii lumi. Dumnezeu, după căderea protopărinţilor, a lui
Adam şi a Evei, a ales un mod special de a mântui lumea. Şi-a ales un popor pe care l-a numit „al
Său”, poporul ales, şi din acest popor ales, printr-o decantare spirituală, printr-o curăţire
spirituală în istorie, iată că apare cea mai sfântă mlădiţă a acestui arbore genealogic, Preasfânta
Fecioară Maria. Ea, cum spuneam, era aşteptată nu numai de poporul ales, ci de către întreaga
umanitate. Şi mai mult decât atât, Preasfânta Fecioară Maria, Prunca Maria cum o numim în
acest acatist al Naşterii Maicii Domnului, este bucurie a părinţilor săi, a sfinţilor, drepţilor şi
dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana. Pentru că, a nu avea copii în acele vremuri era pe de o
parte considerat a fi un blestem, o pedeapsă, dar şi un mod impropriu de a trăi. Era ceva
nefiresc atunci. Şi se spune în nişte evanghelii apocrife că, deşi amândoi erau înaintaţi în vârstă
şi erau sterpi, aveau totuşi credinţă că Dumnezeu nu-i va lăsa în această stare de ruşine, într-un
fel. Şi atunci se spune că dreptul Ioachim ar fi făcut o făgăduinţă, şi ar fi spus că „de acum
înainte foamea îmi va fi hrană şi setea îmi va fi apă, până când Domnul Dumnezeu nu-mi va
asculta ruga şi nu-mi va trimite un copil”. Deci iată ce frumos: foamea îmi va fi hrană, iar setea
îmi va fi apă. Iată cât de mult îşi doreau ei acest copil. Dacă ne putem gândi sau dacă putem
face o comparaţie cu ceea ce se întâmplă astăzi, vedem o distanţă parcă incompensurabilă.
Pentru mulţi, astăzi, venirea unui copil este o povară. Pentru că prima grijă, din păcate, a celor
de astăzi este această carieră, această împlinire în plan profesional. Femeia de astăzi din păcate
şi-a uitat că prima ei menire este aceea de a fi soţie, de a fi mamă, şi de-abia pe locul trei se află
şi această împlinire profesională. Dacă acestea nu sunt tratate în această ordine, dacă sunt
amestecate, asistăm de fapt la o luptă împotriva firii. Pentru că am văzut multe cazuri de
persoane care s-au realizat în plan profesional, în plan cultural, în plan artistic, în plan ştiinţific
chiar, s-au dedicat acestei munci, şi s-au trezit la sfârşitul vieţii că sunt singuri. Pentru că nu s-au
împlinit ontologic, nu şi-au împlinit menirea pentru care Dumnezeu i-a creat. Iată câtă bucurie
atunci pentru venirea unui copil şi, din păcate, astăzi ce atitudine avem, prin aceea că parcă
uneori copiii nu sunt doriţi, copiii parcă uneori nu sunt văzuţi ca o binecuvântare şi poate că
uneori copiii sunt văzuţi ca o povară. Şi încercăm, dintr-un egoism pe care îl mascăm şi nu
suntem sinceri în a-l mărturisi, să afirmăm că de fapt ne punem în slujba societăţii şi aşa mai
departe. Dar de fapt noi trebuie să ne împlinim după cum Dumnezeu ne-a creat, să ne împlinim
această menire pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă prin actul Creaţiei. Familia este cea dintâi
celulă a societăţii şi pentru care, iată, noi luptăm astăzi atât de mult ca ea să fie văzută aşa cum
trebuie să fie văzută, în sensul ei creştin, şi nu cum îl vede lumea de astăzi, o lume secularizată
şi o lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Iată că Naşterea Maicii Domnului este o bucurie pentru toată lumea, că s-a apropiat
această bunăvestire a venirii lui Dumnezeu între oameni, că naşterea lui Hristos ni se

26
binevesteşte şi prin Naşterea Maicii Domnului în acelaşi timp. Şi temeiuri de aici şi gânduri de
aici către Maica Domnului cu siguranţă că se înfiripează în mintea noastră şi în inima noastră. Şi
de ce spun în minte şi în inimă? Pentru că atunci când ne gândim la persoana Preasfintei
Fecioare Maria, pe de o parte ne gândim cu evlavie; pe de altă parte ne gândim cu dragoste, cu
această afecţiune filială pe care noi o avem către Maica Domnului. Pentru că atunci când
rostim, atunci când Biserica ne pune în faţă această rostire, această calitate a ei de Născătoare
de Dumnezeu, vorbim despre acest aspect obiectiv al cinstirii ei. Noi spunem că într-un fel ea ne
este şi departe, şi aproape. Ne este departe cumva prin cinstirea ei, prin slava pe care o are în
faţa lui Dumnezeu. Noi chiar spunem în anumite cântări bisericeşti că „mai lesne este pentru
noi Fecioară să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios”. Iar apoi spunem la acea sărbătoare
a Întâmpinării Domnului că „nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, ceea ce întru tine s-a
săvârşit, Maică şi Fecioară”. Sunt lucruri pe care noi le afirmăm şi spunem că oricât de mult am
încerca, suntem conştienţi că niciodată nu vom putea epuiza această cinstire pe care o aducem
Preasfintei Fecioare Maria ca Născătoare de Dumnezeu, ca cea care L-a născut, spunem noi, pe
Dumnezeu unit după ipostas cu firea omenească. Deşi Maica Domnului nu L-a născut pe
Dumnezeu după fire, ci după ipostasul Său care s-a unit cu firea omenească pe care şi-a luat-o
dintr-însa.
În acelaşi timp, iată că atunci când spunem Maica Domnului, parcă inima ni se
încălzeşte. Ne raportăm acum la ea ca „cea care ne este aproape”. Ştim că ea ne este
ocrotitoare, ştim că ea ne este mijlocitoare, rugătoare, şi ne adresăm ei prin rugăciune. Deci o
cinstim şi în acelaşi timp o iubim şi o rugăm ca să ne fie aproape, să ne fie călăuză, să ne fie
mijlocitoare către Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că Maica Domnului este cea care mijloceşte
prezenţa harului, este un fel de focar al harului, cea care prin simpla ei prezenţă atrage harul.
Şi vă voi prezenta un eveniment pe care ni-l prezintă Sfântul Evanghelist Luca. Că atunci
când ea a primit Bunavestire, a aflat de la înger că şi Elisabeta, rudenia sa, era însărcinată. Şi s-a
dus să o viziteze. Şi spune Sfântul Luca că atunci când Elisabeta a auzit salutarea Mariei, a spus
acele cuvinte memorabile: „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul
pântecelui tău şi de unde această cinste pentru mine ca să vină la mine Maica Domnului meu?”.
Deci ea este prima care se adresează cu acest apelativ, Maica Domnului meu. Şi spune Sfânta
Elisabeta în continuare: „de cum am auzit glasul salutării tale, a săltat pruncul în pântecele
meu”. Deci Sfântul Ioan, care se afla în pântecele Sfintei Elisabeta, a tresăltat de bucurie la
glasul Preasfintei Fecioare, pentru că şi-a dat seama că se află în prezenţa Stăpânului său, care
şi El se afla în pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Deci prezenţa Preasfintei Fecioare atrage,
este focar al harului. Prin Maica Domnului toată făptura se bucură de harul lui Dumnezeu.
Spunem în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, la Axion: „de tine se bucură, ceea ce eşti
plină de har, toată făptura: soborul îngeresc şi neamul omenesc, ceea ce eşti plină de har”. Deci
prin Preasfânta Fecioară Maria toată lumea se bucură, toţi, şi noi cei creaţi, şi cei necreaţi, toată
făptura se bucură, căci prin ea se revarsă în lume binecuvântare. Ea este, dacă vreţi, prima

27
persoană îndumnezeită. Ea este prototipul Creaţiei, este aşa cum a vrut Dumnezeu să fie omul
încă de la începuturi, atunci când l-a creat pe om „după chipul şi spre asemănarea Sa”.
Deci iată câte temeiuri avem noi în a o cinsti pe Maica Domnului. Dar să ştiţi că cel mai
important lucru pe care ea îl vrea de la noi este ceea ce noi numim Evanghelia Maicii Domnului.
Sfintele Scripturi nu consemnează că ea ar fi spus multe cuvinte. Noi de obicei vorbim mult şi
uneori degeaba şi fără rost. Ea însă a spus câteva cuvinte pe care ar trebui să le punem şi în
inimă, dar să le punem şi în practică în viaţa noastră. La nunta din Cana Galilei, atunci când
mesenii au rămas fără vin – vinul este un simbol al bucuriei – şi pentru a nu se ştirbi cumva
această bucurie, iată că mesenii vin la Preasfânta Fecioară Maria, vin la Maica Domnului,
intuind că ea îi poate ajuta. Deci nu merg direct la Hristos, ci merg la Maica Domnului. Şi Maica
Domnului merge la rândul ei şi îi spune Mântuitorului Hristos „nu mai au vin”. Iată, suntem într-
un impas, suntem în pragul ca această nuntă să se sfârşească într-un mod pe care nu l-am dorit.
Ce facem atunci? Şi Mântuitorul Hristos se pare că o refuză. Spune Domnul Hristos „ce mă
priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? Ceasul Meu, vremea Mea încă n-a sosit”. Şi cu toate
acestea, parcă Maica Domnului nu se dă bătută. Ştie ce poate ea să facă cu rugăciunea. Şi
Mântuitorul Hristos, Dumnezeu fiind, având un plan de mântuire a lumii, la rugămintea Maicii
Domnului îşi schimbă planul. Pentru că El voia, sau avea în plan, ca această slavă a Sa să se arate
mai târziu, poate că în alte împrejurări, în alte locuri. Dar iată că aici, la Cana Galilei, Maica
Domnului schimbă planul lui Dumnezeu şi Mântuitorul Hristos face acea minune a
transformării, a schimbării apei în vin, şi consemnează Sfântul Ioan Evanghelistul că aceasta
este prima minune pe care Domnul Hristos a făcut-o şi acolo, la Cana Galilei, ucenicii să „au
crezut într-însul”.
Deci „faceţi tot ceea ce vă va spune El”. Acesta este mesajul Evangheliei. Aceasta să
facem ori de câte ori ne gândim la Maica Domnului, că Maica Domnului se bucură atunci când
noi împlinim voia lui Hristos, voia lui Dumnezeu. Pentru că aceasta este calea către Împărăţie.
Domnul Hristos a spus categoric: „acela Mă iubeşte pe Mine, care păzeşte poruncile Mele. Şi
cel ce păzeşte poruncile Mele, iubit va fi de Tatăl Meu şi de Mine şi voi veni şi ne vom arăta lui şi
sălaş în el noi vom face”. Iată calea spre Hristos.
Sfântul Marcu spune şi el în Filocalie că Hristos este ascuns tainic în poruncile Sale şi El
se descoperă pe măsura împlinirii lor. Deci suntem în credinţa cea drept-măritoare. Dar nu este
suficient că ne-am născut ortodocşi. Trebuie să împlinim. Ortodoxia noastră să fie şi o afirmare,
să fie o mărturisire de credinţă, nu să fie o suficienţă, că ne mântuim doar pentru acest fapt, ci
să fie un imbold că stând în Biserica cea drept-măritoare, iată că avem tot ceea ce ne trebuie
pentru mântuire. Şi stând în Biserica cea drept-măritoare şi făcând voia lui Dumnezeu, făcând
ca Evanghelia să devină viaţă, pentru că ea nu este doar o sumă de învăţături frumoase, ci este
în primul rând mod autentic, concret de viaţă. Deci trăind după Evanghelie, în Biserica
Ortodoxă, şi primindu-L pe Hristos prin Sfintele Taine – pentru că Hristos este prezent în
Biserică prin Sfintele Taine – noi spunem că avem această nădejde a mântuirii. Noi nu avem

28
siguranţa mântuirii, noi avem nădejdea mântuirii. Îndrăznim la mila lui Dumnezeu, îndrăznim
prin rugăciunile Maicii Domnului să ne apropiem către Hristos, să avem acel gând că Dumnezeu
ne este binevoitor, că este bun şi iubitor de oameni, dar să nu uităm să ne luptăm aici pe
pământ, cât putem noi, să împlinim voia Sa, să avem în faţă judecata Sa şi să lăsăm mila lui
Dumnezeu abia atunci. Pentru că există şi acel pericol de care bineînţeles că se prevalează
diavolul, ca să ne spună că Dumnezeu este milostiv, că Dumnezeu este bun şi orice am greşi
Dumnezeu ne va ierta. Şi iată că facem acel lucru care nu este plăcut lui Dumnezeu în a uza, în a
forţa această bunătate.
Haideţi să lăsăm dreptatea lui Dumnezeu acum şi mila Sa atunci, la ceasul Judecăţii, când
cu toţii să îndrăznim la mila Sa, la rugăciunile Maicii Domnului, la mijlocirile sale, ca să fim şi noi
părtaşi cu toţi cei ce se vor bucura cu Hristos, în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi vecii vecilor,
Amin.

29
 10 – Acoperă mântul Maicii Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioasă maică stareţă, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici şi
iubiţi credincioşi.
Acest praznic al Acoperământului Maicii Domnului iată că de câţiva ani are parcă o
rânduială specială, în sensul că Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca el să fie o
sărbătoare cu ţinere, adică însemnată cu cruce roşie. Dar de fapt, această hotărâre nu face
decât să confirme ceea ce se întâmpla de veacuri în viaţa creştinilor şi mai ales în viaţa
monahilor, pentru că de foarte mult timp acel Praznic al Acoperământului Maicii Domnului este
cinstit, este săvârşit cu o evlavie deosebită şi cu un fast deosebit, mai ales în aşezămintele
monahale, astfel încât Sfântul Sinod, luând act de această slujire deosebită, a hotărât ca el să fie
cinstit într-un fel anume, însemnându-l cu cruce roşie, deci sărbătoare cu ţinere.
Dar ce înseamnă de fapt pentru noi acest praznic al Acoperământului Maicii Domnului?
Din punct de vedere istoric, sinaxarul zilei consemnează că în secolul al X-lea, în timpul
împăratului Leon al VI-lea, Constantinopolul, deci oraşul lui Constantin, era asediat de popoare
migratoare, de slavi. Şi bineînţeles că în astfel de împrejurări, pentru că nu era prima de acest
gen, poporul tot a alergat la Maica Domnului, pentru că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a
fost dintotdeauna ocrotitoarea, patroana acestui oraş al lui Constantin, Constantinopol. Şi se
spune în Sinaxar că fiind adunat poporul într-o biserică din cartierul Vlahernea din
Constantinopol şi înălţând rugăciuni către ocrotitoarea lor, un om cu viaţă sfântă, chiar dacă
într-un mod mai ciudat, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, vede pe Maica Domnului
venind cu popor ceresc, cu îngeri, cu Sfinţii Apostoli şi cu alţi sfinţi, venind pe norii cerului,
înălţând rugăciuni cu lacrimi pentru popor şi, cel mai important lucru, acoperind poporul care
era acolo de faţă cu sfântul ei omofor. Şi ceea ce s-a sedimentat, s-a cristalizat în viaţa Bisericii,
în credinţa Bisericii, în evlavia noastră, este faptul că acolo unde este prezentă Maica Domnului
dispare frica, dispare neliniştea, apare siguranţa, apare binecuvântarea, apare pacea şi apare
bucuria.
Pentru că, dincolo de această zi, noi de fapt în toate zilele invocăm acest Acoperământ al
Maicii Domnului, sub o formă sau alta. Pentru că, în acelaşi mod ne putem gândi că ceea ce se
întâmplă în cursul anului bisericesc nu este o simplă amintire, o simplă comemorare. Ci noi
spunem că în Biserică noi trăim viaţa lui Hristos, că Biserica de fapt este viaţa lui Hristos
împărtăşită oamenilor, astfel încât noi nu comemorăm întruparea lui Hristos, Botezul, Învierea,
Înălţarea, ci noi le prăznuim, le retrăim plenar şi mai ales în cuprinsul Sfintei Liturghii. Şi cu atât
mai mult iată, atunci când ne gândim la Maica Domnului, o invocăm ca să ne acopere. Pentru că
ce înseamnă de fapt acest Acoperământ al Maicii Domnului? Înseamnă de fapt harul care se

30
împărtăşeşte prin persoana Maicii Domnului întregii zidiră. Vedeţi, toate stelele împărtăşesc
lumină, aceeaşi lumină, dar în cantităţi şi în intensităţi diferite. Hristos Domnul şi-a ales pe cei
bineplăcuţi Lui, ca prin ei să împărtăşească harul cel dumnezeiesc, harul cel mântuitor. Dar, în
acelaşi timp, cum spuneam, în mod diferit. Şi cea care se află cel mai aproape de Dumnezeu,
cea care este focar al harului, este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
În Evanghelia de la Luca se spune că, după ce primise Bunavestire, ea şi-a îndreptat paşii
către o cetate în care se afla Elisabeta, rudenia sa, care şi ea era însărcinată în şase luni. Şi
spune Sfântul Evanghelist Luca că, atunci când Sfânta Elisabeta a auzit salutarea Mariei, „a
săltat pruncul în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de duhul sfânt şi a strigat cu glas mare şi a
zis: binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău”, şi spune ea
după aceea că „de cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul de bucurie
în pântecele meu”. Deci prezenţa Maicii Domnului face ca Sfânta Elisabeta să se umple de duhul
sfânt. Şi, în acelaşi timp, Sfântul Ioan saltă de bucurie, recunoscând în Cel aflat în pântecele
Preasfintei Fecioare pe Mântuitorul, pe Stăpânul său, căruia el urma să-i fie înaintemergător.
Deci Maica Domnului este focar al harului.
Noi spunem în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „de tine se bucuri, ceea ce eşti plină
de har, toată făptura: soborul îngeresc şi neamul omenesc”. Deci întreaga creaţie văzută şi cea
nevăzută se bucură şi se împărtăşeşte de harul care se revarsă în lume prin Preasfânta Fecioară
Maria.
Atunci când ne gândim la persoana Preasfintei Fecioare Maria, avem de obicei două
moduri de adresare, două sintagme. Pe de o parte o numim ca fiind Născătoare de Dumnezeu,
pe de altă parte o numim Maica Domnului. Noi spunem că este vorba despre aceeaşi persoană,
şi aşa este. Dar iată că această denumire cu care noi ne raportăm la persoana Preasfintei
Fecioare arată de fapt dimensiunea obiectivă a cinstirii şi a evlaviei noastre. Este cinstirea pe
care i-o aduce Biserica în ansamblul ei. Şi atunci când vorbim şi ne raportăm la ea şi o numim ca
fiind Maica Domnului, apare şi această dimensiune subiectivă şi personală a raportării la Maica
Domnului.
Deci ea are har pentru faptul că este Născătoare de Dumnezeu, pentru faptul că între
persoana ei şi persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu pogorât în istorie, s-a creat o relaţie
pentru veşnicie. Nu-L putem gândi pe Iisus Hristos, deci Fiul lui Dumnezeu făcut om, decât
raportându-L şi la cea din care El s-a născut. N-o putem gândi şi n-o putem cinsti pe Preasfânta
Fecioară decât în calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu. Dar Părinţii Bisericii învaţă că Maica
Domnului, Preasfânta Fecioară n-a născut dumnezeirea, pentru că dumnezeirea este
necuprinsă, este neîncăpută, ci învaţă, şi mai ales părinţii de la Sinodul al III-lea Ecumenic, că ea
este Născătoare de Dumnezeu pentru că L-a născut pe Dumnezeu unit după ipostas cu firea
omenească.
Poate că aceste cuvinte vor părea greu de înţeles şi cu siguranţă sunt greu de înţeles,
pentru că ele de fapt sunt nişte adevăruri de credinţă pe care noi le primim prin revelaţie. Nu

31
sunt nişte adevăruri pe care noi le-am putut gândi, ci ne-au fost descoperite de sus. Dar noi le
primim ca credinţă şi credem, mărturisim că Preasfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu, pentru că Iisus Hristos Cel născut dintr-însa este Dumnezeu, pentru că dacă nu era
Dumnezeu noi nu puteam gândi, nu puteam simţi, nu putem crede că suntem cu adevărat
mântuiţi.
Şi mai spuneam că avem şi acea dimensiune a cinstirii noastre către Preasfânta Fecioară,
atunci când o numim ca fiind Maica Domnului. Şi atunci când spunem Maica Domnului parcă
inima ni se încălzeşte, trecem de la acea cinstire, de la acea evlavie respectoasă la acea cinstire,
acea evlavie călduroasă, plină de afectivitate. Pentru că, se spune spre exemplu în Acatistul
închinat Sfântului Antipa de la Calapodeşti, într-un icos: „bucură-te îndepărtare care totuşi eşti
aproape”. Deci mărturisim că sfinţii sunt aproape şi departe în acelaşi timp. Cu atât mai mult,
acele cuvinte le putem raporta la persoana Preasfintei Fecioare.
Cum este ea şi departe şi este şi aproape în acelaşi timp? Ea este departe prin măreţiile
ei, prin slava pe care o are în faţa lui Dumnezeu, prin cinstea de care ea se bucură în faţa lui
Dumnezeu. Şi noi atunci ne mărturisim neputinţa, spunem că orice am zice, orice am cugeta,
orice am gândi, orice am elabora, nu spunem îndeajuns sau spunem prea puţin despre slava pe
care ea o are. Sfântul Efrem Şirul spunea la un moment dat, rugându-se Preasfintei Fecioare, că
„limba mea este săracă şi cuvânt nu am ca să vorbesc despre tine”. Iar în nişte cântări ale
Bisericii, numite axioane, spunem printre altele că „mai lesne este pentru noi, Fecioară, să
iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios”. Iar în alt parte spunem „nu se pricepe toată limba
a te lăuda după vrednicie, Născătoare de Dumnezeu şi se întunecă şi mintea cea mai presus de
lume a cânta ţie”. Şi spunem iarăşi la acel Praznic al Întâmpinării Domnului că „nu pricep
Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică şi Fecioară ceea ce întru tine s-a săvârşit”. Ne mărturisim
neputinţa că nu putem spune îndeajuns, n-o putem cinsti îndeajuns pe Preasfânta Fecioară.
Dar să ştiţi că ea nu cere de la noi acest lucru. Ea nu ne cere s-o înţelegem, ea ne cere să
o iubim şi să-i îndeplinim o singură dorinţă, pe care ea a exprimat-o la un episod consemnat de
Sfântul Evanghelist Ioan, şi anume la Nunta din Cana Galilei. Este un eveniment deosebit, din
păcate destul de ignorat, dar care pune în evidenţă această trecere pe care Maica Domnului o
are în faţa lui Dumnezeu.
Şi fac aici o mică paranteză cu referire la această Nuntă din Cana Galilei. Era un
eveniment important, dar era important doar pentru câteva persoane, nu pentru întreaga
lume. Şi iată că ei îşi planificaseră această nuntă la măsurile lor, cu câţi invitaţi au gândit ei că
vor avea, şi la un moment dat se întâmplă acel lucru pe care-l aminteşte Sfântul Ioan, că li s-a
terminat vinul. Putem spune că nu era gaură în cer, că nu era un eveniment atât de important.
Şi totuşi iată că Maica Domnului se apleacă şi asupra acestui eveniment aparent neînsemnat,
aparent neimportantă, arătând că de fapt ea ne ocroteşte în toată viaţa noastră.
Noi spunem deseori la sfintele slujbe că „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm”. Şi de fapt nu conştientizăm ce mărturisire facem noi. Iată că Maica Domnului ne atrage

32
atenţia că viaţa noastră nu este neapărat compusă, aşa cum o gândim noi, din cotidian pe de o
parte, şi din evenimente extraordinare, ceea ce de fapt întâlnim zi de zi este această
dimensiune cotidiană a vieţii noastre. Şi ne lăsăm înşelaţi şi nu ne gândim, că de fapt acest
cotidian, acest banal al zilei, este cel care de fapt ne ajută să înaintăm în viaţa duhovnicească.
Iau spre exemplu viaţa monahală: aceiaşi oameni, aceeaşi pravilă, şi totuşi în acest mod şi prin
acest mod noi înaintăm în viaţa duhovnicească.
Să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi mai bine acest lucru. În ultima vreme, cel puţin în
ultimele decenii, s-a creat un curent cu o tentă apocaliptică despre venirea iminentă a lui
antihrist şi toată lumea parcă este cuprinsă de panică, se tem, se fac fel de fel de scenarii. Şi
uităm un singur lucru: că acest lucru este cu adevărat profeţit că se va întâmpla, dar este un
semn al venirii lui Hristos. Ori noi, în loc să ne gândim la venirea lui Hristos, ne gândim în primul
rând la venirea lui antihrist.
Fericitul Augustin spunea la un moment dat, tâlcuind rugăciunea Tatăl nostru: voi
spuneţi: „să vină Împărăţia Ta”, şi Dumnezeu spune: „vin”. Nu vă este teamă? Deci să ne
gândim la această dimensiune, că nu tot ceea ce gândim noi că este extraordinar, cu adevărat
este şi important. Sunt persoane care spun şi mărturisesc că atunci când va veni antihristul, noi
vom fi nişte mărturisitori, nu vom face niciun pas înapoi şi aşa mai departe, şi ignoră că pentru a
ajunge la acea stare de mărturisitor, trebuie să parcurgi ceea ce se întâmplă în fiecare zi, zi cu zi.
Zi cu zi se înaintează spre Împărăţia lui Dumnezeu. Am văzut persoane care, temându-se de acel
cod de bare despre care spuneau că este pecetea lui antihrist, rupeau acea pecete, acea
etichetă spunând că de acum ei nu se leapădă de Hristos. În acelaşi timp, ei nu conteneau să
gândească de rău, să-i bârfească pe ceilalţi, să fie plini de invidie şi aşa mai departe. Ce vă
gândiţi, oare ce vrea Hristos cu adevărat de la noi?
În acea pildă cu acel slujitor, cu Iconomul cel nedrept, Mântuitorul Hristos spune printre
altele: „cel ce în puţin este credincios şi în mult este credincios, iar cel ce în puţin este
necredincios, şi în mult este necredincios”. Şi Domnul Hristos nu o dată a avertizat că „vor veni
alţii de la Apus, de la Răsărit şi vor sta la masă înaintea celor chemaţi. Şi aceştia vor spune:
Doamne, dar oare nu în faţa noastră ai mâncat, ai băut? Nu nouă ne-ai propovăduit?, şi voi
spune vouă: Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei ce lucraţi fărădelegea”. De ce? „pentru că nu
faceţi voia Tatălui Meu”. Şi aceasta este „voia Tatălui meu”, despre care am amintit şi în
Evanghelia de astăzi, ca să fim buni, să fim milostivi şi cu cei care ne fac bine, şi cu cei care ne
fac rău, sau poate că mai ales cu aceştia.
Am făcut această paranteză pentru a arăta că la Dumnezeu nimic nu este neînsemnat, că
acest Acoperământ al Maicii Domnului îl putem avea mereu în viaţa noastră. Spuneam, nu
numai în anumite zile, ci mereu să-l avem în viaţa noastră, dar am spus, îndeplinind ceea ce
Maica Domnului cere de la noi. Şi revin asupra acelui episod din Cana Galilei. Când mirele şi
nunul şi-au dat seama că nu mai au vin, sunt într-un impas, într-o situaţie neplăcută să spunem,
şi atunci au venit cerând sprijin la Maica Domnului, adresându-i rugăminte, intuind că ea poate

33
mai mult decât se vede. Şi ne spune Sfântul Ioan că Maica Domnului vine la Mântuitorul Hristos
şi spune: „nu mai au vin”. Şi asistăm parcă la un refuz, parcă la o respingere din partea
Mântuitorului. Spune El: „ce Mă priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? Timpul Meu încă nu a
sosit”. Dar iată că Maica Domnului parcă nu se dă bătută, şi le spune acelor persoane: „faceţi
tot ceea ce vă va spune El”. Deci nu se consemnează că ar fi avut un alt dialog cu Mântuitorul
Hristos. „Faceţio tot ceea ce vă va spune El”, şi Mântuitorul Hristos iată că face acea primă
minune a transformării apei în vin. Şi fac aici iar o paranteză, că era de fapt o apă menajeră, era
o apă de spălat pe mâini, pe care Mântuitorul Hristos o transformă în vin de cea mai bună
calitate, căci la Dumnezeu nimic nu este necurat şi spurcat, şi poate sfinţi orice.
Deci: „faceţi tot ceea ce vă va spune El”. Şi spune apoi Sfântul Ioan că aceasta este prima
minune pe care Domnul Hristos a săvârşit-o, acolo în Cana Galilei, şi acolo ucenicii Săi au crezut
într-Însul. Deci „faceţi tot ceea ce vă va spune El”, este Evanghelia Maicii Domnului. Ea n-a spus
multe lucruri, aşa cum spunem noi de obicei, multe şi degeaba. Ci a spus doar câteva cuvinte:
„faceţi tot ceea ce vă va spune El”. Deci să luăm aminte: acest îndemn al ei, acea rugăciune
parcă mută a ei, fără multe cuvinte, ce a făcut? A schimbat planul lui Dumnezeu. Este lucrul pe
care nu-l sesizăm. Mântuitorul Hristos avea poate un alt plan, să-şi înceapă în altă parte
activitatea, şi totuşi aici, acolo, în Cana Galilei, la rugămintea Maicii Sale, face prima Sa minune,
transformând apa în vin.
Deci, revin: Maica Domnului nu ne cere să o înţelegem, ci ne cere să o iubim şi să
îndeplinim această cerere a ei, „faceţi tot ceea ce vă va spune El”, arătând spre Hristos. Aceasta
este bucuria ei, aceasta este împlinirea ei, ca noi să facem voia lui Hristos.
Şi acum ne vom întreba cu siguranţă în ce mod noi putem să înaintăm, să împlinim, să
desăvârşim această legătură duhovnicească cu Maica Domnului? Sunt multe moduri, dar eu voi
face analogie la relaţia dintre două persoane, care se numeşte prietenie. Şi o prietenie are la
bază mai multe elemente, care s-o facă să dăinuie. Şi primul dintre ele este acela de a ţine
legătura. O prietenie care nu e întreţinută, moare.
Raportând acum la relaţia noastră cu Maica Domnului, ne dăm seama că ne putem
îmbunătăţi, spori, permanentiza această relaţie prin rugăciune către ea, pentru că rugăciunea
ne pune faţă în faţă cu persoana Maicii Domnului. O rugăciune intensă, o rugăciune
intensificată este cea care face ca această legătură să devină tot mai apropiată, continuă. Şi în al
doilea mod în care o prietenie se păstrează şi-şi are continuitate este comuniunea de idei, de
sentimente, de viziune asupra lumii. Putem să permanentizăm această relaţie a noastră cu
Maica Domnului atunci când încercăm să imităm viaţa. Să avem ceva comun. Şi ceea ce este
comun între noi şi ea este viaţa ei. Şi nu este moment care pentru noi să nu poată fi o pildă,
ceva ce noi nu suntem îndemnaţi să imităm, începând de la Naşterea ei, în care ni se arată că
copiii ar trebui să fie priviţi ca o binecuvântare şi nu ca o povară; apoi ne gândim la Bunavestire,
când Maica Domnului ni se prezintă ca model de smerenie, de ascultare în faţa lui Dumnezeu;
apoi la Preasfânta ei Adormire, în care amintim că ea se roagă pentru noi totdeauna şi suntem

34
şi noi îndemnaţi să ne rugăm unii pentru alţii. Deci la toate acestea, privind la viaţa Maicii
Domnului, trebuie ca şi noi să ajungem la imitaţia vieţii ei, bineînţeles la măsurile noastre.
Se spune că o tânără se ruga către Maica Domnului şi spunea: Maica Domnului, ajută ca
să te simt ca pe o mamă. Şi Maica Domnului a răspuns: ajută şi tu ca să te simt ca pe o fiică.
Deci să avem această siguranţă, această certitudine că Maica Domnului ne acoperă cu
Acoperământul ei, că prezenţa ei ne dă siguranţă în viaţă, dispare din viaţa noastră neliniştea,
frica faţă de ceea ce este, faţă de ceea ce va fi. În toate acestea însă Maica Domnului ne
binecuvântează, ne însoţeşte, ne ajută, pentru noi mijloceşte atunci când suntem fii sau fiice ale
ei. Şi aceasta o facem atunci când îndeplinim rugămintea ei, dacă vreţi testamentul ei: „faceţi
tot ceea ce vă va spune El”, adică Iisus Hristos Mântuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt i se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii nesfârşiţi,
Amin.

35
 11 – Naşterea Maicii Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioasă maică stareţă, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, cuvioase maici, cinstite
surori şi iubiţi credincioşi.
Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului este prima sărbătoare importantă a anului
bisericesc. Şi dacă ar fi să trecem dincolo de contextul istoric în care ea a fost instituită, în
sensul că avem această sărbătoare de prin secolul al V-lea ca timp de prăznuire, deci dacă
trecem dincolo de modul sau de momentul în care ea a fost instituită, trebuie să ştim că este o
sărbătoare cu profunde implicaţii, cu profunde învăţături dogmatice şi teologice. Pentru că,
dacă o asociem cu o altă sărbătoare închinată Maicii Domnului, aceea a Adormirii sale, de la 15
august, putem spune fără să greşim că anul bisericesc începe şi se sfârşeşte cu Maica Domnului.
Pentru că Maica Domnului este, spun Părinţii, „Icoana Bisericii”, este icoană a Bisericii care se
roagă pentru toată lumea şi este icoană a Bisericii care-L poartă în sine pe Hristos, în chip tainic
şi real. În Troparul de la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, spune la un moment dat către
Maica Domnului că ea se roagă neîncetat să se mântuiască sufletele noastre, că cu rugăciunile
sale izbăveşte din moarte sufletele noastre.
Luna august este ultima lună a anului bisericesc şi cuprinde în ea trei sărbători deosebit
de importante: Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos, Adormirea Maicii Domnului şi
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Şi nu este întâmplătoare această aşezare şi această
înşiruire. Pentru că icoana specifică a lunii august este acea icoană pe care noi o numim Deisis,
şi care se află pe catapeteasmă zugrăvită, în care Mântuitorul Hristos apare plin de slavă,
şezând pe tron, având de-a dreapta şi de-a stânga sa pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan
Botezătorul, în atitudine de rugăciune pentru lume.
Acest praznic al Naşterii Maicii Domnului spuneam că este o icoană a Bisericii care-L
poartă în sine pe Hristos în chip tainic, dar real. Pentru că sărbătoarea aceasta a Naşterii Maicii
Domnului este înainte mergătoare, anunţă o altă sărbătoare foarte importantă pentru noi,
aceea a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu putem vorbi despre naşterea lui Hristos
fără să vorbim despre Naşterea Maicii Domnului; cum nu putem vorbi despre Iisus Hristos fără
să pomenim pe Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
În gândirea ortodoxă între hristologie, adică învăţătura despre Hristos, şi mariologie,
adică învăţătura despre Preasfânta Fecioară Maria, este o strânsă legătură. Ba mai exact aş
spune că ele sunt nedespărţite. Noi spunem că Iisus Hristos Mântuitorul nostru este în acelaşi
timp Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Dar până la Întrupare noi vorbeam doar despre Fiul
lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, născut din veşnicie din fiinţa Tatălui. Iar la Întrupare, la
Bunavestire, Fiul lui Dumnezeu primeşte trup, şi mai mult decât atât, la Tăierea împrejur El

36
primeşte şi un nume: Iisus Hristos. Deci vorbim despre Iisus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu,
dar în acelaşi timp făcut şi Fiul Omului. Şi spun Părinţii că prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu
şi-a coborât din cer un trup, ci şi L-a alcătuit din firea Preacuratei Fecioare. Şi de aceea,
Preasfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Nu pentru că L-a născut pe
Dumnezeu după fire, pentru că Dumnezeu după fire este necuprins, nu-L poate cuprinde nici
mintea noastră, ci pentru că Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească, dar ipostasul, centrul
acestei firi este cuvântul, este persoana Fiului. Astfel încât, spune Biserica noastră Ortodoxă, că
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, şi că cele două firi, cea umană şi cea
dumnezeiască, au acelaşi centru care este persoana, care este ipostasul Fiului, şi că cele două
firi, spun Părinţii de la Sinodul al IV-lea Ecumenic, că S-au unit în chip neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Deci în această calitate noi o cinstim pe Preasfânta
Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu, ca cea care L-a născut pe Dumnezeu unit după
ipostas, după persoană, cu firea noastră cea omenească.
Maica Domnului este rodul unei aşteptări febrile, a unei aşteptări încordate, a unei
aşteptări tensionate, dar în acelaşi timp plină de speranţă. O aşteptau cu nerăbdare şi Sfinţii
Părinţi Ioachim şi Ana, dar de fapt o aştepta întreaga umanitate. Pentru că, după cădere,
Dumnezeu a ales un mod special de a-l mântui pe om. Şi-a ales un popor anume, poporul Israel,
pe care l-a făcut, l-a numit ca fiind popor al Său, iar din acest popor, în decursul generaţiilor, în
decursul timpului, a avut loc un fel de decantare spirituală. Maica Domnului este ultima mlădiţă
a acestui arbore, am spune noi. Şi este bucurie pentru toată lumea, pentru că ea era de fapt
aşteptată de toată lumea. Pentru că se ştia că prin ea, din rădăcina lui Esei, a lui David, va veni
Izbăvitorul, va veni Mesia, Cel care avea să izbăvească neamul omenesc din robia păcatului.
Şi aici Sfinţii Părinţi fac o asociere deosebit de profundă şi de interesantă în acelaşi timp.
Ei spun că la Facere, Eva s-a născut din Adam, fără de sămânţă, pentru că a fost luată din coasta
lui Adam, a fost luată din Adam. La Bunavestire, spun Sfinţii Părinţi, lucrurile se întâmplă altfel,
se întâmplă invers: noul Adam, Hristos, se naşte fără de sămânţă din noua Evă, care este
Preasfânta Fecioară Maria. Ceea ce înseamnă, iată, că Bunavestire înseamnă de fapt o recreare
a lumii.
Atunci când vorbesc despre persoana Preasfintei Fecioare Maria, Sfinţii Părinţi şi Biserica
în general au două genuri de abordare. Pe de o parte o numesc ca fiind Născătoare de
Dumnezeu, iar pe de altă parte o numesc ca fiind Maica Domnului. Se spune că este acelaşi
lucru, a fi Născătoare de Dumnezeu şi a fi Maica Domnului. Până la un punct aşa este. Dar
dintr-o altă perspectivă lucrurile stau puţin altfel. Pentru că putem spune că pe de o parte
Maica Domnului este departe, pe de altă parte ea ne este aproape. Maica Domnului este
departe într-un fel prin măreţiile ei, prin slava pe care o are de la Dumnezeu, dar Maica
Domnului ne este aproape prin rugăciunile şi prin mijlocirile sale care le face pentru noi.
Atunci când vorbesc despre Preasfânta Fecioară Maria ca fiind Născătoare de
Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au un fel de tăcere. Şi nu o tăcere care ar fi rod al unei lipse de evlavie,

37
ci dimpotrivă, a unei adevărate evlavii, a unei profunde evlavii faţă de Maica Domnului. Pentru
că ei au conştientizat că oricât ar spune, oricât ar încerca să zugrăvească în cuvinte măreţiile
Maicii Domnului, n-ar fi destul, n-ar putea să ajungă la o deplinătate în a înfăţişa măreţiile
Maicii Domnului. Spune spre exemplu foarte frumos Sfântul Efrem Sirul, că „gura mea este prea
mică şi limbă nu am ca să arăt tainele tale. Cuvântul meu este neîncăpător ca să vorbesc despre
frumuseţea ta.”. Şi apoi spune el, parcă rugându-se Maicii Domnului, „porunceşte-mi ca să spun
despre tine”. Deci el are conştiinţa că doar Maica Domnului într-un fel, sau Dumnezeu poate
ajuta ca să poată vorbi cumva despre Maica Domnului.
Spunem apoi în cântările noastre bisericeşti că „mai lesne este pentru noi, Fecioară, să
iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios”. Pentru că mărturisim că oricât am vorbi noi despre
Maica Domnului, cu siguranţă că niciodată nu vom putea să ajungem să zugrăvim cu adevărat,
să prezentăm cu adevărat măreţiile sale. Pentru că o cinstim în calitate de Născătoare de
Dumnezeu, şi aici este o taină profundă: că Dumnezeu Ce-l neîncăput se face încăput. Că
Dumnezeu, care este foc mistuitor, încape iată în pântece omenesc, nearzând – spune Biserica
– pântecele Fecioarei în care a intrat. Este o taină pe care nici nu încercăm să o explicăm,
pentru că noi primim taina prin revelaţie, prin descoperire, şi nu o explicăm, ci o acceptăm şi
mai ales, spun Sfinţii Părinţi, o contemplăm. Suntem parcă, asemenea Părinţilor, muţi în faţa
acestei taine.
Ea este cinstită ca Născătoare de Dumnezeu şi în calitate de focar al harului. Pentru că
Maica Domnului, fiind cea mai aproape de Hristos, împărtăşeşte la rândul ei har. Spunem în
Liturghia Sfântului Vasile la un moment dat în Axionul închinat Maicii Domnului că „de tine se
bucură toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc, ceea ce eşti Biserică sfinţită şi rai
cuvântător”. Deci Maica Domnului este cea care primeşte harul în modul cel mai deplin şi-l
împărtăşeşte şi celorlalte creaturi, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, că şi îngerii se
îmbogăţesc, se hrănesc din darurile primite de Maica Domnului.
Şi episodul cel mai edificator în această privinţă este întâlnirea Maicii Domnului cu
Sfânta Elisabeta. Se spune că Maica Domnului era în luna a şasea, avându-l în pântece pe Fiul lui
Dumnezeu, cum spuneam unit după ipostas cu firea omenească, şi o vizitează pe Elisabeta, la
îndemnul Sfântului Arhanghel Gavriil, care-i spune că „iată, şi Elisabeta, rudenia ta, chiar la
bătrâneţe fiind, a zămislit un prunc”. Şi Maica Domnului, venind spre Sfânta Elisabeta, făcându-i
acea salutare sau închinare, cum spune Evanghelia, spune Sfântul Evanghelist Luca că Sfânta
Elisabeta este prima care o mărturiseşte pe Preasfânta Fecioară Maria ca fiind Maica Domnului,
şi spune: „de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”, şi
continuă ea: „cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul de bucurie în
pântecele meu”. Pentru că, spune iar Sfântul Evanghelist, că Sfânta Elisabeta a spus aceste
cuvinte fiind „plină de Duhul Sfânt”. Deci prezenţa Maicii Domnului a mijlocit cumva prezenţa
Duhului Sfânt, sau cum spunea un părinte, Maica Domnului este cea care îl restituie iarăşi
omenirii pe Duhul Sfânt, pe care, într-un fel, omenirea îl pierduse.

38
 Este în acest sens o istorioară pioasă şi foarte frumoasă, profundă în acelaşi timp, care le
arată pe cele două, pe Maica Domnului şi pe Sfânta Elisabeta după ce au avut această întâlnire,
plimbându-se oarecum, discutând, şi au discutat până spre apusul soarelui. Dar ce era ciudat
este că, deşi era seară, nu apăruse umbra care apare de obicei ca fenomen fizic. Şi nu apăruse
umbra pentru că nu mai era nevoie, pentru că ele erau luminate din interior. Maica Domnului îl
purta în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, iar Sfânta Elisabeta îl purta în pântece pe Sfântul Ioan
Botezătorul, care iată, fiind încă în pântecele Sfintei Elisabeta, îl recunoaşte în cel care era în
pântecele Fecioarei Maria, ca fiind Domnul şi Dumnezeul căruia el trebuia să-I fie
înaintemergător. Deci Maica Domnului, numai prin simpla sa prezenţă, este o mărturie şi o
împărtăşire a harului.
Dar spuneam că ne raportăm la Preasfânta Fecioară Maria şi dintr-o altă perspectivă,
numind-o Maica Domnului. Şi în acest caz, relaţia devine personală. Vorbim într-un fel de
mântuirea subiectivă. Vocea noastră parcă capătă altă conotaţie când spunem „Maica
Domnului”, parcă este mai caldă această exprimare. Preasfânta Fecioară ca Născătoare de
Dumnezeu exprimă conţinutul dogmatic al întrupării şi al cinstirii ei. Vorbim despre mântuirea
obiectivă. Dar când vorbim despre Preasfânta Fecioară Maria ca fiind Maica Domnului, deja
intrăm într-o relaţie personală noi cu Maica Domnului, ştiind că de pe Cruce Mântuitorul Hristos
ne-a făcut pe noi fii ai Maicii Sale, iar pe ea ca fiind mama noastră. Pentru că pe Cruce fiind
Mântuitorul Hristos, privind spre Maica Sa şi spre Sfântul Ioan, a spus: „femeie, iată fiul tău”, şi
Sfântului Ioan „iată mama ta”. Şi spunem într-un acatist închinat Maicii Domnului că din acel
moment am fost şi noi înfiaţi, suntem şi noi fii ai Maicii Domnului.
Şi spune Sfântul Simeon Noul Teolog în acest sens că „Fiul lui Dumnezeu, nemaiputându-
se întrupa încă o dată în fiecare din noi”, pentru că s-a întrupat o singură dată din Preasfânta
Fecioară Maria, deci „neputându-se întrupa încă o dată în fiecare dintre noi, intră în alcătuirea
noastră prin împărtăşirea cu Sfintele Taine”. Şi spune Sfântul Simeon că „din sfinţi sau din noi
cei care credem în El nu ia trup, ci le dăruieşte spre împărtăşire preacuratul Său trup, dar pe
care L-a luat din firea omenească a Preasfintei Fecioare Maria”. Şi de aceea noi suntem fraţi ai
Lui după har şi fii ai Maicii Domnului.
Noi credem, şi aceasta este credinţa noastră de nezdruncinat, că ceea ce poate
Dumnezeu cu puterea poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Şi iarăşi este un episod din
Sfintele Evanghelii care ne arată acest lucru, ne arată îndrăznirea pe care o are Maica Domnului
în faţa lui Dumnezeu. La Nunta din Cana Galilei se spune la un moment dat că s-a terminat
vinul, şi nuntaşii, parcă intuind că este mai uşor, este mai facilă calea de a li se împlini cererea,
vin la Maica Domnului să-i ceară să mijlocească către Fiul ei. Deci iată că ei ne învaţă deja că
trebuie să credem că Maica Domnului este mijlocitoare, că are îndrăznire către Dumnezeu. Şi
Maica Domnului vine la Mântuitorul Hristos şi-I spune: nu mai au vin. Şi ar părea la o primă
vedere că Mântuitorul Hristos o refuză, şi-i spune: „ce-Mi este Mie şi ţie? Ceasul Meu încă n-a
venit”. Dar vedeţi, Maica Domnului nu se dă bătută, şi printr-o rugăciune mută, fără cuvinte, îl

39
înduplecă pe Hristos să facă minunea, să prefacă apa în vin. Dar lucrul cel mai important pe care
ar trebui să-l reţinem este acesta, că Maica lui Dumnezeu, prin rugăciunea ei, schimbă planul lui
Dumnezeu. Hristos, într-un fel, îşi alesese poate un alt moment de a-şi începe public activitatea.
Dar la rugăciunea Maicii Domnului devansează parcă acest moment, şi pentru rugăciunile ei, de
dragul ei am spune noi, face această minune. Şi spune Sfântul Ioan Evanghelistul că aceasta este
prima minune pe care a făcut-o Hristos şi ucenicii Lui au crezut acolo într-însul. Deci ceea ce
iată, poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea.
Dar Maica Domnului le-a spus un cuvânt celor din Cana Galilei, pe care ni-l spune şi
nouă: „faceţi tot ceea ce vă va spune El”. Aceasta este, spunea cineva Evanghelia Maicii
Domnului. Maica Domnului n-a spus multe cuvinte, sau cel puţin Sfintele Evanghelii nu le-au
consemnat. Dar cuvintele pe care le-a spus ea se pot constitui ca o adevărată Evanghelie:
„faceţi tot ceea ce vă va spune El”. Maica Domnului îi ajută pe cei care se străduiesc să
împlinească voia Fiului ei. Aceasta este bucuria ei, aceasta este dorinţa ei, şi dacă noi vrem să
fim ajutaţi de Maica Domnului, să facem ceea ce ea ne spune, să împlinim voia lui Hristos.
Pentru că aceasta este adevărata smerenie şi aceasta este adevărata înţelepciune.
La fel ne îndeamnă la un moment dat şi Sfântul Ioan Botezătorul, şi nu întâmplător ei doi
apar în icoana Deisis rugându-se pentru lume: Maica Domnului spunându-ne „faceţi tot ceea ce
vă va spune El”, iar Sfântul Ioan Botezătorul spunând la un moment dat că „Hristos trebuie să
crească, iar eu să mă micşorez”, în sensul că trebuie să-i atribuim lui Dumnezeu toate faptele
noastre cele bune, că le-am făcut cu ajutorul lui Dumnezeu şi nu numai prin puterile noastre,
aşa cum deseori greşit abordăm această problemă, că am săvârşit noi ceva. Şi nu mărturisim că
prin ajutorul lui Dumnezeu am săvârşit un lucru bun şi pentru care suntem datori să-I dăm slavă
lui Dumnezeu.
Deci iată, iubiţi credincioşi, să reţinem aceste lucruri foarte importante, că o preacinstim
pe Preasfânta Fecioară Maria pentru faptul că este aleasă de Dumnezeu, pentru că deşi Maica
Domnului este rodul unei curăţiri treptate, ea n-a fost aleasă arbitrar, întâmplător, ca să fie
Maică a lui Dumnezeu, ci pentru viaţa ei, pentru curăţia ei, pentru puritatea ei a fost aleasă să
fie Maica lui Dumnezeu. Pentru că la Bunavestire Maica Domnului putea să şi refuze să devină
Mama lui Dumnezeu, şi totuşi Maica Domnului a spus: „fie mie după cuvântul tău, iată, roaba
domnului”. Deci să o cinstim în această calitate de Născătoare a lui Dumnezeu, cum spuneam,
după ipostas, ca născându-L pe Fiul lui Dumnezeu cel unit după ipostas cu firea omenească, dar
în acelaşi timp să ştim că ea ne este aproape, că dacă pe sfinţi îi rugăm să se roage pentru noi,
Maica Domnului poate să ne şi ajute. Şi ne ajută în măsura în care împlinim voia lui Dumnezeu.
Este un cuvânt foarte profund al Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care de obicei îl auzim
şi nu-l prea punem în practică. Mântuitorul Hristos spune că „cel ce nu Mă iubeşte pe Mine, nu
păzeşte poruncile Mele”. Şi multora dintre noi ni se pare că aceste cuvinte ar fi adresate
necredincioşilor, ateilor, dar de fapt sunt adresate nouă, celor care spunem că credem în
Hristos şi poate că chiar credem, dar nu este destul. Nu este destul să ştii că Dumnezeu este, ci

40
este foarte important să împlineşti. Deci Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la a împlini, la a trăi
Evanghelia. Evanghelia nu este numai o sumă frumoasă de învăţături, ci este mod de viaţă. Noi
trebuie să ne trăim viaţa în conformitate cu Evanghelia. Pentru că împlinind voia lui Hristos, cu
adevărat de-abia atunci Hristos ia chip în noi.
Sfântul Marcu Ascetul spune că „Hristos este ascuns tainic în poruncile Sale şi ni se
descoperă pe măsura împlinirii lor”.
Să ne ajute Dumnezeu pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor
Săi să punem începutul bun al vieţii noastre duhovniceşti, dar mai ales să ne dea acea
îndrăzneală de a merge spre calea cea duhovnicească, care este adevărat că nu este uşoară, dar
Hristos doar pe cei îndrăzneţi îi binecuvântează, doar pe cei care-L caută cu adevărat îi
binecuvântează, şi doar acestora Hristos le spune „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”,
Amin.

41
 12 – Schimbarea la Faţă

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici, cinstite surori şi iubiţi
credincioşi.
Acest prealuminos praznic al Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe
care Biserica îl serbează, îl prăznuieşte într-un mod cu totul şi cu totul deosebit, pentru a fi
înţeles aşa cum se cuvine nu trebuie despărţit, nu trebuie izolat de celelalte praznice, pentru că
toate evenimentele din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos se leagă unul de altul. Nu poate
fi despărţit unul de altul, se află în ceea ce se spune într-o relaţie de determinare, în sensul că
nu pot exista unele fără celelalte. Dacă Hristos nu s-ar fi născut nu am fi putut vorbi despre
botezul Său, despre Schimbarea la Faţă, despre învierea Sa şi aşa mai departe. După cum, în
acelaşi mod, dacă Hristos n-ar fi înviat, nu S-ar fi înălţat, atunci naşterea Sa nu ar fi avut rost, nu
ar fi avut niciun sens. Şi vedeţi, dacă ar fi să spunem sau să definim printr-un cuvânt modul în
care Mântuitorul Hristos a lucrat în lume, a vieţuit în această lume, aş spune că cuvântul de
ordine este smerenia. Mântuitorul Hristos în tot ceea ce a făcut ne-a fost pildă de smerenie.
Însăşi cele două praznice fundamentale ale creştinismului, Naşterea Sa şi Învierea Sa, sunt
încărcate de smerenie. Au fost ascunse de ochii iscoditori ai oamenilor. Spunem în cântările
bisericeşti că „n-au cunoscut îngerii cum Te-ai născut”, a fost o taină, pentru că îngerii, atunci
când au binevestit Naşterea lui Hristos, ei de fapt prezentau, consemnau un eveniment care
deja se petrecuse. La fel, nimeni nu L-a văzut pe Hristos înviind. Atunci când îngerul se coboară
şi dă la o parte acea parte de la uşa mormântului, nu o face ca să învie Hristos. Hristos înviase şi
trecuse prin piatră. Ci acea piatră a fost dată la o parte pentru ca sfintele femei să intre în
mormânt şi să vadă mormântul gol, şi să dea mărturie că Hristos a Înviat. Deci iată, spuneam,
cuvântul de ordine al activităţii Mântuitorului Hristos şi pilda sa pe care El ne-o dă nouă este
smerenia. Şi smerenia Sa se împleteşte cu libertatea dumnezeiască, care are de fapt ca şi
consecinţă libertatea omului. Dumnezeu nu este un păpuşar, iar noi suntem nişte instrumente
docile. Dumnezeu ne respectă libertatea noastră.
Şi aş aminti aici doar un eveniment pe care l-am auzit prezentat acum câteva duminici,
cu acel sutaş din Capernaum, căruia Mântuitorul Hristos îi vindecă sluga, dar de care
Mântuitorul Hristos, Dumnezeu deci fiind, se minunează şi spune „n-am văzut atâta credinţă
nici în Israel”. Deci iată că Dumnezeu se minunează de creaţia Sa. A existat un om pe acest
pământ de care Dumnezeu S-a minunat. Asta înseamnă că libertatea cu care Dumnezeu ne-a
înzestrat este un fapt, este o realitate şi nu o născocire, nu este o imaginaţie.
Am spus aceste lucruri la început pentru că ele au legătură cu acest praznic al Schimbării
al Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi aş vrea în cele ce urmează să fac o prezentare

42
dintr-o altă perspectivă a acestei Schimbări la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi v-aş
invita pentru început să vă imaginaţi că toată activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este
ca un fel de munte, un munte care are o pantă ascendentă, care urcă, şi apoi o pantă
descendentă, care coboară. Iar în vârful acestui munte se află Schimbarea la Faţă. Deci
Schimbarea la Faţă se află cumva la mijlocul Evangheliei. Pentru că până la ea avem un
ascendent prin care Mântuitorul Hristos se încununează, urcă, iar apoi, de la Schimbarea la
Faţă, Mântuitorul Hristos coboară spre Ierusalim, spre a primi sfintele pătimiri, spre a fi
răstignit, spre a fi îngropat, dar spre a învia. Şi pentru a cuprinde cât de cât înţelesul acestui
praznic, l-aş încadra într-un context mai larg. Şi aş aminti aici două evenimente premergătoare
Schimbării la Faţă, anume acela al înmulţirii pâinilor şi acela al mărturisirii lui Petru de pe
drumul Cezareei lui Filip.
Mântuitorul Hristos, după cum ştim, colinda ţinutul Ţării Sfinte şi mulţimile îl urmau.
Erau înfometate de cuvânt. Şi la un moment dat, fiind într-un loc anume, se însera dea cum şi
Mântuitorul Hristos le spune, deşi Sfântul Ioan consemnează, i-a încercat, şi le-a spus Sfinţilor
Apostoli: iată, se înserează şi aceşti oameni sunt mulţi. Cum să facem să-i hrănim? Ca să-i
slobozim prin sat e târziu şi departe. Cum să facem noi oare să ieşim din această încercare, din
această dilemă? Dar, spune Sfântul Ioan, aceasta o spunea ca să-i încerce pe Sfinţii Apostoli. Şi
atunci a spus unul dintre ei: iată, este aici un copil care are cinci pâini şi doi peşti, dar ce
înseamnă aceste pâini la atâţia oameni? Şi Domnul Hristos spune: aduceţi-le încoace. Şi acolo
Domnul Hristos, în acel pustiu, face o minune. Ceea ce face Mântuitorul Hristos acolo ne
aminteşte, sau de fapt anunţă nişte gesturi pe care Mântuitorul Hristos le va repeta în Joia
Mare, atunci când va institui Cina cea de Taină. Pentru că, spun sfinţii evanghelişti, Mântuitorul
Hristos a luat aceste pâini, a privit la cer, a mulţumit, a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor
Apostoli, iar aceştia au dat mulţimilor. Deci când s-au înmulţit aceste pâini? Când au fost frânte,
când au fost rupte. Atunci când pâinea, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, se frânge, se rupe şi
se împarte, ea se înmulţeşte; atunci când se păstrează pentru sine, devine inutilă.
În istoria poporul evreu se spune că aceştia, după ce au fost eliberaţi din robia
egipteană, peregrinau prin pustiul Egiptului. Şi Moise le-a spus: „Dumnezeu vă va hrăni. Nu vă
faceţi griji”. Şi în fiecare zi primeau acea hrană cerească, acea mană, nişte bobiţe cu care ei se
hrăneau şi care pe ei în îndestulau. Dar le-a spus Moise: „luaţi atât cât vă trebuie. Nu luaţi mai
mult decât vă trebuie”. Şi bineînţeles că, oameni suntem cu toţii, nu?, frica de viitor i-a făcut pe
ei, şi cu siguranţă ne-ar fi făcut şi pe noi, să-şi agonisească, să-şi facă o rezervă, să pună
deoparte şi pentru ziua de mâine, că dacă Dumnezeu va uita de ei şi nu le va mai da hrană?, şi
acea mană pusă deoparte s-a stricat, se spune în Cartea Ieşirii. Deci tot ceea ce este pus
deoparte pentru sine şi nu este împărţit cu ceilalţi se strică, nu are eficienţă, nu are finalitate.
Şi al doilea eveniment este că Mântuitorul Hristos, în timp ce se îndrepta spre Ierusalim,
pe drumul Cezareei lui Filip, spre finalul activităţii Sale, întreabă pe Sfinţii Apostoli: „cine spun
oamenii că sunt Eu?”. Şi ei răspund: unii spun că eşti Ilie, că eşti Eremia sau că unul dintre

43
proroci. Şi acum Domnul Hristos vine cu o altă întrebare: „Dar voi? Voi care aţi stat lângă Mine
tot timpul, aţi văzut tot ceea ce am făcut, aţi auzit tot ceea ce am spus, voi cine spuneţi că sunt
Eu?”. Şi atunci Sfântul Apostol Petru, ca un purtător de cuvânt al celorlalţi, le spune: „Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Şi Mântuitorul Hristos aprobă ceea ce spune El şi spune:
„fericit eşti tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a făcut ţie această descoperire, ci Tatăl
Meu care este în ceruri”. Dar mai spune ceva Mântuitorul Hristos, cuvinte pe care le
consemnează Sfântul Evanghelist Luca: că domnul Hristos le-a poruncit să nu spună nimănui
acest cuvânt, pentru că, îi avertizează: „iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va pătimi, de la
arhierei, de la bătrâni, de la cărturari, şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor omorî, dar a
treia zi va învia”. Iar Sfântul Petru, cu aceleaşi ieşiri ale sale, uneori necontrolate, îi spune:
„Doamne, să nu ţi se întâmple Ţie una ca asta!”. Bineînţeles că îi păsa de Învăţătorul său, nu
voia ca El să sufere. Şi acum Domnul Hristos îi adresează un cuvânt greu, un cuvânt dur:
„înapoia mea, satano, că sminteală-Mi eşti, că piedică-Mi eşti, că nu le cugeţi pe cele ale lui
Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor”. Pentru că, spune Hristos Domnul „aşa trebuie să fie.
Aceasta este calea”. Aceasta este singura cale de mântuire a lumii, ca El să primească Sfintele
Pătimiri prin care noi să ne mântuim, prin care noi să fim izbăviţi, să fim vindecaţi. Domnul
Hristos îl corectează pe Sfântul Petru, pentru că ei n-au înţeles. Acolo când Domnul Hristos a
înmulţit pâinile, spune Sfântul Evanghelist Ioan că mulţimile acum Îl căutau ca să-L facă rege,
pentru că ce spuneau în mintea lor? Iată acum cineva care ne dă mâncare şi băutură pe gratis.
Şi atunci cu siguranţă era pentru ei o soluţie favorabilă. Şi Domnul Hristos nu voia acest lucru şi
s-a retras, s-a izolat de ei.
Şi ce a făcut? Ajungem acum în punctul central al Evangheliei de astăzi. Căci spune
Sfântul Luca: după opt zile de la înmulţirea pâinilor, Mântuitorul Hristos ia cu sine pe Petru, pe
Iacob şi pe Ioan şi se suie în munte să se roage – ne spune Sfântul Luca. Şi tot Sfântul Luca ne
spune că „pe când se ruga” – deci în timpul rugăciunii, şi este foarte important acest amănunt –
„înfăţişarea Lui s-a făcut alta, albă, strălucitoare; dar nu numai înfăţişarea Sa, ci şi hainele Sale
s-au schimbat”. Şi vorbim acum despre Schimbarea la Faţă. Ori aici aş aminti doar cuvântul
Sfântului Ioan Damaschin, că „Hristos la Schimbarea la Faţă S-a arătat pe Sine aşa cum este.
Hristos, pe muntele Taborului, nu a luat ceva ce nu era, nu S-a transformat în ceva ce nu avea,
ce nu era, ci dimpotrivă, S-a arătat pe Sine aşa cum este”. Această slavă a dumnezeiască Hristos,
prin smerenie, prin ceea ce noi numim chenoză, şi-a camuflat-o, pentru a nu strâmtora, a nu sili
libertatea omului de a crede în El. Dar de ce totul face Mântuitorul Hristos această arătare a
slavei Sale, chiar preţ de câteva secunde? Spun Sfinţii Evanghelişti că acolo pe Tabor S-a arătat
cu Domnul Hristos Mântuitorul împreună, de o parte şi de alta a Sa, Moise şi Ilie: unul dătătorul
Legii, celălalt reprezentantul profeţilor. Şi ce făceau aceştia? Vorbeau cu Hristos despre ceea ce
avea să se întâmple la Ierusalim, sau despre sfârşitul Său, cum spune Sfântul Luca foarte
frumos, „avea să se împlinească” la Ierusalim. Deci nu „să se sfârşească”, ci „să se împlinească”,
ca o încununare. De fapt Crucea este încununarea activităţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

44
 Şi Sfinţii Apostoli, şi în special Sfântul Petru, au fost cuprinşi de o teamă, erau tulburaţi,
erau năuciţi. Şi văzând pe Hristos în această slavă, cu Moise şi Ilie, deşi această slavă nu era a
lor, ci era slava lui Hristos care îi îmbrăţişa, îi îmbrăca şi pe ei, văzându-I pe aceştia, Sfântul
Apostol Petru exclamă nişte cuvinte care iarăşi trădează această dragostea a sa către
Mântuitorul Hristos, el uită se sine. Dar face aici o greşeală Sfântul Petru, şi spune: „Doamne,
bine este nouă să fim aici. Să facem trei colibe. Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una – neştiind ce
spune”, spun sfinţii evanghelişti. Unde este greşeala Sfântului Petru? Este aceea că Îl confundă
pe Hristos cu un om, cu un simplu om, ca şi cum ar fi un alt Moise sau un alt Ilie. Şi cine vine să
corecteze această greşeală?, pe care bineînţeles că el o face din neştiinţă. Cel care corectează
această greşeală este Dumnezeu Tatăl, pentru că se spune în Sfintele Evanghelii că atunci un
nor i-a umbrit şi din nor s-a auzit un glas zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, Alesul Meu
pentru care am binevoit, de Acesta să ascultaţi”. Şi de fapt această mărturie, într-o formulă
asemănătoare, s-a auzit şi la botez, când Hristos, fiind în apele Iordanului, primind botezul de la
Ioan, se spune că tot aşa glas din cer s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pentru care am
binevoit”. Deci Acela din Iordan şi Acesta de pe Tabor nu este numai un simplu om, ci este şi
„Fiul Meu Cel iubit”, este Fiul lui Dumnezeu născut din Dumnezeu, din veşnicie.
Şi iată că parcă Dumnezeu Tatăl citează din Scriptura Vechiului Testament: „Acesta este
Fiul Meu Cel iubit” o dată, al doilea cuvânt important: „Alesul Meu” şi al treilea cuvânt: „de
Acesta să ascultaţi”. Şi aici avem în faţă psalmii, prorocii şi legea. „Acesta este Fiul Meu Cel
iubit”. În Psalmul II se spune: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”.
Atunci când vorbeşte despre „Alesul Meu întru care am binevoit” avem referire la
prorocul Isaia, capitolul 53, care-L prezintă pe „Robul Domnului”, pe „Alesul Domnului”, pe
Acela care va pătimi pentru noi, care va primi răni, care va primi scuipări, batjocuri, dar spune
Sfântul Isaia, „El pentru noi a primit acestea, şi cu moartea Lui noi toţi ne-am vindecat”.
Şi al treilea cuvânt: „De Acesta să ascultaţi” face referire la Deuteronom, la Moise,
pentru că el spune înainte de a muri că „proroc nou, un alt proroc se va ridica dintre voi, pe car
Dumnezeu vi-L va da, de acesta să ascultaţi”.
Deci iată, avem întreaga Scriptură a Vechiului Testament, care toată dă mărturie despre
persoana lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu care urma să se întrupeze.
Şi ne aflăm, iată, în vârful Taborului. Urmează acum coborârea. Hristos de acum se
pregăteşte spre pătimire. Merge spre Ierusalim. Le spune Sfinţilor Apostoli cele ce urmează să
se întâmple. Şi de aceea iată, ca explicaţie, de ce S-a Schimbat Hristos la Faţă? Sau una dintre
explicaţii. Pentru a-i întări pe Apostoli că cele ce vor urma se vor întâmpla prin voia Sa. Hristos
n-a murit dintr-o necesitate, ci a murit de bunăvoie. Pentru că era singurul mod de a mântui
neamul omenesc. S-a spus şi în Condacul sărbătorii de astăzi că „în munte Te-ai schimbat la
faţă, Hristoase Dumnezeule, şi pe cât au putut ucenicii Tăi au cuprins slava Ta, ca atunci când Te
vor vedea răstignit să cunoască slava Ta şi să cunoască pătimirea Ta cea de bunăvoie, şi lumii să
mărturisească că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Deci de bunăvoie Hristos le-a primit şi de aceea a

45
arătat slava Sa, pentru a-i încredinţa şi a-i încuraja pe Apostoli ca să nu se teamă că acelea care
se vor întâmpla la Ierusalim fac parte din planul lui Dumnezeu.
Deci ce învăţăm din Evanghelia de astăzi? În primul rând suntem îndemnaţi să fim
următori Mântuitorului Hristos prin smerenie, prin a ne şti locul. Învăţăm iarăşi din Evanghelia
de astăzi că pentru a-L întâlni pe Dumnezeu este nevoie de rugăciune, dar rugăciune într-un
context în care te izolezi de lume, te retragi din lume, şi nu neapărat că te urci aici la Deleni. Şi
acolo în casa ta te poţi izola, intri în interiorul tău. Domnul Hristos spune: „tu când te rogi
închide casa, închide uşa şi roagă-te Tatălui Tău întru ascuns”. Rugăciunea adevărată este cea
pe care o facem nu în ochii lumii, nu de văzul lumii, ci o facem către Tatăl nostru Cel nevăzut,
întru ascuns, care ştie inima noastră. Şi, mai mult decât atât, ca urmare spun eu a modului de
astăzi de abordare a praznicului Schimbării la Faţă, suntem îndemnaţi să-i fim următori lui
Hristos şi în pătimirile Sale. Noi de obicei ne place să ne lăudăm că suntem creştini doar atunci
când ne este bine, când totul decurge frumos. Dar atunci când apar în viaţa noastră încercări,
începem să ne îndoim, să ne clătinăm în credinţă. Oare Dumnezeu nu cumva ne-a uitat? Oare
Dumnezeu ne mai poartă de grijă? Şi iată Hristos îşi arată slava Sa, pentru a ne încredinţa că
este Dumnezeu şi că tot timpul este cu noi, că Dumnezeu niciodată nu ne-a părăsit, că
Dumnezeu niciodată nu-şi uită promisiunile Sale că va fi cu noi până la sfârşitul veacului.
Să fim alături de Hristos în tot ceea ce înseamnă viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
şi în cele bune ale vieţii Sale, şi în pătimirile Sale să fim lângă Hristos, să fim alături de Hristos, să
fim următori lui Hristos, pentru că această Schimbare la Faţă, această transfigurare a Sa să
devină o realitate şi în viaţa noastră. Hristos S-a născut nu pentru Sine, ci pentru noi; Hristos a
Înviat nu pentru Sine, ci pentru noi. Hristos S-a Schimbat la Faţă ca şi noi să avem acest imbold,
acest impuls, de a crede că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să tindem spre
asemănarea cu El. Sunt nişte realităţi la care, dacă luăm aminte, ele vor deveni viaţă în noi.
Pentru că, spune Domnul Hristos, „cuvintele Mele sunt Duh şi sunt viaţă”. Dacă Hristos este
„Calea, Adevărul şi Viaţa” şi credem acest lucru, împlinind poruncile Sale Hristos devine viu şi în
viaţa noastră. Şi dacă Hristos este viu în viaţa noastră, Hristos este piatra de temelie a casei
noastre sufleteşti, atunci cu siguranţă că nu ne va mai clătina nimic din ceea ce ne „oferă” –
între ghilimele – această lume. Dacă Hristos este cu noi, înseamnă că nimeni nu poate nimic
împotriva noastră. Să stăruim deci în smerenie, în rugăciune, în credinţă, pentru ca Hristos, Cel
care este în noi de la Botez, să devină o realitate, şi Hristos să se facă prezent prin noi şi către
ceilalţi, şi cu adevărat şi noi să fim Lumina Lumii,
Amin.

46
 13 – Schimbarea la Faţă

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioase părinte Esarh, preacuvioasă maică stareţă, preacuvioşi şi preacucernici
părinţi, cuvioase maici, cinstite surori şi iubiţi credincioşi.
În epilogul Evangheliei sale, Sfântul Ioan Evanghelistul spune că „mai sunt multe altele
pe are le-a făcut Iisus şi care nu s-au scris în cartea aceasta. Căci dacă s-ar fi scris toate, socotesc
că în lumea toată n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris”.
Sfintele Evanghelii consemnează viaţa Mântuitorului Hristos, faptele Sale, cuvintele Sale,
cuvinte care nu s-au mai spus şi nu se vor mai spune de acum încolo, pentru că sunt cuvinte
coborâte din cer pe pământ. Dar dintr-o altă perspectivă, Sfintele Evanghelii sunt istorie sfântă.
Ne prezintă întâmplări adevărate, reale, ceea ce a făcut Domnul Hristos, oameni, persoane cu
care El s-a întâlnit, cu care El a comunicat, cu care El a relaţionat. Şi Sfinţii Evanghelişti, sub
inspiraţia Duhului Sfânt, au ales, din tot ceea ce ei au văzut sau au auzit, ceea ce este important,
ceea ce este esenţial pentru mântuire. Şi spunea cineva că, dacă nu S-ar fi prezentat în
Evanghelii şi acest episod al Schimbării la Faţă, Evanghelia ar fi fost cumva ciuntită în conţinutul
ei. Pentru că, prin acest eveniment al Schimbării la Faţă se răspunde unei întrebări care a
frământat de veacuri omenirea şi care din păcate încă o mai frământă, deşi răspunsul a fost dat:
care este viitorul omenirii? Care este destinul ei? Spre ce se îndreaptă omenirea? Şi răspunsul îl
aflăm în cuprinsul sărbătorii de astăzi al Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Din punct de vedere cronologic, istoric, să ştiţi că este o diferenţă de timp între
momentul în sine în care în plan istoric s-a petrecut Schimbarea la Faţă, şi momentul în care noi
îl prăznuim. Pentru că, spun Sfintele Evanghelii, că Schimbarea la Faţă s-a petrecut cu puţin
înainte de Sfintele Patimi. Deci undeva să spunem în luna martie. Şi noi iată, prăznuim
Schimbarea la Faţă în luna august, în ziua a şasea. De ce oare această diferenţă de timp?, şi e o
diferenţă de timp considerabilă între momentul istoric al întâmplării acestui eveniment şi
momentul pe care Biserica l-a ales ca el să fie prăznuit. Sunt două explicaţii în acest sens. Primul
ţine cumva de ordinea umană de organizare a Bisericii, pentru că spun Părinţii că Schimbarea la
Faţă s-a petrecut cu 40 de zile înaintea Sfintelor Patimi, şi prăznuirea sa ar fi căzut cumva în
preajma lăsatului de sec . Şi pentru ca nu cumva să se ştirbească din amploarea acestui praznic,
el s-a mutat. Şi s-a mutat într-o zi, 6 august, care precede şi ea cu 40 de zile un alt praznic
echivalent sau similar cumva ca importanţă Vinerii Sfintelor Patimi, aceea a Înălţării Sfintei Cruci
de la 14 septembrie. Deci de la 6 august până la această zi de 14 septembrie avem 40 de zile.
Aceasta, spuneam, ar fi la nivelul acesta lumesc de organizare a Bisericii.
Dar mai este şi un alt înţeles duhovnicesc, un înţeles profund. Prăznuim Schimbarea la
Faţă în ziua a şasea, ziua creării primului om al lui Adam, din luna august, care este ultima lună a

47
anului bisericesc, cea care deschide perspectiva spre viitor, spre viaţa cea veşnică, spre
eshatologie. Şi iată că acum înţelegem că Biserica a aşezat cu înţelepciune prăznuirea
Schimbării al Faţă la 6 august, pentru a ne arăta că în viaţa viitoare noi, cei care-I suntem
credincioşi lui Hristos, noul Adam, ne vom învrednici împreună cu El de fericirea cea veşnică în
Împărăţia Sa, atunci când Hristos va veni cu slavă, cu aceeaşi slavă cu care El acum, pentru
câteva momente, o arată Sfinţilor Săi Apostoli pe Tabor, la Schimbarea la Faţă.
Din punct de vedere etimologic, Schimbarea la Faţă are ca corespondent în limba greacă
cuvântul „metamorphosis”, care înseamnă schimbarea înfăţişării, schimbare a chipului. Şi de
aici avem şi acel cuvânt de metamorfoză. Dar în sens duhovnicesc lucrurile sunt mult mai
profunde, pentru că Schimbarea la Faţă a lui Hristos nu înseamnă că El şi-a luat într-un chip
exterior un alt chip, şi-a pus un fel de mască. Sfântul Ioan Damaschinul spune că prin
Schimbarea la Faţă, Hristos Mântuitorul nostru şi-a arătat adevărata faţă, adevărata identitate.
Şi spune el că Hristos „nu a luat ceva ce nu avea şi nu S-a transformat în ceva ce nu era, ci S-a
arătat aşa cum este El de fapt”. Pentru că, prin actul întrupării noi spunem că Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, „S-a smerit pe sine”, prin acel act pe care noi îl numim chenoză, S-a deşertat pe
sine, într-un fel a renunţat pentru un timp la slava Sa dumnezeiască pe care parcă a camuflat-o,
a ascuns-o şi doar acum la Schimbarea la Faţă o arată sfinţilor Săi ucenici şi apostoli. Şi aceasta
iată, în primul rând e smerenie, pentru ca să nu cumva să atenteze la libertatea omului, ca nu
cumva omul să fie silit să-L primească, dar şi din iubire de oameni, pentru că omul nu putea
suporta slava Sa cea dumnezeiască.
Biserica noastră ne învaţă că Iisus Hristos este Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat în
acelaşi timp. Că în persoana Sa, în ipostasul Său, cele două firi, cea dumnezeiască şi cea
omenească, s-au unit „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”, aşa cum
postulează Sinodul al IV-lea Ecumenic.
De asemenea, ne învaţă sfânta noastră Biserică, că Dumnezeu în ceea ce este El, în fiinţa
Lui, nu poate fi cunoscut de nimeni din ceea ce este creat, nici de îngeri, nici de oameni. Dar
Dumnezeu se face cunoscut prin energiile necreate, prin harul Său, care izvorăsc din fiinţa
dumnezeiască, care sunt un fel de revărsări ale acestei fiinţe către Creaţie. Şi aceasta au văzut
ucenicii pe Tabor, această lumină necreată, această slavă a dumnezeirii. Dar nu firea omenească
a lui Hristos era izvorul acesta al harului, ci firea, fiinţa cea dumnezeiască era izvorul harului, iar
firea omenească era doar canalul, era doar mediul prin care această fire dumnezeiască, acest
har, această lumină se făcea cunoscută, se revărsa în lume.
La fel ne putem gândi că la Înălţarea domnului Hristos la ceruri, acest eveniment nu a
însemnat o despărţire, ci o altfel de prezenţă a lui Hristos în Biserica Sa. Pentru că Trupul Său cel
înviat, cel îndumnezeit, cel plin de slavă, cel plin de Duhul Sfânt, se face acum inelul, canalul de
legătură între cer şi pământ, şi este mediul prin care ni se comunică nouă acest har mântuitor în
Biserica lui Hristos, în şi prin Sfintele Taine.

48
 Dar spun Părinţii că la Schimbarea la Faţă, că pe muntele Taborului nu numai Hristos S-a
Schimbat la Faţă, ci într-un fel şi ucenicii Săi. Pentru că, prin puterea Duhului Sfânt, au fost
făcuţi şi ei capabili să poată vedea cu ochii minţii, şi chiar şi cu ochii aceştia trupeşti, lumina cea
necreată.
Sfinţii evanghelişti sinoptici, Marcu, Matei şi Luca, consemnează la unison un fapt
deosebit de important. Se spune că Mântuitorul Hristos le spune sfinţilor Săi ucenici apostoli:
„sunt unii dintre voi aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui
Dumnezeu venind cu putere şi cu slavă”, iar apoi, imediat adaugă că: „după 6 zile – aici apare o
mică diferenţă la Sfântul Luca, care spune că după aproape 8 zile – Hristos i-a luat cu sine pe
Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi S-a suit cu ei într-un munte înalt şi S-a Schimbat la Faţă înaintea
lor”. Deci între acest moment al anunţării evenimentului, căci aceasta înseamnă că nu vor
vedea moartea până când nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, şi momentul în sine al
Schimbării la Faţă, sfinţii evanghelişti n-au consemnat nimic. N-au scris nimic. Pentru că nu s-a
întâmplat de fapt nimic. În această perioadă de timp, spun Părinţii că Hristos şi ucenicii Săi „au
petrecut în rugăciune”, în meditaţie duhovnicească, în isihie. Sfântul Luca chiar spune că
„Hristos pe Tabor se ruga, şi pe când se ruga, faţa Lui S-a făcut alta, luminoasă, şi la fel s-au
schimbat şi hainele Sale”. Şi de ce oare i-a luat doar pe sfinţii cei trei apostoli, Ioan, Petru şi pe
Iacob? Pentru că spun iarăşi Părinţii că Domnul Hristos a ales ca această Schimbare la Faţă a Sa
să aibă loc într-un cerc intim, într-un cerc discret, însemnând că de fapt şi viaţa duhovnicească a
noastră se petrece într-un mod discret.
Vedeţi, la prima vedere viaţa duhovnicească nu are nimic spectaculos, şi nici nu trebuie
să aibă, pentru că ea se consumă în taină, este relaţia mea personală cu Dumnezeu. Sfântul
Apostol Pavel spune că „viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” şi este o comunicare
între persoană şi Persoană. Şi cu siguranţă că celălalt nu va putea, decât dacă va avea şi el o
viaţă sau o preocupare asemănătoare cu a mea, nu va înţelege această viaţă duhovnicească,
pentru că este o relaţie de taină, este o relaţie nevăzută cu ochii aceştia trupeşti. Atunci când
Domnul Hristos spune că „aceştia vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere şi cu
slavă”, nu înseamnă că această Împărăţie pe care ei o vor vedea va veni de undeva ca timp sau
ca loc. Ci înseamnă o revelaţie, o descoperire, că această Împărăţie era deja, dar ei încă nu o
vedeau pentru că nu erau pregătiţi, nu aveau acele simţuri duhovniceşti de a percepe această
prezenţă, această realitate duhovnicească.
Şi Părinţii ne învaţă că în acelaşi mod în care trupul, pentru a se orienta în această lume,
are aceste simţuri – văzut, auzul, mirosul şi celelalte, în acelaşi chip şi sufletul are simţurile sale
duhovniceşti care percep lumea cea duhovnicească. Pentru că, spre exemplu, între a privi şi a
vedea, din punct de vedere spiritual nu este o echivalenţă. Gramatical ele sunt sinonime, dar
spiritual nu sunt sinonime. La fel cum este între a auzi şi a asculta, a gusta şi a pregusta, a pipăi
şi a simţi şi aşa mai departe. Trebuie să avem acele simţuri duhovniceşti. Realităţile
duhovniceşti, lumea duhovnicească, îngerii, demonii şi celelalte se percep doar cu aceste

49
simţuri duhovniceşti pe care trebuie să ni le formăm, să ni le amplificăm, să ni le ascuţim, să le
facem cât mai sensibile la aceste realităţi. Vedeţi, noi privim lumea duhovnicească prin credinţă.
Şi credinţa nu este ceva empiric, ceva care poate fi măsurat, ceva care este palpabil, ci credinţa
este un instrument de cunoaştere către o altă lume care nu este mai puţin reală decât aceasta
pe care noi o pipăim, aceasta fizică, dar la ea avem acces doar atunci când avem sau când ne
amplificăm aceste simţuri duhovniceşti.
În acest praznic al Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos mai învăţăm ceva astăzi.
Învăţăm că Hristos, Mântuitorul nostru, este Centrul Scripturii, al Vechiului Testament care de
fapt cuprinde revelaţiile cuvântului Celui neîntrupat, şi ale Noului Testament, în care ni se
înfăţişează întruparea sau înomenirea cuvântului. Pentru că avem această icoană în care pe de
o parte sunt prezenţi reprezentanţii Vechiului Testament, Moise şi Ilie, iar de cealaltă parte
ucenicii sau promotorii Noului Testament, Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacob.
Şi aşa cum spunem noi în Sfânta Liturghie, iată că Hristos este „plinirea Legii şi a
profeţilor”. Plinire în două sensuri. În sensul că venirea lui Hristos înseamnă împlinirea acestor
prorocii, deci ele într-adevăr s-au confirmat, s-au adeverit, s-au împlinit, iar pe de altă parte
înseamnă că aceste prorocii sau Legea încetează. Pentru că spune Sfântul Apostol Pavel că
„Legea ne-a fost călăuză către Hristos”, că „Legea este umbra celor viitoare”, şi că odată ce
centrul prorociilor, care este persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu făcut om a venit în
lume, această lege nu-şi mai are rostul. Ea a ajuns la finalul ei.
De unde ştim noi că cei care erau cu Hristos pe Tabor sunt Moise şi Ilie? Pentru că aşa ne
spun Sfinţii Evanghelişti, că Moise şi Ilie s-au arătat vorbind cu El. Pe de o parte spun Părinţii că
în puterea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli au înţeles sau li s-a descoperit că cei doi sunt Moise şi
Ilie. Dar ne putem gândi şi în alt fel, că din cuvintele lor ei şi-au dat seama că e vorba de Moise
şi Ilie, pentru că spune Sfântul Luca că „cei doi vorbeau cu Hristos despre sfârşitul Său, care
avea să se întâmple la Ierusalim”. Şi Sfântul Teofilact al Bulgariei închipuie, într-un fel, un fel de
dialog între Mântuitorul Hristos şi Moise şi Ilie, ca şi cum Moise i-ar spune: „Tu eşti Mielul”,
prefigurarea mielului pascal pe care eu deja l-am anunţat, l-am profeţit, şi iată că acum ai venit
şi mergi să te jertfeşti; iar Sfântul Ilie, ca şi cum i-ar fi spus Mântuitorului Hristos: „Tu eşti Cel pe
care eu l-am prefigurat, l-am preînchipuit, l-am prorocit”, atunci când l-am înviat pe acel fiul al
văduvei din Sarepta Sidonului.
Faptul că Moise şi Ilie se arată împreună cu Hristos şi nu alţii, şi aceasta are o explicaţie.
În primul rând pentru a arăta că Hristos este Stăpânul Legii şi al prorocilor. În al doilea rând
pentru a arăta că Hristos este Stăpânul celor vii şi al celor morţi. Pentru că Moise murise, iar Ilie
fusese răpit la cer, în car ca de foc. Apoi pentru a arăta că Hristos este altul decât Ilie. Pentru că
atunci când Mântuitorul Hristos pe drumul Cezareei lui Filip îi întreabă pe Apostoli „Cine spun
oamenii că sunt Eu?”, unii au spus că oamenii spun că eşti Ilie sau altul dintre proroci. Şi pentru
a preîntâmpina sau pentru a corecta această gândire greşită, Mântuitorul Hristos se prezintă pe
sine distinct faţă de Ilie, care era lângă El.

50
 Dar mai este un motiv deosebit, duhovnicesc, care motivează prezenţa celor doi pe
Tabor împreună cu Hristos. Acela al „vederii lui Dumnezeu”. Pentru că şi Moise şi Ilie L-au văzut
pe Dumnezeu. Pe muntele Sinai, Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Arată-mi faţa Ta”. Şi Dumnezeu
i-a spus: „nu poate omul să vadă faţa Mea şi să mai trăiască, dar îţi voi arăta spatele Meu şi
mâna Mea”. Şi ştiţi că primirea Legii pe muntele Sinai s-a făcut într-o atmosferă întunecoasă,
plină de fulgere, de tunete. Şi spun Părinţii că acel spate al lui Dumnezeu înseamnă prezenţa lui
Dumnezeu în Creaţie, paşii Săi în Creaţie. Iar mâna Sa este intervenţia Sa directă în istorie. Deci
ceea ce a văzut Moise, a văzut frumuseţea Creatorului în Creaţie şi intervenţia Sa minunată în
istorie, fie direct, fie prin trimişii Săi. Ilie, pe Horep – şi fac aici o paranteză, Sinai şi Horep sunt
de fapt acelaşi munte, unul desemnând varianta siriacă, celălalt varianta ebraică a cuvântului –
deci pe Horep Ilie se întâlneşte şi el cu Dumnezeu. Şi spune Dumnezeu: „voi trece prin-înaintea
ta slava Mea”. Şi va fi la început furtună, vor fi fulgere, va fi vânt puternic şi nu acolo este
Dumnezeu. Şi va veni apoi un vânt răcoros, o adiere de vânt uşor ca de zefir, şi acolo este
Dumnezeu. Deci iată că avem două etape ale descoperirii lui Dumnezeu. Prin Moise, Dumnezeu
se descoperă din Creaţie, iar Ilie, ca profet, prevesteşte venirea în lume a lui Dumnezeu, într-un
mod discret, pe care lumea la început nu l-a perceput. Şi de aceea vedeţi că Sfântul Ilie, dintre
toţi profeţii Vechiului Testament, are o zi de cinstire deosebită, însemnată cu cruce roşie în
calendar. Deci şi Moise, şi Ilie au vrut să vadă faţa lui Dumnezeu, dar nu au putut-o vedea
pentru că Dumnezeu nu luase faţă de om. Dar acum, când Dumnezeu ia chip de om şi ei doi Îl
văd pe Dumnezeu întrupat, iată că noi acum avem temeiuri ale zugrăvirii şi ale cinstirii
icoanelor. Icoana este o mărturie a întrupării. Sfântul Ioan spune că „cuvântul trup s-a făcut şi
s-a sălăşluit întru noi, şi noi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia născut din Tatăl, plin de har şi de
adevăr”. Şi tot el spune că „ceea ce ochii noştri au văzut, ceea ce mâinile noastre au pipăit, ceea
ce urechile noastre au auzit, acestea vi le voi vesti şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi”.
Deci iată un temei bine aşezat, din Scripturi, al întocmirii şi al cinstirii sfintelor icoane.
Iubiţi credincioşi, praznicul de astăzi este unul cu învăţături teologice profunde. Veţi
spune că sunt greu de asimilat, sunt greu de înţeles. Şi aşa este, pentru că sunt adevăruri
descoperite, revelate, nu prin puterea noastră le avem, ci prin descoperirea de sus a lui
Dumnezeu. Dar noi ştim că adevărurile de credinţă nu se explică, ci se primesc, se contemplă
prin credinţă. Dar avem şi un mesaj din praznicul de astăzi, la care în încheiere aş vrea să vă rog
să luaţi aminte.
Sfântul Apostol Petru, plin de bucurie pe muntele Tabor, spune „Doamne, bine ne este
nouă să fim aici cu Tine. Să facem trei colibe.”. Şi Părinţii învaţă că această atitudine a Sfântului
Petru şi aceste colibe pe care el ar fi vrut să le construiască pe Tabor simbolizează, închipuie
Biserica în care noi ne aflăm. Şi stând în biserică, spunem noi, în cer ni se pare să fim. Ne vedem
parcă într-o altă realitate. Dar şi această realitate în care noi ne aflăm aici în Biserică este de
fapt o pregustare, o anticipare. Noi construim bisericile, deşi ştim că nu vom rămâne în ele
pentru veşnicie. Va veni un moment când vom trece spre o altă realitate. Dar ceea ce este

51
important să reţinem este că părintele Stăniloae spunea că „Biserica este anticamera Împărăţiei
lui Dumnezeu şi laborator al Învierii”. Iar Sfântul Apostol Pavel spune că „nu avem aici cetate
stătătoare, ci o aşteptăm pe cealaltă, care se va descoperi atunci când va veni Împăratul slavei,
Hristos Mântuitorul.” Deci în acest context iată că Împărăţia lui Dumnezeu o pregustăm încă din
această viaţă. Pentru că, ne spune Mântuitorul Hristos, „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru”. Că lupta duhovnicească se dă înlăuntrul nostru, că cei curaţi cu inima vor vedea pe
Dumnezeu, că „unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”. Suntem deci îndemnaţi să Îl
căutăm pe Hristos „cel din noi”, cum spunea părintele Stăniloae, şi să folosim tot ceea ce se
întâmplă în lumea aceasta, tot ceea ce ne oferă viaţa, spre sporirea noastră duhovnicească.
Pentru că într-un fel ne suntem proprii părinţi duhovniceşti. Tot ceea ce facem noi în bine sau în
rău se adună, se cumulează la existenţa noastră.
Aceste lucruri din lumea aceasta trecătoare, efemeră, ele nu sunt inutile, ci sunt
dimpotrivă, ajutătoare. Ne ajută să ne formăm. De aici noi pregustăm şi pornim, iată, spre
Împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată cum praznicul de astăzi de arată sensul existenţei noastre, că
dacă noi suntem nu dintre cei care spun că cred în Hristos, ci dintre cei care-i sunt credincioşi lui
Hristos împlinind voia lui Hristos, atunci viaţa noastră va fi o bucurie pentru Hristos în veşnicie.
Pentru că, spune Sfântul Apostol Pavel, că „Împărăţia lui Dumnezeu este dragoste, bucurie şi
pace în Duhul Sfânt”.
Şi de aceea să-L rugăm pe Hristos Domnul, aşa cum spunem la Paşti şi la Sfânta Liturghie,
să ne învrednicească să ne împărtăşim mai adevărat, mai deplin cu El, de aici şi mai ales în viaţa
ce va să fie,
Amin.

52
 15 – Înă lţarea Sfintei Cruci

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi sărbători ale
creştinătăţii şi de asemenea una dintre cele mai importante. Şi Biserica a pus în evidenţă
această importanţă a sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, prin aceea că a rânduit o duminică de
dinainte şi o duminică de după Înălţarea Sfintei Cruci, aşa cum au doar alte două sărbători
importante ale creştinătăţii, Botezul Domnului şi Naşterea Domnului.
Dar înainte de a vorbi despre importanţa dogmatică a acestei sărbători a Înălţării Sfintei
Cruci, aş vrea să fac câteva referiri la sorgintea ei istorică, la originea ei istorică, pentru că este o
sărbătoare care s-a întâmplat în timp, într-un loc anume, şi parcă aceasta îi oferă mai multă
credibilitate din partea noastră.
Sunt în ortodoxie două icoane care au pe ele întipărită într-un chip explicit Sfânta Cruce,
şi anume icoana Răstignirii Mântuitorului Hristos şi icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Şi vom vedea că de numele lor e legată în mod nemijlocit această sărbătoare a Înălţării Sfintei
Cruci.
După Răstignirea Mântuitorului Hristos nu se ştie cu exactitate ce s-a întâmplat cu
Sfânta Cruce. În orice caz, acel loc al Golgotei era pe de o parte venerat de ucenici, pe de altă
parte era socotit de evrei ca un loc blestemat. Unii spun că această Sfântă Cruce a fost ascunsă
de Sfinţii Apostoli la poalele Golgotei, alţii spun că dimpotrivă, ostaşii romani au aruncat-o
într-o groapă, într-o carieră de piatră în care se aduna apa de ploaie folosită pentru consum. Şi
cu timpul în acea groapă evreii s-au obişnuit să arunce gunoaiele, astfel că în orice chip sau în
orice fel, pentru un timp nu se ştie ce s-a întâmplat cu Sfânta Cruce.
Dar mai ştim altceva: ştim că în anul 66 d.Hr., în urma unor revolte a evreilor, Imperiul
Roman a trimis oştiri conduse de generalii Titus şi Vespasian, şi aceştia au cucerit Ţara Sfântă şi
Ierusalimul. Dar în timpul unei alte revolte din anul 126 vine un alt împărat roman păgân,
Împăratul Adrian, şi continuă ce au făcut ceilalţi doi, Titus şi Vespasian. Efectiv rade Ierusalimul
de pe faţa pământului. Deci totul este dărâmat. Adrian a poruncit ca să se are cu plugul tot ceea
ce acolo fusese cândva cetatea Ierusalimului. A rămas doar un fragment din Zid, care este şi
astăzi. Evreii au fost izgoniţi de acolo şi aveau voie doar o dată pe an, în 8 august, care era
numită Ziua Plângerii, aveau voie să vină acolo la acel Zid şi să plângă pentru Templul şi pentru
tot ceea ce ei pierduseră. Şi ştiţi că această tradiţie s-a prelungit până astăzi.
Împăratul Adrian, fiind păgân şi urâtor de Hristos, a mai făcut un lucru neplăcut lui
Dumnezeu. Pe toate locurile importante ale creştinătăţii, pe Muntele Măslinului, pe Golgota, pe
Tabor a poruncit ca să se zidească temple idoleşti. Şi pe locul Golgotei a dat poruncă să se
zidească un templu închinat Afroditei – spuneau grecii că e Zeiţa Iubirii, dar de fapt era zeiţa

53
desfrâului. Şi acel templu a fost pardosit cu marmură, s-a creat cumva un paviment care a
acoperit parcă pentru vecie. Voia să se dea uitării acel loc al Sfintei Cruci. Dar nu a fost aşa,
pentru că Dumnezeu îşi are oamenii Săi şi are rânduielile Sale.
Mai târziu, în anul 326, Împăratul Constantin, care între timp devenise împăratul
Imperiului Roman şi care în urma unei revelaţii personale, când a văzut pe cer acea Cruce şi acel
îndemn pentru acest semn nebiruit, el a venit la evlavie şi a dus-o pe mama sa Elena într-o
primă instanţă să zidească o biserică pe Golgota. Spune scriitorul Lactantius că din inspiraţie
divină a făcut el acest lucru. Iniţial au dorit să zidească o biserică, dar au descoperit cu mult mai
mult de atât. Pentru că, făcând săpături pentru a pregăti locul pentru acea biserică, au
descoperit cele trei cruci, şi ştiţi că prin tradiţie avem acea mărturie că prin învierea unei femei
moarte s-a certificat care este crucea Mântuitorului Hristos. Zece ani au durat lucrările de
construcţie ale acelei biserici, astfel încât în anul 336 această biserică este sfinţită în mod
solemn în ziua de 13 septembrie, şi atunci Patriarhul Macarie înalţă Sfânta Cruce spre a o vedea
tot poporul, şi tot poporul atunci a strigat cu evlavie şi cu dragoste „Doamne, miluieşte”.
Dar pentru faptul că au fost invitaţi la această sfinţire şi alţi episcopi care veneau din
zone îndepărtate ale imperiului, aceştia au ajuns mai târziu. Şi l-au rugat pe Patriarhul Macarie
să repete această rânduială, şi a fost repetată în ziua de 14 septembrie, şi de atunci de fapt a
rămas consacrată această sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, a arătării ei către popor, mai întâi
în Ierusalim, iar mai apoi s-a răspândit în toată creştinătatea.
După ce Sfântul Împărat Constantin dăruieşte libertate de a se manifesta creştinii ca
atare, se construiesc biserici, creştinii ies din catacombe de acum, Crucea este cinstită într-un
mod solemn, cu mult mai mult fast; se alcătuiesc de acum slujbe în cinstea ei. Această iconomie
a Crucii îmbracă şi forma învăţăturilor dogmatice şi una dintre cele mai importante învăţături
legate de Sfânta Cruce este aceea că Mântuitorul Hristos pe Cruce a murit de bunăvoie. Crucea
nu este un act de tortură, ci altar de jertfă. Deci Hristos n-a murit pe cruce dintr-o condiţionare,
ci Hristos de bună voie S-a adus pe Sine jertfă Tatălui, din ascultare faţă de Tatăl, pentru a
vindeca neascultarea lui Adam – spune Biserica.
Şi pentru a arăta aceste lucruri, aş face apel la câteva mărturii şi din înscrierile Sfinţilor
Părinţi, dar şi din Sfânta Scriptură.
Spune acel pictor vestit, Dionisie din Furna, că el, privind la icoana Răstignirii
Mântuitorului Hristos îl vede pe Împărat. Deci Hristos pe Cruce apare ca un Împărat, cel puţin în
iconografia ortodoxă. Nouă ne este străină acea imagine a lui Hristos din Apus, unde apar acele
tablouri, e adevărat pictate de pictori celebri, dar departe de ceea ce învaţă Biserica noastră, în
care pe Cruce, care cu adevărat acolo este un instrument de tortură, apare un om contorsionat,
un om închircit, cu Maica Domnului zdrobită de durere. Ori, în Ortodoxie, şi Crucea este
îmbrăcată în lumină. Hristos, cum spuneam, pe Cruce a murit, pentru că, spune Sfântul Atanasie
cel Mare, „era singurul mod în care putea muri îmbrăţişând lumea”. Hristos, după Înviere,
poartă stigmatele răstignirii. Oare el, care a făcut atâtea minuni, nu putea să facă ca aceste

54
stigmate să dispară? Dar nu a făcut acest lucru, pentru ca în primul rând să arate identitatea
dintre Cel răstignit şi Cel înviat, iar pe de altă parte stigmatele sunt semnele iubirii Sale. Spunea
părintele Stăniloae că nu putem gândi Crucea fără Hristos şi pe Hristos fără Cruce, că Hristos a
făcut pentru veşnicie corp comun cu Crucea.
Avem acel Acatist închinat Sfintei Cruci, în care ne adresăm Sfintei Cruci ca unei
persoane, o personalizăm. Şi noi nu cinstim lemnul, ci-L cinstim pe Hristos cel răstignit pe Cruce.
Există în această rânduială din scoaterea Sfintei Cruci ca un fel de prohod, avem în ea
tainic ascunsă şi o teofanie, o arătare a lui Dumnezeu. Arătăm Sfânta Cruce, dar o cruce pe care
întotdeauna apare şi Hristos. Spuneam că Hristos a făcut cu Sfânta Cruce corp comun pentru
veşnicie. Nu-L putem despărţi pe Hristos de Cruce.
Şi acum să aducem la argument la cele ce spuneam mai înainte şi mărturii din Sfânta
Scriptură. Şi voi aminti cele şapte cuvinte – de fapt generic vorbind şapte cuvinte, pentru că
sunt nişte cuvântări de fapt – ale Mântuitorului Hristos, fiind pe Cruce. Şi le voi prezenta în
ordinea lor cronologică, aşa cum ni le-au prezentat Sfinţii evangheliști.
În primul rând ne spune Sfântul Evanghelist Luca că Domnul Hristos, fiind pe cruce,
înconjurat de ură, toţi Îl blamau, Îl ocărau, Îi spuneau: Tu cel care te-ai declarat ca fiind Fiu al lui
Dumnezeu, coboară acum de pe cruce şi vom crede în Tine. În mijlocul acestei mulţimi care
parcă spumega de ură, Hristos ce face? Se roagă, şi spune: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce
fac”. Şi spune teologul Leonţiu din Bizanţ că Hristos pe cruce şi cu aceste cuvinte se arată a fi
mijlocitorul către Tatăl. El ştia că dintre cei care acum Îl huleau, mai târziu unii se vor întoarce.
Şi avem parcă indirect cazul celebru cu Sfântul Apostol Pavel. În acelaşi timp, pe cruce Hristos se
arată ca Fiu al Tatălui, se roagă Tatălui ca Fiu: „Părinte, iartă-le lor că ei nu ştiu ce fac”.
Al doilea cuvânt îl consemnează Sfântul Evanghelist Ioan, care spune că Mântuitorul
Hristos, pe cruce fiind, iar văzând lângă crucea Sa pe mama Sa şi pe Sfântul Ioan, spune mamei
Sale: „femeie, iată fiul tău” şi Sfântului Ioan: „iată, mama ta”. Deci vedem că Domnul Hristos, pe
cruce fiind, nu-şi poartă grijă de sine. Hristos pe cruce nu aştepta să fie mângâiat, nu aştepta să
fie consolat, ci El dăruieşte mângâiere. Iată câtă grijă a avut El de mama Sa şi este o mărturie
indirectă că este singurul fiu al Preasfintei Fecioare, pentru Maica Domnului nu mai avea pe
nimeni, şi atunci El o încredinţează Sfântului Ioan Evanghelistul.
Al treilea cuvânt pe care-l consemnează Sfântul Evanghelist Luca este acel dialog dintre
Mântuitorul Hristos şi tâlharul de pe cruce, atunci când unul dintre tâlhari îl hulea şi spunea:
„dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne şi pe noi”. Şi celălalt îi spune: „nu te temi de
Dumnezeu? Că suntem în aceeaşi osândă, că noi primim ce ni se cuvine pentru păcatele
noastre, dar Acesta n-a făcut nimic”. Iar apoi, întorcându-se spre Hristos, spune: „pomeneşte-
mă, doamne, când vei fi în Împărăţia Ta”. Şi Domnul Hristos îi spune: „adevărat îţi spun ţie.
Astăzi vei fi cu mine în rai”. Deci iată încă o manifestare a dumnezeirii Sale. Hristos ca
Dumnezeu nu putea să fie de atunci în rai, pentru că El cu dumnezeirea a fost tot timpul de o

55
slavă, de o cinste cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Dar El nu putea să promită ce nu avea. Arată şi pe
cruce, din nou, puterea Sa dumnezeiască şi, dacă vreţi, autoritatea Sa dumnezeiască.
Un alt cuvânt pe care-l consemnează de această dată evangheliştii sinoptici Matei,
Marcu şi Luca, este unul care a stârnit polemici, care a stârnit nedumeriri, neînţelegeri, pentru
faptul că nu a fost văzut în duhul gândirii Sfinţilor Părinţi. Şi anume acele cuvinte ale
Mântuitorului Hristos de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?”. Şi unii aici au interpretat într-un mod eronat că pe Cruce dumnezeirea L-a părăsit pe
Hristos, că cele două firi cumva s-au separat, apoi iar s-au reunit şi aşa mai departe. Ori, trebuie
să gândim aceste lucruri ca fiind în primul rând o profeţie, pentru că este o referire la Psalmul
21 a lui David, şi când gândim despre profeţie trebuie să gândim că sunt nişte cuvinte, nişte
anticipări făcute de oameni din Vechiul Testament plăcuţi lui Dumnezeu, care au făcut referire
din trecut spre viitor, şi nu invers. Adică atunci când se spune în Evanghelii că Hristos a făcut
cutare şi cutare ca să se împlinească prorocia, este pentru faptul că Hristos confirmă prorocia şi
nu neapărat că o anunţă cumva apriori. Mai mult decât atât, de fapt prin aceste cuvinte Hristos
Domnul dă mărturie strigătului întregii umanităţi, care prin păcate s-a depărtat de Dumnezeu,
care a ajuns în întunericul necunoştinţei şi care suferă. Şi strigă spre Dumnezeu spre a fi
izbăvită. Şi Hristos Domnul dă glas neputinţei şi suferinţei noastre prin acel strigăt.
Al cincilea cuvânt de pe Cruce pe care îl consemnează Sfântul Evanghelist Ioan este:
„Mi-e sete”. Şi iată, avem aici subliniată şi dimensiunea umană a Mântuitorului Hristos, care în
acelaşi timp este Dumnezeu şi Om, şi cele două firi, umană şi dumnezeiască s-au unit, spun
Sfinţii Părinţi, „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. Deci Hristos pe
cruce arată că este şi om în acelaşi timp.
De asemenea, cuvântul foarte important, pe care-l consemnează Sfântul Evanghelist
Luca, este acela: „săvârşindu-sa”. Deci Hristos acum pe cruce dă mărturie că şi-a încheiat
misiunea. Spunem în Sfânta Liturghie la un moment dat că Hristos este „plinirea Legii şi a
profeţilor”. Adică este şi finalul Legii, dar este şi împlinirea ei. Este împlinirea Legii, tot ceea ce
s-a profeţit despre Hristos iată că se împlineşte acum pe cruce. Este, dacă vreţi, încununarea
întregii sale activităţi. Dar aici Sfântul Evanghelist Marcu mai adaugă un amănunt. Că „strigând
cu glas mare Şi-a dat duhul”. Deci Hristos iată, pe cruce, se arată plin de putere. El nu este un
muribund. Deci „strigând cu glas mare şi-a dat duhul”. Pentru că acest strigăt al Său a fost
precedat de un alt cuvânt al Mântuitorului Hristos, cel de-al şaptelea: „Părinte, în mâinile Tale
încredinţez duhul Meu”. Şi spune Sfântul Evanghelist Ioan că Iisus, plecându-şi capul, şi-a dat
duhul. Şi parcă nu zăbovim destul asupra acestui cuvânt. Vedeţi, sfinţii evanghelişti ne-au dat şi
detalii, şi nu le-au dat întâmplător. Pentru că în mod normal, atunci când omul moare, mai întâi
îşi dă duhul, iar apoi când nu mai are viaţă în el, în virtutea inerţiei, îşi pleacă capul. Ori la
Hristos lucrurile se întâmplă invers: mai întâi îşi pleacă capul şi apoi îşi dă duhul.
Spune Sfântul Ioan Damaschinul că Hristos pe cruce se manifestă ca un împărat care
porunceşte morţii să vină. Să vină când vrea El. Şi mai spune sfântul că „moartea, ca o slugă

56
credincioasă, vine plină de spaimă la porunca Stăpânului”, pentru că avem şi acel exemplu – la
care revin – cu grija pe care Domnul Hristos o arată faţă de maica Sa.
Hristos pe cruce se comportă ca un om care-şi pune în rânduială lucrurile, se ocupă de
detalii, nu se grăbeşte. Parcă ar spune morţii „mai aşteaptă, te chem atunci când îţi poruncesc
eu, vei veni atunci când îţi spun eu să vii”.
Iată cu câte învăţături ne putem împropia, iubiţi credincioşi, din Înălţarea Sfintei Cruci.
Dar aş veni acum şi la dimensiunea pedagogică a acestei prăznuiri. Pentru că avem şi un
simbolism al Sfintei Cruci.
Sfânta Cruce, şi prin faptul că noi ne însemnăm cu ea, parcă trecem în revistă întreaga
istorie a mântuirii neamului omenesc. Iată, spun Sfinţii Părinţi, când ne însemnăm cu semnul
Sfintei Cruci, ar trebui să ne gândim şi în acest mod: Hristos Dumnezeu se coboară din Cer pe
Pământ, apoi se înalţă la Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui împreună cu Duhul Sfânt. Iată cum
în acest mod mărturisim, făcând crucea, taina mântuirii neamului omenesc.
În acelaşi timp, cele trei degete pe care noi le împreunăm arată unitatea Preasfintei
Treimi: trei persoane, o singură fiinţă.
În acelaşi timp iarăşi, cele două degete pe care noi le împreunăm în podul palmei, după
unii simbolizează pe Adam şi pe Eva, care din smerenie se închină Preasfintei Treimi. Iar în
acelaşi timp, cele două degete închipuiesc cele două firi pe care Hristos Domnul le-a avut, cea
umană şi cea dumnezeiască.
Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, spunea la un moment dat că atunci când ne
însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, trebuie de asemenea să gândim şi în acest mod: ne
însemnăm fruntea, pentru că este locul minţii, al raţiunii, şi prin aceasta arătăm că suntem
îndatoraţi să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L căutăm pe Dumnezeu. Ne însemnăm apoi
pieptul, unde este locul inimii, ca să arătăm iubirea Sa faţă de noi, aşa cum şi El ne-a arătat-o
nouă. Şi apoi ne însemnăm braţele, umerii, ca semn al puterii, ca semn al lucrării poruncilor lui
Dumnezeu. Deci iată că Sfânta Cruce devine dintr-un obiect o mărturisire de credinţă şi devine
de asemenea un mod prin care noi suntem îndemnaţi la lucrare. Adică toate cele trei părţi ale
sufletului uman sunt puse în lucrare: mintea spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu, inima spre a-L
iubi şi voinţa pentru a lucra cele plăcute lui Dumnezeu.
Dar aş vrea să fac în încheiere şi o atenţionare. Biserica ne îndeamnă să ne însemnăm
des cu semnul Sfintei Cruci. Şi e bine să ţinem cont de această recomandare. Dar mai mult
decât atât, ne îndeamnă să o facem corect. Nici nu ne dăm seama cât de important este să-ţi
faci semnul crucii aşa cum se cuvinte. În primul rând prin însuşi semnul acesta, şi în al doilea
rând cu evlavia cu care facem acest semn. Pentru că, după cum spuneam, ne mărturisim
credinţa, Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutorul nostru să ne ocrotească de vrăjmaşi, pentru că
crucea spunem noi este sabie împotriva diavolului, pentru că diavolul nu se poate smeri, se
cutremură în faţa smereniei lui Hristos. Îl slăvim pe Dumnezeu atunci când facem semnul sfintei
cruci, dar repet, s-o facem corect. Pentru că atunci când o faci corect ce înseamnă? Înseamnă că

57
o faci conştient, înseamnă că o faci responsabil, înseamnă că o faci reflexiv, ştii ceea ce faci,
gândeşti ceea ce faci, şi nu o faci la întâmplare. Constatăm din păcate că mulţi dintre cei care se
numesc creştini fac aşa în faţa frunţii o fluturare de mâini care în orice caz nu are nimic de-a
face cu sfânta cruce. Şi în Cartea Prorocului Ezechiel se spune că „blestemat este tot ceea ce
face lucrul lui Dumnezeu cu nepăsare”.
Atunci când ne semnăm cu semnul sfintei cruci, iubiţi credincioşi, mai mult decât tot
ceea ce am spus până acum să reţineţi ceea ce vă spun acum: atunci când ne însemnăm cu
semnul sfintei cruci Îl imprimăm pe Hristos în persoana noastră, în existenţa noastră. Hristos
devine parte din noi. Deci ori de câte ori ne însemnăm cu semnul sfintei cruci să-L gândim, să-L
conştientizăm, să spunem că ştim cui ne închinăm, ştim cui ne adresăm, ştim cui ne rugăm,
avem cunoştinţă despre ceea ce facem. Pentru că făcând aceste lucruri conştient, responsabil,
cu evlavie, cu dragoste faţă de Hristos, Hristos se întipăreşte în noi la fiecare însemnare cu
semnul sfintei cruci, şi dacă Hristos a Înviat, iată că şi noi înviem. Tot astfel, dacă-L avem pe
Hristos în noi, atunci şi noi cântăm cu întreaga Biserică „crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi
sfântă învierea Ta, o lăudăm şi o slăvim”.
Amin.

58
 16 – Cincizecimea

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Iubiţi credincioşi, poate că aţi observat că slujba de astăzi a fost o slujbă specială,
determinată de importanţa praznicului pe care-l prăznuim noi astăzi. De aceea am şi lăsat ca
slujba să decurgă fluent, nu am întrerupt-o la momentul obişnuit al predicii, ci am lăsat să
săvârşim, să ne rugăm împreună şi la acea slujbă a Vecerniei, la care aţi auzit acele şase
rugăciuni numite Rugăciunile vindecării genunchiului, în care aţi văzut că acele rugăciuni sunt o
sinteză a importanţei praznicului de astăzi. Ne-am rugat la Dumnezeu să ne trimită Duhul Său
cel Sfânt peste noi cei adunaţi în biserica Sa, aşteptând venirea Sfântului Duh peste noi, ne-am
rugat pentru iertarea păcatelor noastre, ne-am mărturisit şi ne-am plâns neputinţele noastre
faţă de Dumnezeu şi am conştientizat şi ne-am prezentat pe noi ca fiind orfani fără harul
Sfântului Duh în viaţa noastră, deci am realizat acest lucru extraordinar, că suntem orfani,
suntem neputincioşi, suntem slăbănogi din punct de vedere spiritual fără harul Sfântului Duh în
viaţa noastră.
Dar mai mult de atât, poate că aţi realizat şi acest lucru, că ne-am rugat şi pentru cei
adormiţi, plecaţi dintre noi, cu conştiinţa că Dumnezeul nostru este Dumnezeul viilor, că
această viaţă şi cea de dincolo sunt de fapt două etape ale aceluiaşi întreg, că viaţa de aici este
etapa prin care noi devenim, în care noi ne pregătim pentru viaţa cea viitoare. Şi în acest sens,
L-am rugat pe Mântuitorul Hristos, Cel care ne este apropiat, Cel care a luat şi firea noastră
omenească şi care cunoaşte şi aceste neputinţe ale noastre, deci ne referim la neputinţe ale firii
şi nu la păcate, pentru că Mântuitorul Hristos S-a făcut om fără de păcat, deci L-am rugat pe
Mântuitorul Hristos tocmai în această calitate a Lui de mijlocitor, a Cel care S-a înălţat la Cer şi a
dus firea noastră omenească de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, în sensul de preamărire a firii
noastre omeneşti, L-am rugat pe Mântuitorul Hristos să se milostivească şi spre cei care sunt
dincolo şi care aşteaptă aceste rugăciuni ale noastre.
Dar am spus aceste şase rugăciuni, în special primele rugăciuni pun în evidenţă
importanţa acestui praznic. Şi am spus de mai multe ori acest lucru, faptul că noi, creştinii
ortodocşi, atunci când în Biserică prăznuim un anumit eveniment din viaţa Mântuitorului sau a
Bisericii, am precizat de mai multe ori faptul că noi nu comemorăm nişte evenimente, noi nu ne
amintim nişte evenimente din viaţa Mântuitorului Hristos sau ale Bisericii, ci noi le retrăim.
Pentru că Mântuitorul Hristos le-a spus la un moment dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli: „iată,
Eu voi ruga pe Tatăl şi alt mângâietor vă va trimite vouă, Duhul Sfânt, pe care lumea nu-L
cunoaşte, dar voi îl cunoaşteţi, pentru că în voi este şi în voi fa fi”. Şi a mai spus Domnul Hristos
că „acela vă va învăţa pe voi toate”, „acela Mă va preaslăvi pe Mine, căci din Al Meu a luat şi vă
va învăţa pe voi”. Iată, viaţa Bisericii este viaţa întru Duhul Sfânt.

59
 Spuneam la Predica la cuvântul de la Înălţarea Domnului că ceea ce realizează Duhul
Sfânt ca o continuare a activităţii Mântuitorului este aceea că Duhul Sfânt Îl face prezent pe
Hristos în Biserică, mai ales prin Sfintele Taine.
Dar iată că Duhul Sfânt are şi lucrarea aceasta de a ne uni unii cu alţii. Ceea ce frământă
lumea de astăzi, ceea ce este cauza tuturor disensiunilor, tuturor nemulţumirilor, este faptul că
Duhul Sfânt lipseşte, şi lipseşte în sensul că lipseşte Risaul cel adevărat, care să ne facă să fim
una, aşa cum Hristos a vrut, ca toţi să fim una cu Domnul Hristos precum „Tu părinte pentru
Mine şi Eu pentru Tine, aşa şi aceştia să fie întru Noi una”. Este, aş spune eu, testamentul
Domnului Hristos. Aşa a spus Domnul Hristos, să vă iubiţi unii pe alţii şi să fiţi una, precum şi noi,
Tatăl şi cu Duhul Sfânt suntem una.
Spuneam şi mă repet că taina Preasfintei Treimi este Taina Tainelor, niciodată nu o vom
putea noi înţelege cum Dumnezeu este Unul şi Trei, cum Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei
persoane distincte, dar în acelaşi timp au comună fiinţa dumnezeiască. Este o taină pe care
spuneam, şi repet acest lucru, că noi ne plecăm cu mintea în faţa tainei pentru că n-o putem
explica, depăşeşte puterea noastră raţională de înţelegere. Şi oricum, poate că acum veţi spune
că dacă tot n-o putem explica, ce rost are să ne raportăm la această credinţă, în Preasfânta
Treime, Dumnezeul nostru, Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Este foarte important de ce, pentru că
mărturisim că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt comuniune veşnică de persoane, comuniune de
iubire. Şi atunci omul ca cel creat după chipul dumnezeiesc, noi trebuie să avem conştiinţa că ne
împlinim doar în comuniune.
Aţi auzit şi la Apostol şi vedeţi şi în icoana şi troparul care în acelaşi timp sintetizează
importanţa praznicului de o manieră sau alta, că Sfinţii Apostoli au primit harul Sfântului Duh nu
fiind idolatri, nu fiind plecaţi fiecare într-o parte sau în alta, ci fiind împreună, în comuniune,
prin rugăciunea comună au primit pe Sfântul Duh. Şi de aceea aţi văzut că prima rugăciune
dintre cele şase a fost aceea în care noi am conştientizat şi am mărturisit că ne-am adunat aici
în Biserică pentru a primi Sfântul Duh. Vedeţi că deja, într-un fel, reconstituim acea adunare a
Sfinţilor Apostoli când au primit Sfântul Duh asupra lor. Şi noi mărturisim, şi trebuie să realizăm
acest lucru, că primim Duhul Sfânt în comuniune, fiind în comuniune Duhul Sfânt vine în această
comuniune şi o întăreşte şi o desăvârşeşte. Noi spunem că biserica este Trupul cel tainic al lui
Hristos, al cărui cap nevăzut este Hristos, şi nu cum spun alţii că Hristos a lăsat un vicar la Roma
şi aşa mai departe. Noi spunem că Hristos este capul Bisericii. Şi pentru că Hristos este capul
Bisericii, Biserica este infailibilă. Biserica nu poate greşi, nu pentru faptul că oamenii ar fi fără de
greşeală, ci pentru faptul că tot timpul avem această conştiinţă că Hristos este capul Bisericii, că
Hristos conduce în chip nevăzut Biserica. Şi Sinoadele ecumenice care au fost şi Sinoadele
dintotdeauna sunt cele care statornicesc adevărurile de credinţă. De aceea trebuie să ne
grefăm pe această măsură a Bisericii noastre, că avem în Biserica Ortodoxă deplinătatea
harului. Iar cei care pleacă la alte confesiuni sau care nu trăiesc, nu gustă din frumuseţile
Ortodoxiei, să ştie ei singuri că se privează pe ei înşişi de nişte bunătăţi duhovniceşti pe care

60
nimeni nu le mai are. Am spus, avem în Biserica Ortodoxă tot ceea ce ne trebuie pentru
mântuire.
Spuneam că lumea de astăzi este dezbinată, şi de aceea există neînţelegeri, sunt
războaie, se petrec atâtea şi atâtea lucruri oribile şi urâte, pentru faptul că lipseşte liantul care
să ne lege, lipseşte Duhul Sfânt din viaţa noastră, sau cum îl numea un teolog contemporan,
„Duhul Sfânt este marele ignorat”. Ignorăm prezenţa Sfântului Duh în casa noastră, şi totuşi am
mărturisit, de-abia acum poate că trebuie să realizăm că, aşa cum am spus, cauza
nemulţumirilor noastre, a insatisfacţiilor noastre, mai ales cele de ordin ontologic, de ordin
spiritual, este faptul că Duhul Sfânt este absent din viaţa noastră. Şi atunci de aceea ar trebui să
începem ca fiecare rugăciune o începem cu invocarea Duhului Sfânt: „Împărate ceresc,
Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul
bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de
toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Fiecare rugăciune, fiecare frază,
fiecare slujbă bisericească începe cu această invocare a Sfântului Duh, ca Cel care curăţeşte, ca
Cel care luminează, ca Cel care linişteşte, ca Cel care dă pace sufletelor noastre. Împărat ceresc,
care este Mângâietor, Duhul Adevărului şi avem şi această conştiinţă că este pretutindeni, adică
avem nevoie de Duhul Sfânt în viaţa fiecăruia dintre noi.
Şi mai este un aspect pe care v-aş ruga să-l sesizaţi şi să fiţi atenţi atunci când priviţi
icoana cu praznicul Cincizecimii. Faptul că Duhul Sfânt „S-a împărţit în chip de limbi de foc”
peste fiecare dintre cei care erau adunaţi în acea comuniune de rugăciune, când s-a constituit
de fapt şi Biserica. Deci Dumnezeu, prin acest fapt, a arătat că vrea, doreşte o relaţie personală
cu fiecare dintre noi. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu impersonal, un Dumnezeu la
care ne raportăm noi, în care credem noi, căruia ne închinăm noi nu este ascuns prin nirvana
sau prin alte locuri, ci este Dumnezeu Persoană, este un Duh; Dumnezeu este Cineva nu numai
despre care vorbim, ci în primul rând Dumnezeu este Cineva cu care noi trebuie să vorbim.
Trebuie să ne manifestăm această conştiinţă că Dumnezeu este viu, că Dumnezeu ne vrea
parteneri de dialog, că Dumnezeu ne-a creat ca parteneri de dialog pentru veşnicie. Şi depinde
doar de noi dacă răspundem sau nu răspundem acestei chemări a lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că
Dumnezeu aşteaptă. Mântuitorul Hristos Însuşi se prezintă pe El ca un „cerşetor” la inima
noastră.
Spunea părintele Stăniloae că „timpul este durata dintre bătaia lui Dumnezeu la uşa
inimilor noastre şi momentul în care noi deschidem”. Pentru că Domnul Hristos a spus: „iată,
stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi-Mi va deschide, voi intra şi voi cina cu el şi el
cu Mine. Şi voi veni cu Tatăl Meu şi vom face locaş cu dânsul”. Deci Hristos este o prezenţă;
Duhul Sfânt este o prezenţă; Dumnezeul Tatăl este o prezenţă. Dar Dumnezeu este o prezenţă
discretă.
Vă daţi seama, Dumnezeu în acelaşi timp sfânt, atotputernic, Cel care le poate toate, se
spune că un singur lucru nu poate Dumnezeu: să mântuiască pe om cu forţa. Noi suntem cei

61
care aderăm sau nu aderăm, primim sau nu primim această mână întinsă a lui Dumnezeu. Şi
dacă lumea de astăzi nu are conştiinţa acestei prezenţe a lui Dumnezeu, se spune că Dumnezeu
nu mai există, că „Dumnezeu a murit”, cum spunea Nietzsche sau că Dumnezeu s-a izolat în
ceruri, nu este pentru faptul că Dumnezeu nu există, ci pentru că noi prin păcate ne-am atrofiat
aceste simţuri duhovniceşti şi nu-L mai simţim pe Dumnezeu. Ochii noştri sufleteşti sunt orbi,
sunt orbiţi, avem pusă ca o pâclă pe ochii noştri sufleteşti şi nu-L mai vedem pe Dumnezeu. Şi
de aceea este nevoie să ne reîntoarcem către Dumnezeu. Această nemulţumire din viaţa
noastră, această absenţă a Duhului Sfânt din viaţa noastră, care este cauza nemulţumirilor
noastre, ar trebui să ne motiveze, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să ne dăm seama că
absenţa lui Dumnezeu este tocmai această cauză a nemulţumirilor din viaţa noastră, a
nemulţumirilor personale, a nemulţumirilor din familie, conflicte între generaţii, conflicte între
popoare, conflicte între ideologii şi aşa mai departe. Faptul că nu Îl găsim sau nu-L căutăm pe
Dumnezeu, pentru că Duhul Sfânt este Cel care desăvârşeşte unitatea în diversitate.
Noi suntem diferiţi. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp nu
suntem creaţi ca nişte tipare. Fiecare avem modul nostru de a fi. Dumnezeu ne-a creat unici.
Fiecare dintre noi este un unicat. Dar întru Duhul Sfânt această diversitate a noastră se unifică,
formăm trupul cel tainic al lui Hristos. De ce? Pentru că spune Sfântul Apostol Pavel că în ce
chip suntem noi trupul lui Hristos: unii suntem mădulare, iar dacă un mădular este în cinste,
toate mădularele sunt în cinste; iar dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună.
Aceasta ar trebui să fie conştiinţa noastră, mai ales în această zi a Cincizecimii. Că Duhul Sfânt
este duhul comuniunii, Duhul Sfânt a coborât peste acea comuniune de rugăciune, deci în
acelaşi timp Duhul Sfânt vine unde este rugăciune, în sensul de dorire a lui Dumnezeu, şi unde
este comuniune, unde noi cu toţii ne adunăm şi suntem fraţi şi surori întru Hristos şi formăm
Trupul cel tainic al lui Hristos.
Dar nu putem ajunge la această conştiinţă şi la conştiinţa importanţei pe care o avem
noi în Dumnezeu, dacă nu-L căutăm pe Dumnezeu. Am spus, Dumnezeu nu există pentru faptul
că noi nu am vrea să existe, El nu se poate nega pe Sine Însuşi. Dumnezeu este Cel care există
prin Sine Însuşi, iar noi avem viaţă şi înviem prin mila lui Dumnezeu. Să ne raportăm la
Dumnezeu nu numai teoretic, ci printr-o rugăciune vie, printr-o rugăciune caldă, printr-o
rugăciune arzătoare, conştienţi că numai Dumnezeu ne poate împlini pe noi, şi mai ales în toate
zilele vieţii noastre să chemăm pe Mângâietorul cel bun, Duhul cel Sfânt, să-i spunem:
„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului cel ce pretutindenea eşti, vino şi te
sălăşluieşte în noi şi ne curăţeşte de toată închinăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele nostre,
Amin.

62
 17 – Duminica Sfinţilor Pă rinţi

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Hristos S-a înălţat! Adevărat S-a înălţat!.
Iubiţi credincioşi, iată că în duminica aceasta, a şaptea de după Paşti, încadrată între
Praznicul Înălţării Mântuitorului Hristos la cer şi cel al Pogorârii Sfântului Duh, sfânta noastră
Biserică a rânduit să se închine o duminică specială unor persoane, unor Sfinţi Părinţi, care au
statornicit anumite învăţături de credinţă ale Bisericii noastre. Este vorba despre Părinţii care
s-au întrunit la Sinodul de la Niceea, în anul 325, sub oblăduirea Sfântului Împărat Constantin. Şi
aţi auzit şi din cântările care s-au cântat, că a fost condamnată acea erezie a lui Arie, şi Sfinţii
Părinţi au statornicit ca anumite măsuri de credinţă, primele opt articole ale Simbolului de
credinţă.
Acum să ne transpunem puţin în timpul de atunci. Creştinismul tocmai devenise din
religia oficială a Imperiului Bizantin, Sfântul Împărat Constantin este cel care s-a creştinat şi cu
încreştinarea sa a adus lumea la Creştinism, dar lucrurile nu s-au liniştit, pentru faptul că – aţi
auzit şi astăzi în Pericopa dedicată Sfinţilor Apostoli, că Sfântul Apostol Pavel s-a rugat şi le-a
spus că „vor veni între voi lupi duhovniceşti, care vor încerca să dezbine, să despartă oile de
turma lui Hristos”. Şi acest lucru s-a adeverit în ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel, că de acum
creştinismul ajunsese o religie oficială, trecuse de la stadiul de catacombe, de-acum se slujea în
biserici, dar s-a ajuns că au apărut anumite persoane care au început să răstălmăcească
învăţăturile Bisericii şi să propovăduiască aceste învăţături. Şi bineînţeles că n-o să fac acum o
trecere în revistă a ceea ce a spus Arie, a ceea ce s-a discutat la Sinodul ecumenic, ce hotărâri
s-au luat, doar vreau să punctez nişte elemente, în sensul că: în primul rând de ce este nevoie şi
de ce trebuie să ţinem noi atât de mult la faptul că aparţinem dreptei credinţe? De ce este atât
de importantă dreapta credinţă ca o credinţă mântuitoare? Este foarte important acest lucru.
Poate că nu ne-ar spune foarte multe faptul că Arie a fost condamnat la acel Sinod ecumenic,
faptul că el spunea că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este de o fiinţă cu Tatăl, ci
este o creatură. Îl punea pe Mântuitorul Hristos Dumnezeu, în rândul creaturilor. ŞI atunci când
s-au întrunit Părinţii la acel Sinod, între care amintim pe Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon,
Sfântul Silvestru, Sfântul Atansie cel Mare şi alţi sfinţi părinţi care au dogmatizat şi au spus că
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel născut din veşnicie, din Tatăl, şi născut sub ani din
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria. Poate că multora le-ar părea
acest lucru o problemă de ordin mai mult teologic, dogmatic, care ar fi apanajul celor care fac
teologia, dar nu este un lucru atât de important. Spre exemplu, noi cei de astăzi, dacă
moştenim această comoară care ne-a fost transmisă în decursul timpului prin aceste Sinoade
ecumenice, noi trebuie să ne statornicim şi noi în aceste învăţături de credinţă. Dacă Iisus

63
Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că mântuirea noastră este doar un vis, este o utopie şi nu
este o realitate. Dacă Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu Cel născut din veci, din Tatăl,
conform Bisericii noastre, înseamnă că firea noastră umană n-a fost restaurată cu adevărat,
înseamnă că încă suntem sub domnia păcatului, încă n-am fost eliberaţi cu adevărat. Ori, noi
credem că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a venit şi ne-a eliberat de mândria păcatului şi a
restaurat firea omenească în ansamblul ei, dând de acum fiecăruia dintre noi posibilitatea să
devină un fiu al lui Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi, după har, iar nu după fire, cum este
Mântuitorul Hristos.
Deci insist asupra faptului că trebuie să ştim de ce suntem în credinţa ortodoxă, credinţa
cea dreaptă, şi mai ales să ne ţinem de această credinţă pe care am ţinut-o nu numai ca
predanie, de la strămoşii noştri, ci am putea spune şi noi ca acei conaţionali ai Femeii
samarinene, că noi înşine acum am cunoscut că Iisus Hristos este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul lumii.
Pentru că Sfântul Apostol Pavel le spunea la un moment dat evreilor: „nu toţi cei tăiaţi
împrejur trupeşte este evreu. Cel tăiat împrejur sufleteşte”. Deci nu această calitate a noastră
de creştin ortodox, faptul că ne-am născut creştini ortodocşi, suntem automat şi mântuiţi.
Dimpotrivă, trebuie să facem fapte ale credinţei prin care noi într-adevăr ne arătăm credinţa
noastră ortodoxă, arătăm că ne-am însuşit aceste adevăruri de credinţă şi prin faptele noastre
arătăm lumii care este adevărata valoare a creştinismului ortodox.
E adevărat, nu ne putem noi compara cu celelalte confesiuni care poate că au mult mai
mulţi adepţi, dar Hristos a spus la un moment dat: „nu te teme, turmă mică, căci Tatăl tău ţi-a
rânduit ţie împărăţie”. Noi considerăm că, chiar dacă Ortodoxia nu este de aceeaşi amploare ca
toate celelalte, în niciun caz nu putem spune că calitatea credinţei stă neapărat în numărul
credincioşilor. Calitatea credinţei stă în statornicirea în adevăr. Ori, ceea ce am primit noi de la
Sfinţii Părinţi în decursul veacurilor, este ceea ce ne pune pe noi în Biserica cea adevărată şi ne
pun în legătură cu Dumnezeu cel adevărat, cu Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Şi spun acest lucru pentru faptul că astăzi, din păcate, asistăm la un sincretism religios
căruia îi cad pradă mulţi dintre aşa-zişi – spun eu acum – creştini ortodocşi dintr-ai noştri.
Cunoaşteţi de acum că pericolul cel mai mare poate pentru noi nu-l reprezintă neapărat sectele,
ci pentru noi la ora actuală pericolul cel mai mare îl reprezintă aceste mişcări neoreligioase, de
gen yoga, budism şi aşa mai departe, care folosind anumite elemente din toate religiile, au
făcut o religie universală şi au spus că toţi cei care au fost mari întemeietori de religie au fost
buni, au fost proroci; că şi Mahomed a fost proroc, că şi Buda a fost proroc şi aşa mai departe, şi
Iisus Hristos a fost un proroc între proroci. Ori, pentru noi, noi nu putem accepta aşa ceva, nu
dintr-un fanatism. Pentru că dacă noi nu vedem că Iisus Hristos este Singurul, Adevăratul
Dumnezeu, înseamnă că Hristos nu este pentru noi Mântuitor. Domnul Hristos, aţi auzit şi
astăzi, vorbind cu Tatăl cel ceresc, că „Aceasta este viaţa cea veşnică, să te cunoască pe Tine,
Singurul, Adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis”. Sunt alte persoane

64
care se raportează la alte divinităţi, este problema lor de context naţional sau alte contexte. În
orice caz, dacă la ora actuală s-a răspândit cuvântul Evangheliei în toată lumea, înseamnă că de
acum oamenii sunt cei care L-au primit sau nu L-au primit pe Hristos. Este o problemă de
opţiune, dar în niciun caz nu putem accepta acest fapt că Iisus Hristos este un profet, un om
deosebit între alţi oameni deosebiţi. Pentru noi, Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi este
Dumnezeu Adevărat şi om Adevărat, este Mântuitorul lumii. Hristos a venit pentru toată lumea.
Este adevărat că S-a născut într-un anumit context istoric, în cadrul poporului evreu, dar
mesajul a fost către toată lumea. Pentru că după Învierea Sa, Domnul Hristos I-a trimis pe Sfinţii
Apostoli şi le-a spus: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se
va osândi”. Deci iată, sunt nişte cuvinte care cred eu că nu mai au loc de interpretare. Sunt
cuvinte foarte clare, foarte categorice. „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, cel ce nu
va crede se va osândi”.
Acum veţi spune: bine, dar ce se va întâmpla cu ceilalţi care nu sunt ca noi, care nu
putem spune că nu au auzit de Hristos, dar n-au primit botezul? În acest caz eu spun cu
cuvintele părintelui Cleopa, că este problema lui Dumnezeu ce va face Dumnezeu cu ei. Noi însă
ştim că ne aflăm în Biserica cea dreptmăritoare, că avem în Biserica Ortodoxă tot ceea ce ne
este necesar pentru mântuire. Avem Sfintele Taine, prin care ne putem uni cu Hristos, prin care
Hristos intră în alcătuirea trupului şi al sufletului nostru, prin care îl cinstim pe Hristos, în care
comunicăm cu Hristos şi prin care ajungem la vederea lui Dumnezeu. Cei care au plecat din
Ortodoxie sau cei care neglijează sau dispreţuiesc Ortodoxia, este o problemă a lor. Noi, am
spus, avem această siguranţă că ne aflăm în Biserica cea dreptmăritoare, pentru faptul că
suntem în adevăr, suntem în cuprinsul învăţăturii de credinţă pe care Sfinţii Părinţi au transmis-
o de-a lungul veacurilor, şi ai căror moştenitori suntem noi, cei de astăzi.
Deci nu este indiferent, iubiţi credincioşi, în cine credem. Să fim foarte atenţi ca aceste
ezitări ale noastre, această fugă a noastră de a-L mărturisi pe Hristos să nu cumva să ne pună în
faţa celor care, dacă nu-L hulesc pe Hristos, cel puţin Îl neglijează. Noi nu trebuie să fim dintre
cei care să ne fie ruşine de Hristos, pentru că Domnul Hristos a spus: „Cel ce va ruşina de mine
întru acest neam desfrânat, şi Fiul omului se va lepăda de el atunci când va veni cu slava Sa şi cu
sfinţii Săi îngeri”. Este o problemă de mărturisire, şi noi suntem, cei de astăzi, nişte
mărturisitori. Suntem martori ai lui Hristos. Am spus, dacă ne-am născut în credinţa ortodoxă, şi
să dăm slavă lui Dumnezeu pentru acest lucru, mai mult decât atât, să ne gândim să ducem şi o
viaţă de creştini autentici ortodocşi.
Iarăşi, o altă problemă care s-ar putea să apară în minţile unora este aceea că, spre
exemplu, mulţi dintre ortodocşii noştri au o viaţă duhovnicească de o calitate inferioară,
comparativ cu cei care, să zicem, sunt în cadrul unor secte. Pentru că spun unii că gata, dacă
sunt într-o anumită sectă nu mai fumez, nu mai beau, nu mai înjur, sunt un om cumpătat, şi
spun că de ce ortodocşii sunt aşa, iar ceilalţi sunt mai buni decât ei? Este adevărat că sunt mai

65
buni, poate, în anumite aspecte, decât noi. Şi atunci ar trebui să ne imputăm noi şi să ne fie
ruşine de acest lucru. Dar nu este esenţial acest lucru. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, se
confundă Ortodoxia cu ortodocşii. Dacă noi cei de astăzi nu ne mai ridicăm la valoarea
Ortodoxiei, nu este învăţătura în sine vinovată, ci suntem noi, cei care neglijăm sau suntem
superficiali în cele ale credinţei.
Dar vă mai spun un lucru. Spunea un părinte din Rusia, părintele diacon Andrei Kuraev
un lucru foarte frumos. Spunea că diavolii sunt şi ei într-o anumită ierarhie şi să ştiţi că ei nu se
bucură de comuniune. Doar porunca superiorilor este cea care-i unesc într-un fel, dar ei între ei
nu se suportă, se urăsc, pentru că acesta este iadul. Iadul este însingurarea, egoismul, pe când
raiul este bucuria comuniunii. Şi la un moment dat spun Sfinţii Părinţi că dacă un om este
stăpânit de o patimă şi echivalentul fiecărei patimi este un diavol, omul ăla „progresând” – între
ghilimele – pe acest traseu descendent, progresând deci într-o altă patimă, diavolul este cel
care pleacă şi-i lasă loc celui care vine, care este mai mare decât el. Dar spune acest părinte un
lucru extraordinar. Spune că atunci când vine marele drac al ereziei, toţi ceilalţi diavoli se retrag
respectuos la o parte. Deci poţi să ai oricâte fapte bune, dacă nu eşti în cuprinsul dreptei
credinţe nu ai perspectiva mântuirii.
Iată deci, să dăm slavă lui Dumnezeu că suntem în cuprinsul Bisericii celei
dreptmăritoare, că avem la îndemână tot ceea ce ne trebuie pentru a ne putea mântui. Să ne
imputăm în acelaşi timp faptul că nu ne ridicăm la viaţa strămoşilor noştri, la viaţa sfinţilor pe
care noi îi cinstim şi îi amintim, dar, v-am spus, în primul rând să ne bucurăm că totuşi avem o
altă bază, avem o altă speranţă, avem o altă nădejde faţă de ceilalţi, care trăiesc în acest
întuneric. Pentru că nu intru în detalii ce caracterizează fiecare sectă, dar în orice caz, fiecare
dintre ele, ca şi Arie acesta de care se face amintire astăzi, s-a abătut de la învăţătura cea
dreaptă. Şi Sfinţii Părinţii care s-au adunat acolo la acel Sinod nu numai că au dogmatizat
adevărul, deci au restabilit adevărul, ci l-au condamnat pe Arie, l-au dat anatemei, ceea ce este
lucrul cel mai grav pe care Biserica poate să îl mustre pe cineva. A da pe cineva anatemei
înseamnă a-l exclude din biserică şi a da osândei. El singur deja, prin această învăţătură, şi nu
numai pentru că este într-o învăţătură falsă, ci pentru faptul că o propovăduieşte, el vrea să
facă şi pe alţii să creadă acel lucru greşit, şi de aceea este mult mai rău pentru el. Pentru că să
zicem dacă ar rămâne numai la problema aceasta, ca o opinie a lui şi cum gândeşte el, ar fi
păcatul lui. Dar în momentul în care el vrea să facă prozeliţi, să-i atragă şi pe aceştia la credinţa
lui cea falsă, atunci va avea o osândă cu atât mai mare. Şi de aceea îl condamnă, pentru că este
într-adevăr un lup care răpeşte din turma lui Hristos.
Să ne întărim deci în credinţa aceasta ortodoxă. Altfel nu avem scuze. Avem la îndemână
atâtea cărţi, atâtea materiale din care ne putem informa ce înseamnă Ortodoxia; avem vieţile
sfinţilor, avem pilde din părinţi, din mănăstiri şi de la parohii, oameni deosebiţi, creştini
deosebiţi care practică într-adevăr şi trăiesc această învăţătură ortodoxă la adevărata ei
intensitate.

66
 Să le fim următori lor, să le fim următori Sfinţilor Părinţi, să apărăm adevărul de
credinţă, să nu ne fie ruşine că poate că suntem minoritari faţă de ceilalţi, să nu ne fie ruşine că
poate nu avem nişte perspective, o bază materială ca a celorlalţi, pentru că ceea ce ne
mântuieşte este adevărul. Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, iar viaţa cea
veşnică este aceasta: să Te cunoaştem pe Tine, Singurul, Adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus
Hristos pe care Tu L-ai trimis. Să nădăjduim, având această bază a credinţei celei drepte, făcând
şi faptele credinţei şi vom avea şi ne vom bucura şi aici de roadele credinţei şi de bucuria
comuniunii cu Hristos Cel înviat, Cel înălţat şi care este de-a dreapta Tatălui şi care va trimite pe
Duhul Sfânt Mângâietorul să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor,
Amin.

67
 18 – A cincea duminică după Paşti, Duminica samarinencei

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Hristos a Înviat! – Adevărat a Înviat!
Preacuvioşi părinţi, cuvioase maici şi iubiţi credincioşi. Cel care a consemnat în scris viaţa
Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Proclu, patriarhul Constantinopolului, spune că ultimele
cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur atunci, înainte de a-şi da duhul şi de a se duce la
Dumnezeu, pe care L-a dorit, pe care L-a iubit şi pe care L-a slujit, au fost acestea: „slavă lui
Dumnezeu pentru toate”.
La începutul fiecărei Sfinte Liturghii, şi vorbesc de liturghie mai ales pentru faptul că
măcar acum ne întregim şi formăm trupul lui Hristos şi suntem în comuniunea de rugăciune,
formăm familia pe care a dorit-o Domnul Hristos, şi mă gândesc că dacă Sfântul Ioan şi-a
încheiat viaţa cu acele cuvinte, mă gândesc că noi ar trebui să ne începem viaţa cu aceste
cuvinte. „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” a spus Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când a plecat
spre Hristos Cel dorit, slavă spunem şi noi de fiecare dată atunci când suntem conştienţi de
prezenţa lui Dumnezeu, când suntem conştienţi că Dumnezeu şi-a revărsat binecuvântările Sale
asupra vieţii fiecăruia dintre noi.
Şi spun că ar trebui să ne anime pe fiecare dintre noi un sentiment deosebit de bucurie,
o bucurie duhovnicească. Ne-am adunat cu toţii aici, adunaţi, mânat de duhul, de dorinţa de a
ne întâlni cu Hristos, dar având în acelaşi timp conştiinţa că întâlnirea cu Hristos de fapt
înseamnă întâlnirea şi cu cel de lângă noi. Am spus, formăm familia, formăm trupul cel sacru al
lui Hristos şi ne simţim bine. Spunem şi noi, ca Apostolii pe Tabor, „Doamne, bine ne este nouă
să fim aici cu Tine”. Dar vedeţi că Sfinţii Apostoli, atunci când au spus „bine ne este nouă să fim
aici cu Tine” s-au gândit şi s-au referit şi la celelalte persoane care se aflau acolo, de faţă, şi
vorbesc despre cei doi proroci, Moise şi Ilie. Deci „Bine ne este nouă să fim aici în Casa lui
Dumnezeu”, să ne rugăm împreună, am cerut, am invocat de la Dumnezeu Duhul Sfânt să se
pogoare peste darurile, peste pâinea şi vinul care au fost prefăcute în Trupul şi Sângele lui
Hristos, dar am cerut ca Duhul Sfânt să se pogoare şi peste noi, cei care suntem aici în biserică,
şi care am venit la biserică mânaţi de Duhul, animaţi de dorinţa de a ne întâlni cu Hristos.
Şi am venit în această duminică, a cincea după Paşti, şi am auzit această pericopă
evanghelică pe care Biserica o intitulează „Duminica samarinencei”. Aţi auzit despre acea
întâlnire a Domnului Hristos cu samarineanca, e adevărat că a părut un dialog cam lung,
încărcat de fel de fel de amănunte care unora le-ar părea nesemnificative. Dar, dacă este să
analizăm această discuţie a Domnului Hristos cu femeia samarineancă şi mai ales finalul acestei
discuţii, este ceea ce, clasic vorbim, o convertire, este o minune. Pentru că acea femeie
samarineancă s-a transformat într-o femeie credincioasă şi Biserica noastră, tradiţia Bisericii

68
noastre a identificat-o cu Sfânta mucenică Potiri, cea care şi-a dat viaţa pentru a-L mărturisi pe
Hristos.
Să urmărim puţin, să creionăm puţin traseul acestui dialog dintre Mântuitorul Hristos şi
femeia samarineancă. Şi vom observa că este un traseu care are un ascendent, care creşte în
intensitate, de la acea atitudine dacă nu ostilă, cel puţin o atitudine de neîncredere pe care
femeia a avut-o faţă de Domnul Hristos când acesta i-a spus: „Dă-mi să beau”. – „Cum? Tu care
eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine care sunt o femeie samarineancă?”, şi Sfântul Ioan
Evanghelistul completează că „iudeii nu au niciun amestec cu samarinenii”. Şi urmează apoi acel
dialog, acele cuvinte pe care Domnul Hristos le-a spus şi la care ar trebui să luăm foarte bine
aminte, că: „dacă ai şti cine este Cel ce ţi-a cerut ţie să-i dai apă, tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi
dat ţie să bei apa cea vie”. Şi a urmat, într-o desfăşurare logică a gândirii omeneşti: „Doamne,
văd că nu ai tu mijloace la dispoziţie să scoţi apa din fântână, cum îmi dai tu mie apa cea vie?”
Totuşi, femeia gândea încă ca un om. Nu conştientiza încă cine este Cel cu care ea discută. Dar
apoi în sufletul ei s-a produs o schimbare. Şi s-a produs schimbarea atunci când Domnul Hristos
i-a dat pe faţă faptul că o cunoaşte foarte bine, îi ştie viaţa cum nu o ştie nimeni altul, şi i-a
spus: „Du-te şi cheamă pe bărbatul tău” – „Nu am bărbat”, i-a spus femeia. „Bine zici că nu ai
bărbat – i-a spus Domnul Hristos – căci cinci ai avut până acum, şi cel pe care-l ai acum nu-ţi
este bărbat”. Femeia a rămas mirată de faptul că Domnul Hristos vedea într-însa ca într-o
oglindă. Şi atunci i-a spus: „Doamne, văd că eşti proroc”. Deci în ea s-a produs o schimbare, ea
şi-a dat seama că Cel cu care ea stă de vorbă nu este un om oarecare, este Cel care i-a descris în
câteva cuvinte viaţa ei păcătoasă în care ea zăcea. Iar apoi a urmat acea convertire a ei, când ea
şi-a dat seama că nu trebuie să păstreze numai pentru ea această descoperire. Vedeţi dvs., de
aceea am spus că dorinţa Domnului Hristos dintotdeauna a fost aceasta: să ne iubim unii pe
alţii, să ne gândim la ceilalţi, să ne pese de ceilalţi. Şi femeia a făcut acest lucru, s-a transformat
într-un Apostol. S-a dus în acea cetate şi le-a spus: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus mie
toate câte am făcut. Nu cumva este Acesta Hristos?
Poate că nu ajunsese la o cunoştinţă deplină a lui Hristos, dar avea în orice caz o intuiţie,
simţea că este aproape de Dumnezeu, pentru că am spus, cunoştea şi ea prorociile. Prorocii
noştri cei de dinainte spuneau că trebuie să vină Mesia, adică Hristos, iar Domnul Hristos I-a
spus: „Eu sunt Cel care vorbeşte cu tine”. S-a prezentat Domnul Hristos ca fiind Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu nu se poate nega pe Sine. Nu putem spune aici că Domnul Hristos S-a
lăudat că El este Dumnezeu, pentru că era Dumnezeu, este Dumnezeu. Dumnezeu nu se poate
nega pe Sine Însuşi, prin faptul că, spre exemplu, sunt persoane care spun că nu cred în
Dumnezeu, că Dumnezeu este o invenţie, că Dumnezeu este al oamenilor slabi, că oamenii L-au
născocit ca să-şi satisfacă sau să-şi învingă această frică de necunoscut. Dumnezeu există pentru
că există. Dumnezeu a spus: „Eu sunt Cel ce sunt”, este singurul care are existenţa prin Sine, iar
noi existăm prin mila lui Dumnezeu. Aşa spunem mereu: prin mila lui Dumnezeu noi am venit în
această lume, şi ar trebui să fim recunoscători măcar pentru acest lucru, că am venit în această

69
lume. Pentru că această lume, cu toate aceste ezitări, cu toate aceste condamnări pe care noi le
adresăm lumii – că este rea, că nu este bine în această lume, că avem necazuri, că avem
suferinţe – dar oare cine produce aceste suferinţe? Cine este la originea acestor evenimente
nefericite? Oare nu suntem noi? Oare nu suntem noi vinovaţi de faptul că, spre exemplu, am
pervertit scopul creaţiei? Dumnezeu a creat natura ca să slujească omului. Şi ce a ajuns natura
pentru noi, cei de astăzi? Ştiţi cu toţii ce a ajuns. De ce să condamnăm oare cu atâta uşurinţă
ceea ce noi de fapt am produs? Şi iată că are loc această descoperire, această întâlnire a lui
Hristos cu omul: „Eu sunt Cel care-ţi vorbeşte ţie, Eu sunt Hristosul pe care tu-L cauţi”.
Vedeţi dvs., femeia aceasta, şi cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne punem în această
ipostază: Îl căutăm pe Hristos, instinctiv poate. Sufletul nostru – spune la un moment dat
Fericitul Augustin – „Doamne, ne-ai creat pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru
până ce nu-şi va afla din noi odihna întru Tine”. Suntem creaţi de Dumnezeu şi sufletul nostru
tânjeşte după Dumnezeu, tot timpul va tânji după Dumnezeu. Şi dacă nu vom alimenta sufletul
nostru cu această dorinţă, tot timpul vom fi nemulţumiţi. De aceea şi senzaţia noastră de
nemulţumire. Simţim că ontologic, sufleteşte, ne lipseşte ceva. Acel ceva, acel Cineva, este Cel
ce a zis: „Eu sunt Cel care vorbesc cu tine. Eu sunt Cel care sunt Lumina lumii. Eu sunt Cel care
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Eu sunt Cel care vă spun: veniţi la Mine voi toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine să fiţi
blânzi şi smeriţi cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Iată odihna unde se află:
odihna noastră se află doar în Hristos, doar prin Hristos viaţa noastră are sens, este o viaţă
încărcată de bucurie şi este o viaţă pentru care merită într-adevăr să trăim şi mai ales că viaţa
de aici de pe pământ este doar o etapă. Suntem fiinţe create, destinate veşniciei, că vrem, că nu
vrem, că ne place sau că nu ne place, acest lucru se va întâmpla. După acea despărţire a
trupului de suflet, care se cheamă moarte, vom merge la întâlnirea cu Hristos, dar viaţa noastră
va continua într-un alt mod. Am spus, că vrem, că nu vrem, suntem fiinţe destinate veşniciei. Şi
acest cuvânt, veşnicie, ar trebui să ne înspăimânte, dar într-un sens constructiv. Ne dăm seama
că fiecare clipă, fiecare gest pe care-l facem are valoare, se repercutează în planul vieţii veşnice
la care fiecare dintre noi vom avea acces, numai că va depinde de opţiunea noastră dacă vom
vrea să fim cu Hristos sau dacă vom vrea să fim singuri. Acesta este raiul: bucuria, frumuseţea
comuniunii şi a comunicării; acesta este iadul: singurătatea şi întristarea şi egoismul care ne
izolează în cercul acesta strâmt al iubirii de sine.
Dar a spus Domnul Hristos acelei femei samarinence la un moment dat nişte cuvinte
referitoare la apa cea vie pe care Domnul Hristos o va da. Şi bineînţeles că Sfântul evanghelist
tâlcuieşte toate pericopele Evangheliei, că Domnul Hristos vorbind despre apa cea vie pe care El
o va da credincioşilor se referea la harul Sfântului Duh, care va veni peste ucenici şi pe care noi
îl prăznuim de fiecare dată la Cincizecime, la Rusalii, această Sărbătoare a Pogorârii Sfântului
Duh. Domnul Hristos vorbea deja despre venirea Sfântului Duh ca Cel care este „Apa cea vie”.
Ce înseamnă apă? Este foarte important să gândim cu cuvintele Mântuitorului Hristos. Domnul

70
Hristos S-a adresat unor fiinţe raţionale, Logosul divin a vorbit unor fiinţe înţelegătoare. La noi
Sfânta Evanghelie nu este o carte pe care să o admirăm din afară. Se spune despre noi
ortodocşii, şi în parte cred că este adevărat, că noi sărutăm Biblia, noi nu o citim. Şi o cunosc
mai bine decât noi ceilalţi. Noi doar o admirăm, o punem în vitrină şi atât. Ori Hristos vine şi
spune: „cercetaţi scripturile, că în ele veţi găsi viaţa cea veşnică şi acestea sunt care mărturisesc
despre Mine”. Cercetaţi-L pe Hristos, căutaţi-L pe Hristos şi-L găsiţi şi prin scripturi pe Hristos,
pentru că acolo este Cuvântul lui Hristos Celui viu pentru noi. Domnul Hristos este Cel care a zis
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Iată deci valoarea Sfintei
Scripturi, cea care ne pune în legătură cu Hristos Cel viu. Acolo ni se spune ce trebuie să facem,
acolo nu ni se spune numai ce a făcut Hristos, ceea ce a zis Hristos. Nu este doar o carte sfântă,
o istorie sfântă. Sfânta Scriptură este cuvânt dătător de viaţă, este apa cea vie despre care
spunea Domnul Hristos şi trebuie să căutăm apa. Apa este un element esenţial vieţii noastre.
Ştim cu toţii că fără hrană se mai poate duce viaţa un număr de zile, dar fără apă este foarte
greu. Apa este indispensabilă. Şi de aceea a făcut Domnul Hristos asocierea cu acest element
atât de necesar vieţii noastre, care este apa, făcând trecerea spre planul vieţii duhovniceşti,
„apa cea vie” care este Duhul cel Sfânt, de care spuneam că avem nevoie. Avem nevoie de
Duhul Sfânt în viaţa noastră care să ne lumineze, care să ne dea bucurie, care să ne împace cu
noi înşine şi cu ceilalţi de lângă noi. Şi trebuie să dobândim, trebuie să cerem mereu harul
Sfântului Duh asupra noastră. Dar Duhul Sfânt trebuie să găsească un teren prielnic pentru a
veni şi a se coborî în sufletele noastre. Spunea Sfântul Siluan de la Athos că atât de delicată este
această prezenţă a Sfântului Duh în viaţa noastră încât „orice adiere de gând rău îl
îndepărtează”. Şi dacă o adiere de gând rău îndepărtează Sfântul Duh, ce să mai spunem despre
noi care gândim aşa cum gândim şi lucrăm aşa cum lucrăm şi facem aşa cum facem? Să
devenim măcar conştienţi că această absenţă a Duhului Sfânt în viaţa noastră este cauza tuturor
nemulţumirilor noastre. De aceea nu suntem satisfăcuţi spiritual, pentru că Duhul Sfânt, Apa
cea Vie lipseşte din sufletul nostru. Însetează sufletul nostru după cineva, dar nu îi dăm ceea ce
caută, îi dăm doar surogate.
Se întâmplă atâtea cazuri din păcate cu tineri de-ai noştri care nu numai din vina lor, ei
n-au fost canalizaţi spre Cel care-i iubeşte, spre Cel care-i aşteaptă, ci au apelat la fel de fel de
surogate – droguri, alcool şi alte feluri de lucruri care nu îi satisfac, ba dimpotrivă, îi aduc în
acele stări în care se sinucid sau comit alte lucruri dintre acestea, care parcă nu concordă cu
frumuseţea tinereţii, care este elan, bucurie şi împlinire.
Ne aflăm deci în Casa lui Dumnezeu. Formăm Trupul cel tainic al lui Iisus Hristos. Ideea
Bisericii noastre este aceea că există Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare. Biserica
luptătoare suntem noi, cei care ne nevoim aici pe acest pământ să placem lui Dumnezeu, să
împropiem Duhul Sfânt, să ne sfinţim viaţa şi este Biserica cea triumfătoare din cer, care sunt
sfinţii şi drepţii şi toţi cei care sunt acolo în rai şi se bucură cu Hristos. Pentru că să ştiţi dvs., în
rai nu sunt numai sfinţii pe care-i consemnăm în calendar. Sunt mult mai mulţi decât

71
consemnăm şi decât ştim noi. De aceea, în prima duminică de după Rusalii, dacă luaţi bine
aminte, este numită Duminica Tuturor Sfinţilor, în care-i pomenim pe toţi sfinţii, cei pe care noi
nu-i cunoaştem. Dar Dumnezeu a avut şi are plăcuţii Săi, pe care poate lumea nu-i cunoaşte.
Sunt persoane dintre noi care au plecat la Domnul, a căror viaţă a fost tainică lui Hristos, dar
care au trecere la Hristos şi vom vedea la a doua venire a lui Hristos în ce slavă sunt ei, pe care
noi poate i-am dispreţuit, i-am neglijat şi i-am trecut cu vederea. Cei de dincolo şi chiar cei care
sunt într-o stare provizorie şi nu ştiu, aşteaptă rugăciunile noastre, trebuie să conştientizăm şi
acest fapt că fiecare dintre noi avem datorie şi faţă de cei trecuţi la Domnul.
Formăm atunci Trupul cel tainic al lui Hristos, Biserica Una. Fiecare dintre noi, şi eu
constat cu amărăciune acest lucru, că pomelnicele pe care le aduceţi la Biserică se referă de
obicei doar la cei vii, cu problemele pe care le au. Este adevărat că trăim într-o lume care are
atâtea probleme, avem probleme şi necazuri cu toţii şi avem nevoie de rugăciunile preoţilor, de
harul lui Dumnezeu, dar de ce-i uităm pe cei pe care atunci când i-am condus pe ultimul drum
le-am spus: regrete eterne, nu te vom uita niciodată şi aşa mai departe? Oare nu cumva i-am
uitat? Şi cu siguranţă i-am uitat. I-am uitat şi pe aceia vă îndemn să-i pomeniţi mai des, să vă
aduceţi aminte mai des şi de ei, pentru că de modul cum vă îngrijiţi dvs. de cei plecaţi la
Domnul, aşa se vor orândui şi urmaşii dvs. Trebuie dată o pildă.
Chiar zilele trecute vorbeam cu cineva, eram aici în Sfântul Altar şi în orice biserică este
un pomelnic al ctitorilor, a celor care au construit biserica, aşezământul respectiv. Şi spunea
respectiva persoană uitându-se la acel pomelnic, pomelnicul familiei Cojocaru care este ctitorul
acestei biserici, uitându-se la vii şi la morţi, a spus uitându-se la cei morţi: s-ar fi gândit aceştia
că vor fi pomeniţi întotdeauna la Sfânta Proscomidie, la fiecare Liturghie? Pentru că aceştia vor
fi pomeniţi de-a pururi. Atât cât va fi această biserică, ctitorii bisericii vor fi pomeniţi. Şi spunea
acea persoană: oare s-au gândit aceştia, adormiţi şi plecaţi la Domnul, că vor ajunge la această
situaţie atât de frumoasă de a fi pomeniţi la Sfânta Liturghie? Este un lucru extraordinar de
frumos, care mie mi-a plăcut foarte mult, şi iată m-a îndemnat să vă adresez acest cuvânt, acest
îndemn: aduceţi-vă aminte şi de cei care au plecat dintre noi, pe care dacă-i iubim cu adevărat,
îi pomenim în rugăciunile noastre, cerem preoţilor să-i pomenească la Sfânta Liturghie, şi atunci
cu adevărat, când ne vom întâlni cu ei sau în faţa lui Hristos la a doua Judecată, veţi vedea
atunci cât de mulţumitori ne vor fi nouă şi cât de bine ne vom simţi noi atunci când ne vor
mulţumi pentru binele pe care poate că nu-l conştientizăm acum, că l-am făcut lor.
Femeia samarineancă a avut o credinţă din auzite. Pentru că există două trepte ale
credinţei: credinţa din auzire şi credinţa din vedere. Cu toţii auzim, citim vieţile sfinţilor. Ne
bucurăm că au existat astfel de persoane care ne-au transmis propriile lor experienţe, întâlnirea
lor cu Hristos, credem că ceea ce li s-a întâmplat este adevărat, credem că s-au întâlnit cu
adevărat cu Hristos, dar nu ar trebui să ne mulţumească acest lucru. Această credinţă a noastră,
din credinţa sfinţiilor alimentată, este o primă treaptă a credinţei. Dar ar trebui să năzuim la mai
mult. Ar trebui să fim şi noi într-un fel ca Sfântul Apostol Toma, să dorim noi propria noastră

72
întâlnire cu Hristos. Oamenii din Sihar au venit mai întâi către Hristos pentru cuvântul femeii
care a spus: „veniţi de vedeţi un om care mi-a spus mie toate câte am făcut”. Dar după ce
Domnul Hristos, spune Sfântul Evanghelist Ioan, a stat două zile în acea cetate şi probabil că
prin cuvinte, prin minuni i-a schimbat pe acei oameni, oamenii i-au spus femeii: „credem acum,
nu numai pentru cuvintele tale, ci şi pentru că noi înşine am cunoscut că Acesta este Hristos,
Acesta este Mesia, Mântuitorul lumii”. Deci atunci au trecut la credinţa din vedere, au venit la
întâlnirea cu Hristos pentru cuvântul femeii, au crezut-o că aceasta a avut o întâlnire cu Hristos,
că s-a petrecut ceva extraordinar cu ea. Poate că au venit şi din curiozitate, dar întâlnirea lor cu
Hristos i-a marcat, şi acele două zile pe care Domnul Hristos a stat în Sihar i-a schimbat total,
încât au putut să spună: „credem acum nu numai pentru cuvântul tău, ci pentru că noi înşine
am realizat că Acesta este Hristos, Mesia, este Mântuitorul lumii”.
Deci iubiţi credincioşi, în concluzie: să cerem de la Dumnezeu, să dorim să înseteze
sufletul nostru după Apa cea vie. Harul Duhului Sfânt să-l cerem mereu de la Dumnezeu, pentru
că este cel care umple de sens viaţa noastră, dă bucurie, ne satisface din punct de vedere
spiritual. Să dorim Duhul Sfânt, Apa cea vie, să-L dorim pe Hristos cel Viu, pentru că am spus şi
repet: noi vorbim despre Hristosul cel viu, Hristos e lucrător, nu Hristos care a existat acum
două mii de ani, ci Hristos Dumnezeu care este prezent, după Înălţarea Sa la cer, tainic prin
Sfintele Taine. Să-L dorim pe Hristos, să venim spre Hristos, să însetăm cu adevărat după
Dumnezeu, şi dacă sufletul nostru însetează după Dumnezeu, atunci cu siguranţă că Dumnezeu
îşi va revărsa apa Sa cea vie peste noi. Aceasta doreşte de la noi: să-L dorim. În momentul în
care noi Îl dorim pe Dumnezeu, în momentul în care dorim ca Dumnezeu să vină în viaţa
noastră, în momentul în care realizăm că fără Dumnezeu viaţa noastră este iad, viaţa noastră
este un nonsens, atunci într-adevăr Dumnezeu vine spre noi, umple viaţa noastră de sens, ne
întâlnim cu Hristos faţă către faţă şi lansăm şi noi acea mărturie a Sfântului Apostol Toma:
„Domnul meu, Dumnezeu meu” şi ne închinăm Lui şi-L slăvim ca pe Mântuitorul sufletelor
noastre,
Amin.

73
 19 – A treia duminică după Paşti

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Hristos a Înviat! – Adevărat a Înviat!
Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, cuvioase maici şi iubiţi credincioşi.
În calendarul Bisericii noastre, această Duminică a treia de după Paşti apare desemnată
cu apelativul de „Duminica femeilor mironosiţe” sau a celor purtătoare de mir. Şi în această
duminică sunt elogiate, sunt cinstite într-un mod solemn acele femei pe care Sfântul Ioan Gură
de Aur într-un mod deosebit le elogiază, şi spune: „Voi sunteţi Apostolii apostolilor”. Pentru că
ele au dus Sfinţilor Apostoli această veste a învierii, iar ei, la rândul lor, în întreaga lume mai
apoi după Rusalii, au vestit întregii lumi că „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte
călcând”.
De ce ele? De ce această duminică? De ce în perioada aceasta a Sfintelor Paşti sunt
cinstite într-un mod deosebit femeile mironosiţe? Pentru că în general femeia este mai aproape
de viaţă. Femeia înţelege altfel viaţa, femeia este menită, este chemată să dea viaţă. Şi atunci
când moartea pune stăpânire peste viaţă, femeia suferă. Suferă altfel decât suferă bărbatul. Şi
aceste femei plăpânde, neputincioase fizic, dar mari la suflet, în timp ce Apostolii, bărbaţii se
aflau încuiaţi sau în alte traduceri zăvorâţi, baricadaţi de frica iudeilor, ele vin din dragoste, din
devotament, din respect faţă de Învăţătorul lor, să împlinească şi orânduiala specifică a
înmormântării, care nu putuse fi respectată din cauza grabei cu care a fost înmormântat
Mântuitorul Hristos, dar vom vedea, şi din alte considerente simbolice.
Dar Biserica a rânduit ca în această duminică să fie cinstite nu numai aceste sfinte femei
mironosiţe, ci toate femeile care prin viaţa lor, prin credinţa lor, prin faptele lor cele bune pot
primi acest apelativ de „fii duhovniceşti” ale Bisericii şi ucenice ale Mântuitorului Hristos.
Pentru că să ştiţi că Mântuitorul Hristos n-a avut numai ucenici, a avut şi ucenice.
Domnul Hristos spune: „de-Mi slujeşte Mie cineva, Mie să-Mi urmeze. Şi unde sunt Eu,
acolo va fi şi slujitorul Meu”. Prin aceasta desemnând cele două calităţi esenţiale pe care
trebuie să le aibă ucenicul lui Hristos: slujirea lui Hristos şi urmarea lui Hristos.
În Evanghelia de la Matei, atunci când ni se prezintă acea imagine, acel tablou al
Judecăţii, Împăratul, deci Hristos Domnul, îi va despărţi pe unii de alţii după acest criteriu
simplu: „întrucât aţi făcut sau n-aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei.” Deci slujind
aproapelui, Îi slujim lui Hristos.
Şi de aceea în această duminică, Biserica noastră cinsteşte în mod solemn şi elogiază şi
mulţumeşte acelor femei credincioase care dau viaţă biologică, dar dau şi viaţă spirituală,
crescându-şi copiii în frica de Dumnezeu şi în credinţă. Cinsteşte pe acele femei care cresc copiii
altora, în orfelinate, pe cei abandonaţi; cinsteşte pe acele femei care ajută la venirea pe lume a

74
copiilor, pe cele din spitale; pe acele femei cinsteşte biserica astăzi, care se ocupă de educaţia
copiilor în grădiniţe, în şcoli. Pe toate aceste adevărate „fii duhovniceşti” şi ucenici ai lui Hristos
Biserica astăzi le cinsteşte într-un mod special, într-un mod solemn, şi le adresează şi lor acel
cuvânt pe care Domnul Hristos L-a spus acestor sfinte femei mironosiţe: „Bucuraţi-vă şi nu vă
temeţi”.
Dar pentru a ajunge să împropiezi aceste cuvinte şi să te simţi şi să fii cu adevărat
ucenică a lui Hristos şi fiică duhovnicească a Bisericii, este de parcurs un anumit drum. Şi în cele
ce urmează voi prezenta trei din calităţile cu care ucenicul adevărat sau, în cazul de faţă ucenica
adevărată a lui Hristos se impune şi poate primi din partea Bisericii acest calificativ de „fiică
duhovnicească” a ei. Pentru că pornind de la aceste femei mironosiţe, de la ele învăţăm şi le
cinstim pe ele ca fiind martori ale Învierii, ca fiind martori ale ajutorului neaşteptat pe care-l
primim de la Dumnezeu şi mai ales fiindu-ne modele adevărate de credinţă.
Pericopa care tocmai s-a citit este din Evanghelia Sfântului Marcu. Eu însă voi completa
tabloul acesta apelând şi la relatările celorlalţi evanghelişti, pentru a avea o imagine de
ansamblu, o imagine mai completă asupra acestui gest extraordinar pe care l-au făcut aceste
femei, venind, sfidând teama şi venind să împlinească şi o datorie morală, dar să-şi arate în
continuare dragostea faţă de Învăţătorul lor.
Şi Sfinţii Evanghelişti ne spun că atunci când încă nu se luminase de ziuă, aceste femei au
venit cu grabă să ungă cu miresme trupul aşezat în mormânt al Învăţătorului lor. Ele au învins
teama de întuneric, au învins teama de ostaşi, au învins şi acel sentiment că vin să ungă cu mir
trupul unui răufăcător, aşa cum îl considerau mai marii iudeilor, şi cum a fost înmormântat
Hristos ca un răufăcător, ca un făcător de rele. Şi ele vin să împlinească o datină, aceea de a
unge cu mir trupul aşezat în mormânt.
Această ungere cu mir are o semnificaţie tainică, o întreită semnificaţie aş spune. În
primul rând, aceste aromate cu care se ungea trupul celui mort era ca un fel de luptă cu
moartea. Se dorea cumva să se estompeze efectele morţii, printre care cel mai evident era
acela al putrezirii, al descompunerii. Şi aceste substanţe cu bun miros încercau într-un fel să
atenueze acest efect al descompunerii, al mirosului urât. Şi ele voiau să spună că moartea nu
este naturală, că moartea nu este pentru noi, că moartea nu este natura lucrurilor, că moartea
este un accident, că Dumnezeu n-a vrut moartea când l-a creat pe om, ci că noi parcă ne-am
resemnat prea uşor în a avea această viziune cumva fatalistă asupra morţii, şi nu vedem în
moarte doar o punte care ne trece spre adevărata viaţă.
În al doilea rând, această ungere cu aromate exprima dorinţa ca cel iubit, cel drag să mai
rămână. Era o încercare de a suspenda sau de a încetini plecarea acestuia dintre noi.
Şi în al treilea rând, era un semn de cinstire a trupului destinat să devină mireasmă şi
templu, altar al Duhului Sfânt.
Deci iată că dincolo de acest ritual de ungere, ele arătau şi altceva: arătau lupta cu
moartea şi această credinţă că viaţa întotdeauna învinge. Şi venind către mormânt, depăşiseră

75
acest sentiment de teamă, omenesc. Dar erau frământate de altceva. Se gândeau: dacă nu ne
vom putea îndeplini misiunea?, îşi spuneau una alteia, cine oare ne va prăvăli nouă piatra de pe
uşa mormântului?, pentru că era foarte mare. Ele erau femei cu puteri fizice reduse, nu se
comparau cu puterile bărbaţilor care se ascunseseră, şi se întrebau: oare cine ne va ajuta pe noi
să ne îndeplinim acest gând bun pe care ni l-am pus în minte? Şi în aceste condiţii în care ele
şi-au pus în gând să înfăptuiască o faptă bună, dar propriile puteri nu le ajutau, nu mai era
nimeni lângă ele ca să le ajute, atunci intervine ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că pe când ele se
întrebau, venind pe cale, când au ajuns la mormânt au văzut că piatra, care era foarte mare,
fusese deja răsturnată. Deci la această intenţie a lor bună, în lipsa ajutorului omenesc,
Dumnezeu este cel care vine şi dăruieşte ajutorul acesta neaşteptat.
Şi în acest mormânt, ele întâlnesc vestitorii Buneivestiri. Pentru că spun evangheliştii că
li s-a arătat un înger – sau doi la alţi evanghelişti – care au spus cam aceleaşi cuvinte: „De ce-L
căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici, ci a înviat!”.
Cuvântul românesc „înger” îşi are în limba greacă ca şi corespondent anghelos, care
înseamnă vestitor. Iar cuvântul grecesc evanghelia îşi are ca şi corespondent în limba română
traducerea Bunavestire, Vestea cea bună. Deci vestitorul, îngerul, le propovăduieşte, le predică
femeilor, vestea cea bună, că „Hristos a înviat. Nu este aici”.
Avem aici în faţă o învăţătură teologică deosebit de profundă a Bisericii noastre, anume
că piatra n-a fost dată la o parte ca să învieze Hristos. Hristos a înviat pe când piatra era
pecetluită. Hristos a trecut prin piatră, aşa cum va trece şi în prima zi de Paşti prin uşile încuiate
la Sfinţii Săi ucenici şi apostoli, pentru că avea un trup transfigurat, un trup îndumnezeit. Şi din
acest punct de vedere icoana canonică, corectă a Învierii este de fapt icoana Pogorârii la iad, aşa
cum o vedeţi pusă pe iconostas. Pentru că pe Hristos nu L-a văzut nimeni înviind, ci L-au văzut
doar pe Hristos cel Înviat. Acea icoană care mai circulă prin anumite locuri, în care este arătat în
nişte secvenţe paralele, pe de o parte piatra dată de pe mormânt şi pe de altă parte Hristos
undeva într-o parte, este greşită şi poate induce această senzaţie greşită că îngerii s-au pogorât
să dea piatra pentru ca Hristos să poată ieşi din mormânt. Ori nu este adevărat, Hristos a ieşit
sfidând, trecând peste aceste legi ale fizicii. Hristos a trecut prin piatră, aşa cum spuneam va
trece şi prin lemnul uşilor. Şi Sfintele femei primesc această Bunăvestire, această veste a
îngerului, cu credinţă.
De aceea la Sfânta Liturghie, atunci când noi facem acea ieşire cu Evanghelia, numită
Prohodul mic, diaconul sau preotul este obligat să poarte spre popor coperta pe care este
zugrăvită icoana Învierii, pentru a arăta poporului, pentru că această ieşire este şi o
Bunăvestire. Aducem lumii, vestim credincioşilor Bunavestire că Hristos este Viu, că Hristos a
Înviat. Iar sfintele femei primesc cu credinţă, ascultă cu atenţie cuvântul îngerului. Ele nu pun
întrebări, ci spune Evanghelia: după ce au primit această veste de la înger s-au întors la casele
lor cu frică şi cu bucurie mare. Dar o frică izvorâtă din acest sentiment al întâlnirii cu taina, cu

76
misterul. Şi pentru această credinţă a lor din auzite, primită de la înger, ele primesc un dar şi
mai mare: acela de a se întâlni cu Hristos cel Înviat.
Nu numai mormântul gol este martor al Învierii. Ele au venit prima dată, apoi Sfântul
Petru, Sfântul Ioan au venit şi au văzut mormântul gol, şi spune Evanghelia că „au văzut şi au
crezut”. Dar mai este un martor al Învierii. Pentru că dacă ar fi fost să se rezume doar la faptul
că au văzut mormântul gol, li se putea imputa că a fost furat, aşa cum au şi răspândit acest zvon
mai-marii iudeilor, că au venit noaptea ucenicii şi l-au furat. Dar îngerul nu le-a spus: „nu este
aici pentru că L-au mutat în altă parte”, ci le-a spus „nu este aici pentru că a înviat”. Şi această
mărturie a îngerului şi mormântul gol sunt nişte martori ai Învierii şi temeiuri ale credinţei
acestor femei. Pentru că, spuneam, primim credinţa prin auzire, prin predica îngerului, prin
bunavestire a îngerului, au crezut acestui cuvânt. De ce au crezut? Nu s-au îndoit. Pentru că
putem să ne gândim la cuvintele pe care le rosteau Luca şi Cleopa pe cale: „oare nu ardea în noi
inima noastră când mergeam pe cale şi ne grăia Scripturile?” Hristos era prezent în inima lor şi
de aceea au crezut, nu s-au îndoit. Şi tot aşa, toţi oamenii din decursul timpurilor care cred în
Hristos se întâlnesc cu Hristos prin rugăciune şi prin Sfintele Taine.
Şi iată că mergând spre casele lor, ele care acum sunt Apostoli ai apostolilor, se
învrednicesc de acest mare dar, de a-L întâlni pe Hristos cel Înviat, care le spune: „Bucuraţi-vă şi
nu vă temeţi”, şi ele au căzut cu faţa la pământ şi I s-au închinat şi I-au cuprins picioarele, spune
Evanghelia.
Se întâlnesc cu Hristos Cel Înviat care avea un trup, avea coaste, avea oase, l-a chemat
pe Toma să-l pipăie, dar în acelaşi timp avea un trup care nu mai era din această lume. Învierea
lui Hristos nu înseamnă reanimarea unui cadavru, cum s-a întâmplat cu Lazăr, cu fiica lui Iair, cu
fiul văduvei din Nain, pentru că ei după ce au fost înviaţi după un timp au murit din nou. Ori,
spune Sfântul Apostol Pavel romanilor că „Hristos, odată înviat, nu mai moare. Şi se face
începătură şi învăţătură pentru a şti că la a doua Înviere şi noi vom avea astfel de trupuri
duhovniceşti”. Pentru că iată, are un trup care trece prin piatră; are un trup care dispare şi
apare, uneori se arată, uneori dispare. Mariei Magdalena care-L confundă cu grădinarul îi
spune, pentru că ea avea încă o percepţie lumească, îi spune: „nu te atinge de Mine”. Şi ea abia
după ce i-a recunoscut glasul i-a spus: „Învăţătorule, Rabbouni!”. Deci această întâlnire a lor cu
Mântuitorul Hristos le fac pe ele martori ai Învierii. Şi ne arată şi nouă cum vor fi trupurile
noastre după învierea cea de obşte şi că într-adevăr, Hristos deschide tuturor calea spre viaţa
cea veşnică.
Spuneam că femeia este mai aproape de viaţă. Femeia într-un fel defineşte viaţa. Eva
înseamnă de fapt, în traducere, viaţă. Şi Învierea şi Paştele sunt o sărbătoare a vieţii, un triumf
al vieţii asupra morţii. Şi de aceea astăzi elogiem într-un mod deosebit viaţa şi acea persoană pe
care Dumnezeu o ia ca şi conlucrătoare la aducerea vieţii, care este femeia.
Deci iată că am învăţat de la femeile de astăzi că ele sunt martori ale învierii şi de aceea
le cinstim; că sunt martori ale acestui ajutor neaşteptat pe care-l putem primi de la Dumnezeu

77
atunci când ne aflăm în impasuri, dar avem intenţii bune; şi mai ales învăţăm adevărata
credinţă. Că ea vine în primul rând din auzire, din predică, iar apoi vine din vedere, adică din
întâlnire. Pentru că credinţa nu este un act raţional, este un act duhovnicesc, este vedere
duhovnicească, este simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi.
Şi în încheiere, să ştim că mai cinstim aceste femei şi în calitate de înainte-mergătoare a
noastră. Că ele ne învaţă ceva: ele dau într-un fel Bisericii această dimensiune a ei de a merge şi
de a propovădui Evanghelia, cherigmatică, cum spun părinţii. Noi nu am fost martori istorici ai
Învierii lui Hristos, dar noi putem deveni martorii lui Hristos cel Înviat. Atunci când Îl facem
prezent pe Hristos în viaţa noastră, când simţim prezenţa lucrătoare a Lui Hristos în viaţa
noastră, devenim nişte mărturisitori. Arătăm prin viaţa noastră că Creştinismul nu este doar o
sumă de învăţături, de cuvinte frumoase, ci că Creştinismul este în primul şi-n primul rând mod
de viaţă. Că Hristos este Viu şi Lucrător şi că noi avem această obligaţie în calitate de fii
duhovniceşti, de fiice duhovniceşti, de ucenici şi de ucenice ale lui Hristos, să mergem în lume şi
să spunem tuturor că Hristos cu adevărat a Înviat,
Amin.

78
 20 – Pogorârea Sfâ ntului Duh (Rusalii)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Precuvioasă maică stareţă, preacuvioase părinte, preacucernici părinţi, preacucernice
maici şi iubiţi credincioşi.
Ziua aceasta a Pogorârii Sfântului Duh, a Rusaliilor, consemnează pe de o parte în
iconomia dumnezeiască, adică în planul dumnezeiesc de mântuire a lumii pe de o parte, şi în
istoria mântuirii neamului omenesc, naşterea în chip văzut a Bisericii. Pentru că în chip nevăzut,
Biserica a luat fiinţă pe Cruce, atunci când Mântuitorul Hristos a spus ultimul cuvânt din cele
şapte memorabile, „Săvârşi-tu-sa”. Şi Icoana Răstignirii este semnificativă în acest sens, în
sensul că lângă Crucea Mântuitorului Hristos este Maica Domnului care este prin excelenţă
icoana Bisericii, care-L poartă în ea pe Hristos, înlăuntrul ei îl poartă pe Hristos, iar vedem în
acea icoană şi o altă imagine, cu apa şi sângele curs din coasta Mântuitorului Iisus Hristos care
preînchipuie Taina Botezului şi a Euharistiei, acele taine pe care noi le numim taine de iniţiere,
prin care creştinul se uneşte cu Hristos şi devine cu adevărat membru, mădular deplin sau spre
deplinătate în Biserica lui Hristos.
Sfântul Apostol Luca ne prezintă în cartea Faptele Apostolilor modul în care s-a
întâmplat acest eveniment care iată, a devenit şi istoric. Şi ne spune acolo un element, un
amănunt aş spune – deşi nu este amănunt – deosebit de important: că Sfinţii Apostoli,
împreună cu Maica Domnului, erau în aşteptarea acestei făgăduinţe şi nu erau într-o aşteptare
oarecare. Ci erau, spune Sfântul Luca, în comuniune, în părtăşie şi în părtăşire, adică în
euharistie. Şi două din aceste condiţii sunt esenţiale şi pentru astăzi. Dacă acea situaţie de
posedare în comun a bunurilor se spune că nu mai este actuală, comuniunea şi euharistia sunt
cele care ne definesc pe noi ca Biserică. Pentru că Biserica este trupul cel tainic al lui Hristos,
este acea comunitate, deci nu asociaţie ci o comunitate de persoane care mărturisesc aceeaşi
credinţă şi se împărtăşesc cu aceleaşi Sfinte Taine.
Deci Sfinţii Apostoli erau într-o aşteptare. Mântuitorul Hristos se înălţase la cer şi,
paradoxal, această Înălţare, această despărţire nu le-a provocat lor supărare, întristare. Şi ne
spune tot Sfântul Luca în evanghelia sa că „apostolii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare”. Şi
erau toată ziua în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. De ce s-au întors cu
bucurie? Pentru că erau vii, erau actuale în mintea lor, în inima lor, cuvintele Domnului Hristos
că „nu vă voi lăsa orfani şi iarăşi voi veni la voi”, că iată, „Eu sunt cu voi până la sfârşitul
veacurilor”. Şi Domnul Hristos în acea cuvântare de despărţire pe care o consemnează Sfântul
Ioan Evanghelistul, printre altele defineşte cumva şi relaţia Sa cu cealaltă persoană a Preasfintei
Treimi, cum îl numea cineva „marele anonim”, Duhul Sfânt, Dumnezeu. Şi spune Mântuitorul
Hristos: „vă este de folos vouă ca Eu să mă duc, pentru că dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu

79
va veni. Dar mergând Eu, îl voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va trimite vouă, Duhul Sfânt,
Duhul Adevărului”. Spune Domnul Hristos: „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume. Las lumea şi
iarăşi Mă duc la Tatăl”. Pentru că în acest praznic al Înălţării Mântuitorului Hristos ceea ce
prăznuim noi de fapt este proslăvirea firii umane a Mântuitorului Hristos, îndumnezeită prin
asumarea sa în ipostasul divin. Pentru că Hristos ca Dumnezeu după firea sa cea dumnezeiască,
de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul din veşnicie a fost tot timpul în slava Preasfintei Treimi. Dar iată
că acum la Înălţare, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu venit în istorie îşi asumă umanitatea din
Preasfânta Fecioară Maria, o îndumnezeieşte, o umple de Duhul Sfânt şi o ridică astfel în slava
Preasfintei Treimi.
Spunem în Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos la un moment dat că Iisus Hristos este
„mirarea îngerilor”. S-au mirat îngerii văzând cum un om se ridică la cer. S-au mirat oamenii,
văzând că avem un astfel de Dumnezeu care din bunătatea Sa cea negrăită se coboară întru cele
mai de jos ale pământului, adică în iad, ca să-i ridice pe cei care-L aşteptau de atâtea veacuri.
Şi deci ceea ce ridică Mântuitorul Hristos la cer prin Înălţare este firea aceasta umană,
îndumnezeită. Şi această fire umană îndumnezeită, spune părintele Stăniloae, devine „mediu
transparent al harului”, adică un fel de canal de legătură între cer şi pământ. Şi de aceea trebuia
Hristos să se înalţe, pentru că doar aşa se creau condiţiile ca Duhul Sfânt să se reverse peste
lume, să se reverse peste lume energiile necreate, darul Sfântului Duh prin care cu adevărat şi
de-abia atunci noi suntem înfiaţi, devenim fii ai lui Dumnezeu după har. Şi nu după fire, pentru
că după fire singurul Fiu este Cel care S-a făcut şi om, Iisus Hristos.
Şi era de trebuinţă acest lucru. Dar Mântuitorul Hristos îi pregătise cumva pe Sfinţii
Apostoli şi le spune că „atunci când va veni Acela, Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă
de la Tatăl, Acela vă va aduce aminte de toate câte v-am spus Eu vouă” şi mai mult decât atât,
„vă va conduce întru tot adevărul”. Sunt unele traduceri greşite, în care se spune că „vă va
conduce spre tot adevărul”, ori realitatea este că Duhul Sfânt ne va conduce „întru tot
adevărul”, adică în interiorul adevărului, într-o relaţie personală cu Hristos, faţă către faţă.
Pentru că Duhul Sfânt nu ia chip de om. Duhul Sfânt nu-L concurează pe Hristos, pe Fiul lui
Dumnezeu. Duhul Sfânt nu-L completează pe Fiul lui Dumnezeu. Ci lucrarea lor este o lucrare de
consecvenţă, adică tot timpul ei au fost împreună, lucrarea lor este comună.
Evanghelia, ca şi conţinut, este deplină. S-a spus tot, a spus tot ceea ce trebuia
Mântuitorul Hristos, dar aprofundarea acestei învăţături se face încontinuu prin această lucrare
a Duhului Sfânt, prin inspiraţia Duhului Sfânt. Şi aici vorbim despre tradiţia dinamică a Bisericii
noastre, în care Evanghelia în toate timpurile şi din toate locurile este actuală. Noi spunem că în
Evanghelie găsim răspuns la absolut orice problemă care i-a preocupat pe cei de dinainte de
noi, ne preocupă pe noi şi îi vor preocupa şi pe cei de după noi. Duhul Sfânt face actuală
Evanghelia, mesajul Evangheliei, adaptându-l la tot ceea ce înseamnă acest periplu al nostru
pământesc care se numeşte istorie.

80
 Deci Duhul Sfânt, spune Domnul Hristos, „vă va învăţa, vă va aminti tot ceea ce v-am
spus Eu”, veţi înţelege lucruri noi, pentru că spune Mântuitorul Hristos că „acum nu le puteţi
cuprinde pe toate, dar mai târziu le veţi înţelege”. Şi a venit acel timp ca Duhul Sfânt să-i înveţe
pe Sfinţii Apostoli, şi noi în Biserica creată învăţăm că mesajul Evangheliei este acest astăzi
permanent.
Domnul Hristos, trimiţând pe Duhul Său cel Sfânt ne comunică, ne asigură că „nu ne-a
lăsat orfani” şi că El este cu noi în toate zilele. Pentru că în Biserică, Duhul Sfânt Îl face prezent
pe Hristos. Hristos nu este absent din Biserica Sa, ci este prezent. Dar este prezent într-o altă
formă, într-o formă duhovnicească, dar nu mai puţin reală. Unde-L avem noi pe Hristos în
Biserică? Îl avem în Sfintele Taine. În Sfintele Taine Hristos este viu şi lucrător. Prin botez Hristos
se sălăşluieşte prin credinţă în inimile noastre. Prin Euharistie ne împărtăşim spunem noi deplin
sau mai deplin sau tot mai deplin cu Hristos, o continuă înaintare spre această cunoaştere care
înseamnă, spune Mântuitorul Hristos, „viaţa cea veşnică”. Aceasta este viaţa cea veşnică, „ca să
te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis”.
Deci Duhul Sfânt este Duhul Unităţii, nu al dezbinării, care este diavolul, diabolos, cel
care dezbină. Duhul Sfânt este cel care ne uneşte. Icoana acestui praznic este semnificativă.
Spunem noi că privind la această icoană, vedem unitatea harului şi diversitatea darului. Adică
unul este izvorul harului, dar iată că acest har se împarte peste Sfinţii Apostoli şi aceste limbi ca
de foc stau pe capul fiecăruia dintre ei. Şi capul este, spunem noi, loc al raţiunii. Ceea ce
înseamnă că relaţia lui Dumnezeu cu noi sau ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, convertirea
noastră, Dumnezeu o vrea să fie conştientă, şi nu inconştientă. Şi de aceea apare Duhul Sfânt în
chip de limbi de foc, şezând peste capul fiecăruia dintre Apostoli, arătând că aceste daruri pe
care El ni le dă, nu trebuie îngropate. Aceşti talanţi trebuie folosiţi. Dacă Dumnezeu i-a dat
unuia o putere de un anumit fel – fizică, intelectuală – să ştie acea persoană că nu numai pentru
el a făcut Dumnezeu acest lucru, ci pentru a pune acest dar al Său în slujba celorlalţi.
Spune Sfântul Apostol Pavel: „este un singur dăruitor, dar sunt mai multe daruri şi
fiecare să lucreze potrivit acestui dar care i s-a dat de la Dumnezeu”. Iată că Duhul Sfânt este de
asemenea Curăţitor, Luminător şi Încălzitor.
Aţi auzit în Apostolul de astăzi spunându-se că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii
Apostoli „în limbi ca de foc”, deci sub chipul focului. Iar Mântuitorul Hristos a spus în Evanghelia
Sa astăzi că Duhul Sfânt este asemenea „apei celei vii”. Cum pot oare coexista apa şi focul?
Coexistă şi veţi vedea că au o lucrare sinergică.
Duhul Sfânt a fost asemănat de Sfinţii Părinţi sau lucrarea sa sub chipul focului a fost
asemănată cu lucrarea focului asupra fierului. Pentru că, aşa cum focul acesta material atunci
când este introdus în el o bucată de fier care să spunem este acoperită de rugină, acest material
prin foc se curăţă. Şi nu numai că se curăţă, devine şi flexibil, poate lua oricare altă formă. La fel
este şi cu lucrarea Duhului Sfânt în viaţa noastră. El curăţă viaţa noastră de toată rugina
păcatului şi ne poate da o nouă formă, o minte nouă, o minte înnoită. Pentru că pocăinţa în

81
sensul ei cel mai autentic înseamnă schimbarea minţii, înnoirea vieţii, o întoarcere ireversibilă
cu faţa spre Hristos, o înnoire, o schimbare. Şi aceasta face Duhul Sfânt. După ce ne curăţeşte
de negura păcatului, ne schimbă viaţa. Şi nu numai atât. Duhul Sfânt ne şi luminează, cum face
şi focul, ne descoperă noi sensuri ale existenţei la care până atunci poate că nu ne-am gândit. Şi
de aceea spre exemplu Botezul este numit şi Sfânta Luminare, prin care noi ne luminăm,
desluşim sensul existenţei. Şi de asemenea, Duhul Sfânt este asemenea focului acesta material
încălzitor, dătător de căldură. Pentru că el ne sensibilizează, topeşte această gheaţă de pe
inimile noastre împietrite sau uscate, aride din pricina păcatelor şi a patimilor, ne schimbă, ne
înmoaie, devenim mai sensibili şi asupra noastră, şi asupra nevoilor celorlalţi. Ori spun Sfinţii
Părinţi că criteriul cel mai autentic al omului care s-a schimbat prin înnoirea Duhului este
pocăinţa şi lacrimile de pocăinţă. Şi iată cum acest fier roşu care arde păcatul din noi, care este
pocăinţa, provoacă în noi, aduce în noi apa cea răcoritoare a Duhului Sfânt.
Şi Mântuitorul Hristos îl aseamănă pe Duhul Sfânt cu „un izvor de apă vie”. Şi izvorul
este o apă curgătoare, o apă mereu proaspătă, care se primeneşte mereu, care nu este
stătătoare. Este aducător de noutate în viaţa fiecăruia dintre noi, pentru că înaintarea spre
Dumnezeu este nesfârşită.
Şi am ales cumva să rostesc cuvântul acum, spre finalul Sfintei Liturghii şi înainte de
începerea acelei slujbe a vecerniei, a „plecării genunchilor” cum o numim noi, pentru faptul că
probabil până acum nu s-a prea vorbit despre ea. Noi o luăm ca atare, participăm la ea, ştim că
la finalul ei ni se vor împărţi acele ramuri, dar prea puţin ne gândim de ce a fost aşezată această
slujbă după Sfânta Liturghie, care este conţinutul ei, care este semnificaţia ei, ce înseamnă acele
rugăciuni de plecare de genunchi. Şi aş spune pentru început că Duminica Rusaliilor este dintr-o
anumită perspectivă simetrică cu Duminica Sfintelor Paşti. Pentru că în Duminica Sfintelor Paşti,
în amiază-zi, am săvârşit o slujbă de vecernie. Şi vecernia este o slujbă de seară prin excelenţă,
şi totuşi în Duminica Paştilor am săvârşit acea vecernie pe care noi o numim „A doua Înviere”.
De ce iată, în miez de zi săvârşim slujbă de seară? Pentru că Hristos Cel Înviat este adevăratul
Soare. Hristos Cel Înviat este adevărata lumină. Atunci când eşti cu Hristos, timpul se suspendă,
timpul nu mai are reguli. Atunci când Hristos vine cu veşnicia Sa în timpul nostru, totul se
schimbă. Pentru că El este deplinătatea, El este totul. Şi atunci iată că, în acea Vecernie din
amiază-zi parcă noaptea se schimbă în lumină. Totul atunci devine plin de lumină, şi aceste zile
de până la Pogorârea Sfântului Duh sunt deosebite. Le-am prăznuit prin bucurie duhovnicească.
Slujbele au avut o conotaţie deosebită.
Şi amintesc aici un amănunt. La Sinodul I Ecumenic, Sfinţii Părinţi pe care duminica
trecută i-am prăznuit, amintesc în ultimul canon, Canonul 20, o anumită rânduială. Poate că
astăzi nu se mai respectă, dar măcar să ştim despre ce este vorba ca să înţelegem semnificaţia
ei. Ei spun că de la Paşti şi până la Rusalii, tot creştinul face rugăciunea în biserică sau particular
acasă, stând în picioare. Deci nu în genunchi. Ce înseamnă acest lucru? Cuvântul acesta
românesc, Înviere, îşi are ca şi corespondent în limba greacă cuvântul Anastasis, care înseamnă

82
ridicare, poziţie verticală. Şi înseamnă că Sfinţii Părinţi, dând aceste reguli sau făcând această
rânduială, au vrut să ne atragă atenţia că în această perioadă noi, în puterea Învierii lui Hristos,
stăm într-o poziţie verticală în faţa lui Dumnezeu, în sensul că suntem restauraţi de-acum
ontologic, suntem ai lui Dumnezeu, îi aparţinem Lui, şi de aceea stăm în această poziţie demnă,
în picioare şi nu în genunchi, care este un semn al smereniei, al cererii de iertare.
Dar din păcate suntem oameni şi poate că nici măcar noi creştinii nu putem să purtăm
deplin această „povară” a bucuriei. Trebuie să recunoaştem că nu avem în noi aceste resurse în
a ne bucura mereu. Ne atrage pământul înapoi. Ne aminteşte că suntem din această lume. Şi
iată că în această Vecernie, care spuneam că este simetrică cu cea din Duminica Paştilor, vom
auzi de acum pentru prima dată acel îndemn: „iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului
să ne rugăm”. Şi vor urma rugăciuni care sunt rugăciuni de penitenţă, rugăciuni prin care cerem
iertare, prin care cerem şi ajutor. Dar sunt în primul rând nişte rugăciuni de penitenţă, pentru
că de acum realizăm că totuşi, chiar dacă ne-am bucurat de împreună-vieţuirea cu Hristos în
această perioadă pascală, ne întoarcem cumva pe pământ, în această perioadă în care
alternează ziua cu noaptea, lumina cu umbra, păcatul cu ridicarea din păcat şi aşa mai departe.
Şi deci iată că în această duminică pe care o săvârşim tot în amiază-zi, deja începe să
apară negura, începe să apară noaptea. Şi în această noapte care parcă vine acum spre noi,
avem nevoie de povăţuitor. Şi de aceea-l invocăm pe Sfântul Duh. Este ca şi cum Mântuitorul
Hristos ne-ar spune, şi de fapt Mântuitorul Hristos şi spune atunci când se roagă Tatălui Ceresc:
„cât eram Eu cu ei în lume, îi păzeam. Dar acum, pentru că Eu vin la tine, Părinte, păzeşte-i Tu în
continuare”. Este ca şi cum Mântuitorul Hristos ar preda cumva ştafeta Sfântului Duh, să aibă
grijă de cei care cred în ei. Pentru că vedeţi, Mântuitorul Hristos spune iarăşi o rugăciune
arhierească, că „nu Mă rog pentru lume, ci Mă rog pentru aceştia”, adică pentru Sfinţii Apostoli,
iar mai apoi adaugă „şi Mă rog pentru toţi cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”. Deci
peste aceştia se pogoară Sfântul Duh, care-L mărturisesc pe Iisus Hristos că este Dumnezeu
venit în trup.
Ortodoxia noastră stă de fapt într-o mărturisire de credinţă că Fiul lui Dumnezeu se face
om din iubire de oameni şi pentru oameni. Iată că în această perioadă, care acum parcă devine
întunecată, ne întoarcem în amurg, chemăm pe Duhul Sfânt, chemăm lumina Sa să vină peste
noi.
Poate că v-aţi întrebat de ce rugăciunile Bisericii noastre Ortodoxe, şi mă refer la acea
grupare de rugăciuni pe care o numim „rugăciunile începătoare”, încep nu cu Tatăl nostru, ci
încep cu invocarea Sfântului Duh prin rugăciunea „Împărate ceresc”. Pentru că aceasta este
taina credinţei noastre. Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, Adevărat şi Om adevărat în acelaşi timp,
prin Învierea şi prin Înălţarea Sa ne face părtaşi vieţii Sale celei dumnezeieşti. Ori, această unire
a celor două firi, cea umană şi cea dumnezeiască în ipostasul cuvântului, s-a făcut prin lucrarea
Duhului Sfânt. ŞI de aceea, tot prin lucrarea Duhului Sfânt, Hristos este prezent în Biserică. De
aceea noi avem această siguranţă că, invocând Sfântul Duh asupra noastră, îl chemăm de fapt

83
şi-L facem prezent şi pe Hristos în viaţa noastră. Pentru că, după ce spunem această rugăciune
„Împărate ceresc”, rostim rugăciunea pentru Preasfânta Treime, cu conştiinţa că doar prin
lucrarea Sfântului Duh ne putem uni cu Preasfânta Treime în acele energii necreate. Şi de-abia
apoi spunem rugăciune „Tatăl nostru”, prin care ne mărturisim fii adoptivi ai Tatălui, care prin
Duhul Sfânt ne unim cu Hristos şi devenim fraţi cu Hristos, de asemenea după har, iar nu după
fire.
Să avem deci în faţă iubiţi credincioşi şi această slujbă care urmează. Să ne gândim că de
acum avem nevoie de lumina Duhului Sfânt, de călăuzirea sa în viaţa noastră. Că dacă nu avem
lumina Duhului Sfânt, umblăm în întuneric. Şi de aceea apar în viaţa noastră căderi din care
parcă ni se pare că nu mai putem să ieşim. Pentru că omul cu adevărat credincios, omul care-I
este credincios lui Hristos, atunci când asupra sa vin necazuri, care sunt inevitabile chiar şi
pentru el, el are o altă abordare. Are o abordare plină de credinţă, de nădejde, ştiind că
Dumnezeu toate le rânduieşte spre folosul nostru, aşa cum ştie Dumnezeu, cu pedagogia Sa. În
aceste situaţii noi cu smerenie, nu cu resemnare, ne plecăm fruntea, ne plecăm în genunchi şi
spunem: „Facă-se, Doamne, voia Ta în viaţa mea”, cu conştiinţă, cu această siguranţă că
încredinţându-ne purtării de grijă a lui Dumnezeu vom căpăta înţelepciune, vom căpăta
smerenie, ne vom despătimi treptat, iar Duhul Sfânt care vine acolo unde este chemat, dar vine
numai acolo unde este curăţenie, Duhul Sfânt venind, va umple viaţa noastră de bucurie, de
sens, de înţelepciune, de lumină şi cu adevărat atunci Hristos se va recunoaşte în noi,
Amin.

84
 21 – Pogorârea Sfâ ntului Duh

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioasă maică stareţă, precuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi.
Praznicul de astăzi al Pogorârii Sfântului Duh, al Cincizecimii sau al Rusaliilor, cum este el
cunoscut, marchează în iconomia neamului omenesc şi în istoria mântuirii neamului omenesc
momentul înfiinţării în chip văzut al Bisericii. Şi spun în chip văzut pentru faptul că anticipat şi
nevăzut, Biserica a luat fiinţă pe Golgota, atunci când Mântuitorul Hristos pe Cruce, jertfindu-se
din iubire de oameni şi pentru oameni, a rostit acel ultim din cele şapte cuvinte pe care le-a
rostit pe cruce: „săvârşi-tu-sa”. Şi Părinţii am văzut în icoana răstignirii Mântuitorului Hristos o
anticipare, o întâlnire în chip nevăzut a Bisericii. Pentru că spune Sfântul Ioan Evanghelistul că
lângă Crucea Mântuitorului Hristos stătea Maica Domnului, pe care Sfinţii Părinţi dintotdeauna
au văzut-o a fi o imagine a Bisericii. Biserica este cea care-L poartă în sine pe Hristos în chip
tainic, nevăzut, dar real şi duhovniceşte cu Maica Domnului care a avut cea mai deplină
comuniune cu Mântuitorul Hristos, cu Fiul său.
Spun de asemenea sfinţii evanghelişti că din coasta străpunsă a Mântuitorului Hristos au
izvorât sânge şi apă, ca simboluri ale tainelor Botezului şi a Sfintei Euharistii, prin care noi
devenim fii ai Împărăţiei şi prin care, mai ales prin euharistie, Hristos intră în alcătuirea fiinţei
noastre, definind şi noi la rândul nostru Biserica.
Despre acest eveniment al Pogorârii Sfântului Duh ni se spune clar în Faptele Sfinţilor
Apostoli, unde în capitolul al doilea ni se spune că Sfinţii Apostoli, având ca centru al acestei
prime comunităţi pe Maica Domnului, erau în aşteptarea făgăduinţei pe care o spuse
Învăţătorul lor cel iubit, că nu-i va părăsi, că nu-i va lăsa singuri. Şi spune Sfântul Luca că aceştia
se aflau într-o stare duhovnicească, într-o stare de rugăciune. Pentru că primirea Sfântului Duh
se face în stare de rugăciune, în stare de isihie, în stare de liniştire a sufletului. Şi în această
situaţie, în aceste condiţii are loc Pogorârea Sfântului Duh, aşa cum aţi văzut în Apostolul de
astăzi.
Dar aş vrea să abordăm un subiect care este într-adevăr puţin mai greu, dar care trebuie
cumva abordat şi explicat la un anumit nivel de accesibilitate. Ce relaţie este între Înălţarea
Fiului şi Pogorârea Sfântului Duh? Toate evenimentele din viaţa Mântuitorului Hristos, şi deci
din viaţa Bisericii, au fost anticipate prin profeţi, prin prorocii Vechiului Testament. Dar sunt şi
anumite elemente spuse de Mântuitorul Hristos Însuşi. Hristos Mântuitorul a vorbit El Însuşi
despre patimile care urmau să vină, despre îngroparea Sa, despre Învierea Sa, despre Înălţarea
Sa, despre Pogorârea Sfântului Duh. De aceea au altă greutate aceste cuvinte, pentru că sunt
cuvinte venite de la Însuşi Dumnezeu. Prorocii erau cei prin care venea cuvântul, dar acum vine
Însuşi Cuvântul şi ne spune aceste lucruri.

85
 Şi Sfântul Evanghelist Ioan alocă un spaţiu de patru capitole acelei Cuvântări de
despărţire, pe care Mântuitorul Hristos le-o ţine Sfinţilor Apostoli la Cina cea de Taină. Şi printre
altele le spune Mântuitorul Hristos Sfinţilor Apostoli: „Ieşit-Am de la Tatăl şi am venit în lume;
iarăşi las lumea şi mă întorc la Tatăl”. În alt loc spune: „Este de folos să mă duc, pentru că dacă
nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni la voi”. Într-alt loc spune Mântuitorul Hristos că
„voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va trimite vouă: Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, pe care
lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte; voi îl cunoaşteţi şi-l ştiţi
pentru că la voi rămâne şi în voi va fi!”.
Înălţarea Domnului Hristos să ştiţi că n-a fost o despărţire. Mântuitorul Hristos n-a
început un lucru pe care apoi să-L abandoneze, să-L lase nefăcut. A existat această întrebare:
dacă Fiul a venit în lume întrupându-Se, de ce Duhul Sfânt n-a luat şi el trup? De ce nu s-a
concretizat şi el într-un chip material? Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a asumat în
ipostasul său cel dumnezeiesc firea cea omenească, pe care a sfinţit-o, a îndumnezeit-o şi a
înălţat-o în cinstea şi la tronul Preasfintei Treimi. Despre Fiul se spune că „S-a coborât la noi iar
apoi S-a înălţat”. Dar despre Duhul Sfânt se spune că „a venit la noi, dar că nu mai pleacă de la
noi”. Şi acum să ne gândim de ce nu s-a întrupat şi Duhul? Pentru că nu mai era nevoie. Pentru
că Trupul cel îndumnezeit, cel plin de sfânt, cel preaslăvit, cel înviat al lui Hristos, este deja
canalul de legătură, puntea, veriga, inelul prin care Duhul Sfânt, harul, energiile Duhului Sfânt
vin în lume. De aceea aceasta este legătura dintre Înălţarea Fiului şi Pogorârea Duhului Sfânt.
Pentru că, spune prorocul rus Paul că „Duhul Sfânt face personale darurile pe care Mântuitorul
Hristos le face pentru toată lumea”. Şi acest lucru se concretizează chiar în icoana praznicului,
unde vedeţi că dintr-un punct pornesc acele limbi de foc care se aşează pe capul fiecărui Sfânt
Apostol. Şi aici avem această imagine deosebit de sugestivă a unităţii harului şi a diversităţii
darului. Că este un unic izvor al harului, dar prin el se particularizează pe capul fiecărei persoane
şi iată, se arată în icoană că se aşează pe capul fiecărui Sfânt Apostol, arătând că capul este
locul minţii, al raţiunii, că relaţia Lui Dumnezeu cu omul este o relaţie raţională, o relaţie
conştientă, o relaţie bazată pe libertate, o relaţie bazată pe dialog, o relaţie dintre două
persoane. Şi poate că alţii s-ar gândi că Duhul Sfânt, şi se spune des acest lucru şi din păcate nu
este explicat şi înţeles bine, aţi auzit poate că s-a spus că Duhul Sfânt continuă lucrarea lui
Hristos. Ori, depinde cum se înţelege această problemă. Dacă este o continuitate în sensul de
consecvenţă sau în alt mod. Pentru că Duhul Sfânt nu continuă lucrarea lui Hristos ca şi cum un
segment care se adaugă la alt segment, ci spunem noi că lucrarea Duhului Sfânt este împreună,
este concomitentă cu cea a lui Hristos. Pentru că spune Mântuitorul Hristos la un moment dat
despre lucrarea Duhului, în aceeaşi cuvântare de despărţire, că „Duhul Sfânt vă va aminti vouă
toate ce V-am spus Eu”. Despre acelaşi Duh spune Mântuitorul Hristos că „din Al Meu v-a luat şi
vă va vorbi vouă”, că nu va veni de la sine, ci „din al Meu v-a luat şi vă va vorbi vouă”. Şi aici
avem o fundamentare şi o imagine deosebit de sugestivă a ceea ce Biserica ne învaţă că se
numeşte Sfânta Tradiţie, cel de-al doilea izvor al veneraţiei dumnezeieşti. În ce sens? Ca şi

86
conţinut, ne spune că nu mai putem primi mai mult decât ne-a adus Fiul lui Dumnezeu, nu mai
este nevoie să mai zică altcineva. Se spune că revelaţia este deplină şi completă. Dar în acelaşi
timp, conţinutul revelaţiei poate sau trebuie să fie actualizat. Conţinutul revelaţiei trebuie adus
la nivelul de înţelegere al fiecărui om, al fiecărei generaţii, al fiecărei provocări cu care se
confruntă. De aceea, vedeţi că deşi conţinutul este complet şi deplin, explicaţia şi sensurile
mereu noi care se găsesc în acest conţinut formează Sfânta Tradiţie. Niciodată acest conţinut nu
va putea fi epuizat, mereu şi mereu vor apărea noi sensuri, noi interpretări despre semnificaţia
unor cuvinte pe care Le-a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
În aceleaşi Cuvinte de despărţire, Mântuitorul Hristos spune sfinţilor apostoli: „puţin
timp şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin timp şi Mă veţi vedea”. Se vede că apare de două
ori acest verb „a vedea”, desemnând două situaţii duhovniceşti deosebite. Pentru că prin primul
„a vedea”, Mântuitorul Hristos se referă la privirea fizică, ochii aceştia trupeşti care L-au văzut
pe El; dar apoi spune că „iarăşi puţin timp şi mă veţi vedea din nou”, desemnând de acum un alt
gen de privire, privirea cea duhovnicească, prin care Sfinţii Apostoli Îl vor vedea pe Hristos cu
ochii credinţei, prin Duhul Sfânt, care face prezent pe Hristos în Biserică prin Sfintele Taine.
Deci iată că prin Pogorârea Sfântului Duh, înfiinţarea Bisericii, noi avem acum un cadru
al mântuirii complet. Şi cu siguranţă că am auzit deseori despre acest cuvânt „mântuire”, şi
poate că nu l-am aprofundat destul, pentru că de fapt nu vorbim despre o definiţie, ci vorbim
despre o stare sufletească, pentru că mântuirea înseamnă de fapt unirea cu Hristos în Biserică
prin Sfintele Taine. Şi iată, spune într-o primă etapă despre o înlăturare a tot ce este negativ în
viaţa noastră, iar în a doua etapă presupunem un aspect de înaintare pozitivă alături de Hristos
spre viaţa cea veşnică. Biserica noastră spune că cele trei condiţii ale mântuirii sunt harul cel
dumnezeiesc, credinţa şi faptele cele bune. Toate trei împreună ne duc la mântuire. În Occident
s-a accentuat una sau alta, ca fiind mai importantă decât celelalte. În Biserica noastră, Sfinţii
Părinţi ne-au învăţat că toate trei împreună se folosesc una de alta pentru a-l ajuta pe om la
mântuire.
Spre exemplu, Biserica a rânduit ca toate rugăciunile sale să înceapă cu această invocare
a Duhului Sfânt, cu rugăciunea „Tatăl ceresc”, prin care rugăm pe Duhul Sfânt să se sălăşluiască
între noi şi să ne curăţească pe noi de toată închinăciunea. Deci Duhul Sfânt ne curăţeşte pe noi
de toată închinăciunea şi curăţindu-ne mintea, ajungem să avem acces la conţinutul credinţei.
Cu o minte luminată vedem altfel credinţa. Şi noi nu spunem ca Luther, părintele
protestantismului din Apus, care spunea: „ca să cred, trebuie să cercetez”. Noi spunem invers:
„ca să cercetez trebuie să cred”, deci credinţa pentru noi este fundamentală şi ea se aşează
prima. Deci pentru ca să cercetez, pentru ca să cunosc, trebuie în primul rând să cred. Pentru că
credinţa nu este un act intelectual, un act raţional, este un act duhovnicesc, ci este credinţa cea
vie prin care noi ne raportăm la Dumnezeu cel Viu.
Şi Mântuitorul Hristos, atunci când îi trimite pe Sfinţii Apostoli după Învierea sa, le
spune: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al

87
Sfântului Duh, poruncindu-le să păzească toate câte V-am poruncit Eu vouă”. Deci botezând
toate neamurile, iar apoi învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit Eu vouă. Deci
Botezul, harul, care vine cu ajutorul nostru, apoi avem această credinţă pe care suntem învăţaţi,
o primim în Biserică, dar această credinţă nu este suficientă, spune Hristos. Deci „învăţându-le
să păzească”, deci să facă tot ceea ce „V-am învăţat pe voi” şi voi la rându-vă, să transmiteţi
celorlalţi.
Până la Pogorârea Sfântului Duh, pentru Apostoli cumva Hristos le era exterior, le era
vizavi, faţă către faţă. La Pogorâre, Hristos intră înlăuntrul fiinţei lor şi înlăuntrul fiinţei noastre,
la fel cum atunci când ne rugăm Duhului Sfânt nu spunem să rămână cu noi şi lângă noi, ci-l
rugăm pe Duhul Sfânt să rămână „întru noi”, pentru că Biserica este în primul şi-n primul rând
spital duhovnicesc. Mântuitorul Hristos a spus că El n-a venit ca să judece lumea, ci ca să
mântuiască lumea; că n-a venit să ţină pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la credinţă. Biserica ne
învaţă că răscumpărarea pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu nu este neapărat un act prin care
se acordă o oarecare satisfacţie onoarei jignite a lui Dumnezeu, ci întruparea a tot ceea ce a
făcut Mântuitorul Hristos înseamnă mult mai mult. În Ortodoxie am spus, noi gândim pozitiv, nu
gândim cu faţa spre trecut, ci gândim cu faţa spre viitor, spre Împărăţia lui Dumnezeu. Hristos
nu ne cere decât să fim lângă El şi să facem tot ceea ce El ne-a poruncit să facem. Spune
Domnul Hristos: „Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine, acela nu păzeşte poruncile Mele”. Şi să ştiţi că
acest cuvânt nu este adresat necredincioşilor, nu este adresat duşmanilor lui Hristos, ci este
adresat nouă, care spunem că credem, şi poate chiar credem că Dumnezeu există, că Iisus
Hristos a fost în lume; dar dacă nu facem şi ceea ce Hristos a poruncit să facem, înseamnă că
nu-L iubim pe Hristos, pentru că „acela mă iubeşte pe Mine, care împlineşte poruncile Mele”.
Deci în această zi a Pogorârii Sfântului Duh, în această zi aniversară a Bisericii, „se desfac
lui Dumnezeu pentru toate”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, să-i mulţumim pentru cele bune
şi pentru cele rele, pe care Dumnezeu în pedagogia Sa le dă asupra existenţei noastre. Să le
spunem şi celor care abordează această perspectivă că Dumnezeu ia, Biserica nu, adică ce
nevoie am de biserică, mă pot ruga şi acasă, să le spunem că Biserica este o familie
duhovnicească, că spre Împărăţia lui Dumnezeu nu se merge de unul singur, că Biserică suntem
unii cu alţii şi ne rugăm unii pentru alţii, că Biserica este spital duhovnicesc, Mântuitorul Hristos
este doctorul sufletului şi al bolilor; că dacă nu vii la Biserică înseamnă că eşti înşelat, pentru că
te crezi sănătos. Şi toţi suntem bolnavi şi toţi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, şi acest
ajutor îl primim concret în Biserică prin Sfintele Taine. Cel care refuză Biserica refuză ajutorul lui
Dumnezeu şi crede că se poate mântui pe sine însuşi, şi se află întru înşelare. Noi însă nu
suntem aşa. Noi suntem fii ai lui Dumnezeu chemaţi spre desăvârşire, chemaţi de a deveni fraţi
ai aceluiaşi Tată şi fraţi ai lui Hristos şi trebuie să ne străduim ca în viaţa noastră să se
împlinească şi acest deziderat, această dorinţă, această poruncă a Mântuitorului Hristos: „fiţi
dar voi desăvârşiţi pentru că Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” şi prin noi şi împreună cu

88
noi să vă rugaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururi şi-n vecii vecilor,
amin.
Iubiţi credincioşi, în continuare vom desfăşura slujba Vecerniei, care se oficiază cu acest
prilej, după care vom împărţi ramurile de tei, pentru a primi apoi binecuvântarea care se acordă
în mod special în această zi şi ne vom ruga după cum veţi vedea şi pentru noi, dar şi pentru cei
care au plecat de lângă noi şi ne aşteaptă pe noi să ne bucurăm de Împărăţia lui Dumnezeu,
Amin.

89
 22 – Pogorârea Sfâ ntului Duh

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioase maici stareţe, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici şi
iubiţi credincioşi.
Zi de aleasă prăznuire, zi de bucurie duhovnicească, în care noi pomenim fiinţarea în
chip văzut a Bisericii. Şi Sfânta Evanghelie care se citeşte în această sărbătoare nu face referire
explicită la Pogorârea Sfântului Duh, dar în acelaşi timp ea nu a fost aşezată întâmplător a se citi
în această duminică. Spune Sfântul Evanghelist Ioan că Mântuitorul se afla în Ierusalim la acea
Sărbătoare a Corturilor, localizată undeva în lunile septembrie-octombrie, şi Mântuitorul
Hristos în cuvântarea Sa, în predica Sa, face nişte afirmaţii– nu e prima dată, de fapt – care îi
scandalizează pe iudei. Domnul Hristos spune că „El este apa cea vie”, din care dacă va bea
cineva nu va înseta niciodată. Şi de asemenea spune Domnul Hristos că „El este lumina lumii”,
„că cel ce va umbla după El nu va obercăi întru întuneric”. Şi aceste cuvinte i-au scandalizat pe
evrei şi bineînţeles că L-au apostrofat şi i-au zis: „Tu spui despre Tine Însuţi, mărturia Ta nu este
adevărată”.
Domnul Hristos aici făcea de fapt o prorocie, şi în acelaşi timp împlinea o prorocie. În
cartea Prorocului Ezechiel se spune despre acel Templu al lui Dumnezeu din care va izvorî o apă
dătătoare de viaţă. Iar în Cartea Apocalipsei se spune că Noul Ierusalim nu mai are nevoie de
Soare, pentru că „Însuşi Mielul este lumina care luminează tuturor”.
Trebuie de la început să avem în vedere acest aspect, că Vechiul Testament este o
umbră a Noului Testament, că, aşa cum spunem în Sfânta Liturghie, Hristos este „plinirea legii şi
a prorocilor”, plinire în sensul de finalitate, dar în acelaşi timp şi de împlinire a ei. Şi evreii n-au
înţeles acest lucru. De fapt nici Sfinţii Apostoli n-au înţeles acest lucru, pentru că atunci când
Domnul Hristos spune că „dărâmaţi acest Templu şi în trei zile voi ridica altul”, eu n-au înţeles
că de fapt Hristos vorbea, aşa cum mai târziu va remarca Sfântul Ioan, despre „Templul Trupului
Său”. Deci Hristos se arată pe Sine ca fiind viitorul sau „Templul cel spre veşnicie a lui
Dumnezeu”. Şi acest lucru i-a scandalizat pe evrei, spune Evanghelia că au încercat să-l prindă,
dar n-au pus mâna pe El pentru că nu de puţine ori, spune Sfântul Evanghelist această sintagmă,
„încă nu venise vremea Lui”. Hristos îşi alege singur momentul, timpul şi locul în care să
pătimească.
În acest context iată că Sărbătoarea Corturilor va fi urmată după şase luni de
sărbătoarea Paştilor, şi mă refer aici la sărbătorile iudaice, pentru că evreii aveau trei sărbători
mari, la care toţi bărbaţii mai ales erau obligaţi să vină la Ierusalim: sărbătoarea Paştilor,
sărbătoarea Cincizecimii şi sărbătoarea Corturilor. Dar Sfântul Evanghelist Ioan mai face o
precizare atunci când Domnul Hristos face referire la această „apă vie”. Spune că Domnul

90
Hristos se referea şi la Duhul Sfânt, care încă nu fusese dat pentru că Iisus încă nu se
preamărise. Şi care este preamărirea lui Hristos? Spune Domnul Hristos Însuşi: „atunci când îl
veţi fi înălţat pe Fiul omului, veţi cunoaşte că Eu sunt, că Eu sunt Cel ce sunt”. Ceea ce Biserica
va învăţa mai târziu că slava lui Hristos este slava Crucii. Şi să ştiţi că nu este de fapt prima
trimitere a Duhul Sfânt acum la Cincizecime, la Rusalii. În episodul care relatează Răstignirea
Mântuitorului Hristos ni se spune că unul din sutaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit
sânge şi apă. Dar se spune mai devreme că Hristos, cu glas mare, „Şi-a dat duhul”, adică a
înapoiat Duhul cumva. Din coasta lui Hristos a mai ţâşnit cineva, şi spun Părinţii că a ţâşnit
Duhul cu care Hristos se coboară în iad şi sfărâmă porţile iadului. Icoana autentic ortodoxă a
Învierii este cea a pogorârii în iad şi nu aceea în care Hristos apare biruitor, purtând un stindard
cu piatra dată la o parte. Nu este o icoană de sorginte ortodoxă. Icoana ortodoxă autentică este
cea a pogorârii la iad, pentru că Îngerul când a prăvălit piatra n-a făcut-o ca Domnul Hristos să
iasă de acolo, pentru că Hristos a ieşit prin piatră, ci a făcut-o ca să se încredinţeze sfintele
femei, sfinţii apostoli, că mormântul era gol. Deci icoana autentic ortodoxă a Învierii este aceea
a pogorârii la iad.
Este un al doilea moment când vorbim despre o trimitere a Duhului Sfânt. În prima zi a
Învierii, spre seară, când Domnul Hristos prin uşile încuiate intră la Sfinţii Apostoli, care erau
timoraţi, cuprinşi de frică, Domnul Hristos după ce le dă pace, îi linişteşte, le spune apui suflând
asupra lor: „luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute”. Şi iată că avem şi această a treia trimitere a Duhului Sfânt, acum în această zi
binecuvântată a Cincizecimii.
Întrebarea care se pune este aceasta: de ce a ales Dumnezeu această zi, a cincizecea
după Paşti, ca să trimită pe Duhul Sfânt în lume? De ce nu a 29-a, de ce nu a 43-a sau altă zi? Şi
aici aş face o abordare din două perspective cel puţin. În primul rând dintr-o perspectivă
simbolică şi în al doilea rând dintr-o perspectivă ca o manifestare a iconomiei şi a înţelepciunii
lui Dumnezeu.
Spuneam mai devreme că Vechiul Testament este o prefigurare, o umbră a Noului
Testament, că ceea ce avem în Vechiul Testament au şi o natură şi o umbră simbolică. Şi în
primul rând ar trebui să ştim că evreii la Paşti prăznuiau acea eliberare în chip minunat, prin
sângele Mielului din robia egiptenilor şi trecerea lor minunată prin Marea Roşie. La cincizeci de
zile după aceasta ei ajung la poalele muntelui Sinai, unde prin mâinile lui Moise primesc Legea
lui Dumnezeu. Şi în momentul în care se încheie acest legământ între Dumnezeu şi această
adunare, această adunare devine acum popor ales al lui Dumnezeu, Israel, cel pe care
Dumnezeu L-a ales ca să fie lumină celor care şedeau în întuneric şi în umbra morţii. Deci iată
acest simbolism, dar să ştiţi că ele nu aveau numai un caracter agrar, pentru că poporul evreu
era un popor eminamente nomad, un popor de păstori, evenimente care comemorau anumite
etape din această alcătuire a poporului lui Israel, ci aveau şi un caracter agrar. Pentru că, dacă la
Paşti prăznuiau această ieşire minunată din Egipt, în acelaşi timp era şi o sărbătoare a mieilor şi

91
Cincizecimea marca nu numai darea Legii, ci marca în acelaşi timp şi începutul secerişului. Şi ca
rânduială, în acea zi se aducea primul snop, pârga, la Templu, şi era legată de preot deasupra
altarului. Iar după cincizeci de zile se încheia secerişul şi se aducea acum ca pârgă la altar, pe
lângă spice, şi două pâini mari.
Spun Părinţii aici, interpretând aceste sărbători, că Hristos, ca prim snop adus la Paşti,
este pârga; Hristos, ne spune Sfântul Apostol Pavel, este Cel Întâi Născut din morţi. Dar iată că
la Cincizecime se aduce acelaşi Hristos ca pâine, care de acum parcă devine holdă. Deci primul
snop ajunge acum holdă. Dacă la Înviere, la început, în prima zi erau numai zece dintre apostoli,
iată că acum la Cincizecime erau 120. Deci Învierea lui Hristos am putea spune că lucrase,
aceştia se înmulţiseră.
Dar din cealaltă perspectivă, a iconomiei dumnezeieşti şi a înţelepciunii Sale, Dumnezeu
a ales această zi, a Cincizecimii, pentru a-l trimite pe Duhul Sfânt în lume, pentru faptul că, fiind
o sărbătoare a poporului ales era atunci de faţă întregul Israel: erau iudeii, dar erau şi prozeliţii
din toate colţurile Imperiului Roman sau mă rog, din acea lume cunoscută până în acel moment.
Deci erau toţi de faţă. Şi atunci, dacă până atunci Învierea Mântuitorului Hristos, Naşterea Sa ca
şi expresia chenozei Sale s-au petrecut într-un fel de anonimat, parcă nevăzută de ochii
omeneşti, iată că aceste etape ale preamăririi lui Hristos se petrec întru slavă, în public:
Înălţarea este publică, Pogorârea Sfântului Duh este şi ea un eveniment public, şi de aceea
alege Dumnezeu acest moment şi acest loc, pentru a-şi arăta slava Sa într-un mod public.
Şi aş spune că punctul central al acestui eveniment este de fapt Cuvântarea Sfântului
Apostol Petru. Bineînţeles că avem prima etapă, aceea a pogorârii în chip văzut sau simţit
cumva al Pogorârii Sfântului Duh, când vine acel vuiet, acel vânt foarte puternic urmat de acea
coborâre a unui foc sub chipul unor limbi care s-au aşezat peste Sfinţii Apostoli. Şi Sfinţii
Apostoli atunci, spune Sfântul Luca în cartea sa Faptele Apostolilor, că s-au umplut de Duhul
Sfânt şi au început să grăiască fiecare în limbi despre ce? Despre măreţiile lui Dumnezeu şi mai
ales despre Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci iată că Sfinţii Apostoli aflaţi acum în
acel foişor – şi de fapt este vorba despre o casă impunătoare, o casă mare care avea o terasă pe
care încăpeau 120 de oameni – după ce primesc această putere nu rămân acolo, ci străbat acest
drum între cele două coline. Pe o colină care se numea Colina Sionului şi care era mai înaltă se
afla acest foişor, iar pe cealaltă colină se afla Templul, şi se numea Colina Templului. Şi Sfinţii
Apostoli străbat acest drum şi ce fac când ajung acolo? Grăiesc măreţiile lui Dumnezeu, dar nu
numai atât. Erau dintre iudei, cum s-a mai întâmplat acest lucru, care au încercat să estompeze
cumva această manifestare de bucurie, spunând că aceştia sunt beţi, aceştia sunt plini de must.
Şi spune Sfântul Apostol Pavel într-un discurs logic, arată că nu este o lucrare a vinului, ci este o
lucrare a Duhului Sfânt.
Şi punctul cheie al acestui eveniment aş spune că este Marea Cuvântare a Sfântului
Apostol Petru. De obicei la acest praznic ne referim doar la ceea ce vedem în icoană, ori
praznicul sau acest eveniment mai are şi această a doua parte care este poate că la fel de

92
importantă ca şi prima. Şi Sfântul Apostol Petru în această cuvântare a sa se descoperă pe sine,
şi sieşi şi celorlalţi, ca un altul, ca un schimbat, ca plin de Duhul Sfânt. Pentru că Sfinţii Apostoli,
la Cincizecime, privind darul profeţiei. Şi Sfântul Petru pe care până acum îl ştiam ca un fricos,
cel care s-a lepădat de Hristos, iată că acum este plin de curaj, de un curaj nebun aş spune. Să
ne gândim la context: îi înfruntă pe evrei în Ierusalim, pe acea esplanadă pe care încăpeau
aproape 80.000 de oameni, şi pe cine înfruntă? Generaţia care L-a renegat pe Hristos. Ce curaj
la el, să-i înfrunţi pe aceştia la ei acasă şi într-un număr atât de mare! Şi totuşi Sfântul Petru,
plin de Duhul Sfânt, plin de curaj, dornic de a mărturisi adevărul, îi mustră pe aceştia de faţă, îi
provoacă. El de fapt face judecata acestui neam, şi le spune: vă amintiţi de ceea ce s-a
întâmplat acum cincizeci de zile în Ierusalim?, cum voi pe acel Bărbat ales de Dumnezeu L-aţi
răstignit prin mâinile celor fărădelege? Dar nu voi aţi avut ultimul cuvânt, ci Dumnezeu. Şi
Sfântul Petru acolo, pe acea esplanadă, face exegeză făcând referire la doi psalmi din scriptura
Vechiului Testament şi la profeţia lui Ioil. Acest Ioil este cel care anunţase nimicirea cetăţii
Ierusalimului în prima ei fază şi robirea Iudeii de către babilonieni. Şi Sfântul Apostol Petru face
acum o comparaţie şi spune că aşa cum a fost atunci, aşa va fi şi acum. Pentru că el dă nişte
repere, spune că se referă la fum, la foc, la cetatea arzândă, la o invazie de lăcuste ca imagine a
unei oşti care distruge totul în calea ei. Şi face el acolo iarăşi nişte precizări, că pentru a scăpa
de acest lucru trebuie ca „voi să deveniţi profeţi”, adică profeţi în sensul de a cunoaşte voia lui
Dumnezeu şi că mai mult decât atât, „cel ce va chema numele Domnului, acela se va mântui”. Şi
spune el prin comparaţie: „dacă nu vă veţi pocăi, veţi păţi cumva şi voi la fel”, pentru că această
cuvântare a sa pe unii îi tulbură, parcă-i trezeşte cumva şi asistăm la acea întrebare a lor
retorică: „bărbaţi fraţi, ce să facem acum?”, şi acum mă refer la cei 3.000 care mai apoi s-au
botezat. Şi iată ce le spune Sfântul Apostol Petru: „să se pocăiască tot neamul şi să se boteze în
numele Domnului Iisus Hristos ca să vă mântuiţi de acest neam viclean”.
Deci despre ce mântuire vorbea Sfântul Apostol Petru? Domnul Hristos anunţase că „nu
va rămâne piatră pe piatră din Ierusalim şi din această generaţie” dacă nu vor împlini să se
boteze în numele lui Iisus Hristos. Şi se spune în cartea Faptele Apostolilor că atunci s-au
botezat 3.000 de oameni.
Poate nu ne dăm seama ce importanţă avea acest botez pentru evrei. Pentru evrei,
botezul era un act de umilinţă. Ei îl recomandau şi-l prescriau celor de alt neam, dar nu pentru
ei. Pentru că ei despre ei înşişi declarau că „noi suntem fii ai lui Avraam”, „noi suntem poporul
ales”, „noi nu suntem născuţi din desfrânare” şi aşa mai departe. Deci aveau o părere foarte
bună despre ei înşişi. Ori acum ce le cere Dumnezeu? Le spune: „nu veţi fi judecaţi pentru acest
fapt că L-aţi ucis pe Mesia, că nu L-aţi primit. Dumnezeu nu vrea să vă piardă, Dumnezeu vrea să
vă mântuiţi. Dar trebuie să treceţi prin această umilinţă – pentru ei – ca să renaşteţi ca popor
ales al lui Dumnezeu”. Aceasta era condiţia, ca ei să-şi dea seama de ceea ce au făcut şi să se
smerească pentru a renaşte ca un nou Israel, ca un noi popor al lui Dumnezeu.

93
 Iubiţi credincioşi, am făcut această altfel de abordare al acestui Praznic al Cincizecimii
pentru că am vrut să arăt că naşterea Bisericii a fost ca o naştere, adică în dureri, au fost
încercări, au fost ispite, şi totuşi Biserica este triumfătoare, pentru că Capul ei este Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Actul credinţei este un act de manifestare al libertăţii. Credinţa
este şi o manifestare conştientă, lucidă. Mântuirea de fapt este la urma urmei o problemă de
opţiune. Cel care vrea să se mântuiască nu se poate să se mântuiască, pentru că are în ajutor
harul lui Dumnezeu. Şi cel ce nu vrea, cel ce stă împotrivă, singur pe sine se osândeşte.
Şi dacă din acea mulţime imensă doar 3.000 atunci au crezut şi s-au botezat, bineînţeles
că se vor mai adăuga, apoi vor fi 5.000 şi aşa mai departe, dar nu toţi au crezut, nu toţi L-au
primit pe Hristos. Unii L-au refuzat, unii L-au ignorat, ceea ce înseamnă iarăşi că credinţa este
un act de aderare asumată, manifestare a libertăţii cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare
dintre noi. Apoi bineînţeles că a urmat convertirea în masă a neamurilor, s-a întâmplat şi în
decursul istoriei cu slavii, dar, din păcate – sau poate din fericire – mai este încă destul de lucru
Noi suntem Noul Israel, suntem chemaţi să fim „lumina lumii”, să fim lumină pentru cei care
încă trăiesc în întunericul necunoştinţei, în întunericul păcatului. Suntem chemaţi să fim
„lumina lumii”, şi nu putem să fim „lumina lumii” decât ca popor al lui Dumnezeu, ca Biserică.
Pentru că în finalul celui de-al doilea capitol din cartea Faptele Apostolilor se spune că după ce
s-a constituit această Biserică în chip văzut, ni se spune şi modul în care ei vieţuiau. Şi sunt patru
însuşiri ale Bisericii.
Se spune în cartea Faptele Apostolilor că zilnic, deci în fiecare zi, aceştia care au crezut în
Hristos petreceau în: 1. învăţătura Apostolilor; 2. în rugăciune; 3. în cuminecare, adică în
împărtăşire, şi 4. în comuniune, în comunitate. Deci iată învăţătura prin care Sfinţii Apostoli îi
învăţau pe aceştia şi din scriptura Vechiului, dar şi din cea a Noului Testament că Hristos este
centrul scripturilor. Şi iată, trăiau într-o viaţă de rugăciune continuă, o viaţă euharistică, de
împărtăşire zilnică cu Hristos, şi apoi o viaţă comunitară în care se spune că nimeni nu mai avea
ceva al său, ci toate erau ale tuturor, astfel încât cei care aveau nevoie tot timpul primeau un
ajutor din partea celorlalţi. Iată icoana Bisericii, pe care suntem şi noi chemaţi ca măcar din
când în când să o reproducem acolo unde suntem. Şi nu o putem face decât dacă Hristos este
centrul vieţii noastre. Şi viaţa Bisericii este euharistia, prin care noi devenim consangvini cu
Hristos.
Spunea la un moment dat Nichifor Crainic într-o poezie a sa numită Cântec: „ca spicul în
holdă, ca bobul-ciorchine, Eşti totul în toate şi toate prin Tine, tu jertfa de-a pururi a neamului
meu”. Deci Hristos este totul pentru noi. Să-L rugăm pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru cel
preaslăvit, care este pururi acum şi Domnul Secerişului, să scoată secerători buni şi harnici
pentru ca noi toţi să ne adunăm, bob cu bob, ciorchine cu ciorchine, pentru a constitui pâinea şi
vinul pe care le oferim la Liturghie lui Dumnezeu şi care iată, minune, Dumnezeu ni le întoarce.
Dăruim lui Dumnezeu daruri efemere, trecătoare, care e adevărat, sunt rodul muncii
noastre. Dar ce primim? Primim pe Dăruitorul, care ne ajută, şi-l rugăm să ne ajute, să devenim

94
lumina neamurilor, ca prin noi să se slăvească Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea
Preasfântă şi de o fiinţă acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.

95
 23 – Duminica Sfinţilor Pă rinţi (a şaptea după Paşti)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi, Hristos S-a
Înălţat! Adevărat S-a Înălţat.
În calendarul Bisericii noastre Ortodoxe această duminică, a şaptea de după Paşti, apare
consemnată cu apelativul de Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic. Dar ea poate
primi pe bună dreptate şi alte apelative la fel de importante privind importanţa acestei
duminici. O putem numi şi Duminica de după Înălţarea Domnului, o putem numi şi Duminica de
dinaintea Pogorârii Sfântului Duh şi o putem numi, şi este foarte important acest lucru, a doua
duminică a Ortodoxiei. De fapt încheie un periplu duhovnicesc, liturgic, dogmatic, început în
prima duminică a Postului Mare, Duminica I a Ortodoxiei am spune acum, în contextul celor
spuse până acum. Şi această duminică a Cinstirii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic este
aşezată între Praznicul Înălţării şi Praznicul Rusaliilor, al Pogorârii Sfântului Duh. Şi vom vedea că
nu este întâmplătoare această poziţionare. Pentru că ar trebui mai întâi să trecem în revistă,
retrospectiv şi anticipat în acelaşi timp, câteva elemente importante din însemnătatea
praznicului Înălţării şi al praznicului Pogorârii Sfântului Duh, al Rusaliilor.
În primul rând trebuie să înţelegem că Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos n-a
însemnat şi nu înseamnă o despărţire. Spune Sfântul Evanghelist Luca că, atunci când
Mântuitorul Hristos S-a Înălţat binecuvântând pe ucenici, aceştia s-au întors în Ierusalim cu
bucurie mare şi erau „toată ziua în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. Deci s-au
întors cu bucurie, deşi s-au despărţit de Cel pe care-L iubeau. Pentru că şi-au amintit de
cuvintele Mântuitorului Hristos că „nu vă voi lăsa orfani. Că Eu sunt cu voi până la sfârşitul
veacurilor”. Şi, din punct de vedere teologic, acest praznic al Înălţării înseamnă de fapt
preaslăvirea firii omeneşti.
În acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos spunem chiar în primul icos: „Iisuse
preaminunate, mirarea îngerilor”. Şi putem spune la fel de bine: „Iisuse prealuminate, mirarea
oamenilor”, pentru că îngerii s-au minunat de El ca om, iar oamenii s-au minunat de El ca
Dumnezeu. Îngerii s-au minunat văzând firea omenească înălţată întru slavă, iar oamenii se
minunează că avem un asemenea Dumnezeu. Deci cea care este preaslăvită prin Înălţare este
firea omenească, pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după dumnezeirea Sa, era tot timpul în
slava Preasfintei Treimi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Deci firea omenească este cea care
este îndumnezeită, cea care este ridicată în sânul Preasfintei Treimi pentru veşnicie.
Ce înseamnă acest lucru pentru mântuirea noastră? Înseamnă că această fire umană pe
care Fiul lui Dumnezeu şi-o asumă din Preasfânta Fecioară Maria, devine, aşa cum spunea
părintele Stăniloae, un „mediu transparent al harului”. Adică un fel de canal de legătură între

96
cer şi pământ. Prin această fire umană îndumnezeită, plină de Duhul Sfânt, se pogoară în lume,
la Rusalii, aceste energii necreate, lucrarea lui Dumnezeu. Şi noi spunem că de aceea trebuia să
se înalţe Hristos. El spune la un moment dat Sfinţilor Apostoli: „vă este de folos ca Eu să mă duc,
pentru că dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni”. Şi mai spune El: „dacă Acela va veni, vă
va conduce pe voi întru tot adevărul”. Sunt, din păcate, unele traduceri care spun că „vă va
conduce spre tot adevărul”. Traducerea corectă este aceea că „vă va conduce întru tot
adevărul”, adică în interiorul adevărului. Şi de aceea era de neapărată trebuinţă ca Hristos să se
înalţe pentru a crea aceste condiţii ca Dumnezeu să-şi reverse binecuvântarea Sa, harul Său
peste lume.
Dar spune Mântuitorul Hristos că Acela, adică Mângâietorul, Duhul Sfânt, „vă va învăţa
pe voi toate şi vă va aduce aminte toate câte v-am spus Eu vouă”. Deci „vă va aduce aminte
toate câte v-am spus Eu vouă”. Acum să stăm puţin şi să ne gândim: peste cine se pogoară
Sfântul Duh? Cui aduce aminte Sfântul Duh de tot ceea ce a spus Hristos? Pentru că noi avem
această conştiinţă că Înălţarea nu înseamnă despărţire, ci înseamnă o altfel de prezenţă a lui
Hristos, o prezenţă duhovnicească, dar nu mai puţin reală. Deci spunem că Duhul Sfânt îl face
prezent pe Hristos într-un alt chip decât în acesta fizic, trupesc. Dar cui se descoperă Hristos
prin Duhul Sfânt? Cui aminteşte Duhul Sfânt de Hristos? Aţi auzit în Evanghelia de astăzi, când
Domnul Hristos spune: „Eu pentru aceştia mă rog”, adică pentru Sfinţii Apostoli. „Nu mă rog
pentru lume, ci pentru aceştia”, iar mai apoi spune că „şi pentru toţi aceia care prin cuvântul lor
vor crede în Mine.” Şi mai spune Domnul Hristos: „Eu pentru ei Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca
şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”. Deci nu oricui se descoperă Hristos. Nu peste oricine se pogoară
Sfântul Duh, ci peste aceia care cred în dumnezeirea lui Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat în acelaşi timp.
Şi spuneam că Hristos are o altfel de prezenţă în Biserică, dar nu mai puţin reală, aceea
prin Sfintele Taine. Noi avem conştiinţa şi credinţa şi siguranţa şi certitudinea că prin Sfintele
Taine îl primim pe Hristos în chip real, în alcătuirea fiinţei noastre. Şi ce înseamnă această
comunitate care mărturiseşte dumnezeirea lui Hristos şi se împărtăşeşte de Hristos? Înseamnă
Biserica, care va lua naştere în chip văzut la Rusalii, la Pogorârea Sfântului Duh. Deci iată care
este legătura dintre Înălţare şi Rusalii, că de fapt una o presupune pe cealaltă. Nu o putem
despărţi pe una de cealaltă. La Rusalii ia în chip văzut fiinţă Biserica ca şi comunitate de
credincioşi care mărturisesc aceeaşi credinţă şi se împărtăşesc cu aceleaşi Sfinte Taine.
Şi acest lucru l-au făcut Părinţii de la Sinodul I Ecumenic, adunaţi la Niceea în anul 325,
convocaţi cumva de Sfântul Împărat Constantin, pentru a dezbate, pentru a răspunde unei
erezii pe care o răspândea un preot, Arie, că Iisus Hristos nu este Dumnezeu după fire, spunea
el, este un om îndumnezeit, este un om care devine Dumnezeu, este un om peste care se
pogoară Duhul Sfânt la botez, dar nu este Dumnezeu după fire, prin fire. Şi atunci Sfinţii Părinţi,
între care un exponent de marcă este Sfântul Atanasie cel Mare, au spus că Cel care S-a înălţat
este Acelaşi cu Cel care S-a coborât. Spune Sfântul Atanasie cel Mare: „S-a coborât Fiul lui

97
Dumnezeu Cel nevăzut şi S-a înălţat Fiul lui Dumnezeu Cel văzut”, văzut prin firea omenească,
prin acest trup pe care şi L-a luat. Spune el iarăşi: „S-a coborât din Cer Fiul lui Dumnezeu şi iată
că El devine Fiul Omului, şi acum se înalţă la Cer Dumnezeu-Omul”. Pentru că, spune Sfântul
Atanasie, „dacă Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că El nu poate mântui, înseamnă că El nu
poate dărui viaţa cea veşnică”. Ori aţi auzit cum s-a spus în Evanghelia de astăzi de către
Domnul Hristos, că „I-ai dat putere – adică Tatăl i-a dat putere – peste toată făptura ca să dea
viaţă veşnică acelora pe care Tu i-ai dat Lui”. Deci Hristos ca Dumnezeu mântuieşte, Hristos ca
Dumnezeu dă viaţa cea veşnică. Este ceea ce au statutat Sfinţii Părinţi la acest Sinod.
După acele discuţii îndelungate de aproape o lună, ca o concluzie s-a alcătuit simbolul de
credinţă, de fapt primele şapte articole din acestea, în care s-a concentrat această învăţătură de
credinţă. Vedeţi, Ortodoxia de fapt este concentrată într-o mărturisire de credinţă, în Crez. Este
important, este esenţial să avem în minte aceste învăţături pe care le rostim în simbolul de
credinţă, că Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină,
Cel de o fiinţă cu Tatăl”. Sunt nişte lucruri esenţiale, pentru că repet, dacă Hristos nu este
Dumnezeu, nu este de o fiinţă cu Tatăl, noi nu suntem mântuiţi; nu putem avea acces la viaţa
cea veşnică. Ori tocmai pentru că noi mărturisim dumnezeirea lui Hristos, spunem că „stăm
întru adevăr”. Aceasta este Ortodoxia: mărturisirea dreptei credinţe a Sfinţilor Părinţi de la
Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Aminteam la început că această duminică mai poate primi şi apelativul de „a doua
duminică a Ortodoxiei”. Prima duminică a Ortodoxiei, prima duminică de fapt din Postul Mare,
s-a statuat, ni s-a pus în faţă ca învăţătură a Bisericii noastre, cinstirea sfintelor icoane,
închinarea la aceste icoane. Cinstirea icoanei lui Hristos, cinstirea icoanei Maicii Domnului şi a
sfinţilor, cinstirea Sfintei Cruci şi aşa mai departe, pentru că Icoana este mărturia dogmatică,
teologică a întrupării cuvântului. Sfântul Ioan spune că: „cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit
întru noi şi noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Ceea ce ochii noştri au văzut, ceea ce urechile noastre au auzit, ceea ce mâinile noastre au
pipăit, acestea vi le descriu şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi”. Deci Icoana este mărturia
întrupării. De aceea, în Prima Duminică a Ortodoxiei accentul cade cumva pe această precizare,
pe accentuarea asupra umanităţii Fiului lui Dumnezeu.
În această „A Doua Duminică a Ortodoxiei” se completează lucrurile, în sensul că noi
acum mărturisim dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos. Deci prin cele două
duminici, dacă acum le asociem, când în prima mărturisim în primul rând umanitatea Fiului lui
Dumnezeu, iar în cea de-a doua mărturisim dumnezeirea lui Iisus Hristos, acum reîntregim că
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, cele două firi, firea umană
şi firea cea dumnezeiască, s-au unit în ipostasul, în persoana logosului, „în chip neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”, aşa cum se spune în Sinodul al IV-lea Ecumenic de la
Calcedon.

98
 Şi mai este un element foarte important pe care ni-l transmite Evanghelia de astăzi, pe
lângă mărturisirea dreptei credinţe. Acela al rugăciunii, al dorinţei Domnului Hristos ca „toţi să
fie una”. Este, dacă vreţi, Testamentul Său. Se roagă Dumnezeu-Tatălui pentru că El urma să
părăsească lumea aceasta fizică, ca să-i păzească într-o unitate asemănătoare cu cea a
Preasfintei Treimi, o unitate de smerenie şi de iubire, de slujire a unuia către celălalt. Spune
Domnul Hristos: „ca toţi să fie una, precum Eu în Tine şi Tu întru Mine, aşa şi aceştia întru Noi”.
Pentru că ştia Mântuitorul Hristos că în această lume supusă păcatului era şi cel care dezbină,
diavolul, cel care divide. Şi Mântuitorul Hristos când vorbeşte despre unitate nu vorbeşte
printr-o predică, ci vorbeşte prin rugăciune. Pentru că este conştient că este nevoie de ajutorul
lui Dumnezeu pentru a menţine această unitate.
Aţi auzit în Apostolul de astăzi că Sfântul Apostol Pavel s-a întâlnit în Efes cu ucenicii săi
şi cumva le-a prezis că „vor veni vremuri când vor intra între voi lupi răpitori îmbrăcaţi în haină
de oaie. Chiar dintre voi vor fi aceştia care vor strâmba, care vor distorsiona adevărul”. Pentru
că, adevărul este că în primele trei veacuri creştine, acele prigoane îndreptate împotriva lor i-au
călit pe creştini, i-au unit pe creştini şi atunci când se ajunge prin Sfântul Împărat Constantin ca
să devină religie de stat creştinismul, apare de atunci încă pericolul unei relaxări, a unei
secularizări. Apar două maladii foarte importante şi grave în acelaşi timp: o maladie de ordin
moral în primul rând, însemnând un fel de relaxare, un fel de secularizare, uitând că Împărăţia
lui Dumnezeu nu este numai din lumea aceasta. Şi ca replică, apare atunci monahismul. Şi mai
este cealaltă maladie de ordin intelectual, în care anumiţi creştini au încercat să convertească,
să transforme Evanghelia într-un mesaj intelectual, folosind şi anumite filozofii păgâne. Şi atunci
au apărut ereziile, care au schimbat adevărul, l-au distorsionat. Ori, lucrurile de atunci au
continuat şi continuă sub multe, foarte multe aspecte. Şi nu mă refer aici numai la aceste foarte
multe facţiuni, de secte, care fiecare are propria sa credinţă, fiecare are propria sa viziune,
propria sa mărturisire. Ci mă refer la acest sincretism care se practică astăzi la nivel global, că
nu contează în ce crezi, nu contează în cine crezi, important este să crezi şi tu ceva, să ai şi tu
Dumnezeul tău.
Vedeţi, nu ne erijăm noi acum în cei care hotărâm cine se mântuieşte sau cine nu se
mântuieşte. Aceasta este treaba lui Dumnezeu. Dar nici nu putem să tăcem în a nu spune că,
dacă ar fi aşa, dacă n-ar conta cărui Dumnezeu te-ai închina, real sau plăsmuit de mintea ta,
dacă n-am spune acest lucru că nu este adevărat, am fi de condamnat şi de plâns. Dacă ar fi fost
aşa, ce rost mai avea să se întrupeze Fiul lui Dumnezeu? Ce rost mai avea să pătimească pentru
noi? Nu putea să spună Hristos: bine, aveţi atâtea opţiuni, fiecare luaţi ceea ce vă convine,
alegeţi pentru că aveţi de unde? Ori nu. Domnul Hristos vine şi spune: „aceasta este viaţa cea
veşnică, ca să te cunoască pe Tine, Singurul, Adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care Tu
L-ai trimis”. Pentru că spune Mântuitorul Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. „Eu sunt
lumina lumii, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” „Eu sunt uşa”. Deci doar prin Iisus
Hristos avem acces la Singurul, Adevăratul Dumnezeu. Nu te poţi adăpa de apă făcând

99
abstracţie de izvor. Deci repet, nu ne erijăm noi în cei care categorisim pe unii ca fiind mântuiţi
sau nemântuiţi. Dar în a nu-L mărturisi pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu venit în istorie, în a
nu mărturisi că ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, singurului, adevăratului
Dumnezeu, înseamnă că şi noi suntem în întuneric şi nu suntem în lumina pe care o mărturisim
atunci, la botez, când primim haina cea luminoasă, haina adevărului, îmbrăcarea în Hristos şi cu
Hristos, adică într-adevăr Hristos înlăuntrul nostru.
Deci în această Duminică a Ortodoxiei să fim mândri în sensul smerit al cuvântului. Să
dăm slavă lui Dumnezeu că ne aflăm întru adevăr, dar să ştiţi că despre această unitate pe care
o dorim cu toţii şi care va fi lucrarea lui Dumnezeu, noi ne-o dorim, dar Cel care o va realiza,
dacă se va realiza, ca fi lucrarea lui Dumnezeu, în orice caz ar trebui ca noi să vorbim mai puţin
şi să facem mai mult; să trăim în dreapta credinţă, să trăim în dreapta vieţuire şi, aşa cum
spunea foarte frumos Patriarhul Pavel al Serbiei, să nu-i mai tachinăm pe ceilalţi despre
Dumnezeu, să-i sufocăm cumva, ci să vorbească faptele noastre. Spune el: „faceţi în aşa fel
încât ceilalţi să devină curioşi. Văzându-vă pe voi să devină şi ei curioşi. Faceţi-le poftă de
Hristos, să vrea şi ei să-L cunoască pe Hristos.” Dar pe Hristos îl poţi mărturisi doar dacă L-ai
cunoscut, doar dacă vieţuieşti după ceea ce El ţi-a pus în faţă, poruncile Sale. Pentru că atunci
când vieţuieşti după poruncile Sale, atunci când mărturiseşti cu fapta, cu mintea, cu cuvântul că
Hristos cu adevărat este Dumnezeu Adevărat care mântuieşte, atunci te afli întru adevăr şi
atunci şi pe ceilalţi îi convingi că într-adevăr mântuirea este pentru toţi oamenii, că Dumnezeu
acesta, Tată, Fiul şi Sfântul Duh este singurul, adevăratul Dumnezeu, este Dumnezeul tuturor şi
pe Acesta îl slăvim în vecii vecilor,
Amin.

100
 24 – Duminica a şasea de după Paşti

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Precuvioşi părinţi, preacucernice părinte, cuvioase maici, iubiţi credincioşi, Hristos a
Înviat! Adevărat a Înviat!
Această Evanghelie care se citeşte în Duminica a şasea de după Paşti se situează în
rândul celorlalte evanghelii care se citesc între Paşti şi Înălţare şi de fapt face pe de o parte corp
comun cu acestea, iar pe de altă parte încheie într-un fel ciclul acestora.
Dacă ne uităm puţin în urmă vedem că ele au o legătură nemijlocită cu Învierea. Unele
spun acest lucru explicit, iar altele îl sugerează prin aceea că aceste minuni sunt un fel de
anunţări ale puterii vindecătoare a Mântuitorului Hristos, dată prin Învierea Sa.
Să ştiţi că Mântuitorul Hristos n-a făcut nimic pentru Sine, nu S-a născut pentru Sine, nu
S-a botezat pentru Sine, nu a pătimit pentru Sine, nu a înviat pentru Sine, ci, aşa cum spunem în
Simbolul de credinţă, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire pe toate le-a făcut
Hristos Domnul”.
Iată că prima Sa grijă după învierea din morţi, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan,
este aceea de a dărui Bisericii prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii lor puterea de a ierta păcatele
oamenilor, adică această putere de a vindeca sufletele oamenilor îmbolnăvite prin păcat. Pe de
altă parte, spre exemplu Sfântul Marcu spune că Domnul Hristos înainte de a se înălţa la cer le-a
spus că le dă această putere pentru ca pe cei pe care ei îşi vor pune mâinile se vor tămădui. Deci
iată că Domnul Hristos se arată pe sine ca fiind Vindecător al Omului, vindecând atât trupul, cât
şi sufletul său. Şi de aceea putem denumi cumva generic aceste pericope evanghelice ca fiind
nişte Evanghelii ale Vindecărilor. Mântuitorul Hristos l-a vindecat pe Toma de necredinţă; le-a
vindecat pe acele femei mironosiţe de îndoială, de teamă; a vindecat apoi acel slăbănog de
Vitezda; a vindecat-o pe femeia samarineancă de neştiinţă, de necredinţă, de o afectivitate a ei
rău dirijată. Şi iată că auzim astăzi că Domnul Hristos îl vindecă şi pe acest orb din naştere. Noi
putem spune că mormântul gol este de fapt izvorul tuturor darurilor pe care Domnul Hristos
Le-a dat prin Învierea Sa. Că El se arată ca fiind Vindecătorul firii omeneşti şi această putere
vindecătoare Domnul Hristos o dă şi Bisericii Sale. Dar darul cel mai mare pe care Dumnezeu Îl
dă oamenilor prin învierea Sa este lumina. Şi nu vorbim numai despre lumina aceasta în sens
fizic, lumina prin care noi luăm contact cu realitatea, prin care vedem ce se întâmplă în jurul
nostru. Nu vorbim despre această lumină, ci vorbim despre Lumină ca atribut al dumnezeirii. Se
spune spre exemplu în Psalmi că Dumnezeu este „Cel care se îmbracă cu lumina ca şi cu o
haină”. Spunem apoi într-o Rugăciune de la Ceasul Întâi că „Hristos este lumina cea adevărată
care luminează şi sfinţeşte pe tot omul care vine în lume”. Deci lumina, atribut al dumnezeirii,
de fapt lumina nu este un element fizic, Lumina este Persoana. Dumnezeu este Lumină,

101
Dumnezeu se arată pe Sine în Lumină. De aceea Domnul Hristos spune: „Eu sunt lumina lumii.
Cel ce vine după Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Şi de ce este Hristos
lumina vieţii? Pentru că tot El o spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Deci înseamnă că
lumina de fapt ne descoperă, Hristos ne descoperă sensul vieţii noastre. Prin Hristos viaţa
noastră are sens. De la Hristos aflăm care este scopul venirii noastre în această lume, încotro ne
îndreptăm. Această întrebare care de veacuri a frământat omenirea îşi află răspuns prin
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne descoperă acest adevăr: că suntem destinaţi pentru
veşnicie, că suntem fii ai lui Dumnezeu după har şi la fel, fraţi ai lui Hristos după har, şi că acesta
este sensul vieţii noastre, îndumnezeirea, împreună-locuirea, împreună petrecerea cu
Dumnezeu, de acest dialog continuu cu Dumnezeu. Spune Domnul Hristos: „Aceasta este viaţa
cea veşnică, ca să te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe
care Tu L-ai trimis”. Deci Hristos ca sens al Creaţiei, ca lumină a Creaţiei, ca logos divin este Cel
care ne descoperă faptul că lumea aceasta nu a apărut întâmplător, prin hazard; că această
lume nu se îndreaptă spre neant, spre haos; că această lume are un sens, are o raţiune, are un
fel de a fi, are un început şi are într-un fel şi o finalitate, vorbim despre această dimensiune
pământească a existenţei noastre.
Spunea foarte profund Sfântul Chiril al Alexandriei că Hristos ca logos, ca lumină, pe de o
parte descoperă această realitate a vieţii spirituale din noi, el este principiul vieţii spirituale din
noi, iar pe de altă parte este „principiul existenţei raţiunii în om”. În ce sens? În sensul că, spun
Sfinţii Părinţi, „tot omul, chiar şi cel care ştie, chiar şi cel care nu ştie de Hristos, ca şi cel care nu
este botezat, are în el această lumină, această luminiţă sădită în el prin actul Creaţiei, ca fiind
chip al lui Dumnezeu”. Şi în tot omul există această tindere spre Dumnezeu, spre cunoaştere.
Numai că nu toţi merg pe calea aceasta adevărată, nu toţi Îl cunosc şi se închină singurului,
adevăratului Dumnezeu, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, căruia ne închinăm noi, creştinii. Deci
nu sunt mai mulţi dumnezei, ci este un singur Dumnezeu, dar din păcate nu toţi ajung la
cunoaşterea acestui Dumnezeu, deşi în fiecare dintre noi este sădită această sămânţă a
cunoaşterii, a dorului după Dumnezeu.
Sfântul Ioan ne spune că Mântuitorul Hristos se afla în Ierusalim la o sărbătoare anume,
se numea Sărbătoarea Corturilor. Ea amintea de peregrinarea poporului evreu prin pustie, după
ce scăpase din robia egiptenilor. Şi în această zi de prăznuire a Corturilor, spre seară începea
ceea ce se numea „luminaţiile”, adică în curtea Templului se aşeza într-un sfeşnic de aur o
lumânare care amintea de „norul cel luminos” care i-a condus pe evrei prin pustie spre acel
tărâm făgăduit, spre Ţara Făgăduinţei. Şi în acest context ne spune Sfântul Ioan că Domnul
Hristos îl vede pe acest orb din naştere. De această dată no orbul vine spre Hristos, cum vedem
în alte situaţii, ci Hristos Domnul vine spre el. Pentru că îl întreabă cumva ucenicii, erau parcă
preocupaţi de această problemă: dacă acest om este orb din naştere, cu siguranţă – spun ei –
cineva a greşit: ori el, ori părinţii lui. Ori Domnul Hristos le dă un răspuns la care ei nu se
aşteptau: „nici el şi nici părinţii lui n-au greşit. Ci ca să se arate într-însul slava lui Dumnezeu”.

102
Deci iată că avem aici un răspuns al acestei întrebări care frământă pe oameni: de ce există în
lume suferinţă, boală? Ori Domnul Hristos le dă un răspuns brusc, sec, fără prea multe
explicaţii: este o taină a lui Dumnezeu, este o taină, o situaţie, o cruce pe care o primeşti prin
credinţă. Omul cu credinţă, omul care este luminat de Dumnezeu care are lumina lui Hristos în
el nu vede totul în negru. Vede şi lucrurile frumoase din această lume. El are credinţă, ştie că
dacă Dumnezeu a rânduit aceste lucruri pentru el, această situaţie, cu siguranţă că a făcut-o cu
o anumită pedagogie. Cu siguranţă există o parte bună, un final fericit dacă el îşi asumă această
cruce şi o poartă împreună cu Hristos, deci nu singur. Deci Domnul Hristos nu dă un răspuns de
genul pe care noi am vrea să-l ştim, categoric, ci ne spune: „este o taină a lui Dumnezeu, dar
dacă voi credeţi că El este Tatăl vostru, vă încredinţaţi purtării Sale de grijă”. Deci în acest
context spune evanghelistul că Domnul Hristos ia pământ şi salivă şi face un fel de tină, un
amestec cu care unge ochii orbului, iar apoi îi spune: „mergi de te spală la scăldătoarea aceea
Siluam”, care se tâlcuieşte „trimis”. De ce oare l-a trimis Domnul Hristos pe acest orb la acea
scăldătoare? Pentru că acea scăldătoare în sine nu avea putere tămăduitoare cum avea cea de
la Vitezda, spre exemplu. Sunt două motive principale. În primul rând Domnul Hristos vrea să
verifice şi să arate credinţa, smerenia şi ascultarea orbului. Acesta n-a pus întrebări de genul: de
ce oare să mă duc?, oare chiar trebuie să mă duc?, cum voi ajungea colo? Nu. A făcut ascultare,
s-a dus acolo. Cum a ajuns acolo nu ne spune Sfântul Evanghelist. Poate l-au condus unii
prieteni, poate a mers prin puterea cuvântului lui Dumnezeu, în orice caz a ajuns acolo la
Siluam.
Şi mai este un al doilea motiv, acela pe care Domnul Hristos îl anunţase: „ca să se arate
într-însul slava lui Dumnezeu”. Nu toţi de acolo ştiau că acest orb este orb din naştere. Dar
acum, văzând că avea acea tină pe ochi, cu siguranţă că el acum atrăgea atenţia. Ori vindecarea
lui acum îi cuprinde pe toţi, şi cunoscuţi, şi necunoscuţi, că văd această minune. În jurul lui deja
se crease o rumoare, toţi erau în jurul lui cu glas mare, unii îl slăveau pe Dumnezeu, alţii îşi
puneau întrebări.
Şi atunci iată că se pune această altă întrebare: de ce a folosit Mântuitorul Hristos saliva
şi tina cu care a uns ochii acestui orb? Pentru că în alte situaţii Domnul Hristos poruncea prin
cuvânt: vreau. Spune unui lepros: „vreau să te curăţeşti”, altuia îi spune „vreau să vezi”, deci
prin cuvânt. Acum Domnul Hristos foloseşte aceste elemente ale lumii materiale. Pentru că,
spune Fericitul Augustin, că „omul a orbit la suflet”, pentru faptul că şi-a aţintit ochii spre
pământ, a uitat de Dumnezeu. Corespondentul grecesc al cuvântului „om” este „antropos”,
care înseamnă „cel care priveşte în sus”. Deci atâta timp cât omul nu mai priveşte în sus, ci doar
în jos spre pământ, el se dezumanizează, nu mai este om. Şi de aceea, atunci diavolul prin şarpe
îi ispiteşte pe Adam şi pe Eva şi aceştia cad în acel păcat al neascultării şi al mândriei, Domnul
Hristos spune şarpelui: „pe pământ te vei târî şi cu pământ te vei hrăni”, însemnând că de fapt
diavolul se hrăneşte cu pământ, adică cu patimile noastre. Pentru că patimile noastre sunt o
consecinţă a atracţiei spre pământ. Atunci când uităm de Dumnezeu cădem în patimi, cădem în

103
păcate, şi prin acestea noi îl hrănim pe diavol. Domnul Hristos cumva vrea să dea pământului
acum un alt înţeles, pentru că la pământ adaugă salivă, adică adaugă apa, care este un simbol al
vieţii. Deci iată că prin apă şi prin pământ Domnul Hristos dăruieşte vindecare, şi Sfinţii Părinţi
au văzut în aceasta o fundamentare a Sfintelor Taine, prin care folosind aceste elemente ale
lumii materiale, prin harul cel dumnezeiesc omul capătă tămăduire, omul se vindecă, omul este
restaurat după chipul lui Dumnezeu. De ce la Siluam l-a trimis Domnul Hristos? Pentru că Siluam
se tâlcuieşte „trimis”, şi Sfinţii Părinţi au văzut prin această scăldătoare de la Siluam o
prefigurare a botezului. În ce sens? Prin botez omul renaşte la o viaţă spirituală, la o viaţă
duhovnicească prin credinţă, se schimbă, devine altul, gândeşte altfel, vede lumea cu alţi ochi.
La fel şi cu acest om. Vom vedea mai încolo că lui i s-au deschis nu numai ochii trupeşti, ci şi
ochii sufleteşti. A devenit mai înţelept decât era până atunci.
Între Înviere şi aceste vindecări este o strânsă legătură. La Paşti, de fapt în sâmbăta
dinaintea Paştilor, avea loc botezul celor care se pregăteau în acest sens. Şi în toată săptămâna
următoare ei purtau nişte haine albe, luminoase. De aceea săptămâna de după Paşti se
numeşte „Săptămâna luminată”, pentru că cei care primeau botezul purtau toată săptămâna
acele cămăşi albe, acele veşminte ale bucuriei, ale înnoirii. Şi iată că această scăldătoare a
Siluamului preînchipuie baia Botezului, prin aceea că acest orb făcând ascultare de Hristos cu
smerenie şi cu credinţă se renaşte, devine un alt om. Şi de unde ştim aceasta? O ştim din
dialogul pe care l-am auzit dintre el şi farisei, pe care cineva foarte frumos îl intitula „o lecţie de
logică într-o şcoală de întunecaţi la minte”.
Ce se întâmplă cu aceşti farisei? Dacă în alte situaţii ei îi contestau Mântuitorului Hristos
puterea de a face minuni, pentru că ei spuneau: în zi de sâmbătă n-ai voie să faci minuni!, de
această dată ei contestă însăşi minunea, spunând că n-a avut de fapt loc nicio minune. Şi de ce
se întâmplă acest lucru? Răspunsul general îl ştim, că din invidie. Dar să ştiţi că mai este un
strat, mult mai profund, care ne afectează şi ne vizează şi pe noi. Este ceea ce se numeşte „fuga
de Dumnezeu”. Iată, evreii de atâta timp îl aşteptau pe Mesia. El a venit acum, şi când a venit
L-au respins parcă instantaneu, n-au stat prea mult să discute, ei L-au respins din principiu, fără
să asculte. Discuţia lor cu orbul nu viza să afle cum a fost minunea, ci să-l respingă pe Iisus
Hristos ca fiind Mesia, ca fiind „Cel aşteptat”. De ce? Pentru că există în om dintotdeauna
această „fugă de Dumnezeu”, această teamă de Dumnezeu, dar în sensul rău al cuvântului.
Pentru că ne convine ca Dumnezeu să fie acolo sus, ştim de El, ştim că există, dar să nu cumva
să se amestece în viaţa noastră, să ne lase aşa cum suntem, aşa cum ne-am gândit noi viaţa. Nu
vrem ca El să fie aici şi acum.
Spunea undeva Patriarhul Nicodim un cuvânt deosebit de profund, spunea că: „toţi ştim
că este frumos în rai, dar nu ne prea grăbim să ajungem acolo”. Ne complacem în această
situaţie, ne convine aşa cum suntem, în această lâncezeală, pentru că venirea lui Hristos
provoacă în noi tensiune. Spunea cineva că „atunci când Hristos te cheamă, nu-ţi mai afli
liniştea”. Această legătură cu Dumnezeu, viaţa în Hristos este o viaţă plină de tensiune, de

104
căutare, nu este o viaţă formală, liniştită. Hristos este căutat pentru că Hristos este
„Mărgăritarul Cel de mult preţ şi nu-l afli aşa, la colţ de stradă. Trebuie să depui sânge pentru a
dobândi duh”.
Şi de aceea spuneam că fariseii, şi de fapt ei prefigurează pe noi, pe toţi, că suntem cei
care fugim de Dumnezeu. Ştim că va veni acel moment al Judecăţii, dar spunem: ştiu că va veni,
dar va veni mai târziu şi atunci când va veni, vom vedea noi ce vom face. Vom negocia… mai
lasă Dumnezeu, mai lăsăm noi şi cumva o dăm la pace. Ori, Domnul Hristos ne spune foarte clar
că „strâmtă este calea care duce spre Împărăţie şi puţini sunt cei care apucă pe ea”, pentru că
„cel care vrea să vină după Mine să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Deci o viaţă de
privaţiuni, o viaţă de asceză. Creştinismul nu ne îndeamnă la facilităţi, la o viaţă comodă, ci ne
cheamă la cruce, la urmarea lui Hristos prin răstignirea împreună cu Hristos. Şi de aceea
spuneam că fariseii se fac un fel de icoană a tuturor, în care ne regăsim noi toţi, într-un mod
conştient sau inconştient, că nu ne prea grăbim să-L vrem pe Dumnezeu în viaţa noastră, ci ne
convine ca El să stea acolo confortabil în transcendentul Lui, iar noi în continuare să ne vedem
de această viaţă a noastră telurică, lipită de pământ şi de aceea plină de păcate şi de patimi.
Dimpotrivă, iată că acest orb, spălându-se, ascultând de Hristos prin smerenie,
dobândeşte vederea nu numai trupească, ci mai ales vederea aceasta sufletească. Pentru că
dialogul dintre el şi farisei îl arată ca pe un om deosebit, un om plin de bunsimţ, un om raţional,
un om lucid. Pentru că întrebările sale au darul de a-i deruta pe farisei. La un moment dat ei nu
ştiu ce să mai spună, cad din ridicol în comic, iar apoi, neavând cuvânt care să-i mai răspundă,
ce face un om neluminat, un om neduhovnicesc atunci când nu maia re cuvânt? Recurge la
violenţă prin cuvânt sau prin fapte, şi l-au dat afară pe acest orb pentru că nu ştiau ce să-i mai
răspundă, nu aveau argument, pentru că omul acesta orb are o desfăşurare logică, coerentă a
discursului său. El spune: „de este păcătos, nu ştiu. Dar un lucru ştiu, că Dumnezeu pe cei
păcătoşi nu-i ascultă. Dar de este cineva cinstitor şi temător de Dumnezeu, pe acela Dumnezeu
îl ascultă”. Şi spune el: „de n-ar fi El de la Dumnezeu, n-ar putea să facă aceste minuni”.
Dincolo de aceste interogaţii ale fariseilor, pentru el proba cea mai evidentă este
evidenţa faptului. El ştia că a fost orb şi ştia că acum vede. El nu mai avea nevoie de alt
argument. Pentru el ca persoană, lucrurile erau foarte clare. Nu erau clare pentru ceilalţi. Şi de
aceea spuneam că este o lecţie de logică într-o şcoală de „orbi la minte”, pentru că acest om
dobândeşte vedere. Ori, în limbile clasice, cuvântul „vedere” se traducea şi prin „a înţelege”, a
înţelege sensurile vieţii. ŞI acest om, iată, a arătat că a înţeles.
Pentru că să ştiţi că în viaţa duhovnicească nu stau lucrurile ca în viaţa aceasta
pământească, materială. A vedea nu este echivalent cu a privi, a asculta nu a auzi, a pipăi cu a
simţi. Este una să priveşti şi este alta să vezi; este una să asculţi şi este alta să auzi; poţi să ai
ochi şi de fapt să nu vezi. Pentru că spune Dumnezeu, acest popor „cu ochii văd, cu urechile
aud, dar de fapt ei nici nu văd, nici nu aud”. Şi acestui om i se face o icoană a omului renăscut
prin botez, pentru că este lăudabilă la el această atitudine a lui de a-L apăra pe Domnul Hristos.

105
Deşi Dumnezeu n-avea nevoie să fie apărat, dar pentru acest gest al lui de a nu uita de
binefăcătorul lui, că evreii îl blamau pe Hristos şi el îl apără pe Hristos, ştiind că va fi dat afară
din Templu, îl arată ca a fi un om deosebit. Şi Domnul Hristos nu-i rămâne dator, îi dăruieşte un
dar deosebit: se dăruieşte pe Sine Însuşi. Pentru că-L întreabă Domnul Hristos: crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu? Dar vedeţi dvs., Domnul Hristos aşteaptă de la om o convertire conştientă, nu
inconştientă, dublată de cunoaştere. Pentru că omul întreabă: „dar cine este ca să cred în El?”
Şi atunci Domnul Hristos iată, i se dăruieşte: „Eu sunt Cel care vorbeşte cu tine”. Şi atunci omul
a spus: „Cred, Doamne, şi i s-a închinat Lui”. Deci iată evoluţia lui, de la a-L mărturisi pe Hristos
ca fiind de la Dumnezeu, ca având putere de la Dumnezeu, acum îl recunoaşte ca fiind
Dumnezeu Însuşi.
Iată cât de frumos este acest traseu al lui: prin ascultare el ajunge la vedere, ajunge de
fapt la cunoaşterea lui Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Deci Evanghelia de astăzi este de fapt un îndemn la pocăinţă adevărată. Cu toţii am
primit darul Sfântului Botez, cu toţii L-am primit pe Hristos înlăuntrul fiinţei noastre, dar nu toţi
îl facem lucrător pe Hristos în viaţa noastră şi în viaţa celorlalţi. Ci începutul adevăratei pocăinţe
este să ne cunoaştem propria ignoranţă, propria neştiinţă; să ieşim din acest cerc vicios în care
ne credem pe noi că suntem totul. Nu suntem noi centrul Pământului, ci Dumnezeu este totul şi
noi suntem prin şi de la Dumnezeu. Atunci când conştientizăm aceste lucruri, atunci când cerem
acest lucru prin smerenie, cu adevărat atunci ne aflăm la începutul vieţii spirituale, ne aflăm la
începutul pocăinţei şi de-abia de-atunci conştientizăm că Hristos a Înviat în viaţa noastră, în
viaţa întregii lumi, şi că Împărăţia luzi Dumnezeu devine o realitate încă din această lume,
Amin.
Hristos a Înviat!

106