Mărturisirea întru rugăciune

Un articol de: Pr. Dan Toader - 14 Iul, 2022

De neuitat sunt unele momente ale vieții; se păstrează mereu în aceeași aură a emoției dintâi.
Întâlnirea cu rugăciunea și învățarea ei constituie un astfel de moment care, în ceea ce mă
privește, a venit de la sine, într-un mod aproape imperceptibil; ca și când m-aș fi născut odată
cu rugăciunea, în care m-am îmbăiat la botez. Apoi, momentele copilăriei, cu rugăciunile ei:
„Înger îngerașul meu”, „Doamne, Doamne, Ceresc Tată”, „Împărate Ceresc” - la care s-a
adăugat rugăciunea „Tatăl nostru”. Mai târziu, pentru bucuria de a rosti în Biserică, am învățat
„Crezul” - dintr-o carte veche, îngălbenită și tocită, a bunicii. Reperele bunei rânduieli erau
esențiale în familie, prin bunici și părinți. Am învățat și de la alții - și am înțeles, în timp,
citind vieților sfinților, că rugăciunea ține de fiecare în parte, este felul fiecăruia de a-și
exprima legătura cu Dumnezeu.

Când ne rugăm, raportându-ne la noi înșine și la Dumnezeu, rugăciunea ascunde, dar și

descoperă. Ascunde taina prezenței lui Dumnezeu în noi și descoperă bucuria nevoinței
noastre de a ne adresa lui Dumnezeu prin rugăciune.

O asemenea stare am trăit, ca elev, participând la hramul unei biserici din parohia unde slujea
dirigintele nostru de la seminar, preotul profesor Constantin Cojocaru, care, cu dragostea-i
plină de zel pentru istorie, ne evoca chipurile neuitate ale Sfinților Teodora de la Sihla, Ioan
de la Râșca, Ioan Iacob Hozevitul. Ne vorbea cu multă dăruire despre frumusețea rugăciunii și
slujirea lui Dumnezeu. Știa, totodată, cu tactul său pedagogic, să ne invite adesea la câte un
hram, urmat de agapa fraternală, la care participau și credincioși, pe care-i întreba, pentru
înțelegerea și învățătura noastră, care le sunt preocupările duhovnicești zilnice. Cu sfială,
răspundeau că se roagă și ei cum pot. Unul a spus că își face rugăciunile fiecărei zile, la care
adaugă o sută de metanii. Alții, că citesc săptămânal Psaltirea. Altul, că face câte o metanie
pentru fiecare icoană din casă și care nu erau deloc puține, pereții casei erau asemenea unei
catepetesme.

Ușor-ușor, atmosfera și discuția înclinau către Filocalie, către Pateric. Pagini filocalice se
scriau ad-hoc, reînvia vremea vechilor buni creștini și sfinți, frumusețea duhului umplând
lumea cu suflete și inimi rugătoare. Mai târziu, citind Pelerinul rus, am aflat că cel care vrea
poate, iar când i se pare că nu are timp suficient de rugăciune, timpul se extinde. Cum?
Insuflându-i pelerinului să se culce mai târziu și să se scoale mai devreme. Numai cel ce nu
vrea să se roage nu găsește vreme pentru rugăciune.
Rugăciunea nu se învață din tratate, ci din... rugăciune. Pentru că, mai întâi, s-a experimentat,
s-a trăit rugăciunea - și după aceea au apărut tratatele. Ea constituie modul de a fi al vieții, de
relație autentică, de comunicare directă cu Dumnezeu. În acest sens, Părintele Sofronie
Saharov subliniază: „Cu Dumnezeu nu-i nevoie să fii politicos; pur și simplu, varsă-ți inima ta
în fața Lui”. Adică fii sincer, dăruitor, pentru că Dumnezeu știe tot, este în toate - și ni-l
amintim, acum, pe marele nostru Mihai Eminescu, care zice: „Istoria omenirii este
desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui
Dumnezeu”. Domnul Iisus nu le-a spus ucenicilor săi ce este rugăciunea, ci le-a spus cum să
se roage și cum să nu se roage, prin comparație cu fariseii care se credeau profesioniștii
rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem din timpul pe care îl avem, din timpul
vieții noastre, o permanentă rugăciune. Așa cum viața este posibilă doar prin respirație - și
rugăciunea devine respirația vieții, în suspinul negrăit al dorului după Dumnezeu.

Omul - făptură complexă, nu poate fi definit și înțeles decât prin Creatorul său. Paginile de
început ale Cărții Sfintei Scripturi ne poartă cu gândul către cuvintele Domnului: „Să facem
om după chipul și asemănarea Noastră...” - arătând că Acel care l-a creat e Dumnezeu-
Cuvântul și i-a dat, totodată, puterea cuvântului pentru a cuprinde înțelepciunile celor create,
pentru a-și spune în cuvinte mirarea și mulțumirea, pentru a răspunde la chemarea Domnului,
în răcoarea serii, pe vremea odihnei înveșmântate în mantia rugăciunii, sub privirea ochiului
neostenit al lui Dumnezeu.

În chip liber, prin rugăciune, omul își arată apartenența divină. Omul este om în dialog cu
Dumnezeu: când se roagă, când stă în genunchi, la rugăciune, înaintea Domnului, lăsându-L
pe Acesta să Se aplece asupra sa cu binecuvântarea cea sfântă. Știut fiind că, după spusa
părintelui Iustin Pârvu, „omul are atâta sfințenie câtă rugăciune are în el”; părinte care, într-un
fel, se apropie de ceea ce spune Fericitul Augustin: „Rugăciunea este unitatea de măsură a
dragostei”.

Într-un timp și într-o lume ca acea de astăzi, în care oamenii vorbesc mult, dar se înțeleg
puțin, când nu avem răgazul să ne ascultăm unii pe alții și nici chiar pe noi înșine, avem
nevoie, mai mult ca oricând, de rugăciune. Prin rugăciune, se reglează foarte multe din
aspectele și neajunsurile vieții. Cel ce se roagă nu doar așteaptă să i se împlinească o cerere
sau alta; el are, de fapt, ceea ce se roagă: Îl are pe Dumnezeu, Izvorul vieții și al tuturor
bunătăților.

Nimic pe lume, nici o acțiune nu este mai aleasă ca rugăciunea. Cât de bine ar fi dacă
oamenii, în iubirea lor, ar ține cont de rugăciune. Vorbirea de la om la om ar fi un lanț de
rugăciune și bunătate. Dacă noi ne-am ruga pentru alții, iar alții pentru noi, Dumnezeu ar fi în
mijlocul nostru, cuvintele din Sfânta Liturghie: „Unii pre alții ca într-un gând să mărturisim” -
ar avea o rezonanță concretă, faptică.

Bucuria supremă o simțim numai în comuniunea cu Dumnezeu și semenii, mai ales prin
rugăciune, când trăim apartenența la Familia cea mare, când Iisus Hristos ne împărtășește
iubirea lui Dumnezeu, Căruia ne-a învățat să-I spunem: „Tatăl nostru” - fiind astfel feriți de
„tendințele care să împingă sufletul omenesc la atitudini de introversiune și de conștiință
exclusivă de sine” (Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie, Editura Bizantină, București,
1999, p. 43). Căci, după cum avertizează, mai sus, Ioannis Zizioulas, „sufletul omenesc
împins la atitudini de introversiune și de conștiință exclusivă de sine” este, direct-indirect,
împins spre moarte. În vreme ce timpul petrecut cu Dumnezeu este o investiție în eternitate.