Pre Duminica a XXIX-a după Rusalii, evanghelia Vindecării celor 10 leproşi (Luca 17,

12-19).

In duminica aceasta reincepem sa numaram sirului duminicilor de dupa Rusalii -

Pogorarea Duhului Sfant, ca inceput al Bisericii, si pregatirea prin Duhul Sfant a Bisericii
pentru ziua Imparatiei. Acest sir de duminici ne reorienteaza, la inceput de an
calendaristic, spre praznicul Invierii. Biserica are intotdeauna aceste tensiuni duhovnicesti,
intotdeauna pregateste praznicile si prin ele anticipeaza Marele Praznic al Imparatiei lui
Dumnezeu.
Duminica a XXIX-a dupa Rusalii vine cu o pericopa evanghelica de la Sfantul Luca,
capitolul XVII, cunoscuta de noi ca vindecarea celor 10 leprosi. Textul este destul de
cunoscut si nu voi reveni in totalitate asupra lui, ci pentru inceput ne vom opri asupra
invataturii care este vadita in aceasta evanghelie. Nu trebuie sa fii mare exeget sau om
duhovnicesc ca sa-ti dai seama ca este vorba de recunostinta. De fapt, intrebarea
Mantuitorului nostru Iisus Hristos asta pare a revendica: Oare nu toti cei zece s-au
vindecat ? Dar ceilalti noua unde sunt ? Se cuvenea sa vina si sa multumeasca lui
Dumnezeu doar acesta, care este de alt neam ?
De accea, mai intai, nu se cuvine a trece peste acest aspect esential al vietii noastre
duhovnicesti - recunostinta. M-am gandit a raspunde la o singura intrebare: De ce cere
Dumnezeu de la oameni recunostinta ? Are Dumnezeu nevoie de recunostinta noastra ? Se
intampla ceva in Fiinta lui Dumnezeu daca noi suntem recunoscatori sau nerecunoscatori ?
Castiga Dumnezeu ceva din recunostinta noastra ? Raspunsul, la prima vedere, ar fi ca nu.
Dumnezeu nu castiga nimic din recunostinta noastra, pentru ca fiind in Sine o Fiinta
desavarsita, noi nu-I putem adauga nimic lui Dumnezeu ? Cum am putea sa-I adaugam
ceva lui Dumnezeu, cand Scriptura ne spune ca nici staturii noastre nu putem sa-i adaugam
un cot ? Asadar, noi suntem oameni si nu putem sa aducem ceva in plus lui Dumnezeu,
Care este desavarsit raportandu-se la noi si la creatie. Insa, de ce cere Dumnezeu
recunostinta putem raspunde si intelege daca ne gandim la niste lucruri simple, pe care le
gasim si in educatia parinteasca, dar si in Sfintele Scripturi. Spre exemplu, de ce cere
parintele recunostinta copilului sau ? Multi sunteti parinti si cereti recunostinta copiilor
pentru a avea multumire sufleteasca. Dar cred ca orice parinte, in sinea lui, gandeste ca un
copil recunoscator este un copil bine crescut, care va avea parte in viata si de pretuirea
oamenilor si de binecuvantarea lui Dumnezeu.

1
 Dumnezeu cere de la noi recunostinta si parintele cere recunostinta de la copilul
sau, pentru ca in aceasta recunostinta intra ascultarea si, legat de aceata, intra
binecuvantarea. In Apostolul citit azi , din epistola catre Coloseni a Sfantului Pavel, se
spune ca mania lui Dumnezeu se abate peste fii neascultarii. Asadar, neamul omenesc a
vazut neascultarea si nerecunostinta ca pricini pentru care se abate peste lume pedeapsa
lui Dumnezeu. La fel cum opusele acestora atrag peste oameni binecuvantarea lui
Dumnezeu. De accea, in legea cea veche, Dumnezeu cere omului credinciosie fata de El
Insusi si apoi, cand incepe cu poruncile referitoare la relatiile oamenilor unii cu ceilalti,
incepe cu " Cinsteste-ti pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine pe pamant si sa
traiesti ani multi". Asadar, a cultiva in noi insine si in copiii nostri acest sentiment al
recunostintei si, legat de el, al multumirii, al ascultarii inseamna a ne educa in spirit
crestinesc si a cauta, ca parinti intelepti, sa abatem asupra noastra si asupra copiilor nostri
biunecuvantarea lui Dumnezeu. De accea, Dumnezeu cere omului recunostinta, pentru ca
noi toti suntem copiii lui Dumnezeu si El voieste sa fim toata viata asa cum va spune la
Judecata de Apoi: Binecuvantati fiti, fii Tatalui Meu. Iata de ce Mantuitorul cere
recunostinta in aceasta pericopa evanghelica si iata de ce se cuvine ca si noi sa cultivam
recunostinta in sufletul nostru si in sufletul celor dragi noua.
Intotdeauna recunostinta este legata si de un binefacator, este legata si de facerea
binelui. Recunoscator se cuvine a fi atunci cand ti se intampla un bine pe care ti l-a facut
un binefacator. Si, de la aceste considerente, pornim pentru a evidentia unele amanunte
din Evanghelia de azi. Pentru ca Mantuitorul nu cere recunostinta, inainte ca El Insusi sa fie
binefacatorul, inainte de a face binele. Evanghelia de azi ni-i prezinta pe cei zece leprosi
stand acolo, in leprozeria lor - un loc separat de restul lumii si de acolo strigandu-I lui Iisus:
Invatatorule, auzindu-ne, fie-Ti mila de noi. Se pare ca leprosii stiau ca Iisus este
Invatatorul, ca acestia L-au auzit predicand si se pare ca Iisus a facut ceva in plus fata de
contemporanii Sai. Inainte de vindecarea propriu-zisa, care este plusul dumnezeirii lui Iisus
fata de contemporanii sai ?
Atunci cand vorbim de leprosi, ar trebui sa intelegem ca intre ei si lume exista o
distanta impusa de regulile Vechiului Testament, dar si o distanta fizica reala. In Vechiul
Testament se spune ca daca un lepros era nevoit sa calatoreasca si vedea un om de
departe venind, atunci trebuia sa strige : Necurat ! pentru ca acela sa nu se apropie de el.
Intre leprosi si restul lumii exista o bucata de pamant care, de exemplu in razboi, se
numeste tara nimanui, pamantul dintre fronturi, unde nu intri decat cu riscul de a fi
impuscat. Sau se mai poate compara cu aceea fasie dintre granite, care mereu este trecuta

2
cu grapa, pamantul fiind afanat pentru a se vedea urma celui care a calcat, a trecut
granita. Va spun aceste lucruri, pentru ca Hristos este Cel care face pasul in tara nimanui.
Intre om si Dumnezeu, prin pacatul omului, s-a instalat aceasta tara a nimanui. Dumnezeu
- pe de-o parte, omul - pe de alta parte. Cel curat , Cel sanatos, Cel vesnic, Cel sfant - pe
de-o parte; cel murdar, leprosul, cel pacatos si muritor - pe de alta parte. Primele sunt
atribute ale lui Dumnezeu, celelate sun atribute ale oamenilor. Iisus Hristos paseste in
aceasta tara a nimanui, dintre Dumnezeu si om si, pentru prima data in istorie, exista o
persoana reala , Care in acelasi timp este numita Dumnezeu, dar si om. Acest pas in tara
nimanui transfera toate atributele lui Hristos catre om, si vorbim de om vesnic, de om
sfant, om curat, om fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al Cerului. Iisus Hristos face acestea
pentru noi toti, cei loviti de lepra pacatului, dar o face si la modul concret si pentru cei din
vremea Sa. Se apropie indeajuns de mult, incat sa-i auda ca striga si sa le spuna: Mergeti si
va aratati preotilor !
V-am spus aceste lucruri pentru ca noi traim inca vremuri in care aceasta tara a
nimanui persista si in relatiile dintre noi si Dumnezeu, dar si in relatiile dintre noi, unii cu
altii. Fiecare dintre noi putem avea leprosii nostri si, la randu-ne, sa fim considerati leprosi.
Azi vedeti ca societatea este bulversata si Biserica este denigrata, insa Biserica nu ar trebui
sa faca altceva decat sa vina suficient de aproape, pentru ca glasul celor ce striga catre
Dumnezeu sa poata fi auzit si pentru ca Biserica sa le dea Harul lui Hristos. Din pacate,
aceasta distanta ne instraineaza pe noi, unii de altii, si il instraineaza pe omul de azi de
Biserica. Parintele Rafail Noica vorbind despre cei zece leprosi, zicea ca, cuvantul lumii
ajunge sa auda cuvantul lui Dumnezeu. Sa stiti ca toti aceia care se declara la un moment
dat in viata lor dusmani ai lui Dumnezeu au momente in care incep sa strige dupa
Dumnezeu, dupa Biserica. Si daca Biserica este atunci dincolo de tara nimanui, cine-i
aude ? Asta face Hristos si asta trebuie sa facem noi. A venit suficient de aproape si le-a
spus sa mearga, sa se arate preotilor si , mergand pe drum, s-au vindecat.
Si vorbind de facerea de bine, sa nu uitam inca un aspect , legat si de recunostinta si
de vindecarea mantuitoare. Mantuitorul i-a trimis pe cei zece sa se arate preotilor si s-au
vindecat, insa noua nu s-au intors si pe aceia ii aratam cu degetul. Un sfant parinte,
Nicolae Velimirovici se intreba daca nu cumva erau lesinati de bucurie, nu va grabiti sa-i
aratati cu degetul. Unul s-a intors si, multumind lui Dumnezeu, s-a inchinat la picioarele
Lui. Sa stiti ca omul, care se vrea recunoscator lui Dumnezeu pana la capat, trebuie sa
cuprinda in sine si aceasta putere de a-i primi pe cei care s-au intors. El s-a intors la Iisus,
pentru ca nu avea la cine sa se intoarca.

3
 Am citit zilele trecute o marturie cutremuratoare a unui lepros, diagnosticat in anul
1978, la varsta de 12 ani, care a stat pana in anul 2004 intr-o leprozerie, cand a fost
declarat vindecat. Dupa accea i s-a spus sa paraseasca leprozeria si sa se integreze in
societate, dar omul a ramas in leprozerie pentru ca a spus ca acolo sunt cei pe care ii
iubeste si cei care il iubesc, iar afara va fi privit toata viata ca un lepros. La fel, un alt caz, al
ungerii din Betania , in casa lui Simon leprosul - acela nu era lepros, era vindecat de lepra,
dar tot asa il numeau ceilalti. Asa ii primim noi pe cei vindecati de lepra pacatului, pentru
ca trecutul ne bantuie prejudecatile. Hristos nu are decat un astazi plin de iertare si un
maine plin de nadejde. El l-a primit pe acel samarinean ca pe un om vindecat. Asadar si de
aici avem ceva de invatat de la Hristos: cand sunt vindecati fratii nostri de lepra pacatului,
haideti sa nu le mai punem noi etichete si sa ne bucuram pentru ce sunt si sa ne bucuram
si mai mult pentru ceea ce ar putea sa fie.
Inainte de a incheia cuvantul, as vrea sa mai aduc atentia asupra unui aspect. Acest
samarinean, al zecelea lepros, care se intoarce si multumeste, este chipul crestinului asa
cum trebuie sa fie el, este model pentru fiecare dintre noi. In Scriptura, leprosii sunt trimisi
sa se arate preotilor, iar noua dintre ei sigur i-au intalnit, insa numai unul L-a intalnit pe
Hristos. Cei noua s-au vindecat, iar unul s-a si mantuit, pe langa vindecare. Este trist pentru
fiecare dintre noi sa ne aratam preotilor si sa nu-L intalnim si pe Hristos. Leprosul al
zecelea savarseste pana la capat drumul bunului crestin: se arata preotilor, ia cunostinta
de lucraraea lui Dumnezeu cu el si Ii multumeste lui Hristos.
A fi multumitor, intr-un limbaj teologic, inseamna a fi o fiinta euharistica sau o fiinta
liturgica. La Cina cea de taina, Hristos a multumit mai intai, apoi a binecuvantat, apoi a
frant si a dat trupul Sau ucenicilor. Omul care este multumitor desavarseste si acest drum:
de la multumirea fata de aproapele, de la recunostinta fata de parinti trece la recunostinta
fata de Dumnezeu si la intalnirea cu Hristos. In biserica , la Sfanta Imparsatnie, spunem:
Cred, Doamne, si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu,
Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu. Sa-i cureti
pe cei leprosi, dintre care cel dintai sunt eu. Cand rostim aceste cuvinte si cand reusim sa
punem in practica, in viata noastra, aceasta randuiala , abia atunci drumul nostru ca si
crestini se desavarseste. Si abia atunci, dupa vindecare si legat de vindecare, vine
mantuirea. Intr-o lume in care toti avem nevoie de vindecare, sa luam aminte ca
vindecarea fara mantuire nu inseamna nimic. Amin ! Slava Tatalui, Fiului si Sfantului Duh !