Tatăl nostru

de R.C. Sproul
Am vorbit săptămâna trecută despre rugăciune şi am început să dezbatem pe marginea acestui subiect
uitându-ne pentru început la ucenicii lui Isus care au venit la un moment dat la El şi I-au adresat următoarea
rugăminte: “Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm”. Am văzut că Isus Şi-a început învăţătura despre rugăciune,
spunându-ne cum să NU ne rugăm. El ne-a spus că nu trebuie să fim asemenea ipocriţilor din vremea Lui, al
căror scop unic în timp ce se rugau era să fie văzuţi de oameni, sau să ofere un spectacol public de evlavie,
care era de fapt o minciună. Dimpotrivă, Isus ne-a spus că trebuie să ne ducem în casele noastre, să intrăm în
cămăruţele noastre, să închidem uşa şi să ne rugăm lui Dumnezeu în ascuns, fără să atragem atenţia
oamenilor, iar Dumnezeu ne va răsplăti în mod public.
De asemenea, am mai văzut că Isus ne-a avertizat, nu numai să nu ne rugăm ca ipocriţii, ci şi ca păgânii. Noi
nu trebuie să ne rugăm ca păgânii, care se gândeau că Îl pot manipula pe Dumnezeu folosind o formulă
magică, sau recitări speciale, sau încântaţii de cuvinte şi fraze care se repetă la nesfârşit; acestea erau
rugăciuni formale, recitate din memorie, care aveau scopul, aşa cum am mai spus, de a-L manipula pe
Dumnezeu. Există tendinţa în unii oameni de a crede că Dumnezeu poate fi manevrat prin magie. În acea
perioadă a păgânismului magia era la tot pasul; oamenii credeau în tărâmul magiei, credeau că prin magie îi
pot manevra pe zei şi pot modifica mediul înconjurător; ei se foloseau de încântaţii magice sau formule
magice speciale.

Toate aceste lucruri ni se pot părea cu totul străine dacă ţinem cont de cultura sofisticată în care trăim astăzi.
Haideţi totuşi să ne gândim la următoarele aspecte. Întreg sistemul acesta de manipulare a mediului în care
trăim îl găsim în miezul religiei New Age; el s-a infiltrat totodată foarte adânc în viaţa Bisericii şi în mod
particular în biserica evanghelică, unde am observat multe lucruri ce ţin de magie. Uitaţi-vă de exemplu la
semnele de pe acţibildurile lipite pe bara din spate a maşinilor sau la panourile pe care stă scris cu litere mari
“Imaginează-ţi că poţi păstra pacea în lume”. Am văzut nu demult un acţibild pe care scria “Imaginează-ţi …”
şi apoi continua cu “whirled peas”. Bineînţeles că era o glumă făcută pe seama simplei afirmaţii care era în
faţa ochilor noştri: “Imaginează-ţi că poţi păstra pacea în lume”.
Ce stă de fapt în spatele acestei afirmaţii? Ce vrea să ne transmită de fapt această idee de a ne imagina că
putem păstra pacea în lume? Ideea care se desprinde de aici este că, dacă începem să ne concentrăm în
gândirea noastră, vom emana cumva o anumită putere din miezul fiinţei noastre şi dacă vom aduna destui
oameni care să-şi focalizeze câmpurile de energie pe ce anume dorim să se întâmple, lucrul acesta va implica
de fapt o desfăşurare a unui anumit fel de activitate psihocinetică cu ajutorul căreia mintea va lua locul
spiritului – aşa a făcut Uri Geller, care s-a concentrat asupra unei cozi de lingură şi a făcut-o să se îndoaie (a
fost doar un truc, nimic mai mult; nu a fost nimic real). Ceea ce vreau să spun însă, este că tindem să credem
astfel de idei care circulă printre noi, tindem să credem că putem apela la resursele din interiorul unei persoane
şi putem invoca acea putere care să schimbe mediul în care trăim. O astfel de “credinţă” nu este o credinţă
religioasă în sensul biblic al cuvântului, ci este magie. Şi nu contează cât de mult vei încerca să o înveleşti în
expresii cu substrat religios, pentru că ea tot magie va rămâne. Trebuie să fim foarte atenţi când este vorba de
această intruziune a gândirii New Age-ului în credinţa creştină. Pentru că Isus, înainte de a-i învăţa pe oameni
cum anume trebuie să se roage, i-a avertizat cu privire la aceste două feluri de rugăciune necorespunzătoare.
Modul ipocrit de a se ruga şi modul păgân de a se ruga. Dumnezeu nu este slăvit prin rugăciunea de tip păgân
care încearcă să-L manipuleze folosindu-se de puterea magiei pentru a schimba un anumit context în care ne
aflăm.

După ce în prima parte a scos în evidenţă aceste avertizări, Isus Îşi axează discursul pe o expunere pozitivă a
ceea ce rugăciunea evlavioasă ar trebui să conţină, punând totodată accentul şi pe cum anume ar trebui să arate
o astfel de rugăciune. Această rugăciune a fost doar un exemplu pe care El l-a încredinţat Bisericii, până când
în cele din urmă a devenit cunoscută sub numele de rugăciunea Tatăl nostru. Rugăciunea Tatăl nostru este
parte integrantă din închinarea creştinilor de pretutindeni. Majoritatea serviciilor creştine de închinare de
duminică dimineaţa includ la un anumit punct această rugăciune.
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! Şi vă rog să nu mă sunaţi, nici să nu-mi scrieţi în legătură cu acest aspect.
Nu, nu sunt împotriva rostirii rugăciunii Tatăl nostru la serviciile de închinare de duminică dimineaţă. Ceea ce
vreau să spun este că trebuie să fim cu băgare de seamă chiar şi atunci când este vorba de rugăciunea Tatăl

1
nostru. Există pericolul ca în momentul în care “recităm” această rugăciune să fim implicaţi, chiar într-o
recitare. Da, chiar într-o recitare. Însăşi rugăciunea Tatăl nostru poate deveni o ocazie în care putem încălca
poveţile pe care ni le-a dat Isus cu privire la ce anume trebuie să evităm atunci când ne rugăm. Ea poate
deveni un exerciţiu de memorie, la fel ca şi în păgânism, încărcat din plin cu lipsă de sens, repetări fără sfârşit
şi apatie. Aşa va fi, dacă noi doar vom spune rugăciunea. Uneori mă necăjesc când îi văd pe unii creştini
adunaţi laolaltă pentru o gustare şi aud la un moment dat pe unul din ei spunând unei persoane din mulţime:
“Johnny Smith, vrei să spui tu rugăciunea înainte să mâncăm?”. În loc să zică “condu-ne în rugăciune”, el zice
“spune rugăciunea”. Lucrul acesta ne arată de fapt că suntem pe cale să o spunem, să o recităm. Şi tot ceea ce
auzim apoi este acea recitare.

Aşadar, ceea ce vreau să spun este că orice rugăciune poate deveni o ocazie pentru a face o repetare searbădă,
o repetare spusă din memorie, care nu vine cu adevărat din inimă. Aş mai putea adăuga la acesta încă o
avertizare. Când Isus a lăsat Bisericii această rugăciune, El nu a spus “Când vă rugaţi, să vă rugaţi această
rugăciune”. Daţi-mi voie să repet. Isus n-a spus “Când vă rugaţi, să vă rugaţi această rugăciune”. Ceea ce a
spus El de fapt ucenicilor a fost “Când vă rugaţi, să vă rugaţi aşa”. Apoi le-a dat acest exemplu de rugăciune
evlavioasă. El le-a dat un model de rugăciune din care putem învăţa; este ceea ce noi numim principii
transferabile. Am început acest studiu despre rugăciune, relatându-vă acea povestioară despre întâlnirea pe
care am avut-o cu profesorul de pian George Miladin, o figură proeminentă pe plan naţional, cel care aplică un
sistem de studiu de tip corespondenţă – îi scrii şi primeşti apoi propria lui metodă pentru a învăţa cum să cânţi
la pian. De fapt, tehnica lui George de a-şi instrui studenţii, este ceea ce el însuşi a numit principii
transferabile în domeniul muzicii. Astfel că, dacă înveţi un anumit principiu – ca de exemplu cum să foloseşti
o serie de cinci note muzicale – vei avea apoi o tehnică sau un principiu care nu se aplică doar la un singur
cântec sau doar la un anumit gen de muzică, ci este transferabil. Vei putea să foloseşti acel principiu într-o
gamă foarte largă de compoziţii muzicale sau aranjamente muzicale. Ceea ce el face de fapt, este să-ţi dea un
exemplu despre ceva ce poate fi folosit la un nivel mult mai înalt.
Exact acelaşi lucru îl face Isus aici, când ne lasă rugăciunea Tatăl nostru. El ne dă principii transferabile. El ne
arată cum să ne rugăm, ce fel de conţinut ar trebui să includem în rugăciune şi ce anume ar trebui să implice
această rugăciune. El nu ne dă această rugăciune ca s-o repetăm, nu ne dă mandatul de a repeta la nesfârşit
exact aceleaşi cuvinte din rugăciunea Lui. Aş dori să subliniez din nou pericolul de a reduce rugăciunea Tatăl
nostru la o simplă repetare searbădă, fără sens, lipsită de raţiune. Dar să trecem acum la celălalt aspect
important pe care aş dori să-l subliniez.

Am spus adesea că una din liturghiile mele favorite din viaţa Bisericii este ceremonia tradiţională cu ocazia
căsătoriei. Cu toţii aţi auzit-o pe parcursul vieţii de foarte multe ori, de fiecare dată când mergeaţi la o nuntă.
“Preaiubiţilor, suntem adunaţi aici, astăzi, în prezenţa lui Dumnezeu şi a acestor martori, ca să-l unim pe acest
bărbat şi pe această femeie în sfânta legătură a căsătoriei care a fost instituită de Dumnezeu şi sfinţită de
Domnul nostru la sărbătoarea nunţii din Canaan.” Şi apoi continuă mai departe …
Este o ceremonie foarte scurtă. Ea conţine angajamente; conţine jurăminte; conţine porunci; conţine rugăciuni.
Este unul din acele lucruri prin care mă îmbogăţesc spiritual; cu cât oficiez mai multe căsătorii sau cu cât aud
mai multe ceremonii de căsătorie oficiate în Biserică, cu atât sunt mai binecuvântat de pe urma conţinutului
frazelor exprimate cu ocazia acelei părtăşii, cu ocazia acelei închinări. Aceasta înseamnă că, cu cât devin mai
familiar cu limbajul, cu atât încep să mă gândesc şi să meditez la el mai mult, să analizez şi să aprofundez toţi
termenii pe care-i conţine această scurtă ceremonie de căsătorie. Cât belşug de bogăţie are să ne ofere
sanctitatea acestei instituţii, câte lucruri noi!!! Este minunată!!! Tot aşa este şi cu rugăciunea Tatăl nostru.
Ascultând-o de atâtea şi atâtea ori, am căzut în pericolul de a nu mai vedea în ea nimic fascinant, ci doar o
repetare searbădă, fără sens. Sau discutând întruna pe marginea acestor cuvinte şi a acestor principii, am ajuns
să ni le întipărim în minte şi în conştiinţă prin repetarea lor. Repetarea, în sine însăşi, nu este un lucru rău.
Dimpotrivă, este unul din cele mai importante aspecte ale învăţării. Trecem peste o anumită informaţie din
nou şi din nou. De ce? Pentru că persoanele care ajung să stăpânească un concept doar prin auzire, sunt foarte
rare. Marii maeştri ai pianului şi ai violinei au ajuns să stăpânească seriile de note muzicale, cântând de
nenumărate ori şi apoi repetându-le din nou şi din nou.
Era odată un mare profesor de pian care îl învăţa pe unul din studenţii săi seriile de note muzicale. La un
moment dat studentul s-a plictisit până peste cap să tot cânte acele note muzicale, încât a zis: “Nu mai vreau să
cânt seriile acestea de note muzicale. Vreau să cânt ca şi Van Cliburn. Vreau să cânt ca un mare maestru de
pian”. Profesorul I-a zis studentului: “Ştii, poate niciodată nu vei fi în stare să cânţi la pian o melodie ca Van

2
Cliburn. De fapt, după toate probabilităţile, nici n-ai fi capabil să stăpâneşti măcar jumătate din nivelul pe
care-l are Van Ciburn. Există însă un lucru pe care-l poţi face! Studentul l-a întrebat: “Care-i acela?”.
Profesorul i-a răspuns: “Poţi să-ţi cânţi propriile-ţi serii de note muzicale”. Apoi a continuat: “Poţi să le cânţi
pe ale tale la fel de bine cum le cântă el pe ale lui”. Şi să nu crezi niciodată că Van Cliburn a devenit Van
Cliburn fără să cânte şi să exerseze aceleaşi şi aceleaşi serii de note muzicale, până când acele tonuri au
devenit a doua lui natură.
Acesta însă este un alt aspect important. Când ne rugăm o dată şi încă o dată şi încă o dată rugăciunea Tatăl
nostru, ea începe să devină parte din mecanismul gândirii noastre, iar rezultatele nu întârzie să apară. Ea
începe să devină parte din sufletul nostru. Şi ajunge să fie ceva la care putem să apelăm atunci când nu ştim
cum anume să ne rugăm. Întotdeauna putem să ne rugăm rugăciunea Tatăl nostru.

O.K. Acum că am terminat cu aceste avertizări, haideţi să aruncăm o privire la această rugăciune pe care Isus
a lăsat-o Bisericii ca un model de rugăciune suprem. Răspunzând la întrebarea “Doamne, învaţă-ne, cum să ne
rugăm?”, Isus a zis: “Când vă rugaţi, iată cum să procedaţi. Când vă rugaţi, rugaţi-vă aşa”. Apoi începe cu
aceste cuvinte: Tatăl nostru care eşti în ceruri.
Aceia dintre voi care aţi fost în grupuri de creştini unde aceştia se rugau des sau în grupuri de părtăşie din
biserică în care oamenii se plimbau de jur împrejurul camerei şi se rugau individual, poate aţi remarcat deja
cât de obişnuiţi sunt creştinii să-şi înceapă rugăciunile cu termenul “Tată” sau “Tatăl nostru” sau “Tatăl nostru
ceresc”. Din nou şi din nou majoritatea rugăciunilor personale, puternic exprimate emoţional, încep cu una din
formulele de adresare către Dumnezeu ca şi “Tată”. Avem o tendinţă să luăm acest titlu al lui Dumnezeu ca pe
ceva care ni se cuvine. Ne este atât de familiar, suntem atât de obişnuiţi cu el ca făcând parte din viaţa noastră
sau din serviciul divin, încât dacă este ceva pe care-l putem spune fără să ne gândim la rugăciunea Tatăl
nostru, atunci este chiar formula de adresare de început: “Tatăl nostru”; şi astfel pierdem din vedere cât de
esenţială este această expresie.
Un teolog german, un erudit specializat în studiul Noului Testament, a făcut un studiu (întrebat fiind de
cineva), iar rezultatele cercetării sale au fost următoarele. A căutat prin scrierile Vechiului Testament şi prin
scrierile rabinice existente în sursele evreieşti timpurii şi nu a putut găsi măcar un singur exemplu de scriitor
sau autor evreu care să se fi adresat vreodată în rugăciune lui Dumnezeu cu termenul “Tată”, până în sec. al X-
lea d.Hr. Nu a putut găsi nici măcar o singură rugăciune evreiască scrisă, care să fi rămas intactă pe vreun
document, decât la aproximativ o mie de ani după Hristos; aceasta include într-adevăr o adresare directă lui
Dumnezeu ca “Tată”. Bineînţeles că, găsise texte unde Dumnezeu era prezentat ca şi “Tatăl”, dar niciodată
sub forma unei adresări directe, personale. Această adresare directă a întâlnit-o de abia în sec. al X-lea. Partea
extraordinară a cercetării acestui teolog a fost următoarea: el a examinat rugăciunile lui Isus aflate în paginile
Noului Testament şi a descoperit că fiecare rugăciune a Lui, cu excepţia uneia, începe adresându-se lui
Dumnezeu cu “Tată”. Dar care este importanţa acestui fapt? Ei bine, el a afirmat că importanţa constă în faptul
că Isus, ca evreu şi ca rabin, s-a delimitat El Însuşi faţă de tradiţie, îndepărtându-se de ea. Şi nu era doar o
îndepărtare nesemnificativă ci una radicală. Era o îndepărtare care a întâmpinat o mare ostilitate din partea
contemporanilor Săi. Când Isus I s-a adresat lui Dumnezeu ca “Tată”, contemporanii Săi – fariseii, de
exemplu – au început să-I zică “Cine te crezi tu, de îndrăzneşti să-I spui lui Dumnezeu „Tată‟? Eşti doar un
om!!! Ba mai mult, ei au început să gândească şi mai în profunzime, mult mai mult decât am fi făcut noi doar
uitându-ne la aceste cuvinte şi I-au zis: “Tu care eşti doar un om, te consideri pe tine însuţi ca fiind egal cu
Dumnezeu?”. Ei au înţeles că pentru a I se adresa lui Dumnezeu într-un mod atât de familiar, pentru a arăta un
sens atât de profund al intimităţii dintre El şi Tatăl, El trebuie să fie cineva foarte important. De fapt chiar era,
era Fiul lui Dumnezeu, într-un sens unic pe care doar El îl înţelegea.

Uitaţi-vă cu atenţie la ceea ce spune Isus: “Vreţi să învăţaţi cum să vă rugaţi? Ei bine, când vă rugaţi să
spuneţi Tatăl nostru”. El le spune de fapt: “Nu numai că am permisiunea să Mă adresez lui Dumnezeu cu
termenul “Tată”, ci vă încredinţez şi vouă chiar acum acest privilegiu”.
Cred că realizaţi, dragi prieteni, că una dintre cele mai importante doctrine ale Noului Testament care scoate
în evidenţă răscumpărarea noastră este doctrina adopţiei. Din perspectiva firii pământeşti suntem copii ai
mâniei. Dumnezeu nu este Tatăl nostru natural, în termenii unei relaţii intime, personale, de Tată-fiu. Dar noi
am fost adoptaţi în familia lui Dumnezeu prin Hristos. Hristos este singurul născut al Tatălui (monogenes),
singurul Fiu al Tatălui, singurul care are dreptul pe acest pământ să I se adreseze lui Dumnezeu cu Ava, adică
Tată. În acel moment El Îşi invită ucenicii să I se alăture pentru a începe şi ei să folosească acea formă de
adresare … pentru a intra şi ei într-o relaţie specială cu Tatăl.

3
Bineînţeles că nu numai Fiul ne dă dreptul acesta şi autoritatea de a ne adresa lui Dumnezeu cu “Tată”, ci şi
Duhul Sfânt, Cel care ne asistă în viaţa noastră de rugăciune, Cel care ne ajută, Cel care mijloceşte pentru noi
şi ne dă dreptul să strigăm “Ava! Tată!”.
În concluzie, ideea principală este că lucrul acesta nu trebuie luat ca pe ceva ce ni se cuvine şi nu trebuie tratat
cu uşurinţă. De fiecare dată când spunem rugăciunea Tatăl nostru, de fiecare dată când ne deschidem buzele
şi spunem “Tatăl nostru”, ar trebui să ne îndreptăm cu gândul la faptul că am fost adoptaţi în familia lui
Dumnezeu, am fost altoiţi în Hristos şi am fost plasaţi într-o relaţie intimă, personală cu Dumnezeu, de tipul
Tată-fiu, o relaţie în care nu putem intra prin firea pământească. Ea a fost câştigată pentru noi prin ascultarea
desăvârşită a Fiului care a primit o moştenire ce I-a fost promisă încă de la întemeierea lumii, o moştenire pe
care o împarte cu fraţii şi surorile Lui, care sunt în El. Şi când ne aducem aminte de toate aceste lucruri, ne
rugăm rugăciunea Tatăl nostru.

Cuvinte de încheiere
Cunosc oameni care se luptă din greu pentru a putea să I se adreseze lui Dumnezeu cu termenul “Tată”. Am
avut persoane care au venit la mine şi mi-au zis: “Îmi vine foarte greu să rostesc acest cuvânt pentru că în
experienţa mea cu tatăl meu pământesc, am avut parte numai de cruzime şi de vicii; era o persoană insensibilă
… m-a violat.” Am avut persoane care mi-au spus despre hărţuire sexuală, şi fel şi fel de lucruri prin care
unii taţi abuzează sexual de copiii lor. Mi-aduc aminte că mi-au zis: “După o asemenea experienţă cum aş mai
putea să mă adresez lui Dumnezeu cu “Tată”, căci până şi termenul în sine îmi provoacă repulsie”. Da, pot
înţelege prin ce au trecut şi pot să simt într-o oarecare măsură durerea care le-a fost provocată; tot ceea ce pot
spune este următorul lucru: “Chiar şi în durerea şi în presiunea psihică care a venit o dată cu acele experienţe
mizerabile la care aţi fost supuşi de către taţii voştri pământeşti, chiar şi atunci aţi ştiut şi aţi înţeles că durerea
care vă era provocată nu se putea compara cu nimic altceva. De ce? Pentru că ea nu venea de la uşa vecinului
vostru, nici chiar de la unchiul vostru. Ci ea venea chiar de la tatăl vostru. Chiar şi firea vă învăţase că ar fi
trebuit să primiţi cu totul altceva da la tatăl vostru pământesc.
Însă acum, oricât de greu v-ar fi să folosiţi cuvântul “tată” şi oricât de dificil v-ar fi să-l rostiţi cu încredere
atunci când vă adresaţi lui Dumnezeu, fără să vă îngroziţi, încercaţi să vă concentraţi atenţia asupra cuvântului
care vine după el: “nostru”. Penru că Tatăl nostru nu este tatăl tău. Tatăl nostru nu este tatăl care te-a violat şi
a abuzat în fel şi chip de tine. Tatăl nostru este Tatăl ceresc. Este Tatăl în care nu este nici o formă de
necurăţie, este Tatăl care nu va abuza niciodată de tine.

Paternitatea lui Dumnezeu

R.C. Sproul

"Tatăl nostru care eşti în ceruri ...". Aceasta este formula de început a rugăciunii Tatăl nostru. Ne-am uitat deja
pe scurt la semnificaţia acestei formule personale de adresare care începe cu "Tatăl nostru ...". Însă nu am
terminat tot ce aveam de spus. Nu doresc să trec mai departe la cea dintâi cerinţă până când nu voi mai acorda
încă puţin timp acestei formule personale de adresare.
În secolul al XIX-lea o nouă disciplină a fost adăugată la programa şcolară din cadrul studierii religiei şi
anume religia comparată. Este o încercare de a înţelege marile religii ale lumii nu în izolare unele faţă de
altele, ci aşa cum şi sintagma religie comparată sugerează, în termenii inter-relaţionării şi ai comparaţiei.
Interesul acesta a apărut, în parte, odată cu accelerarea procesului de creştere a populaţiei globale. În trecut,
datorită dificultăţilor de a călători şi a imigra, puteam întâlni doar anumite ramificaţii ale religiei, în diferite
părţi ale lumii, limitate la grupuri etnice sau naţionalităţi. Însă, cu cât distanţa dintre popoarele lumii a devenit
mai mică şi cu cât a început să aibă loc tot mai multă interacţiune între cei din vest şi cei din est, creştinii au
fost puşi în situaţia să se confrunte cu Islamul, Budismul, Şintoismul sau Confucianismul ş.a.m.d. Astfel, prin
religia comparată a secolului al XIX-lea, s-a încercat să se analizeze diferite religii ale lumii şi să se găsească
elemente comune ale acestora.
În această perioadă a apărut faimoasa analogie cu Dumnezeu şi muntele. Este vorba despre ideea că
Dumnezeu Însuşi şade pe vârful unui munte, iar pentru a ajunge la El există posibilitatea de a urca pe mai

4
multe căi. Unele dintre ele conduc, mai mult sau mai puţin, direct de la baza muntelui până în vârf, în timp ce
altele, ocolesc, se învârt, se răsucesc şi se întorc până ce în final ajung în vârf. Prin urmare, dacă încerci să
ajungi la Dumnezeu poţi să mergi atât pe calea Budismului, Daoismului, Şintoismului, Iudaismului sau
Creştinismului. Acestea nu sunt altceva decât căi diferite care duc în cele din urmă în acelaşi loc.
Printre erudiţii germani ai secolului al XIX-lea, în mod special în acest domeniu al religiei comparate, am
reţinut un cuvânt german care apare în mod repetat în titlurile cărţilor importante scrise în această perioadă.
Acest cuvânt este wesen. El poate fi tradus în engleză cu fiinţă, sau substanţă, sau esenţă; ideea pe care o
transmite este că, cu cât analizăm mai mult diversele religii ale lumii, cu atât putem pătrunde în miezul
acestora, putem ajunge la substanţa fundamentală a lor sau putem să le disecăm esenţa de bază (sau wessen),
fiinţa (miezul) religiei lumii. Concluzia optimistă, să zicem, a acestor erudiţi din secolul al XIX-lea este, aşa
cum am menţionat deja, că la miezul, la esenţa religiilor lumii există această mărturisire comună a credinţei.
Una din lucrările importante care au fost scrise pe această temă, este cea a lui Adolf von Harnack, un istoric al
Bisericii de origine germană, poate cel mai important istoric al Bisericii din ultimii 200 ani. Von Harnack a
fost interesat să studieze acest aspect, astfel că el a scris o scurtă lucrare în limba germană care a fost tradusă
ulterior şi în engleză, devenind apoi foarte populară în domeniul teologic. Este o carte mică dar a avut un
impact enorm în gândirea teologică, atât la sfârşitul secolului al XIX-lea cât şi în secolul XX. Cartea se
intitulează Ce este Creştinismul? Este un titlu provocator, nu-i aşa? Ce este Creştinismul ne-a provenit din
germană şi avem acest titlu sub forma: Ce este esenţa sau fiinţa sau wesen-ul Creştinismului? Ce face
Creştinismul să fie creştin? Care îi sunt crezurile de bază?
În efortul său de a analiza acest aspect, von Harnack a ajuns la următoarea concluzie: mesajul lui Hristos şi
doctrinele de bază ale creştinismului biblic pot fi rezumate sub forma a două afirmaţii fundamentale. Există
deci două afirmaţii fundamentale, esenţiale prin care poate fi definită religia creştină. Şi cu siguranţă că aţi
auzit de acestea. Poate că nu aţi auzit niciodată de Harnack şi de cartea lui "Ce este Creştinismul?" dar vă
garantez că dacă aţi fi mai în vârstă cu douăzeci de ani sau mai mult atunci aţi fi auzit de aceste două afirmaţii.
Ele sunt: Prima este Paternitatea universală a lui Dumnezeu, iar a doua Fraternitatea universală a omului.
Aţi mai auzit de aceste afirmaţii?
Sunt pe cale să spun acum ceva ce poate fi mai mult sau mai puţin controversat. Poate veţi găsi şocant sau
complet jignitor ceea ce voi spune dar iată ce doresc să subliniez. Cred că analiza lui Harnack despre esenţa
creştinismului este greşită. Nu cred că cele două afirmaţii sunt miezul esenţial al credinţei creştine. De fapt
nici nu cred că sunt nici măcar parte din credinţa creştină. Dimpotrivă, cred că aceste afirmaţii intră în
contradicţie cu credinţa creştină, sunt în antiteză cu ea. Şi dacă mi-aţi cere să scriu o carte cu titlul Ce este
umanismul sau Ce este liberalismul secolului al XIX-lea, sau altceva de genul acesta, atunci v-aş putea spune
că, dacă vreţi să ajungeţi la esenţa acestor sisteme de gândire nu trebuie să faceţi altceva decât să fiţi de acord
cu afirmaţiile lor despre paternitatea universală a lui Dumnezeu şi fraternitatea universală a omului. Aceasta
poate sună şocant pentru voi, dar haideţi, vă rog, să ne uităm în Scriptură şi să vedem unde anume, în Noul
Testament sau Vechiul Testament, întâlnim acest concept universal al paternităţii lui Dumnezeu. Unde-l
găsim? Întâlnim doar câteva pasaje care ar putea susţine acest concept, însă totul este neclar. Atunci când
Pavel dezbate cu filosofii din Atena, la Areopag, când îi mustră referindu-se la altarul închinat de ei unui
dumnezeu necunoscut, el citează din propriii lor poeţi păgâni, spunând: "Cu toţii suntem sămânţa lui
Dumnezeu". Acesta nu este un citat din Vechiul Testament ci un citat dintr-o sursă păgână. Pavel vrea să
spună că toţi oamenii trăiesc, se mişcă, există cu ajutorul lui Dumnezeu, în sensul că toţi Îl avem pe
Dumnezeu drept Creator. Doar aşa am putea vorbi despre paternitatea Lui universală, în sensul că Dumnezeu
este Creatorul universal al rasei umane. Cu toţii suntem "sămânţa" Lui, în sensul că toţi am fost creaţi de El.
De ceea ce putem fi absolut siguri, este că, atunci când Biblia vorbeşte despre paternitatea lui Dumnezeu, aşa
cum am văzut deja, ea nu o face doar cu referire la creaţie, ci se referă în mod specific la răscumpărare. Acest
limbaj cu privire la paternitate apare cel mai frecvent în Biblie în contextul răscumpărării. Dar nici în acest caz
nu cuprinde toate aspectele, ci este exclusiv şi restrâns. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este în primul rând şi
într-un sens unic, doar Tatăl lui Hristos - Isus este Singurul născut al Tatălui. Iar în al doilea rând paternitatea
lui Dumnezeu este extinsă asupra acelora care sunt adoptaţi în familia Lui, în virtutea unirii lor cu Hristos. Şi
astfel, în loc să ne înveţe despre paternitatea universală a lui Dumnezeu, dimpotrivă Biblia ne învaţă despre
paternitatea particulară a lui Dumnezeu, pentru că acest concept al paternităţii se aplică numai, şi în mod
particular, acelora care sunt în Hristos. A-L numi pe Dumnezeu Tată al tuturor oamenilor - din perspectiva pe
care Noul Testament o aduce asupra acestui cuvânt şi din perspectiva modului în care Biserica l-a înţeles în
contextul familiei lui Dumnezeu - înseamnă a renunţa la unicitatea Creştinismului. Aşa că vă sfătuiesc să fiţi
foarte atenţi în ce priveşte această afirmaţie. Nu stă în obişnuinţa americanilor să pună întrebări despre această

5
afirmaţie şi nu stă nici în obişnuiţa oamenilor în general. Ideea paternităţii universale a lui Dumnezeu nu este
un concept biblic. Doar ideea de Dumnezeu ca şi Creator universal este veridică.

Cea de-a doua afirmaţie este dedusă foarte clar din prima, acest lucru reieşind din modul în care Harnack şi
ceilalţi o folosesc. Devreme ce Dumnezeu este tatăl nostru, al tuturor, înseamnă că toţi trebuie să împărtăşim
în umanitatea noastră comună o anumită calitate de fraţi şi surori. Există o relaţie comună între membrii
întregii rase umane pe care Harnack o descrie ca fraternitate (Aceasta a fost, bineînţeles, înainte ca
discriminarea sexuală să fie condamnată, iar astăzi ar trebui să-i spunem fraternitate, respectiv solidaritatea
femeilor). În fiecare caz însă aceasta este o deducţie din prima premiză, nu din Noul Testament.
Daţi-mi voie acum să vă spun altceva care poate fi din nou şocant pentru voi. Nu cred deloc că Biblia ne
învaţă despre fraternitatea oamenilor. Veţi spune: "Stai puţin, nu ne învaţă Biblia să iubim pe toţi oamenii?"
Ba da. "Şi o fraternitate între oameni nu ar trebui să implice o comunitate de oameni unde ei să se iubească
unii pe alţii?". Ba da, bineînţeles! E un lucru evident. Însă a avea o comunitate unde oamenii sunt obligaţi să
se iubească, aceasta nu înseamnă că ei se află într-o relaţie de fraţi-surori. Acest concept are rădăcini mult mai
adânci. Din nou vă spun, în termeni biblici, fraternitatea despre care Noul Testament ne relatează este
fraternitatea sau relaţia de părtăşie dintre fraţii şi surorile care au fost adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi care
sunt în Hristos, Cel ce a devenit Întâiul născut dintre toate făpturile şi care este descris ca Fratele nostru Cel
mare. Fac parte din frăţietate atunci când sunt unit cu Hristos prin adopţie. El este Fratele meu adoptiv. Şi toţi
ceilalţi creştini care sunt parte din această relaţie specială, relaţia de părtăşie cu Biserica, părtăşia cu Mireasa
lui Hristos, sunt oameni care participă la această fraternitate specială. Voi nu sunteţi născuţi în ea în mod
natural; trebuie să fiţi născuţi din nou, regeneraţi, ca apoi să fiţi incluşi în această părtăşie, în această frăţietate,
în această relaţie de frate-soră. Aşadar, dacă am fi de acord cu ideea de fraternitate universală a omului, am
face vulnerabil conceptul crucial pe care Noul Testament îl relatează despre Biserică, despre unicitatea
trupului lui Hristos, producând o fisură în cadrul acestui concept.

De ce totuşi cineva ar fi tentat să ajungă la concluzia că există ideea de fraternitate universală a omului. V-am
sugerat mai înainte că unul din motive este deducţia din prima premiză, şi anume paternitatea universală a lui
Dumnezeu. Însă mai este un motiv în virtutea căruia cineva ar putea ajunge la o asemenea concluzie eronată.
Există ceva despre care Biblia ne învaţă, ceva ce ţine de universalitatea ei şi anume ideea universală conform
căreia fiecare om este aproapele celuilalt. Nu fraternitate, ci calitatea de a fi aproapele celuilalt. Nu toţi
oamenii sunt fraţii mei. Numai cei care sunt în Hristos sunt cu adevărat fraţii mei în Hristos. Însă fiecare om
este aproapele meu. Şi Dumnezeu îmi cere să mă raportez la aceşti oameni aşa cum trebuie să mă raportez la
un frate. Mi se cere să-mi iubesc aproapele aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Isus a făcut clar lucrul acesta:
dacă îl iubeşti pe aproapele tău nu înseamnă că nu mai ai responsabilitatea să-l iubeşti şi pe cel care nu-ţi este
conaţional. Aceasta este greşeala pe care au făcut-o fariseii. Fariseii au crezut că toate aceste reguli - de aţi
iubi aproapele, de a te purta cu bunătate faţă de el, de a fi milos faţă de el ... - erau valabile doar cu privire la
confraţii lor evrei, la conaţionalii lor. Ei au crezut că nu trebuie să iubească, de exemplu, un samaritean. Vă
amintiţi pilda Bunului samaritean în care Isus ne relatează povestea unui om care, mergând spre Ierihon şi
nimerind în mijlocul tâlharilor, a fost bătut, jefuit şi lăsat pe moarte. Şi cum levitul şi preotul au trecut pe
lângă el fără să le pese, lăsându-l dezbrăcat, umilit şi în suferinţă. Apoi, în momentul în care a trecut pe acolo
un samaritean, acesta s-a oprit, i s-a făcut milă, i-a uns cu ulei rănile, l-a dus la un han şi l-a plătit pe
îngrijitorul acelui han ca să aibă grijă de cel rănit până când el se va întoarce. El a fost gata să plătească toate
cheltuielile în vederea îngrijirii lui.
Aşadar, Isus ne relatează povestea Bunului samaritean. Cu ce ocazie a rostit El pilda aceasta? De ce ne-a spus
Isus istorioara despre bunul samaritean? El a spus această povestire ca să răspundă oamenilor care-L întrebau:
"Şi cine este aproapele meu?". Cine este aproapele meu? Isus spune intenţionat această istorioară care implică
o faptă ce dovedeşte bunătatea şi mila, îndurarea şi dragostea dintre un samaritean şi un evreu; doi oameni
care nu se considerau ca făcând pare din aceeaşi frăţietate.
Deci Isus a spus că samariteanul este aproapele tău, rusul este aproapele tău, omul de culoare este aproapele
tău, păgânul este aproapele tău, budistul este aproapele tău, musulmanul este aproapele tău, orice fiinţă umană
de pe faţa pământului este aproapele tău. Şi trebuie s-o iubeşti pe acea persoană tot atât de mult cum te iubeşti
pe tine însuţi. Acesta nu este un adaos la Legea lui Dumnezeu. Isus îl defineşte ca fiind o parte esenţială a
Marii Porunci. Din nou vă zic, acesta nu este un aspect secret, ascuns undeva prin Biblie, ci este cel mai
proeminent şi important. Este proeminent deoarece ne îndeamnă să privim pe fiecare om ca fiind aproapele

6
nostru. Şi vei vedea ce uşor vei trece de la ideea de a-l privi pe fiecare om ca pe un aproape al tău la ideea de
fraternitate universală. De ceea ce trebuie să te fereşti însă este ambiguitatea cu privire la unicitatea acestei
fraternităţi.

Pun accentul pe acest aspect din cauza formulei de adresare de la începutul rugăciunii Tatăl nostru: "Tatăl
nostru care eşti în ceruri". Când ne referim la cuvântul Tată începem să intrăm pe tărâm sfânt. Aşa cum am
mai spus, ni s-a dat acest privilegiu extraordinar de a fi învredniciţi să I ne adresăm lui Dumnezeu de pe
poziţia de fii în familia Sa, aşa cum şi Isus a făcut. Acum recunoaştem nu numai faptul că Dumnezeu este
Tatăl nostru ci şi că, cuvântul "al nostru" este un cuvânt care presupune, sau impune de la sine limite. El este
Tatăl nostru. El este Tatăl nostru într-un mod care ne avantajează. El este Tatăl nostru în sensul că El este
Patriarhul fraternităţii. El este Singurul care i-a zămislit pe fraţi şi pe surori, căci fraţii şi surorile sunt născuţi
de la Dumnezeu. Iar apoi sunt născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. În creaţie, noi suntem prin natura
noastră, duşmani ai lui Dumnezeu. Prin recrearea noastră, prin regenerare, noi devenim copii ai lui Dumnezeu;
acesta este un statut şi un privilegiu ce predomină în conceptul de răscumpărare scos în evidenţă de Noul
Testament; el ar trebui adus în gândirea noastră de fiecare dată când folosim cuvântul "al nostru" în momentul
când rostim rugăciunea "Tatăl nostru": "Tatăl nostru care eşti în ceruri".

Aplicaţie
De câte ori aţi auzit expresiile paternitatea universală a lui Dumnezeu şi fraternitatea universală a omului?
Sper că aţi ascultat cu atenţie ceea ce v-am spus astăzi, în aşa fel încât să nu rămâneţi cu impresia că ceea ce
am zis de fapt este să ne considerăm pe noi înşine superiori celorlalţi oameni şi să ne păstrăm dragostea şi
mărinimia doar pentru noi înşine, fără să o dăruim nimănui.
Parcă şi aud pe cineva spunând: "Dar priveşti lucrurile cu un aer aşa de patronal! Da, spui că trebuie să iubesc
pe oricine, că trebuie să-l consider pe fiecare om ca fiind aproapele meu, dar eu în realitate nu recunosc cu
adevărat validitatea religiei lor. Ba chiar îi cataloghez ca nefăcând parte din interiorul Bisericii".
M-aţi auzit pe mine spunând aşa ceva? Nu am spus acest lucru, însă ceea ce am spus înseamnă acest lucru.
Ceea ce fac de fapt este să afirm că celelalte religii ale lumii se află în afara teritoriului Bisericii, că există o
diferenţă între creştinism şi budism şi că această diferenţă are implicaţii veşnice, fiind de o importanţă
enormă. Ştiu totodată că atunci când spun acest lucru deschid poarta unui conflict enorm. Dar este ceea ce fac
eu un element nou în istoria Iudaismului şi a Creştinismului? I-a spus oare Dumnezeu lui Israel: "Nu contează
dacă îl urmezi pe Baal sau Mă urmezi pe Mine. Ambele căi duc la Mine.Toate religiile sunt în esenţă
aceleaşi"?
Preaiubiţilor, întoarceţi-vă la prima poruncă: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!". În ochii lui Dumnezeu,
Baal era un dumnezeu fals aşa cum a fost şi Dagon dumnezeul filistenilor. Dragii mei, nu uitaţi că interdicţia
cu privire la idolatrie este în acelaşi timp o împuternicire în favoarea exclusivităţii.

Sfinţească-se Numele Tău

R.C. Sproul

Continuând studiul despre rugăciunea Tatăl nostru, ne readucem aminte că atunci când Isus le-a răspuns
ucenicilor la întrebarea "Învaţă-ne, cum să ne rugăm?", El le-a dat de fapt un model de rugăciune, spunându-le
cu alte cuvinte: "Când vă rugaţi să vă rugaţi aşa!".
Aşadar, daţi-mi voie să încep astăzi adresându-vă următoarea întrebare: Care sunt priorităţile vieţii vostre de
rugăciune? Gândiţi-vă cu atenţie şi analizaţi-vă, punându-vă întrebarea: Care sunt lucrurile pentru care aveţi
tendinţa să vă rugaţi în mod repetat? Care sunt subiectele pe care le reluaţi mereu şi mereu în rugăciunile
voastre? Ce anume este cel mai important pentru voi atunci când veniţi înaintea lui Dumnezeu în rugăciune?

O să vă rog să reţineţi aceste lucruri şi să nu le uitaţi; acum însă ne vom uita din nou la învăţătura lui Hristos
despre rugăciune. El a spus: "Când vă rugaţi, să vă rugaţi astfel". În acel model de rugăciune pe care ni l-a dat,
El ne-a sugerat să ne rugăm spunând: "Tatăl nostru care eşti în ceruri". Ne-am uitat până acum la semnificaţia
acestei formule personale de adresare pe care Isus le-o dă ucenicilor Săi. Apoi am trecut mai departe şi am

7
analizat structura rugăciunii Tatăl nostru, observând ceea ce putem numi cererile. Oricine ştie ce este aceea o
cerere. Este acea bucăţică de hârtie pe care oamenii v-o aduc ca să vă puneţi semnătura pe ea atunci când
doriţi ca Guvernul sau Corpul de control al vreunei Asociaţii să schimbe o anumită lege - este o cerere pe care
o elaboraţi şi apoi vă puneţi semnătura pe ea. O cerere este o petiţie, o rugăminte, o solicitare. Şi atunci când
Isus ne dă structura rugăciunii Tatăl nostru, El ne lasă totodată modele specifice de cereri pe care să le
folosim în viaţa noastră de rugăciune.

Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este următoarea: Care este prima cerere pe care o întâlnim în rugăciunea
Tatăl nostru? Care este primul lucru pentru care Isus ne spune să ne rugăm? Cu alte cuvinte, care sunt
priorităţile pe care Isus le listează în acest exemplu de rugăciune? Aceasta este o întrebare pe care, de multe
ori, o pierdem din vedere deoarece avem tendinţa să înţelegem greşit acest aspect particular al rugăciunii Tatăl
nostru, considerându-l parte din formula de adresare şi nu o cerere ca atare. În realitate însă este o cerere. Iar
acestă primă cerere este: "Sfinţească-se Numele Tău". Aceasta deci este prima cerere din rugăciunea Tatăl
nostru. Şi n-aş avea cuvinte să subliniez cât de important este pentru noi să sesizăm ce anume ne învaţă Isus
despre rugăciune. Avem tendinţa să credem că expresia Sfinţească-se Numele Tău este o parte din formula de
adresare Tatăl nostru care eşti în ceruri, Sfinţească-se Numele Tău. Aceasta ar însemna: "Numele Tău este
sfânt" sau "Tu eşti Tatăl cel sfânt din ceruri". Însă nu acesta este formatul rugăciunii. Nu este o simplă
afirmaţie care spune că Numele lui Dumnezeu este sfânt, ci este mai degrabă o cerere; Isus spune de fapt: "O
Tată, mă rog ca Numele Tău să fie sfinţit!", numele Tău să fie privit ca un Nume sfânt şi tratat cu reverenţă.
Pentru că ceea ce este sfinţit, este ceea ce a fost pus deoparte, ceea ce a fost desemnat să fie sfânt sau sacru.

Vă aduceţi aminte de perioada când am început lucrarea la radio? Ştiţi că am început cu un program de
învăţătură intitulat "Reînnoieşte-ţi mintea!" - o serie de mesaje despre sfinţenia lui Dumnezeu. Am început cu
acestea dintr-un anume motiv. Noi eram convinşi că scopul lui Ligonier era de fapt să le comunice la cât mai
mulţi oameni cu putinţă despre sfinţenia lui Dumnezeu şi implicit despre toate aspectele care decurg de aici.
Căci noi vedem în aceasta, tema centrală şi motivul central al întregii Scripturi. Şi găsesc că este un lucru
extrem de impresionant faptul că atunci când Isus învaţă Biserica cum să se roage, primul lucru pentru care ne
spune să ne rugăm este Numele lui Dumnezeu, care trebuie privit ca sacru.
Se pare că acest lucru ne este cu totul străin în cultura prezentă, în contextul în care trăim. Am găsi foarte
puţini oameni, mă gândesc, care ar sublinia pe o listă sfinţenia Numelui lui Dumnezeu, privind-o ca pe o
prioritate esenţială în rugăciunile de cerere ale oamenilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Pare aproape nefiresc
în mediul în care trăim faptul că unui Nume I se acordă o aşa mare atenţie.
Nu ştiu cum reacţionaţi voi, dar eu m-aş simţi iritat dacă oamenii mi-ar pronunţa greşit numele. Totodată m-aş
simţi stânjenit la gândul că s-ar putea să fiu ispitit de orgoliu şi mândrie atunci când oamenii mi-ar spune
"Sprowl" sau "Sprool" în loc de "Sproul". Dacă mi-ar pronunţa greşit numele şi mi-ar spune "Sprowl", le-aş
răspunde: "Spuneţi-mi Sprowl şi voi începe să mârâi". Numele meu Sproul rimează în limba engleză cu
cuvântul Soul (care înseamnă suflet). Deci adăugaţi la Soul literele pr. Cu siguranţă fiecare dintre voi ştie cum
se simte atunci când cineva îi pronunţă numele greşit. Nu-i aşa că vă deranjează? Dar de ce vă deranjează?
Deoarece vă gândiţi că acea persoană nu vă ia în serios. Ea nu are nici cel mai mic interes faţă de mine ca şi
persoană, ca să-mi pronunţe numele corect şi să-l reţină. Şi ne simţim într-un fel ignoraţi dacă numele nostru
este uitat sau pronunţat greşit, ba chiar începem să devenim iritaţi şi complexaţi.

Ei bine, Dumnezeu nu începe să fie iritat în sensul în care noi ne simţim, adică El nu se supără şi nu îşi pierde
demnitatea dacă cineva nu-I pronunţă Numele aşa cum se cuvine. Isus însă face această petiţie în contextul
larg al rugăciunii de cerere. După această petiţie, iată ce urmează:

"Sfinţească-se Numele Tău, Vie Împărăţia Ta, Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ".

La celelalte petiţii (Vie Împărăţia Ta , Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ) ne vom uita mai
târziu. M-am întrebat adesea dacă atunci când a expus priorităţile rugăciunii, Isus a avut în minte un anume
motiv pentru care le-a listat în această ordine. Prima dintre toate este Sfinţească-se Numele Tău; a doua - Vie
Împărăţia Ta; a treia - Facă-se voia Ta.
Deşi aceste expresii se disting unele de altele, există totuşi o legătură foarte strânsă între ele. Ele sunt atât de
strâns relaţionate încât nu le putem separa nicidecum. Sunt convins că deşi ne rugăm pentru manifestarea şi

8
victoria Împărăţiei lui Dumnezeu şi deşi ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă în această lume, cred că
aceasta poate deveni o rugăciune zadarnică, pentru că nu putem nădăjdui în victoria Împărăţiei lui Dumnezeu
în această lume până când Numele Lui nu va fi privit ca sfânt. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu vine la
oamenii care nu au reverenţă faţă de El. Voia lui Dumnezeu nu se împlineşte prin oamenii care nu-L privesc
cu respect şi adorare. Şi astfel, începutul evlaviei, începutul transformării vieţii noastre şi a societăţii porneşte
odată cu atitudinea noastră şi poziţia noastră faţă de caracterul lui Dumnezeu.

Îmi aduc aminte de perioada în care am devenit creştin. În acea vară lucram într-o tabără de băieţi. Unul din
primele lucruri care mi s-au întâmplat după ce am devenit creştin, cu referire la schimbarea comportamentului
meu, a fost că am încetat să mai folosesc Numele lui Dumnezeu în vorbirea mea într-un mod blasfemiator.
Deasemenea şi pe Isus L-am scos din vorbirea mea urâtă pentru că nu puteam să mai concep ca Numele lui
Isus să fie folosit într-un asemenea mod în clişeele mele lingvistice. De ce am luat această decizie? Pentru că
eram îndrăgostit. Şi începusem să am o profundă afecţiune faţă de Hristos, să nutresc un adânc sentiment de
gratitudine pentru Dumnezeu. Şi astfel, toate cuvintele urâte care-mi ieşeau de pe buze atât de uşor înainte de
convertire, au dispărut pur şi simplu din vocabularul meu.
Un al doilea lucru pe care mi-l amintesc este că m-a părăsit acea atracţie pe care o aveam faţă de expresiile
vulgare ale prietenilor mei. Mi-am dat seama însă că atât prietenii mei, cât şi consilierii din acea tabără, atunci
când foloseau Numele lui Dumnezeu şi al lui Isus într-un mod blasfemiator, nu realizau cu adevărat
implicaţiile vorbirii lor. Era ca un obicei pentru ei să-şi înceapă ziua spunând: "Ei bine, în această zi Îl voi
apostrofa pe Dumnezeu ori de câte ori îmi voi deschide gura". Era un fel de a fi al lor. Era un obicei. Era un
mod inconştient de exprimare, exact ca în viaţa mea de dinaintea convertirii. De aceea îmi venea foarte greu să
îi judec pentru că şi eu fusesem vinovat mulţi ani de aceleaşi lucruri, ca şi ei.
Dar cu cât studiam mai mult această chestiune cu atât mă îngrozeam mai tare gândindu-mă la faptul că această
practică este atât de obişnuită în cultura noastră. La televizor am observat că au început să se schimbe în mod
radical standardele faţă de limbajul folosit. La postul naţional de televiziune se permite un limbaj din ce în ce
mai scăzut din punct de vedere moral. Deasemenea, în cinematografe, această formă vulgară de exprimare este
acum legitimă şi legală. Oricum, pe postul naţional de televiziune, au mai rămas totuşi anumite standarde.
Este încă interzis un anume limbaj erotic. Îmi amintesc că acum 25 de ani nu era permis să se folosească pe
postul naţional, cuvântul virgin, deoarece era prea sugestiv din punct de vedere sexual pentru un post de
televiziune. Dar a trecut mult timp de atunci, nu-i aşa?
Un aspect important pe care l-am observat este că, atunci când este vorba de Numele lui Dumnezeu, totul este
permis. Au interzis anumite expresii erotice dar au considerat că nu este nevoie să pună interdicţii cu privire la
limbajul blasfemiator la adresa lui Dumnezeu. Am urmărit odată o emisiune timp de o jumătate de oră şi am
putut reţine 58 de momente în care Numele lui Dumnezeu era tratat cu orice altceva numai cu reverenţă nu.
Nu mi s-a părut însă nimic neobişnuit. Era ceva normal pentru ei.
Cu câţiva ani în urmă, am citit un articol în care era relatată întâmplarea unui şofer de camion din Maryland
care a fost arestat pentru beţie şi dezordinea liniştii publice. Şi pentru că a abuzat verbal ofiţerii de poliţie (la
acea vreme poliţia îl preda pe vinovat magistratului, ca să fie arestat pentru infracţiune) aceştia au fost atât de
furioşi încât i-au spus magistratului să-i dea pedeapsa maximă. Când magistratul s-a uitat să vadă ce spune
legea statului Maryland în astfel de cazuri, a observat că pedeapsa maximă pe care i-o putea acorda acestui
şofer de camion pentru infracţiunea săvârşită, era de aproximativ 100 $ şi 30 de zile de închisoare. Dar apoi,
consultând legea cu privire la apostrofarea persoanelor în public, a constatat că acesta mai trebuie să
primească încă 30 de zile de închisoare plus încă 100 $, deoarece în momentul în care a fost arestat i-a abuzat
verbal pe poliţişti, blasfemiind Numele lui Dumnezeu.
Ei bine, această întâmplare a fost relatată nu într-un articol dintr-un ziar, cum am crezut cu un moment în
urmă, ci îmi aduc aminte acum că era într-o revistă care apărea lunar. Ei aveau un editorial pe marginea
acestui incident, în care aduceau grave acuzaţii împotriva vechilor legi puritane, considerate de ei stricte,
înguste, şi care încă sunt impuse cu forţa în cultura noastră modernă şi sofisticată. Şi erau furioşi la culme,
neputând concepe că în ziua de azi, cetăţeanul american care foloseşte în mod public cuvinte blasfemiatoare la
adresa lui Dumnezeu, este pedepsit cu legea.

Gândiţi-vă însă la următorul lucru: cred că acel şofer de camion s-a bucurat că nu a trăit în perioada vechiului
Israel. Pentru că ceea ce l-a costat pe el acum, şi anume 30 de zile de închisoare şi 100 $, l-ar fi costat viaţa
acum 3000 de ani. Ceea ce mai putem observa este că noi trăim într-o lume cu susul în jos, lume în care

9
valorile culturii de astăzi sunt total diferite de valorile expuse de perspectiva biblică. În Israel, ceea ce conta
foarte mult, era cum anume un om I se adresa lui Dumnezeu.
Unul din jocurile pe care le joc su studenţii mei de la seminar are la bază următoarea întrebare: "Dacă aţi avea
ocazia să scrieţi o nouă constituţie pentru Statele Unite ale Americii şi ar trebui să elaboraţi din nou primele
10 principii de bază ca să începeţi un nou guvern, care ar fi lucrurile pe care le-aţi scrie? Poate aţi include o
lege care să protejeze sanctitatea vieţii umane interzicând crima. Sau poate veţi avea o lege care să protejeze
proprietatea privată oprind astfel furturile sau furtişagurile. Mă întreb oare câţi dintre voi aţi ignora o lege
despre cinstirea părinţilor sau o lege împotriva poftei. Poate cel mai surprinzător lucru pentru cineva astăzi,
atunci când este vorba despre elaborarea unui document legal, ar fi să găsească un guvern care să fi inclus în
primele sale 10 legi o lege privind protejarea modului în care este folosit Numele lui Dumnezeu în vorbirea de
zi cu zi.
Când Dumnezeu a făcut un asemenea lucru, când Dumnezeu a ales nişte oameni şi a făcut din ei o mare
naţiune, El a creat un fundament pentru acea societate sfântă, incluzând în primele zece porunci o lege cu
privire la modul în care era folosit Numele Său: "Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeul tău! (sau
"Să nu foloseşti nesăbuit Numele Domnului, Dumnezeul tău!")
Scopul nostru astăzi nu este să comentăm pe marginea acestei legi, pentru că ceea ce spune ea înseamnă cu
mult mai mult decât a-ţi bate joc folosind Numele lui Dumnezeu cum vrei, în înjurături sau tot felul de glume
proaste. Ea are de-a face şi cu modul în care folosim Numele lui Dumnezeu când depunem mărturie atunci
când intrăm într-un legământ sau când facem un jurământ. Ceea ce este esenţial să înţelegem, este faptul că, în
acea perioadă când s-a dat interdicţia, exista o enormă preocupare ca Numele lui Dumnezeu să fie considerat
sfânt şi să fie respectat.
Acest lucru constituia o prioritate în Israel. Chiar şi în prezent, am avut studenţi evrei care, atunci când îşi
scriau eseurile la examen, foloseau prescurtarea "D-u" ori de câte ori trebuiau să scrie cuvântul "Dumnezeu".
Îl priveau cu atâta reverenţă încât nici măcar nu doreau să scrie complet acest Nume, de teamă să nu-l
întrebuinţeze greşit. Era ceva sacru pentru ei, lucru specific culturii şi istoriei lor.

Dar acest lucru era o prioritate nu numai pentru Israel ci şi pentru Isus, şi încă o prioritate extrem de
importantă. Era atât de importantă încât, atunci când Şi-a învăţat Biserica cum să se roage, a zis: "Atunci când
veniţi în rugăciune, primul lucru pentru care doresc să vă rugaţi este sfinţirea Numelui Tatălui Meu". Pentru că
aceasta este baza oricărui lucru. Comportamentul nostru, modul în care ne trăim viaţa înaintea lui Dumnezeu,
este determinat de atitudinea noastră faţă de Dumnezeu şi perspectiva noastră faţă de ce este El. Nu poate
exista închinare, adorare şi ascultare care să curgă din inimă dacă nu există reverenţă faţă de Numele lui
Dumnezeu. De ce? Pentru că există un mare adevăr care nu poate fi ignorat, şi anume: cum este posibil ca
cineva să aibă un mare respect pentru Dumnezeu, o reverenţă autentică, o teamă sfântă în relaţie cu
Dumnezeu, şi în acelaşi timp să folosească în mod nesăbuit Numele Lui în vorbirea lui zilnică.
Ceea ce spune Isus aici nu reprezintă o interdicţie a incantaţiilor magice sau o negare a puterii cuvintelor, ci El
pur şi simplu se referă la faptul că, modul în care noi ne relaţionăm la Numele lui Dumnezeu reflectă izbitor
adevărata stare a inimilor noastre cu privire la atitudinea noastră faţă de Dumnezeu Însuşi. Dacă nu avem
respect faţă de Numele Lui, aceasta demonstrează cât se poate de clar că nu avem respect faţă de El Însuşi.
Prin urmare, atunci când Isus spune că ar trebui să ne rugăm ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, El ne
spune de fapt că ar trebui să-L privim pe El Însuşi ca fiind sfânt.

Cuvinte de încheiere
Daţi-mi voie să vă întreb cum folosiţi Numele lui Dumnezeu în vorbirea voastră zilnică. Analizaţi-vă şi
puneţi-vă apoi următoarea întrebare: ce vă spune acest lucru despre starea sufletului vostru? Ce vă spune acest
lucru despre înclinaţia inimii voastre şi despre atitudinea inimii voastre faţă de măreţia lui Dumnezeu?
Credeţi-mă că este cel mai bun barometru prin care ne testăm şi măsurăm propriile noastre sentimente
lăuntrice faţă de Dumnezeu. Nu ne putem amăgi spunându-ne, "dar noi mergem la biserică, dăm zeciuiala,
participăm la activităţile bisericii", pentru că buzele noastre întotdeauna ne trădează. Gurile noastre varsă afară
cele mai ascunse atitudini cu privire la Dumnezeu. Puneţi-vă întrebarea pe care v-am adresat-o şi vedeţi dacă
într-adevăr aveţi o reală reverenţă pentru El.

Vie Împărăţia Ta

10
 R.C. Sproul

Nu de mult eram într-o cameră de hotel cu soţia şi, văzând-o că se uită la televizor, am întrebat-o: "La ce
emisiune te uiţi, draga mea?". Atenţia ei era absorbită de ceremonia de deschidere anuală a Parlamentului
Londrei de către regină. Această ceremonie mi-a captat şi mie atenţia, astfel că am început şi eu să mă uit la
televizor. Camerele de luat vederi îi filmau în prim plan pe regină şi pe prinţul Filip în timp ce aceştia
părăseau Palatul Buckingham. Ei înaintau înspre clădirea Parlamentului, stând într-o trăsură bogat
ornamentată şi trasă de cai impunători; erau însoţiţi de un mare convoi. Ceea ce am putut observa este că ei au
avut parte în acele momente de tot fastul ceremonial pe care Anglia îl putea oferi, de toată splendoarea
regatului. Alături de ei stăteau ofiţerii Gărzii Regale purtând uniforme splendide, la fel erau şi servitorii regali
care însoţeau membrii familiei regale. A fost o atmosferă extraordinară şi tot ce a avut loc acolo a fost
fascinant. Cu toţii urmaseră trăsura în josul străzilor, iar traficul fusese eliberat, fiind pregătit astfel drumul
pentru sosirea reginei. La un moment dat camera de luat vederi începuse să filmeze în interiorul camerei
Parlamentului. Acolo lorzii erau îmbrăcaţi în veşminte de protocol şi purtau pe cap acele peruci albe, vechi şi
demodate.
M-am întrebat atunci: "De ce oare, la sfârşit de secol XX într-o cultură atât de sofisticată, bărbaţii aceia încă
continuă să poarte veşminte ce par a fi luate din Evul Mediu? De ce oare încă mai participă la acea ceremonie
atât de demodată şi de necunoscută contextului în care trăim?". Şi mă gândeam de ce oare naturii umane îi
place să inventeze fel şi fel de ceremonii şi să folosească tot felul de elemente de decor pentru a atrage atenţia
cu privire la importanţa anumitor evenimente? Căci obişnuim să facem astfel cu ocazia căsătoriilor sau a altor
evenimente speciale. Apoi m-am întrebat: "De ce oare o preocupă pe soţia mea romanul neîntrerupt al familiei
regale şi ultimile ştiri, ultimile noutăţi despre Charles şi Diana, şi despre ceilalţi prinţi şi prinţese?". Căci, dacă
stau să mă gândesc bine, noi suntem o naţiune care a respins monarhia. Şi de ce oare basmele pe care le
spunem copiilor noştri abundă în povestiri despre împăraţi şi regi, prinţi şi prinţese şi aşa mai departe.

Unul din exemplele pe care îmi place să îl dau atunci când vorbesc despre acest subiect, este cel legat de
prietenul meu John Guest (un mare evanghelist) şi de prima lui vizită în America în anii 60'. El a ajuns pe
coasta Philadelphiei - şi pentru că locuiam în acea perioadă în Philadelphia, m-am întâlnit cu John chiar în
prima săptămână a vizitei lui în America. Mi-a povestit atunci despre contactul său cu ceea ce se cheamă
cultura americană. În primele lui zile în Philadelphia, cineva l-a condus să vadă oraşul, astfel că a reuşit să
viziteze Palatul Independenţei şi Clopotul Libertăţii, şi a auzit istorisirile despre revoluţia americană, fiind
introdus astfel în istoria acestei noi lumi pe care o acceptase ca noua sa casă.
John mi-a zis că s-a bucurat văzând toate aceste lucruri, însă la un moment dat a ajuns în oraşul germanilor,
imediat în afara Philadelphiei, şi a intrat într-un magazin de antichităţi. În acest magazin se găseau o
multitudine de obiecte vechi, mai exact colecţii întregi de lucruri culese de pe teritoriul Americii, memorabile
din punct de vedere istoric. Printre lucrurile din aceaste colecţii John a văzut nişte afişe şi plancarde din sec. al
XVIII - lea din perioada Revoluţiei, care etalau câteva din scandările şi sloganurile luptei: "Nu acceptăm să ni
se ia impozite de la cei care nu ne reprezită", "Nu veţi putea să ne călcaţi în picioare". S-a uitat la mine şi a
continuat să-mi povestească ... mi-a spus că printre acele plancarde a văzut una care i-a atras atenţia în mod
deosebit. Pe ea stătea scris cu litere mari şi îngroşate: "NOI NU SLUJIM NICI UNUI REGE AICI". Apoi
John mi-a zis: "Am rămas şocat ... ceea ce am văzut m-a pus pe gânduri pentru că eu venisem de peste ocean,
îmi părăsisem ţara de baştină ca să răspund chemării, vocaţiei de a fi un slujitor al Evangheliei şi ca să vestesc
Împărăţia lui Dumnezeu ... iar acum cuvintele acestea m-au umplut dintr-o dată de frică şi consternare ... mi-
am pus întrebarea: cum va fi posibil să predic acestor oameni despre Împărăţia lui Dumnezeu din moment ce
ei nu au în cultura lor decât aversiune faţă de autoritatea regilor?" Concepţia lor fusese deci: NOI NU SLUJIM
NICI UNUI SUVERAN AICI.

În cultura noastră, poate că noi avem o anumită dorinţă de a ne bucura de podoabele regale. Probabil întâlnim
o anumită nostalgie în cultura noastră, care ne face să tânjim, în ascuns, după restaurarea monarhiei. Am
încercat chiar şi să le impunem liderilor noştri un anumit gen de regalitate. În sensul acesta ne putem aminti de
John Kennedy care a fost numit "Camelot". Pe Elvis Presley l-am numit "Regele"; de asemenea pe unii
cântăreţi de muzică jazz îi numim "Contele" sau "Ducele". Simţim nevoia să aducem înapoi în cultura noastră

11
titlurile sau rangurile regale, pentru că am înţeles că, în libertatea de care ne bucurăm în această cultură nouă,
ceva totuşi ne lipseşte. Şi poate ceea ce ne lipseşte este chiar ceea ce avem nevoie cel mai mult, şi anume o
conştientizare a suveranităţii autentice.

Întorcându-ne la rugăciunea Tatăl nostru şi la priorităţile rugăciunii pe care Isus le lasă Bisericii, ne aducem
aminte că prima cerere pe care El o lasă ca model Bisericii, primul lucru pentru care El ne spune să ne rugăm,
este: "Sfinţească-se Numele Tău". Ca să stimăm Numele Tău ca pe un Nume sfânt!!!
Şi când facem aceasta ne punem într-o postură de reverenţă, şi nu numai reverenţă dar deasemeni ne punem
într-o postură de plecăciune. Trebuie să îngenunchiem. Trebuie să ne aplecăm înaintea Celui care este
Preasfânt.
Trebuie să stăm înaintea Celui Sfânt ca un vasal credincios, aşa cum un supus se pleacă înaintea regelui său.
Haideţi să vedem care este lanţul de legătură dintre cererile din rugăciunea Tatăl nostru. Înainte de toate Isus
spune "Sfinţească-se Numele Tău", după care următoarea cerere este "Vie Împărăţia Ta". Ceea ce face El de
fapt, este să treacă imediat de la o cerere despre reverenţa faţă de Numele lui Dumnezeu la o cerere despre
manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Vie Împărăţia Ta).

Înainte de a intra mai adânc în amănunte, daţi-mi voie să mai subliniez un mic amănunt în legătură cu aceste
cereri. Există un cuvânt care apare de mai multe ori: "Sfinţească-se Numele Tău, Vie Împărăţia Ta, Facă-se
voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ". Apoi, începând cu a patra cerere avem un alt cuvânt care se repetă:
"Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Dacă nu ni s-ar fi dat şi nouă atenţie în această
rugăciune, atunci ne-am fi apropiat cu greu de acest model de rugăciune. Dar ceea ce trebuie să realizăm este
că atenţia principală la începutul acestor cereri este îndreptată spre Dumnezeu. Priorităţile din rugăciunea lui
Isus sunt focalizate pe preamărirea lui Dumnezeu. Numele Tău, Împărăţia Ta, voia Ta - aşa se pune problema
în teritoriul unde există într-adevăr suveranitate. Nu voia oamenilor este prioritate. Nu dorinţa fiecărui individ
are ultimul cuvânt. Într-o monarhie, lucrul cel mai important este dorinţa Suveranului. Voia Regelui este cea
esenţială, pentru că într-o monarhie cuvintele regelui sunt lege. Aceeaşi concepţie o avea şi Isus, El
direcţionându-ne privirea în prima parte a rugăciunii nu înspre noi înşine ci înspre Dumnezeu.

De multe ori, atunci când oamenii vin la mine şi mă întreabă care sunt regulile atunci când trebuie să se roage,
sau cum ar trebui să se apropie de Dumnezeu în rugăciune, sau care este modul corect în care ar trebui să se
roage, le spun că nu există decât două reguli de care trebuie să ţină cont. Două lucruri care ar trebui să ne
conducă, să ne guverneze şi să ne disciplineze în viaţa noastră de rugăciune. Două aspecte pe care e nevoie să
le memorăm ca să ni le putem aduce aminte tot timpul. Două chestiuni care ar trebui să fie priorităţi în mintea
noastră, totdeauna când stăm de vorbă cu Cel Preaînalt. În primul rând trebuie să conştientizăm cui I ne
adresăm, iar în al doilea rând trebuie să conştientizăm cine suntem noi. Aceasta înseamnă că primul lucru de
care trebuie să ne amintim şi de care trebuie să ţinem cont atunci când ne rugăm, este cu Cine stăm de vorbă.
Căci viaţa noastră de rugăciune depinde în totalitate de acest aspect şi este esenţial să ne amintim cui I ne
adresăm în acele momente, că vorbim cu Dumnezeu însuşi. Iar al doilea lucru pe care trebuie să ni-l amintim
este cine suntem noi. Noi nu suntem Dumnezeu. Conversaţia noastră nu are loc de pe picior de egalitate, ci noi
suntem făpturile care Îi vorbesc Făcătorului.

Una dintre cele mai dese întrebări puse teologiei rugăciunii este următoarea: "Oare schimbă rugăciunea cu
adevărat lucrurile?". Noi ştim foarte bine că rugăciunea a schimbat multe lucruri. Putem observa aceasta pe
paginile Noului Testament, unde găsim multe rugăciuni care au schimbat tot felul de lucruri. Vom vorbi mai
târziu însă despre acest aspect. Acum, ceea ce ne preocupă este următoarea întrebare: "Oare rugăciunea
noastră îl poate forţa pe Dumnezeu să se răzgândească?". Înainte de a răspunde gândeşte-te la cele două
reguli: aduţi aminte cine este El şi aduţi aminte cine eşti tu. Abia după ce te-ai lămurit întreabă-te dacă
rugăciunea ta poate forţa schimbarea intenţiei lui Dumnezeu. Ce anume Îl poate determina pe Dumnezeu să se
răzgândească? Se pot observa cazuri în care El stabileşte sau planifică să înfăptuiască ceva, dar dintr-odată,
voia Lui care era pe cale să se îndeplinească, îşi modifică cursul, lăsându-ne să înţelegem că Dumnezeu s-a
răzgândit. Oare ce anume la convins pe Dumnezeu să se răzgândească? Faptul că a primit noi informaţii în
legătură cu acel caz? Sau o anumită cunoştinţă care Lui îi lipsea şi pe care a obţinut-o de la voi atunci când,
într-un mod de-a dreptul extraordinar, I-aţi comunicat-o de dragul respectului ce I-l purtaţi? Biblia ne spune că
atunci când ne înfăţişăm înaintea Regelui nostru, El ştie mai dinainte ce vrem să Îi cerem. Psalmiştii ne spun

12
că acest Dumnezeu suveran cu care intrăm în conversaţie ştie ce avem de gând să-I spunem, cunoscând mai
dinainte cuvintele pe care urmează să le rostim. Nu uitaţi că avem de-a face cu un Dumnezeu omnişcient. El
nu are nevoie să înveţe ceva nou. Prin urmare El se răzgândeşte nu datorită faptului că învaţă ceva nou de la
noi.
Referindu-ne la noi, ce anume ar trebui să ne facă să ne răzgândim? Cred că obişnuim să ne răzgândim atunci
când realizăm că ceea ce ne-am propus să facem iniţial se dovedeşte a fi de fapt un plan greşit, o eroare.
Totodată primim un sfat bun de la cineva care ne face să realizăm anumite consecinţe pe care noi nu le-am
prevăzut. Şi astfel evităm un potenţial dezastru care ar putea veni asupra noastră. Aşa că ne adresăm lui
Dumnezeu: "Doamne, ştim că ai planificat să faci cutare şi cutare lucru, dar poate că, în ciuda omnişcienţei
Tale, ai făcut o greşeală. Şi ceea ce intenţionezi să faci nu este bine. Da, se prea poate ca Tu să le ştii pe toate,
dar de data aceasta voia Ta ar putea fi rea. De aceea dă-mi voie să Te mustru şi să Te sfătuiesc să faci ceea ce
este drept." A spune însă toate aceste lucruri e de-a dreptul absurd, nu-i aşa?
Îngăduiţi-mi să mai spun încă ceva. Nici o rugăciune rostită vreodată în istorie de vreo fiinţă umană nu l-a
putut forţa pe Dumnezeu să se răzgândească câtuşi de puţin. Pentru că mintea Lui niciodată nu are nevoie să
fie schimbată. Cănd spun aceasta oamenilor ei reacţionează dezgustător. Ei încep să spună: "Dar atunci de ce
să ne mai rugăm? La ce mai este bună rugăciunea dacă nu-L putem face pe Dumnezeu să se răzgândească? De
ce să ne mai implicăm în această practică, căci totul este în zadar?" Şi eu spun, Nu, nu. Acestor oameni le
readuc aminte ceea ce v-am spus şi vouă mai înainte. Oare rugăciunea schimbă lucrurile? Fără îndoială că da.
Ea schimbă tot felul de lucruri. Dar cel mai important lucru este că rugăciunea ne schimbă pe noi înşine.
Pentru că, cu cât suntem implicaţi mai profund în relaţia cu Dumnezeu şi cu cât devenim mai conştienţi cui I
ne adresăm, cu atât devenim mai înţelepţi, fiindcă cunoştinţa lui Dumnezeu începe să se reflecte asupra
noastră, iar noi începem să ne vedem cu adevărat cine suntem şi să înţelegem ce mare nevoie avem de
schimbare. Rugăciunea ne schimbă. Dumnezeu nu i-a lăsat Bisericii rugăciunea pentru a avea El de câştigat.
Cel ce este Suveran a binevoit să ne ofere o oportunitate de a fi auzit. El ne-a invitat astfel la palatul Său din
cer. El a ridicat sceptrul şi astfel am fost lăsaţi să păşim înăuntru. Avem acces la tronul Său. Dar atunci când
intrăm în palatul Lui nu avem voie să procedăm aşa cum a procedat Babe Ruth (faimosul jucător de baseball)
atunci când l-a întâlnit pe regele Angliei.
Când Babe Ruth s-a dus pentru prima oară în Anglia a fost primit de către regele (George, din câte îmi aduc
aminte). Şi înainte de întâlnirea cu regele consilierii regelui şi asistenţii lui i-au arătat tot ce este nevoie pentru
a avea o conduită adecvată unei asemenea întâlniri. I-au spus că este cuviincios să se aplece înaintea regelui,
că ar fi bine să i se adreseze cu Maiestatea Sa, ş.a.m.d. Însă ceea ce a făcut Babe Ruth a fost tipic
americanilor. S-a dus direct în salonul unde era regele, s-a apropiat de el şi i-a zis: "Salut, rege!". Vedeţi,
aceasta-i America! Acesta este felul nostru de-a fi.
Ei bine, cred că de multe ori, atitudinea noastră când venim în prezenţa lui Dumnezeu este de acelaşi gen. Ne
adresăm lui Dumnezeu cu: "Ooo, salut Doamne, ce mai faci?" Şi suntem atât de familiari cu El încât această
familiaritate a noastră denotă o lipsă de respect şi de bun simţ. Lucrul acesta se întâmplă atunci când uităm
cine este El şi cine suntem noi. Uităm că ne aflăm în prezenţa Regelui. Iar El nu este doar un simplu rege, ci
este Regele regilor, Domnul domnilor, Cel ce este Suveran absolut.

Dacă există cu adevărat o temă care leagă laolaltă Vechiul Testament şi Noul Testament, atunci fiţi siguri că
această temă centrală este Împărăţia lui Dumnezeu. Începutul lucrării pământeşti a lui Hristos a fost vestită de
către Ioan Botezătorul, care a arătat celor din Israel nevoia lor de pocăinţă. De ce? "Pentru că", a zis el,
"Împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Acelaşi mesaj a fost rostit şi de către Isus în momentul în care Şi-a
început lucrarea: "Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape!"

Precum în cer aşa şi pe pământ

R.C. Sproul

Pe paginile Vechiului Testament ne este relatat un eveniment prin care a trecut poporul Israel, eveniment la
care lipsea o persoană foarte importantă din adunare. Scriptura ne spune că el era ascuns după nişte vase. Daţi-

13
mi voie să vă citesc pe scurt această naraţiune aşa cum o găsim în prima carte a lui Samuel, capitolul 10,
începând cu versetul 23:

23 Au alergat şi l-au scos de acolo, şi el s-a înfăţişat în mijlocul poporului. Îi întrecea pe toţi la înălţime, de la
umăr în sus.
24 Samuel a zis întregului popor: "Vedeţi pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni în tot poporul care
să fie ca el." Şi tot poporul a strigat: "Trăiască împăratul!"
25 Samuel a făcut cunoscut poporului dreptul împărăţiei şi l-a scris într-o carte, pe care a pus-o înaintea
Domnului. Apoi a dat drumul întregului popor, trimiţând pe fiecare acasă.
26 Şi Saul s-a dus acasă în Ghibea, însoţit de o parte din ostaşi a căror inimă o mişcase Dumnezeu.
27 S-au găsit însă şi oameni răi, care ziceau: "Ce ne poate ajuta acesta?" Şi l-au dispreţuit şi nu... i-au adus
nici un dar. Dar Saul s- a făcut că nu-i aude.

Aceasta este o consemnare a unui moment de tranziţie care a fost crucial pentru întreaga istorie a naţiunii
evreieşti. A fost momentul când primul lor rege a fost ales ca să domnească peste ei. Şi dacă vă amintiţi
istorisirea acestui eveniment dramatic, ştiţi că inima lui Samuel era plină de ambivalenţă datorită acestui
eveniment, deoarece Dumnezeu era de fapt nemulţumit din cauză că poporul a cerut să aibă un rege. Haideţi
să ne uităm puţin înapoi în istorie şi să citim din capitolul 8 din 1 Samuel, începând cu versetul 4:

4 Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit la Samuel la Rama.

5 Ei au zis: "Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste
noi să ne judece, cum au toate neamurile."

Vedeţi ce a dorit poporul? Ei au dorit să fie la fel ca toţi ceilalţi. Dumnezeu pusese deoparte acest grup de
oameni pentru Sine. El îi consacrase. El îi sfinţise. El îi chemase să fie diferiţi. El le spusese: "Voi să fiţi sfinţi
aşa cum şi Eu sunt sfânt. Şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu." El le dăduse Legea Sa,
în care spusese: "Să nu aveţi alţi dumnezei în afară de Mine."

Aşadar, am văzut deja, când am analizat rugăciunea Tatăl nostru, că Isus ne spune în cea de-a doua petiţie din
cadrul rugăciunii, să ne rugăm pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi am menţionat atunci că, dacă există
cu adevărat o temă care leagă laolaltă Vechiul Testament şi Noul Testament, atunci această temă centrală este
cea a domniei lui Dumnezeu. Şi trebuie să înţelegem faptul că, deşi Noul Testament începe cu vestea că
Împărăţia lui Dumnezeu vine, în sensul că ceva nou e pe cale să aibă loc în istoria răscumpărării, totuşi acest
eveniment nu este atât de nou încât să nu aibă legătură cu ceea ce a avut loc în trecut. Cel puţin într-un anume
sens, Împărăţia lui Dumnezeu a fost dintotdeauna prezentă. Împărăţia lui Dumnezeu a fost stabilită încă din
Grădina Eden. Dumnezeu nu a trebuit să aştepte era Noului Testament ca să fie încoronat ca şi Conducător
suveran peste univers. Dumnezeu era deja rege peste Adam şi Eva. Iar atunci când a instituit naţiunea evreilor
la muntele Sinai, Legea pe care le-a dat-o era Legea care provenea de la Rege, de la Conducătorul suveran al
cerului şi al pământului. Acum însă poporul dorea să aibă un rege pământesc. Ei doreau să aibă un rege la fel
ca toate celelalte ţări. Dar oare ce părere a avut Dumnezeu despre acest lucru? Observăm aici, în acest text, că
lui Samuel i-a displăcut faptul că ei au zis: "Dă-ne un rege care să ne judece... !" - versetul 6 al capitolului 8
din 1 Samuel. Şi,

Domnul i-a zis lui Samuel: "Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă..."

Interesant, nu-i aşa? Dumnezeu a zis: "Samuel, pe tine te deranjează faptul că ei vin la tine şi-ţi spun: ' Tu eşti
bătrân şi fiii tăi nu calcă pe urmele tale, iar noi nu dorim o dinastie aici. Nu vrem să-i urmăm pe fiii tăi corupţi
cu toate îndeletnicirile lor. Noi dorim un rege!'." Şi aparent, Samuel este iritat deoarece el simte că prin
această cerere poporul îl respinge pe el şi lucrarea sa. Dumnezeu însă priveşte situaţia altfel. Dumnezeu a zis:

"...ei nu te leapădă pe tine, ci pe Mine Mă leapădă ca să nu mai domnesc peste ei."

"Samuel, acesta este înţelesul acestui eveniment. Ei nu Mă doresc pe Mine ca să domnesc peste ei. Ei resping
domnia Mea. Ei resping Împărăţia Mea. Ei resping dreptul Meu de rege asupra lor."

14
Este interesant pentru mine să observ că revizuirea făcută textului depunerii Jurământului de credinţă din
Statele Unite, a venit nu mai târziu de jumătatea secolului 20. Când eram la şcoală în clasa întâi, a trebuit să
memorez Jurământul de credinţă faţă de drapel, deoarece în fiecare dimineaţă, la începutul zilei, obişnuiam să
ne ridicăm, să stăm lângă bancă, să ne uităm înspre steagul care era atârnat în dreptul tablei, să punem mâna
dreaptă la inimă şi să zicem: "Jur credinţă faţă de drapelul Statelor Unite ale Americii şi faţă de Republica pe
care o reprezintă - o singură naţiune, indivizibilă, care promovează libertatea şi dreptatea pentru toţi" Aşa
trebuia să rostesc Jurământul de credinţă în fiecare zi.
Nu-mi mai aduc aminte exact când anume l-au modificat. Poate eram în clasa a 5-a, a 6-a sau a 7-a când l-au
modificat. Au venit şi ne-au anunţat următorul lucru: de acum înainte trebuie să adăugăm încă două cuvinte la
textul Jurământului de credinţă. Ştiu că unii dintre voi vă amintiţi câte ceva despre acel moment, deoarece a
trebuit să treceţi şi voi prin această schimbare. Cele două cuvinte erau acestea: "sub [autoritatea lui]
Dumnezeu". O singură naţiune sub [autoritatea lui] Dumnezeu, indivizibilă... O singură naţiune sub
[autoritatea lui] Dumnezeu. Această schimbare avea loc la mijlocul secolului 20. Vă puteţi imagina ce proteste
ar avea loc astăzi dacă această modificare ar fi propusă în prezent? Pentru că în ultimii 30 sau 40 de ani a avut
loc o schimbare evidentă a opiniei publice, aceasta reacţionând împotriva oricărei încercări a guvernului
nostru de a fi într-un fel sau altul sub autoritatea lui Dumnezeu.

Am citit în ziar astăzi despre decizia Curţii Supreme de a nu primi în audiere un caz, care, după ce a încercat
să fie adus pe la toate curţile de apel ale sistemului juridic, a ajuns în cele din urmă la Curtea Supremă de
Justiţie (cea mai înaltă curte federală din Statele Unite, care are autoritate peste toate tribunalele din ţară) - era
vorba despre o fetiţă care, după ce a scris o compunere la ora de istorie despre Isus din Nazaret, a primit
calificativul F.S (foarte slab), pentru că nu era permis să se scie despre Isus. Era totul în regulă dacă ar fi scris
despre alţi lideri religioşi sau despre alte religii ale lumii, însă legea, cel puţin în această comunitate, interzicea
orice formă de exprimare a Numelui lui Isus în public.

Am obosit să tot auzim că America este de acord cu principiul separării Bisericii de Stat. Ei bine, cred că ştiţi
faptul că aceste cuvinte nu apar nicăieri în Declaraţia de Independenţă ( document în care este menţionată
proclamarea celui de-al doilea Congres American Continental (4 iulie 1776), subliniind independenţa
coloniilor faţă de Marea Britanie) sau în Constituţie (Legea care determină principiile politice fundamentale
ale unui guvern). Ele au fost rostite de către Thomas Jefferson cu o altă ocazie când a menţionat acest concept.
Dar chiar şi aşa conceptul acesta a însemnat ceva care era în armonie cu teologia istoricei Reforme şi anume
faptul că Dumnezeu a rânduit două domenii, două instituţii cu responsabilităţi vădit distincte şi cu sfere
diferite de influenţă - Biserica şi Statul. Şi nu este responsabilitatea Bisericii de a fi Statul. Bisericii nu i-a fost
dată sabia. Tot astfel, nu ţine de responsabilitatea Statului să administreze sacramentele sau să propovăduiască
evanghelia. El are un set diferit de responsabilităţi. Noul Testament face clar faptul că Dumnezeu a instituit
atât Biserica cât şi Statul. Şi fiecare în parte îşi are propriul set de responsabilităţi.

Cu câţiva ani în urmă am fost rugat să am un mesaj în cadrul unui mic dejun oferit cu ocazia instalării în
funcţie a guvernatorului Statului Florida. Cu acea ocazie am menţionat un lucru pe care mulţi oameni l-au
considerat cam ciudat, ba chiar ostil de vreme ce mă adresasem însuşi guvernatorului. Am spus: "Domnule
guvernator, îmi aduc aminte clar de ziua ordinării mele, când am fost pus deoparte în Biserică pentru slujba
predicării evangheliei şi am fost ordinat ca şi slujitor al Bisericii. Astăzi este ziua ordinării dumneavoastră.
Astăzi veţi fi ordinat ca şi slujitor, iar ordinarea dumneavoastră ultimă nu vine de la oficiali şi de la tribunalele
Statului Florida, ci autorizarea de a fi guvernatorul acestui stat, care vă împuterniceşte să conduceţi, vă este
dată de Dumnezeul Atotputernic, înaintea Căruia trebuie să daţi socoteală de slujba aceasta."
Ceea ce făceam de fapt era să exprim nu numai ceea ce Noul Testament ne învaţă, ci şi modul în care naţiunea
noastră a înţeles lucrurile din punct de vedere istoric. Astăzi însă, conceptul separării Bisericii de Stat a ajuns
să fie înţeles, în accepţiunea populară, ca fiind separarea Statului de Dumnezeu. Acum, chiar în Declaraţia
Supremă de Independenţă, Statul este văzut ca fiind suveran, autonom, independent. Statul nu mai recunoaşte
domnia lui Dumnezeu peste el. Şi în momentul în care se întâmplă aşa ceva, preaiubiţilor, trâmbiţa care
anunţă moartea acelei culturi şi a acelei naţiuni, se face deja auzită. Iar America, ca naţiune, este moartă. Nu
mai are nici un viitor în momentul în care îşi declară independenţa faţă de Suveranul ei. Dumnezeu nu va
îngădui nici unei instituţii pământeşti, nici unei monarhii pământeşti şi nici unei tiranii pământeşti să-I
uzurpeze poziţia de autoritate. El le poate îngădui pentru o vreme şi în sensul acesta mărturia istoriei este

15
foarte clară: domnia oricărei tiranii este de scurtă durată. Prin urmare, nu este nimic mai arogant ca un grup de
oameni sau o persoană să afirme înaintea lumii: "El nu va domni peste noi".

Tot ceea ce a urmat după ce a avut loc acest moment în istoria evreilor redată în Vechiul Testament, a fost o
istorie a conflictelor, a dezastrelor repetate. După ce regele a fost ales şi astfel Saul a ajuns la tron, în primele
zile ale monarhiei, el a domnit cu credincioşie, luându-şi angajamentul să fie supus Legii lui Dumnezeu. Dar
deţinerea puterii l-a corupt şi l-a dus la nebunie, astfel că Dumnezeu a trebuit să-l înlăture de la tron şi să-l
înlocuiască cu David. Restul istoriei îl cunoaşteţi. Ştiţi cum, după moartea lui David, fiii acestuia l-au urmat la
tron şi apoi, într-o scurtă perioadă de timp, împărăţia a fost divizată. Începând cu acea zi, istoria regilor din
nord şi a regilor din sud este citită precum o colecţie de personaje corupte. Toate aceste lucruri au fost
prevestite de Dumnezeu prin profetul Samuel. Iată ce spune el în versetul 9 din 1 Samuel capitolul opt:

9 "Ascultă-le glasul deci; dar înştiinţează-i şi fă-le cunoscut dreptul împăratului care va domni
peste ei."
10 Samuel a spus toate cuvintele Domnului poporului care-i cerea un împărat.
11 El a zis: "Iată care va fi dreptul împăratului care va domni peste voi: el va lua pe fiii voştri, îi va pune la
carele sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carelor lui.

Primul lucru pe care regele e pe cale să-l facă este să vă recruteze fiii în armată.

12 "Îi va pune căpetenii peste o mie şi căpetenii peste cinzeci, şi-i va întrebuinţa la aratul pământurilor lui, la
seceratul bucatelor lui, la facerea armelor lui de război şi a uneltelor carelor lui.

Vă sună familiar lucrul acesta?

13 "Va lua pe fetele voastre să le facă miresme, de mâncare şi pâine.

14 Va lua cea mai bună parte din câmpiile voastre, din viile voastre, şi din măslinii voştri şi o va da
slujitorilor lui.
15 Va lua zeciuială din rodul seminţelor...

Ei s-au gândit că va fi un lucru rău faptul că li se va percepe zeciuială.

15 Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor voastre şi o va da famenilor şi slujitorilor lui.
16 Va lua pe robii şi roabele voastre, cei mai buni boi şi măgari ai voştri, şi-i va întrebuinţa la lucrările lui.
17 Va lua zeciuială din oile voastre şi voi înşivă veţi fi slugile lui.
18 Şi atunci veţi striga împotriva împăratului vostru pe care-l veţi alege, dar Domnul nu vă va asculta."
19 Poporul n-a vrut să asculte glasul lui Samuel. "Nu! au zis ei, ci să fie un împărat peste noi.

Ştiţi care este cuvântul care apare cel mai frecvent în avertizarea pe care Dumnezeu o dă lui Israel? Este
cuvântul "a lua". Regele va lua, va lua, va lua. Scriptura însă vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind un rege care
dăruieşte, dăruieşte, dăruieşte. "Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl
luminilor..." Problema este că noi nu dorim un rege care dăruieşte. Absurditatea nebuniei umane este că noi ne
dorim un rege care să ia de la noi, şi astfel să fim ca toţi ceilalţi. În decăderea noastră ni se pare că orice
altceva este mai bun, decât să trăim în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu este Regele. Atât de
adânci au fost sentimentele de antipatie faţă de Împărăţia lui Dumnezeu, încât argumentele care au fost
folosite pentru a-L învinui pe Isus - care au devenit cele mai susţinute motive pe baza cărora poporul a cerut
ca El să fie omorât - au fost tocmai acuzaţiile potrivit cărora El S-ar fi făcut pe Sine Rege.
El nu s-a făcut pe Sine Rege. Tatăl L-a făcut Rege. Şi într-adevăr El era Regele. Dar aşa cum Tatăl a fost
respins ca şi Rege de către Israel, tot aşa şi acum, când Prinţul s-a născut în contextul noului legământ,
oamenii L-au respins. Ei L-au adus înaintea lui Pilat şi şi-au bătut joc de titlul Lui de Rege, punându-I pe cap
o coroană de spini, îmbrăcându-L în batjocură în veşminte de rege, simulând că se închină înaintea Lui şi
dându-L apoi pe mâna autorităţilor Statului Roman. Atunci Pilat s-a uitat la Isus şi L-a întrebat: "Eşti Tu
Rege?" Isus i-a răspuns: "Ai spus că sunt Rege. Bine ai zis că sunt Rege" Apoi Isus a zis, "Împărăţia Mea nu
este din lumea aceasta", a răspuns Isus. "Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi

16
luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici." "Atunci un Împărat tot
eşti!" I-a zis Pilat. "Da", a răspuns Isus. "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume,
ca să mărturisesc despre adevăr." Şi care este acel adevăr în favoarea căruia acest Rege, care a spus că
Împărăţia Lui nu este din această lume, depune mărturie? El depune mărturie faţă de Împărăţia lui Dumnezeu.
Aceasta este o mărturisire, este o mărturie, este dovada loialităţii faţă de adevăratul Rege. Când Isus a zis:
"Atunci când vă rugaţi, să vă rugaţi 'Vie Împărăţia Ta'". El ne face părtaşi la propria-I misiune, la propriul Lui
plan şi anume acela că domnia lui Dumnezeu va fi restaurată pe această planetă într-un mod care va oglindi şi
va reflecta însăşi domnia împărătească a lui Dumnezeu, existentă în ceruri. "Vie Împărăţia Ta."

Gânduri de încheiere
Dacă ar fi să-I puneţi lui Isus o singură întrebare, dacă aţi avea oportunitatea să-I puneţi o singură întrebare,
care ar fi aceea? O asemenea ocazie au avut-o ucenicii. Bineînţeles că ei au avut multe oportunităţi de a-I pune
o mulţime de întrebări, însă a venit acel moment când Isus, stând pe muntele Înălţării, era pe punctul de a
pleca... şi având această ultimă posibilitate de a-L mai întreba ceva, ucenicii s-au uitat la El şi I-au zis:
"Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?" Nu-i aşa că este interesant
faptul că ultima întrebare arzătoare pe care ucenicii I-au adresat-o lui Isus a fost una referitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu? Ce le-a răspuns Isus? "De câte ori trebuie să vă spun că nu mă interesează împărăţiile?" Nu, nu
le-a răspuns aşa. Ci le-a zis că ziua şi ceasul acela sunt ştiute de Tatăl. Că nu este treaba lor să ştie lucrurile
acestea. El le-a zis: " Ci voi Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile
pământului." John Calvin a citit versetul acesta şi a zis următorul lucru: "Este responsabilitatea Bisericii,
responsabilitatea principală a Bisericii de a depune mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu. Ea trebuie să
facă vizibilă în lumea aceasta Împărăţia invizibilă a lui Dumnezeu." Nu prin structurile politice, nu prin
puterea politică, nu cu ajutorul sabiei, ci prin a fi Biserica care trăieşte în ascultare faţă de suveranitatea
Regelui.

Facă-se voia Ta

R.C. Sproul

Ne uităm la rugăciunea Tatăl Nostru cu dorinţa de a afla care sunt cererile pe care Isus le-a dat Bisericii ca
model pe care să-l urmăm atunci când, în rugăciunile noastre, formulăm cereri. Ne aducem aminte că prima
cerere pe care Isus a oferit-o ca model pentru rugăciunile noastre a fost: "Sfinţească-Se Numele Tău!".
Prioritatea pentru Isus în ceea ce priveşte rugăciunea a fost, înainte de toate, ca Numele lui Dumnezeu să fie
considerat drept sfânt. A doua cerere, de care ne-am ocupat deja în două discuţii, este aceea în care Isus a spus
că trebuie să ne rugăm ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină: "Vie împărăţia Ta, precum a venit deja în cer, aşa
şi pe pământ."

Cea de-a treia cerere este strâns relaţionată la primele două şi, într-un anume sens, decurge din acestea, aşa
cum am menţionat mai devreme. A treia cerere a rugăciunii Tatăl Nostru este: "Facă-se voia Ta!". Este un
lucru interesant că Isus ne spune să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă, precum în cer, aşa şi pe
pământ, deoarece ideea că Isus ar fi sugerat un asemenea lucru sau i-ar fi dat Bisericii o asemenea poruncă
pare aproape o erezie. Oare nu ştia Isus că voia lui Dumnezeu este făcută deja? Oare nu înţelegea Isus
suveranitatea acestui Rege, suveranitate pentru care ne-a spus să ne rugăm?
Deşi, în calitate de creştini, noi credem în eficacitatea voii suverane a lui Dumnezeu, dacă este vreun concept
scriptural cu privire la care există confuzie în minţile noastre, atunci acest concept se focalizează pe această
idee, a voii lui Dumnezeu. Citim în Noul Testament, de exemplu, că Dumnezeu nu doreşte ca vreunul să piară
şi cu toate acestea unii pier. Ne uităm la acest lucru şi vedem că el ridică tot felul de întrebări în minţile
oamenilor. Atunci când examinez textul respectiv le aduc aminte oamenilor că în Noul Testament sunt cel
puţin două cuvinte traduse prin termenul "voie". Sunt cuvintele greceşti thelema şi boulema, care înseamnă
"voie". Mi-aş dori ca lucrurile să fie la fel de simple ca până aici însă, din nefericire, fiecare dintre aceşti
termeni are diferite nuanţe de sens şi, prin urmare, nu-ţi poţi da seama întotdeauna, imediat ce te uiţi la un text

17
din Noul Testament, ce vrea să spună exact prin voia lui Dumnezeu, deoarece există şapte sau opt sensuri
diferite ale cuvântului "voie", cu referire la Dumnezeu.

Voi prezenta cele mai familiare trei sensuri. Primul dintre ele este ceea ce numim voia suverană eficace a lui
Dumnezeu. Atunci când Biblia vorbeşte despre voia lui Dumnezeu în acest sens, ea descrie acea voie prin care
orice decretează Dumnezeu să se împlinească se împlineşte prin porunca Sa suverană. Atunci când Dumnezeu
a dorit ca universul să fie creat şi a spus: "Să fie lumină!", această expresie a puterii şi a voii Sale suverane a
fost ascultată pe loc de către elemente - lumina a apărut. Atunci când Hristos a poruncit, prin voia Sa şi prin
autoritatea Sa, ca Lazăr să iasă din mormânt şi să învie dintre cei morţi, această poruncă a fost eficace. A fost
ascultată pe loc şi imediat. În felul acesta ne referim la voia suverană, decretivă şi eficace a lui Dumnezeu, în
felul în care o prezintă Biblia; acea voie care se împlineşte pur şi simplu deoarece Dumnezeu a poruncit să se
împlinească.

Însă mai este un sens în care Biblia vorbeşte despre voia lui Dumnezeu, sens care se referă la ceea ce am numi
voia Sa normativă. Voia normativă, aşa cum o sugerează chiar termenul, se referă la Legea Lui, la poruncile
Lui, la normele pe care El le emite pentru a reglementa comportamentul nostru. Voia lui Dumnezeu este să nu
ai alt Dumnezeu în afară de El. Voia lui Dumnezeu este să-ţi cinsteşti tatăl şi mama. Voia lui Dumnezeu este
să-ţi aduci aminte de Sabat şi să-l sfinţeşti. Aceasta este voia normativă a lui Dumnezeu. Acum, această voie
poate fi călcată şi este călcată în fiecare zi. Noi, ca păcătoşi, nu ne supunem voii lui Dumnezeu.

A treia cea mai frecventă referire la voia lui Dumnezeu are de-a face cu dispoziţia sau înclinaţia fundamentală
a lui Dumnezeu înspre oameni. Are de-a face cu ceea ce Îi face Lui plăcere. Biblia ne învaţă, de exemplu, că
El nu-Şi găseşte plăcere în moartea celor răi chiar dacă, în voia Sa suverană, El hotărăşte moartea păcătoşilor.
Nu se distrează cu acest lucru, să spunem aşa.

Nu vreau să mai zăbovesc asupra acestui text pe care l-am menţionat ca exemplu: "Dumnezeu nu doreşte ca
vreunul dintre voi să piară", însă este evident cum poate acest text să fie interpretat în mod diferit atunci când
îi aplicăm aceste nuanţe diferite. Dacă ideea textului este aceea că Dumnezeu nu doreşte ca vreunul să piară,
în sensul voii Lui suverane eficace, atunci, în mod evident, nici unul nu va pieri. Dacă ideea textului este
aceea că El nu doreşte ca vreunul să piară, în sensul voii Lui normative, aceasta ar însemna simplu că
Dumnezeu nu permite sau nu aprobă ca vreunul să piară. În cazul în care ei pier, atunci, pierind chiar, ei
păcătuiesc. Or, cel de-al treilea sens este acela că lui Dumnezeu nu-I face plăcere sau nu se simte bine ştiind
că nu toţi sunt mântuiţi. Acum, acestea sunt sensuri destul de diferite între ele.
Cred că un lucru şi mai complicat în înţelegerea acestui text este termenul "vreunul". Părerea mea, ca o
paranteză, este aceea că "vreunul" este crucial. Cred că în context, termenul "vreunul" se referă la cei aleşi şi
la faptul că Dumnezeu nu doreşte, în sensul suveranităţii eficace, ca vreunul din poporul Său ales să piară şi
nici unul nu va pieri. Însă aceasta este o altă problemă.
Vreau să spun simplu, în treacăt, că acest întreg concept al voii lui Dumnezeu este central înţelegerii noastre
asupra vieţii creştine şi a Scripturilor. Importanţa lui se observă în textul nostru, deoarece pe primele locuri
din lista de priorităţi ale rugăciunii Isus le spune celor din poporul Său că trebuie să se roage Tatălui: "Facă-se
voia Ta!". Cred că este clar că aici vrea să spună că noi trebuie să ne rugăm ca voia normativă a lui Dumnezeu
să fie ascultată. Nu acesta este sensul în mod necesar - şi am să revin imediat asupra acestui lucru - însă, la o
primă privire, sensul care pare cel mai plauzibil, la suprafaţă, este, simplu, acela că Isus spune că trebuie să ne
rugăm ca poporul lui Dumnezeu să fie ascultător.

Aşa cum spuneam, nu acesta este sensul în mod necesar. Ar putea fi un fel de afirmaţie redundantă, "facă-se
voia Ta" în sensul de "facă-se voia Ta suverană", voie care în mod sigur se va face. Dacă a existat vreodată o
rugăciune despre care am ştiut cu siguranţă că se va împlini, aceasta ar fi fost de genul: "facă-se voia Ta", dat
fiind, ştim că, în cele din urmă, voia lui Dumnezeu se va face. Iar ceea ce ar fi spus simplu Isus ar fi putut fi
ceva de genul: "Vreau să vă aduceţi aminte, din nou, atunci când sunteţi pe genunchi înaintea lui Dumnezeu,
cine este El, cine sunteţi voi şi a cărui voie va prevala. Şi cine este suveranul." Am auzit mulţi creştini
practicanţi spunându-mi că suveranitatea lui Dumnezeu este limitată de voinţa liberă a omului. Sper doar, şi
am încrederea, că acei oameni care au spus acest lucru nu au meditat îndeajuns de profund la el. Deoarece se
apropie în mod primejdios de blasfemie, dacă nu chiar trece graniţa înspre aceasta, pentru că îl face pe om

18
suveran. O mai potrivită abordare a problemei este de genul: "Da, avem voinţă liberă, însă voinţa noastră
liberă este întotdeauna şi în tot locul limitată de suveranitatea lui Dumnezeu." Deoarece, atunci când apare un
conflict, în ultimă instanţă, între voia mea şi voia Lui, care dintre acestea trebuie să predomine? Cine este
suveran? Nu voia mea, ci voia Lui este suverană.
Astfel, se poate ca Isus să se fi gândit atunci să ne reamintească cine este suveran. Şi că El îşi clădeşte
rugăciunea Tatăl Nostru pentru a putea face faţă atacurilor pelagianismului şi semi-pelagianismului (curente
de gândire ce puneau accent pe bunătatea esenţială a naturii umane şi pe libertatea voinţei umane, n.tr.) şi
atacurilor unei perspective exaltate asupra voinţei umane şi pentru a le reaminti oamenilor cine este suveran,
atunci când sunt pe genunchi, şi pentru ca ei să recunoască din toată inima că Dumnezeu este suveran.

Însă nu cred că acesta este sensul. Este posibil să fie, însă eu nu cred lucrul acesta din următorul motiv. Pentru
că la această expresie Isus adaugă clarificarea ca voia Lui să se facă pe pământ aşa cum se face în cer. Acest
lucru sugerează, cel puţin, că există o discrepanţă între împlinirea oricărei voi a lui Dumnezeu despre care
discutăm aici pe pământ şi împlinirea acestei voi în cer. Acum, voia suverană a lui Dumnezeu nu numai că
este întotdeauna împlinită în cer; ea este de asemenea întotdeauna împlinită pe pământ. Prin urmare, de aceea
eu nu cred că aici se referă la voia suverană a lui Dumnezeu. Eu cred că trebuie să se refere la voia normativă
a lui Dumnezeu deoarece voia normativă a lui Dumnezeu este întotdeauna ascultată de îngeri şi de către
credincioşii glorificaţi din cer. În cer nu există păcat. Nu există conflict între voia creaturilor ce sunt adunate
în jurul prezenţei lui Dumnezeu în cer şi voia Lui sfântă. Deoarece toţi cei ce sunt în cer au fost aduşi într-o
conformitate completă faţă de legea lui Dumnezeu. Iar ei se mândresc cu legea lui Dumnezeu.
Amintiţi-vă de prima întrebare din catehism: "Care este ţelul suprem al omului? Ţelul suprem al omului este
acela de a-L glorifica pe Dumnezeu şi a se bucura de El pentru eternitate." Atunci când am învăţat acest lucru,
copil fiind, nu avea o prea mare logică pentru mine, însă am prins mesajul. Mi-am închipuit că a-L glorifica pe
Dumnezeu însemna că trebuia să ascult de El. Că a-L glorifica pe Dumnezeu însemna că trebuia să fiu băiat
cuminte. Că trebuia să fac ceea ce Dumnezeu dorea să fac, mai degrabă decât ceea ce doream eu să fac. Ceea
ce m-a pus în încurcătură a fost faptul că nu am putut vedea rezultatul promis. Nu am putut înţelege cum ar fi
putut rezulta vreo bucurie din ascultarea de Dumnezeu. Şi după ani de studiu al teologiei încă mă mai confrunt
cu acest lucru şi tu deasemenea. Deoarece noi păcătuim, crezând că vom găsi bucurie în acel păcat. Găsim
plăcere. Asta este ceea ce face păcatul atât de atractiv - că este atât de plăcut. Însă există o diferenţă între
plăcere şi bucurie, o diferenţă ca de la cer la pământ. Iar ceea ce dorea să comunice învăţătura catehismului
era legătura care există între bucurie şi glorificarea lui Dumnezeu. Astfel, scopul meu final, ţelul meu final,
raţiunea existenţei mele este să-L glorific pe Dumnezeu. Există şi un premiu aici - acela că mă pot bucura de
El pentru eternitate.
Vreau să afirm aici că cei care sunt adunaţi în prezenţa lui Dumnezeu în cer fac două lucruri. Primul, Îl
glorifică pe Dumnezeu. Este interesant că stadiul final al sfinţirii noastre este descris în Noul Testament în
limbajul glorificării. Anume că vom fi glorificaţi şi că noi, cei ce vom fi glorificaţi, vom fi glorificaţi într-o
stare în care vom glorifica. Cei glorificaţi sunt cei care-L glorifică pe Dumnezeu în cer. Şi, împreună cu acea
glorificare a lui Dumnezeu, în cer există o bucurie de nedescris, eternă şi continuă. Isus a spus: "Am venit ca
bucuria voastră să fie deplină." Unul dintre lucrurile pe care le iubesc vizavi de sărbătoarea Crăciunului este
acela că unul dintre marile imnuri ale Bisericii, care este cântat uneori în timpul anului, în alte liturghii, ajunge
în centrul atenţiei în timpul Crăciunului. Acest imn este Gloria in excelsis Deo sau Glorie lui Dumnezeu în
locurile preaînalte.
Isus spune că voia lui Dumnezeu este făcută în cer. Nu este făcută aici. Oamenii nu caută gloria lui
Dumnezeu. Ei nu caută Împărăţia lui Dumnezeu, despre care Isus a spus că trebuie s-o căutăm mai întâi, iar
toate celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra. Ei nu sfinţesc Numele lui Dumnezeu. Probabil de aceea nu
există foarte multă bucurie astăzi pe planeta noastră. Astfel, Isus spune: "când vă rugaţi să spuneţi: Facă-se
voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ."

Uneori sunt întristat când aud oameni, în zelul lor pentru rugăciune, în fervoarea lor, în eficacitatea lor,
spunând, în acest zel, că nu ar trebui niciodată să ne rugăm: "Dacă este voia Ta." În felul acesta, spun ei,
ataşând aceste cuvinte, aceşti termeni condiţionali, la rugăciunile noastre, dăm oarecum o dovadă de
necredinţă. Astăzi ni se spune că, în îndrăzneala credinţei, trebuie să ne rugăm specific, aşteptând un răspuns
pozitiv la acea rugăciune. Să pretindem că am cunoaşte răspunsul la rugăciune înainte ca acesta să se
întrevadă. Cred că ar trebui să fiu calm, liniştit şi sensibil în critica acestei păreri însă daţi-mi voie să spun, în

19
treacăt, iubiţilor, că această părere este o nebunie. Nu pot să mă gândesc la altceva mai străin de învăţătura lui
Hristos decât aceasta. Venim în prezenţa lui Dumnezeu cu îndrăzneală, însă niciodată cu aroganţă. Şi da,
putem fi specifici şi să aşteptăm răspuns vizavi de acele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a promis în mod clar
în Scriptură. Putem să-L chemăm pe Isus ca Mântuitor al nostru. Putem pretinde că avem siguranţa iertării,
dacă ne-am mărturisit păcatele înaintea Lui, deoarece El a promis acest lucru în mod absolut. Însă dacă vreau
să ştiu dacă voi primi o mărire de salariu sau dacă trebuie să mă mut într-un anume oraş sau să primesc o
anumită slujbă, Dumnezeu nu a făcut promisiuni specifice vizavi de aceste lucruri. Sau dacă doresc să fiu
vindecat de o anumită boală, Dumnezeu nu a făcut nici o promisiune absolută vizavi de aceasta, nicăieri în
Scriptură şi, prin urmare, nu putem să fim specifici sau să avem vreo pretenţie. Deoarece, atunci când venim
înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, trebuie să ne apropiem reamintindu-ne cele două reguli: reamintindu-ne
cine este El şi cine suntem noi. Reamintindu-ne că vorbim cu Regele, cu Cel Care este Suveran. Noi suntem
creaturile. El este Creatorul. Iar când ne rugăm Lui, ne rugăm în mod politicos. Spunem: "Dacă doreşti, dacă
binevoieşti." În felul acesta venim înaintea lui Dumnezeu: "dacă este voia Ta." Iar dacă obiectăm că, în
principiu, este o manifestare de necredinţă sau de slabă credinţă să-I spui lui Dumnezeu: "Dacă este voia Ta",
atunci tocmai L-am defăimat chiar pe Domnul care ne-a învăţat rugăciunea Tatăl Nostru.

Deoarece, în momentele Sale de grea suferinţă, El S-a rugat vizavi de voia lui Dumnezeu. Citim despre acest
lucru în Evanghelia după Luca, capitolul 22, începând cu versetul 39. Citim că, imediat după Cina cea de
Taină:

"După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, în Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El.
40. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: "Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită."
41. Apoi S-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să se roage,
42. zicând: "Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!"
Acum, imediat după această rugăciune, făcută în agonia lui Isus din Ghetsimani, în versiunea lui Luca are loc
un eveniment extraordinar, aproape bizar. Apoi El spune, "facă-se nu voia Mea, ci a Ta!",
citim în versetul 43 că: "Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.
44. A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage şi mai fierbinte; sudoarea I se făcuse ca nişte
picături mari de sânge, care cădeau pe pământ."

El a spus: "Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!" şi primul lucru care s-a întâmplat a fost că un înger a venit
să-L întărească. Îngerul, mesagerul lui Dumnezeu. Îngerul a venit cu răspunsul la cerere: "Bea paharul!" Isus
nu a spus: "Nu vreau să fiu ascultător." Isus nu a spus: "Refuz să Mă supun." Isus a spus: "Tată, dacă este vreo
altă cale ... . Dacă este o altă posibilitate, aş prefera-o pe aceea. Ceea ce Mi-ai pus înainte este mult mai
înfiorător decât Îmi pot imagina. Sunt pe cale de a suporta teribilile patimi şi sunt îngrozit. Însă dacă acesta
este lucrul pe care Tu îl doreşti, aceasta voi face. Nu voia Mea, ci a Ta, pentru că voia Mea este să fac voia Ta.
Aceasta, mai mult decât orice."
Aceasta înseamnă să te rogi pentru voia lui Dumnezeu, prieteni. Nu pentru a primi ceea ce noi dorim, ci
expresia supremă a credinţei este să te supui domniei lui Hristos. Suveranităţii lui Dumnezeu. În felul acesta,
rugăciunea încrederii, adevărata rugăciune a credinţei, despre care vorbesc Scripturile, este rugăciunea care se
încrede în Dumnezeu în ceea ce priveşte răspunsul, indiferent dacă este da sau nu. Nu este o problemă ce ţine
de credinţă să pretinzi, ca un hoţ, ceva ce nu se cuvine să pretinzi. Ci, mai bine vii şi-I spui lui Dumnezeu care
este dorinţa ta, Îi spui lui Dumnezeu ce este în inima ta, că te încrezi în El chiar dacă spune nu. Pentru că
acesta este lucrul pe care Isus l-a făcut. Voia Ta să se facă.

Gânduri finale
Am menţionat că textul care urmează rugăciunii lui Isus, "Facă-se voia Ta" este extraordinar deoarece primul
lucru care ni se spune este că îngerul a venit şi L-a întărit. Astfel, am crede că agonia sufletului Său a fost
alinată, ameliorată prin prezenţa acelei făpturi cereşti trimisă să-L slujească şi să-L întărească. Însă după aceea
ni se spune că, o dată cu venirea puterii adusă de înger, a venit şi o intensificare a agoniei lui Hristos. O
intensficare atât de profundă încât de pe fruntea Sa a început să picure sudoare de sânge.
Jonathan Edwards a spus că această intensificare a agoniei (Edward speculează aici) s-a datorat faptului că,
acum, El a realizat pe deplin care este voia lui Dumnezeu. De data aceasta, teama lui nu a mai fost aceea că va
avea de băut paharul. Aceasta era teama cu care s-a înfăţişat prima oară. De data aceasta, teama Sa a fost

20
aceea că nu va putea să bea paharul. Aceea că nu va fi în stare să împlinească totul cu credincioşie. Că nu va fi
desăvârşit în ascultarea pe care o datorează voii lui Dumnezeu. Însă a fost. Şi a băut paharul până la ultima
picătură. Şi, în acel moment, Isus nu ne-a dat cuvinte, pentru a ne arăta cum să ne rugăm. Ne-a dat viaţa Sa, ca
un exemplu de rugăciune ca voia lui Dumnezeu să se facă, precum în cer, aşa şi pe pământ.

Pâinea zilnică şi iertarea

R.C. Sproul

Îmi aduc aminte că atunci când fiica mea avea doi ani locuiam în Olanda, pe durata programului meu de
doctorat de la Free University din Amsterdam. Nu era uşor pentru un copil de doi ani să fie mutat într-o ţară
unde nu înţelegea nici măcar limba. Iar gazda la care locuiam, dintr-o mică localitate, nu vorbea deloc limba
engleză. Prin urmare, ne era foarte greu. Însă îmi aduc aminte prima frază pe care fiica mea a învăţat-o în
olandeză. Sensul frazei era acesta: "Bună dimineaţa domnule brutar. Vă rog să-mi daţi o jumătate de pâine
albă, tăiată felii." În acele zile, în Olanda obiceiul era că oamenii, în mod normal, nu-şi cumpărau pâinea de la
băcănie, ci le era livrată în fiecare zi de către un mic camion ce aparţinea brutăriei. Iar pâinea pe care o făceau
era nemaipomenit de delicioasă. Mi-a plăcut acea pâine. Era o pâine bine crescută şi proaspătă, tocmai scoasă
din cuptor. Nu puneau nici un conservant în pâine, de aceea brutarul venea acasă la oameni în fiecare zi. În
acea vreme nu o duceam deloc bine cu banii şi, în principal, am trăit cu pâine şi unt de arahide. Într-un fel,
acest lucru a făcut ca cererea "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", din rugăciunea Tatăl
Nostru, să fie o realitate pentru mine. De obicei includem pâinea în dieta noastră zilnică însă în America nu
există obiceiul de a cumpăra pâine în fiecare zi, aşa cum făceam în Olanda. Şi în fiecare zi aşteptam cu
nerăbdare ziua următoare pentru a obţine acea pâine proaspătă şi minunată.

Ce vrea să spună Isus atunci când le zice ucenicilor săi că trebuie să se roage: "Pâinea noastră cea de toate
zilele, dă-ne-o nouă astăzi"? Evident, Isus nu limitează regula rugăciunii, referitor la cerere, la a ne ruga numai
pentru pâine. Pe de altă parte, El nu spune: "Caviarul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l nouă astăzi." Isus se
referă aici la dependenţa pe care creştinul trebuie s-o aibă faţă de providenţa lui Dumnezeu, providenţă prin
care El ne susţine în fiecare zi din viaţa noastră, împlinindu-ne nevoile fundamentale. Pâinea era esenţială în
dieta evreului antic. Iar mărturia istorică a modului în care Dumnezeu le-a oferit pâine nu era mai puţin decât
remarcabilă. Ne aducem aminte cum naţiunea a fost mai întâi formată în pustia Sinai şi cum Dumnezeu i-a
purtat de grijă lui Israel. El le-a oferit pâinea cea de toate zilele, dându-le mană din cer. Astfel, întregul
concept al purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în ce priveşte nevoile zilnice de hrană, era
puternic înrădăcinat în Vechiul Testament.
De asemenea, nu este la întâmplare, în angrenajul evenimentelor biblice, faptul că atunci când Hristos vine în
această lume pentru a fi răspunsul la nevoia noastră fundamentală, nevoia de mântuire, El Se numeşte pe Sine
pâinea cerească, pâinea care vine din cer, în sensul că El este Cel ce hrăneşte sufletele noastre, Cel ce întreţine
duhurile noastre şi Cel ce susţine chiar viaţa noastră. Deci, ceea ce spune Isus aici, în rugăciunea Tatăl Nostru,
atunci când zice: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.", este că trebuie, în vieţile noastre de
rugăciune, să trăim într-o dependenţă zilnică faţă de proviziile pe care Dumnezeu ni le oferă din mărinimia
Lui.

Aceasta a fost o temă frecventă în învăţătura lui Isus. Vă aduceţi aminte că într-o anume situaţie El a spus:
"Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine!" Apoi a spus: "Priviţi la crinii de pe câmp! Ei nici nu torc, nici nu ţes
şi totuşi nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei." Şi în acelaşi context, Isus oferă
o ilustraţie, folosind analogia dintre un tată pământesc, un părinte de pe pământ, şi Tatăl nostru cel ceresc,
spunând: "Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau dacă îi cere
un peşte, să-i dea un şarpe?" Cu cât mai mult face Dumnezeu, care oferă daruri perfecte, din toată inima,
daruri care vin în întâmpinarea acelor nevoi zilnice pe care le avem, nevoi pe care trebuie să le aducem în
fiecare zi înaintea Lui? Din nou, accentul pus pe pâinea cea de toate zilele cred că este menit, în parte, să ne
aducă aminte de dependenţa noastră constantă faţă de ceea ce Dumnezeu ne oferă pentru a ne susţine vieţile.
În vremea noastră avem tendinţa să trăim, nu de pe o zi pe alta sau cu strictul necesar, în termenii alimentaţiei.

21
Ne place să depozităm mâncarea. Avem frigidere, congelatoare şi alte asemenea lucruri în care depozităm
alimentele pentru o lungă perioadă de timp. Nu avem obiceiul să întâmpinăm fiecare nouă zi cu dorinţa
proaspătă de a obţine alimentele de care avem nevoie.

Îmi aduc aminte că la sfârşitul războiului din Coreea, una dintre consecinţele acestui conflict a fost aceea că în
Coreea un mare număr de copii au rămas fără părinţi, care au fost ucişi în război. Am putut observa acelaşi
lucru şi în urma războiului din Vietnam, din Bosnia şi din alte locuri. Au existat agenţii umanitare care au
venit în Coreea în încercarea de a rezolva problema foametei şi a malnutriţiei care exista între copii. Cu mult
timp în urmă, în anii 50, am vorbit cu unul dintre acei oameni care fusese implicat în acea acţiune iar el mi-a
spus că una dintre cele mai mari probleme pe care le aveau cu copiii din orfelinate, chiar şi atunci când aceştia
aveau asigurate trei mese pe zi, era aceea că nu se puteau odihni, erau cuprinşi de nelinişte şi aveau un somn
foarte agitat. Nu puteau înţelege de ce aveau un somn atât de agitat. Discutând cu copiii au descoperit imediat
că marea nelinişte de care erau cuprinşi aceştia era cauzată de faptul că nu erau siguri dacă vor avea mâncare
şi pentru ziua de mâine, deoarece ei se obişnuiseră să caute prin canale după o bucată de pâine cu care să poată
supravieţui. Astfel, au procedat în felul următor în acel orfelinat: atunci când copiii erau puşi în paturile lor,
surorile care erau acolo puneau în mâna fiecărui copil câte o felie de pâine. Nu pentru a fi mâncată înainte de a
se culca, ci pentru ca să o poată ţine în mână atunci când mergeau la culcare. Era, în sensul cel mai propriu, o
măsură de siguranţă pentru ei, ştiind din experienţă că în fiecare zi au nevoie de ceva care să-i ajute să
supravieţuiască.
David ne spune în Psalmi, făcând următoarea observaţie personală, că: "Am fost tânăr şi am îmbătrânit dar
niciodată nu l-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea." Aceasta este o
mărturie extraordinară despre credincioşia şi consecvenţa cu care Dumnezeu răspunde la rugăciunile celor din
poporul Său atunci când aceştia îşi aduc nevoile înaintea Lui.

Am spus acest lucru şi când am vorbit despre rugăciune. Dacă cumva ni se pare că Mâna lui Dumnezeu este
invizibilă pentru noi şi că nu putem observa prezenţa Lui providenţială în vieţile noastre, acest lucru se
datorează, în parte, modului în care ne rugăm. Există în noi tendinţa de a ne ruga la modul general. Iar când ne
rugăm la modul general singurul mod în care vom vedea Mâna providenţială a lui Dumnezeu este cel general.
Unul dintre marile scopuri ale rugăciunii este acela ca, intrând în conversaţie şi în comuniune cu Dumnezeu,
aducând cererile noastre înaintea Lui, descărcându-ne sufletul şi nevoile în mod specific şi văzând răspunsuri
specifice la rugăciunile noastre, credinţa noastră să crească iar spiritul nostru de apreciere şi de recunoştinţă şi
întreaga noastră încredere în viaţa creştină să fie întărite prin rugăciune specifică. Deoarece atunci când ne
rugăm specific, vedem şi răspunsuri specifice la aceste rugăciuni.

Pe lângă această cerere, "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", Isus merge mai departe, la
următoarea cerere, în care spune: "Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc." Este
oarecum neobişnuită această trecere, în rugăciunea Tatăl Nostru, de la "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-
ne-o nouă astăzi", la "Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc" sau "Şi ne iartă nouă
datoriile, precum îi iertăm şi noi pe datornicii noştri."
Ne aducem aminte, din vechiul acrostih care este folosit de obicei pentru a descrie elementele constitutive ale
rugăciunii, de cuvântul "ACTS" (asemenea cărţii Faptelor Apostolilor [în engl. Acts, n.tr.]). Fiţi atenţi cum
pronunţaţi acest cuvânt! Când eram la seminar obişnuiam să practicăm acest exerciţiu cu profesorul de
homiletică. El spunea: "Domnilor, această carte nu este o unealtă ascuţită pe care o folosiţi la cioplitul
copacilor. Nu este cartea Securii (în engl. este un joc de cuvinte între Acts - Faptele Apostolilor şi Axe -
Secure, n.tr.), ci este cartea (şi ne punea să pronunţăm corect Acts) Faptelor Apostolilor. ACTS este un
acrostih alcătuit din cinci elemente constitutive ale rugăciunii, aşa cum le găsim prezentate în Biblie. Litera
"A" este pentru "adorare" (engl. adoration, n.tr.), element la care ne-am uitat deja în cadrul cererilor cuprinse
în rugăciunea Tatăl Nostru. Prima cerere pe care trebuie s-o facem este pentru înălţarea Numelui lui
Dumnezeu. Anume ca Dumnezeu să poată fi văzut ca sfânt şi noi să ne putem teme de El. Acest lucru este în
concordanţă cu acea porţiune din rugăciune care este dedicată laudei lui Dumnezeu şi adorării. Litera "C" din
cuvântul "ACTS" este pentru "mărturisire" (engl. confession, n.tr.). Litera "T" este pentru "mulţumire" (engl.
thanksgiving, n.tr.) iar "S" este pentru "implorare, cerere" (engl., supplication). În rugăciunea Tatăl Nostru ne
aflăm acum la litera "S", pentru "implorare". Facem acele cereri pe care Isus ne sugerează să le aducem
înaintea lui Dumnezeu. Iar acum El a ajuns la punctul în care spune că noi trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să

22
ne ierte păcatele sau greşelile, precum le iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră. Aici putem observa
apărând şi litera "C" din cuvântul "ACTS". Anume acel element al rugăciunii dedicat mărturisirii păcatului.

Care este litera acrostihului care în mod izbitor lipseşte din rugăciunea Tatăl Nostru? Litera "T". Unde există
vreo referire specifică la mulţumire, în rugăciunea Tatăl Nostu? Nicăieri. Iar acest lucru este ciudat deoarece
atunci când apostolul Pavel, de exemplu, ne oferă sfaturi vizavi de rugăciune el ne spune că întotdeauna
trebuie să venim cu cererile noastre într-un spirit de mulţumire. Trebuie să ne aducem cererile înaintea lui
Dumnezeu însoţite de mulţumire. Ascultând de porunca lui Pavel vizavi de rugăciune, anume aceea că
rugăciunea trebuie să includă întotdeauna şi mulţumire, pot desluşi prezenţa mulţumirii în rugăciunea Tatăl
Nostru într-un mod implicit, chiar dacă ea nu este menţionată explicit aici. Şi cred că mulţumirea face parte
din întregul complex al cererii "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi." Aceasta deoarece
trebuie să fim atenţi, nu numai la nevoia zilnică de hrană pe care o avem, ci şi la realitatea acoperirii acestei
nevoi de către Dumnezeu, ceea ce produce în noi o atitudine de mulţumire. Chiar dacă mulţumirea nu se află
în mod explicit în rugăciunea Tatăl Nostru, ea este oarecum implicită în cererea făcută pentru suplinirea
nevoilor noastre zilnice de pâine.

Însă elementul mărturisirii este prezent în mod explicit. "Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor
ce ne greşesc." Acesta este unul dintre cele mai înspăimântătoare elemente ale rugăciunii Tatăl Nostru, după
părerea mea, deoarece nu spune în mod simplu, "Dumnezeule, te rugăm să ne ierţi păcatele." Dimpotrivă, "Şi
ne iartă nouă greşelile (sau datoriile), precum iertăm şi noi datornicilor noştri." Acest aspect este legat în mod
direct de învăţătura pe care Isus ne-a lăsat-o, cu privire la atitudinea critică. Trebuie să ne reamintim
întotdeauna, atunci când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, că suntem nişte păcătoşi iertaţi. Şi că
singura cale prin care existăm în Împărăţia lui Dumnezeu este în virtutea iertării păcatelor noastre, prin harul
fără plată al lui Dumnezeu prin care El ne oferă iertarea Lui. Însă, o dată cu această binecuvântare,
întotdeauna este dată şi o responsabilitate. Isus ne spune o parabolă cu privire la acest adevăr, în care ne arată
că dacă nouă ni s-a iertat mult, atunci noi trebuie să reflectăm acelaşi spirit de bunăvoinţă faţă de alţi oameni.
Cum am putea refuza să iertăm pe cineva care ne-a greşit şi care îşi cere iertare când raţiunea care face fiinţele
noastre apte să fiinţeze în Împărăţia lui Dumnezeu este tocmai iertarea. Iertarea este singura cale prin care
putem sta în prezenţa lui Dumnezeu. Şi din moment ce am păcătuit cu mult mai radical şi mult mai grav
împotriva lui Dumnezeu decât ne-a greşit cineva vreodată, iar dacă Dumnezeu este dispus să ne ierte de
păcate, cum am putea atunci noi să nu dorim să îi iertăm pe cei ce ne greşesc?

Este o mică atenţionare pe care doresc s-o fac aici. Cred că printre creştini există o serioasă neînţelegere cu
privire la iertare. Prea des aud oameni spunând că dacă cineva greşeşte împotriva ta, Dumnezeu îţi cere să-l
ierţi imediat şi necondiţionat, indiferent dacă cei ce îţi greşesc îşi cer sau nu iertare. Eu nu găsesc acest lucru
nicăieri în Scriptură. Îl văd într-adevăr pe Isus făcând acest lucru atunci când se roagă pentru iertarea călăilor
Săi, chiar dacă aceştia nu s-au căit. Putem, cu siguranţă, să-i iertăm pe cei ce ne greşesc, chiar dacă aceştia nu
se căiesc şi nu-şi dau seama de ceea ce fac. De fapt, ceea ce justifică cel mai bine această poruncă de a ierta
este învăţătura biblică care spune că dragostea acoperă o sumedenie de păcate. Ni se mai spune şi că nu
trebuie să fim ranchiunoşi sau răzbunători în atitudinile noastre. Iar dacă cineva ne răneşte, ne nedreptăţeşte
sau ne jigneşte, noi trebuie să fim gata, să fim dispuşi, să acceptăm acest lucru în numele dragostei.
Însă există acele rele care sunt atât de serioase încât atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, sunt luate
măsuri prin care acestea sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor bisericeşti în funcţie. Cineva păcătuieşte
împotriva ta, tu mergi şi-l confrunţi, însă el refuză să se pocăiască. Urmează apoi un proces prin care luăm cu
noi un prieten, iar apoi, dacă este necesar, facem apel la Biserică. Iar rolul instanţelor bisericeşti este tocmai
acela de a stabili gravitatea şi de a aduce dreptatea în relaţiile dintre creştini. Dacă am fi obligaţi să iertăm în
orice situaţie imediat, în mod direct şi necondiţionat, atunci acest întreg proces de disciplinare care există în
Biserică nu şi-ar mai avea rostul. Însă deoarece Dumnezeu a dispus aceste măsuri de disciplină pentru Biserică
atunci ceea ce rezultă de aici (nu-i aşa?) este că nu suntem absolut obligaţi să iertăm pe oricine care ne
greşeşte, atunci când acea persoană nu se pocăieşte. Dumnezeu nu ne va ierta dacă nu ne pocăim.

Însă ideea este că atitudinea fundamentală a inimii noastre ar trebui să fie la fel de plină de îndurare faţă de
alţii cum a fost Dumnezeu faţă de noi. În aşa fel încât dacă cineva păcătuieşte împotriva noastră şi apoi îşi
recunoaşte vina, se căieşte şi îşi cere scuze, suntem obligaţi să iertăm. Însă noi refuzăm uneori să acordăm

23
această iertare. Isus ne spune că de şaptezeci şi şapte de ori trebuie să îi iertăm pe fraţii noştri dacă aceştia
săvârşesc împotriva noastră acelaşi păcat de fiecare dată. Dacă ei se pocăiesc de fiecare dată, noi trebuie să-i
iertăm de fiecare dată. Pentru că aceasta este relaţia fundamentală pe care o avem cu Dumnezeu. Dacă trebuie
să ne rugăm zilnic pentru pâine, presupunerea pe care o facem aici este că rugăciunea Tatăl Nostru indică
faptul că ar trebui să ne rugăm zilnic şi pentru iertare.
Spuneam că, din acest motiv, aceasta e o parte a rugăciunii care te înspăimântă. Este înspăimântător pentru
mine să spun: "Dumnezeule, te rog să mă ierţi direct proporţional cu modul în care şi eu îi iert pe cei care îmi
greşesc." Acest lucru este înspăimântător. Şi aceasta deoarece ştiu că nu am fost deloc atât de îndurător cu
oamenii care mi-au greşit încât să mă apropii de îndurarea lui Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu îmi face după
această rugăciune, atunci mă pot afla într-un mare necaz, dacă El îmi oferă iertare doar pe măsura intensităţii
şi a modului în care eu sunt dispus s-o ofer celorlalţi. Şi, astfel, ni se aduce aminte, nu numai de păcătoşenia
noastră şi de nevoia de a ne mărturisi păcatele zilnic, de nevoia de a fi iertaţi de Mâna lui Dumnezeu, ci
această cerere din rugăciunea Tatăl Nostru ne aduce aminte şi de datoria noastră de creştini, în termenii
relaţiilor noastre personale, la nivel uman. Nu doar relaţia pe verticală pe care o am cu Dumnezeu şi în care
trebuie să-mi mărturisesc păcatul imediat ce am păcătuit, confesându-mă zilnic înaintea Lui. Da, păcatele mele
au fost toate plătite odată pentru totdeauna la cruce. Şi astfel, într-un anume sens, n-aş avea nevoie să-mi
mărturisesc păcatele, din moment ce ele au fost deja plătite la cruce. Însă aduceţi-vă aminte că Isus ne-a
învăţat să facem lucrul acesta ca fiind parte din comuniunea pe care o avem cu Dumnezeu. În fiecare zi am
nevoie de o înţelegere proaspătă, de o experienţă proaspătă a harului şi a iertării Sale.

Gânduri de încheiere
Am văzut un studiu recent despre complexele de vinovăţie şi cum pot fi acestea studiate în cultura noastră prin
anumite teste psihologice. Era un studiu psihologic făcut pe un eşantion de studenţi de la diferite universităţi.
Am fost interesat de acest studiu deoarece din acest eşantion făceau parte studenţi ai unui colegiu creştin.
Studiul avea menirea de a arăta nivelul de anxietate al oamenilor, psihologic vorbind, legat de problemele de
vinovăţie nerezolvate. Iar în acest colegiu creştin, nouăzeci şi nouă de procente dintre studenţii testaţi trăiau cu
probleme de vinovăţie nerezolvate. M-am gândit atunci, cum se poate ca într-un colegiu creştin să avem
această paralizie cauzată de vina care nu a fost îndepărtată? Dacă cineva ar fi eliberat de complexul vinovăţiei
aceştia ar trebui să fie creştinii, cei care înţeleg ce este harul, care înţeleg ce înseamnă crucea, care înţeleg
dorinţa Tatălui de a ne ierta păcatele. Cred că o parte din explicaţia acestui fenomen este aceea că în colegiile
seculare tinerii au îndepărtat din conştiinţa lor şi şi-au înăbuşit sentimentele de vinovăţie astfel încât nu mai
simt nici o vinovăţie vizavi de comportamentul lor. Iar atunci când cineva devine creştin, această persoană
este sensibilizată de obligaţia pe care o are de a asculta de Dumnezeu. Astfel, conştiinţa noastră poate deveni
foarte uşor cuprinsă de nelinişte. Probabil aceasta explică situaţia revelată de sondaj. Însă susţin că ceva nu
este în regulă aici. Dacă ascultăm această poruncă pe care ne-a dat-o Isus, de a ne ruga zilnic pentru iertarea
păcatelor noastre, atunci starea noastră spirituală ar trebui să fie sănătoasă, având încredere în relaţia noastră
cu Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu a promis că ne va ierta păcatele atunci când Îi cerem lucrul acesta.

Izbăveşte-ne de cel rău

R.C. Sproul

Speranţa şi hotărârea mea este aceea de a finaliza astăzi scurtul nostru studiu al rugăciunii Tatăl Nostru. Până
acum am studiat multe dintre cererile cuprinse în rugăciune. Acum însă ne îndreptăm atenţia înspre una din
secţiunile rugăciunii care adesea este foarte greşit înţeleasă. Ne-am mai uitat la această secţiune în alt context,
în cadrul cursurilor noastre, observând că avem de-a face cu un exemplu de procedeu stilistic ebraic, procedeu
foarte frecvent în Vechiul Testament, în mod special în cărţile poetice, şi care este numit "paralelism",
procedeu în care două afirmaţii sunt fie sinonimice, fie antonimice, în primul caz cea de-a doua afirmaţie
având acelaşi conţinut, însă cuvinte diferite. Iar capacitatea de a observa prezenţa paralelismului în Biblie este
foarte importantă şi de un mare ajutor în a învăţa cum să interpretezi textul.
În Evanghelia după Matei, capitolul 6, putem observa un astfel de paralelism, uitându-ne la rugăciunea Tatăl

24
Nostru, în conţinutul versetului 13: "Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău." Cu toţii aţi auzit
această propoziţie din rugăciunea Tatăl Nostru: "Şi nu ne duce pe noi în ispită...".

Problema cu care ne confruntăm, în primul rând, în ceea ce priveşte acest paralelism, este aceea că cele spuse
ne sugerează posibilitatea ca Dumnezeu să fie, de fapt, implicat în ispitirea poporului Său. În acelaşi timp ne
aducem aminte de ceea ce ne învaţă epistola lui Iacov, unde Iacov spune: "Nimeni, când este ispitit, să nu
spună: 'sunt ispitit de Dumnezeu!'". Nimic nu este mai departe de adevăr sau de probabilitate decât ideea că
Dumnezeu Şi-ar ispiti poporul să păcătuiască, în sensul de a-i seduce şi a-i ademeni înspre a face răul.
Dumnezeu niciodată nu ne duce în ispită în sensul acesta. Însă eu cred că dificultatea înţelegerii acestui lucru
este legată de modul în care Scriptura foloseşte cuvântul: "ispită". Ispita nu este folosită numai pentru a
descrie incitarea la rău (acesta este sensul obişnuit pe care îl dăm acestui cuvânt), ci şi pentru a descrie
testarea.
Ne gândim, de exemplu, la Adam în grădina Edenului, atunci când a fost pus la încercare, când Dumnezeu l-a
testat. Nu Dumnezeu a fost acela care i-a sedus pe Adam şi pe Eva şi care a încercat să-i încurajeze să
nesocotească Cuvântul lui Dumnezeu şi să mănânce din fructul oprit. Şarpele a fost acela care a făcut toate
aceste lucruri. Şarpele a jucat rolul de ispititor. Iar când ne uităm la părerea pe care Biblia o are despre Satan
vedem că una dintre lucrările de căpătâi ale lui este aceea de a-i ispiti pe oameni în sensul de a-i incita la
păcat. Însă ceea ce s-a petrecut acolo, în grădina Edenului, din perspectiva lui Dumnezeu, nu a fost că
Dumnezeu a încercat să-i incite pe Adam şi pe Eva la păcat, ci că El i-a pus la încercare. Iar ei au căzut testul.
Acest tip de test îl mai întâlnim nu o dată în Scripturi. Evident, cel mai dramatic exemplu din Noul Testament
al acestui mod de a testa este acela în care Isus este dus în pustie şi expus, timp de 40 de zile, la asaltul
nestăpânit al lui Satan, în acea pustie în care, ni se spune, Isus a fost ispitit. Adică, Dumnezeu Îl pune pe Isus,
care este noul Adam, al doilea Adam, într-o situaţie în care să poată fi testat. Iar acest test îl expune pe Isus,
fără nici un ajutor, la atacul nestăpânit al lui Satan însuşi. Şi cred că unul dintre cele mai impresionante
fragmente din întreg Noul Testament este înregistrarea scripturală a perseverenţei lui Isus în neprihănire, în
mijlocul acelei testări.
Unde altundeva mai găsim un astfel de exemplu de testare? Îl găsim în Geneza 22, unde Dumnezeu vine la
Avraam şi-i spune: "Avraame, ia-ţi fiul, pe cel pe care-l iubeşti, pe singurul tău fiu, pe Isaac, du-te la muntele
pe care Eu ţi-l voi arăta şi adu-Mi-l ca jertfă acolo." Dumnezeu l-a pus pe Avraam la încercare iar testul prin
care avea să treacă acesta a fost unul grozav.
Avem o altă carte în Vechiul Testament, care este în întregime centrată în jurul dramei unui test. Este vorba de
cartea lui Iov. Vă aduceţi aminte de relatarea lui Iov? Cum aceasta, în prolog, ni-l arată pe Satan venind în
prezenţa lui Dumnezeu după ce a colindat în lung şi-n lat pământul? Vine în ceruri pentru a-L sfida pe
Dumnezeu. În esenţă, el spune: "Priveşte la oamenii ăştia de acolo, de jos! Toţi sunt sub talpa mea. Toţi fac
numai ce le spun eu să facă. Eu sunt prinţul puterii văzduhului iar aceşti oameni sunt, prin natura lor, ucenicii
mei. Nimeni de acolo, de jos nu Ţi se supune." Iar Dumnezeu îi răspunde: "Stai puţin! L-ai văzut pe robul
Meu Iov?" Ce-I răspunde Satan lui Dumnezeu? Îi spune: "Iov nu trebuie luat în considerare." "De ce?", îl
întreabă Dumnezeu. Satan Îi răspunde: "Oare degeaba Te slujeşte Iov? De ce nu Te-ar sluji? L-ai binecuvântat
cu orice binecuvântare posibilă şi ai ridicat în jurul său un zid de protecţie. L-ai apărat de orice pericol posibil,
de orice durere, pierdere sau boală. Ia-Ţi numai protecţia de peste el, lasă-mă să mă ating de el şi vom vedea
cât timp va trece până va începe să Te blesteme." Astfel, întreaga carte Iov se concentrează asupra a ceea ce se
petrece după această schimbare ce are loc în ceruri, când Dumnezeu Îşi retrage mâna de peste Iov, lăsându-l
expus şi fără apărare în faţa atacurilor lui Satan.

Aceste întâmplări din Scriptură sunt suficiente pentru a ne ajuta să înţelegem cum au reacţionat evreii la
această afirmaţie pe care Isus o face aici: "Când vă rugaţi, să o faceţi în felul acesta: '... nu ne duce pe noi în
ispită ...'". Adică, nu ne pune în situaţia în care să fim ispitiţi! Nu ne pune la încercare! Nu ne expune la
săgeţile inamicului! Ci, o, Dumnezeule, pune un zid de apărare în jurul nostru! Apără-ne! Fii scutul şi pavăza
noastră! Acesta este lucrul pe care îl cerem, în rugăciunea Tatăl Nostru, atunci când spunem: "Nu ne duce pe
noi în ispită...". Isus ne învaţă, le spune ucenicilor Săi: "Trebuie să trec prin foc. Trebuie să trec prin încercare.
Însă vreau ca voi să vă rugaţi ca Tatăl să nu aducă niciodată peste voi astfel de încercări." Prin urmare, ar
trebui să-I cereţi lui Dumnezeu să ne păzească de o asemenea încercare.

25
Spuneam însă la început că aici avem un paralelism. Iar pentru a înţelege paralelismul trebuie să vă uitaţi la
ambele segmente ale lui deoarece ele se amplifică unul pe celălalt. A doua parte a acestui paralelism este: "Şi
nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de rău/cel rău." Din nou, această porţiune din rugăciunea Tatăl
Nostru este nu de puţine ori greşit înţeleasă din pricina sensului propoziţiei: "ne izbăveşte de rău/cel rău? În
Scripturi, în Noul Testament grecesc, termenul pentru "rău" este poneron. Dacă ne uităm la ultimele două
litere, la sufixul "on", acesta indică un anumit lucru, din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, ca de
altfel în multe alte limbi, substantivele sunt alcătuite în aşa fel încât să indice fie genul masculin, fie pe cel
feminin sau neutru. Le recunoşti după perechile de singular-plural: la masculin: un-doi; la feminin: o-două; şi
la neutru: un-două (în engl. este mai simplu: he, she, it, n.tr.). Exact la fel cum folosim pronumele el şi ea.
Vorbim, de exemplu, despre bărci şi le indicăm printr-un pronume feminin (o barcă - două bărci, n.tr.) şi aşa
mai departe. Este important faptul că termenul care apare aici, în rugăciunea Tatăl Nostru, nu este poneron.
Poneron înseamnă "rău", fiind un substantiv abstract. Terminaţia "on" aparţine genului neutru. De obicei când
întâlnim cuvântul "rău" îl întâlnim la forma neutră poneron. Însă aici, în rugăciunea Tatăl Nostru, cuvântul
grecesc nu este poneron, ci poneros. Iar terminaţia "os", în limba greacă, indică genul masculin al
substantivului, şi nu genul neutru. Astfel, atunci când Isus foloseşte acest substantiv, Noul Testament grecesc
comunică acest lucru într-o formă literară pe care cei care studiază limba greacă o vor recunoaşte imediat.
Acest substantiv este mai bine tradus, aşa cum o fac unele traduceri mai recente, nu cu: "Şi nu ne duce pe noi
în ispită, ci ne izbăveşte de rău" ci, aşa cum trebuie tradus cuvântul grecesc poneros, anume: "... ci ne
izbăveşte de cel rău". Răul, în general, este ceva abstract. Este la genul neutru. Însă atunci când termenul
poneros este folosit în Noul Testament, acesta este folosit ca un titlu care i se aplică în mod particular lui
Satan.
Prin urmare, ceea ce vrea să spună Isus este următorul lucru: "Nu ne expune acolo unde să fim ispitiţi, acolo
unde să fim asaltaţi de puterea lui Satan." Această porţiune a rugăciunii Tatăl Nostru este o cerere şi o petiţie
către Dumnezeu pentru a fi apăraţi de săgeţile arzătoare ale diavolului. În fiecare zi ar trebui să ne rugăm
pentru izbăvire, nu în sensul unei exorcizări sau a unei eliberări de demoni, ci în sensul protecţiei în faţa
asalturilor lui Satan.

Am discutat ultima dată despre cererea din rugăciunea Tatăl Nostru referitoare la iertarea păcatelor. Cu acea
ocazie am vorbit despre sondajul făcut printre studenţii de la acel colegiu creştin, în care atât de mulţi studenţi
păreau să aibă o uriaşă povară de vinovăţie, care nu a fost rezolvată. Am spus atunci că noi ar trebui să avem o
sensibilitate faţă de neprihănire şi aşa mai departe şi că nu este chiar atât de nesănătos să ai, din când în când,
o conştiinţă apăsată de vină. Problema este că trebuie să ne potrivim sentimentele de vinovăţie cu o vină reală.
Există o diferenţă între vină şi sentimentele de vinovăţie, diferenţă pe care trebuie s-o înţelegem.
Dacă te duci într-o sală de tribunal unde se judecă un proces de crimă, judecătorul îl va întreba pe acuzat: "Eşti
sau nu eşti vinovat? Cum pledezi?" iar acesta îi va răspunde: "Pledez ca fiind nevinovat." Apoi îi ceri să
dovedească, iar el îţi va răspunde: "Nu pot fi vinovat, deoarece nu simt nici o vină." Cel fel de argument este
acesta? Ştim că este posibil să-ţi însemnezi cu fierul roşu cugetul. Ştim că există criminali psihopaţi. Ştim că
există oameni care sunt sociopaţi, care nu simt nici o povară sau remuşcare faţă de răul pe care îl săvârşesc.
Însă faptul că acel sentiment de vinovăţie nu este prezent nu schimbă cu nimic realitatea faptelor săvârşite.
Scopul unui juriu nu este acela de a constata dacă o persoană se simte vinovată, ci acela de a constata dacă o
persoană este vinovată. Avem nevoie să înţelegem că acea vină este o realitate obiectivă. Sentimentele de
vinovăţie sunt aspectul subiectiv al vinei. Uneori nu ne simţim vinovaţi atunci când ar trebui să ne simţim iar
alteori ne simţim vinovaţi atunci când nu ar trebui să ne simţim, deoarece nu am făcut nimic rău.

Care este rolul Satanei aici? Suntem obişnuiţi cu Satan în rolul de ispititor, de seducător. Şi, într-adevăr,
acestea sunt lucrurile pe care le face. Aceasta este metoda lui de lucru. Însă în ceea ce priveşte modul de a
acţiona în viaţa creştinului, metoda lui nu este atât de mult aceea de a ispiti, cât aceea de a acuza - în sensul
acesta, Satan este Acuzatorul. Prin această metodă el vine la creştin şi face tot ceea ce îi stă în putere pentru a-
l paraliza pe credincios cu sentimente de vinovăţie. În sensul acesta el se află în opoziţie directă cu adevărul
lui Dumnezeu. Acesta a fost rolul său de la început, să-L contrazică pe Dumnezeu în tot ceea ce Acesta spune.
Creştinului care şi-a mărturisit păcatul, care şi l-a recunoscut şi s-a căit pentru el, care a venit înaintea lui
Dumnezeu pentru a cere iertare, Dumnezeu îi promite că-l va ierta. Dumnezeu spune: "Eşti iertat." Însă
imediat ce Dumnezeu spune că suntem iertaţi, apare Satan, care ce spune? "O, nu sunteţi iertaţi. Încă sunteţi
vinovaţi." Iar atunci când ascultăm de el, în acel moment devenim împovăraţi şi încovoiaţi sub acea teribilă

26
povară a vinovăţiei care ne paralizează. Acesta este contextul în care Pavel afirmă, aproape triumfător: "Cine
îi va acuza pe cei pe care i-a ales Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îi consideră drepţi, împreună cu
Hristos, care a fost înviat dintre cei morţi." El este dreptatea noastră. Iar noi ar trebui să spunem - în măsura în
care ne lăsăm la mila tribunalului lui Dumnezeu, făcând apel la dreptatea lui Hristos ca temelie a mântuirii
noastre - atunci când Satan ne dă târcoale începând să-şi joace rolul de acuzator: "Hei, Satan, da, ai dreptate,
am păcătuit. Însă păcatul îmi este ispăşit. Păcatul meu a fost iertat. Dispari de aici! Dă-mi pace!".

Acest adevăr este o componentă atât de importantă a vieţii creştine încât nu mă surprinde deloc că Isus a
încorporat-o în rugăciunea Tatăl Nostru. "Nu ne duce pe noi în ispită. Nu ne aduce în situaţia în care să fim
ispitiţi. Izbăveşte-ne de cel rău." Izbăveşte-ne nu doar de ispitirea celui rău ci, de asemenea, de acuzele celui
rău.
Martin Luther obişnuia să aibă astfel de lupte interioare în care simţea în mod acut prezenţa lui Satan. Şi nu
mi-l pot imagina pe Satan concentrându-şi puterile asupra altcuiva, cu o mai mare fervoare, decât asupra lui
Luther în acel secol 16. Luther ar fi avut un atât de acut sentiment al prezenţei lui Satan încât o dată a ridicat
călimara şi a aruncat cu ea prin încăpere. Oamenii au crezut că a înnebunit şi că aruncă cu călimara după
Satan. Luther ar fi vorbit despre ceea ce el numea atacul nemilos şi nestăpânit al lui Satan împotriva lui, în
încercarea de a-l compromite, în încercarea de a-l aduce în pragul disperării, în încercarea de a-l determina să-
şi renege credinţa. Şi, astfel, Luther ar fi îngenuncheat în fiecare zi, spunând rugăciunea Tatăl Nostru: "Nu ne
duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău - poneros. Fiecare creştin are nevoie de această rugăciune şi
aceasta ar trebui să fie parte din rugăciunea fiecărui creştin.

Concluzia rugăciunii Tatăl Nostru se concentrează din nou asupra lui Dumnezeu. Vă aduceţi aminte că am
observat această concentrare asupra lui Dumnezeu în primele cereri: "Sfinţească-Se Numele Tău! Vie
împărăţia Ta! Facă-Se voia Ta!". Concentrarea a fost pe gloria lui Dumnezeu. Şi numai după ce trecem prin
acest proces al rugăciunii putem acum să ne îndreptăm atenţia înspre nevoile noastre: "pâinea noastră cea de
toate zilele"; "Fereşte-ne de situaţia în care putem fi ispitiţi!"; "Iartă-ne păcatele!". Observăm acum că punctul
focalizator s-a mutat de la Dumnezeu înspre noi înşine. Însă nu rămâne acolo. Ajunge să facă un cerc complet.
Astfel că rugăciunea se încheie cu o altă afirmare a suveranităţii lui Dumnezeu, a perfecţiunii lui Dumnezeu şi
a maiestăţii lui Dumnezeu, acolo unde este rostită fraza de încheiere: "Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi
gloria în vecii vecilor." Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă că puterea, împărăţia şi gloria Îi aparţin lui
Dumnezeu.
Spuneam că prima şi cea mai importantă regulă a rugăciunii este să ne aducem aminte cine este Cel căruia I ne
adresăm în rugăciune. Când ne rugăm, Îi vorbim Celui care posedă toată puterea. Celui căruia Îi aparţine
împărăţia în care avem privilegiul de a trăi. Şi Celui care a spus că nu-Şi va împărţi slava cu nici un om. Şi ne
aducem aminte că în Noul Testament suntem învăţaţi că dacă ne lăudăm cu ceva, în Domnul trebuie s-o
facem. Pentru că El merită gloria. A Lui este gloria. Şi trebuie să ne aducem aminte ca în fiecare rugăciune pe
care o facem să Îi atribuim lui Dumnezeu ceea ce în mod normal îi aparţine, ceea ce îi aparţine din veşnicie în
veşnicie, anume puterea, împărăţia şi gloria. Iar atribuirea acestor lucruri lui Dumnezeu nu este ceva simplu,
ocazional sau temporar, ci are o dimensiune eternă: "Căci a Ta este împărăţia, puterea şi gloria în vecii
vecilor". Uneori când îi aud pe creştini rugându-se rugăciunea Tatăl Nostru îmi dau seama cât de puţină
atenţie acordă unii sfârşitului rugăciunii, atunci când spun: "în veci de veci şi în vecii vecilor, amin".

Observaţii finale
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le discernem în viaţa creştină este diferenţa dintre
convingerea Duhului Sfânt şi acuzaţia lui Satan. Atunci când păcătuim, o parte din lucrarea Duhului Sfânt este
aceea de a ne convinge de păcat şi de dreptate. Şi, într-un sens cum nu se poate de real, Duhul Sfânt vine la
noi şi ne tulbură conştiinţa. Acelaşi lucru îl face şi Satan. Nu numai că Satan ne acuză - deşi face acest lucru,
defăimându-ne şi aducând acuzaţii false împotriva noastră - dar multe dintre acuzaţiile spre care Satan este
hotărât să ne atragă atenţia sunt lucruri pentru care suntem într-adevăr vinovaţi. Iar Duhul Sfânt face acelaşi
lucru. Prin urmare, care este diferenţa? Cum putem discerne între convingerea Duhului Sfânt, care este spre
mântuire, şi acuzaţia lui Satan, care este spre distrugere? Nu cred că este o întrebare care să aibă un răspuns
simplu. Răspunsul pe care pot să-l dau din experienţă este acesta: am descoperit, în urma experienţei, că
atunci când Duhul Sfânt mă convinge de păcat şi vină, oricât de dureros ar fi acest lucru, întotdeauna există
acolo şi un element al bucuriei. Pentru că atunci când Duhul Sfânt vine şi ne convinge de păcatul nostru,

27
conştientizându-ne de vina pe care o avem, El întotdeauna, în acelaşi timp, ne îndreaptă privirile şi înspre
cruce, înspre locul în care putem scăpa de povara vinovăţiei. Astfel, deşi putem fi convinşi înspre a ne plânge
păcatul, niciodată nu vom fi convinşi înspre a fi disperaţi cu privire la el. În acelaşi timp, Satan vine fără milă
şi încearcă să ne lase fără speranţă; el încearcă să ne facă să ne concentrăm asupra propriilor noastre eforturi
ca şi cum ne-am putea răscumpăra singuri. Acuzându-ne, scopul lui este acela de a ne îndepărta de Hristos şi
de cruce. Nu cunosc o altă cale în afară de aceasta prin care să aflăm diferenţa. Şi tot ceea ce pot spune este că,
atunci când te simţi vinovat, atunci când mă simt vinovat, ştim unde trebuie să mergem. Trebuie să mergem la
cruce. Trebuie să mergem la Isus.

28