Nașterea Domnului

-după Hierotheos Vlachos-

Iubiți credincioși, iată-ne ajunși în ziua marelui praznic al Nașterii Domnului,

sărbătoare care este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur.
Nașterea este urmată de toate celelalte sărbători împărătești, adică de Bobotează, de
Schimbarea la Față a Mântuitorului, de Patimi, de Cruce, de Învierea și de Înălțarea
Domnului. Fără Naștere nu ar fi fost Învierea, iar fără Înviere nu s-ar mai fi împlinit scopul
Întrupării. Așadar, toate praznicele împărătești sunt unite între ele pentru că au în centrul lor
Persoana unică a Domnului Hristos, însă noi le despărțim pentru a le putea sărbători și pentru
a aprofunda semnificația lor. De altfel, în Liturghia Ortodoxă trăim toate aceste evenimente
din viața Mântuitorului, de aceea, după cum spun Sfinții Părinți, mereu este Crăciunul, mereu
este Paștele și mereu este Cincizecimea.

Nașterea Domnului Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o

anumită epocă, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea
guverna Irod. Sfinții Evangheliști insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului,
pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu
adevărat trup omenesc și că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire. Însă, în ciuda
caracterului său istoric, acest eveniment este o taină. Știm că există Dumnezeu-Om,
Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, dar felul în care firea dumnezeiască s-a unit cu cea
omenească în Persoana Cuvântului rămâne o taină. De altfel, ceea ce s-a petrecut în Persoana
lui Iisus Hristos, adică unirea ipostatică a firii dumnezeiești cu cea omenească, este un
eveniment unic. De aceea Sf. Ioan Damaschin avea să spună că nașterea lui Hristos este
„singurul lucru nou sub soare”, adică singura noutate după zidirea lumii. Aceasta înseamnă că
după facerea lumii și a omului nimic nu mai este nou în univers. Toate sunt supuse, datorită
păcatului, repetiției și morții, la fel cum frumos spune psalmistul David: Întru început Tu
Doamne ai întemeiat pământul, și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acestea vor pieri, iar
Tu vei rămâne; și toate ca o haină se vor învechi, și ca un veșmânt le vei strânge și se vor
schimba. (ps.101:24-25).

Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos a fost prorocită în Vechiul Testament.

Proorocii și drepții Vechiului Testament au fost în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu și au
văzut dinainte întruparea Sa. Astfel Isaia, care a trăit cu 700 de ani înainte de nașterea lui
Hristos, a profețit nașterea Acestuia din Fecioara Maria: Iată, Fecioara va avea in pântece si

1
va naște Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu
(Isaia 7,14). Profeția lui Isaia s-a adeverit când Arhanghelul Gavriil a fost trimis de la
Dumnezeu in Nazaret la Fecioara Maria căreia i-a zis: Bucura-te ceea ce esti plina de har,
Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu intre femei … Si iată vei lua in pântece si vei
naște fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt Se va
chema … (Lc. 1,28-32). De fapt, nașterea Domnului Iisus Hristos a fost anunțată de
Dumnezeu imediat după căderea în păcat a primilor oameni, zicând către diavol:
Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va
zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul». (Facerea 3:15).

De o mare însemnătate a fost și imnul îngerilor: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Lc.2:14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o
pace socială, adică lipsa războiului, ci întruparea și prezența lui Hristos. Așadar, îngerii nu au
cântat o pace care avea să vină în viitor, ci pacea care a venit în lume o dată cu nașterea lui
Hristos, fiindcă prin întruparea Sa, Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său
și cu sine însuși. Însuși Domnul Iisus a spus atât de frumos: Pace vă las vouă, pacea Mea o
dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se
înfricoşeze (In.14:27). După cădere, omul a pierdut pacea pe care o avea de la Creatorul său,
adică comuniunea cu El. Și de atunci tot a încercat omul să dobândească pacea și liniștea
sufletului prin diferite mijloace dar nu a reușit. Nu știu dacă vă puteți măcar imagina ce
înseamnă să dobândești pacea lui Dumnezeu, pacea care vine din comuniunea cu El. E acea
stare de liniște și fericire deplină pe care omul, dacă o simte nu mai dorește să o piardă
niciodată. Mulți dintre noi căutăm să dobândim starea de liniștire deplină a sufletului, dar nu o
căutăm unde trebuie. Noi credem că dacă avem un rost în viață, avem un loc de muncă bun,
avem familie, avem casă ș.a.m.d. suntem împliniți. Nici pe departe! Amintiți-vă ce a spus
împăratul David: acestea vor pieri…și ca o haină se vor învechi, zilele omului ca umbra se
pleacă și ca iarba se usucă! Singurul rost pe care îl are omul pe pământ este în Dumnezeu!
Dacă nu ne străduim să dobândim pacea sufletului, acea pace pe care o dă numai Hristos,
trăim degeaba pe pământ, vom fi ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului.

În încheiere, să dea bunul Dumnezeu ca și noi să fim plini de bucurie, să lăsăm ura, să
uităm greșelile altora față de noi, să punem început nou și mai bun în viața noastră. Dacă până
acum am urât pe cineva, de acum să-l iubim, dacă am fost certați, de acum să ne împăcăm,
dacă am vorbit pe cineva de rău, de acum să-l vorbim de bine, dacă ne-am împărtășit cu
Trupul și Sângele Mântuitorului doar o dată sau de două ori pe an, de acum să o facem

2
mai des, pentru că El este singurul izvor care ne umple sufletul cu pacea, bucuria și liniștea
cea adevărată.