Duminica a 5-a din Post, a Cuvioasei Maria Egipteanca

21 Martie 2010
Paraclisul Mitropolitan „Sf. Nichita Romanul” Sibiu

Evanghelia:
„În vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele
ce aveau să I se întâmple, zicând: iată ne ducem sus la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat
căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi Îl vor osândi la moarte şi Îl vor da în mâna păgânilor, care
Îl vor batjocori; şi-L vor bate şi-L vor scuipa şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit
la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu şi I-au zis: Învăţătorule, vrem să ne faci ceea ce vom cere de la
Tine. Şi Iisus i-a întrebat: ce vreţi să vă fac? Iar ei I-au zis: dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta,
iar altul de-a stânga Ta, în slava Ta. Iisus însă le-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi
paharul pe care-l beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Ei au zis: putem! Iisus
le-a zis atunci: paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă
veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea, nu-Mi e îngăduit să dau decât acelora
pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalţi zece, au început să fie mânioşi pe Iacob şi pe Ioan.
Iisus însă, chemându-i la Sine, le-a zis: ştiţi că aceia care se socotesc cârmuitori ai neamurilor
domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Între voi, însă, nu trebuie să fie aşa. Ci care
dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru, şi care va voi să fie cel dintâi, să fie
slujitorul tuturor. Pentru că Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi
dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 32-45)

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi în Hristos,

Iată-ne în ultima duminică şi la ultimul popas de pe drumul pe care îl străbatem

cu toţii de câteva săptămâni, calea Sfântului şi Marelui Post. Calea postului care se
apropie, iată, de sfârşit. Suntem în ultima duminică care ne desparte de intrarea în altă
taină care nu mai este de data aceasta taina înfrânării noastre, taina postului ca luptă
cu plăcerile trupeşti legate de fiinţarea şi de căderea noastră în Adam şi Eva, strămoşii
noştri, deci încheiem, într-un fel, acest parcurs care este lupta noastră cu plăcerile,
pentru ca, începând din seara duminicii următoare să intrăm într-un alt post. Nu
pentru că se încheie postul, se încheie unul ca să se deschidă altul şi mai intens, şi mai
puternic, pentru că va fi postul durerilor. Postul care vrea să ne facă în stare să fim
alături de Cel care, aşa cum auzim citindu-se în Evanghelie, ne-a slugărit până l-a
capăt, s-a făcut sluga noastră a tuturor, El, Cel mare şi Cel dintâi în cer la Tatăl Său,
ne-a slujit până la capăt şi şi-a pus viaţa pentru noi. Postul care urmează, postul
Săptămânii celei Mari va fi nu atât un post al luptei cu plăcerea, ci va fi un post al
luptei cu durerea, cu durerea sufletească, cu frica de moarte, cu frica şi cu neputinţa de
a sta alături de Iisus Hristos. O frică şi o durere şi o mâhnire şi o disperare şi o
întunecare pe care au avut-o apostolii, intrând şi ei alături de Iisus în taina Paştelui şi a
pătimirii Sale. Dar aceasta urmează peste doar câteva zile.
Acum este ultimul popas şi este ultimul răgaz şi ultima strigare, într-un fel a
Bisericii de a ne aduce aminte de taina aceasta a postului celor 40 de zile. Într-un fel,
ceea ce Biserica prăznuieşte astăzi, în această a cincea duminică din Postul Mare se
leagă într-un fel, toate duminicile se leagă între ele, se leagă într-un fel de prăznuirea
din duminica trecută şi de cea de acum două duminici, de taina Crucii, pentru că în
mijlocul postului stă taina Crucii, taina Crucii care ne aduce aminte, că postul, în
ultimă instanţă, nu este doar o dietă, ci este o răstignire. O răstignire a trupului şi a
poftelor lui pentru ca în noi să se nască o altă viaţă, o viaţă a duhului, o viaţă
dumnezeiască, dar care nu poate să ţâşnească din noi decât pe măsura adormirii, pe
măsura încetării pornirilor lipsite de stavilă ale trupului şi în care ne-au adus
protopărinţii noştri în viaţa pe care o cunoaştem cu toţii, viaţă legată de plăceri, dar în
acelaşi timp de dureri, de suferinţe, de boli şi de moarte. După taina Crucii, Biserica a
rânduit într-un fel a doua jumătate a postului, să pomenim de două mari figuri care se
află în centrul spiritualităţii ortodoxe, a spiritualităţii duhovniceşti, într-un fel,
monahale. După taina Crucii l-am văzut pe Sfântul Ioan Scărarul, duminica trecută, ca
pe noul Adam, ca pe un Adam duhovnicesc, ca pe un bărbat cu adevărat bărbat
desăvârşit care luptă cu patimile şi urcă treptele raiului, treptele muntelui raiului pe
scara virtuţilor. Acum, în acest ultim popas, vedem într-un fel o nouă Evă, vedem o
figură feminină care atinge o măsură a desăvârşirii, cu greu poate de închipuit şi de
crezut pentru omul din zilele noastre. O pomenim pe Cuvioasa Maria Egipteanca care
a fost o mare cuvioasă, dar, în acelaşi timp a fost o mare păcătoasă, iar faptul că o
prăznuim acum pe Cuvioasa Maria Egipteanca, (pe care mai târziu o prăznuim cu toţii
în biserică, pe data de 1 aprilie, care nu e o zi a păcălelilor în Biserică, ci este o zi a
virtuţilor şi o avem pusă în fiecare zi de 1 aprilie pe Cuvioasa Maria Egipteanca). O
prăznuim şi atunci, o prăznuim şi acum. Şi într-un fel, prăznuirea se leagă, după cum
spuneam, de prăznuirea de duminica trecută. Pentru că duminica trecută a fost
Duminica Sfântului Ioan Scărarul, într-un fel, duminica monahilor, ne-a adus aminte
de faptul că patruzeci de zile, măcar patruzeci de zile de peste an, toţi creştinii sunt
chemaţi să ducă viaţă de monahi. Deci măcar patruzeci de zile, deci o viaţă centrată
nu pe trup şi pe patimi, ci pe Dumnezeu, pe rugăciune şi pe virtuţi, pe scara virtuţilor.
Măcar patruzeci de zile, măcar o zeciuială din an. Şi, în vechimea creştină, aşa cum
spuneam, creştinii din lume se făceau monahi, iar monahii, care trăiau în mănăstiri, în
afara lumii, se făceau pustnici. Deci, ei care erau deja monahi şi trăiau în mănăstiri,
trebuiau patruzeci de zile să facă ceva şi mai mult decât ce făceau în timpul zilelor de
peste an. Şi povestea Mariei Egipteanca se leagă într-un fel de această veche rânduială
creştină. Că monahii ieşeau la începutul postului din mănăstirile lor, ieşeau din
securitatea pe care o aveau înăuntrul chiliilor sau a incintelor fortificate ale marilor
lavre de oriunde erau şi ieşeau patruzeci de zile şi trăiau sub cerul liber, asemenea
Mântuitorului care după Botez a fost dus de Duhul Sfânt în pustie şi a stat patruzeci
de zile şi patruzeci de nopţi singur, cu Dumnezeu, singur, cu cuvântul Lui, asemenea
făceau şi aceşti monahi. Şi unul dintre monahi, cândva pe la mijlocul secolului al IV-
lea, numit Zosima, care trăia într-o mănăstire din Palestina, a împlinit această
rânduială: când se intra în Postul Mare, toţi călugării plecau, şi el a trecut dincolo de
Iordan, şi patruzeci de zile a trăit şi el ca pustnic în această pustietate extraordinară
care este dincolo de Iordan. Şi aici s-a întâlnit cu un eveniment care l-a cutremurat, cu
o arătare şi cu un fenomen duhovnicesc pe care, într-un fel, nu şi-l putuse imagina şi
probabil de aceea Dumnezeu l-a chemat şi l-a rânduit să îi descopere întâlnirea
aceasta cu Maria Egipteanca pentru că el, ca monah, mai avea câte ceva de învăţat. El
ca monah, avea peste cincizeci şi cinci de ani când s-au petrecut acestea, şi într-un fel
se credea cumva ajuns deja pe ultimele trepte ale sfinţeniei, mai avea câte ceva de
învăţat. Şi el se întâlneşte acolo cu o nălucă, cu o făptură care i s-a părut că este o
arătare şi când s-a apropiat de ea mai de aproape a văzut că are de a face cu o femeie.
Cu o femeie învârstă, cu o femeie bătrână, cu o femeie cu părul alb, cu o femeie fără
haine, o femeie care într-un fel, rătăcea sub soarele deşertului, deci, fără haine, fără
acoperiş deasupra capului, singura îmbrăcăminte fiind părul alb pe care îl avea. Şi
atunci, se apropie de ea vrând să-i afle taina şi, după ce îi oferă mantia sa ca să se
acopere, află de la această făptură minunat povestea ei, în acelaşi timp, cumplită şi
minunată. Şi a aflat că are de a face cu o mare păcătoasă care a ajuns o mare sfântă. Şi
a aflat de la ea că numele ei era Maria, că era egipteancă, trăise până la 12 ani în sat,
la 12 ani a plecat în Alexandria, unde a trăit o viaţă de desfrânare şi de curvie şi de
destrăbălare sexuală, pe care a mers într-un crescendo timp de şaptesprezece ani.
Deci, la doisprezece ani această fată care era creştină, pentru că deja în acea vreme în
Egipt era o epocă de încreştinare, într-un fel generală a maselor, era deja botezată, dar
la doisprezece ani îşi pierde virginitatea şi trăieşte o viaţă de depravare sexuală care
aminteşte în mare măsură şi de depravarea societăţii antice de atunci, a societăţii
greco-romane, dar şi de imensa, nesfârşita depravare şi dezordine sexuală care
domneşte în societăţile postmoderne, începând de prin anii 50, 60, 70, deci după
revoluţia comunistă a venit revoluţia sexuală şi eliberarea sexualităţii care a atins
atunci un prag social cu totul şi cu totul ieşit din comun. Ei, această revoluţie sexuală
îşi continuă într-un fel, aproape nestingherită, mersul şi în societatea noastră
postmodernă şi postcomunistă. Trăim într-o lume în care depravarea sexuală e la
ordinea zilei şi este trăită ca normalitate. Acest lucru face într-un fel şi actualitatea
mesajului Cuvioasei Maria Egipteanca care a dus o viaţă ne şaptesprezece ani de
destrăbălare, de nimfomană, am putea spune, aşa cum o numesc medicii. Deci, o
fiinţă care a mers şaptesprezece ani numai în jurul sexului ei. Asta a fost principala ei
preocupare. Spunea că principala ei obsesie era să trăiască pentru a cunoaşte cât mai
mulţi bărbaţi. Iar când a împlinit treizeci de ani s-a întâmplat însă acel eveniment pe
care îl ştim cu toţii, cei care frecventăm bisericile şi vieţile sfinţilor: ea pleacă pe o
corabie cu un grup de pelerini care plecau spre Ierusalim. Şi spunea: ce bine! Mă duc
cu pelerinii; am mulţi bărbaţi pe drum, pot să îmi împlinesc poftele cu ei până atunci
şi sigur, voi schimba într-un fel peisajul din Alexandria, voi schimba peisajul, voi
trece în Ierusalim, într-o altă capitală, într-o altă provincie şi voi vedea ce se va
întâmpla acolo. Deci ducându-se cu acest gând păcătos, intrând în Ierusalim pe 14
septembrie, de ziua Crucii, ea acolo, în schimb are o revelaţie negativă, pentru prima
dată. Pentru că, încercând să intre în biserica Sfântului Mormânt, să se închine la
Sfânta Cruce care se afla acolo de câteva decenii, după ce o descoperise împărăteasa
Elena, nu poate să se apropie de lemnul Sfintei Cruci. Toţi ceilalţi pot să intre, numai
ea este respinsă de o forţă nevăzută. Şi atunci, dându-şi seama că ceva nu este în
regulă, se roagă Maicii Domnului. Şi Maica Domnului îi dă această putere, ea îi
îngăduie să se apropie şi să se închine lemnului Sfintei Cruci. Dar, cu o singură
condiţie: închinarea la lemnul Sfintei Cruci va trebui să însemne schimbarea radicală
a vieţii ei de până atunci. Şi aşa se face că după ce s-a închinat lemnului Sfintei Cruci,
Maria Egipteanca, la treizeci de ani, părăseşte biserica şi pleacă dincolo de Iordan,
unde va duce, timp de patruzeci şi şapte de ani o viaţă de asceză şi de renunţare şi de
înfrânare extremă. Patruzeci şi şapte de ani în care, îi povesteşte apoi acestui Zosima,
că din aceştia, şaptesprezece ani, primii şaptesprezece ani au fost un iad, au fost un
infern. Pentru că şaptesprezece ani de zile a chinuit-o demonul curviei şi al
desfrânării. Simetric, într-un fel: şaptesprezece ani de viaţă trecuţi în depravare
sexuală au trebuit să fie, într-un fel, plătiţi cu şaptesprezece ani de chin şi de luptă cu
acest demon. După şaptesprezece ani de asceză şi de pustie, Maria se echilibrează, îşi
descoperă făptura ei cea mai adâncă şi treizeci de ani care urmează, treizeci de ani de
viaţă nouă, de viaţă duhovnicească ajunge să fie cuvioasa de care călugărul Zosima,
într-un fel, s-a înfiorat. Deci, atunci când cei doi s-au întâlnit, şi când Zosima a rugat-
o să se roage pentru el şi pentru toată lumea, spune Zosima, că această bătrână era în
picioare, şi-a ridicat mâinile despărţindu-le în semnul Crucii şi a început să se roage,
şi el era cu ochii căzuţi la pământ şi a îndrăznit numai să se uite puţin la ea în stare de
rugăciune, şi pe când se ruga Cuvioasa Maria Egipteanca, Zosima a văzut-o înălţată
cu un cot, plutind cu un cot la rugăciune, deasupra pământului. Şi atunci, Zosima şi-a
dat seama că el, ca monah de cincizeci şi cinci de ani, şi care era probabil de patruzeci
de ani în mănăstire nu a ajuns încă la măsura acestei mari cuvioase care a fost o mare
păcătoasă, dar pentru că a înţeles taina Crucii, prin taina Crucii a devenit dintr-o mare
păcătoasă, o mare sfântă, o mare cuvioasă. Această minune, această prefacere
uimitoare şi extraordinară care este posibilă numai prin credinţă, numai prin puterea
Crucii, care, aşa cum am văzut la Cuvioasa Maria, are putere numai atunci când
creştinii, nu doar se închină la ea ca la un lemn mântuitor, ca la un lemn cu puteri
magice, ca la o amuletă care are puteri de a ne proteja de rele prin ea însăşi sau prin el
însuşi, marea putere a Crucii este schimbarea vieţii creştinilor. Creştinii trebuie să se
vadă că sunt închinători ai Crucii pentru că sunt trăitori ai Crucii, sunt cei care trăiesc
după chipul crucii. Sunt cruci vii, sunt cruci umblătoare. Lucrul acesta trebuie să îl
facă fiecare creştin care este botezat şi lucrul acesta încearcă să îl facă fiecare monah.
Nici monahi nu realizează toţi, şi de aceea şi monahilor, iată, monahilor li s-a pus în
faţă acest exemplu al Mariei Egipteanca. Pentru că Maria Egipteancă are o viaţă total
ieşită din comun, o viaţă care este în afara vieţii obişnuite, nu numai a celor din lume,
dar şi chiar a monahilor. Şi monahul Zosima învaţă că o femeie care fusese şi mare
păcătoasă era mai înaltă în sfinţenie şi în desăvârşire şi în puterea rugăciunii decât era
el şi călugării şi tovarăşii lui. Deci învaţă într-un fel, şi călugărul şi preot de la o
femeie, fostă desfrânată, dar acum ajunsă pe nişte culmi prin puterea credinţei şi a
ascezei şi a crucii, pe nişte culmi de viaţă cu adevărat îngereşti. Ea care trăise ca o
Evă veche în adâncurile desfrâului şi ale vieţii trupeşti şi ale vieţii de desfrâu,
ajunsese acum să fie o făptură duhovnicească de viaţă cu adevărat îngerească.
Învăţăm din viaţa ei puterea credinţei, puterea Crucii şi puterea convertirii pentru că
toate în creştinism stau şi cad în funcţie de seriozitatea cu care creştinii reuşesc sau nu
să îşi asume o viaţă în pocăinţă, o viaţă în convertire, o viaţă în întoarcere 180 de
grade de la păcat la Dumnezeu, o viaţă prin care reuşeşte să trăiască dincolo de trup în
Duhul Sfânt. O viaţă care să trăiască încă de pe pământ taina vieţii de după înviere.
Postul Mare, postul celor patruzeci de zile ca prăznuire liturgică, într-un fel se încheie
cu această mare figură a Mariei Egipteanca. Care este simetrică într-un fel Evei celei
de demult. Dacă Eva este cea care a tras prin dorinţa de plăceri o întreagă umanitate
departe de Dumnezeu, Maria Egipteanca este cea care arată noua femeie care trăieşte
taina Crucii aşa cum n-a trăit-o nici un bărbat, cum n-a trăit-o nici măcar nici un
monah. Femeie plus cruce egal mântuire, egal sfinţenie. Om – Cruce – Rai. Acestea
sunt ecuaţiile simple ale vieţii creştine, ecuaţii într-un fel, pe care de obicei le
complicăm noi prin viaţa noastră care nu reuşeşte să fie axată, aşa cum s-ar cuveni, pe
axa duhului, pe axa credinţei, pe axa ascezei şi mântuirii.
Să trăim şi să călătorim în această ultimă săptămână împreună cu Sfântul Ioan
Scărarul, împreună cu Cuvioasa Maria Egipteanca şi să sfârşim într-un fel, vinerea
următoare acest parcurs al Sfântului şi Marelui Post, pentru că, începând de sâmbătă
intrăm în sâmbăta lui Lazăr şi apoi în taina Floriilor şi în taina Paştelui Domnului
nostru Iisus Hristos. Amin.