Duminică în săptămâna 25-a după Rusalii

14 Noiembrie 2010
Paraclisul Mitropolitan „Sf. Nichita Romanul” Sibiu

Evanghelia:

„În vremea aceea a venit la Iisus, sculându-se, un învăţător de lege, ispitindu-L şi

întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci? Iisus l-a întrebat El:
ce e scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe
aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a zis: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Însă, vrând să se îndreptăţească pe el însuşi, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar
Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim spre Ierihon şi a căzut între
tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au bătut, s-au dus, lăsându-l abia viu. Şi din întâmplare
un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe partea cealaltă. Tot aşa şi un levit,
sosind în acel loc a venit, a văzut şi a trecut pe partea cealaltă. Dar un samarinean care era
călător, ajungând lângă el şi văzându-l, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile
turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de
oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi a zis:
ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, atunci când mă voi întoarce îţi voi da eu înapoi. Deci care din
aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse între tâlhari? Iar el a răspuns: cel
care a făcut milă cu el. Atunci Iisus i-a zis: Du-te şi fă şi tu asemenea!” (Luca 10, 25-37)

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi în Hristos,

Iată-ne, cu darul şi mila lui Dumnezeu, ajunşi în pragul unei perioade

deosebite din cursul anului bisericesc. Au trecut, iată, aproape pe nesimţite două
luni şi jumătate din anul acesta bisericesc şi se deschide înaintea noastră, Biserica
de fapt o deschide, prin înţelepciunea Sfinţilor ei Părinţi, calea aleasă şi
binecuvântată pentru noi toţi, a postului; a postului în care ne pregătim cu toţii,
trupeşte şi sufleteşte să întâmpinăm aşa cum se cuvine marele praznic al Naşterii
Domnului nostru Iisus Hristos, care ne va aştepta la capătul acestor patruzeci de
zile de suflet mântuitoare. Avem în faţa noastră o păresime, patruzeci de zile
mântuitoare şi folositoare. Şi, deschizând într-un fel această poartă spre această
cursă şi alergare duhovnicească, Biserica a rânduit, spre deosebire de cealaltă
păresime a postului celui mare al patimii şi învierii Domnului nostru Iisus Hristos,
unde suntem lipsiţi de cuvântul Evangheliei şi suntem însoţiţi de cuvintele din
Vechiul Testament, iată că în acest post Biserica nu ne lasă orfani de cuvântul
Evangheliei, de cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos şi în toate aceste patruzeci
de zile, cum de altfel şi în cele peste o lună, aproape două luni de zile, mai bine de
două luni de zile suntem însoţiţi şi călătorim împreună cu cuvântul Domnului din
Evanghelia după Luca. Suntem însoţiţi de cuvântul lui Hristos şi din cuvântul
acesta minunat al Evanghelistului Luca, cel care este un evanghelist special, am
putea spune, un evanghelist în acelaşi timp medic, în acelaşi timp profund teolog,

1
un istoric în acelaşi timp, un om de mare subtilitate şi de mare înţelegere în
pătrunderea şi în tâlcuirea şi în scrierea Evangheliei.
Şi iată că acest cuvânt pe care l-am auzit şi care stă la poarta acestei
perioade, de intrare în postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, e un cuvânt
pe care de altfel cam toţi creştinii îl cunosc şi ar trebui să îl cunoaştem şi este într-o
mare măsură familiar. Şi încercând să răspund la întrebarea „Oare de ce este pusă
tocmai această pericopă acum, la deschiderea acestei perioade?”, într-un fel este
simplu, pentru că în această perioadă, acesta este marele talent al Sfântului Apostol
şi Evanghelist Luca, pentru că de la el avem câteva parabole şi câteva pilde pe care
numai el ni le relatează. Pilda fiului risipitor, de pildă şi pilda aceasta a
samarineanului milostiv, mai sunt şi altele, dar aceste două pilde sunt atât de bine
ţesute şi prezentate încât în fiecare din ele avem într-un fel o evanghelie în mic.
Pentru că ne pregătim să întâmpinăm praznicul Naşterii Domnului, praznicul
venirii Lui în lume. Cine vine în această lume? De ce vine în această lume? Cum
vine Domnul nostru Iisus în această lume? Ni-l explică extrem de profund şi cu
înţeles şi cu stăruinţă, aş putea spune, această pildă. Pildă pe care, cum spuneam, o
cunoaştem cu toţii. Este din capitolul 10 al Evangheliei după Luca, în care Îl
vedem pe Mântuitorul nostru coborând spre Ierusalim, şi El, deci spre patima Sa
cea de bunăvoie, iar pe acest drum confruntându-se cu autorităţile religioase ale
vremii Lui, dintre care, sigur, până să ajungă El să se confrunte cu preoţii şi cu
saducheii, cu cei legaţi de Ierusalim şi de Iudeea, pe drum se confrunta cu fariseii,
cei care erau partida oamenilor evlavioşi, cuvioşi. Şi, între farisei se distingeau aşa
numiţii învăţători de lege, specialiştii, profesorii, am putea spune, în lege, ai
fariseilor, iar unul dintre aceşti învăţători de lege s-a apropiat de Mântuitorul, într-
un fel ar trebui să ştim, căci evanghelia începe abrupt şi „s-a sculat, zice, XXXXX,
textul grec, ascultând ce spusese Mântuitorul adineauri”. Mântuitorul înainte
spusese un cuvânt, o rugăciune de mulţumire: „Te slăvesc pe Tine, Doamne al
cerului şi al pământului, că ai ascuns toate acestea, adică tainele Evangheliei şi ale
împărăţiei Lui, de cei înţelepţi, de cei pricepuţi, şi le-ai descoperit unor copii. Da,
Doamne, aşa a fost voia Ta pentru că nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl decât numai
Fiul şi nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl şi cel căruia va voi El să-i
descopere”. Şi imediat după aceasta, Mântuitorul mai adaugă şi mai spune că
„multe generaţii de dinainte, profeţi, împăraţi, au voit să vadă ceea ce vedeţi voi şi
nu au văzut. Binecuvântaţi sunteţi voi, cei care aţi văzut!”. Deci, împărăţia lui
Dumnezeu a venit deja în putere.
Şi atunci vine acest învăţător de lege, se ridică şi spune, Îl întrebă ispitindu-
L, voind să Îl pună la încercare. Şi vedem că Îl întreabă cu un cuvânt care era al lui
Iisus Însuşi: „Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci?” Căci Îl
auzea pe Mântuitorul vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre împărăţia
cerurilor, viaţa cea de veci. O întrebare pe care nu o întâlnim în Vechiul Testament,
pentru că nu se spune niciodată, evreilor Dumnezeu nu le făgăduia viaţa de veci;
evreilor li se făgăduieşte un singur lucru: dacă împlineşti Legea, vei fi viu! Aici, pe
acest pământ, vei fi viu, păzeşte Legea şi vei fi viu. De altfel acest lucru se va
vedea şi din discuţia pe care o are Mântuitorul cu acest specialist şi învăţător de
2
lege şi care Îl întreabă prin intermediul cuvintelor Lui. Adică, Tu ne făgăduieşti
viaţa de veci, ce să fac eu pentru a dobândi viaţa de veci? Iar Mântuitorul răspunde
cu o întrebare, la întrebare îi răspunde cu o întrebare, spunându-i: „Cum citeşti în
Lege? A, Eşti specialist în Lege, ce spune Legea, Legea lui Moise şi Dumnezeu
prin Moise, că trebuie să împlineşti ca să fii viu?” Şi atunci specialistul în lege dă
acel răspuns pe care Iisus Însuşi Îl va da atunci când Îl va întreba altcineva care e
cea mai mare poruncă, şi îi va spune El de data aceasta. Dar de data aceasta îl lasă
pe învăţătorul de lege să spune el cu gura lui ce consideră el că este mai important
în Legea lui Dumnezeu şi învăţătorul de lege răspunde dând două citate din
Deuteronom VI şi din Levitic XVIII, primul, cel mai important lucru din lege: „Să
Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, cu accentul pe „tot”, din toată
inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea sau puterea ta şi din tot gândul tău,
din tot cugetul tău”, aceasta este din Deuteronom VI, iar evreu o rosteşte în fiecare
dimineaţă şi seară, e din faimoasa lui rugăciune „Ascultă, Domnul Dumnezeul tău”
şi o rosteşte în fiecare dimineaţă şi seară, iar pe lângă acesta mai adaugă un text din
Levitic, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iar Mântuitorul, într-un fel
fericit, îi spune „Bine ai grăit, drept ai grăit, fă acest lucru şi dacă faci acest lucru
vei fi viu”. Vedem însă că rostind aceste cuvinte, învăţătorul de lege a avut, se
pare, un moment de ezitare pentru că numai să rostim aceste cuvinte încă o dată şi
ne dăm seama că Mântuitorul ne spune că dacă facem aceste lucruri vom fi vii. Dar
să ne punem întrebarea:„Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, din tot
cugetul, din toată puterea, adică neîmpărţit? Dacă Dumnezeu e unul, închinarea
Lui trebuie să I se aducă de un om unificat, de un om unitar, dar fariseul a avut
atunci un moment de trezire, de străpungere, de frică, de temere în inimă: „Oare Îl
iubesc eu pe Dumnezeu?” Iubim noi pe Dumnezeu neîmpărţit, din toată inima, din
tot sufletul, din tot cugetul? Nu cumva de fapt Îl iubim pe Dumnezeu pe sărite şi Îl
iubim pe alese şi pe sărite? Că nu facem toate poruncile Lui, ci pe unele le facem
acum, pe altele le lăsăm pe mai departe şi nu Îl iubim în acelaşi timp din toată
inima, din tot sufletul şi din tot cugetul. Şi a mai venit apoi şi următoarea întrebare:
oare îl iubim pe aproapele nostru? Sigur că există contextul din Levitic unde se
spune să nu te mânii şi să nu fii invidios pe fratele tău, adică pe israelit, iar atunci
fariseul, continuând ispitirea s-a gândit că nu are ce să spună la primul cuvânt, la
iubirea lui Dumnezeu pentru că iubirea lui Dumnezeu nu se vede, nu poţi să fii în
intimitatea omului ca să vezi dacă are rugăciunea neîncetată. Sfinţii noştri Părinţi
au spus că expresia iubirii de Dumnezeu integrală este rugăciunea de tip isihast,
cea în care omul concentrează inima şi mintea şi sufletul său într-o singură făptură
şi atunci se aprinde focul harului în inima omului şi omul străluceşte ca o stea, ca
un astru în împărăţia lui Dumnezeu. Deci monahii noştri vor încerca să aplice
această poruncă ad literam şi aşa a apărut isihasmul, de pildă, ca să ştim unde ne
aflăm. Dar pe vremea aceea iudeii nici nu puteau să nădăjduiască la aşa ceva şi
atunci fariseul împinge lucrul mai departe şi vorbeşte despre iubirea de aproapele,
căci aceasta e mai concretă, oarecum. Şi pune a doua întrebare. Prima întrebare: ce
să fac ca să dobândesc viaţa de veci. El însuşi îşi dă acest răspuns prin lege. Şi
pune a doua întrebare: „Dar oare cine este aproapele meu?” Şi sigur că atunci
3
Mântuitorul ar fi putut să îi răspundă cu un text din Levitic, exact în capitolul
XVIII unde se spune să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pe de altă parte
trebuie să ne gândim că a existat şi o a doua cutremurare lăuntrică, căci parcă a
început să se disloce ceva în acel învăţător de lege: oare chiar îl iubim pe aproapele
nostru ca pe noi înşine, ca pe noi înşine, aşa cum ne iubim pe noi înşine, aşa cum
ne îngrijim, aşa cum ne silim să ne adăpostim, să avem hrană, să avem căldură,
oare chiar ne iubim aproapele ca pe noi înşine, sau pe Dumnezeu în totalitatea
fiinţei noastre? Şi atunci, încercând să scape din această încuietoare, căci vedem că
Mântuitorul a vrut de fapt să în conducă spre un anumit scop, spre o anumită ţintă.
Şi atunci, într-un fel vedea că el, care se mândrea cu Legea, „că dacă voi respecta
legea voi fi viu”, îşi dă seama de un singur lucru: că legea nu poate fi împlinită, că
nu Îl iubim pe Dumnezeu în tot timpul din toată fiinţa noastră, deci nu facem lucrul
acesta, şi nu-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, să fim sinceri şi cred că
un moment de sinceritate a avut şi învăţătorul de lege. Şi atunci a încercat într-un
fel să iasă din încurcătură cu întrebarea „Cine este aproapele meu?” Sigur că
Mânuitorul, care cunoştea Scriptura, putea să îi răspundă, aşa cum am mai spus cu
un text din Levitic, capitolul XVIII, acolo spunându-se că trebuie să aibă aceeaşi
lege şi străinul şi cel născut în pământ, să îl iubeşti şi pe el ca pe tine însuţi. Deci
răspunsul era dat în capitolul XVIII. Deci să îl iubeşti şi pe străin, nu numai
israelitul este aproapele tău. Dar Mântuitorul preferă să nu îl facă de râs pe acest
cunoscător al legii şi îi răspunde cu o pildă, cu faimoasa parabolă a samarineanului
milostiv. Şi îi spune că a fost un om oarecare, un om oarecare, indiferent cine, nu
are chip, nu are demnitate, nu are nume, nu are naţiune, nu are nici un fel de alte
semne, decât faptul că el călătoreşte de la Ierusalim spre Ierihon, şi pentru evrei
sau pentru cei care au călătorit în Ţara Sfântă, e o călătorie. Ierusalimul se află
undeva la peste 700 de metri deasupra nivelului mării; Ierihonul se află undeva la
peste 400 de metri sub nivelul mării, lângă Marea Moartă, la punctul cel mai jos de
fapt de pe această planetă. Deci ca să coborâm de la Ierusalim până la Ierihon, se
coboară o diferenţă de nivel de aproape 900 de metri, e un drum de coborâre destul
de abrupt şi vertiginos, iar pe drumul acesta a fost prins într-o ambuscadă de către
tâlhari, a fost jefuit, bătut, dezbrăcat, lăsat pe jumătate mort la marginea drumului.
Şi se întâmplă să treacă pe lângă el trei personaje. Primii doi, aşa cum ne spune
textul şi trebuie să reţinem acest lucru, nu numai faptul că primul era preot, iar al
doilea, levit, deci personal de cult de la templu, ci şi faptul că ei se coborau, deci se
coborau, nu urcau de la Ierihon spre Ierusalim. Deci coborau de la templu şi
mergeau spre Ierihon. De aceea ca să ne dăm seama că ei, când au trecut pe lângă
acel om năpăstuit şi aflat jumătate mort la marginea drumului, nu puteau să invoce
şi să spună „nu ne-am atins de el şi de rănile lui, pentru că dacă ne-am fi atins de
sângele lui ne-am fi impurificat, căci noi mergeam la templu, sus, ca să ne rugăm”.
Nu mergeau să se roage la templu. Textul spune că mergeau fără un scop şi fără un
obiectiv, deci treceau prin întâmplare, nu călătoreau cu un scop anume. Deci nu
urcau la templu ca să spună nu ne-am atins de el, nu l-am îngrijit ca să nu ne
impurificăm ritual, au trecut pe acolo din întâmplare, dar l-au văzut cu coada
ochiului, şi nu numai că nu s-au oprit, cum spune textul, ci au trecut de partea
4
cealaltă a drumului şi şi-au văzut de drum; şi preotul şi levitul. Şi vine cine? Vine
un samarinean, şi ştim cu toţii cine erau samarinenii pe vremea aceea, deci un
neiudeu, pentru ei samarinenii nu erau nici păgâni, nici iudei, erau un fel de
personaje de acestea intermediare, care nu erau în nici un caz iubiţi de iudei. Şi
acest samarinean care, se spune, călătorea de la Ierusalim la Ierihon cu un scop
anume, deci avea o călătorie cu un obiectiv precis, îşi întrerupe călătoria, spune, se
opreşte lângă cel bătut, îi leagă rănile, toarnă pe ele untdelemn şi vin, din raţiile lui,
din hrana, merinda pe care o avea pentru drum, îl pune pe asinul său, îl duce la un
han, la o casă de oaspeţi, petrece toată noaptea cu el, căci se spune că a doua zi
dimineaţa părăseşte locul după ce îi spune proprietarului dându-i doi dinari, să îl
îngrijească în continuare, iar că dacă îi lipseşte ceva la momentul întoarcerii din
călători îi va da înapoi.
Iar apoi vine întrebarea Mântuitorului: „Care dintre cei trei a respectat
Legea, porunca iubirii de aproapele?” Şi este nevoit să recunoască, să recunoască
şi învăţătorul acesta de lege, cu un singur cuvânt: „cel care a avut milă de el”. Ca
să vă daţi seama până unde mergea ura şi ostilitatea faţă de samarineni: nu spune
„Samarineanul acela”, nu vrea să recunoască, spune „cel care a avut milă cu el”,
dar nu vrea să recunoască că un samarinean, deci un om care nu e evreu, un om
care are numai pe jumătate legea lui Dumnezeu, face mai mult, deci el împlineşte
Tora, el împlineşte Legea lui Dumnezeu. Deci nici chiar în momentul acela
învăţătorul de lege nu renunţă la ostilitatea faţă de poporul samarinean, nu i se
istovise, nu i se astâmpărase. Iar Mântuitorul îi spune un singur lucru: „Mergi şi fă
şi tu asemenea!” Deci dacă te lauzi că eşti împlinitor al legii, că faci legea, imită
măcar pe samarinean! Ce ocară, ce umilinţă, ce lovitură peste trufia învăţătorului
de lege care se considera fiul lui Moise şi stătea pe scaunul lui Moise şi explica
legea, să i se dea drept pildă de aplicare a legii un samarinean. Deci Mântuitorul îi
spune „Du-te şi fă şi tu asemenea”. Se pune întrebarea: oare cine face, facem noi
cu adevărat, împlinim această învăţătură? Deci Mântuitorul nu vrea numai să-i dea
o lecţie acestui învăţător de lege, ci vrea să dovedească un singur lucru: că nu prin
lege ne putem mântui, că legea cu poruncile ei de fapt ne condamnă, de fapt ne
osândeşte: căci spunem că iubim, căci şi noi creştinii spunem că suntem deasupra
evreilor că avem acum Legea lui Hristos, porunca iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele, dar putem noi să spunem că Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu din toată
fiinţa noastră? Sau că îl imităm de fapt pe samarineanul cel milostiv? Nu putem să
spunem acest lucru! Şi Mântuitorul, ceea ce vrea să îi spună fariseului, vrea să ne
spună şi nouă: este că nici un sistem legalist de legi şi de porunci nu poate să ne
mântuiască. Mântuirea ne vine prin harul şi prin mila Domnului nostru Iisus
Hristos. Pentru că noi înşine nu avem puterea de a împlini cu adevărat poruncile lui
Iisus Hristos. Deci sunt două lucruri care ni se spun în această pericopă: Domnul
harului şi Domnul Legii, în acelaşi timp, se confruntă cu învăţătorul de lege şi îl
umileşte şi îl învaţă că prin har şi prin credinţă suntem mântuiţi şi nu prin faptele
Legii, că de fapt Legea ne condamnă şi nu ne absolvă în faţa lui Dumnezeu şi mai
e un lucru pe care după aceea Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre în vor spune în
tâlcuirea alegorică, în tâlcuirea duhovnicească a acestui cuvânt, o tradiţie veche
5
care începe de la Origen şi care ne spune că de fapt această pildă vorbeşte despre
mânuirea noastră a păgânilor. Era o lecţie dată evreilor despre cine se mântuieşte.
Omul care coboară de la Ierusalim, care este raiul, la Ierihon, pe pământul acesta,
este Adam cel care prin cădere se prăvăleşte din Ierusalim spre Ierihon. Este prins
de tâlhari care reprezintă demonii care îl bat, îl dezbracă de haină, îl rănesc şi îl
lasă pe jumătate mort la marginea drumului. Pe lângă el trece legea, trece preotul
care este reprezentantul cultului lui Israel şi pe care Sfinţii Părinţi îl socoteau
reprezentantul legii lui Moise, ei fiind cei care jertfeau şi ţineau cultul la templu,
vine levitul, iar leviţii erau cei care cântau, cei care spuneau psalmi, deci cei care
veneau la cult şi făceau cultul lui Dumnezeu, deci slujeau lui Dumnezeu, dar uitau
de aproapele. Legea nu mântuieşte, simpla cântare de psalmi nu mântuieşte, cine
mântuieşte? Singur Iisus Hristos, Cel care este samarineanul. El Se face pe El
Însuşi samarineanul cel milostiv, exclusul faţă de Israel, cu el se identifică. Deci îl
mântuieşte pe omul rănit nu de la distanţă, ci unindu-se cu el. Şi spune, îl ia, îi
toarnă vin şi untdelemn pe răni, îl îmbracă şi se spune că acestea sunt tainele
Bisericii, îi duce în casa de oaspeţi care este chiar Biserica, îl lasă pe păgân în
Biserică, dă doi dinari celor care sunt în Biserică să-l hrănească şi să-l vindece mai
departe, el pleacă şi se va întoarce la judecata de apoi să răsplătească atunci şi să
plătească celor care în Biserică vor avea milă nu numai de evrei, ci vor avea milă şi
de păgâni. Şi acum înţelegem de ce numai Evanghelistul Luca ne spune această
pildă, pentru că doar Evanghelistul Luca era medic, iar Evanghelia lui, cea care
provine din învăţătura Sfântului Apostol Pavel, este o evanghelie care se adresează
păgânilor, nu numai evreilor, spre deosebire de cea de la Matei şi de la Marcu de
aceea el este singurul care vorbeşte despre această întâmplare, despre această pildă
care este o evanghelie în mic. Tot creştinismul într-un fel, poate fi redus la aceste
pilde minunate pe care le spune numai Evanghelistul Luca: Pilda Samarineanului
milostiv sau Pilda Fiului Risipitor. Ce lucruri minunate ne spune nouă Domnul
Iisus Hristos!
Să ne dea Bunul Dumnezeu şi Duhul Sfânt putere să înţelegem Evanghelia
harului Său, acum, când ne pregătim să intrăm pe calea celor patruzeci de zile, în
drum spre a cânta împreună cu îngerii pe care tocmai i-am prăznuit în lunea
trecută, împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace, între oameni bunăvoire”! Amin.