MĂSURAREA ŞI EVALUAREACOMPORTAMENTULUI MOTRIC

ÎN ACTIVITĂȚILE MOTRICE UMANE

Istoria studiului mişcărilor umane nu este prea îndelungată, căci aceasta a putut fi începuta
abia când s-au întâlnit şi alăturat cunoştinţele de mecanică cu cele de biologie şi mai apoi cu cele de
antropologie şi psihologie.
Dezvoltarea unor tehnici de investigaţie eficiente, de mare fineţe şi cu randament superior
celor vechi a permis cunoaşterea mai detaliată a „maşinii umane”, a mecanismelor funcţionării sale şi,
de aici, o mai bună şi precisă dirijare a activităţii şi modalităţilor concrete de desfăşurare a ei. Filmarea
cu viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice de control al
stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi de prelucrare a răspunsurilor fac din analiza mişcărilor o ştiinţă
în toată puterea cuvântului.
În ultimele decenii, dispozitivele tradiţionale (mecanice sau electromecanice confecţionate
artizanal) au fost înlocuite de tehnicile electronice și IT, și deci necesitatea apariției unui specialist în
tehnici avansate de recoltare în timp real a evenimentelor (mişcări, acţiuni, activităţi) şi de prelucrare
rapidă a informaţiilor astfel obţinute. Cercetarea și analiza (evaluarea, apreciereași măsurarea)
mișcărilor a devenit astfel, un demers interdisciplinar. 
ACŢIUNILE
A. Aspectul global
Tehnica gestului motric (tehnica în sport şi în alte activităţi corporale): -tehnica mersului şi
alergării
-tehnica săriturilor
-tehnica aruncărilor
-tehnica conducerii propriului corp în situaţii deosebite (gimnastică)
-tehnica conducerii aparatelor şi maşinilor (mânuire, pilotare, manevrare) Caracteristici ale
deprinderilor, ca tehnici perfecţionate prin exersare:
-deprinderi fine - declanşarea focului în tir (echilibru, ochire) -deprinderi intermediare -
aruncarea liberă la coş -deprinderi mari - evoluţii în gimnastică, schi, lupte etc.
-capacitate operaţională - decizie, creativitate.  
B. Caracteristici cinetice-dinamice (cauze ce determină/modifică mişcarea corpurilor) -
inerțiale (masa, momentul de inerţie)
-de forţă (statică, dinamică, constantă, variabilă)
-aplicații la biomecanică: forţa de gravitaţie, de inerţie, de rezistenţă a mediului, de reacţie a
reazemului, de tracţiune musculară, de contracţie pasivă. Pe alt plan, al gândirii metodologice, studiul
mişcării umane va înregistra date de ordin cantitativ şi calitativ despre varietatea comportamentului
individual sau colectiv,ca răspuns la o serie întreagă de întrebări care verifică o ipoteză sau provin din
nevoia de cunoaştere.
 ANALIZA MIŞCĂRILOR. METODE ȘI TEHNICI DE ANALIZĂ
Analiza reprezintă un proces de evaluare și apreciere, nu numai unul de măsurare (numărare
sau scalare).
Analiza mişcării urmăreşte cel puţin două obiective: descrierea şi explicarea ei.
În domeniul educației fizice și sportului, este vorba de mişcările corporale, ca și componente
ale acţiunilor şi activităţilor în joc, sport, recreaţie etc.
 

1
 Evaluarea. Accepțiuni ale conceptului de evaluare
Evaluarea (demers didactic aflat în strânsa legătură cu cel de măsurare) este acel proces prin
intermediul căruia se fac/se emit judecăți asupra rezultatelor măsurărilor. Acestea pot cuprinde
descrieri cantitative, calitative, precum şi judecăţi de valoare (după M. Epuran).
În domeniul motricităţii, evaluarea este definită ca fiind acea operaţiune didactică prin care
măsurăm şi apreciem atât predispoziţiile vocaţionale (aptitudinile) şi disponibilităţile elevilor pentru
practicarea educaţiei fizice şi sportului, cât şi capacitatea de performanţă achiziţionată de aceştia (la
nivel individual sau de echipă), în urma procesului de pregătire specifică (D. Colibaba-Evuleţ).
Evaluarea este un proces continuu care cuprinde în totalitate scopurile educaţiei (motric,
intelectual, atitudinal etc.). În timp ce măsurarea se referă la cunoştinţe sau deprinderi specifice şi la
nivelul la care se prezintă acestea la un moment dat, evaluarea este continuă şi urmăreşte
evidenţierea nivelului de schimbare (preferabil de ameliorare) al comportamentului elevului de-a
lungul unei anumite perioade de timp.
Tipurile de evaluare
După D. Colibaba-Evuleţ, evaluările pot fi clasificate în funcţie de:
•moment: iniţială, curentă, periodică (intermediară) şi finală.
•modul de realizare: (orală, scrisă şi practică).
•scopul didactic: formativă, sumativă, normativă, criterială, calitativă, de eficienţă 
Evaluarea sumativă (cumulativă) reprezintă activitatea care urmăreşte verificarea nivelului
atins de către elev/sportiv în atingerea obiectivelor de învăţare, precum şi eficienţa strategiei didactice
utilizate şi constă în verificarea şi aprecierea periodică a întregii activităţi, încheiată cu un control final
(bilanţ) asupra întregului proces instructiv-educativ. Evaluarea sumativă se efectuează la finalul
demersului didactic a unor perioade de durate diferite (trimestre, semestre, cicluri, ani etc.), asigură
certificarea (finală sau/şi intermediară), păstrează rezultatele (ex. testele naţionale, examenele de
capacitate, bacalaureat, trialurile de selecţie în sportul de performanţă). Din acest motiv, acest tip de
evaluare are un caracter retrospectiv, în raport cu acţiunea estimată. Se realizează prin intermediul
notelor, calificativelor, punctelor, testelor finale, sau cu ajutorul unor probe şi norme standard care
marchează un nivel minim de exigenţă aşteptată.
Evaluarea formativă (continuă).
Acest tip de evaluare se realizează prin estimarea diferitelor faze sau secvenţe ale procesului
de instruire, precum şi a rezultatelor obţinute, în trepte succesive foarte scurte şi analizate în detaliu.
Rolul îndeplinit de evaluarea formativă este acela de diagnosticare şi de ameliorare.Trăsăturile
evaluării formative sunt:
•frecvenţa mare a verificărilor şi aprecierilor în timpul unei perioade de instruire;
•alternanţa rapidă a fazelor evaluării, cu modificările aduse activităţii.
În cadrul evaluării formative se utilizează testele de moment, care măsoară progresul realizat
de către sportiv „pe parcursul” încercărilor sale de a îndeplini obiectivele propuse. Un test formativ
trebuie să conţină cel puţin o secvenţă, o bucată, un fragment, din obiectivul operaţional propus. 
Evaluarea normativă.
Acest tip de evaluare se realizează în conformitate cu o scală exprimată în unităţi etalon, prin
care subiecţii sunt clasificaţi valoric și însoțește întotdeauna evaluarea formativă.
Exemplu: toţi componenţii unei echipe sunt verificaţi prin intermediul aceluiaşi test, iar
performanţele fiecăruia sunt comparate cu rezultatele obţinute în medie la nivelul echipei.
Media echipei este de 7 lovituri de la 11 m, reuşite din 10 încercări, la care raportăm performanţa
fiecărui jucător în parte. Aceasta se mai numeşte şi „cota normativă” a echipei, care trebuie mărită
progresiv odată cu fiecare etapă de instruire.
Evaluarea criterială.

2
 Presupune verificarea unor sarcini de instruire de natură diferită (în plan fizic, tehnic, tactic,
psihic) pentru care sestabilesc performanţe standardizate fiecărui sportiv în parte. Criteriile de
evaluare sunt constituite din însăşi obiectivele individuale de performanţă. Aceste teste pun în
evidenţă «distanţa» la care se află sportivul faţă de obiectivele fixate pentru a fi îndeplinite.
Evaluarea calităţii procesului de pregătire.
Acest tip de evaluare are la bază două relaţii fundamentale de asociere:
1. relaţia dintre cantitate şi calitate („acumulările cantitative produc saltul calitativ”)
2. relaţia dintre pregătirea calitativă şi strategia de instruire (ambele raportate la obiective de
pregătire bine precizate). Antrenamentul calitativ vizează doar strategiile didactice eficiente, pozitive,
care conduc întotdeauna la atingerea obiectivului.
Evaluarea eficienţei procesului de pregătire.
Aceasta formă de evaluare reflectă raportul dintre rezultatele obţinute în pregătire şi volumul
eforturilor depuse de către echipa tehnică. Este vorba în acest caz, despre resursele umane,
financiare, materiale, informaţionale, depuse pentru realizarea/îndeplinirea obiectivelor de instruire.
Câţiva dintre indicatorii acestui tip de evaluare sunt: eficienţa economică, eficienţa didactică, eficienţa
socio-culturală etc. Eficienţa obţinută în pregătire este consecinţa exploatării inteligente de către
antrenor, a tuturor disponibilităţilor sportivului (active, latente sau potenţiale).
Evaluarea ca principală componentă a procesului de învăţământ, nu se reduce doar la
estimarea rezultatelor obţinute de către elev şi/sau sportiv şi nu este suficientă prin ea însăşi pentru
ameliorarea acestora.
Prin feed-back sau „bucla conexiunii inverse”, informaţiile obţinute prin evaluare se referă atât
la rezultatele concrete, cât şi la acţiunile care au condus la performanţele respective. Astfel, rolurile
evaluării sunt:
-de a cunoaşte cât mai bine performanţele elevilor/sportivilor; - de a orienta acţiunea de
predare a profesorului/antrenorului şi de a susţine reglarea ei sistematică („din mers”);
-de a îndruma activitatea de învăţare, determinând eficientizarea acesteia. 
Operaţia de măsurare cuprinde trei elemente:
-obiectul de măsurat;
-unitatea de măsură;
-regulile de atribuire a valorilor, în concordanţă cu proprietăţile obiectului de măsurat.
Cuantificarea se referă la determinarea pe baza caracteristicilor fenomenului, a celei mai bune
descrieri cantitative.
Este o operaţie complexă, de determinare şi identificare a dimensiunilor şi indicatorilor
cantitativi, concreţi care să fie ulterior înregistraţi şi eventual, măsuraţi. Cuantificarea este o operaţie
prin care sunt dezvăluite şi definite componentele, dimensiunile şi expresiile, și face posibilă
colectarea, înregistrarea şi exprimarea cantitativă a datelor şi analiza statistico-matematică a acestora.
Măsurarea este operaţia prin care expresia cantitativă (cuantificată) a fenomenelor este
organizată sub forma unei ordini de mărime (frecvenţa, intensitate, volum, ritm) prin raportare la un
criteriu sau etalon, pe baza unor reguli de atribuire a valorilor. Măsurarea poate fi:
•directă, când fenomenul este accesibil nemijlocit aplicării unui sistem numeric;
•indirectă, când fenomenul nu este accesibil nemijlocit aplicării unui sistem numeric sau unui
etalon; variaţiile şi manifestările acestui tip de caracteristici sunt stabilite şi notate în urma observaţiei
sistematice, urmând să fie ordonate şi măsurate ulterior.
 Relaţia dintre măsurare şi evaluare
Există opinii în care:
1.evaluarea este considerată a fi o formă a măsurării şi anume o formă „mai slabă”, prin care
se acordă semnificaţii cantitative
caracteristicilor calitative ale fenomenelor;
3
 2.măsurarea este considerată drept o formă a evaluării şi anume o formă de evaluare
riguroasă, metrică, efectuată asupra laturilor cantitative ale fenomenelor evaluate.
Evaluarea implică mai mult decât a măsura. A evalua înseamnă şi a aprecia,cu sensul de a
raporta un fenomen, o caracteristică, o performanţă, un comportament la un sistem de criterii, care
ţin de punctul de vedere, de sistemul de valori în cadrul căruia se face evaluarea.
Aprecierea. Relaţia dintre măsurare-evaluareapreciere
A aprecia
1.A determina prețul, valoarea unui bun; a evalua. ♦A prețui pe cineva sau ceva (pentru
calitățile sale).
2.A socoti, a considera (că).”(Dicţionarul explicativ al limbii române).Operaţiunea de apreciere
este larg utilizată în procesul de învăţământ/pregătire sportivă, având la bază principii de notare bine
stabilite şi cunoscute atât de către examinatori cât şi de către cei examinaţi. Marja de subiectivism a
aprecierii este semnificativă, oricât de mult s-ar strădui examinatorul (arbitrul) să evite acest lucru.
Dacă măsurarea se exercită asupra variabilelor (atribute, trăsături, însuşiri) ale obiectelor,
fenomenelor, evenimentelor sau indivizilor, evaluarea se exprimă pe baza măsurării în note,
calificative, puncte, clasamente etc., aprecierea se referă la comportamentul elevilor/sportivilor în
cadrul activităţilor de pregătire sau al competiţiilor, atitudinilor, motivaţiilor, integrării sociale, calităţii
şi eficienţei pregătirii etc. (Uneori contează mai mult eficienţa decât calitatea: să înscrii, să punctezi şi
nu modul în care o faci. Ex. patinajul artistic). Măsurarea are rolul de a furniza informaţii exacte despre
starea sau despre un aspect al activităţii măsurate, prin intermediul unor probe, teste, tehnici etc.
(cantitatea), în timp ce aprecierea presupune formarea unor judecăţi de valoare asupra unui rezultat
(calitatea).(Tudor Virgil, 2005).
  Importanţa proceselor de evaluare/măsurare/apreciere
aelevilor/sportivilor
În educaţie fizică şi sport, cunoaşterea subiecţilor are drept repere performanţele,
randamentul acestora, rezultatele evaluării servind la definirea sensurilor acţiunilor
educaţionale întreprinse de către cei implicați în acest sistem.
Cunoscând capacităţile elevilor/sportivilor, putem constata: - în ce măsură reuşim să
îndeplinim obiectivele educaţiei fizice şi sportului;
-care sunt înclinaţiile, interesele şi aptitudinile elevilor/sportivilor;
-care este tipul de motivaţie şi nivelul de aspiraţie al acestora;
-modalităţile de optimizare a procesului instructiv-educativ;
-formarea grupelor omogene de lucru, alegerea celor mai potrivite mijloace şi metode;
-care este sportul pe care-l pot practica elevii talentaţi şi modul în care aceştia pot fi orientaţi
spre marea performanţă.
•Proba de control
Próbă - provine de la verbul „a proba” = „Acțiune întreprinsă pentru a constata dacă ceva sau
cineva îndeplinește condițiile cerute; încercare; verificare” Cf. DEX.
Proba de control este „cea mai simplă operaţiune de evaluare (identificare, constatare,
verificare etc.) a unei însuşiri sau a unei componente definite a capacităţii de performanţă”. Cu
ajutorul probelor sunt identificate sau verificate toate aspectele comportamentului sportivilor:
priceperi, deprinderi, capacitate etc., achiziţionate în decursul pregătirii. Probele de control se
identifică cu obiectivul de instruire, astfel, ele sunt constituite din fazele acestuia sau exerciţiile
(mijloacele), prin care este îndeplinit
•Norma de control
„Totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea
obține un titlu, o calificare etc.” Cf. DEX.
4
 „Nivelul minimal prestabilit de către forurile tehnice ale fiecărei ramuri sportive, pentru
realizarea de către elevi, sportivi, a anumitor probe motorii relevante pentru nivelul calităţilor de bază
(viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea), sau al deprinderilor tehnico-tactice (execuţii de procedee
tehnice în condiţii diferite)”. Cf. Dicţionarului termenilor de specialitate, Enciclopedia sportului, vol. IV.
•Baremul
„Normă pentru calificarea într-o competiție” Cf. DEX. .
„Minimum de rezultate care trebuie obținute pentru a trece dintr-o etapă de concurs sportiv la
etapa imediat următoare” Cf. DEX. .
„Normă care trebuie realizată (de sportivi) pentru a se putea califica într-o competiție” Cf. DEX.
.
„Normă stabilită de un for superior, pe care trebuie să o realizeze un sportiv sau o echipă
pentru a se putea califica într-o competiție oficială.
„Nivelul valoric prestabilit al rezultatului minim, a cărui îndeplinire condiționează admiterea
sportivului într-un concurs oficial”.
•Relaţia dintre proba de control, normă şi barem
Norma de control este întotdeauna interrelaţionată cu proba de control şi presupune
identificarea unor indicatori obiectivi sau parametri, prin care să se evalueze cota valorică a unei
însuşiri, componentă, aspect sau trăsătura fie comportamentală, fie performanţială. Dacă proba de
control poate rămâne constantă, norma de control poate fi modificată de la un stadiu de pregătire la
altul.
În general, normele de control sunt nişte baremuri standardizate prestabilite, în funcţie de care
sportivii sunt selecţionaţi, promovaţi, declaraţi apţi sau inapţi, pentru următorul stagiu de pregătire
sau pentru o competiţie de un anumit nivel.
•Teste motrice
•Testele ca instrumente de măsură
Spre deosebire de proba de control care verifică şi atestă existenţa şi valoarea unui
comportament bine definit şi evaluat înainte şi după efectuarea instruirii practice, testul presupune
obligatoriu o procedură standardizată de examinare.
Standardizarea se referă la:
-conţinutul probelor (acestea trebuie să fie identice pentru toţi subiecţii),
condiţiile de aplicare a probelor (identice pe tot parcursul examinării) şi
-baremurile de evaluare (să rămână constante pe tot parcursul testării).
Testul este „o probă determinată, ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi
subiecţii examinaţi, pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eşecului sau notării
numerice a reuşitei. Sarcina poate fi relativă fie la cunoştinţele dobândite, fie la funcţii senzori-motrice
sau mentale”. (H. Pieron, 1968)
Testul poate fi „un set de întrebări, probleme sau exerciţii pentru stabilirea cunoştinţelor,
abilităţilor, aptitudinilor sau calificării unei persoane; o examinare; un instrument specific de măsurare
pentru colectarea de date, implicând un răspuns de la persoana care este măsurată". (M. Barrow şi
McGee, 1971)
•Ce măsoară testele?
Prin intermediul testelor se măsoară: cunoştinţe, funcţii fiziologice, psihice, motrice și
psihomotrice, modalităţi de reacţie și de adaptare, atitudini psihosociale etc.
Eficienţa testelor nu depinde doar de structura acestora, ci şi de modul în care sunt utilizate, de
priceperea şi măiestria celui care le utilizează. Criteriile ştiinţifice trebuie respectate şi în cursul
aplicării testelor, începând de la pregătirea examinării şi până la interpretarea rezultatelor realizate de
către subiecţi. Testele nu pot fi aplicate corect, în afara contextului în care şi pentru care au fost
create. 
5
 •Alte cerinţe în aplicarea testelor:
-administrarea testelor şi interpretarea rezultatelor trebuie să se efectueze numai de către
specialişti pregătiţi și competenţi;
-preluarea fără rezerve a testelor şi a etaloanelor acestora poate fi o greșeală, deoarece este
posibil ca eșantionul de subiecţi căruia i se aplică testul, să nu fie echivalent cu eşantionul pe baza
căruia s-a construit testul;
-testele motrice trebuie să realizeze o măsurare obiectivă;
-să nu aibă o durată prea mare, deoarece inducerea stării de oboseală poate influenţa negativ
rezultatele;
-să solicite şi să măsoare calităţi specifice domeniului investigat; - să fie uşor de aplicat sau să
utilizeze o aparatură uşor de manevrat; - să se aplice în condiţii identice pentru toţi subiecţii.
•Greşeli frecvente în selecţia, aplicarea şi interpretarea testelor
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe situații care pot afecta validitatea şi
obiectivitatea unor metode de testare, precum şi interpretarea rezultatelor la teste. M. Epuran (2005)
enumeră în „Metodologia cercetării activităţilor corporale”, câteva dintre acestea:
-Aşteptările celui care aplică testele; acesta doreşte, speră şi se aşteaptă ca rezultatele să-i
confirme ipotezele. Ca atare, instructajul făcut subiecţilor, poate influenţa răspunsurile acestora.
-Aşteptările celor testați; aceştia doresc sa facă o bună impresie, să fie apreciaţi de către
experimentator, răspunzând spre a-l mulţumi pe acesta.
-Fluctuaţia instrumentelor de măsură; se poate întâmpla ca de-a lungul cercetării,
instrumentele de măsură să se decalibreze etc.
-Maturizarea, ca rezultat al dezvoltării fiinţei umane; odată cu creşterea şi dezvoltarea
indivizilor, mulţi dintre parametrii fizici dar şi ai personalităţii acestora se modifică, ceea ce va
determina şi modificarea rezultatelor la testări.
-Factorii istorici; evenimentele care apar în viaţa de zi cu zi a indivizilor, pozitive sau negative,
pot influenţa randamentul acestora.
-Pierderea subiecţilor sau „moartea experimentală” apare prin retragerea, abandonul,
renunţarea la activităţile respective de către unii dintre subiecţii supuşi testării, din motive mai mult
sau mai puţin obiective.
•Bateriile de teste
Sunt constituite din mai multe teste selecţionate, menite să evalueze (fiecare în parte şi apoi
global) una sau mai multe caracteristici ale unui fenomen.
Astfel, bateriile de teste pot fi:
· unidimensionale sau omogene (mai multe teste măsoară o singură variabilă);
· multidimensionale sau heterogene (un singur test măsoară mai multe caracteristici). Exemple:
Bateria de teste motrice Fleishman care cuprinde mai multe probe de motricitate, Bateria de teste de
psihomotricitate Bruinings -Ozercski, Testul Eurofit etc. 
Creșterea și dezvoltarea reprezintă un proces biologic prin care trece organismul în evoluția sa
până la maturitate și depinde în mare măsură de interacțiunea complexă dintre factorii ereditari și cei
acumulați în decursul vieții, prin realizarea codului genetic într-un mediu concret.
Creșterea este un proces cantitativ privind sporirea în greutate, volum și dimensiuni, deci
reprezintă mărirea dimensiunilor organelor, a segmentelor corporale, greutății, volumului acestora.
Creșterea este asigurată prin multiplicarea celulară și este subordonată dezvoltării.
Celulară, care se manifestă prin modificări funcționale, ce marchează o adaptare a organelor și
sistemelor de organe, o evoluție complexă și o integrare coordonată a lor într-un tot unitar.
Dezvoltarea reprezintă suma proceselor de creștere și diferențiere a
organismului, care conduc în final la dimensiunea, forma și funcția sa definitivă (Kellen și Wiskon,
1977).
6
 Dezvoltarea și creșterea copiilor nu se desfășoară în ritm uniform. Perioadele de dezvoltare
lentă sunt urmate de perioade de creștere rapidă, marcând unele salturi.
La finalul perioadei de creștere, copilul ajunge la maturizarea somatovegetativă dar până
atunci el nu poate fi considerat un adult în miniatură și în consecință formarea și modelarea lui nu se
poate realiza după modelul de pregătire al adulților.
Senescența (îmbătrânirea țesuturilor și a organismului), după cum este științific argumentat,
începe din momentul conceperii, și la fel ca maturitatea este condiționată de perioadele de creștere și
dezvoltare, fiind esențială pentru întreaga evoluție ulterioară a organismului.
Endogenitatea demonstrează că atât creșterea cât și dezvoltarea se desfășoară după legitățile
interne, caracteristice organismului dat și programate genetic.
Ciclicitatea se manifestă prin activarea și frânarea procesului de creștere în diferite perioade de
viață (pe parcursul anului creșterea lungimii corpului are loc în lunile de vară, iar a masei - în cele de
toamnă).
Succesivitatea indică etapele de dezvoltare a individului ce se succed strict una după alta.
Ireversibilitatea se caracterizează prin imposibilitatea repetării proceselor de creștere și
dezvoltare în ontogeneza parcursă de om.
Sincronicitatea se manifestă prin faptul că toate organele și sistemele de organe se dezvoltă și
îmbătrânesc la una și aceiași persoană relativ simultan.
naștere până la terminarea lui.
Ritmul creșterii este mai intens în primul an de viață, scade apoi treptat cu vârsta și se
accentuează din nou la începutul perioadei pubertare, dar fără să egaleze intensitatea procesului din
primul an de viață.
Creșterea segmentelor corpului (cap, trunchi, membre) are un ritm propriu. Existența anumitor
proporții între diferitele segmente ale corpului este caracteristică diferitelor perioade ale dezvoltării
copilului.
Creșterea staturo-ponderală diferă în funcție de sex.
Ritmul de creștere staturo-ponderal prezintă oscilații sezoniere, iarna ritmul este relativ
uniform, iar vara creșterea este mai evidentă; iar cea ponderală diminuează vara, iar toamna creșterea
ponderală depășește pe cea staturală.
dezvoltare ale copiilor și luând în considerare capacitatea reală de efort și adaptabilitatea
organismului la cerințele complexe ale efortului din lecția de educație fizică și în cadrul activității
sportive are în vedere nu atât vârsta cronologică, ci pe cea fiziologică. El împarte vârsta școlară în trei
perioade: antepubertară, pubertară, postpubertară.
În cadrul acestei clasificări se are în vedere evenimentul major fiziologic și psihic - pubertatea -
care aduce transformări psiho-fiziologice evidențiate la nivelul sferei somatice, a constituției fizice cât
și a celei funcționale. 
În etapele dezvoltării organismului uman sunt mai multe tipuri de vârstă, astfel:
1.Vârsta calendaristică, este stabilită și măsurată prin timpul astronomic (ani, luni, zile);
2.Vârsta biologică, este stabilită după criterii biologice și constituie o rezultantă a vârstelor
biologice ale diferitelor componente ale organismului (ţesuturi, organe, sisteme, umori).
3.Vârsta morfologică, este determinată de modificările de vârstă alestructurii ţesuturilor şi
organelor.
4.Vârsta fiziologică sau funcţională, este deteminată de modificările caracterizate prin
atenuarea activităţii unor organe.
Determinarea vârstei adevărate a organismului este o problemă destul de complicată.
Adeseori are loc o necoincidenţă a vârstei calendaristice cu cea biologică. Pe de o parte, se întâlnesc
oameni care arată cu mult mai în vârstă decât vârsta calendaristică, iar pe de altă parte indivizi„veşnic

7
 tineri”. Ultimii se referă mai frecvent la tipul constituţional astenic. Pentru medicină vârsta
biologică are o mare importanţă.
Printre indicii morfologici ai vârstei biologice se evidenţiază: semnele generale, integrale şi
particulare.
Semnele generale, integrale se referă la: dimensiunile corpului, particularităţile osificării
scheletului, erupţia dinţilor şi manifestarea semnelor sexuale secundare.
Semnele particulare, caracterizează vârsta biologică a ţesuturilor, a organelor şi sistemelor de
organe, care pentru diverse organe şi sisteme pot fi diferite.
La stabilirea vârstei biologice, se ţine cont mai ales de:
•criteriul somatic, se stabileşte pe baza măsurilor (mai expresivă este înălţimea);
•criteriul endocrin, se determină în baza semnelor clinice şi de laborator, și maturizării
anumitor glande endocrine;
• criteriul osos, se bazează pe studierea stadiului de osificare a scheletului.
Vârsta biologică mai poate fi determinată şi prin metode radiologice în conformitate ca apariţia
centrilor de osificare şi dispariţia zonelor de creştere, numite şi zone epifizare. După radiograme se
poate determina dacă individul a atins perioada maturizării sau nu.
Viaţa omului nu prezintă un proces uniform de dezvoltare: pe parcursul ei se observă câteva
modificări considerabile ce manifestă începutul unei noi etape a vieţii. Aceste transformări corespund
anumitor perioade ale vieţii.
Corespunzător concepțiilor contemporane, ontogeneza reprezintă dezvoltarea individuală a
organismului, totalitatea modificărilor succesive morfologice, fiziologice și biochimice de la naștere și
până la sfârșitul vieții.
Pentru etapele ontogenezei sunt specifice:
• heterocronia (dezvoltarea diferențiată inegală d.p.d.v. somatic și morfologic);
• dezvoltarea neuniformă a diferitor sisteme funcționale ale organismului.
Modificările, ce au loc într-o etapă sau alta a ontogenezei, pot influența în mod diferit asupra
dezvoltării de mai departe a individului. Instabilitățile echilibrului sistemelor în dezvoltare, când
mecanismele vechi de reglare și-au epuizat posibilitățile în menținerea integrității și a modificărilor
morfologice adecvate, iar mecanismele ce corespund unui nou nivel de diferențiere a elementelor
sistemelor n-au atins încă nivelul minim al maturității, au fost numite de A.S. Leontiuk perioade critice.
Perioadele critice se caracterizează printr-o sensibilitate sporită în dezvoltarea diferitor maladii.
Mai importante pentru clinică sunt trei perioade critice:
• perioada maturizării sexuale: de la 14-15 până la 18-20 ani;
• perioada climacterică: de la 40-45 până la 50 ani;
• senilitatea: 75-80 ani.
Fiecare din aceste perioade semnifică încheierea unei etape a vieții și începerea altei, însoțită
de modificări atât în porțiunea somatică a corpului, cât și în viscere și sistemul neuroendocrin.
În dezvoltarea organismului se evidențiază trei stadii.
I. Primul - progresiv - care cuprinde dezvoltarea intrauterină și cea postnatală până la 22 ani,
pentru care este specific creșterea corpului în înălțime, în această perioadă deosebim trei salturi de
creștere:
• primul salt are loc în a doua jumătate a dezvoltării intrauterine;
• al 2-lea salt are loc la vârsta de 4-7 ani, unde ritmul de creștere la fete este mai mare decât la
băieți. La început mai rapid cresc membrele inferioare, apoi cele superioare și, în ultimul rând,
trunchiul și capul.
• al 3-lea salt de creștere are loc la 13-16 ani și se referă la toate segmentele corpului. În
această perioadă la băieți are loc o accelerare pronunțată, depășind ritmul de creștere la fete.

8
 Ritmul creșterii și dezvoltării postnatale atât la băieți cât și la fete este variat și se evidențiază
prin patru perioade:
• la 5-6 ani are loc creșterea rapidă atât la băieți cât și la fete;
• la 10-12 ani are loc creșterea lentă la băieți, iar la fete până la 10 ani;
• la 16-18 ani creșterea accelerată la băieți, iar la fete la 14-15 ani;
• creșterea lentă la bărbați are loc până la 24-25 ani, iar la femei până la 18-20 ani.
II. Al II-lea stadiu - stabil, cuprinde perioada vieții între 22-50 de ani, când are loc avansarea în
greutate și creșterea stratului de țesut celulo-adipos.
III. Al III-lea stadiu - regresiv, se referă la perioada de vârstă între 56-90 ani.
Constituția (constituție - structură, organizare) este definită ca fiind totalitatea caracterelor de
ordin psihic și somatic ale unui individ, care se exteriorizează în particularități morfologice,
funcționale, de randament, rezistență, precum și reacția individului față de diferite influențe nocive și
patologice. Aceste caracteristici sunt în parte genetice, dar au și o componentă dobândită sub
acțiunea factorilor mediului extern fizic și social.
Prin tip constituţional se înţelege totalitatea caracterelor morfologice, funcţionale şi psihice
care definesc o anumită fiinţa umană, luată ca un tot unitar.
Primele încercări de a împărți indivizii pe tipuri constituționale au fost în antichitate.
Hipocrat şi Galen au diferenţiat 4 tipuri constituţionale.
1.Tipul sanguin: persoane energice, cu o mare capacitate de activitate.
2.Tipul flegmatic: indivizi activi, dar cu reacţii mai lente.
3.Tipul coleric, sau dezechilibrat: persoane impulsive, uşor iritabile cu reacţii violente.
4.Tipul melancolic: indivizi lipsiţi de energie, introvertiţi, cu tendinţă spre depresie.
O altă clasificare a fost făcută de către I. Pavlov. Acesta distingea 4 tipuri constituţionale, pe
baza activităţii nervoase. Cele 4 tipuri au o corespondenţă în clasificarea făcută de Hipocrat.
1.Tipul energic, echilibrat şi mobil - corespunde tipului sanguin.
2.Tipul energic, echilibrat şi inert - este tipul flegmatic.
3.Tipul energic, dezechilibrat - cuprinde indivizii colerici, impulsivi, violenţi.
4.Tipul slab - în tipologia lui Hipocrat, ar corespunde melancolicului.
Pe baza trăsăturilor morfo-funcționale specifice fiecărui individ și care determină reacția
generală a organismului, există după M.V. Cernoruțki: 3 (trei) tipuri constituționale
1.Tipul normostenic, caracterizat prin proporționalitatea dimensională a corpului, din punct de
vedere biologic. Este tipul cu cea mai mare suplețe (elasticitate, flexibilitate) a reacțiilor de răspuns și a
echilibrului neurovegetativ;
2.Tipul astenic longilin, cuprinde subiecți slabi, longilini, cu membre lungi și subțiri, cap alungit,
nas mare și îngust, profil ascuțit, umeri înguști, torace lung, îngust și turtit, unghiul infrastemal ascuțit,
bazin îngust, musculatura slab dezvoltată;
3.Tipul hiperstenic - este de statură mijlocie sau mai mică, cu perimetrul toracic mare, membre
scurte, capul este mare, de formă rotunjită, gâtul scurt și gros, umerii largi și drepți, torace larg, scurt,
bombat, unghiul infrastemal obtuz, abdomen și bazin voluminos.
• Fiecărui tip îi sunt specifici:
• indicii antropometrici,
• compoziția corpului,
• activitatea sistemului nervos și sistemului endocrin,
• structura, poziția și funcția organelor interne.

9
A -tipul astenic;

B -tipulnormostenic

C -tipulhiperstenic

10