Rugăciunea. Meditația.

Adorația

Rugăciunea
Isus a vorbit mult despre rugăciune, a vorbit cu cuvintele şi cu fapta.
Aproape fiecare pagină din Evanghelie este o lecţie de rugăciune. Orice
întâlnire a unei persoane cu Hristos se poate numi o lecţie de rugăciune.
Mântuitorul a promis că Dumnezeu răspunde întotdeauna la o cerere
făcută cu credinţă și toată viaţa sa este o documentare a acestei realităţi. Isus
răspunde întotdeauna şi printr-o minune omului care aleargă la el cu strigătul
credinţei. A făcut acest lucru chiar şi cu păgânii: orbul din Ierihon, centurionul,
cananeanca, Iair, femeia suferindă de hemoragie, Marta sora lui Lazăr,
văduva care-şi plângea fiul mort, tatăl copilului epileptic, Maria la nunta din
Cana; toate sunt relatări minunate despre eficacitatea rugăciunii.
Apoi Isus a oferit adevărate lecţii despre rugăciune. Ne-a învăţat să nu
spunem multe cuvinte când ne rugăm, a condamnat vorbele goale, lipsite de
credinţă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, care cred că sunt
ascultaţi pentru vorbăria lor” (Mt 6,7).
Ne-a învăţat să nu ne rugăm niciodată în văzul altora: „Iar când vă
rugaţi, nu faceţi ca fățarnicii, pentru că lor le place să se roage stând în
picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni” (Mt 6,5).
Ne-a învăţat să iertăm înainte de a ne ruga: „Când sunteţi în rugăciune,
dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi, pentru ca şi Tatăl vostru care este în
ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Mc 11,25).
Ne-a învăţat să fim statornici în rugăciune: „Le-a spus o parabolă
referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja” (Lc
18,1).
Ne-a învăţat să ne rugăm cu credinţă: „Şi tot ce veţi cere cu credinţă în
rugăciune, veţi primi” (Mt 21,22).
Isus a recomandat rugăciunea pentru a putea înfrunta cu îndrăzneală
luptele vieţii. Ştia că vom avea de întâmpinat probleme grele și pentru
slăbiciunea noastră ne-a îndemnat la rugăciune: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi
1
şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. Căci oricine cere, primeşte; cine caută,
găseşte; iar celui care bate, i se va deschide. Cine dintre voi, dacă fiul îi va
cere pâine, îi va da o piatră? Sau, dacă va cere un peşte, îi va da un şarpe?
Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu
cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?”
(Mt 7,7-11).
Isus nu ne-a învăţat să fugim de probleme refugiindu-ne în rugăciune.
În parabola talanţilor ni se spune clar că omul trebuie să-şi exploateze toate
resursele şi dacă îngroapă un singur dar este responsabil în faţa lui
Dumnezeu. Hristos chiar condamnă atitudinea celor care se ascund în
spatele unei rugăciuni: „Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în
împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu care este în
ceruri” (Mt 7,21).
Domnul ne spune, de asemenea, că la anumite răscruci din viaţă este
nevoie de rugăciune, doar rugăciunea ne opreşte să cădem: „Rugaţi-vă ca să
nu cădeţi în ispită!” (Lc 22,40). Din păcate sunt oameni care nu înţeleg acest
profund adevăr până când nu se strivesc; nu au înţeles nici cei doisprezece şi
au dormit în loc să se roage.
Dacă Hristos a recomandat rugăciunea, este semn că rugăciunea este
indispensabilă omului. Nu se poate trăi fără rugăciune: există situaţii în care
forţa omului nu este suficientă, bunăvoinţa sa nu ţine. Sunt momente în viaţă
în care omul, dacă vrea să supravieţuiască, are nevoie de întâlnirea directă
cu forţa lui Dumnezeu.
Isus ne-a oferit și modelul, schema valabilă de rugăciune pentru toate
timpurile, pentru a ne ruga cum vrea el: rugăciunea „Tatăl nostru”. Da, în
evanghelie citim că Isus îi învaţă „Tatăl nostru” pe ucenicii săi, impresionați
probabil de timpul pe care Hristos îl dedica rugăciunii sau de intensitatea
rugăciunii sale.
Spune textul din Luca: „Isus se afla într-ul loc oarecare şi se ruga. Când
a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: «Doamne, învaţă-ne să ne
rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui». Atunci le-a zis: «Când vă
2
rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. Dă-ne nouă
în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că
şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită».” (Lc 11,1-4)
„Tatăl nostru” este prin sine însuşi un instrument complet pentru a
învăţa să ne rugăm. Este rugăciunea cea mai folosită de creştini: circa un
miliard de catolici, 500 de milioane de protestanţi, 250 de milioane de
ortodocşi recită această rugăciune aproape în fiecare zi.
Este rugăciunea cea mai cunoscută şi cea mai difuzată, dar din păcate
este o rugăciune maltratată, pentru că este puţin cunoscută. Este o
împletitură de ebraism care ar merge explicată şi poate tradusă mai bine. Dar
este o rugăciune minunată. Este capodopera tuturor rugăciunilor. Nu este o
rugăciune care se recită, ci este o rugăciune care se meditează. Ba chiar -
mai mult decât o rugăciune - ar trebui să constituie un model pentru
rugăciune.
Așadar, dacă Isus a vrut să ne înveţe în mod expres cum să ne rugăm,
dacă ne-a pus la dispoziţie o rugăciune compusă de el pentru noi, este semn
sigur că rugăciunea este un lucru important.
Meditaţia
Meditația creștină este:
- ascultare tăcută, respectuoasă şi primire ascultătoare a cuvântului lui
Dumnezeu, în vederea conformării întregii vieţi proprii cu acest cuvânt;
- a fi şi a sta cu Dumnezeu: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum
mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici
voi” (In 15,4);
- apropiere de acel mister al unirii cu Dumnezeu, pe care sfinţii părinţi
greci o numeau divinizare a omului: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul
să devină Dumnezeu” (Sfântul Atanasie);
Se poate medita recitând lent Tatăl nostru, repetând lent o frază biblică,
privind cu evlavie o imagine sacră. Îndeobşte luăm drept ajutor o carte, iar
creştinii nu duc lipsă de aşa ceva: Sfânta Scriptură, mai cu seamă
Evanghelia, sfintele icoane, textele liturgice ale zilei sau ale timpului, scrierile
3
părinţilor spirituali, lucrările de spiritualitate, marea carte a creaţiei şi cea a
istoriei, pagina veşnicului astăzi al lui Dumnezeu.
Meditaţia asupra celor citite duce la însuşirea lor, prin confruntarea cu
sine însuşi. Aici, o altă carte este deschisă: aceea a vieţii. Trecem de la
gânduri la realitate. În măsura umilinţei şi a credinţei noastre, descoperim
acolo preocupările inimii şi le putem discerne. Trebuie să ne aşezăm în
adevăr, pentru a ajunge la lumină: „Doamne, ce vrei să fac?” În felul acesta
se înaintează pe drumul de sfinţenie, în viaţa de desăvârşire.
Metodele de meditaţie sunt atâtea câţi sunt maeştrii spirituali. Însă o
metodă nu este decât un mijloc, un ghid; important este a înainta, cu Spiritul
Sfânt, pe unicul drum al rugăciunii: Hristos Isus.
Între diferitele metode, una este indicată de tradiţia Bisericii ca deosebit
de bună pentru a medita Sfânta Scriptură: este cea denumită lectio divina.
Lectio divina ca formă de rugăciune are patru etape. Aceste etape pot fi
reţinute cu ajutorul acronimului LMOC, care se traduce din latină după cum
urmează: lectio sau citire, meditatio sau meditaţie, oratio sau rugăciune
şi contemplatio sau contemplaţie. Procesul începe cu citirea. Scopul acestui
tip de lectură nu este să spicuiască din conţinut şi nici să fie rapidă şi
eficientă – nu acestea sunt cheile unei lecturi care să conducă la rugăciune.
Lectura trebuie să fie răbdătoare, persistentă, disciplinată şi deschisă la
lucrarea Sfântului Spirit. Şi trebuie, mai ales, să evite graba.
Pentru început, textul sacru trebuie citit rar, concentrându-ne pe cuvinte
şi pe nimic altceva, nici măcar pe semnificaţie, ci doar pe cuvinte. Acest tip de
lectură a fost asemănat cu rumegatul vacilor – o metaforă lumească, dar
foarte potrivită. Citind pasajul iar şi iar, un anumit cuvânt sau frază vor ieşi în
evidenţă, iar semnificaţia lor va „străluci”. Astfel vor deveni cuvântul de har
sau fraza ancoră pentru rugăciunea zilei. În timpul acestor perioade de
atenţie tăcută, cuvintele Scripturii pătrund în suflet şi se gravează în inimă.
Etapa lecturii conduce la următoarea fază care este meditaţia. Cuvântul
meditaţie vine din latină şi înseamnă (în traducere aproximativă) „a gândi”. Nu
înseamnă gândire în sensul general, ci o gândire care include intenţia de a
4
acţiona după cum ne conduce această gândire. Acum, cu ajutorul Sfântului
Spirit, ne folosim voinţa, gândurile, imaginaţia, emoţiile şi dorinţele pentru a
discerne semnificaţia acestui cuvânt pentru astăzi.
Roadele meditaţiei apar în următoarea etapă a lectio divina, care este
rugăciunea. Este o tranziţie naturală, în care omul este atras în dialog cu
Dumnezeu ca rezultat al meditaţiei. În această etapă, cuvântul lui Dumnezeu
trece cu blândeţe de la gândirea raţională la pătrunderea tot mai adâncă în
inimă. În timpul rugăciunii devenim cel mai profund noi înşine.
Conştientizarea iubirii lui Dumnezeu şi a dependenţei noastre complete de El
ne conduce la o mai profundă comuniune cu El. Ne apropiem de Dumnezeu
cu toată fiinţa noastră, folosind toate facultăţile noastre naturale şi
supranaturale. Acesta este un act al intelectului, mişcat de voinţă, în
concordanţă cu şi perfecţionat şi înălţat de credinţă, speranţă şi iubire.
Apoi, după ce i-am vorbit lui Dumnezeu din adâncurile inimii în
rugăciune, în timpul celei de a patra etape căutăm să ascultăm inima lui
Dumnezeu. Această etapă este numită contemplaţie. Cuvântul contemplaţie
vine din latinescul templem, care se poate traduce prin „a se uita la un
spectacol”. Precedentele trei etape sunt considerate ca rugăciune activă,
pentru că implică într-un mod activ intelectul şi voinţa. Etapa contemplaţiei
este o formă pasivă de rugăciune, deoarece caută experienţa directă cu
Dumnezeu pe cât de mult posibil. Contemplaţia este cunoaşterea lui
Dumnezeu prin credinţă şi este experimentată prin dragoste. În acest
moment, în experienţa lectio divina, scopul este să te afli cu totul în faţa lui
Dumnezeu. Suntem liniştiţi şi permitem să fim o foaie albă pentru ca
Dumnezeu să scrie pe noi tot ceea ce doreşte. Acesta este momentul din
rugăciune în care Dumnezeu poate să deţină tot controlul asupra noastră în
timp ce renunţăm la intelect, la dorinţă şi imaginaţie. Sfântul Ioan al Crucii
spune: „a nu face nimic: a nu exercita nici un efort, a nu avea nici o dorinţă şi
a permite iubirii lui Dumnezeu să îndemne sufletul să intre liber în tăcere şi să
primească pur şi simplu”.

5
 Mai există şi o cincea etapă a lectio divina, neinclusă tradiţional, şi
anume operatio. În această etapă, experienţa rugăciunii este purtată în lume
şi se acţionează în conformitate cu ea. În timp ce sfinţenia este dificil de
măsurat, roadele sale nu sunt. Scriptura ne aminteşte că un pom nu este
cunoscut după înfăţişare, ci după roadele pe care le face. Rodul rugăciunii
trebuie să fie dorinţa arzătoare de a duce Vestea cea Bună până la capătul
lumii, aşa cum a cerut Cristos.
Adorația
Adoraţia Euharistică este un timp petrecut în rugăciune în faţa
Preasfântului Sacrament al Euharistiei care este expus în mod special pentru
aceasta. Adoraţia poate fi făcută în diferite moduri, însă cel mai bun mod de
adoraţie este acela al unei meditaţii în tăcere asupra misterului Iubirii; acea
Iubire cu care Isus ne-a iubit până într-atât încât şi-a dat viaţa şi Sângele
pentru noi.
Poate adora oricine este dispus să facă tăcere înăuntrul şi în jurul său,
indiferent de vârstă, naţionalitate, limbă şi categorie socială de apartenenţă.
Oricine doreşte să găsească un timp pe care să-l dea lui Dumnezeu pentru a
sta cu El pentru binele propriu şi pentru binele întregii omeniri care este
reprezentată în cel care adoră. „Vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii
adoratori îl vor adora pe Tatăl în spirit şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de
adoratori îşi caută” (In 4,23).
Se adoră prin străduinţa de a face tăcere în interiorul şi în jurul nostru,
pentru a-i permite lui Dumnezeu să comunice cu inima noastră şi inimii
noastre să comunice cu Dumnezeu. Se fixează privirea asupra Euharistiei,
care este semnul viu al iubirii pe care Isus o are pentru noi, se meditează
asupra misterului patimii, morţii şi învierii lui Isus, care în Euharistie ne
dăruieşte prezenţa sa reală şi substanţială. „Iată, Eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).
Unde se adoră? Oriunde se află un tabernacol cu Isus prezent în Sf.
Euharistie. Orice Biserică şi orice capelă poate deveni pentru tine o oază de
pace şi de rugăciune care-ţi dă să guşti bucuria prezenţei reale a lui
6
Dumnezeu între oameni. „Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui şi
să îngenunchem înaintea Domnului creatorul nostru” (Ps 94,6). După cum
știți, aici, la biserica Sfânta Cruce, în fiecare primă joi din lună, Preasfântul
Sacrament este expus spre adorație, de la ora 7.00 până la 19.00.
Când se adoră? În orice moment şi în orice situaţie a vieţii; când ne
aflăm în cea mai profundă bucurie sau în durerea cea mai acută. Atunci când
avem pace în inimă sau când inima ne este plină de nelinişte. Atunci când
avem forţă, precum şi atunci când nu mai putem; în sănătate deplină sau în
boală. Atunci când sufletul ne este copleşit de iubire sau când este plin de
ariditate. Înainte de a lua decizii importante sau pentru a-i mulţumi lui
Dumnezeu pentru deciziile deja luate. Atunci când suntem puternici sau
atunci când suntem slabi. „Faceţi toate acestea în rugăciuni şi cereri în Spirit,
în orice timp. Pentru aceasta fiţi vigilenţi şi statornici în rugăciune pentru
toţi…” (Ef 6,18).
Câteva indicații practice pentru a face adorația...
Primul lucru pe care trebuie să îl avem de la început şi permanent în
minte la adoraţie este faptul că Isus este prezent aici. Acelaşi Isus Mântuitorul
care a fost trimis de Tatăl ceresc să ne mântuiască, precum citim la Ioan 3,
16: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul său unul-născut l-a dat, ca
oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Acelaşi Isus care s-a
întrupat şi s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, care a predicat Evanghelia
împărăţiei şi a trecut prin lumea noastră „vindecând orice fel de boală şi orice
neputinţă în popor”. Acelaşi Isus pe care, prin păcatele noastre l-am
batjocorit, pălmuit şi biciuit, care a purtat şi poartă şi astăzi, pe calvarul
răutăţilor noastre, crucea durerilor şi păcatelor întregii omeniri. Este acelaşi
Isus care, la Cina cea de Taină a împărtăşit Trupul şi Sângele său ucenicilor
şi le-a dat putere şi poruncă „Aceasta să o faceţi şi voi, în amintirea mea.“
Prin jerfa sfintei Liturghii şi prin prezenţa sa euharistică îşi împlineşte
promisiunea: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Pâinea vieţii, Isus,
este prezent aici, în faţa noastră!

7
 În timpul unei călătorii, un protestant a intrat împreună cu fiica sa într-o
biserică catolică. În loc să privească operele de artă, copila a fost curioasă să
afle ce era cu luminiţa aceea roşie care ardea într-un colţişor, lângă
tabernacol.
- Tată, a întrebat ea, de ce este acolo lumina aceea roşie?
- Pentru că, după catolici, în dulăpiorul acela se află Isus sub forma
pâinii consacrate. Lampa aceea le aminteşte tuturor de prezenţa sa, i-a
răspuns cu sinceritate tatăl.
După o săptămână, tatăl şi fiica intrau în biserica lor pentru adunarea
duminicală. Copila a privit un pic împrejur, apoi l-a trase pe tatăl său de
haină.
- Tată, de ce nu avem aici luminiţa roşie?
- Pentru noi, protestanţii, Isus nu se află aici, copila mea.
Fetiţa a făcut ochii mari şi apoi, luându-l pe tatăl său de mână, a zis:
- Tată, hai să mergem într-o biserică unde este Isus!
Isus, este prezent aici, în faţa noastră!...
Un al doilea pas în adoraţie este abandonarea totală în Dumnezeu. Să
ne deschidem inimile înaintea altarului, să ne oferim aşa cum suntem: cu
durerile şi bucuriile noastre, cu biruinţele şi înfrângerile noastre, cu crucile şi
binecuvântările noastre. Această stare ne emoţionează şi se poate asemăna
cu saltul în gol al puilor de vultur care învaţă să zboare. Vulturul scutură
cuibul, puiul cade în hău şi din instinct începe să dea din aripi. Apoi îşi dă
seama că mişcările lui au efect şi începe să zboare. În Deuteronom 32, 11 ni
se arată cum lucrează Dumnezeu: „Întocmai ca vulturul care îndeamnă la
zbor puii săi şi se roteşte pe deasupra lor, întinzându-şi aripile, a luat pe
Israel şi l-a dus pe penele sale.” Când puiul învaţă să zboare mama lui nu
este departe, zboară deasupra lui, iar când se apropie de pământ, intră sub
el, îl ia pe aripi şi îl duce la loc în cuib. Mama noastră este aici, aproape...
Citim la Ioan 19, 25: „Lângă crucea lui Isus, stătea Mama lui.” Maria este
prezentă şi lângă crucea noastră, este prezentă în adoraţia noastră. Sfânta
Fecioară, care a purtat pe Isus în trupul ei, a fost primul tabernacol al Fiului
8
lui Dumnezeu. Să ne deschidem, aşadar, cu încredere inimile în adoraţie şi
să ne lăsăm călăuziţi de Mama noastră.
Un al treilea pas, la fel de important în adoraţie, este ascultarea. Să
ascultăm cu atenţie glasul lui Dumnezeu care vorbeşte tainic şi personal
sufletelor noastre. În cadrul exercițiilor spirituale pentru marianiști v-am vorbit
despre chemarea tânărului Samuel, despre care citim în Cartea Întâi a
Regilor la cap. 3, v. 1-10, că slujea Domnului sub povaţa preotului Eli. În timp
ce dormea, Dumnezeu l-a chemat pe nume şi el a răspuns: „Iată-mă!” Când
aude pentru a treia oară glasul Domnului, preotul îl învaţă ce să-i răspundă.
Şi tânărul răspunde chemării lui Dumnezeu: „Vorbeşte, Doamne, că servul
tău ascultă!" În adorație, rămâneţi în linişte şi ascultaţi glasul lui Dumnezeu:
Dumnezeu vorbeşte sufletului, te caută, te cheamă!