Duminică în săptămâna 27-a după Rusalii

5 Decembrie 2010
Paraclisul Mitropolitan „Sf. Nichita Romanul” Sibiu

Evanghelia:
„În vremea aceea învăţa Iisus, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o
femeie care avea de optsprezece ani un duh de slăbiciune şi care era gârbovă de nu putea să se
ridice în sus nicidecum. Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, dezlegată eşti de
neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile peste ea şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe
Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii înfuriindu-se pentru că Iisus o vindecase sâmbăta a luat
cuvântul şi a zis poporului: Şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul. Veniţi aşadar în
aceste zile şi vă vindecaţi, nu în ziua sâmbetei. Domnul însă i-a răspuns lui şi i-a zis:
Făţarnicilor, fiecare din voi, nu-şi dezleagă, oare, în zi de sâmbătă boul sau asinul de la iesle şi
nu-l duce să-i dea apă? Această femeie este fiica lui Avraam şi pe ea a legat-o satana şi iată, de
optsprezece ani a legat-o. Nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în zi de sâmbătă? Şi,
zicând El acestea s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui. Iar poporul întreg se bucura de
toate faptele măreţe săvârşite de El” (Luca 13, 10-17)

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi,

Cu Domnul, iată-ne ajunşi la înjumătăţirea cursei acesteia, alergării acesteia

duhovniceşti a postului Naşterii Domnului. Suntem acum, în acest al treilea popas
la înjumătăţirea acestui parcurs în care ne pregătim cu toţii, sau mai bine zis, nu ne
pregătim pe noi înşine, ci suntem pregătiţi de altcineva, suntem pregătiţi de
cuvântul Evangheliei, suntem pregătiţi de cetele sfinţilor ierarhi, martiri, prooroci,
care ne escortează şi ne însoţesc pe acest drum. Aşa cum putut vedea încă din
Evanghelia de astăzi şi se vede foarte limpede, noi înşine nu am putea face de la
noi înşine mai nimic, atunci când e vorba de relaţia noastră şi de propria raportare
la Dumnezeu şi atunci când credem ceva, facem aiurea, facem greşit, facem după
mintea şi după capul nostru, iar nu după rânduiala Celui pe care trebuie să Îl
ascultăm şi Celui care trebuie să se afle la comanda vieţilor noastre. Pentru că de
aceea postim, fraţilor, nu pentru dietă şi nu postim ca să ne meargă nouă bine aici,
pe acest pământ, pentru că asta se cheamă dietă medicală, sau mai ştiu eu, socială
sau urmăreşte alte aspecte, o bună stare, ştiu eu, fizică, poate chiar şi psihică a
fiinţelor noastre. Noi postim, ne reţinem, cu alte cuvinte, de la hrană, de la anumite
comportamente sexuale sau care or mai fi ele şi care ţin de ritmurile biologice ale
naturii umane pentru un singur lucru: pentru a arăta şi a mărturisi complet în viaţa
noastră că Altcineva are stăpânire peste noi. Nu noi suntem actorii principali ai
vieţii noastre atunci când este vorba de relaţia noastră cu Dumnezeu, nu noi suntem
în centrul existenţei, de aceea postim, ci Dumnezeu este în centrul vieţii noastre,
iar lucrul acesta trebuie să se vadă şi trebuie să se simtă şi trebuie să ne pătrundă cu
adevărat, mai cu seamă pe creştini care încă din simplu fapt că se numesc creştini,
deci poartă numele lui Hristos, nu îi mai cheamă nici Petru, nici Ioan, nici Ana,
nici Pavel, nici Maria sau cum i-o fi chemând, ci îi cheamă numele lui Hristos.
Deci peste toate aceste nume ale noastre se pune un alt nume, care nu mai e

1
numele nostru, ci e numele Fiului lui Dumnezeu întrupat, a Cărui naştere tocmai ne
pregătim să o întâmpinăm. Niciodată, repet şi o spun şi ar trebui să ne-o spunem în
fiecare secundă a vieţii noastre, nu o să ne pătrundem cu adevărat de taina
creştinismului dacă nu se va petrece în noi această răsturnare completă de
perspectivă care înseamnă că pentru creştin nu el este în centru nici măcar al
credinţei lui, ci Altcineva. De aceea ne adunăm la Sfintele Liturghii în Biserică.
Am putea desigur să stăm pe acasă, cum mai stau mulţi care cred că e destul să stea
ei în intimitatea iatacului sau dormitorului, sau să se roage pe unde apucă, prin
casele lor, că au relaţie directă cu Dumnezeu. Păi, or fi având poate şi o relaţie
directă cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu aude şi strigătele şi suspinele inimilor
fiecărui om înainte chiar de a se rosti şi de a se formula şi de a se înfiripa, dar
venim la Sfânta Biserica nu atât ca să ne aducem rugăciunile noastre, ci ca să
ascultăm glasul Altuia, deci ca să ascultăm cuvântul lui Hristos, să ascultăm glasul
Împăratului, al Comandantului fiinţelor noastre. El ne spune şi repet, nu e suficient
să venim la Biserică pentru a ne spune păsurile noastre, deci ca să ne punem tot pe
noi înşine în centrul existenţei şi al vieţii noastre, arătând că tot eu, Doamne, cu ale
mele, cu problemele mele mai mici sau mai mari, iată vin să ţi le revărs şi Ţie,
Doamne, să Ţi le pun la picioarele Tale şi rezolvă Tu cumva, descurcă Tu
împletirile sau lucrurile mai mărunte sau mai importante ale vieţilor noastre. Nu de
aceea venim la Biserică! Nu pentru ca noi să ne uităm la Dumnezeu, ci pentru ca
Dumnezeu să se uite la noi din icoane, nu ca noi să îi vorbim lui Dumnezeu, ci ca
El să ne vorbească nouă şi să ne comande să ne spună ce avem de făcut şi cum
anume trebuie să înţelegem identitatea sau vocaţia noastră, mărturisirea noastră
care ne arată a fi creştini. De aceea venim la Biserică şi mai cu seamă în Postul
Mare ar trebui să se vadă lucrurile acestea în care noi ar trebui să fim mai atenţi nu
numai la problemele noastre şi la Dumnezeu ca la unul care le rezolvă, ci la ceea ce
vrea Dumnezeu de la noi, şi nu la ceea ce vrem noi de la Dumnezeu. De aceea
ascultăm Evanghelia, Evanghelia care ne implică în adânc pe noi toţi şi ne învăluie
şi ne angajează pe noi toţi, dar în acelaşi timp ne vine totdeauna din afară, ne vine
întotdeauna cu o seriozitate şi cu o gravitate care trebuie să ne cutremure
întotdeauna. Pentru că Mântuitorul prin cuvintele şi prin faptele Sale ne vorbeşte şi
noi trebuie să înţelegem limbajul Lui, ce vrea El de la noi, încă o dată, şi nu ceea
ce vrem noi de la El, căci nu ştim ce vrem şi nu ştim ceea ce să cerem întotdeauna.
Şi iată că în acest al treilea popas al perioadei acesteia a Postului Naşterii în
care suntem însoţiţi de cuvântul Evanghelistului Luca, cel care este evanghelistul
care vesteşte evanghelia păgânilor şi nu numai evreilor, dar mai apoi este
evanghelistul care ne spune multe pilde şi multe întâmplări pe care numai el le
reţine. Pentru că el spune la începutul Evangheliei sale că el nu L-a cunoscut
nemijlocit pe Mântuitorul. Dar ce Evanghelie ne spune! O Evanghelie de o
profunzime pe care nu o găsim atât de explicit formulată la Matei sau la Marcu cu
care se intersectează şi faţă de care se apropie. El nu L-a cunoscut pe Mântuitorul,
dar s-a informat, a întrebat şi a pus toate aceste cuvinte într-un şirag şi într-o salbă
absolut fascinantă şi extraordinară. E cu atenţie la cei săraci, la cei bolnavi, la
femei, ca nimeni altul în celelalte evanghelii. Şi unul dintre episoadele pe care ni le
2
spune numai evanghelistul Luca precum şi multe din pildele pe care le-am auzit în
duminicile trecute, (de altfel acest evanghelist ne însoţeşte cam de la 1 septembrie,
de la începerea anului bisericesc, ne vom despărţi de el la începutul săptămânii
viitoare, când se încheie lectura din Evanghelistul Luca), el ne pune în această
duminică înainte o pildă şi un exemplu pe care Mântuitorul îl dă făcând o minune,
pe care, cum am spus, numai el, numai Evanghelistul Luca ne-o relatează. O
minune care se petrece într-o sinagogă unde Mântuitorul intră într-o zi de sabat nu
ca să se roage, cât să asculte împreună cu toţi iudeii cuvântul Legii, Tora, cuvântul
lui Dumnezeu adresat poporului lui Israel. Şi ne spune evanghelistul că Iisus intră
în sinagogă, iar în sinagogă se afla printre altele şi o femeie, o femeie într-o situaţie
de o gravitate maximă, o femeie care era gârbovă de 18 ani de zile. De 18 ani de
zile acea femeie nu mai stătea drept, ci stătea cu capul aplecat la pământ. Orizontul
ei se limita la petecul de pământ pe care îl vedea şi era obligată să îl vadă pentru că
ea nu putea să îşi privească nici semenii în ochi, nici să îşi ridice ochii spre cer. De
18 ani se întâmpla lucrul acesta. Şi într-un fel taina acestei pilde este dată într-un
fel de numărul 18. Am încercat şi eu să îi întreb pe Sfinţii Părinţi şi să mă
lămuresc, pentru că este ascuns aici un mesaj, în numărul acesta de 18. De ce 18
ani? De ce nu mai puţin sau mai mult? Şi spun Sfinţii Părinţi pe bună dreptate că
aici femeia gârbovă este fiica lui Avraam, este întruchiparea poporului lui Israel
care are credinţa întemeiată pe 10 porunci (deci 18 este 10 plus 8) zece erau cele
zece porunci ale legii celei vechi, iar 8 erau cele opt zile la care iudeii îşi tăiau
împrejur, îşi circumcideau băieţii şi îi aduceau lui Dumnezeu. Deci Legea, cele 10
porunci plus circumcizia, sau, cum mai spun alţi Sfinţi Părinţi într-o tâlcuire mai
cu înţeles, este rezultatul a 10 şi cu 7 (şapte zile ale săptămânii, 6 plus sabatul, a
şaptea zi) şi mântuirea ei care vine într-o zi de sâmbătă, dar din perspectiva unui
om care trece dincolo de ziua de sâmbătă şi aduce deja sculându-o, deci imaginea
sculării femeii gârbove care este încovoiată, (mai sugestiv ar fi să se numească
femeia încovoiată), deci încovoiată ca un arc, aflată cu capul la pământ, ea este
îndreptată de Iisus, iar îndreptare, sculare de jos se spune în limba greacă
„anastasis” – înviere. Deci cu această femeie se petrece o mică înviere, iar învierea
este taina zilei a opta, iar atunci, cum spun Sfinţii Părinţi, 10 plus 8, avem o
împlinire şi o depăşire a iudaismului, 10+7 în ziua a opta printr-o minune care se
face cu această femeie care este înviată, într-un fel, înainte de învierea cea de apoi.
Şi mai este un lucru pe care trebuie să îl reţinem la această minune, care
dincolo de controversa pe care această minune o riscă între asistenţă, între mai
marele sinagogii şi cei care, împărţise într-un fel asistenţa în două, cum s-au
împărţit inimile oamenilor şi ale iudeilor vechiului Israel faţă de Mântuitorul, nu
numai în acea sinagogă, ci de fapt pe tot parcursul vieţii Lui pământeşti. Mai
trebuie reţinut un lucru: nu femeia îi cere mântuire! Iisus se duce, o ştie, o vede, El
o cheamă, pentru că acea femeie nici nu putea să Îl vadă, încovoiată fiind la
pământ, nu avea cum să ştie că este cineva acolo. Deci se duce, El o cheamă, El îi
adresează cuvântul, nu aşteaptă să fie cerut, căci femeia nu îi spune: „Doamne,
ajută-mă, mântuieşte-mă, scapă-mă, de boala şi de chinul insuportabil în care sunt
de 18 ani”, nu Îi spune nimic. Mântuitorul vine El din propria iniţiativă, o cheamă
3
cu cuvântul, o atinge cu mâna, şi spun Sfinţii Părinţi foarte frumos că Mântuitorul
nu vindecă aici numai cu cuvântul, ci o atinge şi cu mâna, cu un gest trupesc,
pentru că Iisus nu este numai cuvântul lui Dumnezeu, Iisus este cuvânt făcut trup.
Deci El face această vindecare, mântuire şi înviere a femeii cu dubla Sa calitate de
Cuvânt al lui Dumnezeu, de Cuvânt puternic al lui Dumnezeu, dar şi de gest
mântuitor, de gest trupesc, printr-o atingere corporală care ne arată că e un limbaj.
Deci Iisus este Dumnezeu care vine şi-Şi oferă din proprie iniţiativă mântuirea Sa
fără ca noi să o cerem. El ne dă ceea ce vrea El şi cum vrea El, nu ceea ce vrem
noi. Să ne gândim că ceea ce vroiau evreii de la Iisus era cu totul altceva decât a
venit Iisus să ofere şi în vindecarea aceasta minunată a femeii, care este prototipul
lui Israel şi, ce frumos, putem spune, că e o adevărată reabilitare a feminităţii
pentru că Mântuitorul îi interpelează apoi pe mai marele sinagogii despre care
textul ne spune că văzând minunea s-a indignat şi s-a înfuriat şi nu I s-a adresat lui
Iisus, ci s-a adresat celorlalţi: „Voi, aceştia care aţi venit după Iisus ca după un
făcător de minuni, nu vă ajung şase zile să fiţi cu Tămăduitorul acesta? Vreţi
vindecări şi în zi de sabat, cu alte cuvinte? Aveţi şase zile să mergeţi să vă
vindecaţi, ziua de sabat este ziua Domnului. Şi în ziua Domnului căutaţi minuni?
Nu ştiţi că e ziua Domnului şi în ziua Domnului nu trebuie făcut nimic, ci doar
ascultată Legea Lui?” Şi atunci Mântuitorul îi răspunde: „Ipocriţilor, făţarnicilor,
oare voi în zi de sabat nu daţi apă animalelor voastre? Adică dacă e zi de sabat,
animalul vostru trebuie să înseteze? Nu mănâncă animalul şi nu bea animalul
vostru? Dacă pe animalele voastre le milostiviţi făcând fapte în zi de sabat, apăi pe
această femeie, care apare aici într-o postură mai rău decât un animal, în zi de
sabat, era tratată mai mult de evrei decât era o revoltătoare, această femeie, nu este
şi ea, oare, fiica lui Avraam, nu se cuvine să ne milostivim şi de ea?” Şi atunci le
explică mesajul acestei taine care se săvârşeşte cu ea. Îndreptarea acestei femei
care era gârbovă, era gârbovă, nu ni se spune că era gârbovă din naştere, şi acest
lucru ar mai trebui reţinut că era ţinută de un duh de neputinţă, de care, spune,
satana a legat-o şi a încovoiat-o. Pentru că încovoierea ei trupească este
încovoierea Legii, spun Sfinţii Părinţi, este încovoierea Legii celei Vechi care se
ocupă numai de lucrurile pământeşti, este legată de pământ, dar încovoierea
trupului, adică întoarcerea dinspre cer spre pământ este simbolul, semnul văzut, al
încovoierii sufletului ei şi al sufletului lui Israel, care cramponându-se de Legea
Veche, care ne ţine legaţi de pământ şi ne dă mântuire doar pe acest pământ, nu
mai are capacitatea de a se ridica, de a privi oamenii în faţă, ci se ocupă în zadar
mai mult de animale decât se ocupă de oameni. Mesajul ultim acesta este, că în
faţa lui Dumnezeu trebuie să stăm drepţi. Dumnezeu ne ridică, ne învie, ne scoală
din robia pământului în care suntem legaţi prin duhul satanei, prin duhul cel rău şi
El ne vrea drepţi, ne vrea în faţa Lui asemenea îngerilor. Şi „drepţi”, aş putea
spune, „drepţi” este o comandă militară, nu este o altă comandă, iar diaconul spune
şi nu este ascultat de mai nimeni, ca să se împlinească şi cu noi creştinii ceea ce
spunea şi Sfântul Apostol Pavel corintenilor: dacă ar intra cineva în biserica
voastră din Corint, în care fiecare se ruga în felul lui, unul spunea ceva, altul
altceva, fiind un fel de larmă de aceasta ca la casa de nebuni, lucrul acesta îl spune
4
Sfântul Apostol Pavel, dacă ar intra cineva la voi la biserică ar spune că a intrat la
nebuni. Pentru că fiecare se roagă în legea lui şi nimeni nu corelează şi nu
controlează şi nu comandă actul lor liturgic. Actul liturgic este un act militar, să nu
ne facem iluzii, nu este o contemplaţie estetică, nu este un spectacol cu care ne-am
deprins cu toţii să îl vedem. Este un teatru frumos sau mai puţin frumos la care
mergem din obişnuinţă în fiecare duminică. Nu este aşa ceva! E o revistă de front,
dacă pot să o numesc aşa şi dacă mai înseamnă pentru cineva astăzi ceva acest
termen şi simbolistica militară. Pentru că nici bărbaţii nu mai fac astăzi armata şi
toate aceste imagini militare pe care le foloseşte şi apostolul Pavel, pentru că el nu
îi aseamănă pe creştini decât cu sportivii şi cu militarii. Deci o liturghie este o
revistă de front. Deci este adunarea întregii unităţi militare înaintea comandantului
care vine să ne vorbească, deci în Evanghelie nu ne dă numai un cuvânt de sfătuire:
fiţi buni, fiţi înţelepţi, fiţi mai milostivi, nu se roagă de noi, nu! Ci un Împărat care
comandă, care dă ordine, dă porunci şi în faţa Căruia atitudinea creştinului trebuie
să fie cea a lui Moise: Vorbeşte, Doamne, robul Tău ascultă! Deci cu
disponibilitatea de a împlini ceea ce se face, nu de a te eschiva, nu de a te fofila, nu
de a te ascunde pe sub coloane sau mai ştiu eu sub cornişe sau prin pridvoare. În
faţa lui Hristos trebuie să vii la lumină, trebuie să vii să Îi săruţi mâna, pentru că El
este comandantul care stă nevăzut în mijlocul nostru. Nu mai ştiu creştinii nici
astăzi lucrul acesta elementar, că în biserică nu se intră şi se duce fiecare la locul
lui ca la o sală de spectacol. Nu suntem la spectacol! Aici e un Comandant care-I
cu tronul Lui în spatele iconostasului şi cu icoana, care este tronul adus în faţa
noastră. El este Stăpânul casei. Intrăm în casă şi nu-L salutăm pe stăpânul casei.
Deci nu-L ascultăm, nici nu vrem să-L vedem, ci ne ducem şi ne ascundem undeva
ca să ne primim partea de spectacol mai mult sau mai puţin liric în care s-a
transformat în mare măsură Liturghia noastră. Liturghia noastră este un rit militar
pentru că vorbeşte despre o împărăţie: cu asta se începe: „Binecuvântată este
Împărăţia”, apăi dacă e împărăţie, să ştiţi că Hristos este Împărat, este Rege şi
Regele este în primul rând comandantul suprem al forţelor armate. Mai suntem noi,
creştinii, astăzi, soldaţi în armata aceasta a mântuirii şi a Împărăţiei în care ar
trebui să fim? Nici pe departe! Nu putem spune aşa ceva Pentru că ne-am deprins
să subiectivizăm şi să tratăm creştinismul a fi, aşa, undeva la capătul năzuinţelor şi
a sentimentelor noastre mai mult sau mai puţin constante, mai mult sau mai puţin
cuvioase sau ipocrite. De fapt ipocrite! „Făţarnicilor!”, să ştiţi că cuvântul acesta
nu e adresat numai evreilor de atunci. Ipocriţi suntem noi toţi cei care suntem în
Biserică şi suntem altfel decât ar trebui să fim! Suntem în Biserica Împăratului,
suntem în Liturghia Împăratului, dar ne comportăm ca nişte dezertori, ca nişte
rezervişti care au uitat de instrucţia militară pe care am primit-o sau pe care nu am
primit-o niciodată, în cele din urmă. Atenţie, a intra în creştinism e o treabă extrem
de solicitantă, este o treabă extrem de periculoasă, aş putea spune, şi destul de
neplăcută. Pentru că în primul rând pentru că eşti sub ordin. Şi nu ştiu cărui om îi
place să fie 24 de ore din 24 în serviciul Altuia. Deci când comandantul vorbeşte,
şi asta o ştiu militarii, indiferent că se dă alarma la 2 dimineaţa sau la 12 în miezul
zilei, viaţa ta nu mai contează, ai sărit în bocanci, te-ai îmbrăcat, te-ai echipat, ţi-ai
5
luat armele şi ai plecat unde nu ştii, nu ştii încotro mergi, ştie doar comandantul
unde te trimite, nu? Noi ştim unde trebuie să ajungem, căci Hristos ne spune, dar
am uitat că trebuie să fim ucenici ai lui Iisus, iar cum spuneam, încă o dată, în
limba latină ucenic înseamnă discipol, iar cuvântul „discipol” este înrudit cu
cuvântul „disciplină”. Nu poţi să fii discipolul lui Iisus dacă nu eşti în disciplina
Lui şi în rigoarea Lui. Deci creştinismul este o treabă serioasă, este un lucru de
seriozitate şi de demnitate şi de respect şi de onoare, aş putea spune. Nu aş vrea să
mai repet, ceea ce am mai spus odată, în altă parte, ce spunea un călător străin în
secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea despre poporul român, în care spunea că, dar
merită spus pentru că ne priveşte în mod direct, nu s-au schimbat multe lucruri de
pe atunci, „că românii sunt acel popor în care bărbaţii nu au onoare şi femeile nu
au pudoare”. Aşa ne vedea un călător venit de pe undeva din Occident arătând
neseriozitatea vieţii noastre, a tuturor. Nu vreau să dau exemple, nu vreau să spun
că româncele noastre sunt, cantitativ vorbind, prostituatele care au umplut Apusul,
fetele şi fiicele şi surorile noastre sunt obiectele plăcerilor, se oferă întregii Europe,
nu? Asta arată oarecum calitatea creştinismului şi a vieţii noastre religioase şi
sociale şi de toate felurile. Nu mai vreau să amintesc de numărul delicvenţilor şi al
hoţilor şi al borfaşilor şi al pungaşilor români care umplu închisorile sau lumea
interlopă a Occidentului care sunt produsul nostru, sunt fraţii noştri, sunt
contemporanii noştri de care nu ne putem ascunde. Aceasta înseamnă că ceva nu
funcţionează bine în comunitatea românească, în statul român, în Biserica Română,
în creştinismul nostru ca de paradă cu care ne lăudăm frumos în sărbători uitând de
rigorile în care ar trebui să fim.
Să ne dea Bunul nostru Dumnezeu putere să înţelegem creştinismul în
seriozitatea lui, în gravitatea lui, în milităria lui, de ce nu?! şi în disciplina pe care
trebuie să o manifestăm cu toţi în faţa lui, în veci. Amin.