EVALUAREA ÎN SPORT

Antrenamentul sportiv de înaltă performanţă (şi nu

numai) constituie o activitate care implică eforturi
considerabile din partea societăţii. Prin multitudinea şi
complexitatea problemelor pe care le ridică pregătirea
sportivilor şi valorificarea ei în concursuri, acestea au ajuns
să intereseze un număr foarte mare de oameni care provin
din diferite sfere ale vieţii sociale: antrenori, medici,
psihologi, sociologi, metodişti, oameni politici, economişti,
manageri etc.
 Deoarece toate preocupările converg spre eficientizarea
pregătirii sportive, evaluarea efectelor antrenamentului
capătă o importanţă deosebită, ca şi fazele de proiectare,
programare şi desfăşurare a activităţii.
Evaluarea reprezintă condiţia fundamentală pentru
dirijarea ştiinţifică a antrenamentului sportiv, considerat a
fi un proces instructiv-educativ, pentru că în cadrul său se
produce atât predarea unui anumit tip de cunoştinţe de către
antrenor (emiţător), cât şi învăţarea specifică realizată de
subiecţi (receptori şi efectori).
 În antrenamentul sportiv, evaluarea este necesară
pentru aprecierea nivelului de realizare a obiectivelor cu
caracter operativ şi curent. Este recomandabil ca aceasta să
se realizeze periodic şi chiar continuu.
Scopul principal al evaluării este evidenţierea
modificărilor funcţionale, morfologice, motrice şi psihice
produse, în direcţia perfecţionării stărilor de adaptare la
eforturi de mare intensitate, volum şi complexitate.
 A. Dragnea (1996) consideră că activitatea de evaluare
în antrenamentul sportiv are următoarele obiective
generale:
✓ cunoaşterea reacţiei organismului sportivului la eforturile de
antrenament şi particularităţile desfăşurării proceselor de
oboseală şi restabilire;
✓ determinarea nivelului capacităţilor funcţionale ale
diferitelor sisteme, organe sau mecanisme funcţionale
(aerobe, anaerobe etc.), ce au rol determinant în eficienţa
activităţii competiţionale;
✓ verificarea indicatorilor de efort (volum, intensitate,
complexitate, pauze etc.);
✓ estimarea capacităţii de adaptare la efort;
✓ testarea nivelului de dezvoltare a calităţilor motrice, a pregătirii
tehnico-tactice şi psihice;
✓ identificarea ştiinţifică a perioadelor şi a modalităţilor de intrare
în forma sportivă;
✓ cunoaşterea capacităţii psihice a sportivului;
✓ compararea rezultatelor din concursuri şi competiţii cu
obiectivele de performanţă stabilite anterior;
✓ determinarea gradului măiestriei tehnice şi a capacităţii tactice;
✓ evidenţierea eficienţei activităţii competiţionale;
✓ utilizarea rezultatelor obţinute prin procesul de evaluare în
dirijarea ştiinţifică a antrenamentului sportiv.
 TIPURI DE EVALUARE ÎN ANTRENAMENTUL
SPORTIV

În antrenamentul sportiv, scopul principal al evaluării

constă în evidenţierea modificărilor funcţionale,
prezentate sub forma stărilor de adaptare determinate de
influenţele antrenamentului de lungă, medie sau scurtă
durată. În funcţie de aceste durate, au fost determinate
următoarele tipuri de evaluare:
 1. Evaluarea iniţială – se efectuează la începutul unui
program de instruire şi este menită să stabilească starea
sistemului sau a acţiunii evaluate, condiţiile în care aceasta
se poate integra în programul pregătit. Ea constituie una
dintre premisele realizării programului. Acest tip de
evaluare răspunde funcţiei predictive.
 2. Evaluarea de etapă – de regulă, se realizează la
finalul unor intervale de timp mai lungi, cum ar fi
macrociclurile anuale, etapele din cadrul diferitelor
perioade. Principala sarcină a acestui tip de evaluare este de
a evidenţia gradul de adaptare la efort al sportivului în urma
influenţelor antrenamentului de lungă durată. O altă sarcină,
care de fapt se sprijină pe prima, este stabilirea strategiei de
pregătire pentru macrociclul sau etapa următoare.
 Prin evaluarea de etapă, se apreciază efectele pregătirii la
toţi factorii antrenamentului: capacitatea de efort fizic şi psihic,
pregătirea tehnică, pregătirea tactică etc. Este de mare importanţă
să se evidenţieze eventualele aspecte negative sau rămânerile în
urmă şi să se semnaleze rezervele insuficient valorificate, rezerve
care, stimulate corespunzător, vor permite o curbă ascendentă în
viitor.
Concluziile extrase din analiza rezultatelor obţinute prin
acest tip de evaluare vor constitui punctul de plecare şi, totodată,
baza elaborării unor planuri (în unele cazuri, individualizate) de
corectare a întregului proces de pregătire sau a anumitor aspecte
din pregătire, mergându-se uneori până la reformularea
obiectivelor de instruire şi urmărindu-se, în funcţie de situaţie,
completarea sau diminuarea lor.
 Conţinutul evaluării de etapă depinde de specificul
ramurilor de sport şi de condiţiile tehnico-materiale de care
dispune antrenorul. Evaluarea va cuprinde teste pentru
componentele pregătirii tehnice, fizice, tactice, psihologice,
precum şi probe specifice şi de laborator, funcţionale şi
biochimice, pentru determinarea capacităţii de efort.
Majoritatea specialiştilor cred că evaluarea de etapă
este eficientă atunci când se aplică de 2-3 ori într-un
macrociclu, şi anume: la sfârşitul primei şi a celei de-a doua
etape din perioada pregătitoare şi din perioada
competiţională, când evaluarea se realizează direct, prin
rezultatele obţinute în concurs.
 Trebuie să se acorde o atenţie deosebită condiţiilor de
efectuare a evaluării, în sensul că sunt necesare măsuri prin
care să se evite eventualele modificări ale efectelor de
antrenament ale mezociclului sau ale microciclului datorate
unei perioade de odihnă stabilite conform raportului dintre
efort şi odihnă.
Considerăm că o regulă de bază pentru acest tip de
evaluare este necesitatea menţinerii standard (constante) a
condiţiilor de examinare, folosirea aceloraşi instrumente şi
aparate.
 3. Evaluarea curentă (de microciclu sau de mezociclu)
– este subordonată, ca organizare şi conţinut, evaluării de
etapă. Se consideră că este necesar ca, în finalul fiecărui
mezociclu, să se aplice probe de control specifice sau
nespecifice, în funcţie de tipul şi de orientarea mezociclului
respectiv.
Acest tip de evaluare este valabil numai pentru
perioada pregătitoare, deoarece în perioada competiţională
verificarea se realizează prin concurs.
Prin această evaluare se urmăreşte să se verifice şi să se
aprecieze dacă s-a realizat orientarea microciclului sau a
mezociclului, care este evoluţia proceselor de restabilire,
care este gradul de oboseală etc.
 4. Evaluarea operativă – are ca scop fundamental
alegerea celor mai raţionalizate şi standardizate structuri, ea
aplicându-se cu precădere în lecţiile de antrenament. În
acest scop, se vor folosi cele mai diferite teste, care este
preferabil să fie acordate cu exerciţiile fundamentale precis
standardizate.
 Evaluarea în şi prin competiţie

Întreg procesul instructiv-educativ din antrenamentul

sportiv are ca scop principal obţinerea unor rezultate
superioare în competiţii: dacă aceste rezultate au fost
obţinute, înseamnă că toată activitatea din interiorul
sistemului a fost eficientă.
Pornind de la aceste considerente, competiţia poate fi
privită sub următoarele aspecte:
1. Ca modalitate directă şi completă de evaluare a pregătirii,
competiţia este cel mai eficient şi mai real test, deoarece în
el sunt înglobate evaluări ale tuturor aspectelor întâlnite pe
parcursul pregătirii, şi anume: pregătirea fizică, tehnică,
tactică, psihologică, capacitatea de efort, etc.
Este de remarcat că, dacă în celelalte evaluări s-au
folosit teste mai mult sau mai puţin complete, care vizau
unul sau mai multe aspecte, competiţia reprezintă testul
suprem, chintesenţa tuturor celorlalte.
 Dacă rezultatele obţinute în competiţie corespund
aşteptărilor, mai exact dacă sunt cele propuse prin
obiectivele de performanţă de la începutul activităţii,
înseamnă că şi celelalte evaluări efectuate şi-au atins scopul.
Totuşi, este de menţionat că, pe parcursul unui macrociclu,
şi concursurile au o semnificaţie diferită, cele mai
importante fiind aşa-zisele concursuri de obiectiv (Jocuri
Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Europene
etc.). La sportivii din categoriile inferioare, cele mai
importante obiective de performanţă sunt obiectivele
formulate la începutul pregătirii.
2. Ca loc unde se probează eficienţa celorlalte tipuri de
evaluare, competiţia reprezintă singura situaţie în care sunt
respectate întrutotul cerinţele regulamentare, cei ce
efectuează evaluarea fiind arbitrii care, teoretic, sunt neutri
(sunt din afara procesului de instruire).
Dacă până acum condiţiile în care s-a făcut evaluarea
au fost mai mult sau mai puţin imaginare, artificiale,
competiţia este situaţia concretă, reală, naturală.
 Deşi, la prima vedere, evaluarea prin competiţie ar
putea avea aspect de evaluare sumativă, privită în ansamblu
ea poate avea caracter de evaluare continuă, mai ales acolo
unde competiţiile se succed foarte rapid (şi nu puţine sunt
sporturile în care se întâmplă aşa), şi de evaluare iniţială,
pentru etapa care îi urmează.
Astfel, dacă rezultatele obţinute în competiţii sunt
interpretate corespunzător, ele pot avea o influenţă decisivă
în orientarea strategiilor metodologice care vor urma,
deoarece rolul lor este unul reglator.
EVALUAREA REZISTENȚEI
 REZISTENŢA

Definiţii

Harre: capacitatea organismului de a face faţă oboselii fizice

provocate de activitatea musculară.

Ardelean: calitatea motrică rezistenţă reprezintă capacitatea

omului de a face faţă oboselii fizice provocate de activitatea
musculară desfăşurată într-un efort de o intensitate precizată
şi într-un un regim determinat, fără modificarea intensităţii
prescrise.
Frey: vorbeşte despre rezistenţa sau anduranţa psihică, aceasta
referindu-se la “capacitatea individului de a menţine, cât
mai mult posibil, un efort pe care este permanent tentat să îl
abandoneze”.
 Generală

Specifică Disciplina
Forme de sportivă

manifestare Locală

Masa
Rezistența musculară

Furnizoare
de energie Generală
Aerobă

Mixtă

Anaerobă
 Anduranță
– forță

Anduranță Tipul
- viteză efortului

Rezistența

Durata
Lungă efortului
durată
Scurtă
durată
Durată
medie
Evaluarea rezistenţei

Factorul care trebuie luat în considerare pentru

evaluarea rezistenţei este timpul. Metodele şi instrumentele
cel mai frecvent folosite în acest scop sunt acelea prin care
subiectul este supus unor eforturi diferite ca durată şi
complexitate, şi care corespund solicitărilor specifice
ramurilor sau probelor sportive.
 Aparatele utilizate pentru măsurarea acestei capacităţi
sunt:
✓ spiroergometrul sau spirometrul: cu ajutorul lui se
realizează măsurarea directă a consumului de oxigen;
https://www.youtube.com/watch?v=hQzNG89pESQ
✓ scăriţa: este un dispozitiv pe care subiectul urcă şi coboară,
de pe un suport, în ritmul dat de metronom, la înălţimi care
pot fi modificate;
✓ metronom;
✓ oximetru.
✓bicicleta ergometrică: este o bicicletă specială
care permite modificarea intensităţii efortului
prin reglarea, după voinţă, a mişcării pedalelor;
✓covorul rulant.
 Teste pentru evaluarea rezistenţei

✓ proba Harvard
https://www.youtube.com/watch?v=qxPGhxP-Jnk

✓ proba Elenkov

✓ testul Cooper
✓ testul Yo-Yo
https://www.youtube.com/watch?v=nkOk_P5VnOA

✓ testul Beep
https://www.youtube.com/watch?v=cz2m1PJ0gj4

✓ testul 30-15 IFT

https://www.youtube.com/watch?v=gFGi-pUdDiA

✓ Testul Gacon
https://www.youtube.com/watch?v=iZNmWZJP5GA
Evaluarea capacităţii de efort aerob

Evaluarea rezistenţei se află în strânsă relaţie cu

evaluarea capacităţii de efort aerob, aceasta reprezentând
puterea maximă pe care un subiect este capabil să o
dezvolte, pe baza energiei eliberate prin procesele aerobe
ale contracţiei musculare.
 Capacitatea de efort aerob poate fi determinată prin:

✓ metode de determinare directă (a consumului maxim de

oxigen): examenul spirometric;
✓ metode de
determinare indirectă
(a consumului maxim
de oxigen după
frecvenţa cardiacă în
efort submaximal):
nomograma Astrand-
Rhyminng,
nomograma Margaria
(A. Dragnea, index 43,
p. 149);
✓ metode de determinare a capacităţii de efort (după
modificarea frecvenţei cardiace şi a presiunii arteriale în
cursul efortului, sau a perioadei de revenire după efort):

➢în cursul efortului: ➢în perioada de

revenire după efort:

•testul lui Rockport de •proba Lian;

marş pe 1 milă (J. R. •testul Ruffier;
Morrow & Co., index •testul Tecumseh.
120, p. 234);
•testul Gaçon (pentru
evaluarea puterii
aerobe);
•testul Yo-Yo.
EVALUAREA SUPLEȚEI
 Definiții

Supleţea sau flexibilitatea este “capacitatea individului

de a putea executa mişcări cu mare amplitudine, din una sau
mai multe articulaţii”; “ea este o capacitate motrică
condiţionată, în parte, de capacitatea de coordonare (J.
Weineck, 1992).
R. Manno (1992) încadrează supleţea în grupa
capacităţilor motrice “intermediare”, respectiv între
capacităţile condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă) şi
capacităţile coordinative.
 Autorul consideră că “dezvoltarea defectuoasă a
supleţei constituie un factor limitator al vitezei maxime de
execuţie a deprinderii tehnicilor, deoarece se măreşte
consumul energetic, ceea ce facilitează apariţia oboselii”. El
mai adaugă că “supleţea este o aptitudine motrică ai căror
factori limitativi sunt de tip anatomic, structural şi de
reglare”.
Alţi specialişti sunt de părere că supleţea are doar
efecte limitative asupra reglării propriu-zise a mişcării,
deoarece nu se implică notabil în procesele energetice.
 Subcategorii

ARTICULAȚII MUȘCHI, TENDOANE, LIGAMENTE

Mobilitate articulară Capacitate de

întindere/elasticitate

Supleţea se referă la două componente ale aparatului

locomotor
 Tipuri de supleţe

După numărul de articulaţii prin care se realizează

mişcarea, clasificarea supleţei este următoarea:
✓ supleţea generală – care se referă la supleţea principalelor
mari articulaţii ale corpului (ale centurii scapulare
coxofemurale, ale coloanei vertebrale);
✓ supleţea specifică.
 R. Manno (1992), ca de altfel mulţi alţi specialişti,
consideră că există trei tipuri de supleţe:
✓ supleţea activă: datorată acţiunii muşchilor care se destind,
ceea ce semnifică amplitudinea maximă a unei articulaţii;
✓ supleţea pasivă: datorată fie acţiunii inerţei sau gravitaţiei
corpului, fie acţiunii unui partener sau aparat; după
majoritatea specialiştilor, acest tip de supleţe se referă la
amplitudinea articulară a unui individ, sub efectul unei forţe
externe;
✓ supleţea mixtă: determinată de interacţiunea, sub diferite
forme, dintre supleţea activă şi supleţea pasivă.
 Mobilitatea se exprimă în grade, întrucât mişcările
segmentelor aparatului locomotor realizează unghiuri
diferite între ele. Structura şi tipul articulaţiilor
condiţionează natura mişcărilor ce pot fi efectuate, iar
amplitudinea depinde, în principal, de calitatea
ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor.
R. Manno (1992) afirmă că “o mobilitate crescută nu
este neapărat un factor pozitiv, ea putând adesea să aibă un
efect invers, mărind lucrul de tensiune a muşchilor într-un
anumit număr de articulaţii sau de mişcări“.
 Evaluarea mobilităţii

Există multe posibilităţi de măsurare a unghiurilor

maxime de mişcare, dar cea mai importantă şi mai uzitată
este goniometria.
Pentru evaluarea mobilităţii se folosesc următoarele
aparate:
✓ goniometrul;
✓ goniometrul semicircular;
✓ goniometrul cu braţe extinse şi nivelă de alcool;
✓ goniometrul cu braţ lung;
✓ electrogoniometrul.
 Teste pentru măsurarea mobilităţii
✓ testul separării degetelor (test indirect pentru mobilitatea
coloanei vertebrale);
✓ testul lui Schober;
✓ distanţa degete-sol (pentru mobilitatea coloanei
vertebrale);
✓ gradul de depărtare a membrelor inferioare;
✓ testul lui Ober;
✓ testul de suplețe dinamică;
✓ testul Thomas (pentru flexibilitatea şoldului şi a
genunchiului);
✓ testul de flexibilitate;
✓ flexia trunchiului din așezat;
EVALUAREA CAPACITĂȚILOR COORDINATIVE
Definiții

Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate

psihomotrică, ce are la bază corelaţia între sistemul nervos
central şi musculatura scheletică în timpul efectuării unei
mişcări.
 Forme de manifestare

Coordonare

Îndemânare

Ambidextrie

Ambilateralitate

Abilitate

Agilitate
 Precizie

Echilibru

Orientare
spațio-temporală
Diferențiere
kinestezică
Ritm

Tempo
 Evaluarea capacităţilor coordinative
Cele mai semnificative tehnici de evaluare a acestor capacităţi sunt:

✓ sensibilitatea kinestezică se măsoară cu kinezimetrul;

✓ simţul echilibrului se poate evalua prin mai multe modalităţi:
* pentru echilibrul static (care se referă la capacitatea de a menţine o
poziţie staţionară) se utilizează:
▪ stiletul inscriptor – este aşezat pe casca subiectului care, cu ochii închişi, va
oscila în raport cu axa creştet-tălpi;
▪ platforma oscilantă (antero-posterior, lateral) – pe care subiectul trebuie să-
şi menţină echilibrul, iar oscilaţiile se înscriu pe chimograf;
▪ scândura lată de 2,5 cm şi înaltă de 10 cm de la sol – pe
care subiectul se aşază pe un picior, celălalt picior flectat; se
înregistrează timpul de menţinere, până când piciorul liber
atinge solul (de exemplu, testul Flamingo);
▪ platforma cu captatori piezoelectrici – aceştia transmit la
oscilograf sau înscriu pe chimograf oscilaţiile subiectului în
diferite direcţii;
▪ dispozitivele special montate pe ambarcaţiunile canotorilor
– care preiau oscilaţiile laterale ale acestora;
 * pentru echilibrul dinamic (care reprezintă capacitatea de a
obţine şi a menţine o poziţie convenabilă pe timpul
mişcării):
▪ testul lui Bass (M. Epuran, index 49, p. 369);
▪ traseul pentru măsurarea echilibrului dinamic (Kirkendal,
citat de M. Epuran, index 49, p. 370);
▪ testul de echilibru Bruininks-Oseretschy (R. Bruininks, citat
de V. Horghidan, index 71, p. 166).
✓ coordonarea se evaluează cu aparate frecvent utilizate în investigaţiile
psihologice (mai ales în psihologia muncii), printre acestea numărându-se:
▪ pantografele – coordinografele (pentru coordonarea membrelor, cu control
vizual);
▪ “strungul” de disociere a mişcărilor (pentru probele de ambidextrie);
▪ prin precizia şi cursivitatea desenului în oglindă şi prin aruncarea mingii
de oină la ţintă (pentru coordanarea ochi-mână);
▪ prin trimiterea mingii prin voleibolare într-un dreptunghi desenat pe o
suprafaţă verticală şi prin conducerea mingii printre jaloane (pentru
coordonarea ochi-picior).
 Teste şi probe pentru evaluarea coordonării și
îndemânării
✓ proba de apreciere a distanţei (pentru coordonarea
senzorio-motorie);
✓ testul Bruininks-Oseretschy pentru coordonarea
segmentară;
✓ testul Matorin pentru coordonarea generală;
✓ testul de coordonare mână-ochi;
https://www.youtube.com/watch?v=l6FDHTMwmcc
✓ testul T;
✓ testul Ilinois
https://www.youtube.com/watch?v=wIhCRhFOnCM
✓ Testul conul îndemânării;
 Lateralitatea şi ambidextria se evaluează, în laborator, prin probe
de sortare şi montaj de piese, cu ambele mâini, iar pe teren prin executarea
de acte sau acţiuni motrice selecţionate special pentru folosirea mâinii ori a
piciorului sau a ambelor, de aceeaşi parte sau de părţi diferite.

✓ lateralitatatea:
▪ manuală – preteste: “împreunarea degetelor”, “bate din palme de sus în
jos”, “aruncă de sus o minge cu mâna preferată” (V. Horghidan, index 71,
p. 136-138);
▪ podală – preteste: “lovirea unei mingi de tenis aşezate pe sol, cu piciorul”,
“Lerbet”, “sparge cu călcâiul o nucă” (V. Horghidan, index 71, p. 138-140);

✓ ambidextria – este evaluată prin testul cu folosirea aparatului de disociere

(V. Horghidan, index 71, p. 162), testul Ozeretsky-Guilman.
 Teste pentru
evaluarea preciziei

✓ testul cu mingea mică;

✓ lovirea mingii cu capul;
✓ pasa lungă;
✓ șut/aruncare la poartă;
✓ testul lui Chambers.
Teste pentru evaluarea echilibrului

✓ Testul berzei
https://www.youtube.com/watch?v=B2f76T4-_s8
✓ One-leg stability test
✓ Testul Flamingo
✓ Testul Y
New Balance Test for NHL Combine – Y Balance
✓ Testul Bass
 Teste pentru evaluarea orientării spațio-temporale,
ritmului, tempoului și diferențierii kinestezice

✓ proba de apreciere a distanţei (pentru coordonarea

senzorio-motorie);
✓ testul Matorin pentru coordonarea generală;
✓ 5 sărituri cu desprindere pe verticală;
✓ 5 sărituri în puncte marcate pe sol;
✓ 3 rostogoliri înainte din ghemuit în ghemuit;
✓ testul Yo-Yo;
✓ testul 30-15 IFT;
✓ testul Beep;
✓ proba de apreciere a greutății.
 Teste şi probe pentru evaluarea abilității și agilităţii
✓ testul “mutării cuburilor” (V. Horghidan, index 71, p. 174);
✓ navetă 10 x 5 m;
✓ testul lui Cozens, testul lui Scott (A. Dragnea, index 43, p.
139);
✓ testul “în pătrat” (A. Dragnea, index 43, p. 140);
✓ testul zig-zag;
✓ testul box drill 10 yard;
✓ AFL agility run
✓ proba Grantin și Sitikov
✓ Hexagon test
https://www.youtube.com/watch?v=OkN5Ht4PjGo
✓ L testul
https://www.youtube.com/watch?v=_KtUvR2zcNU
✓ Shark skill
Assess soccer fitness with the shark skill test
✓ 505 de agilitate
http://www.topendsports.com/videos/1448/testing/agility/505-test-example/
EVALUAREA FORȚEI
 Definiții

Forţa este capacitatea de a învinge

o rezistenţă internă sau externă, prin
intermediul contracţiei musculare.

Forţa este capacitatea

organismului de a efectua eforturi de
menținere, învingere sau cedare în raport
cu o rezistență externă sau internă.
 Forme de manifestare
Caracterul
contracţiei
musculare
✓Forță statică;
✓Forța dinamică;
✓Forță mixtă. Masa
musculară
Combinare ✓Generală;
✓Locală.
calități
motrice
✓În regim de viteză
(forță explozivă),
rezistență, capacități Disciplina
coordinative. sportivă
✓Generală;
Greutatea ✓Specifică.
corporală
✓Absolută;
✓Relativă.
Instrumente de evaluare

✓ Dinamometru palmar;
https://www.youtube.com/watch?v=ZZJPyr95hI8
✓ Dinamometru lombar;
https://www.youtube.com/watch?v=BCTEKUKBy88
✓ Tensiometru.
Evaluarea forței

5. Putere

4. Forță dinamică

3. Forță maximală
pliometrică

2. Forță maximală
dinamică

1. Forță maximală
statică
 Evaluarea forţei maximale

În legătură cu apelativul utilizat pentru a exprima forţa

maximală a unui sportiv, literatura de specialitate pune în
circulaţie o serie de termeni care reprezintă, mai mult sau
mai puţin, conţinutul noţiunii. Astfel, întâlnim termenii de
forţă maximală voluntară (FMV), forţă maximală
izometrică (FMI), contracţie maximală unică (CMU),
repetare maximală unică (1RM).
 În fond, multitudinea de termeni utilizaţi sugerează
faptul că determinarea valorii forţei maximale a unui
individ trebuie realizată într-o manieră specifică, deoarece
ea poate fi influenţată de o multitudine de parametri:
✓ gradul de antrenament şi nivelul de practicare;
✓ tipul de contracţie care trebuie evaluat;
✓ masa musculară şi, în consecinţă, numărul grupelor
musculare puse în joc pentru determinarea forţei maximale
într-o mişcare dată;
✓ tipul de fibre musculare dominant în compoziţia muşchiului
testat;
✓ valoarea unghiului articular la momentul determinării
valorii forţei maximale;
✓ sexul şi vârsta subiectului testat.
 Concluzionând, evaluarea forţei maximale este strâns
legată de condiţiile în care aceasta se realizează, dar şi de
parametrii impuşi de cel care efectuează evaluarea.
În literatura de specialitate, mai ales în varianta ei
electronică, au fost puse în circulaţie tabele de calcul pentru
determinarea forţei maximale, plecând de la unul sau mai
mulţi parametri generali, valabili pentru grupuri eterogene
de subiecţi.
 Deşi valoarea lor, din punct de vedere matematic, nu
poate fi pusă la îndoială, pentru subiecţii care urmează un
program de antrenament ritmic şi riguros planificat,
recomandăm ca forţa maximală să fie determinată într-un
sistem propriu de evaluare, strict individualizat, creat în
strânsă dependenţă cu exigenţele specifice disciplinei.
Considerăm că numai astfel datele obţinute pot
constitui repere fiabile în construirea strategiei de
dezvoltare a forţei, în raport cu obiectivele specifice
disciplinei şi sportivului.
 Chiar dacă, în activitatea practică, testele nu lipsesc,
prezentăm şi noi câteva, destinate determinării forţei
maximale, pe care le-am clasificat în două grupe: teste
pentru determinarea forţei maximale statice (izometrice) şi
teste pentru determinarea forţei maximale izotonice
(anizometrice).
Decizia de a prezenta în exclusivitate modalităţi de
evaluare a forţei maximale este justificată de principiul
conform căruia cunoaşterea valorii forţei maximale este
elementul esenţial în programarea şi desfăşurarea
antrenamentului de dezvoltare a forţei; aceasta este o
valoare de referinţă utilizată ca bază de plecare atât pentru
pregătirea, cât şi pentru evaluarea celorlalte forme de
manifestare a forţei (forţa-viteză, forţa-anduranţă) în cadrul
actului sportiv.
 1. Evaluarea forţei maximale statice

Reprezintă un exerciţiu de evaluare, în care subiectul

menţine o contracţie musculară maximală contra unei
rezistenţe fixe (rezistenţa este mai mare decât forţa de
contracţie). Teoretic, intensitatea contracţiei musculare este
constantă pe parcursul întregii durate de desfăşurare a
testului.
Când condiţia impusă este de a menţine această
contracţie pe o durată de timp cât mai lungă, este vorba
despre un test static continuu, iar când contracţiile
alternează cu timpi de repaus, este vorba despre un test
static intermitent.
a) Evaluarea forţei statice maximale în maniera continuă

Subiectul, având o încărcătură adiţională, va trebui să

menţină fixă o anumită poziţie, pe o durată de timp cât mai
mare. Simpla enunţare a testului nu îl face operaţional, de
aceea se impun câteva precizări:
- poziţia utilizată pentru determinarea forţei maximale
statice este, de regulă, o poziţie specifică disciplinei
sportive;
- valoarea încărcăturii adiţionale reprezintă un anumit
procentaj din valoarea forţei maximale dinamice.
 În aceste condiţii, cu cât valoarea încărcăturii reprezintă
un procent mai ridicat din valoarea forţei maximale a
subiectului, cu atât timpul de menţinere a contracţiei
izometrice este mai redus. Cu alte cuvinte, momentul
apariţiei oboselii musculare (timp-limită) este cu atât mai
rapid cu cât încărcătura suplimentară aplicată reprezintă un
procent mai ridicat din forţa maximală a subiectului.
 Relaţia forţă-timp de menţinere urmează o curbă
exponenţială, aşa cum reiese şi din graficul de mai jos.
b) Evaluarea forţei statice maximale în manieră intermitentă

Testarea forţei maximale izometrice în manieră

intermitentă se poate realiza impunându-i subiectului
menţinerea unei poziţii, cu efectuarea unei contracţii
maximale voluntare pe durata unui ciclu de 12”, dintre care
6” de contracţie izometrică, urmate de 6” de repaus total.
Acest ciclu de 12” se repetă până când subiectul nu mai
poate menţine contracţia izometrică timp de 6” sau transferă
contracţia către muşchii învecinaţi (difuzarea oboselii).
Testul se realizează cu una, două sau trei încărcături
suplimentare diferite.
 Ţinând cont de costul energetic foarte mare plătit de
subiect pentru realizarea acestui test, timpul de repaus la
schimbarea încărcăturilor adiţionale trebuie să fie suficient
de mare, astfel încât să se asigure refacerea substratului
energetic.
Pentru a cunoaşte valoarea forţei maximale izometrice
a subiectului testat, este suficient să citim în partea de sus a
tabelului numărul repetărilor complete, iar în partea de jos,
valoarea forţei maximale izometrice care corespunde
acestui număr. O repetare corespunde cu 6” de contracţie,
două repetări cu 12” de contracţie, trei repetări cu 18” de
contracţie etc.
Avantajul utilizării unui astfel de test rezidă în faptul că
acesta permite evaluarea forţei statice maximale a
muşchilor, indiferent de caracteristicile lor de anduranţă.
Nr. cicluri 6”+6” 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

% din FM 100 96 93 90 87 84 83 80 78 77

Nr. cicluri 6”+6” 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28

% din FM 75 73 70 68 66 65 64 62 61 60

Nr. cicluri 6”+6” 30 32 34 36 38 40 45 50 55 60

% din FM 59 58 57 57 56 56 54 53 52 51

Nr. cicluri 6”+6” 65 70 75 80 90 100 120

% din FM 50 50 49 48 47 46 45
 2. Determinarea forţei maximale izotonice (anizometrice)

Testele pentru determinarea forţei maximale dinamice

constau în efectuarea mai multor serii de repetări cu
încărcături adiţionale progresive, până în momentul în care
subiectul nu mai este capabil să efectueze decât o singură
repetare corectă, din punct de vedere al tehnicii de execuţie
a mişcării alese pentru test.
Metodele dinamice de evaluare pot pune în evidenţă
atât forţa maximală, cât şi anduranţa forţei unui subiect.
Forţa maximală este reprezentată de valoarea maximală
a încărcăturii adiţionale pe care subiectul este capabil să o
ridice o singură dată: 1RM (o repetare maximală).
 Anduranţa forţei corespunde numărului maxim de
repetări pe care subiectul îl poate realiza cu o încărcătură
adiţională submaximală (în general, până la epuizarea
rezervelor energetice).
Aplicarea unui astfel de test ne readuce la concluzia
prezentată anterior, şi anume că numărul de repetări posibile
este invers proporţional cu mărimea încărcăturii adiţionale.
De reţinut că această relaţie dintre valoarea forţei şi
valoarea încărcăturii adiţionale este o relaţie cvasiliniară
pentru un număr de repetări cifrate între 1 şi 10; dincolo de
10 repetări, relaţia devine curbilinie, fapt care demonstrează
strânsa legătură ce există între forţa maximală şi anduranţa
forţei.
 a) Evaluarea directă a forţei maximale izotonice

Este metoda cel mai frecvent folosită pentru

determinarea forţei maximale izotonice.
Procedura de derulare a testului începe cu o încălzire
specifică prealabilă, ce constă în efectuarea a 5-10 repetări
cu o încărcătură adiţională de 50-60% din maximul teoretic
(stabilirea capacităţii maximale a subiectului este o valoare
relativă, deoarece valoarea maximă nu este cunoscută în
acest moment al testului, deci aprecierea cât mai corectă a
procentajului recomandat ţine în exclusivitate de gradul de
cunoaştere a subiectului de către cel ce aplică testul).
 După o scurtă perioadă de refacere, subiectul
efectuează 3-5 repetări cu o încărcătură adiţională a cărei
valoare poate oscila între 65 şi 80% (pentru calcul, se
utilizează aceeaşi valoare ipotetică a forţei maximale care s-
a utilizat şi la calcularea încărcăturii de 50-60% din
maximum). Din acest moment al testului, prin creşteri
progresive (3-4 încercări) ale încărcăturii, subiectul va
efectua o singură încercare, până în momentul în care
încărcătura adiţională nu mai poate fi ridicată.
 Ultima valoare a încărcăturii adiţionale reprezintă
valoarea forţei maximale izotonice pentru un exerciţiu dat.
Deci, valoarea maximă a încărcăturii adiţionale ridicată o
singură dată într-un exerciţiu dat reprezintă 100% din
posibilităţile maxime ale sportivului (1RM) şi va constitui
baza de calcul pentru stabilirea valorii încărcăturilor
submaximale de antrenament.
Aplicarea acestui gen de test, în care subiectul operează
cu încărcături suplimentare mari şi foarte mari, prezintă
două inconveniente majore: unul datorat riscului de
accidentare la nivelul sistemelor musculo-tendinos şi
articular, altul legat de corectitudinea realizării gestuale a
exerciţiului.
 Cu excepţia halterofililor, pentru toate celelalte
categorii de sportivi aplicarea acestui test necesită o
cunoaştere prealabilă perfectă a tehnicii de execuţie a
exerciţiului propus ca test.
Pe lângă riscul accidentărilor, o tehnică deficitară a
exerciţiilor-test poate să conducă la o estimare eronată a
forţei maximale şi, implicit, la reducerea eficacităţii
antrenamentului pentru dezvoltarea forţei.
 b) Metoda indirectă de evaluare a forţei maximale
anizometrice

În principiu, cu ajutorul acestei metode se poate

determina valoarea 1RM (valoarea maximă a unei
încărcături adiţionale pe care subiectul o poate învinge o
singură dată), plecând de la un test submaximal.
Fundamentarea teoretică a metodei se sprijină pe
lucrările lui Carpinelli (1994), care a probat faptul că între
forţă şi anduranţa anaerobă există, până la un punct, o
relaţie liniară, altfel spus, cu cât încărcătura adiţională
reprezintă un procentaj mai apropiat de 100%, cu atât
numărul de repetări ale unui exerciţiu dat scade în mod
liniar (Sale şi McDouglas, 1981).
 Această relaţie este valabilă între 3 şi 10-12 repetări.
Dincolo de această valoare a numărului de repetări, relaţia
forţă-anduranţă anaerobă pierde caracterul liniar şi devine
curbilinie, deci imposibil de interpretat.
Într-o primă fază a testului, trebuie realizate 6-8
repetări cu o încărcătură suplimentară aleatorie, în vederea
efectuării încălzirii specifice; urmează partea propriu-zisă a
testului, în care subiectul efectuează un număr de repetări
prestabilit (între 6 şi 10), cu o încărcătură adiţională care se
stabileşte în principiu, în funcţie de greutatea corporală a
subiectului şi/sau de muşchiul sau grupul de muşchi ce va fi
testat.
 Să admitem, ca ipoteză de lucru, că subiectul a fost
capabil să efectueze un maximum de 6 repetări, cu o
încărcătură adiţională de 60 kg.
Ceea ce urmează este un simplu calcul aritmetic, aşa
cum se observă şi din tabelul 1: 6 repetări reuşite de subiect
(6RM) reprezintă 87,6% din 1RM (valoare ce trebuie
determinată prin acest test). În continuare, se procedează la
divizarea rezultatului obţinut (6RM) la procentajul pe care îl
reprezintă (87,6%) şi obţinem o cifră ce se constituie în
valoarea forţei maximale (1RM) a subiectului pentru
exerciţiul realizat (60/0,87 = 68,9 kg).
 Odată obţinută valoarea forţei maximale (1RM),
calculul încărcăturilor submaximale se realizează după
formula consacrată: FM x % dorit (deci, la o valoare a
forţei maximale de 68,9 kg, dacă se doreşte efectuarea unui
exerciţiu cu 80% din aceasta, 68,9 x 0,80 = 55,12 kg).
NUMĂR DE REPETĂRI % DIN 1RM
1 100
2 97,4
3 94,9
4 92,4
5 89,8
6 87,6
7 85,5
8 83,3
9 81,1
10 78,9
 Cadenţa în care se realizează exerciţiul este una dintre
problemele majore ridicate de acest test: la o viteză redusă
de execuţie a mişcării (2-4”), numărul de repetări va fi mai
ridicat decât în cazul aceleiaşi mişcări realizate la o viteză
crescută (1-2” sau chiar mai rapid).
 În opinia noastră, utilizarea metodei directe de testare a
forţei maximale izotonice este cea care se pretează cel mai
bine la determinări realizate de antrenor în cadrul procesului
concret de antrenament, datele astfel obţinute putând fi
utilizate rapid la calcularea intensităţilor submaximale
necesare aplicării uneia dintre metodele de dezvoltare a
forţei.
În finalul argumentaţiei, trebuie reţinut că lucrul cel
mai important rămâne determinarea precisă a forţei
maximale; odată obţinută această valoare, calculul valorilor
submaximale devine obligatoriu pentru punerea în aplicare
a metodelor specifice utilizate în antrenament.
 Aşa cum am mai afirmat, stabilirea cu precizie a 1RM
pentru fiecare exerciţiu planificat constituie elementul de
referinţă în construcţia strategiei de acţionare.
În cazul în care valoarea lui nu reprezintă cu exactitate
forţa maximală a subiectului la un anumit moment al unei
perioade de pregătire, atunci îmbunătăţirile nu vor mai fi
cele estimate şi urmărite prin metodele folosite.
 Mai mult, o evaluare greşită a forţei maximale poate
conduce la schimbarea completă a obiectivelor urmărite, în
sensul că o supraevaluare a forţei maximale, datorată
modului de testare, va determina utilizarea în antrenament a
unor încărcături adiţionale submaximale, ce pot modifica
obiectivul propus. Cu toate inconvenientele pe care le
prezintă metoda directă de determinare a 1RM, convingerea
noastră rămâne neschimbată, şi anume că această metodă
este cea mai la îndemâna antrenorului, iar datele furnizate
cu ajutorul ei pot fi considerate suficient de fiabile, atâta
timp cât testul se desfăşoară de fiecare dată în aceleaşi
condiţii tehnice şi organizatorice.
https://www.bodybuilding.com/fun/other7.htm
 3. Evaluarea forţei maximale izotonice pliometrice

Cele mai simple teste, care necesită o amenajare

materială accesibilă, au fost introduse în antrenamentul
sportiv de Bosco. Materialul necesar pentru desfăşurarea
unui test este compus dintr-un covor prevăzut cu contactori,
care declanşează un cronometru atunci când subiectul este
în contact cu el. Cronometrul înregistrează timpul de
contact şi timpul în care subiectul se află în aer, şi
transformă aceşti timpi în centimetri de ridicare ai centrului
general de greutate (CGG).
Pentru ca testul să fie fiabil, subiectul trebuie să
respecte cu stricteţe protocolul, mai ales în ceea ce priveşte
condiţiile de aterizare după săritura verticală.
 Testul „Squat jump”
Este unul dintre cele mai simple teste pentru măsurarea detentei de
bază. Sintagma „detentă de bază” defineşte acea capacitate contractilă
(reactivă) a muşchiului care nu este pusă în acţiune de o întindere prealabilă
bruscă a antagoniştilor.
Remarcăm, astfel, că testul „squat jump” nu poate fi încadrat în
categoria testelor ce pun în evidenţă valoarea forţei pliometrice a unui
muşchi.
Din poziţia stând, uşor depărtat lateral cu genunchii în flexie la 90°,
mâinile pe şold (pentru a exclude elanul de braţe la realizarea mişcării),
subiectul efectuează o desprindere pe verticală. Se înregistrează timpul
scurs între momentul părăsirii contactului cu covorul şi reluarea acestui
contact. Aparatul „Ergotest” va transforma timpul în centimetri, ceea ce
reprezintă distanţa parcursă de CGG din momentul părăsirii solului până în
punctul maxim de urcare.
https://www.youtube.com/watch?v=lHPcnacJ_Ss
 Testul „Counter-movement jump”
Condiţiile materiale de efectuare a testului sunt identice cu cele
pentru precedentul, doar protocolul diferă, în sensul că subiectul va începe
testul din poziţia stând cu genunchii întinşi, braţele pe şold.
Urmează o flexie rapidă a genunchilor, continuată cu desprinderea lui pe
verticală. Într-o variantă adaptată la specificitatea anumitor discipline
sportive (volei, baschet, sărituri de la platformă), protocolul se poate
modifica, adăugând la mişcarea descrisă şi participarea membrelor
superioare (se pot oferi şi date asupra coordonării motrice braţe-membre
inferioare).
Aparatul înregistrează atât valoarea presiunii exercitate de subiect pe sol,
prin flexia rapidă a genunchilor, cât şi valoarea desprinderii pe verticală a
CGG.
https://www.youtube.com/watch?v=3u1uz8ghdk0
 Testul „Drop jump”
În acest caz, protocolul şi amenajarea materială pentru susţinerea
testului se modifică. Subiectul are de efectuat sărituri în adâncime, urmate
de desprinderi pe verticală de pe suprafeţe supraînălţate, de 20, 40, 60 şi 80
cm. Se notează înălţimile la care a fost ridicat CGG, ca urmare a săriturii în
adâncime de pe fiecare suprafaţă supraînălţată utilizată. Valoarea de
referinţă este reprezentată de înălţimea de la care s-a efectuat săritura în
adâncime cu cea mai mare deplasare verticală a CGG.
Ca şi în varianta testului „counter-movement jump”, şi la acest test se poate
autoriza acţiunea braţelor, în situaţia în care specificul disciplinei practicate
de subiect o reclamă.
https://www.youtube.com/watch?v=8BvitcoVE_8
 Testul de reactivitate
Constă din efectuarea a 6 sărituri pe verticală, cu ajutorul braţelor, cu
un unghi de flexie în articulaţia genunchiului mai mic de 90°. Aparatul
înregistrează valoarea proiecţiei CGG la fiecare săritură, precum şi timpul
scurs între desprinderea şi aterizarea consecutivă fiecărei sărituri (test
utilizat în special în volei şi baschet).
Aparatele de înregistrare mai sofisticate pot oferi şi valori ale puterii
dezvoltate la fiecare săritură. Interpretarea testului se poate face fie prin
calcularea diferenţei între săriturile extreme ca valoare, fie prin calcularea
mediei celor şase sărituri.
 Testul de putere pliometrică
În funcţie de specificul disciplinei în care se aplică, testul constă din
efectuarea, pe parcursul a 15”, 30” sau chiar 1’, unor sărituri succesive pe
verticală, dintr-o poziţie de stând cu genunchii flectaţi la 90°, mâinile pe
şolduri. Se evaluează astfel capacitatea reactivă repetitivă a musculaturii, în
condiţii de oboseală.
Înregistrarea grafică a valorilor săriturilor pe parcursul desfăşurării
testului oferă o imagine clară asupra nivelului de rezistenţă a forţei reactive
şi poate constitui baza de plecare pentru restructurarea antrenamentului de
dezvoltare a forţei specifice. Testul este utilizat cu precădere în jocurile
sportive, în gimnastică şi în schiul alpin.
 4. Evaluarea forței dinamice

Indicele forţei (I.F.) (A. Dragnea, index 22, p. 99), se

compune din şase probe: dinamometria la mâna dreaptă;
dinamometrie la mâna stângă; extensia trunchiului din stând
înclinat înainte, trăgând cu mâinile de un dinamometru;
întinderea membrelor inferioare din semigenuflexiune
trăgând de un dinamometru; tracţiuni în braţe din atârnat şi
la fete tracţiuni din atârnat cu sprijin; flotări din culcat
înainte iar la fete flotări cu sprijin pe banca de gimnastică.
Acest indice se foloseşte în general pentru măsurarea
aptitudinilor atletice la şcolari începând din ciclul
gimnazial.
 Probele de forţă Kraus-Veber (A. Dragnea, index 22, p. 110). Test
compus din şase probe, ele investighează forţa minimă necesară unui
organism pentru a putea fi considerat sănătos. Probele sunt: abdominali +
psoas: din culcat pe spate cu mâinile la ceafă, sprijinit la nivelul gleznelor,
ridicarea trunchiului drept la verticală. Dacă executantul nu reuşeşte să se
ridice, aremuşchii abdominali foarte slabi, iar efortul este executat din
psoas. Când execută corect mişcarea, fără ajutor este notat cu 10; dacă
trebuie ajutat până la jumătatea drumului , nota 5; dacă nu reuşeşte să ridice
umerii după sol, nota 0; abdominali fără psoas: din culcat pe spate cu
mâinile la ceafă, picioarele îndoite din genunchi, tălpile pe sol, ridicarea
trunchiului ca mai sus; psoas din culcat pe spate cu mâinile la ceafă,
subiectul încearcă să ridice picioarele la 25 cm deaspra suprafeţei de sprijin
şi să le menţină 10 s.
 Dacă reuşeşte să menţină corect poziţia pe timpul stabilit primeşte 10
puncte sau un număr echivalent cu numărul de secunde cât a menţinut
poziţia; muşchii inferiori ai spatelui: culcat înainte cu mâinile îndoite sub
cap, bazinul sprijinit pe o pernă, astfel corpul să fie ca o cumpănă.
Subiectul, fixat cu o mână pe mijloc şi cu cealaltă pe omoplat caută să
menţină membrele inferioare întinse şi ridicate. Se apreciază ca la proba
precedentă; Muşchii superiori ai spatelui: din aceeaşi poziţie ca la proba
anterioară dar cu mâinile la ceafă, se fixează cu o mână bazinul şi cu
cealaltă gleznele.
Subiectul ridică trunchiul în extensie şi încearcă să-l menţină 10 s. Se
apreciază ca la proba precedentă; muşchii spatelui şi tendoanele coapsei:
din stând, subiectul se apleacă spre înainte încercând să atingă podeaua cu
vârful degetelor şi să menţină 3 s. Cel care nu reuşeşte este apreciat
conform distanţei în centimetri pe care o are de parcurs până la podea.
 Testul Stupineanu-Ciubotaru (A. Dragnea, index 22,
p. 115). Se foloseşte un dinamometru ca traducător care
oferă o înregistrare corectă a forţei statice. Se apreciază
forţa statică maximă ( tensiunea interioară a muşchiului).
Prin faptul că dinamometrele respective permit înregistrarea
variaţiilor forţei în timp, dau implicit relaţii despre
tenacitate.
Săritura în inălţime de pe loc sau cu elan de trei paşi
(A. Dragnea, index 22, p. 117), probă folosită pentru
măsurarea detentei forţei membrelor inferioare.
 Metoda mecanografică (A. Dragnea, index 22, p. 117),
îşi trage numele de la aparatul utilizat – mecanograful,
compus din resorturi şi dispozitive de înregistrare care oferă
date despre desprinderea pe verticală. Proba constă din
desprinderea pe verticală cu plecarea din genuflexiune în
unitatea de timp. Aparatul oferă date despre : profunzimea
genuflexiunii; înălţimea săriturii; durata genuflexiunii (
pauza în timpul inferior al genuflexiunii, întinderea
picioarelor şi zborul); numărul de săriturii în unitatea de
timp; forţa dezvoltată în timpul săriturii.
 Metoda Miron Georgescu (A. Dragnea, index 22, p.
118). Se realizează printr-o probă standard care foloseşte
desprinderea pe verticală ca mişcare naturală.
Proba constă din:
✓ executarea unei desprinderii la un semnal luminos,
înregistrându-se timpul de la apariţia semnalului până la
desprindere ( timp de reacţie);
✓ efectuarea a trei sărituri izolate, cât mai înalte, de pe loc,
înregistrându-se pentu fiecare săritură timpul în care
subiectul nu are contact cu solul.
✓ efectuarea a 30 de sărituri pe verticală legate, cu condiţia
obţinerii înălţimii maxime la fiecare săritură şi a unui timp
de contact cât mai scurt cu solul.
 Se înregistrează pentru fiecare săritură atât timpul în
care subiectul nu are contact cu solul (Ts), cât şi cel în care
se găseşte în contact (Tj).
Prin utilizarea acestei metode se înregistrează următorii
parametrii: timpul de reacţie; detenta maximă; detenta
medie ( media celor 30 sărituri); viteza de reacţie;
capacitatea de explozie; rezistenţa anaerobă; puterea medie.

Metoda pentru măsurarea forţei de lovire (elaborată

de Ciubotaru şi Hillerin, şi prezentată de A. Dragnea, index
22, p. 118), pentru măsurarea forţei de lovire a boxerilor.
 Ridicarea halterei (AMIT, SUA, 1983), AMIT este o
instalaţie computerizată care în momentul când un subiect
ridică o halteră ea asigură:
✓ măsurarea şi înregistrarea instantanee a forţei verticale, în
raport de timpul ridicării;
✓ calcularea şi înregistrarea instantanee a puterii de ridicare;
✓ reprezentarea grafică a forţei, puterii şi energiei în funcţie
de timp.
 5. Evaluarea puterii

Puterea este “cantitatea de lucru (energie, muncă activitate) care

poate fi efectuată într-o unitate de timp” (M. Epuran, 2005).
În multe sporturi, se consideră că puterea este cel mai important
atribut fizic. Cu toate acestea, puterea nu este doar o combinaţie de forţă şi
viteză ci, mai degrabă, ea cuprinde coordonarea abilă a forţei şi a vitezei.

Teste pentru măsurarea puterii

✓ săritura în lungime de pe loc;

✓ triplusaltul şi pentasaltul de pe loc;
✓ aruncarea greutăţii;
✓ săritura în înălţime.
EVALUAREA CAPACITĂȚII MOTRICE
 Problema capacităţii motrice a fost studiată de
numeroşi autori care au încercat să-i determine structura.
Printre aceştia se numără: Fleischmann (1964), Ravik
(1974), Gropler şi Thiess (1974, 1976), Filipovic (1971),
Fetz (1974, 1978), Singer (1980, 1982), Coni (1983), citaţi
de Renato Manno (1984).
 Capacitatea
motrică

Caracteristici Componente
înnăscute dobândite
 Specialiştii au păreri diferite în ceea ce priveşte
denumirea generică a capacităţii omului de a realiza
mişcările în funcţie de forţa, viteza şi rezistenţa celui care le
execută. Astfel, unii le numesc “calităţi motrice” (Zimkin,
1968), iar alţii “calităţi fizice” (Zaţiorski, 1975, Koltai şi
Nadori, citaţi de Demeter, 1981).
 În acest context, prezentăm o structură a capacităţii
motrice realizată de R. Manno.

Capacităţi Capacităţi
condiţionale coordinative

CAPACITĂȚI
MOTRICE

Capacităţi
intermediare
 CAPACITĂŢILE CONDIŢIONALE

Acestea sunt direct dependente de condiţia fizică,

având la bază eficienţa metabolică a musculaturii şi a altor
aparate şi sisteme (cardiovascular, respirator, nervos).
Aspectele condiţionale ţin de capacităţile motrice: forţă,
viteză, rezistenţă.
 Factorii de condiționare ai capacităţilor condiţionale
sunt legaţi de cantitatea de energie disponibilă din muşchi şi
de mecanismele care reglează debitul energetic (enzime),
viteza şi forţa de contracţie fiind date de calitatea şi numărul
unităţilor motorii angrenate în activitate.
După Newman (1994), capacităţile condiţionale pot fi
antrenate până la epuizare, mai puţin viteza care se dezvoltă
pe un fond de confort psihic. Rezultă că forţa şi rezistenţa
sunt mai mult perfectibile.
 Harre şi Leopold (1985), prezintă raportul dintre principalele
capacităţi condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă), ajungând în zona
calităţilor motrice combinate.
 VITEZA
Definiții

Ozolin Zaţiorski

Viteza este Viteza este

capacitatea de a capacitatea omului
efectua rapid de a efectua
acţiunile motrice
mişcarea.
într-un timp minim
pentru condiţiile
respective.
 Demeter Mitra, Mogoș

Viteza este Viteza este

capacitatea omului iuţeala cu care se
de a executa efectuează acţiunile
mişcările cu motrice în
rapiditate şi structurile şi
frecvenţă mare. combinările cele
mai diverse.
 Florescu Manno

Viteza reprezintă Viteza este

repeziciunea capacitatea de a
mişcărilor – desfăşura acţiuni
capacitatea de a motrice într-un
efectua acţiunile timp minimal.
motrice într-un timp
minim pentru anumite
condiţii.
 Cârstea

Viteza este capacitatea de a executa

acte sau acţiuni motrice cu întreg corpul
sau numai cu anumite segmente ale
acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci
cu rapiditate maximă, în funcţie de
condiţiile existente.
 Viteza
Forme de În regim de
manifestare rezistență

În regim de
coordonare
Reacție

În regim de
forță Execuție

Opțiune Repetiție

Deplasare Accelerare
Evaluarea vitezei

Caracteristicile fizice care trebuie măsurate sunt timpul şi spaţiul.

Durata se măsoară prin metoda cronografiei, aceasta realizându-se cu
ajutorul unor aparate mecanice, electrice, electromagnetice, electronice, al
unor sisteme computerizate etc. Dintre aceste aparate enumerăm:
✓ cronograful: dispozitiv de înscriere grafică a duratelor;
✓ cronometrul, cronoscopul (cu afişarea timpului pe ecran);
✓ dispozitivele şi instalaţiile de traducere a unor mărimi de altă natură în
mărimi temporale: spidograful Abalakov, “bastonul căzător”, transformarea
mărimilor de pe film în durate ale execuţiilor etc;
✓ radarul: cu ajutorul lui se măsoară viteza
obiectelor în mişcare, în baza principiului
reflectării undelor radio electrice, scurte şi
ultrascurte, emise de aceste obiecte;
✓actograful şi poligraful: aparate care pot
înregistra mecanic şi tempoul unor mişcări
✓ odograful: dispozitiv de înregistrare a timpilor parţiali, prin întreruperea
circuitului (Marey, 1894);
✓ esteziometrul: dispozitiv pentru măsurarea
timpului de reacţie şi a variaţiilor lui;
✓ psihoergometrul: dispozitiv care poate regla
ritmul de apariţie a stimulului, permiţând
înregistrarea timpului de latenţă şi cercetarea
răspunsurilor vocale, manuale sau ale
picioarelor;
✓ reactometrul: aparat electric ce măsoară timpul
de latenţă al reacţiei motrice la stimuli vizuali
şi auditivi simpli;
✓ sistemele computerizate, cărora li se pot
adăuga diferite programe (de exemplu,
“Axon”, un program complex de testare a
timpului de reacţie manuală, sau prin pedală a
reacţiei pentru picioare, la stimuli vizuali
simpli şi complecşi);
✓ reacţiometrul liniar digital (elaborat de A. Gagea şi I.
Popescu): aparat care foloseşte stimularea sonoră şi vizuală
codificată;
✓ platforma lui M. Georgescu: aparat care poate determina şi
timpul de reacţie.
 Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor
(poziţia, traiectoria, amplitudinea, distanţa, mărimea, forma,
întinderea), se pot măsura utilizând următoarele
instrumente:
✓ benzile metrice, ruletele;
✓ vizoarele optice şi electronice;
✓ compasul;
✓ odometrul: instalaţie formată dintr-o roată (de bicicletă)
care rulează pe sol, prevăzută cu un contact care marchează
fiecare rotire iar acestea, înmulţite cu circumferinţa roţii,
vor da lungimea drumului parcurs;
✓ teodolitul electronic: bazat pe sistem
laser şi utilizat pentru măsurarea
distanţelor în aruncările şi săriturile
din atletism, fiind cuplat la un
odometru care înregistrează automat
coordonatele;
✓ podometrul: contor în formă de ceas,
prevăzut cu un balansoar mecanic,
care înregistrează numărul paşilor;
✓ curbimetrul: instrument de măsurare a distanţelor pe hartă,
cu ajutorul căruia se pot măsura distanţele parcurse de un
sportiv într-un joc de echipă (fotbal, handbal etc.), după ce
traseul parcurs de el a fost transpus pe macheta tipărită a
terenului;
✓ goniometrul şi electrogoniometrul: instrument de măsurare
indirectă şi dinamică a unghiurilor unor articulaţii;
✓ fotografiile şi imaginile (stop-cadru): cu ajutorul acestora se
poate realiza măsurarea unghiulară.
 Teste pentru măsurarea vitezei (timpului) de reacţie
✓ metoda riglei căzătoare: testarea reacţiei motrice la stimuli
vizuali;
✓ T.R.: test care determină timpii de latenţă la stimuli vizuali
şi auditivi simpli, constanţa reacţiilor la aceştia şi dispersia
(regularitatea) lor la răspunsurile motrice digitale;
✓ R.C.: test care determină rapiditatea, exactitatea şi
sincronizarea reacţiilor motrice complexe la stimuli vizuali;
✓ timpul de coincidenţă sau anticipare: test ce exprimă
precizia cu care un subiect reacţionează atunci când un spot
luminos de pe ecran ajunge într-un punct sau pe o linie
marcată pe ecran.

http://www.topendsports.com/videos/category/testing/reaction/

https://www.youtube.com/watch?v=cyy4lqRERJM
http://www.topendsports.com/testing/reaction-timer.htm
 Teste pentru măsurarea vitezei de repetiţie
✓ proba “tapping” (V. Horghidan, index 71, p.173);
✓ testul maşinii de scris (A. Dragnea, index 43, p.128);
✓ proba “atinge plăcile” (din sistemul EUROFIT).
 Teste pentru măsurarea vitezei de execuţie (de
regulă, se folosesc aceleaşi instrumente ca şi la timpul de
reacţie)
✓ cronograful sau cronometrul electronic: acţionat de
semnalul la care subiectul trebuie să reacţioneze;
✓ întrerupătorul: acţionat în finalul actului motric (lovitura
directă din box, aruncarea din lupte, lovitura de dreapta din
tenis etc.);
✓ cronogramele fracţionate: se alcătuiesc, în cazul mişcărilor
ciclice, pentru fiecare segment care participă la mişcare (A.
Dragnea, index 43, p.126);
✓ cronogramele circulare: se construiesc pentru
cicluri întregi de mişcare (A. Dragnea, index 43,
p.126);
✓ dispozitivul radio telemetric de măsurare a vitezei
de aruncare a mingii la coş (elaborat de V. L.
Fedorov şi colab., 1968, şi prezentat de M.
Epuran, index 49, p.349).
Vitezele parţiale se măsoară cu cronometrul
cu multistop sau cu ajutorul celulelor
fotoelectrice.
 Teste pentru măsurarea vitezei de deplasare
✓ teste pe diferite distanţe: 10, 20, 30, 40, 50, 100, 200, 400 m
etc.;
✓ naveta 10 x 5 m.

Teste pentru măsurarea detentei

✓ metoda I. Grinţescu;
✓ aruncarea mingii de oină de pe loc.
 EVALUAREA DEZVOLTĂRII FIZICE

ASPECTE SOMATICE ŞI FUNCŢIONALE

 Obiectul evaluării în educaţia fizică
şcolară/activitatea sportivă nu trebuie să fie numai
măsurarea şi aprecierea rezultatelor obţinute de
elevi/sportivi, ci trebuie să se ia de asemenea în calcul
modificările şi achiziţiile fiziologice şi psihologice care au
contribuit la obţinerea rezultatelor respective, precum şi
implicaţiile sociale ale acestora.
 Unul dintre obiectivele principale ale educaţiei fizice
este acela de contribui la o dezvoltare fizică armonioasă.
În acest scop, se urmăreşte:

✓ proporţionalitatea între indicii somatici;

✓ proporţionalitatea între indicii funcţionali;
✓ armonizarea indicilor somatici şi funcţionali.
 Pentru a se verifica realizarea acestor deziderate în
educaţia fizică şcolară, conducătorul procesului trebuie
să urmărească dinamica unor parametri:
✓ greutate corporală;
✓ înălţime;
✓ anvergură;
✓ frecvenţă cardiacă;
✓ frecvenţă respiratorie etc.
 Plecând de la premisa că educaţia fizică
şcolară/antrenamentul sportiv trece prin diferite etape
de dezvoltare, fiecare cu particularităţile sale (de
exemplu, etapa vârstei pubertare, când se produce o
“explozie” a creşterii), considerăm că evaluarea
aspectelor somatice şi funcţionale este foarte
importantă, deoarece condiţionează direct programarea
efortului şi a conţinutului metodelor şi mijloacelor
folosite în educaţia fizică şcolară.
 Evaluarea somato-funcţională vizează parametri
măsurabili la intervale variabile de timp unii chiar de
mai multe ori în cursul activităţii prestate: frecvență
cardiacă, tensiune arterială, frecvenţă respiratorie şi
alţii la intervale mai mari, deoarece efectele se instalează
în timp: înălţime, greutate, perimetre, diametre.
Evaluarea Evaluarea
aparatului funcțională
locomotor
 Somatometria reprezintă un ansamblu de
măsurători antropometrice pe baza cărora, prin
calcularea unor indici specifici, se apreciază nivelul de
creştere şi gradul dezvoltării fizice.

Tehnicile fiziometrice vizează măsurarea funcțiilor și

sistemelor organismului și răspunsurile acestora la
diverse tipuri de stimuli.
 Dimensiuni Dimensiuni
circulare sagitale

Dimensiuni ale
Dimensiuni
masei somatice
transversale
Determinarea
plicilor Dimensiuni
longitudinale
Măsurătorile
antropometrice
✓dimensiuni longitudinale:
înălţimea, bustul, capul, gâtul,
lungimea membrelor inferioare şi
superioare (pe ansamblu şi pe
segmente);
✓dimensiuni transversale:
diametrul bitemporal, diametrul
bizigomatic, diametrul
biacromial, diametrul toracic,
diametrul bitrohanterian,
anvergura, lăţimea palmei şi a
piciorului;
✓dimensiuni sagitale: diametrul
anteroposterior al capului, al
toracelui;
✓dimensiuni circulare:
perimetrul capului, gâtului,
toracelui, abdomenului, braţului,
antebraţului, şoldului, coapsei,
genunchiului, gambei, gleznei;
Sursa bibliografică: Cordun, M., Kinantropometrie
✓ dimensiuni ale masei somatice: greutatea şi compoziţia corporală;

✓ determinarea plicilor (plica tricepsului, bicepsului, coapsei, gambei,

subscapulară, iliocrestă, supraspinală, abdominală).
 Măsurătorile antropometrice se efectuează cu:
taliometrul (pentru înălţime, bust), banda metrică,
caliperul, rigla gradată, echerul. Pe baza datelor
recoltate, se determină o serie de indici antropometrici,
cum ar fi indicii de proporţionalitate, care sunt foarte
importanţi pentru aprecierea dezvoltării fizice.
 Relaţii de proporţionalitate între:

1. MĂSURĂTORILE ANTROPOMETRICE ÎN PLAN

LONGITUDINAL ŞI STATURĂ:

- relaţia bust – statură:

✓ indicele Guifrida Ruggeri, cu formula B 100 / I (%);
✓ indicele Adrian N. Ionescu, cu formula B – I / 2.

- relaţia trunchi – statură:

✓ formula TR x 100 / I (%).

- relaţia lungimea membrelor superioare (inferioare) – statură:

✓ formula MS x 100 / I (%), respectiv MI x 100 / I (%).
2. MĂSURĂTORILE ANTROPOMETRICE ÎN PLAN
FRONTAL ŞI STATURĂ:

- relaţia anvergură-statură:
✓ formula ANV x 100 / I (%).

- relaţia diametru biacromial – statură:

✓ formula D. biacromial x 100 / I (%).

- relaţia diametru bitrohanterian – statură:

✓ formula D. bitrohanterian x 100 / I (%) etc.
 3. MĂSURĂTORILE ANTROPOMETRICE ÎN
PLAN SAGITAL ŞI STATURĂ:

- relaţia diametru toracic anteroposterior – statură:

✓ formula D. anteroposterior x 100 / I (%) etc.
4. MĂSURĂTORILE ANTROPOMETRICE ÎN PLAN
TRANSVERSAL ŞI STATURĂ:
- relaţia perimetru toracic – statură:
✓ indicele Burgusch-Goldstein, cu formula P. toracic x 100 / I (%);
✓ indicele Erissman, cu formula P. toracic – I / 2.

- relaţia perimetru abdominal – statură:

✓ formula P. abdominal x 100 / I (%).

- relaţia perimetrul antebraţului – statură:

✓ formula P. antebraţ x 100 / I (%).

- relaţia perimetrul coapsei – greutatea corporală:

✓ indicele Milcu-Maicănescu-Georgescu, cu formula P. coapsei x 100 / G
(%).

- relaţia perimetrele segmentelor (braţ, antebraţ, coapsă, gambă) –

statură:
✓ indicele muscular Pende, cu formula (P. braţ + P. antebraţ + P. coapsă
+ P. gambă) / 4 x 100 / I.
 5. GREUTATEA CORPORALĂ ŞI STATURĂ:

- indicele masei corporale:

✓ formula G corporală (Kg) / Talie (m2);
✓ indicele de corpolenţă al lui Bouchard;
✓ indicele de nutriţie al lui Quetelet.

- compoziţia corporală:
✓ testul plicilor (YMCA)
(J. R. Morrow & Co., index 120, p. 240).
 Evaluarea funcţională este foarte importantă în
dirijarea activităţilor motrice, deoarece efectele
mijloacelor utilizate se răsfrâng, imediat sau tardiv,
asupra întregului organism. Efectele imediate sunt
utilizate în dirijarea operativă a efortului fizic şi în
stabilirea pauzelor necesare după efort.
 Evaluarea cardio-respiratorie se realizează prin
măsurarea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a
capacităţii vitale, a apneei voluntare etc.

Evaluarea capacităţii de adaptare la efort se

realizează prin calcularea testului Ruffier, proba
Pachon-Martinet, proba lui Blake, indicele lui Barach,
proba curbei de oboseală a lui Carlson, proba Gallagher
şi Bruoha (pentru băieţi), proba Harvard, proba Master,
proba Flack, proba Burger, proba Letunov.
EVALUAREA ÎN ACTIVITĂŢILE MOTRICE
CONCEPTUL DE EVALUARE
Evaluarea este parte integrală şi
esenţială a programului
educaţional, deoarece este o
antrepriză ştiinţifică aptă să ne
ducă la determinarea gradului în
care obiectivele dinainte fixate
în program au fost atinse sau nu,
dacă deciziile luate se justifică
sau nu. ` sistemului.
Evaluarea rezultatelor
constituie un moment necesar
şi central al procesului
instructiv-educativ. Ea face ca
acest proces să devină <un
demers în spirală>, în sensul
că se realizează o reglare
continuă, o ameliorare
permanentă a funcţionalităţii
`
 Evaluarea reprezintă un act prin care se
realizează ameliorarea permanentă a sistemului. În
acest sens, evaluarea devine un moment al
procesului ca atare, punctul de plecare în
autoreglarea sistemului, în ultimă analiză ea
constituie chiar una din condiţiile de desfăşurare a
unui proces instructiv-educativ, principiul său de
funcţionare, determinând schimbări în obiectivele
activităţii şi în strategia folosită. `
 Evaluarea este procesul de
determinare a ariilor care ne permit să
judecăm dacă decizia a fost bine făcută ori
nu, să realizăm selectarea şi colectarea
informaţiilor necesare prin analiza şi
subsumarea acestora, precum şi
conceperea şi emiterea recomandărilor
bazate pe analiza informaţiilor respective.
`
 Caracteristicile evaluării
Este un act necesar şi obligatoriu în conducerea unui sistem care are
obiective clare şi precise, este procesul prin care se delimitează, se obţin
şi se utilizează informaţii utile privind luarea unor decizii ulterioare

Este o pârghie de
apreciere a
obiectivelor, o Este ca un
condiţie de feed-back în
ameliorare cadrul
continuă a sistemelor bio-
procesului care psiho-sociale
trebuie evaluat

Este parte integrantă a Prin procesul de evaluare se

unui sistem de relaţii urmăreşte evaluarea procesului, a
educaţionale structurilor şi a produsului
TIPURI DE EVALUARE

3. Evaluare
cumulativă
1. Evaluare
sau
inițială
sumativă

2. Evaluare continuă sau

formativă
 1. Evaluarea iniţială – se efectuează la începutul unui
program de instruire şi are rolul de a stabili starea
sistemului sau a acţiunii evaluate, condiţiile în care aceasta
se poate integra în programul pregătit. Ea constituie una
dintre premisele realizării programului. Acest tip de
evaluare răspunde funcţiei predictive a evaluării.

EI

Schema evaluării iniţiale

 J. Nowlan şi A. Dragnea folosesc termenul de “evaluare
criterială” (în care măsurarea performanţelor individuale
este comparată în funcţie de criterii de performanţă definite
a priori) şi de “evaluare normativă” (în care măsura
performanţelor individuale este pusă în relaţie cu
performanţele altor persoane din grupul din care face parte
respectivul individ).
 2. Evaluarea continuă sau formativă – se efectuează prin
măsurarea şi aprecierea rezultatelor pe parcursul unui program,
din momentul începerii şi până când la încheierea acestuia, şi
constă în estimarea diferitelor faze şi secvenţe ale procesului,
precum şi a rezultatelor obţinute, realizându-se în trepte
succesive foarte scurte, analizate în detaliu.
Dacă progresele nu sunt cele scontate, se stabileşte un
diagnostic, precizându-se neajunsurile şi dificultăţile, pentru a se
op. era remediile necesare

P P

EI E E E E E
P P P P P

Schema evaluării continue sau formative

 Evaluarea formativă este implicată în proces şi vizează
sesizarea la timp a unor defecţiuni, precum şi aplicarea
măsurilor de corectare necesare. Ea se distinge prin două
trăsături principale:
✓ ritmul mult mai lent al acţiunii de evaluare, frecvenţa mult
mai mare a verificărilor şi aprecierilor pe parcursul unei
perioade;
✓ scurtarea considerabilă a intervalului dintre evaluare şi
modificările (ameliorările) aduse activităţii evaluate.
 Evaluarea formativă are rol de diagnosticare şi de
ameliorare. Problema pe care şi-o pune evaluarea formativă
este aceea de a determina “unde se află acţiunea faţă de
obiective”. Acest tip de evaluare răspunde unor întrebări
cum ar fi: “de ce numai aici?” sau “pe ce căi se obţine un
randament mai ridicat?”, ceea ce înseamnă că rolul său este
acela de diagnosticare.
 3. Evaluarea cumulativă sau sumativă – se
efectuează la sfârşitul unor perioade mai mult sau mai puţin
lungi (trimestre, ani, cicluri etc), reprezintă modul
tradiţional de evaluare a rezultatelor unei activităţi şi constă
în verificarea şi aprecierea periodică, încheiate prin
controlul final asupra întregului proces al activităţii
evaluate.
N

P ES
EI

Schema evaluării cumulative sau sumative

 Evaluarea cumulativă are un caracter retrospectiv în
raport cu acţiunea estimată. Ea implică o comparare a
rezultatului obţinut atât cu obiectivele urmărite, cât şi cu
starea iniţială a sistemului sau a activităţii supuse evaluării.
Acest tip de evaluare nu permite, decât în mică măsură,
să se ia decizii utile celor ale căror rezultate sunt apreciate.
Prin urmare, în cazul unei evaluări cumulative, reuşita şi
eşecul sunt considerate într-o manieră globală.
 SCOPURILE EVALUĂRII

Scopurile activităţii de evaluare variază în funcţie de

perspectivele şi de structura pe care le ia în considerare cel
ce evaluează” (D. Lipari, 1987).
Definirea scopurilor actului de evaluare prefigurează şi
condiţiile în care urmează să se desfăşoare acest proces,
ceea ce presupune:
✓ determinarea obiectivelor vizate de activitatea pe care
urmează să o evaluăm;
✓ strângerea specifică şi corespunzătoare a informaţiilor care
relatează cât mai exact despre stadiul realizării obiectivelor
şi despre desfăşurarea activităţii;
✓ folosirea informaţiilor obţinute şi luarea deciziilor, nu
numai cu privire la gradul îndeplinirii obiectivelor ci, mai
cu seamă, la ameliorările ce trebuie aduse;
✓ evaluarea are menirea de a le furniza factorilor de decizie
importanţi informaţii cât mai exacte despre sistem
(domeniu, proces, elev), cu scopul ameliorării activităţii
(programelor, strategiilor de pregătire etc.).
Scopurile măsurării şi evaluării

Stabilirea statusului,
progresului sau Clasificarea Selectarea
performanţelor, prin pe grupe câtorva din
folosirea clasificării omogene mai mulţi

Îndrumarea
cercetării

Motivarea Menţinerea Furnizarea

standardului experienţelor
(nivelului) educaţionale,
anticipat pentru elev şi
profesor
 Prin urmare, scopul actului de evaluare nu se reduce la
constatarea rezultatelor obţinute şi nici la cunoaşterea, ca
scop în sine, a acestor rezultate, ci constă în analiza fiecărei
secvenţe de muncă, cu relevarea aspectelor izbutite, dar şi a
punctelor critice, care să conducă la adoptarea măsurilor
adecvate de ameliorare a sistemului sau a activităţii
evaluate.
Principiile evaluării

1. Programul de măsurare 2. Pentru o evaluare

şi evaluare trebuie să fie eficientă, toate
în concordanţă cu măsurările trebuie să fie
principiile filosofice făcute în funcţie de
despre viaţă şi educaţie obiectivele programului

3. Testarea este o 4. Măsurarea şi

parte a măsurării, iar evaluarea pot fi
măsurarea numai o realizate şi verificate
fază a evaluării numai de către
specialişti calificaţi
5. Rezultatele măsurării şi
evaluării trebuie să fie
interpretate în funcţie de
întreaga viaţă a subiectului,
inclusiv de dimensiunile
sale sociale, emoţionale,
fiziologice şi psihologice
6. Măsurarea şi evaluarea
sunt instrumente
importante, care joacă un
rol major în întregul
proces educaţional

7. Măsurarea şi
evaluarea se bazează 8. În orice măsurare trebuie
pe faptul că ceea ce folosite numai teste
există, există ca atare, validate, obiective şi
deci trebuie măsurat semnificative
 9. Nu există un înlocuitor al
judecăţilor din domeniul
măsurării şi evaluării;
evaluarea este judecată, iar fără
date substanţiale, judecata nu
este valabilă
10. Abilităţile iniţiale ale
elevilor trebuie măsurate,
pentru a obţine apoi
informaţii despre
performanţele lor, în cadrul
programului de formare, la
încheierea sezonului
Principii ale evaluării

“Adult Education Association” propune o serie de

principii ale evaluării, dintre care menţionăm:

✓ evaluarea în interiorul grupului este mai bună decât cea din

afara grupului;
✓ evaluarea trebuie să înceapă gradual, de la un potenţial mai
mic spre unul mai mare, şi trebuie să se desfăşoare un timp
mai îndelungat;
✓ o evaluare bine realizată cuprinde procesul, produsul, dar şi
structurile; absenţa oricăruia dintre aceste elemente
diminuează valoarea rezultatelor obţinute;
✓ pentru că totalul produselor educaţiei nu poate fi cuprins din
cauza varietăţii efectelor, trebuie luate în considerare sferele
reprezentative;
✓ obiectivele educaţionale prezente trebuie corelate cu cele
viitoare.
EVALUARE MOTRICĂ ȘI SOMATO-
FUNCȚIONALĂ
 ATESTARE Măsurarea este inclusă în
diverse acțiuni
DIAGNOSTICARE OBSERVARE

TESTARE EXPERIMENT

VERIFICARE PROSPECȚIUNE

ANALIZĂ EXPLORARE

2
1.1. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE
Conceptul de măsurare este o
componentă de bază a
procesului de cunoaştere, ea
reprezintă acţiunea de intervenind ori de câte ori
determinare a unei apare necesitatea unor
mărimi, cantitatea determinări cantitative,
fiind întotdeauna pentru a stabili o ordine de
măsurabilă. mărime.

3
 face posibilă
“Dacă un lucru caracterizarea diferitelor
există, el există într-o însuşiri sau atribute în
anumită cantitate. termeni cuantificabili,
Dacă există într-o astfel încât să devină
anumită cantitate, el posibilă o interpretare
poate fi măsurat”. semnificativă a comparării
mărimilor numerice a
două astfel de însuşiri.

4
 este
operaţia conceptuală
nu se refe şi empirică prin care
ră numai la caracteristicile se atribuie anumite
cantitative sau extensive ale valori unor
unui obiect, ci şi la cele parametri ai
calitative şi intensive. obiectelor şi
proceselor.

5
 este procesul de atribuire
de numere proprietăţilor obiectelor
(persoanelor, fenomenelor)după anumite
reguli, în aşa fel încât relaţiile numerice
să reprezinte relaţiile relevante dintre
obiecte.

6
 este procesul prin care
caracteristicii cantitative (a unui obiect,
fenomen) i se atribuie, după o regulă
precisă, un număr imprecis (spre
deosebire de procesul de evaluare,
unde acestuia i se atribuie o valoare, şi
spre deosebire de eticheta sa, unde i se
atribuie o categorie).

7
 În sens restrâns În sens larg

Când măsurarea este concepută Când măsurarea se aplică

ca o operație de natură proceselor psihologice,
experimentală, ce se aplică în pedagogice și sociale. .
cazul unor mărimi propriu-zis
cantitative.

În acest caz, etalonul are o semnificaţie reală,
de aceeaşi natură cu a obiectului de măsurat sau
este definit pe baza unor realităţi imediate.
Numerele atribuite sunt numere întregi,
raţionale etc.
În acest caz, ea cuprinde toate determinările
cantitative constând în atribuirea de valori
obiectelor sau proprietăţilor lor, în acord cu
anumite reguli.

8
 În consecință se poate măsura prin:

COMPARAȚIE

CLASIFICARE

ATRIBUIRE DE
VALORI
CANTITATIVE

În acest fel, măsurarea se extinde la toate operaţiile de

determinare cantitativă care vizează stabilirea unei ordini.
9
 În accepţiunea lui Keringer, operaţia de
măsurare se exprimă sub forma unei entităţi preluată
din teoria mulţimilor: F = (X, Y), unde: x = orice obiect,
iar y = un numeral.
Dar cea mai dezvoltată accepţiune a măsurării
îi aparţine lui Stevens (1959), care a introdus toate
operaţiile de atribuire de valori unor diferite obiecte şi
fenomene (sau proprietăţilor lor), în acord cu o serie de
reguli de arbitru, inclusiv operaţiile de clasificare.
De aici rezultă că regulile formează conţinutul
procedeelor de măsurare. Un anumit procedeu de
măsurare nu poate fi mai bun decât regulile sale.

10
1.2. ELEMENTELE COMPONENTE ALE
UNEI OPERAŢII DE MĂSURARE
Unitatea Reguli de
Obiectul de
de măsură atribuire a
măsurat
valorilor

11
 – poate fi orice obiect
sau fenomen din mediul înconjurător.

În sfera activităţilor motrice, el poate fi:

- organismul subiectului (totalitatea stărilor sale
biologice, fiziologice, somatice);
- aptitudinile subiecţilor şi manifestarea lor;
- alte fenomene din natură şi din societate în care
este integrat practicantul exerciţiilor fizice.

12
 Obiectul de măsurat se prezintă sub două
ipostaze:

cu dinamica şi dimensiunile sale

naturale, dintre care unele sunt cunoscute, iar altele
nu, unele sunt măsurabile, iar altele nu pot fi
evaluate sau estimate.

conceptualizat, constituit la
nivelul teoriei şi al accesibilităţii instrumentelor de
cunoaştere, în particular, a instrumentelor de
măsurare.

13
 Măsurarea încearcă să surprindă
aspectele magnitudinale, modalităţile de
manifestare a obiectului, în funcţie de
proprietăţile lui. Pentru a-i surprinde
manifestările, acestea trebuie descrise mai
întâi din punct de vedere cantitativ, iar
apoi trebuie definite standarde, etaloane
sau unităţi de măsură adecvate.

14
 – obiectul de
măsurat este analizat, ulterior, cu ajutorul
etalonului, căruia i se pot atribui o serie de
valori, numere sau simboluri, în funcţie de
proprietăţile sale. El se află la baza analizei
comparative a fenomenelor cercetate, servind
drept “numitor comun” pentru toate
măsurările efectuate pe aceeaşi dimensiune
sau pe acelaşi tip de mărime.

15
 În acest caz, a măsura înseamnă a
compara o mărime oarecare cu o mărime
etalon şi a preciza diferenţa dintre ea şi
etalon, specificând cu cât sau de câte ori
este mai mare sau mai mică decât etalonul.

16
 –
Atribuirea valorilor are rolul de a pune în
relaţie caracteristicile obiectului de măsurat cu
tipul de etalon accesibil, adică de a face posibilă
măsurarea şi de a-i garanta corectitudinea.

17
 Dar cantitativul şi calitativul se
combină în variante, moduri şi proporţii,
de unde rezultă că stabilirea unor reguli
adecvate de atribuire a valorilor va
conduce la diferite niveluri de măsurare,
de la măsurările concrete (măsurarea
timpului, a spaţiului etc.), până la
măsurările aproximative sau simple
(măsurarea şi stabilirea unor funcţii).
18
Exactitatea măsurării

Calitatea Rigurozitatea
instrumentului de aplicării
măsură tehnicilor şi a
instrumentelor

Condiţii favorizante
pentru actul de
măsurare

19
 Etapele măsurării şi evaluării unei acţiuni

Definirea clară a omenului sau a fenomenului

Stabilirea metodei

Alegerea aparatelor

Determinarea condițiilor

Efectuarea măsurării propriu-zise

20
 Etapele măsurării şi evaluării unei acţiuni

Înregistrarea datelor

Prelucrarea datelor

Evaluarea rezultatelor

Interpretarea rezultatelor

Valorificarea rezultatelor

21
 În domeniul activităţilor motrice,
îmbracă aspecte particulare,
făcând parte din procesul metodologic de
cunoaştere a proceselor şi fenomenelor
specifice educaţiei. Ea reprezintă un
proces dificil, din cauza complexităţii
fenomenelor care apar în interiorul
sistemului de practicare a acestora.

22
 Totalitatea acţiunilor ce vizează o
corespondenţă între subiectul sau fenomenul
măsurat (deprinderi, priceperi, calităţi motrice)
şi unitatea de măsură, prin aplicarea unor probe
de control (sau tehnici), cu scopul de a recolta
rezultate sau date, în vederea cunoaşterii cât
mai precise a efectelor practicării exerciţiilor
fizice şi, în general, a comportamentului
subiecţilor în activitatea de educaţie fizică sau
sport.
23
 Mărimi care nu
pot fi măsurate
direct
Mărimi care pot fi
măsurate direct 03

01

24
 Din perspectiva relaţiei dintre obiectele
(fenomenele, caracteristicile) măsurate,
există două tipuri de măsurare:

✓directă – când fenomenul se pretează

nemijlocit la aplicarea unui sistem numeric,
de la simpla măsurare la operaţiile propriu-
zise de măsurare, cu folosirea unui etalon
(metru, grade etc);

25
✓indirectă – când fenomenul nu se pretează
nemijlocit la aplicarea unui sistem numeric şi,
cu atât mai puţin, a unui etalon, deoarece
exprimarea numerică ce caracterizează aceste
fenomene presupune ca ele să fie transpuse
cantitativ (să fie cuantificate), operaţie pentru
care se recurge la stabilirea şi notarea unor
variaţii manifestate, observabile sau accesibile
empiric, ce pot fi ulterior numărate, ordonate,
măsurate.
26
 După J. Nowlan (1996), există două tipuri de
măsurare:

Subiectivă – este relevată, în

mod esenţial, de o scală de valori
mentale percepute şi interpretate
de profesor; ea depinde, în Obiectivă –
principal, de capacitatea de este aşezată
observare şi de analiză a pe scara de
profesorului care administrează valori fizice.
testul .
27
a. “Surse” principale:

- obiectul supus măsurării;

- aparatul de măsurat;
- interacţiunea obiect-aparat;
-influenţele exterioare.

28
1. Erorile datorate obiectului supus măsurării sau
“erorile de model” – sunt o consecinţă a idealizării sau a
simplificării obiectului supus măsurării. Lui i se asociază
un model care nu corespunde integral realităţii, de cele
mai multe ori neglijându-se caracterul său complex.
Obiectul de măsurat poate provoca erori de măsurare şi
prin anumite mărimi caracteristice proprii, altele decât
măsurandul, care influenţează aparatul de măsurat. Acest
tip de erori mai poartă şi numele de “mărimi
neinformative sau parametri neinformativi” pentru
respectivul proces de măsurare.

29
2. Erorile datorate aparatului de măsurat
sau “erorile instrumentale” – depind de
concepţia şi de construcţia aparatului de
măsurat. În condiţii obişnuite de utilizare a
aparaturii de măsurat, limitele erorilor
instrumentale sunt cunoscute din prospectul
aflat în documentaţia tehnică a fiecărui aparat.

30
3. Erorile datorate interacţiunii obiect-aparat
sau “erorile de interacţiune” – sunt
provocate de perturbările exercitate de
aparatul de măsurat asupra obiectului supus
măsurării. În aceste condiţii, starea obiectului
este modificată, iar măsurândul ia o altă
valoare decât cea anterioară realizării
interacţiunii obiect-aparat.

31
4. Erorile datorate influenţelor exterioare sau
“erorile de influenţă” – provin de la factorii
externi care acţionează asupra obiectului supus
măsurării şi asupra aparatului de măsurat.
Printre aceşti factori se numără: condiţiile de
mediu în care se face măsurarea (temperatură,
umiditate, presiunea aerului), câmpurile
electromagnetice, radiaţiile, gravitaţia terestră,
acţiunile mecanice, şocurile, vibraţiile, sunetele.

32
b. Alte “surse”:

-erori subiective;
-erori de metodă.

33
1. Erorile de operator sau “erorile subiective”
– provin din modul în care operatorul uman
apreciază anumite efecte (cum ar fi
coincidenţele, intensităţile, nuanţele) sau
diverse mărimi fizice sesizabile. Evaluarea
unor astfel de erori se face comparând
performanţa operatorului cu performanţa unui
operator uman ideal. Aceste erori sunt
importante mai ales în cazul metodelor
subiective de măsurare.
34
2. Erorile de metodă – sunt specifice unor
metode particulare de măsurare şi apar
îndeosebi în cazul utilizării metodelor
indirecte de măsurare.

35
✓erorile aleatoare (întâmplătoare) sunt erori
care variază imprevizibil la repetarea unei
măsurări identice; aceste erori au proprietăţi
egale, putând fi pozitive sau negative; ele
survin din diverse cauze şi pot avea efecte în
sensuri diferite, însă se supun testului statistic,
considerându-se că se dispun după curba
normală a lui Gauss;

36
✓erorile sistematice sunt erori care nu variază
la repetarea unei măsurări în condiţii identice
sau care variază într-un mod determinabil
atunci când condiţiile se modifică; de regulă,
sunt generate de o defecţiune a instrumentului
de măsurare;

37
✓erorile grosiere (grosolane) sunt erori care
depăşesc erorile probabile la repetarea unor
măsurări, nefiind justificabile pe baza condiţiilor
obiective normale ale procesului de măsurare; ele
rezultă din efectuarea neadecvată a unei măsurări,
din neatenţia operatorului, din greşelile de citire
sau de calcul; Valoarea aberantă este rezultatul
obţinut în urma unei astfel de erori care, de regulă,
trebuie identificată şi exclusă, deoarece ar
compromite tot procesul de interpretare şi de luare
a deciziilor;
38
✓erorile datorate decidentului, care se implică
şi în această etapă a procesului de cunoaştere.
Chiar dacă operatorul şi decidentul sunt una şi
aceeaşi persoană, nu este vorba despre o eroare
de operator, ci despre “mărimea adevărată a
măsurandului”.

39
40