D rd .

V I O R E L I L E
Universitatea Emanuel din Oradea

Dumnezeu m-a chemat la mântuire pe când aveam 17 ani, pe holurile Sălii

Polivalente din Oradea, unde ieșisem cu prietenii ca să nu ascultăm
predica, la un serviciu de evanghelizare. Acolo, prin ușile care se
deschideau și se închideau frecvent, am auzit cuvintele rostite răspicat de
fratele Adrian Rogers: "Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată,
apoi vine judecata!" Atunci Domnul mi-a schimbat viața iar mai apoi am
înțeles ce dorește El de la mine și care este drumul pe care trebuie să-l
urmez.
După absolvirea studiilor de licență la Universitatea Emanuel din Oradea și
satisfacerea stagiului militar am început lucrarea pastorală la Biserica
Baptistă Sion din Oradea pe care o slujesc, prin harul Domnului, de 25 de
ani.
După absolvirea studiilor de masterat Domnul a hotărât să adauge la
lucrarea pastorală și pe cea de predare la UEO, unde activez începând cu
anul 2005. Studenților le spun că orice credincios trebuie să fie oricând
gata să se roage, să cânte, să predice pe Hristos și să moară.
Sunt căsătorit cu Eunicia și împreună suntem binecuvântați cu un fiu,
Sergiu Abner. Cânt la instrumente de alamă și practic cu plăcere orice
sport cu mingea rotundă, iar ca familie împărtășim pasiunea pentru muzică,
istorie și călătorie exploratorie.
REDESCOPERIND
E VA N G H E L I Z A R E A
Posibilitatea ca oameni din jurul nostru să cunoască mântuirea ar trebui să ne pară suficient de
valoroasă încât să devină dorință aprinsă a inimii, să ne inspire în formarea listei de rugăciune pe care o
prezentăm lui Dumnezeu și să ne modeleze stilul de viață. Sau cel puțin așa ni se spune. În dreptul lui Pavel
așa au stat lucrurile, potrivit cu ceea ce spune apostolul în Romani 10:1. În mod cert, inima și rugăciunile sale
au cunoscut o diversitate de aspirații și solicitări însă, iată că la un moment dat, ele se comprimă într-o unică
dorință și o singură rugăciune: mântuirea celor din neamul său. Generației noastre pare să-i scape importanța
uriașă a mântuirii semenilor. Dacă încă ne mai gândim la destinul veșnic al celor din familiile noastre, în ceea
ce-i privește pe vecinii, colegii sau prietenii noștri nu cred că putem afirma cu onestitate că inima ne este
stăpânită de vreo dorință de a le vesti Evanghelia sau că agonizăm în rugăciune pentru mântuirea lor. Cum
am putea redescoperi harul și frumusețea disciplinei spirituale a evanghelizării? Atitudinea de nepăsare față
de soarta tragică a oamenilor pierduți, care caracterizează creștinul obișnuit din adunările noastre, reprezintă
unul dintre cele mai groaznice falimente ale creștinismului secolului nostru.

În acest sens, nu suntem unici. Din istoria mai îndepărtată sau mai recentă a bisericii, știm că biserica nu
a fost uniform de militantă în fiecare eră a existenței sale. Când spiritul misionar s-a reaprins în secolul al
optsprezecelea, interpretarea generală a textului din Matei 28:19-20 populariza ideea că marea trimitere i-a
vizat doar pe apostoli. Această eroare a fost îndreptată odată cu apariția primilor „părinți ai misiunii
moderne.” Venind mai aproape, în România secolului douăzeci, trezirea spirituală din Oradea anilor ’70,
alături de întoarcerea la fundamentele vieții spirituale autentice și reformarea principiilor morale, a generat și
revigorarea spiritului misionar.
Mărturiile care susțin această realitate sunt multiple. De la numărul
impresionant de tineri care luau cu asalt, în fiecare duminică dimineață,
garniturile de tren pentru a sprijini lucrarea lui Dumnezeu în bisericile mici
de la țară, la listele de rugăciune cu persoane nemântuite pe care le aveau
chiar și copiii de la grupele de școală duminicală, la rugăciunea în clocot
din adunare și până la rugăciunile părinților pentru copiii aduși la
binecuvântare, întreaga experiență creștină a fost marcată de acest spirit
misionar.

Atunci, biserica se ruga pentru ridicarea unei noi generații de

lucrători, iar când biserica se roagă... Așa a pus Duhul Sfânt deoparte
oameni pentru lucrare, cu binecuvântarea bisericii locale și împuterniciți de
sus. O parte dintre tinerii aceia entuziaști au auzit chemarea lui Dumnezeu
și „au ajuns slujitori ai Cuvântului” ca păstori sau evangheliști. Au devenit ei
înșiși oameni ai rugăciunii și ai Cuvântului. Secerișul este la fel de mare, iar
holdele sunt coapte. Mai aude cineva chemarea Mântuitorului la
rugăciune? Câmpul este vast și recolta este pregătită și „cine va fi de ajuns
pentru aceste lucruri?” Un om? O biserică? Să ne rugăm Domnului
secerișului! El Își va scoate lucrători; „Fiecare baptist, un misionar!” Rugați-
vă ca, poate după mult prea multă vreme, tinerii să audă din nou
chemarea; înduplecarea aceea sfântă care sfidează carierismul,
pragmatismul, materialismul și toate celelalte „isme.”
 Atunci s-a născut și o generație de copii pe care mi-ar plăcea să-i numesc „copiii trezirii.” Îmi amintesc
cum, copil fiind, părinții mi-au spus că, la binecuvântarea mea, s-au rugat cu lacrimi ca Dumnezeu să facă din
mine un evanghelist și că astfel de rugăciuni erau obișnuite în vremea aceea. În zilele noastre, o astfel de
rugăciune i-ar face pe părinți să pară cel puțin ciudați, dacă nu total rupți de realitate. În ceea ce mă privește,
toată copilăria m-a impresionat dorința părinților. Chiar și în adolescență m-a urmărit, până când am înțeles
personal chemarea Domnului. Mă responsabilizează până în ziua de azi. De ce sunt atât de rare rugăciuni ca
ale Anei, care cer copii închinați Domnului pentru toate zilele vieții lor? Ne rugăm pentru protecția lor, pentru
sănătate, înțelepciune, bunăstare și chiar pentru mântuire, dar nu i-am da Domnului. Avem nevoie de copii
închinați Domnului, nu doar frumoși, sănătoși, deștepți, cuminți și care „la vremea potrivită...” Știți la ce mă
refer.

De curând am revenit asupra unui pasaj biblic ce m-a făcut să privesc într-o lumină nouă chemarea lui
Dumnezeu pentru credincioși. În Isaia 62:6-7 Dumnezeu anunță Ierusalimul că a pus pe zidurile sale niște
străjeri al căror rol este să strige zi și noapte către Dumnezeu și să-I amintească de Ierusalim până când
Dumnezeu Își va împlini promisiunile. În acest caz, străjerul nu are datoria de a avertiza cetatea cu privire la
pericolul care se apropie, ci el trebuie să-I amintească permanent lui Dumnezeu că S-a angajat să restaureze
Ierusalimul. Textual, Dumnezeu cere acestor oameni să nu tacă, să nu se odihnească și să nu-I dea răgaz până
când nu va reda slava Ierusalimului. Cât de izbitor seamănă responsabilitatea străjerilor cu insistențele
supărătoare ale văduvei care cerea unui judecător nedrept să-i facă dreptate în cearta cu pârâșul ei! Și ce
asigurare că, de vreme ce un judecător nedrept s-a lăsat înduplecat să facă dreptate doar pentru a scăpa de
aceste insistențe, Dumnezeu va face în curând dreptate aleșilor Lui, care zi și noapte strigă către El!
 În Isaia, din dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu Însuși nu
tace (Isaia 62:1) și astfel se explică de ce străjerul nu tace la rândul lui.
Când ai stat suficient lângă Dumnezeu înțelegi o frântură din iubirea
Lui, iar dorințele tale se armonizează cu ceea ce descoperi în
comuniunea cu El. Rugăciunea se conformează apoi cu ceea ce ai
primit în inima ta din prezența lui Dumnezeu. Comuniunea cu
Dumnezeu nu te va lăsa nici leneș, nici neroditor. Dorința inimii,
mijlocirea neîntreruptă și mărturia personală își găsesc vitalitatea în
această sursă inepuizabilă și binecuvântată, în ființa lui Dumnezeu.
Amintește-ți cât de mult a iubit Dumnezeu lumea și nu uita că
oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit! Dar cum vor
chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela
despre care n-au auzit? Stai mai mult lângă cruce! Ce declarație de
dragoste e crucea! Dumnezeu nu tace. Nu tăcea nici tu! Rămâi lângă
cruce până când te copleșește dragostea lui Cristos pentru niște
păcătoși condamnați, în numărul cărora ai fost și tu. Apoi, împreună
cu alții care au fost iertați, ridică-te și caută alți condamnați!
str. Nufărului, nr. 87, Oradea, jud. Bihor, 410577
T: 0040 359 405 603, contact@emanuel.ro
www.emanuel.ro