Predici la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda samarineanului milostiv

Index
Evanghelia şi Apostolul zilei ...................................................................................4
Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Despre
ispitire şi făţărnicie...................................................................................................7
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Pilda samarineanului milostiv - Adevăratul samarinean este cel care se
îngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui .................................................15
Sfântul Chiril al Alexandriei - Duminica 25 după Rusalii - Tâlcuiri................20
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica a XXV-a după
Rusalii – Drumul iubirii ........................................................................................26
Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii -
Pilda samarineanului milostiv ..............................................................................30
Arhimandritul Teofil Pârâian - Duminica a 25-a după Rusalii - Suntem zidiţi
de Dumnezeu spre fapte bune ...............................................................................40
Părintele Arsenie Boca – Samarineanul ............................................................. 47
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Samarineanul milostiv ...........................................................................................49
Rugăciune ............................................................................................................57
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii ..........................58
Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a 25 -a după Rusalii -
Samarineanul milostiv ...........................................................................................65
Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda
samarineanului milostiv ........................................................................................72
Traian Dorz - Un singur Domn.............................................................................75
Traian Dorz – Când ne-ai lăsat .........................................................................78
Traian Dorz - Iisuse, când am fost căzut… ......................................................79
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Mergi şi fă asemenea ......................................................81
IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Samarineanul milostiv ...................................................87
Pr. Leonardo Sapienza - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Iubirea nu abandonează ................................................90
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Duminica Bunului Samaritean ...................................................92
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Pentru moştenirea vieţii de veci ....................................94
Pr. Vasile Rob - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) ...........................................................................................................98
Pr. Vasile Florea - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Samarineanul milostiv...............................................................101
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VIII-a după Înălţarea
Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii) - Samarineanul caritabil .....................103
Rugăciune ..........................................................................................................106
Preot prof. dr. Marin Ionescu - Duminica a XXV-a după Rusalii ..................107
Părintele Rafail Noica despre “dogma” neclintită: Dumnezeu este Dragoste
................................................................................................................................109
Pr. Constantin Coman: Iubirea teoretică şi iubirea “departelui” – plăcuta
amăgire (închipuire de sine) a “bunului samaritean” ......................................112
PS Sebastian:Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui: “Să ne
pese de celălalt, să ne doară durerea lui!” .........................................................117
Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
la Duminica a XXV-a după Rusalii - Samarineanul milostiv - chipul iubirii lui
Hristos în oameni .................................................................................................122
 Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Luca 10, 25-37

Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să

fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege?
Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău,
iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta
şi vei trăi.

Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele
meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a
căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l
aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a
trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a
trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l,
i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi
vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă
de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce
vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare
că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu
el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
 Apostol

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

Efeseni 4,1-7

1.De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu

vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi,
2.Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe
alţii în iubire,
3.Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.
4.Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a
chemării voastre;
5.Este un Domn, o credinţă, un botez,
6.Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.
7.Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
 Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Despre
ispitire şi făţărnicie

Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:Învăţătorule ce voi

face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)

Iubiţi credincioşi,
Dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie vedem că Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost
ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi
legiuitorii (Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi
cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să
prindă în cuvânt pe Mântuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe
dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mântuitorul, cunoscând viclenia lor, a
zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii
şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-
a răspuns: Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că este
cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte
cerul posomorât. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi,
dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu
i se va da decât numai semnul lui Iona, şi lăsându-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte
făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I
cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe
legiuitorul din Sfânta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către
Domnul, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea
veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei
înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzând pe legiuitor că una
vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale,
ci îi pune o întrebare, zicând: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26),
încercând din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mântuitorul, care
întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscând
viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?"
Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-
40), iar Mântuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus
i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mântuiască fără
credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu
crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe
Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce
crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis
Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată
pentru ce:
– pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos
(Galateni 3, 24), iar sfârşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot
celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise,
acela crede şi în Iisus Hristos.
– Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan
5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise,
pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I
Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrând a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine
este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus.
Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi
învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această
întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai
cei din neamul iudeilor sunt aproapele lor, iar nu oricare om.
Dar Preabunul nostru Mântuitor, vrând să-i arate cine este cu adevărat
aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tâlhari, zicând: Un om
oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care,
dezbrăcându-l şi rănindu-l, s-au dus lăsându-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi,
fraţilor că Mântuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta
să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în
primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

După ce Mântuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre
aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tâlhari? Iar el, silit
fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dânsul. Atunci
Mântuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mântuitorului nostru Iisus

Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe
Domnul, iar Mântuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tâlhari şi cu
Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tâlhari, i-
a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întâi a învăţat pe legiuitor că
orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest
lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai
socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sunt aproapele
tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este
cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu
noi.

Iubiţi credincioşi,
Dar să revenim cu cuvântul nostru la cele despre care am vorbit la început,
adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre
aceste două patimi pentru care Mântuitorul nostru Iisus Hristos de atâta ori i-a
mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe
legiuitorii Legii Vechi.

Mai întâi să arătăm ce este vicleşugul

Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul

este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi
Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11,
3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfânta şi dumnezeiasca
Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decât orice şi foarte
stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mântuitorul nostru Iisus Hristos
ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi
rădăcina în inima omului, zicând: Căci dinlăuntru, din inima omului ies
cugetele cele rele, desfrânările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia,
vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).

Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicând: O,
tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi
vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-
au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de
viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţând pe creştini, le
spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu
vicleşuguri, nici stricând cuvântul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar
Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de
orice vânt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor
spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).

Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut
înţelege următoarele:

 întâi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al

vicleşugului;
 al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi
 al treilea, că oamenii cei vicleni sunt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată
dreptatea.

Să arătăm câte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este
armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această
privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună,
pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea
aproapelui.

Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gândeşte şi alta
vorbeşte. Cuvântul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe
Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfânta Scriptură, zicând: Poporul
acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu
inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia,
arătând acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe
de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sunt cucernici numai la arătare
(II Timotei 3, 5). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul
făţărniciei, zicând către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este
făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mântuitorul a asemănat cu aluatul pe
făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia
unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima,
mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi
cea dinlăuntrul lui sunt tulburate de aceasta.

Nu auzim în Sfânta Scriptură, zicând: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrânată! Vai
ţie tâlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici,
de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicând: Vai vouă, cărturarilor
şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că
nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai
vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mâncaţi casele văduvelor şi cu
făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osânda veţi avea
(Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi
uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai
îndoit decât voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mântuitorul
asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi
şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al
vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care
fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi
văzând aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.

De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug

şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire
şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele
Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor
arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor
depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la
învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt osândiţi în
cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).

În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin
făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strâmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai
vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine că toţi credincioşii şi cei ce
au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni,
care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sunt
lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor
să înşele şi să piardă oile cele cuvântătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sunt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi
cunoaşte din aceste semne:

– Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2);
– nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4);
– oamenii făţarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5);
– se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).

Oamenii făţarnici
– sunt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23,
23);
– învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2);
– fac lucruri bune cu îngâmfare (Matei 6, 2);
– postesc şi se roagă cu îngâmfare (Matei 6, 2-12).
– Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu
(Matei 7, 21);
– le plac scaunele cele dintâi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39);
– sunt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42;
Romani 2, 1-3);
– mănâncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14);
– sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15);
– făţarnicii întrebuinţează religia în scop de câştig (Luca 20, 47);
– sunt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15);
– nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).

Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urâciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii

făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu
ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în
vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii
făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iubiţi credincioşi,
În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a
întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta
a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut
vânzător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic
intrând satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vânzarea şi pierderea Domnului
nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mântuitorul a fost dat
la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda,
fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au
unit aceste prea grozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest
preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lângă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte
bolnav de iubirea de arginţi. Şi când Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu
mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mântuitorului şi le-a şters cu părul
capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicând că ar fi trebuit să
vândă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.

Iuda cel viclean şi făţarnic, arătându-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de
faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi având punga,
lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se
arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea
Mântuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe
Domnul, zicând: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mâna pe El (Matei 26,
48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat
(Matei 26, 49). Iar Mântuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26,
50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vânzătorului şi o, bunătate
negrăită a Mântuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată
viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvânt plin
de blândeţe îl întreabă, zicând: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).

Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are
vânzarea şi prinderea Mântuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi
sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar
Preabunul nostru Mântuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit,
de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş
Trupului şi Sângelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a
face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi
de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre
a mângâia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22,
36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atâtea daruri şi cinste
te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă
dai spre moarte? Oare îţi dai seama câtă întunecare, câtă orbire spirituală şi câtă
nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al
pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18,
23; II Petru 3, 9).

Iată până la câtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean,
făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi
ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în
cuvinte, ca să nu cădem în osânda lui Iuda vânzătorul. Să vă creşteţi copiii în
frica de Dumnezeu, învăţându-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească
Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.

Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom

avea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.
 Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Pilda samarineanului milostiv - Adevăratul samarinean este cel care se
îngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui

„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10,
34)

Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuşi

Dumnezeu. Mai întâi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre
a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dânsul: „Din toţi pomii din rai poţi să
mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

Iată că atât prin uşurinţa legii, cât şi prin mulţimea pomilor învoiţi şi prin asprimea
pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea sufletească a lui
Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu să
întărească pe Adam împotriva păcatului, însă cu toată această îngrijire, cu toată
această îndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a
căzut şi nu a păzit porunca. Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu şi ce ar
folosi aici? El a mâncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a
dispreţuit rânduiala Mea. pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte şi
întru osândă, ce să mai vorbesc cu dânsul de acum?”.

Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam îndată după căderea sa în
păcat, l-a mângâiat şi a întrebuinţat alt mijloc pentru mântuirea lui, adică osteneala,
sudoarea şi suferinţele, şi nu a încetat a face totul până ce iarăşi a restaurat firea cea
căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri încă şi
mai mari decât cele pierdute.

Din acestea vedem îndeajuns că noi, pe fraţii cei căzuţi, nu trebuie să-i părăsim,
nici să-i nesocotim, ci încă înainte de căderea lor să-i sprijinim împotriva
păcatului, iar după căderea lor în păcat să arătăm o grijă mare pentru dânşii.

Că aşa fac şi doctorii. Oamenilor sănătoşi ei le dau povăţuire cum să-şi păzească
sănătatea şi să poată înlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit poveţele lor şi a
căzut în boală, ei totuşi nu lasă un asemenea om fără ajutor, ci, mai ales atunci îi
arată cea mai mare îngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăşi să-l slobozească din
boală.

Aşa a făcut şi Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sânge din Corint

săvârşise un păcat aşa de greu, care nu se obişnuia nici la păgâni, totuşi nu l-a
neglijat, ci mai vârtos l-a însănătoşit, deşi acela era îndărătnic şi nu voia să asculte,
nici nu a primit mijlocul de mântuire. Şi l-a făcut atât de sănătos, încât iarăşi a
putut fi unit cu trupul Bisericii. Când acela a păcătuit, Sfântul Apostol n-a zis întru
sine: „Ce să mai fac eu de acum? Ce poate folosi aici? El a ajuns de neîndreptat, a
săvârşit o încălcare de lege şi nu voieşte să se lase de necurăţia sa. Iar pe lângă
acestea, el este îngâmfat şi mândru şi prin aceasta face rana sa netămăduită, de
aceea îl vom lăsa în voia lui şi-l vom părăsi”.

Nu, el n-a zis nimic din toate acestea, ci tocmai acum a arătat cea mai mare grijă
pentru acela, când l-a văzut pe marginea răutăţii, şi n-a încetat de a-l înspăimânta şi
a-l pedepsi, şi el însuşi şi prin alţii. El a făcut şi a căutat toate până ce l-a adus la
cunoaşterea păcatului său şi la simţirea nelegiuirii sale şi, în fine, l-a curăţit de
toată pata.

Deci, aşa trebuie să faci şi tu. Urmează acelui samaritean din Evanghelie (Luca,
cap. 10), care a arătat atâta grijă pentru cel rănit. Levitul trecuse pe lângă dânsul,
asemenea şi fariseul, şi nici unul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au
lăsat să zacă fără compătimire şi au trecut mai departe.

Iar un samaritean, care de altminteri nu avea nici o legătură cu cel nenorocit, n-a
trecut pe lângă dânsul, ci s-a oprit, a simţit compătimire şi a turnat untdelemn şi vin
pe rănile lui. Apoi l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a dat şi a
făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.
El n-a zis întru sine: „Ce treabă am eu cu omul acesta, eu sunt samaritean şi nu
am nimic comun cu dânsul. Pe lângă aceasta, cetatea este încă departe şi el nu
este în stare de a merge acolo; de voi rămâne cu dânsul, aş putea şi eu cădea între
tâlhari, ba încă aş putea fi socotit făptaş al nelegiuirii săvârşite aici”. Căci unii, în
călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, şi nu se apropie de el,
nu pentru că n-ar avea milă de el, sau că n-ar voi să cheltuiască cu dânsul, ci de
frica de a nu fi traşi înaintea judecăţii, şi a fi ei înşişi bănuiţi că ar fi ucigaşi. Totuşi,
samariteanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fără multă gândire l-a
pus pe dobitocul său, l-a dus la casa de oaspeţi şi nu s-a speriat nici de primejdie,
nici de cheltuială, nici de nimic altceva.

Deci, dacă samariteanul a fost atât de plin de dragoste şi atât de compătimitor

către un om necunoscut, cum ne vom putea noi îndreptăţi când nu ajutăm pe
fraţii noştri în vreo nenorocire încă mai mare?

Căci cei căzuţi în păcate sunt mai nenorociţi decât acela; căci păcatele şi prihănile
sunt mai cumplite decât toţi tâlharii; ele schingiuiesc pe cei căzuţi în ele mai
cumplit decât aceia. Ele răpesc nu numai hainele şi rănesc nu numai trupul, ci şi
sufletul, şi după ce le-au pricinuit mii de răni, îi lasă să zacă în prăpastia
necucerniciei şi se duc de acolo.

La o astfel de nenorocire să nu rămânem cu sânge rece, să nu trecem fără

compătimire pe lângă o privelişte atât de vrednică de tânguire. Şi chiar de ar face
alţii aceasta, tu să nu o faci.

Să nu zici întru tine: „Eu sunt mirean, am muiere şi copii, aceasta se cuvine
preoţilor!”. Iată, samariteanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un
câştig mare.

Deci, când vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a

sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecă acesta sau acela”, ci slobozeşte-l tu
din boala sa şi nu întreba pentru ce alţii pregetă.

Când vezi o bucată de aur jos, negreşit nu întrebi mult de ce n-a ridicat-o acesta sau
acela, ci te sârguieşti a întrece pe toţi ceilalţi şi a o ridica. Tot aşa trebuie să cugeti
şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în îngrijirea de dânsul ai
găsit o comoară.
Când torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii creştineşti, când îl
legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea
mai mare, şi această singură faptă va stinge întru tine multe pete ale păcatului.

Când vezi pe cale un sărac, un nevoiaş, nu trece uşor pe lângă dânsul fără a-i da
milostenie! Aceasta este frumos şi bine. Dar şi când vezi un frate pe calea
păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci printr-un cuvânt prietenesc, ca printr-un frâu,
opreşte-l de la calea sa cea rea şi adu-l iarăşi la Biserica lui Hristos. O astfel de
milostenie este mai bună decât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur.
Ce zic eu: decât mii de talanţi? Nu!
Milostenia aceasta are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul
este mai preţios decât lumea.
Pentru dânsul s-au făcut chiar cerul şi marea, soarele şi stelele.
Gândeşte deci la înălţimea vredniciei aceluia pe care tu poţi să-l mântuieşti, şi nu
vei pregeta a te îngriji de dânsul, adică de sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui
păcătos milioane, nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, căci îl
abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască.
Cine dă săracului pune capăt foamei.
Cine îndreaptă pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul mângâie sărăcia,
celălalt opreşte prihana. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte
sufletul de la iad.

Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să câştigaţi o comoară; să nu pierdeţi deci acest
câştig. De aceasta nu vă puteţi apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci
aici n-aveţi altă cheltuială de făcut decât aceea a cuvântului şi a vorbei.
Însă cu totul împotriva acestei milostenii duhovniceşti este obiceiul cel rău, nu
numai de a învinovăţi păcatele altora, ba încă a le şi dezvălui şi a le face cunoscute,
fără a le îndrepta.

Nu trebuie să limbuţim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim.

Acest obicei rău, iubiţilor, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuieşte multe
rele.

Descoperirea greşelilor altora face pe aceştia adeseori cu totul fără curaj spre
îndreptare, pe când descoperirea însuşirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor şi
întăreşte duhul lor. Pentru aceasta, să răspândim ştiri care aduc obştei noastre
cinste, iar nu de acelea care aduc ruşine fraţilor noştri.

De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscută tuturor; însă de aflăm ceva rău şi
păcătos, să încuiem aceasta în noi şi să tindem ca să se dea uitării.
Aşadar, nu faceţi cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă, şi nu pregetaţi
a vă îngriji de mântuirea lor, ci faceţi şi încercaţi toate, ca pe cei bolnavi la suflet
iarăşi să-i aduceţi la noi, pentru ca noi, atât în viaţa aceasta vremelnică, cât şi în
veşnicie, să ne facem părtaşi răsplătirii celei mari, prin harul şi iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor.
Amin.

(din “Predici la duminici şi sărbători”)

 Sfântul Chiril al Alexandriei - Duminica 25 după Rusalii - Tâlcuiri

10,25: “Iată însă că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând:

Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci? ”

Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe

pământ Mântuitorul, Cel ce este pretutindenea de faţă, şi care totuşi iese din sânul
Tatălui Său.

Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea,

după obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea că cunoaşte legea veche, dar care
nu o cunoştea cu adevărat. Acesta a socotit să prindă cu vorba pe Mântuitorul, şi cu
ce cuvinte voi spune îndată.

Unii oameni, guralivi, care nu-şi puteau înfrâna gura, mişunau prin întreaga ţară a
iudeilor, şi chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, şi spunând că El
zice că porunca dată prin Moise este fără de folos şi sens şi că El aduce învăţături
noi.

Şi se aflau şi unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase
de aceea şi care primeau pe deplin propovăduirea evanghelică cea mântuitoare.
Aşadar, voind acel învăţător al legii, sau să prindă în cursă pe Hristos şi să-L audă
că grăieşte ceva împotriva lui Moise, sau să facă să spună că învăţătura dată de El
este mai bună decât porunca dată de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l şi
zicând: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”

El vine la Mântuitorul cu ipocrizie, şi prefăcându-se că Îl cinsteşte şi având o

cugetare mincinoasă, ca şi cum prin vorbele frumoase ar fi putut să-I ascundă
ispitirea ce I-o făcea Lui. Dar ar fi putut să-I spună Lui, cineva dintre cei care
cunoşteau bine taina întrupării şi iconomiei ei: “Dacă ai cunoaşte legea, şi puterea
vederii şi înţelesului duhovnicesc (teoria) ascunsă în ea, ai şti prea bine Cine este
Cel pe care te apropii să-L ispiteşti, adică Cela ce cunoaşte gândurile ascunse şi
care are putere să vadă inimile oamenilor ce vin la El. Tu Îl numeşti
“Învăţătorul” deşi nu vrei să înveţi de la El; te prefaci că Îl cinsteşti, aşteptând
să-L prinzi în curse.”

Priveşte de asemenea reaua intenţie din cuvintele acelui învăţător de lege. Căci ar
fi putut să zică: Ce să fac ca să mă mântuiesc, sau ce să fac ca să plac lui
Dumnezeu, şi să primesc răsplata?

Dar lasă deoparte astfel de vorbe, şi folosind cuvintele Mântuitorului se face pe

sine însuşi de batjocură, întrucât avea obiceiul Mântuitorul tuturor Hristos, să
grăiască adesea despre viaţa cea de veci, cu cei ce veneau la El, învăţătorul acela
de lege când a vorbit - aşa precum am spus - se folosea de cuvintele lui Hristos.

Dar dacă ai fi iubitor de învăţătură cu adevărat, învăţătorule de lege, ai fi ascultat

poruncile date de El care aduc pe oameni la viaţa cea veşnică, dar fiindcă tu Îl
ispiteşti în chip mişelesc şi viclean, nu vei auzi nimic din acestea decât doar
poruncile rânduite celor din vechime mai dinainte prin Moise. Iar acestea, este
limpede de tot - nu au ca răsplată viaţa de veci, ci au o plată dată aici în lumea
aceasta, şi dau izbăvirea de necazuri şi de asemenea dăruiesc în schimb bunătăţi
destul de alese. “Căci de veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului
veţi mânca. Iar de nu veţi voi, şi nici nu veţi asculta de Mine, sabia vă va mânca”
(Îs. 1, 19-20).

10,28: ” Şi a spus Iisus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. ”

După ce a grăit învăţătorul de lege cele scrise în legea veche, Hristos, Cel ce
cunoaşte toate cercetând răutatea lui, şi mustrând cugetul lui cel viclean, i-a spus:
“Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi”.
Deci a pierdut prada sa învăţătorul de lege şi s-a rupt mreaja înşelăciunii sale.
Aşadar vom spune lui cele grăite prin glasul lui Ieremia: “Ai fost urmărit ca o
pradă şi ai fost prins” (Ier. 2, 14)

Dar, după ce învăţătorul de lege n-a reuşit să prindă prada Sa, s-a întors spre
îngâmfare. De la înşelăciune a venit la mândrie. Căci patimile cele rele îl
înconjoară pe el unele după altele. Căci el întreba pe Hristos nu pentru că voia să
înveţe, ci, fiindcă.- spune evanghelistul voia să se arate pe sine drept (sau: vroia să
se îndreptăţească pe sine).

Priveşte cum glăsuieşte el, din iubire de sine şi în acelaşi timp din mândrie: “Dar
cine-i aproapele meu?” Cine este acesta, zise el, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe
mine însumi? Căci eu sunt mai presus de toţi (îi întrec pe toţi) sunt învăţător al
legii. Judec pe toţi, şi nu sunt judecat de către nimeni. Osândesc şi nu sunt osândit.
Mă deosebesc de toţi. Sunt mai bun (mai virtuos) decât toţi. Tuturor le poruncesc.
Toţi au nevoie de mine (mă solicită) iar eu n-am nevoie de nimeni.

Cine deci este aproapele meu, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe mine? Nimeni,
desigur, învăţătorule de lege nimeni nu este ca tine, te rânduieşti pe tine mai presus
de toţi? Lasă la o parte mândria ta (litt = dă drumul la sprânceana ta) aminteşte-ţi
de Parimiast (alcătuitorul Pildelor) care zice: “cei ce se cunosc pe sine, sunt
înţelepţi” (Pilde 13, 10).

Cu adevărat în aceste cuvinte virtutea vieţii constă în dragostea faţă de Dumnezeu

şi faţă de aproapele. Oare aceste învăţături nu au fost modificate de către noi, însă
ele erau cu mult mai presus de puterile iudeilor, şi cuprindeau o poruncă mai
întinsă.

Căci iubirea faţă de Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din toată
puterea, nimiceşte dragostea faţă de bani; faţă de plăcere, faţă de slava deşartă.
Ea smulge pe om de la aplecarea spre cele lumeşti îl face ales şi separat de lume
îl uneşte cu Hristos, şi vorbind îndeobşte, face pe om creştin din iudeu.

Iar dragostea faţă de aproapele este bine înţeleasă când ea nu există numai faţă
de acela care este din acelaşi neam, ci faţă de tot cel ce este de aceeaşi speţă
umană, şi când îl face pe om să o însoţească cu dragostea faţă de Dumnezeu.

Şi de asemenea când ea adaugă şi imitarea lui Hristos, adică să iubim pe aproapele

nu numai ca pe noi înşine, ci mai mult decât pe noi înşine, aşa încât să ne punem în
primejdie de moarte sufletul (viaţa) nostru pentru prietenii noştri, ceea ce Domnul
a făcut.

Aşadar după ce a fost lăudat de Mântuitorul, învăţătorul de lege pentru că a dat

un răspuns bun, s-a aruncat în mândrie, hotărând că nimeni nu este aproapele
său, întrucât nimeni nu se poate lua la întrecere cu el în ceea ce priveşte
dreptatea să. Aşa fel de gânduri tot aşa de înălţate, are şi fariseul acela care zice:
“Nu sunt ca ceilalţi oameni” neştiind că tocmai aceasta nimiceşte dreptatea, adică a
nu face din dragoste ceea ce faci.

Şi aceasta de acum se arată, că are lipsă de dragoste. Şi are lipsă de dragoste pe

deplin şi faţă de Dumnezeu, şi desigur şi faţă de aproapele său, căci în mod
evident, el cugeta că nu este nimeni aproapele său. Întrucât este un lucru limpede
că acela care nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să iubească pe
Dumnezeu pe Care nu-L vede.

10,30: ” Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari…”

Priveşte cum arată Mântuitorul cine este aproapele nostru, nu defămându-l prin
neamul său şi nici hotărnicindu-l prin virtutea din el, ci indicându-l doar prin firea
sa (de om).

Căci Mântuitorul istoriseşte despre un oarecare om, care a pătimit rău de la tâlhari,
căruia i se cuvine dragostea faţă de oameni din partea oricărui om, întrucât firea sa
de om cere aceasta.

Şi se mai arată în parabola de mai sus şi aceasta, că mai curând găseşte pe

aproapele său cel după fire, omul care nu este mândru, decât cel care este plin de
mândrie.

Căci samarineanul a fost mai bun decât preotul şi decât levitul. Căci aceştia din
urmă au trecut pe lângă omul care se află pe jumătate mort şi care se află într-o
stare dintre cele mai rele, nesimţind ei nimic omenesc pentru acel om. Nici
untdelemnul dragostei nu l-au dăruit şi au avut o minte lipsită de compătimire şi
crudă.

Iar cel ce era de alt neam şi făcea parte dintre samarineni, a împlinit legea
dragostei. Ascultă deci aceasta: “Atunci răspunzând Iisus”.

10, 34: “Şi suindu-l pe asinul său. ”

Sau în alt fel după cum este scris: “Omul fiind plin de cinstire nu a înţeles
aceasta, ci s-a asemuit cu vitele cele lipsite de minte şi s-a făcut la fel cu ele” (Ps.
48, 21). Şi a bolit de întreaga poftă dobitocească (animalică) şi neînfrânată.

Hristos însă Şi-a făcut început al neamului nostru, El, care nu cunoştea păcatul ne-a
arătat în Sine Însuşi mai întâi pe noi oamenii, biruind aceste patimi animalice. Căci
El a luat slăbiciunile noastre şi a ridicat înlăturând bolile noastre. De aceea spune
în Evanghelie că a suit pe vita sa pe omul care a dobândit îngrijirea sa.

Căci El ne-a aşezat în Sine pe noi, întrucât suntem mădulare ale trupului Său. Dar
El ne-a adus şi la o casă de oaspeţi Biserica, cea care a primit pe toţi şi i-a cuprins
pe toţi. Căci uneori nu vom mai auzi după cuvântul acela strâmt al umbrei din
legea veche şi a slujirii lui Dumnezeu în figuri şi tipuri: “Nu va intra amonitul şi
moabitul în Biserica lui Dumnezeu” (Deut. 23, 3) ci vom auzi “mergând învăţaţi
toate neamurile” şi “cel ce se teme de Domnul şi lucrează dreptatea din orice
neam ar fi, este primit la El” (F. Ap. 10, 35).

Şi fiind adus (în casa de oaspeţi) s-a învrednicit de mai multă grijă încă. Căci,
Biserica fiind strânsă din neamurile cele ce se uciseră pe sine prin închinarea la
mulţi dumnezei, în ea se află Însuşi Hristos după cum este scris: Şi El locuieşte
şi umblă în ea şi dăruieşte tot harul duhovnicesc. De aceea şi conducătorului
casei de oaspeţi (acesta poate să fie înţeles că fiind chip al apostolilor şi al
păstorilor ce au venit după el şi al dascălilor). El i-a dat doi dinari când s-a întors în
ceruri, spre a purta de grijă cu băgare de seamă de cel suferind. Şi El a mai
adăugat: “dacă vei mai cheltui ceva pe deasupra, Eu când mă voi întoarce îţi voi
da ţie înapoi”.

Hristos numeşte doi dinari, pe cele două aşezăminte, pe acelea dar prin legea lui
Moise şi prin prooroci, şi pe aşezământul dat prin Evanghelii şi prin legiuirile
(hotărârile, poruncile, constituţiile) apostolilor.

Fiindcă amândouă aceste aşezăminte sunt ale Unui singur Dumnezeu, şi poartă un
singur chip (icoană) a Unui singur Împărat de sus, ca şi dinarii, şi de asemenea au
întipărite (gravate săpate) şi reprezintă (închipuiesc) acelaşi semn (figura, marca,
chip = haraktir) în inimile noastre datorită cuvintelor şi învăţăturilor lor celor sfinte
întrucât în el a grăit acelaşi Duh Sfânt.

Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) şi înaintea lui Marcion aceşti oameni

lipsiţi de credinţă în Dumnezeu cu desăvârşire, au pus pe seama a doi dumnezei
deosebiţi, aceste aşezăminte. Dar cei doi dinari, sunt a unui singur împărat, şi
dinarii au fost daţi căpeteniei casei de oaspeţi de către Hristos în acelaşi chip şi cu
aceeaşi valoare fiecare dintre ei (omotimos). Iar pe aceştia luându-i păstorii
Bisericilor celor prea sfinte şi înmulţindu-i prin învăţăturile lor cu osteneli şi trude,
şi mai cheltuind şi de la ei (din lucrurile lor proprii = ikoten) au sporit aceşti bani
prin cheltuirea lor (căci acesta este argintul acela gândit, din care de se cheltuieşte
nu scade, ci sporeşte şi creşte, şi acesta este temeiul şi raţiunea învăţământului şi a
predaniei).

Iar când se va întoarce Stăpânul în ziua cea din urmă, vor spune fiecare din ei: -
“Doamne doi dinari mi-ai dat mie, iată am mai cheltuit şi de la mine, şi am
câştigat alţi doi dinari, prin care turma mea a sporit” Şi Hristos răspunzând va
zice: “Bine slugă bună şi credincioasă, întru puţine ai fost credincioasă, peste
multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului Tău” (Mt. 25, 16-21).

10, 36: “Deci care dintre aceştia trei socoţi tu, că este aproapele celui căzut în
mâna acelor tâlhari? ”

Pe bună dreptate a întrebat Domnul, care dintre cei trei, crede că este aproapele
celui care a pătimit rele. Iar învăţătorul de lege a zis: “Cel ce a avut milă de el”.
Căci nici preotul nici levitul, n-au fost aproapele omului suferind, ci cel ce s-a
îndurat de el. Iar la aceste cuvinte Hristos a apus: “Mergi şi fă şi tu asemenea”.

Fiindcă vrednicia preoţiei este lipsită de folos, pentru cei ce o au, şi de asemenea
este fără nici un folos să se numească învăţători de lege, cei care par numai să fie
astfel de învăţători, dacă ei nu se fac slăviţi chiar prin faptele lor. Căci iată s-a
împlinit cununa dragostei pentru cel ce a avut dragoste faţă de aproapele său.

Acest om era samarinean, dar nu era de dispreţuit. De aceea aduce mărturie, cel
dintâi dintre ucenici, adică fericitul Petru care scrie aşa într-un loc: “Cu adevărat
cunoaştem că Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci cel ce se teme de El şi face
dreptate, din orice neam ar fi este plăcut Lui” (F. Ap. 10, 34-35).

Căci Domnul cel care iubeşte virtutea primeşte pe toţi cei ce îndrăgesc faptele cele
bune, şi îi îmbrăţişează, şi îi face apropiaţi şi casnici ai Săi, şi îi învredniceşte de
bunătăţile viitoare.

(Din „Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”, Sfântul Chiril al Alexandriei,

Editura Pelerinul Român, Oradea 1998)
 Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica a XXV-a după
Rusalii – Drumul iubirii

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este
drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să
aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa
noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu,
Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? –
„Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care
„acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun
samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un

sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat
la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în
puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nici o importanţă. Peste
puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în
primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se
apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela
samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii
erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din
urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi
închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său.
Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri
de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală
din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar
dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea
viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici
bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se
subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele
pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul
dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe
măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată
noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:
- Plec.
– Îngerul meu, unde mergi?
– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi
plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane.

În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om

îndurerat.
În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate
căpetenia lor – diavolul.
În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi.
Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru
Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin
mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul
pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de
toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există
şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă.
Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ
orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea
nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc
mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge
legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime,
îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i
spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe
acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au
păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

Dar să lăsăm aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra
noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini,

în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de
acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci,
dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne
va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o
comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi
Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi?
Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în
epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei
neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl
mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este
viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat
omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte
iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi
sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.
– Opreşte, îi zice şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la
spital.
– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina.
Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit

surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o
mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt
nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi
infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi,
ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi
urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu
urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate,
dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt
„semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi
importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea
Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc
nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a
dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca
nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie,
faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios.

Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem

binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor.
Amin.

(traducere din elină de monahul Leontie)

 Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii -
Pilda samarineanului milostiv

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiţi şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus

Hristos! Cu acelaşi fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu
conştiinţa că ori de câte ori îi auzim şi împlinim cuvântul, Sfântul Duh luminează
în noi tot mai adânci înţelesuri; căci dumnezeiescul cuvânt ne-a fost dat pentru a-l
avea ca lumină, ca putere a iubirii şi a vieţii până la sfârşitul veacurilor. Acelaşi
cuvânt deschide neîncetat noi şi noi înţelesuri şi aşa noi creştem mereu prin
dumnezeiescul cuvânt. Niciodată să nu socotească cineva că dacă ascultă aceeaşi
Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce învăţa. Doamne! Ea este adâncul de taină
negrăit, şi noi neîncetat ne zidim, ca să ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel,
“la măsura bărbatului desăvârşit”, adică la chipul lui Hristos.

Şi rogu-vă să ascultăm cuvântul dumnezeieştii Evanghelii de astăzi (Luca 10, 25-

37), pe care o vom relua, în conştiinţa că noi primim aici Icoana desăvârşită,
modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mântuitorul vrea să ne zidească în El, după
chipul Lui, al veşniciei Lui şi al veşniciei noastre.
Acum, să ne recunoaştem pe noi în acel moment în care Hristos Se afla în mijlocul
mulţimii. Erau în jurul Lui, pe lângă cei doisprezece, şi ceilalţi şaptezeci de ucenici
pe care îi trimisese El spre propovăduire, şi care veneau acum să-I istorisească ce
au făcut. Şi spuneau: “Până şi demonii se pleacă înaintea noastră când rostim
numele Tău”. Iar Iisus le-a răspuns: “Nu vă bucuraţi (doar) că demonii se pleacă
înaintea voastră (nu aceasta să-ţi fie bucuria, că se pleacă cineva înaintea ta, fie
chiar şi demonii), ci că numele voastre sunt scrise în ceruri”. Altfel spus, tu
însuţi, în numele tău, te împărtăşeşti cu lumina şi iubirea divină care e în ceruri
şi care coboară de sus asupra ta, împărtăşindu-te, iar tu să o împărtăşeşti apoi
semenilor. Important este nu că alţii se pleacă ţie, ci tu să te pleci lor şi să te
împărtăşeşti cu lumina şi iubirea divină, cerească, singura care dă viaţă.

Şi aşa rostind, referindu-Se la demonii care se pleacă înaintea lor, Iisus descoperă
acel moment originar, tainic, pe care numai El îl putea descoperi, rostind: “Văzut-
am pe satana ca un fulger căzând din cer”. A căzut atunci din pricina trufiei lui, a
păcatului lui (Nu voi l-aţi doborât pe satana, care se pleacă înaintea voastră).

Şi Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi, ridicându-Şi glasul, a zis: “Te slăvesc pe
Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea (tainele
tainelor) de cei înţelepţi (adică de cei ce se socoteau înţelepţi - cu o înţelepciune
a lor) şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”. Mântuitorul se referea aici
nu numai la cei din leagăn, de vârsta alăptării (şi pe cei mari îi hrăneşti tot cu
lapte; oricât de mari s-ar socoti, sărmanii, încă au nevoie de lapte), ci la cei care
sunt curaţi ca pruncii, nevinovaţi, frumoşi la inimă şi la trup ca pruncii; pentru
că nu şi-au întinat viaţa şi trupul, şi mai ales pentru că sunt ochi şi urechi către
cei care privesc la dânşii. Pruncilor însetaţi de cunoştinţă, de adevăr, acelora le
descoperea Hristos.

O, Doamne, ajută-ne să fim ca pruncii, curaţi şi luminaţi, păstrându-ne

frumuseţea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobândim prin -
iertaţi-mi cuvântul - cosmetice. Ci frumuseţea Ta divină, Doamne, şi mai ales
dă-ne setea să Te ascultăm pe Tine şi, prin cuvântul pe care îl auzim de la Tine
Doamne, la Tine să ne înălţăm cu sufletul. Să simţim aievea că Tu ne vorbeşti, şi
în clipa aceasta Tu eşti în mijlocul nostru, aşa cum ai zis prin Evanghelia Ta:
“Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor”. Eşti în
mijlocul nostru Doamne, că Tu ne vorbeşti şi noi Te ascultăm pe Tine.

Şi Iisus mulţumea Tatălui că a descoperit pruncilor taina tainelor, adică

dumneavoastră, care sunteţi aici în clipa aceasta, sunteţi pruncii de care vorbeşte
Mântuitorul. “Şi aşa Părinte, aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta”. Şi iarăşi a
rostit un cuvânt de taină, negrăit. Să-l auzim: “Toate Mi-au fost date de către
Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul decât numai Tatăl, şi cine este
Tatăl, decât numai Fiul, şi căruia voieşte Fiul să-i descopere”. E o taină negrăită,
căci Hristos însuşi descoperă aici cu adevărat dumnezeirea Lui, rostind acest
cuvânt: “Nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl”. Dumnezeirea Lui din
veci se dezvăluie aici. Şi Îl mai cunoaşte pe El acela căruia va voi Fiul să-i
descopere. Şi El ne descoperă şi ni Se descoperă, pentru că vrea să fim asemenea
Lui, căci după chipul Lui am fost zidiţi. Şi toată curgerea Evangheliei va merge
către acest înţeles negrăit de adânc, în care El, de la Tatăl, prin El, în Duhul Sfânt,
revarsă în noi lumina şi iubirea Lui.

Şi auzind acest cuvânt pe care l-a rostit Iisus: “Toate Mi-au fost descoperite Mie
de la Tatăl”, vedem în el o mărturie unică în faţa celor ce-L ascultau, într-o
înălţare, elevaţie. Unul din învăţătorii de lege, care se afla în mulţime, şi care de
bună seamă de multe ori Îl căuta şi venea lângă Mântuitorul, având dor de
Dumnezeu (aşa cum, de bună seamă, mulţi dintre dumneavoastră demult vin la
biserică cu acest dor), prinzând momentul când Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a
întrebat: “Învăţătorule, ce să fac să am viaţa de veci?”(Viaţa de veci, cea fără de
sfârşit, nu o zdreanţă de timp, câteva zeci de primăveri pe care toamna le ofileşte şi
iarna le îngheaţă. Viaţa veşnică! Nu spusese Înţeleptul: “Doamne, ai pus în noi şi
gândul veşniciei”? - adică purtăm în noi gândul, dorul, ideea de veşnicie, de sfârşit
al morţii). Atunci, Iisus, ascultându-l, îi răspunde: “Ce este scris în Lege? Cum
citeşti?” Legiuitorul, răspunzând, a zis (el ştia Legea; mai mult, veţi observa că o
rezumă în toată esenţa ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenţa lor): “...Scrie:
Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din
toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Era,
repet, esenţa întregului Vechi Testament. Pentru că în cele zece porunci nici nu
este menţionat cuvântul iubire, dar în celelalte porunci date prin Moise găsim
întocmai aceste două porunci. La Levitic 19,18, găsim cuvintele aidoma: “Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”; iar la Deuteronom 6,5, găsim: “Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată tăria sufletului,
inima ta, cu tot cugetul tău!” Deci amândouă erau cuprinse în Vechiul Testament.
Şi acest legiuitor, care înseamnă că citise întreg Vechiul Testament, nu numai
Legea, a ştiut să concentreze toate poruncile în acestea. Măcar de am şti noi, cei
din veacul XX aşa cum ştiau legiuitorii de atunci! Deci toţi legiuitorii de astăzi să
ia aminte la acest fapt - că legiuitorul ştia nu numai cele zece porunci, ci şi sinteza
lor. Avea o viziune de ansamblu şi de esenţă.

Şi după ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus îi răspunde: “Drept ai grăit (ai
spus adevărul). Fă aceasta!” (Împlineşte aceasta; împlineşte iubirea). Vedeţi, el a
răspuns prin iubire, toate concentrându-le în iubire - esenţa. Iubeşte şi vei fi viu!...
Oare nu iubirea este principiul, izvorul vieţii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit
lumea, din iubirea şi voinţa Lui creatoare. Din iubire se naşte viaţa. “Fă
aceasta...” - trăieşte astfel, şi în iubire se luminează viaţa în veşnicia ei.

Dar legiuitorul, vrând să se îndrepte pe sine mai mult, altfel spus să adâncească
înţelesul acestor cuvinte, să-şi justifice dorinţa lui mai întemeiat, şi râvnitor a se
arăta că vrea în plinătate să cunoască şi să trăiască adevărul, L-a întrebat: “Cine
este aproapele meu?” Rogu-vă să reţineţi întrebarea în elementele ei esenţiale; din
modul în care a întrebat el se va desluşi un înţeles tot mai adânc.

Mântuitorul i-a răspuns cu parabola atât de cunoscută de noi toţi, a samarineanului

milostiv. Şi a grăit Mântuitorul către legiuitor, către lumea de atunci şi către noi
acum, căci cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci şi e “mereu acelaşi, ieri, azi şi
în veci”. Şi a zis Mântuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut
între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, ca să-l fure, să jefuiască ce avea la el, l-
au rănit, l-au lovit, l-au lăsat abia răsuflând; aproape mort. Şi au plecat.

Calea dintre Ierusalim şi Ierihon e de vreo douăzeci şi şapte de kilometri şi, în

afară de Betania, când treci de la Ierusalim în sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte
localităţi, până în ziua de azi. Şi până în ziua de azi e renumită, din nefericire, spun
cercetătorii, în locuri de tâlhărie şi alte asemenea primejdii. De observat că tot între
Ierusalim şi Ierihon se afla Câmpia Carantaniei, unde a fost ispitit Mântuitorul.
Deci vă închipuiţi, dacă diavolul s-a aflat şi a lucrat pe acolo, şi pe nefericiţii
aceştia de tâlhari, tot el i-a pus la cale. Dacă a îndrăznit diavolul la Mântuitorul, dar
la nişte prieteni de-ai lui - tâlharii?...

Şi iată, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l pe sărman căzut, aproape mort,
abia răsuflând, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, a
trecut pe alături. Un preot şi un levit. De bună-seamă era un preot al Legii vechi.

Să ne gândim şi în ziua de astăzi: Eu, bunăoară, sunt preot; pot să trec şi eu, să văd
un om căzut, doborât. Ce fac? Una din întrebări: Dacă mergea la slujbă sau nu. Dar
nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujbă. Despre levit
nu spune dacă mergea ori nu la slujbă, la slujba divină. Dar chiar şi în această
situaţie, mergând la slujba divină, sau la orice slujbă, având un program precis, o
oră când eu trebuie să ajung negreşit... Dar, întâlnind în calea mea un nenorocit, un
căzut, ce fac? Poate să-mi fie rudă. Poate a plecat tata la piaţă şi, iată, ori l-a lovit
cineva, ori - ştim cum se întâmplă - a umblat cineva cu mâna pe la spatele lui şi l-a
furat şi, în zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau mă opresc?
Întrebare care se pune şi preotului şi oricăruia dintre noi.

Mântuitorul ce a spus? Amintiţi-vă ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina

pe care o aveau la templu, ca şi milostenia, iubirea sau rugăciunea. Mântuitorul le
spune: “Pe acestea trebuie să le faceţi, pe celelalte să nu le lăsaţi”. Dar în unitatea
aceasta; mai ales aici e taina: în unitatea negrăită între rugăciune (comunicarea cu
Dumnezeu) şi comunicarea cu aproapele. Căci, vedeţi, cele două porunci merg
împreună: “Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot cugetul tău,
puterea, virtutea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”; deci în unitate negrăită
trebuie să stea. Atunci tu trebuie să uneşti acestea două, care numai împreună
merg. Şi, ca o dovadă, să ne amintim cuvintele Mântuitorului, care de atâtea ori i-
au tulburat pe unii: “Cel ce iubeşte pe mamă, pe tată, pe frate, pe soră, pe copil,
mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum Doamne? (s-au întrebat mai
ales sărmanii puţin credincioşi care voiau să răspundă împotriva Evangheliei) Să
Te iubesc întâi pe Tine, pe Care nu Te văd (din pricina slăbiciunii, păcatului,
întunericului meu), şi să nu iubesc pe fratele meu pe care-l văd?

Dar o, Doamne, frumuseţe a tainei ce ne dezvăluie cum să unim rugăciunea

(comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Dacă iubirea mea către
aproapele pleacă de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care îşi
ucide fratele! Cine să mă înveţe pe mine iubirea? Sfântul Isaac Sirul spune vorba
aceasta: “Iubirea se naşte din rugăciune”. E mai întâi rugăciunea şi de acolo se
învaţă iubirea. Cum adică?! Când mă rog lui Dumnezeu, când comunic cu El,
atunci se poate înţelege iubirea, care înseamnă dăruire, înseamnă a trăi viaţa
celuilalt. Comunicând cu Dumnezeu în rugăciune, El îmi dă viaţa Lui, îmi dă
iubirea Lui, îmi dă lumina Lui. Şi atunci, din rugăciune eu ies transfigurat
dumnezeieşte, şi prin transfigurarea mea îi transfigurez pe alţii. Câţi oameni
sfinţi - mitropoliţi, patriarhi - n-au fost văzuţi în timpul rugăciunii, în timpul Sfintei
Liturghii, cu feţele transfigurate, împărtăşind în chipul acesta mulţimilor,
dumnezeirea ce se răspândea din ei! Dar aceasta numai atunci când te împărtăşeşti
din iubirea dumnezeiască, prin rugăciune, şi îţi împlineşti chemarea ta în
rugăciune.

Aşa trebuie să gândim toţi acum, că am venit la biserică şi ne-am rugat pentru a
ne împărtăşi din Dumnezeu, pentru ca apoi să împărtăşim iubirea către semeni:
către mamă, tată, frate, soră, copii, soţie şi ceilalţi. Cât ar trebui să cugetăm la
acest fapt de adâncime negrăită! Toţi, în clipa aceasta, aşa trebuie să gândim:
Doamne, aici am venit să ne împărtăşim din iubirea Ta dumnezeiască, din
lumina Ta, şi să ieşim de aici transfiguraţi, schimbaţi în har şi adevăr, din
această dăruire divină.

Aceasta a vrut să spună Mântuitorul prin cuvintele: “Cel ce iubeşte pe frate, mamă,
soră, tată, mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine” - adică nu te
învredniceşti precum El, Cel Care a coborât din slava cerească şi a luat chipul
robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care erau trimişi doar
robii; numai ei erau osândiţi şi executaţi prin acest fel oribil, de răstignire pe cruce.

...Atunci, pe cei doi Mântuitorul ni-i dă ca pe o pildă rea; preotul şi levitul, trecând
prin acel loc unde erau atât de prezenţi demonii, trec pe lângă cel căzut. Merg mai
departe. Prin aceasta au dezbinat iubirea divină. Eugen Ionesco spunea că iadul
este crimă împotriva iubirii. Au rupt în două iubirea divină, pentru că ei, mergând
către un ţel al lor, în loc să unească acest ţel (chiar de era şi slujba dumnezeiască)
cu iubirea faţă de aproapele, au trecut pe lângă el: N-au înţeles taina omului; taina
omului în Hristos, în Dumnezeu, iubiţilor!

Acest adevăr doresc să-l spun sufletului meu şi apoi dumneavoastră. Noi trebuie să
înţelegem ce înseamnă a fi om după chipul lui Dumnezeu, plecând de la
realitatea intimă, a noastră. Spune Evanghelia: şi preotul şi levitul au privit, l-au
văzut pe cel căzut şi au mers mai departe. Au privit, au văzut, au avut lumina
ochilor ca să vadă că acolo este un prăbuşit. Au avut lumină; n-au avut iubirea. De
ce unesc lumina cu iubirea? Căci aici, în acestea două se tâlcuieşte taina lui
Dumnezeu şi taina omului. Să nu uităm! Când zice dumnezeiescul apostol şi
evanghelist Ioan: “Dumnezeu este lumină”(I Ioan 1,5) şi “Dumnezeu este
iubire”(I Ioan 4,8), în acestea două se deschide, se descoperă taina lui Dumnezeu.

Taina lui Dumnezeu şi taina omului, creat după chipul lui Dumnezeu. A fi după
chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi de-o dată, împreună şi nedespărţit, lumină şi
iubire. Lumina adevărului şi iubirea. Iubire luminoasă şi lumină iubitoare, aceasta
este taina lui Dumnezeu şi taina mea, taina zidirii mele (dacă sunt conştient că
chipul lui Dumnezeu este în adâncul din mine). Şi când mă analizez pe mine, eu
trebuie să constat că trăsăturile, dimensiunile, însuşirile fundamentale ale mele,
toată fiinţa mea, aşa cum se desfăşoară, toate sunt constituite în lumină şi iubire.
Lumina ochilor, auzul urechilor, braţele mele, picioarele mele, toată făptura
mea, toate sunt orientate şi se definesc prin lumină şi iubire. Lumina am zis
întâi, şi iubire; împreună lucrând.

Ochii sunt daţi să privească dincolo de mine. Un psihiatru spune că ochii celui care
se vede pe el însuşi, sunt bolnavi. Pentru că firea ochilor mei nu este să mă privesc
pe mine; să-mi port de grijă sau să mă idolatrizez. Ochii, precis, îmi sunt daţi să
privesc dincolo de mine, să intru în comuniune cu lumea. Urechile mele există nu
pentru a mă auzi pe mine. Doar ştim prea bine că nu mă aud pe mine cu aceste
urechi, ci cu cele duhovniceşti. Ele sunt pentru semenul meu, să-l ascult pe el.
Picioarele mele sunt pentru a mă îndrepta către celălalt; mâinile mele, pentru a-l
îmbrăţişa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt
dincolo de mine, din comuniunea mea cu creaţia, cu lumea.

Deci toată făptura mea, observaţi, e construită şi orientată de la Dumnezeu, Care

coboară. În definitiv, Dumnezeu, creând lumea, nu tot la fel, din El însuşi a ieşit şi
a creat o altă lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine şi comunic.
Aceasta e fiinţa mea, şi această fiinţă a mea îmi dă viaţă. Viaţa de veci aceasta este.
Dacă eu mă cunosc pe mine şi trăiesc după chipul lui Iisus , aşa cum mi S-a
descoperit mie, am împărtăşire din viaţa veşnică; de aici de pe pământ, o gust,
am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vieţii de veci.

Cei doi, sărmanii, preotul şi levitul, n-au înţeles taina aceasta. O, sărmanii! Ei au
trecut pe alături; pe alături nu numai de bolnav, ci pe alături de viaţă de veci, pe
alături de Hristos, pentru că în bolnav era Hristos. Ei trebuiau să găsească sensul
existenţei în acel bolnav, pentru că Hristos e sensul vieţii mele. Au trecut pe alături
de viaţă, de sensul existenţei. Deci eu totdeauna când voi trece pe lângă unul care
strigă la mine, oricât ar fi el de ticălos, păcătos, trebuie să-i răspund. Să-i
răspundem, iubiţilor!

Pe Sfântul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de două-trei ori, la încercare. A venit
îmbrăcat în felul lui şi i-a cerut nişte bani. Sfântul Ioan i-a răspuns însoţitorului
său: “Dă-i un ban”. La puţină vreme a revenit, schimbat cu altă haină. Iarăşi a
cerut un gologan. Sfântul iarăşi a zis: “Dă-i un gologan!”. A treia oară iar a
venit: “A lui va fi osânda, nu a mea” a zis sfântul şi i-a dat şi a treia oară.

Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sărman nu mai avea nici un ban la el
în buzunar. Era un om înţelept, un om credincios. Şi i-a cerut cineva de
pomană; iar el, neavând nimic, i-a spus: “Omule, n-am nimic. Dar uite, îţi dau
mâna mea. Mâna mea şi dragostea mea”. Şi atunci sărmanul a spus: “Nimeni,
de când sunt eu cerşetor, nu mi-a făcut un dar aşa de preţ ca dumneata; să-mi
dea mâna şi să mă socotească asemenea lui; nu să mă vadă un cerşetor, un
dispreţuit, un lepădat”.

Dar să ne întoarcem la parabolă. Iată că vine un samarinean (Cei doi erau slujitori
ai templului, şi preotul şi levitul). Era o înveninare între iudei şi samarineni, din
timpul exilului babilonic. Dacă rănitul era pe drumul acela, de bună-seamă că era
dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seamă la aceasta, ci l-a văzut şi s-a apropiat,
i s-a făcut milă de el. S-a deşteptat în el dumnezeiescul. În el mila nu era înăbuşită,
adică lumina şi iubirea divină. Nu. Dimpotrivă, s-au dezvăluit deodată, chiar dacă
şi el era spre un ţel, avea şi el un drum, un program, o oră la care trebuia să ajungă.
El s-a apropiat. Probabil că era călător mai departe, căci îşi luase diverse lucruri cu
el. Şi i-a oblojit rănile cu untdelemn şi cu vin (untdelemnul, care înmoaie, uşurează
durerea, şi vinul care, de bună-seamă, în grade mai mari, dezinfectează). Ce avea şi
el la îndemână. Şi probabil că avea cu el ceva pânză, căci i-a pansat rănile şi apoi l-
a suit pe asinul lui şi l-a dus la un han. Dacă era călător, cunoştea diversele
răspântii şi hanuri, locuri unde mai găzduia şi el, probabil, în drumul lui. L-a dus la
o casă de oaspeţi, l-a dat în seamă, a dat şi doi bănuţi la plecare - doi dinari. O
pâine, cum spun cercetătorii, costa în vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar.
Deci i-a dat o sumă frumuşică şi i-a spus gazdei: “Poartă-i de grijă! Când mă voi
întoarce, dacă ai cheltuit în plus, eu îţi voi da înapoi tot”. Apoi, după ce şi-a
împlinit chemarea de iubire faţă de semen a plecat în drumul lui. Exact cum spune
Mântuitorul şi cum am repetat: una o faci, alta n-o laşi.

Şi ascultând legiuitorul acest cuvânt dumnezeiesc, rămâne uimit, întrebător. El,

care pusese întrebarea: “Cine e aproapele meu?” Iar Mântuitorul trebuia să-i
răspundă la întrebare; dar după ce i-a dat parabola, după ce i-a dat istoria aceasta,
răspunsul trebuia să reiasă. Aşa cum procedează şi profesorii noştri când predau
religia. Folosesc întâi o parabolă, o istorioară, nu? Şi după aceea trag o concluzie, o
idee fundamentală care să se întipărească în conştiinţa copilului. “Cine este
aproapele meu?” întrebase legiuitorul. Mântuitorul întreabă şi El, îl provoacă, cum
ne provoacă pe noi toţi: “Care dintre cei trei ţi se pare că a fost aproapele celui
căzut în mâna tâlharilor?”. Cum vi se par cele două întrebări? Sunt identice? Sunt
amândouă puse în aceeaşi cumpănă, în aceeaşi viziune? Nu. Şi înţelegerea acestui
mod adevărat de a pune întrebarea, e mântuitoare. Te instituie în adevăr. Deci
modul de a pune întrebarea este cheia.

Legiuitorul a întrebat: “Cine este aproapele meu?” Accentul cade pe eul meu
posesiv. Este cum aş spune în clipa aceasta: Fraţilor, dintre toţi care sunteţi de faţă,
cine îmi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu
privire la mine, având grijă de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus
întrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalţi, priviţi spre mine.

Sub un alt aspect, trebuie ştiut că la iudei, în vremea aceea, aproapele nu era
oricine. Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei.
Alţii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru
prima oară se extinde viziunea în universal a Mântuitorului. De aceea răspunde
altfel de cum a pus întrebarea legiuitorul, care a centrat întrebarea pe eul lui (al
meu eşti pentru că ţii la mine). La Mântuitorului este invers: eul posesiv dispare şi
Mântuitorul aşa întreabă: “Care din cei trei a fost aproapele celui căzut între
tâlhari?” Cel care s-a dus la aproapele şi s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul
şi levitul, ca şi legiuitorul, căutau ca aproapele să vină la ei. Or eu mă duc la
aproapele, nu aştept ca aproapele să vină la mine. Căci aşa am fost construit, ca eu
să ies din mine, şi toată făptura mea să fie orientată în afară de mine, de eul meu,
de egocentrismul meu; închizându-mă în mine nu pot avea decât un răspuns:
moartea. Dacă mă închid în mine, în eul meu, de unde am viaţa? De la mine? Chiar
la modul cel mai concret, viaţa o am de la părinţii mei, iar părinţii mei mai departe,
din generaţie în generaţie... în ultimă instanţă, de la Dumnezeu.

Dacă eu sunt orientat către viaţă, deci în afară de mine, în afară de eul meu, eu
mă înscriu atunci în eternitatea iubirii şi a luminii dumnezeieşti. Dar dacă mă
închid în mine, mă închid în mine ca într-un mormânt, cum spunea cineva, deşi nu
cad din braţele lui Dumnezeu.

Aici e taina vieţii: în lumină şi iubire. În lumină priveşti lumea, în iubire o

îmbrăţişezi, înaintezi spre lume. Căci, repet, întreaga mea făptură aşa este
construită, ca să merg către altul. Trebuie să mă cunosc pe mine; tragedia însă, este
că nu ne cunoaştem pe noi înşine. Dacă ne-am analiza mai adânc am descoperi că
nu ne putem regăsi decât în Hristos. Atunci am avea o schimbare adâncă a fiinţei
noastre şi egocentrismul nostru ar dispărea. Orientându-ne neîncetat în adevăr,
lumină şi iubire divină, noi am fi, pe de o parte salvaţi şi, mai mult, am gusta
viaţa, adevărul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Părinţii: “În aproapele
tău stă viaţa şi moartea”. În a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza că
uneori nu poate să dăruiască ceva. Aţi văzut cum cel fără bani i-a întins mâna şi i-a
dăruit dragostea celui necăjit. Dar trebuie să simt trăind în mine această lumină,
această iubire divină, trăind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adâncul
fiinţei mele către bine, către adevăr, către frumuseţe divină, către semenul meu,
către lumea mea, către neamul meu, către toate neamurile.

Aşa cum Mântuitorul dezvăluie iubirea fără margini în spaţiu şi în timp, atunci
tu poţi ieşi dincolo de spaţiu şi de timp, împărtăşindu-te din lumina cea pururea
fiitoare, cea neînserată, a Dumnezeirii.

Atunci înţelegem ce înseamnă parabola această dumnezeiască, ca şi răspunsul

legiuitorului la cuvântul Mântuitorului: “Care dintre cei trei ţi se pare că a fost
aproapele?” “Cel care a făcut milă cu dânsul”. Şi Mântuitorul spune: “Mergi şi fă
şi tu asemenea lui!”

Să facem asemenea, să facem această schimbare, transformare divină, şi vom

fi vii în Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Amin.
Arhimandritul Teofil Pârâian - Duminica a 25-a după Rusalii - Suntem zidiţi
de Dumnezeu spre fapte bune

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni

Preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi, sunt cunoscute tuturor cuvintele de la slujbe:

„ Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi

Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

„ Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui

şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

„ Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău,

cu care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul
Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

„ Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie

mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin!”

Sunt cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare, pentru
iubirea lui faţă de noi, sunt cuvinte care ne încredinţează de bunătatea lui
Dumnezeu, de aceea noi cerem cu încredere mila lui Dumnezeu când zicem
“Doamne Miluieşte!”.

La rugăciunile de dezlegare pe care le rostesc preoţii, se afirmă şi că mila lui

Dumnezeu este tot atât de mare cât de mare este mărirea lui Dumnezeu şi zicem că
„precum este mărirea Ta aşa este şi mila Ta”.

Toate ale lui Dumnezeu, precum Dumnezeu însuşi, sunt nemărginite şi El este
nemărginit. Avem încredinţarea aceasta că Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său să
se jertfească şi să sufere pentru mântuirea noastră, pentru ca lumea să aibă viaţă, a
făcut aceasta din iubire. Atât de mare este iubirea Lui încât pe Unul-Născut, Fiul
Său, L-a dat pentru noi, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, scrie că dacă Dumnezeu L-a dat
pe Fiul său pentru noi oare nu ne va da toate împreună cu El? (Rom. 8, 32)
Sfânta Liturghie, în întregimea ei, este o arătare a milei lui Dumnezeu către
oameni. Preotul spune, vorbind cu Dumnezeu: „Aducându-ne aminte, aşadar, de
această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce,
de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la cer, de şederea cea de-a
dreapta, de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire. Ale Tale dintru ale Tale, Ţie
aducem de toate şi pentru toate “.

Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim jertfa Mântuitorului,

pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim moartea pe cruce a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim învierea Domnului nostru Iisus
Hristos - pentru că învierea se întemeiază pe jertfă - şi mai
pomenim mila lui Dumnezeu şi când pomenim înălţarea la ceruri şi şederea
de-a dreapta Tatălui şi cea de-a doua venire.
Toate s-au făcut şi se vor face pentru binele nostru sufletesc.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim de întruparea Mântuitorului,
venirea în lume, Naşterea din Preasfânta Fecioară Maria, pentru că toate s-
au făcut din iubire şi toate sunt cuprinse în Crucea Mântuitorului care este
Faţa lui Dumnezeu îndreptată către lume, pentru că pomeneşte iubirea lui
Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

E bine să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, la Părintele ceresc cel bun, mai
bun decât părinţii noştri cei pământeşti, în cartea proorocului Isaia, găsim cuvântul
lui Dumnezeu prin proorocul Isaia: “Oare va uita mama pe copiii săi, oare nu-i va
fi milă de fiu pântecelui ei şi chiar dacă mama va uita pe fiii săi, Eu nu te voi
uita pe tine”.

Mila lui Dumnezeu faţă de noi ne obligă să avem milă faţă de alţii

Toate acestea şi altele ca acestea, iubiţi credincioşi, ne aduc în faţa lui Dumnezeu
cu înţelegerea că mila lui Dumnezeu ne este dată nouă tuturor, dar mila lui
Dumnezeu faţă de noi ne îndatorează ca şi noi să avem milă faţă de oameni. A zis
Domnul Hristos “Milă voiesc, iar nu jertfă” (ML 9,13 şi 12,7). Cuvântul este din
proorocul Osea. Domnul Hristos 1-a adus în conştiinţa credincioşilor, a fost
însemnat în Sfânta Evanghelie şi-1 găsim în 2 locuri: în Evanghelia de la Matei,«
milă voiesc…, duceţi-vă şi vă întrebaţi ce înseamnă „milă voiesc, iar nu jertfă”».
Deci, vreau să fiţi milostivi unii cu alţii, nu vreau să-mi aduceţi jertfe de animale!
Mila voastră este jertfa cea adevărată, mila faţă de oameni, mila faţă de cei ce au
trebuinţă de ajutorul vostru, angajarea oamenilor cu bunăvoinţă. La aceasta ne
îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos când ne recomandă pe samarineanul
milostiv.

Duminica trecută, din cele citite din Sfânta Evanghelie, la Sfânta Liturghie, a fost
pomenit un om nemilostiv, un om bogat care nu dădea, care nu avea bunăvoinţă
faţă de cei lipsiţi. Şi am aflat din Sfânta Evanghelie - aceea cu săracul Lazăr şi
bogatul nemilostiv - că bogatul nemilostiv s-a dus în iad. Dumnezeu vrea ca noi să
fim milostivi şi să fim milostivi cum a fost samarineanul milostiv.

S-a citit astăzi la Sfânta Liturghie despre un om pe care Domnul Hristos ni-1
recomandă şi nouă, ca să facem şi noi la fel ca el. Domnul Hristos a zis către
învăţătorul de lege: “Du-te şi fă şi tu asemenea “, fă şi tu la fel. Astfel, Domnul
Hristos a vorbit şi cu noi - care citim Evanghelia, spunându-ne să fim la fel ca
samarineanul milostiv.

Ce a făcut samarineanul milostiv? Din pilda cu samarineanul milostiv aflăm că în

timp ce doi oameni, un preot şi un levit (oameni de la care s-ar fi aşteptat toţi să fie
mai binevoitori), au trecut cu nepăsare pe lângă un om care avea trebuinţă de ajutor
pentru că a fost prădat de tâlhari şi bătut, fiind lăsat aproape mort, pe marginea
drumului, mai la urmă, a trecut şi un om care făcea parte dintr-un popor hulit,
dintr-un popor nebăgat în seamă, dintr-un popor dispreţuit, samarinenii. Domnul
Hristos ni-1 arată pe acela că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să
privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut mai departe cu
nepăsare, ci el s-a apropiat nu ca să privească şi să facă un reportaj despre asta,
ci ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru el.

Noi ştim din Sfânta Evanghelie, în legătură cu înmulţirea pâinilor, înainte de a-i
sătura Domnul Hristos pe cei mulţi care erau acolo şi aveau trebuinţă de hrană, că
ucenicii Domnului Hristos au zis: “Dă drumul mulţimilor să se ducă prin sate să-
şi cumpere de mâncare, că aici e loc pustiu şi ceasul este spre seară ” (Mt.
14,15). Domnul Hristos le spusese un cuvânt veşnic pe care nu 1-a auzit
samarineanul milostiv: “N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce ” (Mt.
14,16).

Cu asta Domnul Hristos i-a obligat pe ucenicii săi să rămână cu luare aminte la
necazurile oamenilor şi să intervină ei, nu să-i lase să se descurce, cum s-ar zice:
«Lasă, că s-or descurca ei cumva!». întrebarea pe care trebuie să ne-o punem
fiecare în legătură cu orice om care ne vine în faţă este: “Ce pot face eu pentru
omul acesta care-mi vine în faţă şi pe care de fapt nu întâmplarea, ci Dumnezeu
mi l-a trimis în faţă? ”

Ce a făcut samarineanul milostiv? A încercat să-1 ajute pe acela din prinosul lui şi
anume, întâi i-a legat rănile, punând pe ele untdelemn şi vin, pe care, bineînţeles, le
avea cu el; de ce le-a luat nu ştim, dar, ştim că le-a întrebuinţat pentru binele celui
căzut în suferinţă. După ce i-a legat rănile, l-a pus pe animalul său, asta înseamnă
că i-a oferit ceva din comoditatea lui, în înţelesul că el a trebuit să meargă pe jos.
Dacă cel care avea trebuinţă să fie transportat nu putea să meargă pe jos, a mers el.
Apoi l-a dus la o casă de oaspeţi, a purtat grijă de el, nu a pus pe alţii să aibă grijă,
iar dimineaţa i-a dat gazdei doi dinari şi i-a spus să aibă grijă de el şi dacă va
cheltui mai mult: „ Când mă întorc eu îţi voi plăti şi ce vei mai cheltui în plus ”
(Lc. 10,35). S-a dus şi şi-a găsit de treabă, n-a stat lângă el până 1-a văzut
vindecat! De ce? Pentru că el n-a plecat să vindece oameni, să ajute oameni, a
plecat cu un rost, cu o treabă, s-a dus undeva, unde era pornit să meargă. Şi după
aceea Domnul Hristos 1-a întrebat pe învăţătorul de lege: “Au trecut trei pe lângă
omul acela, care a fost aproapele lui? “. învăţătorul de lege a spus: „ Cel care a
avut grijă de el ” Şi atunci Domnul Hristos a zis: “Du-te şi fă şi tu la fel!” (Le.
10,37), ca samarineanul milostiv.

Iubiţi credincioşi,

E bine să ştim că Domnul Hristos cere de la noi să fim şi noi ca samarineanul

milostiv, adică să dăm ceva din prinosul nostru, pentru că samarineanul milostiv
a dat din prinosul lui, a dat ceva din comoditatea lui, a dat ceva din averea lui, a
dat ceva din osteneala lui, în înţelesul că a purtat grijă de omul acela şi după
aceea s-a dus mai departe. Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege „ Fă şi tu
la fel!”, adică dă şi tu din prinos.

Domnul Hristos a dat ca pildă şi o femeie văduvă, o văduvă care a dat doi bani, a
pus doi bani în vistieria templului şi Domnul Hristos a spus că femeia a dat mai
mult decât toţi bogătaşii care au dat mult, pentru că ea a dat tot, a dat nu din prinos,
ci din lipsa ei a dat. Şi atunci cum stăm?

S-ar putea ca Domnul Hristos, după ce a dat ca exemplu pe samarineanul milostiv,

să ne judece că n-am făcut ca femeia care a dat doi bani nu din prisos, ci din lipsă
şi să ne ceară să dăm din ceea ce nu avem sau din ceea ce avem foarte puţin?
Desigur, dacă iei drept pildă pe Samarineanul milostiv, înseamnă că Domnul
Hristos ne cere să dăm întâi şi întâi din prinos. Dar să dăm, să fim preocupaţi de
binele altuia, să dăm ceea ce putem să dăm şi nu se ştie dacă nu vom putea da şi
mai mult cu vremea, pentru că Sfântul Marcu Ascetul zice: “Fă binele de care îţi
aduci aminte, şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie “.

Prin urmare, dacă faci binele pe care îl poţi face, vei ajunge să faci şi mai mult
bine, dar dacă nu faci nici cât ai putea să faci din prisos, din comoditate, din ceea
ce ai mai mult decât alţii, n-o să ajungi niciodată să faci ceea ce a făcut femeia
aceea văduvă, în orice caz nu începem cu femeia care a dat doi bani, ci începem cu
samarineanul milostiv care a dat din prisosul lui.

Iubiţi credincioşi,

Domnul Hristos arată în pilda aceasta cu samarineanul milostiv că trebuie să fim şi

noi milostivi, şi de aceea a spus-o, ca exemplu de iubire faţă de aproapele. Să ajuţi,
să fii binevoitor, să faci ceva, să fi interesat, să nu te gândeşti ce pot face alţii, ci
să te gândeşti ce trebuie să faci tu, ce ai puterea să faci în condiţiile tale.

Bineînţeles că dacă un singur om ar face lucrul acesta, s-ar putea să acopere multe
necazuri, multe lipsuri. Dacă oamenii se unesc şi fiecare e un samarinean milostiv,
atunci foarte mult s-ar putea interveni spre binele altora şi mai ales dacă lucrul
acesta s-ar face în mod susţinut. Dacă faci o dată în viaţă un bine şi apoi te gândeşti
la binele acela şi alt bine nu mai faci, nu-i destul, în orice caz nu eşti un samarinean
milostiv.

Fereşte-te de rău şi fă binele

Iubiţi credincioşi,
Credinţa noastră creştină este izvor de fapte bune, ne angajează la fapte bune.
“Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor la fel” (Mt.7, 12).
Este un cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos. Adică, faceţi ceva pozitiv, să nu
ne mulţumim numai să nu facem rău. “Fereşte-te de rău şi fă binele “, zice
psalmistul în programul pe care 1-a cuprins el în psalmul al 33-lea. “Fereşte-te de
rău şi fă binele “. De ce nu se mulţumeşte să spună numai „ Fereşte-te de rău “?
Cineva care nu face rău, nu se poate zice că este într-o stare mai bună decât un
mort, pentru că nici mortul nu mai face nici un rău. Omul bun trebuie să facă
bine, este făcut spre bine, iar dacă Dumnezeu are milă şi omul trebuie să aibă
milă, dacă Dumnezeu are bunătate şi omul trebuie să fie bun, dacă Dumnezeu
ştim că este iubitor de oameni şi noi trebuie să fim iubitori de oameni.

Şi atunci, dacă suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă la faţă toată existenţa,
se schimbă la faţă cei din jurul nostru. Nimenea nu poate face binele absolut, om
fiind, mărginit fiind, nu poate face bine pentru toată lumea aceasta şi fiecare dintre
noi facem binele acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră,
comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm
ceva prin noi la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi dacă nu am fi noi.

Suntem chemaţi, suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune; la Judecata de Apoi
vom fi întrebaţi de fapte pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut şi dacă
citim al 25-lea capitol din Sfânta Evanghelie de la Matei în partea de la sfârşit, de
la versetul 40 şi mai încolo, vedem că Domnul Hristos, vorbind despre Judecată de
Apoi, a spus că cei care n-au făcut bine vor fi osândiţi. Nu apare că vor fi osândiţi
cu cei care au făcut rău, deşi şi aceia vor fi osândiţi, vor fi osândiţi şi aceia ce nu au
făcut bine după puterea lor. Cum trupul fără suflet este mort şi credinţa fără faptă
bună este moartă.

Citim din Filocalie, din vol. X de pildă, din cuvintele Sfântului Isaac Sirul,
despre oamenii care au inimă care arde pentru toată făptura, despre oamenii
care sunt milostivi şi faţă de duşmani şi faţă de vrăjmaşii adevărului şi faţă de
animalele cele târâtoare şi faţă de vrăjmaşi, de diavoli, faţă de toată lumea, au o
inimă revărsătoare, o inimă care arde pentru toată făptura. Faţă de ce spune
Sfântul Isaac Sirul, ceea ce ne cere Domnul nostru Iisus Hristos, e foarte puţin: să
facem din prisos. Nu ne spune să facem cu inimă arzătoare, pentru că n-avem
inimă arzătoare. Cine poate spune că a ajuns la măsurile acelea pe care le are în
vedere Sfântul Isaac Sirul? Nu poate spune nimeni lucrul acesta, nici măcar unul
dintre câţi sunt aici nu poate spune că are inimă arzătoare şi binevoitoare şi că este
frământat pentru binele altora şi angajat şi îşi dă toată puterea ca să se împlinească
binele din lumea aceasta.
Dar Domnul Hristos nu ne cere asta, sigur că este un dar de la Dumnezeu şi ar fi
bine să ajungem la măsura asta, dar nu putem să ajungem la măsura asta dacă nu
facem câte ne cere Domnul Hristos, măcar atât cât a făcut samarineanul milostiv;
nici la măsurile văduvei care a dat din lipsa ei nu ajungem, dacă nu dăm prisosul
nostru.

Iubiţi credincioşi,

Domnul Hristos ne recomandă în Sfânta Evanghelie şi pe alţii, haideţi să ne

gândim la sutaşul din Capernaum de care s-a minunat Domnul Hristos, haideţi să
ne gândim la femeia canaaneancă, pentru care a zis Domnul Hristos: “O femeie,
mare este credinţa ta!”. Haideţi să ne gândim la tânărul cel bogat care, deşi nu
urma Domnului Hristos, totuşi avea lucruri mai mari decât avem noi. Când
Domnul Hristos i-a înşirat poruncile pe care trebuie să le împlinească el răspunde:
“Da, pe astea le-am împlinit” şi atunci Domnul Hristos, ni se spune în Sfânta
Evanghelie de la Marcu (cap. 10): “A privit la tânărul cel bogat şi i-a fost drag de
el”.

Noi să ajungem ca samarineanul milostiv pe care ni-1 recomandă Domnul

Hristos pentru mila lui; să avem virtuţile sutaşului, credinţa, nădejdea, dragostea
şi smerenia; credinţa femeii canaanence; să ajungem să împlinim poruncile ca
tânărul cel bogat chiar dacă nu ajungem să ne lepădăm de toate, cum de fapt nu
s-a lepădat nici el. Cel puţin nu ni se spune în Sfânta Evanghelie că s-ar fi lepădat
ci numai că a avut piedică, dar nu se poate să nu-i fi răsplătit Domnul Hristos
partea ce i se cuvenea lui câtă vreme i-a fost drag Domnului Hristos de el.

Să dea Dumnezeu să fim şi noi nişte samarineni milostivi. Amin!

(Din “Credinţa lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”)

 Părintele Arsenie Boca – Samarineanul

A zis necredinţa că evangheliştii au creat pe Iisus. Adică doi pescari, un doctor,

Luca, şi Matei vameşul. Critica nu şi-a dat seama la ce înălţime nemaiîntâlnită
ridică astfel nişte oameni de rând.

Iată de pildă un legiuitor pune, viclean, întrebarea: „Invăţătorule ce să fac să

moştenesc viaţa veşnică ?"

La o întrebare vicleană, obişnuit, nu se răspunde decât subliniindu-se viclenia. Dar

Iisus răspunde neobişnuit de frumos, ca şi când întrebarea ar fi izvorât din cea mai
existenţială sinceritate - probabil şi pentru că era pusă problema vieţii veşnice:
ceva nou pentru urechile lui Israel. Iată o distincţie, o nobleţe sufletească, imposibil
de scornit.

Pilda Samarineanului nu e numai o pildă; e totodată şi revelaţia misiunii viitoare a

Bisericii, e şi angajarea omului în asemănarea cu Samarineanul: creşterea omului
în neamul Samarineanului (- căci Samarineanul era de alt neam decât cel căzut
între tâlhari).

Pogorârea din Ierusalim în Ierihon e decăderea omului din starea de Rai a

conştiinţei, în starea ei din lumea aceasta, rănită şi mai moartă, de tâlharii cei de
gând.
Legea şi Proorocii, neputând să-i ajute, au trecut pe alăturea, asemenea şi Leviţii
nu i-au ajutat nimic cu jertfele.

A venit un străin, neam urgisit în Israel, căruia i s-a făcut milă de om, i s-a apropiat
de răni, le-a spălat cu vin (usturimea pocăinţei), le-a uns cu untdelemn (celelalte
Taine), i-a luat firea sa în spate (întruparea lui Dumnezeu). A petrecut împreună cu
omul, 1-a dat în grija Bisericii. Iar a doua zi, după înviere, pecetluind al doilea din
cei doi bani de cheltuială: Noul Testament, a dat Bisericii grija de om, precum şi
cele două Testamente, Legea şi Harul.

Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale, o are Biserica, până la a
doua venire a Samarineanului, când i se va răsplăti ei osteneala. Iată adevărata
împlinire a Legii în iubire.

Iată Samarineanul, adevăratul aproape al conştiinţei căzute între tâlhari. Iată cu

Cine urmează să fim asemenea şi ce să facem, ca răspuns la problema vieţii
veşnice.

(Bixadul Oltului.Duminecă XXV 12.XI.49);

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Samarineanul milostiv

Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă

(Luca X, 33).

Fraţi creştini,
Au trecut aproape 2000 de ani, de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari. Şi totuşi de atunci şi până
astăzi, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti,
ci şi sufleteşti.

Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe mulţi îi duce în

rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape
mort. Mulţi zic, că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit,
atunci ce se mai poate spune de ceilalţi oameni! Dar Evanghelia de astăzi ne arată
că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această
parabolă nici la Ierusalimul nici la Ierihonul acesta pământesc.

Cu totul altul este înţelesul Evangheliei, a cărui tâlcuire o voi face cu ajutorul
harului dumnezeiesc.

Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc.

Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este lumea
aceasta pământească. Aici Ierusalimul mai înseamnă suire, iar Ierihonul
înseamnă coborâre. Aşadar pentru neascultarea lui, Adam a fost scos din
fericire şi coborât în această lume între tâlhari, iar tâlharii nu sunt alţii
decât demonii iadului.
 Aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai.
Dar nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au cufundat pe om în fel de
fel de păcate grele, căci precum rana sapă în trupul omului, tot aşa păcatul
răneşte sufletul omului.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit, fără să aibă milă de el, este
preotul legii vechi, preotul Vechiului Testament, care n-a putut să-l ajute pe
om, adică să-l mântuiască, fiindcă nu avea har. De aceea după cuvântul
adevărului nici nu se putea numi preot, pentru că nu se arătase Harul şi
Adevărul pe care le-au adus Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Moise şi
Aaron şi marii preoţi ai evreilor n-au putut mântui lumea din robia
tâlharilor demoni.
Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el, adică a lăsat rănitul în
drum au fost proorocii Vechiului Testament, care nici ei n-au putut să ajute
pe om, adică să-l mântuiască.

Dar iată că trece un samarinean care era în călătorie, adică în misiune. Când
vede pe cel bătut şi rănit, i se face milă de el, toarnă repede vin şi untdelemn peste
răni, le înfăşoară cu pânză, apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de
oaspeţi, la un han. Aici l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari i-a dat spre
cheltuială, spunându-i că ce va mai cheltui în plus îi va da înapoi la întoarcere. Să
vedem acum cine este samarineanul acesta milostiv.

Creştinii n-au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura sănătoasă a Bisericii

creştine a Evangheliei Mântuitorului nostru. După aproape 2000 de ani, suprema
jertfă de pe Golgota, săvârşită de Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu
este înţeleasă şi urmată. Lumea este încă stăpânită de instincte animalice, de
vanităţi oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale. Gama mizeriilor omeneşti a luat
proporţii înspăimântătoare, datorită îndepărtării omului de învăţătura Bisericii, de
învăţătura de sus a Fiului lui Dumnezeu.

Atunci, cine ar trebui să fie cel dintâi care să înveţe lumea, să o lumineze şi să
o convingă a se ridica din praf şi din mocirlă? Nu trebuie să fie cei dintâi preoţii?
Iată ce spune în prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2: "Căci buzele preotului
vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului
Savaot”. Auziţi ce mare este darul preoţiei? Iată ce spune: un sol, un înger al
Domnului.

După ce a înviat din mormânt şi s-a arătat ucenicilor, prima poruncă pe care a
dat-o acestora Domnul Hristos a fost următoarea: "Duceţi-vă în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; cine va crede şi se va boteza, se va
mântui, iar cine nu va crede se va osândi.” Iată deci prima poruncă a fost nu să
facă minuni, ci să înveţe lumea, pentru că din cauza neştiinţei se fac păcate atât de
mari şi grozave care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Sfintele canoane spun, că
preoţilor care nu predică să li se ia harul şi să fie caterisiţi. Iată ce pedeapsă aspră
stabilesc sfinţii părinţi. Aşa că preoţii care ies în faţa Sfântului Altar nu trebuie să
facă aceasta pentru a-şi arăta înţelepciunea, vocea sau veşmintele şi nu trebuie să
convingă că unul e mai deştept decât celălalt, ci trebuie să-şi facă misiunea care li
s-a încredinţat de Domnul Hristos, adică să asculte cuvântul lui şi să
propovăduiască.

Arhiereii, preoţii şi diaconii sunt urmaşii apostolilor care au primit Harul

Duhului Sfânt prin taina sfintei preoţii prin punerea mâinilor. În această taină
intră doar aceste trepte: arhieria, preoţia şi diaconia. Cei care trebuie să ajute
preoţia, adică să colaboreze cu preotul la zidirea sufletească a poporului trebuie să
fie: cântăreţii, preotesele, paraclisierii şi îngrijitorii. Aceştia au o mare răspundere
înaintea lui Dumnezeu, fiindcă poporul cu ei intră mai întâi în vorbă şi dacă nu ştiu
vorbi sau produc sminteală cu ceva, e vai de ei şi de biserica aceea. Apoi toţi
creştinii au datoria să ajute biserica fiecare cum poate mai bine.

În multe locuri, din păcate, e lipsă mare duhovnicească de duh de credinţă.

Ştim cu toţii că toate lucrările din biserică se fac prin Duhul Sfânt. Fără Duhul
Sfânt, zice un sfânt părinte nu este nici biserică, nici preot, nici predică, nici
taină, nici slujbă. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să trimită creştinătăţii oameni
plini de Duh Sfânt, care să înveţe şi să zidească cu amândouă mâinile. Cine
învaţă zideşte cu o mână, iar cine învaţă şi întăreşte şi cu pildă bună, acela zideşte
cu amândouă mâinile, iar cine învaţă şi se dă pildă rea, acela cu o mână zideşte şi
cu cealaltă dărâmă. De aceea găsim atâtea suflete dărâmate şi altele rătăcite, care
chiar dacă vin în biserică tot în rătăcire umblă fiindcă umblă după capul lor.

În parabola Evangheliei de astăzi găsim mult îndemn la milă şi iubire.

Dumnezeu este iubire. Acest izvor nesecat de iubire a făcut pe om după chipul şi
asemănarea Sa, ca şi omul la rândul său să fie focar de iubire. Acesta este rostul cel
mai înalt al vieţii, iubirea. Să ne întrebăm ce ar însemna viaţa fără iubire, ce ar
însemna căminul sau prietenia fără iubire, ce ar însemna patria sau umanitatea fără
iubire? S-ar putea închipui toate acestea fără iubire? Nu!

Dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire, atunci unde mai este rostul vieţii pe
pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe pământul acesta fără dragostea
adevărată? Dar cu siguranţă, că dacă n-ar fi iubire nu s-ar mai naşte oameni pe
pământ. Iubirea este marele sens al existenţei şi fără acest sens toate pier şi nici nu
pot fi concepute. Unii se întreabă şi zic: de ce atâta ură pe lumea aceasta, de ce
atâta duşmănie şi păcate? Da, este multă lipsă de iubire în viaţa oamenilor, iar
această lipsă este urmată de suferinţă şi totul dovedeşte că este o stare anormală a
vieţii, că a pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii. Viermele acesta lăsat
de diavol este păcatul. Păcatul ramificat în mii şi mii de înfăţişări, ţine în
ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii şi luptă mare se dă pentru
distrugerea iubirii, pentru că rezistenţa vieţii este iubirea, dragostea.

Pentru aceasta a venit Iisus “ Samarineanul cel Milostiv “ ca să restabilească

iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viaţă. El a zis: "poruncă nouă vă dau vouă,
să vă iubiţi unii pe alţii”, iar în altă parte zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” De
altfel în Noul Testament putem spune că de la un capăt la altul se vorbeşte despre
iubire. Toată Evanghelia este scrisă în ţesătura dragostei şi a iubirii. La orice
pagină am deschide aflăm cuvintele vii, mireasma şi puterea ei, nădejdea şi
balsamul ei mântuitor.

De altfel ce putea să-L facă pe Fiul lui Dumnezeu “Mântuitorul “ să lase

frumuseţile cereşti şi pe Tatăl şi să vină la Crucea grea de suferinţă, dacă nu
iubirea, dragostea cea mare pentru a ne salva şi a nu pieri în veşnicele chinuri.
Iubitor şi milostiv este Dumnezeu. Mântuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe
pământ şi doreşte să vadă arzând acest foc şi în inimile noastre.

În această parabolă a Domnului Hristos, descoperim o mulţime de învăţături

pentru sufletul nostru, dar înţelegem clar totodată cum să împletim mila cu iubirea,
fără de care nu este mântuire. Fiecare întâlnim în calea noastră o mulţime de
oameni bătuţi, loviţi şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte. Să întindem mâna şi să-i
salvăm. Bolile cele mai grele să ştiţi că sunt cele sufleteşti. Sufletul este lovit şi
suferă cel mai greu. Să ne facem milă de aceşti năpăstuiţi şi cu iubire să-i ridicăm
pe umerii noştri, chiar dacă după ce se vor însănătoşi ne vor răsplăti binele cu răul,
aşa cum se întâmplă de multe ori.

S-au întâmplat multe cazuri când au primit bieţii creştini în casă pentru
găzduire pe cei care aveau nevoie, iar aceştia peste noapte au furat ce au găsit şi au
fugit mişeleşte. Iată lovitură pe care o dă diavolul iubirii, dragostei şi milei
creştine. Un altul însă a păţit-o şi mai rău: se bătuseră doi tâlhari de pradă ca unul
să ia tot. Cel bătut rănit şi aproape mort, a rămas pe marginea drumului. Tocmai pe
acolo trecu şi un creştin căruia i se făcu milă de el, neştiind ce se întâmplase. Îl luă,
îl duse în casa lui şi în două, trei zile se făcu sănătos. Drept recunoştinţă îl omorî pe
binefăcător şi fură tot ce găsi prin casă.
 Iată cum se răsplăteşte binefacerea! Aşa i s-a răsplătit şi Fiului lui Dumnezeu
“Samarineanul Milostiv “ care a venit din milă pentru noi. Am văzut cum i-a
răsplătit poporul evreu, poporul Său căruia îi făcuse atâta bine. Ştim tot ce i-a făcut
din Săptămâna Patimilor. În loc să-L iubească şi să-L preţuiască pentru
binefacerile primite ei L-au răstignit între doi tâlhari. Pentru că le-a vindecat bolile,
ei I-au dat în loc de pâine şi vin, fiere şi oţet, L-au bătut cu bice şi L-au rănit. Mulţi
dintre cei scăpaţi de suferinţe grele, strigau acum în gura mare: "Să se
răstignească!” Aşa I-a răsplătit poporul cel nemulţumitor. De altfel mulţi dintre noi
am observat că cei cărora le facem bine, nu trece mult timp şi-ţi fac rău. Probabil
că aşa se plăteşte pe pământ binele cu răul.

Am auzit începutul Evangheliei că învăţătorul acesta al legii vechi s-a apropiat

de Iisus să-L ispitească. Mare este şi păcatul acesta al ispitirii, al iscodirii şi mult
este el răspândit în lume. Sunt persoane care nu stau decât de aşa ceva. Vor să ştie
ce ai în casă, în şifonier, sau frigider, ce mănânci, unde ai fost, de unde vii şi ce ai
de gând să mai faci. Mulţi ispititori şi iscoditori a avut şi Domnul Hristos, dar toţi
aceştia au pierit şi se află în temniţele iadului.

Feriţi-vă fraţi creştini, de acest groaznic păcat că de aici pornesc păcate mari,
nenumărate. De aici pornesc certurile şi bătăile, judecăţile şi puşcăria, boală şi
despărţire între soţi, moarte şi iad. De la nişte lucruri care nouă ni se par mici se
ajunge la păcate grele, căci păcatele acestea mărunte atrag după ele o mulţime de
păcate mari, greu de purtat.

La sfârşitul Evangheliei de astăzi, după ce Mântuitorul a istorisit pilda cu

samarineanul milostiv, îi spune învăţătorului legii vechi: "Du-te şi fă şi tu la fel!”
Aceasta vrea să însemne că dacă vrei să te mântuieşti şi să intri în rai, trebuie
să ai milă de aproapele tău şi dragoste adevărată. Trebuie să căutăm cu de-
amănuntul văduve, orfani şi săraci, nenorociţi şi bolnavi care nu au pe nimeni să
stea la căpătâiul lor, să le dăm o cană de apă, să-i încurajăm, să le dăm un strop de
nădejde şi de mângâiere că mare lucru este.

Domnul Hristos a spus, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă am fi

într-o suferinţă grea, pe un pat de durere, într-un spital uitat, părăsit de toţi, desigur
că ne-am bucura când ar veni la noi cineva şi ar sta la căpătâiul nostru încurajându-
ne şi întărindu-ne. Pentru aceasta trebuie ca mai înainte să facem noi toate acestea
ca să putem la rândul nostru a avea parte de ele. Iată de ce Domnul Hristos trimite
pe învăţătorul legii să facă milă, să ajute şi să iubească pe aproapele.
 Aşa ne trimite şi pe noi să facem după puterea noastră şi în primul rând
porunceşte aceasta Mântuitorul preoţiei, căci acest învăţător al legii era un teolog al
legii vechi, un om obligat de lege să facă aceasta. Această obligaţie o au apoi şi
ceilalţi: călugării, maicile, cântăreţii, preotesele, îngrijitorii şi apoi toţi mirenii, cu
smerenie, cu dragoste, cu milă şi iubire.

Dacă vrem să ne mântuim şi să fim fericiţi trebuie să facem întocmai ca

înaintaşii noştri, ca primii creştini care erau o singură familie. Creştinătatea e un
trup, trupul lui Hristos, care trebuie să fie unul, iar noi toţi să fim una, într-o
credinţă, într-un domn, într-un botez. Ca să întăresc cuvântul acesta vă voi istorisi
o descoperire din Pateric a unui cuvios părinte stareţ.

Acesta se ruga lui Dumnezeu ca în viaţa cea veşnică să fie şi ucenicii lui la
un loc cu el, împreună aşa cum au fost pe pământ. Rugându-se mereu i s-a
descoperit că i-a fost auzită rugăciunea, în felul următor:
La o mănăstire din împrejurimi se făcea praznicul hramului, iar stareţul de
acolo a invitat şi pe stareţul acesta cu ucenicii lui. El nu prea voia să se ducă şi a
trimis doar pe ucenici. Peste noapte o voce în vis i-a spus să meargă şi el după
ucenicii săi.
Ucenicii mergând desigur mai înainte văd pe la jumătatea căii în marginea
drumului un tânăr care zăcea şi se văita.
Ei l-au întrebat care este pricina, iar acela le-a zis: "Mergeam călare pe un cal şi
aici m-a trântit şi a fugit. Mă doare rău corpul şi n-are cine să mă ajute”.
Ucenicii i-au zis: "Ce să-ţi facem omule, noi suntem pe jos şi ne grăbim să
mergem la praznic”. L-au lăsat acolo văitându-se şi s-au dus.
După puţin timp, ajunge şi stareţul la locul acela şi ajutând pe cel căzut îl
întrebă: "Oare nu au trecut pe aici nişte călugări şi nu te-au văzut aşa?”
Omul a răspuns că într-adevăr au trecut nişte călugări, dar se grăbeau să
meargă la un praznic şi n-au avut timp de durerea şi de necazul lui.
Stareţul i-a zis apoi: "Poţi să mergi măcar un pic?”
Tânărul i-a răspuns că nu poate şi atunci stareţul i-a spus că-l va lua în spate.
Omul a zis apoi: "Cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate? Mai bine du-te
şi te roagă pentru mine! “
Stareţul însă nu l-a lăsat cu nici un chip şi aplecându-se l-a luat în spate şi a
plecat la drum cu el. La început l-a simţit greu în spate, iar apoi se minuna
stareţul pentru că se făcea tot mai uşor, încât nu mai simţea nici o greutate.
Acela din spatele lui s-a făcut apoi nevăzut căci era îngerul Domnului iar
stareţul a auzit un glas zicând: "Iată tu te rogi pentru ucenicii tăi să fie şi ei cu
tine în Împărăţia cerului, dar Dumnezeu ţi-a descoperit ca să-i înveţi şi să le spui
că atunci când vor face ce faci tu şi se vor osteni ca şi tine, vor fi cu tine acolo!”
A plecat îngerul şi l-a lăsat pe bătrânul stareţ uimit de judecăţile Domnului.

Aţi auzit ce porunceşte îngerul stareţului ca să-i înveţe pe ucenicii săi.

Îndemnurile acestea să răscolească fiinţa noastră fraţi creştini, şi să radieze iubirea
lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre şi astfel să ne străduim şi noi să fim
adevăraţi samarineni milostivi, gata oricând a sări în ajutor la toate nevoile şi
suferinţele lumi. Să facem aşa cum am vrea să ni se facă nouă. Să avem milă,
dragoste şi răbdare pentru cei în suferinţă căci poate şi nouă ne va veni rândul să
stăm înţepeniţi pe patul durerilor şi atunci am dori să fim întâmpinaţi de un
samarinean milostiv, blând şi iubitor. De această zi a vieţii noastre, cea de pe urmă
ne apropiem mereu, aşa că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru sufletul nostru.

Un rege credincios al Franţei a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui să-
i spună care e cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei zise că
bătrâneţea, iar altul sărăcia. Al treilea învăţat grăi tare şi răspicat: "Cea mai
mare nenorocire e să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii
şi în păcate şi că eşti nepregătit, adică, nespovedit şi neîmpărtăşit. Aceasta e cea
mai mare nenorocire din toate”. Regele îi spuse că are dreptate şi de atunci
începu să crească în viaţa lui de creştin făcând mult bine, urând păcatele şi
viciile, rugându-se şi trăind cât mai apropiat de Cuvântul lui Dumnezeu,
pregătindu-se pentru viaţa de dincolo.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că dintre toate virtuţile cea mai mare este
iubirea, dragostea. Poţi să ai toate faptele bune, dacă nu ai dragoste nimic nu
foloseşte. De aceea el spune: "Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi
mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am nimic, nu-mi foloseşte”. În altă
parte Sfântul Apostol Pavel zice: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă
iubiţi unii pe alţii, că cine iubeşte pe altul a împlinit legea”.

Mare lucru este dragostea. Şi pe noi ne-a adunat aici tot dragostea, dragostea
aceasta a lui Dumnezeu sădită în inimile noastre, dragostea din fapte nu din gură,
pe care am învăţat-o din Sfânta Evanghelie de astăzi, de la samarineanul milostiv,
de la Fiul lui Dumnezeu.

Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite şi bătute, sfâşiate de

tâlharii demoni. Opriţi-vă puţin în loc şi întinzând mâna dragostei şi a milei, haideţi
să le ajutăm, căci se apropie moartea şi trebuie să plecăm din lumea aceasta, să le
lăsăm pe toate cele pământeşti şi să plecăm numai cu cele sufleteşti. De moarte nu
putem scăpa oricât ne-am feri şi am căuta să fugim. Nimeni nu scapă. Şi ferice de
cine a fost robul lui Dumnezeu ci nu robul păcatului şi al demonilor. Referitor la
aceasta am găsit o istorioară mult grăitoare:

Un om a visat într-o noapte că venise moartea la el şi când l-a văzut dormind

în pat i-a zis plină de mirare: "Cum, aici eşti?” Apoi a dispărut. Omul s-a trezit
înspăimântat şi din pricina acestui vis a stat cu frica în sân. Pe seară şi-a zis în
sine: "Ia să mă duc eu la cumătru în satul vecin să scap şi de visul acesta urât”.
A încălecat pe cal şi a plecat. Pe când zorea calul să meargă mai tare, acesta s-a
împiedicat şi prăbuşindu-se într-un şanţ, omul şi-a spart capul şi aici a murit.
Când îşi da sufletul iată că se iveşte moartea şi-i zice: "A, da, iată aici trebuia să
te găsesc”.

Iată cum vine moartea fraţi creştini, la unii într-un fel, la alţii în alt fel. Câţi n-
au murit în vis chiar fără nici o pregătire. De altfel în ultimul timp cam aşa se
moare, ori de inimă, ori de cancer, ori te calcă o maşină sau un tren. Am rămas
mirat când cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un vis.

O femeie căruia îi murise bărbatul şi cu care trăise necununată ani de zile, a

visat într-o noapte cum bărbatul ei venind i-a spus: "Să vii de dimineaţă la ora 8 la
ceasul de lângă spitalul Brâncovenesc, că voi veni şi eu acolo, ne vom întâlni
amândoi, apoi ne vom duce acasă, vom chema preotul şi ne vom cununa ca să fiu
şi eu bine”. Femeia nu ştia ce să însemne visul acesta, dar de curiozitate s-a sculat
de dimineaţă şi s-a dus să vadă ce va fi. A văzut moartea, căci coborând din
tramvai şi traversând prin spate neatentă a venit o maşină cu viteză şi a făcut-o
praf. Aşa s-a dus să ţină de urât bărbatului ei în iad, fiindcă păcatul acesta al trăirii
fără cununie religioasă duce în iad, la demoni.

Aşa amână diavolul şi-l pândeşte pe om până îl apucă moartea nepregătit, fără
acte de drumul veşniciei. Cine garantează scăparea şi salvarea în aceste condiţii?
Nimeni nu poate garanta, dacă omul nu-şi pune din timp sufletul la adăpost şi nu se
pregăteşte. Să nu ne jucăm cu credinţa, nu e de glumă. Să nu credem că păcatele se
plătesc cu bani ci trebuie pocăinţă adevărată.

E timpul cel mai potrivit să ne trezim căci pe toţi ne pândeşte moartea. Ea

planează asupra omenirii şi plecarea noastră ar putea fi în orice clipă. Înainte fraţi
creştini, înainte cu Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii. Să privim la Stăpânul
nostru şi să mergem pe urmele paşilor Lui, pe care au mers primii creştini şi sfinţii
părinţi.
 Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, mila şi iubirea cea întrupată pentru mântuirea

noastră, noi niciodată nu avem cu ce să-ţi mulţumim pentru toate binefacerile
Tale. Primeşte-mi Doamne şi mie puţina mea osteneală şi iartă-mă că nu am
putut face mai mult. Când gura mea nu va mai avea puterea şi sufletul meu va
suspina, să ieşi înaintea mea ca un samaritean milostiv şi să mă duci în
locaşurile Tale cele cereşti, dimpreună cu toţi creştinii aceştia care m-au ascultat
şi se luptă să facă voia Ta.
Amin.
 Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii

Iubiți frați și surori întru Domnul,

cine este departele nostru? Cine este cel de care, apropiindu-ne prin înțelegerea lui,
ni-l facem aproape?

Pentru că aproapele nostru real nu este cel pe care noi îl alegem la vot dar el nu ne
cunoaște, nu e cel care stă lângă noi în tren sau la Biserică și cu care nu schimbăm
două vorbe, nu e cel pe care îl vedem la față la TV sau într-o reclamă stradală dar
care nu ne vorbește intim, personal…ci aproapele nostru real…e cel care are
nevoie interioară enormă de noi, care are nevoie să ne vadă și să ne vorbească și să
ne audă, și să ne îmbrățișeze…și care nu vrea să se mai despartă de noi vreodată.

Aproapele nostru este departele care s-a apropiat de noi.

Aproapele nostru este întotdeauna cel care ne-a fost departe…dar care ne-a văzut și
ne-a înțeles…și s-a lipit de noi, reînvigorându-ne amândoi prin această relație.

Și Evangheliile duminicale recente ne pregătesc pentru venirea în lume a

Departelui care S-a apropiat de noi…A celui departe și mai presus de toate după
ființa Lui, Care S-a făcut om, ca noi, afară de păcat…și a locuit cu noi…și a mers
printre noi…și a trăit toate bucuriile și dramele noastre împreună cu noi.
El l-a făcut pe demonizat om întreg la minte (duminica a 23-a după
Rusalii)…pentru că S-a făcut aproapele lui…venind la el și făcând ceva concret și
mântuitor pentru el.

El a devenit aproapele femeii cu scurgerea de sânge pentru că S-a lăsat atins și

aproapele lui Iairos pentru că S-a făcut ascultător cererii lui și a înviat-o pe fiica
acestuia (duminica a 24-a după Rusalii).

În duminica de astăzi însă, Samariteanul care a făcut milă cu cel căzut între tâlhari
(a se vedea Evanghelia zilei conform GNT), e același Departe care S-a apropiat de
noi, pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit după noi, după noi cei căzuți, ca
să ne reintroducă în comuniune cu Dumnezeul treimic, cu Dumnezeul întregii
creații.

Așa că întrebarea rămâne statornică: cine este departele nostru? Tot cel față de care
nu manifestăm nici un interes. Iar interesul real e interesul cunoașterii
dezinteresate, al prieteniei, al simpatiei, al uimirii față de ceea ce face, al milei, al
responsabilității față de el…adică al intrării într-o relație/ raportare cu el.

Da, nu putem să salvăm toată lumea de la sărăcie, boală, neputință, moarte! Da, nu
putem să ne împrietenim cu întreg mapamondul!

Însă predica Domnului din această zi nu ne impută că nu am făcut imposibilul…ci

că nu am făcut posibilul. Pentru că viața noastră e plină de posibil, adică de
întâlniri cu tot felul de oameni și situații…și în aceste momente concrete de
viață…ni se cere să nu fim impasibili, să nu ne căutăm interesul îngust…ci
interesul frumos, acela al relației ortodoxe cu alți oameni, al prieteniilor de suflet,
de conștiință.

Trecerea pe lângă altul…e trecerea pe lângă tine.

Tu ieși în pierdere dacă nu citești și cartea lui, dacă nu vezi și creația lui, dacă nu
vrei să afli și drama vieții lui, dacă nu vrei să afli ce îl bucură și ce îl necăjește.

Interviurile reale sunt strigăte spre departele nostru…pentru ca el să ne fie aproape.

Cărțile reale sunt mâini întinse spre inima departelui și spre conștiința lui…prin
care îl îmbrățișăm pe cel departe…și îl facem să se simtă aproape de inima și de
adevărurile expuse de noi.
Și predicăm mereu, și ne zbatem la nivel online…în ciuda singurătății vii din jurul
nostru…și a necomunicării comunicate…tocmai pentru a ne arăta disponibilitatea
spre normalitate…care înseamnă dialog, intercunoaștere, bucurie…

Și cine se expune privirii altora prin scris, prin imagine, prin creația lui nu este
decât aproapele lor…pentru că el iese din sine spre alții, aduce departele lui în
apropierea lor…pentru ca să îl cunoască și să se cunoască.

Cine e departele nostru însă, în primul rând…mai mult decât noi înșine? Cât timp
ne ia ca să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne explorăm pas cu pas? Dar oare
devenim vreodată, noi pentru noi, mai aproape ca la începutul căutării de sine?

Necunoscutul nostru, cu alte cuvinte, trebuie să se întâlnească cu necunoscutul

altora.

Preconcepțiile sunt cele care ne opresc din așteptare, din căutări, din descoperirile
noastre.

Pentru că, uneori, ni se pare că unul e necomunicativ și răutăcios…și îl găsim, mai

apoi, că e tocmai contrariul a ceea ce credeam noi că ar fi…pe când altădată
mergem la altul, cu faimă de om care ți se lipește la inimă…și simțim tocmai
invers: că nu ne încălzește cu nimic…

Însă relația nu e fără suspansuri. Relația presupune și dialog dar și ceartă, dovezi
dar și muncă, conștiință dar și valoare, experiență dar și statornicie.

Și cei care vor o relație autentică de prietenie, de duhovnicie, de căsătorie, de

camaraderie sau una profesională știu să treacă peste suspansuri, pentru că mizează
pe celălalt.

Și atunci când doar unul mizează pe celălalt iar celălalt nu mai mizează pe
primul…relația se autodesființează pentru că unul a abdicat în mod laș.

Și în această situație vorbim de lipsă de caracter, de lipsă de fidelitate, de lipsă de

încredere și de perspectivă.

Atunci când treci de partea cealaltă a drumului…într-o prietenie…arăți că nu ai

avut niciodată ceva sfânt în inima ta. Sau dacă totuși ai rătăcit un timp…și ți-ai dat
seama de ce oroare ai făcut aproapelui tău…întoarcerea în prietenie e o dovadă de
mult caracter și nu de lașitate.

Și nu trebuie să uităm faptul că minunea de parabolă a Evangheliei de astăzi s-a

născut pentru posteritate din cauza unui nomicos/ a unui învățător de Lege, care a
vrut să Îl ispitească pe Domnul.

De-a lungul timpului, mulți Sfinți Părinți au scris cărți din cauza unor astfel de
ispitiri sau din cauza unor acuze nefondate la adresa lor sau din cauza unor prostii
cu carul, pe care anumiți eretici sau păgâni le inventau și își făceau adepți pe baza
lor.

Cărțile au rămas…unele dintre ele…și au rămas tocmai pentru că sunt contrariul

motivației lor. Motivul era să se răspundă mojiciei, imposturii și ateismului cu
adevărul experențial.

Și adevărul acesta experențial, trăit în mod deplin, care a țâșnit din întreaga ființă a
celui care l-a scris, se dovedește iluminativ, mântuitor, descoperitor de sine pentru
secole la rând…pentru că adevărul nu e doar subiectiv…ci și obiectiv în același
timp, și el face parte din nevoia universală, din nevoia întregii umanității.

Cine e aproapele nostru…și cum ne apropiem departele sunt nevoi universale,

obiective…dar sunt nevoi, în același timp, ale fiecăruia dintre noi. După cum toți
avem nevoie de mâncare și de somn…tot la fel toți avem nevoie de adevăr și de
frumusețe, de pace și de bucurie duhovnicească, chiar dacă nu toți am conștientizat
acest lucru.

Neîmplinirile noastre au de-a face cu lipsa virtuților din noi și a cunoștințelor și a

experiențelor de care suntem avizi.

Pentru că noi avem nevoie și de har și de literatură, și de știri din actualitate dar și
de filosofie, de post dar și de paza gândurilor, de bani dar și de iubire, de loc de
muncă dar și de liniște conjugală, de aer proaspăt dar și de clipe de relaxare, de
lucruri incitante dar și de epuizarea care ne împlinește, de epuizarea căutătoare și
iluminativă.

Chiar dacă nu ne-ar lipsi nimic ca să trăim decent…ne lipsesc relațiile dacă nu le
avem. Ne lipsește prietenia dezinteresată. Ne lipsește naturalețea vieții și a
căutărilor.
Studiile și creațiile noastre au nevoie și de iubirea și aprecierea altora.

Căsătoriile nu trăiesc prin sine ci și prin alții.

Închiderea în sine, căderea din dialog, fuga din fața greului nu sunt soluții…ci
descurajări, teritorii deschise pentru frustrare, pentru angoase de tot felul.

Trebuie să mergi și să vezi…și să nu rămâi indiferent!

Trebuie să porți în tine dramele și bucuriile lumii, să faci din ele rugăciune, dor,
nevoie de schimbare continuă…pentru ca să fii aproapele lor, al tuturor!

Să punem din uleiul și din vinul nostru peste rănile altora! Pentru că uleiul și vinul
nostru pentru alții e tot ce putem să facem, cu slabele noastre puteri sau cu mai
marile noastre puteri, pentru ca oamenii să se simtă altfel.

Să dăm exemple de umanitate ortodoxă, adică de simțire plină de har, de grijă

plină de har, de atenție plină de har!

Pentru că ne îndreptăm spre Postul Nașterii Domnului, care începe marți, 15

noiembrie 2011…și mergem astfel spre întâlnirea cu Necunoscutul din peșteră,
spre Necunoscutul care ne iubește și ni se oferă vederii ca Prunc înfășat și culcat în
iesle.

Și ca să fii sensibil trebuie să te sensibilizezi de la Hristos!

Ca să plângi ortodox…trebuie ca iubirea Lui să se reverse peste ochii inimii tale.

Căci altfel cum să facem cadouri…dacă nu știm cu ce inimă să le facem? Și cum să

știm ce să dăruim…dacă nu învățăm de la Hristos, de la Cel neapropiat care S-a
apropiat de noi, ce și cum se dăruie ceva cuiva?

Și cine e departele nostru? Cel care nu intră niciodată sub privirea atenției noastre.

Și cine e aproapele nostru? Cel pentru care ne-am ostenit, cel pe care l-am căutat și
l-am descoperit, cel pe care l-am cunoscut și ni s-a spus, cel care s-a amestecat cu
rugăciunile și speranțele noastre, cel față de care nu suntem niciodată indiferenți.
Eu îl am pe aproapele meu, ca și dumneavoastră, nu numai departe de mine…dar
și în viața cealaltă.

Sfinți, scriitori, eroi, diverși oameni…sunt apropiații mei, deși sunt

adormiți…după cum aproapele meu nu stă neapărat lângă ușa mea…ci la mulți,
uneori foarte mulți kilometri de mine.

Și e dramatic ca vecinul meu să nici nu știe cum mă cheamă…și să mă cunoască

cineva de la mii de kilometri distanță de mine, care palpită pentru mine…și care
vorbește cu mine, în ciuda distanței…

Vecinul meu îmi este departele…deși e proximul meu…iar cel din depărtare e
aproapele meu, pentru că mă cunoaște…și mă dorește, pentru că mă descoperă
zilnic.

Da, și dumneavoastră ne descoperiți zilnic!

Și dacă atunci când ați venit prima dată la noi credeați că ne știți…că puteți
aproxima deciziile noastre editoriale, articolele, proiectele noastre ulterioare…ați
înțeles că aveați preconcepții față de noi…pentru că nu puteți aproxima ce nu
cunoașteți.

Vă bucurați mereu de noul nostru…vă revizuiți mereu opiniile în fața a ceea ce e

viu și creator…pentru că necunoscutul nostru vă devine prieten, pentru că vă
devine cunoscut.

De aceea vă mulțumim că veniți…și că plecați alții!

Că fiecare venire înseamnă o altfel de plecare.

Și această plecare altfel constă în faptul că, pe fiecare zi, cu harul lui Dumnezeu,
încercăm să fim cei care nu trecem strada…când vă vedem nevoia de nou…ci vă
venim în întâmpinare.

Dumnezeu să vă lumineze și să ne lumineze cu pacea și iubirea Sa, ca să știm

să ne întâmpinăm frumos unii pe alții!
Întoarcerea feței când ne întâlnim…întoarcerea cu fundul…uitarea la
nori…trecerea pe partea cealaltă e o carte de vizită depersonalizantă. Aceste gesturi
spun ceea ce nu suntem…nu ceea ce suntem.

Pentru că ceea ce suntem se spune luminos, frumos, cu zâmbet, cu delicatețe, cu

moderație, cu întindere de brațe…Amin!
 Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a 25 -a după Rusalii -
Samarineanul milostiv

Între multele virtuţi care trebuie să crească şi să aducă roade în sufletul fiecărui
creştin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum şi de dulceaţă este virtutea care
este cea dintâi dintre virtuţi: iubirea. Este numită regina tuturor virtuţilor şi
legătura desăvârşită a desăvârşirii creştine. Această sfântă virtute poate avea ca
obiect pe Dumnezeu sau pe aproapele.

Să ne întoarcem cu gândul la pilda din Sf. Evanghelie de la Luca, din duminica de

astăzi.

Un învăţător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre

mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de Viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu
gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: “Învăţătorule, ce voi face să moştenesc
viaţa de veci?” Răspunsul Mântuitorului a fost: “În Lege ce este scris? Cum
citeşti?” La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a
răspuns: “În lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. “Drept ai
răspuns”, îi zice Mântuitorul. “Fă aceasta şi vei fi viu”.

Dar legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care dispreţul şi ura pentru celelalte
popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: “Şi cine este
aproapele meu?” Atunci Mântuitorul îi răspunde prin una din cele mai
frumoase, mai înduioşătoare şi mai cunoscute pilde. Este vorba despre pilda
Samarineanului milostiv.

Pilda spune că “un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari,

care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare,
un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a
trecut şi un levit şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe
cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă
de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei,
zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi” (Luca
10, 30-35).

Pilda este uşor de înţeles, dar cum Iisus este acela care întreabă pe învăţătorul de
lege: “care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între
tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: “Cel care a avut milă de el”. Şi
Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este cuvântul cu care se încheie această
pildă, şi, desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei.

Tot Mântuitorul spune: “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi
proorocii” (Mat. 22, 40), iar Sf. Evanghelist Marcu precizează că “mai mare decât
aceasta, nu este altă poruncă”.

De fapt, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute,
fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele:
Dumnezeu.

Pe lângă iubirea cu care trebuie să iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte,

prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele,
Mântuitorul nu numai ne-o porunceşte, ci El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii
Sale. Toţi Apostolii au trăit în chip deosebit virtutea iubirii frăţeşti.

Sf. Ioan era atât de mult stăpânit de focul iubirii acesteia, încât ajuns la adânci
bătrâneţi repeta aceste cuvinte ale Domnului Iisus: “Fraţilor, iubiţi-vă unul cu
altul” şi adăuga, asigurând pe cei pe care-i îndeamnă la iubire, că această iubire
frăţească e porunca Domnului şi împlinirea ei ajunge pentru câştigarea fericirii
veşnice.
Iubirea aproapelui e necesară ca şi iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una
fără cealaltă. De aceea, tot Sf. Ioan adaugă: “Dacă zice cineva: iubesc pe
Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte
pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-
L iubească” (I Ioan 4, 20).

Mântuitorul numeşte această iubire frăţească “Porunca Mea”, poruncă pe care

Mântuitorul o vrea împlinită cu atâta plinătate, încât să fie egală cu iubirea cu care
Hristos ne-a iubit pe noi: “Precum v-am iubit Eu”.

Noi, care suntem creştini şi purtăm prin botez numele lui Iisus Hristos, avem
datoria să practicăm virtutea iubirii frăţeşti.

Mântuitorul porunceşte să iubim şi pe duşmanii noştri: “Iubiţi pe duşmanii voştri”

(Luca 6, 27). Prin practicarea iubirii frăţeşti, faptele creştinului bun se deosebesc
de faptele tuturor celorlalţi semeni. Prin practicarea iubirii frăţeşti se cunoaşte
adevăratul ucenic al lui Iisus Hristos. Mântuitorul însuşi ne cere acest lucru când
zice: “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 3, 35).

Sf. Apostol Pavel, când vorbeşte despre iubire, zice că, chiar dacă am avea cele
mai de seamă virtuţi şi cele mai mari merite, vom fi îndepărtaţi de la fericirea
cerească, pentru că lipsite de merit sunt toate virtuţile dacă nu sunt însoţite de
iubire. Stăpânit de dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor, Sf. Apostol Pavel a
scris cel mai frumos imn al dragostei creştine, când zice: “De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi
chimval răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte,
şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu
am, nimic nu sunt şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie
ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă;
dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie,
nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le
suferă, toate le crede, toate le nădăjuieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade
niciodată” (I Cor. 13, 1-8).

Sf. Ioan Gură de Aur zice că Mântuitorul a însemnat şi deosebit pe ucenicii săi
cu semnul iubirii, fiindcă iubirea frăţească e semnul deosebit al celor care îl
urmează pe Hristos.
Sf. Ciprian zice că nu poate ajunge la împărăţia cerurilor acela care nu are în
inimă iubirea frăţească.

Fericitul Augustin zice că toată oboseala pe care o depunem pentru desăvârşirea

vieţii noastre, dacă nu ne iubim unul pe altul, este asemenea nisipului aruncat în
vânt, nimic nu ne foloseşte. Nici o virtute, oricare ar fi ea în afară de iubire, nu
poate constitui şi cuprinde valoarea necesară pentru câştigarea împărăţiei
cerurilor.

Fericitul Ieronim zice că poate fi cineva care uneori să se scuze că din pricina
slăbiciunii puterilor lui n-a putut posti, sau din cauza firii sale nervoase n-a
putut păzi virtutea răbdării, sau că nu poate săvârşi alte fapte bune, dar nimeni
nu se poate scuza că n-a putut deprinde virtutea iubirii frăţeşti. Ca să iubeşti nu-i
nevoie de muşchi puternici, nici de multă sănătate; chiar bolnav fiind sau istovit
de puteri poţi iubi.

Sf. Apostol Pavel zice că atunci când se afla în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în
prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, atunci simţea puterea lui Dumnezeu care-l
întărea; atunci când se simţea slăbit de puteri, atunci se simţea tare cu harul lui
Dumnezeu, de aceea atunci se şi bucura în slăbiciunile lui, căci Domnul i-a zis:
“Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9-10). Chiar din acest
motiv Sf. Apostol Pavel se lăuda bucuros întru slăbiciunile sale, ca să locuiască în
el puterea lui Hristos.

Tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini
porunca cea mare a iubirii frăţeşti! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare
zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate
rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor
lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne
câştige împărăţia cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frăţească. Acolo
unde este iubire este pace în suflet, linişte şi siguranţă în mijlocul familiei şi al
neamurilor. Acolo unde nu există iubire nu există nici pace, nici siguranţă.

Ne putem întreba: De ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de priveliştea omului

rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai
templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu şi
plinitorii ei. Pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât
de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a
îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu
rugămintea de a avea grijă de el, şi făgăduind să restituie, la întoarcere, toate
cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul. De ce
Samarineanul are milă, se opreşte şi leagă rănile? Fiindcă sufletul lui,
descătuşat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins şi încălzit de
iubire. Fapta bună a izvorât din acest suflet întocmai precum aburul se ridică
limpede şi cald din vasul cu apă încălzită la foc.

Sf. Vasile cel Mare zice: “Domnul ne-a învăţat că trebuie să socotim aproapele
nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor”.
Îndeosebi în cazuri de războaie, cataclisme naturale, foamete, boli etc. Nu mai
întreba cine este cel ce are nevoie de ajutorul tău, cum nici Samarineanul din pildă
n-a întrebat cine este cel căruia i-a salvat viaţa.

Dar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinţii
Părinţi spun
– că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura
omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul
vieţii fericite, din rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinţei
şi al chinurilor pricinuite de păcat.
– Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti cu
care Creatorul l-a împodobit.
– Cuvintele: “lăsându-l abia viu”, spun Sfinţii Părinţi, înseamnă că nu l-au
putut omorî pe om de tot. Trupul i-a devenit muritor, dar sufletul nu. S-a
stricat asemănarea cu Dumnezeu, dar a rămas în el chipul lui Dumnezeu,
chiar întunecat de păcat, însă în stare de a se îndrepta şi înnoi.
– Preotul (rabinul) şi levitul închipuiesc Legea şi proorocii, adică Vechiul
Testament, care deşi erau de la Dumnezeu, nu l-au putut mântui pe om din
păcatul strămoşesc, ci, cel mult, deşteptau în el conştiinţa păcătoşeniei
(Evrei 13-14), pregătindu-l pentru venirea lui Iisus Hristos.
– El este Samarineanul cel de sus, de alt neam, cel ce din milă şi iubire n-a
răbdat să vadă neamul omenesc muncit de Diavolul, ci a venit şi ne-a
mântuit prin jertfa Sa de pe cruce. Apoi, înviind din morţi, şi înălţându-se la
cer, a trimis pe Duhul Său cel sfânt în Biserica Sa, ca prin untdelemnul şi
vinul Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Euharistiei să vindece rănile
pricinuite omului de tâlharii patimilor scornite de diavolul.
– Biserica este casa de oaspeţi la care Iisus a orânduit să fie duşi toţi cei ce
doresc să se mântuiască.
– Slujitorii ei sunt preoţii cei legitimi, urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai Sf.
Părinţi cărora le-a fost încredinţat darul, dreptul şi datoria de a îngriji pe
cei bolnavi cu sufletul şi cu trupul. “Mergând, învăţaţi toate neamurile, le-
 a poruncit El Sf. Apostoli, botezându-le şi învăţându-le să păzească toate
cele ce v-am poruncit” (Mat. 28, 19). “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, le-a mai zis
Iisus (Ioan 20, 22-24). Sunt cuvinte prin care Iisus a încredinţat slujitorilor
Săi după vremi grija mântuirii sufletelor în casa Sa de oaspeţi, care este
Biserica.

În lumina acestor tâlcuiri, ne putem da seama mai bine de rolul care revine
Bisericii şi slujitorilor ei, în lucrarea de mântuire a oamenilor, de pace şi apropiere
între oameni şi popoare.

Prin iubirea aproapelui, Iisus vrea să apropie pe cel bogat de cel lipsit, prin
iubire. El vrea să apropie pe cei de neamuri diferite de cei care sunt şi se
recunosc a fi fiii aceluiaşi Tată ceresc.

Ascultând această parabolă şi adâncind în gând fapta Samarineanului, este necesar

să ne întrebăm dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii
lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei strâmte, înguste a fariseilor,
cu privire la aproapele.

Mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi viaţa. Să
vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om. Este adevărat că din
cauza sărăciei este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă şi
un cuget în care pâlpâie un licăr de raţiune, şi îşi cântăreşte acum toată
nenorocirea, îşi trăieşte toată durerea. Să privim cu grijă şi cu dragoste chipul şi
viaţa acestor oameni şi ne vom cutremura.

Lumea de astăzi este un nesfârşit drum dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei
mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, din Sf. Evanghelie, cu
deosebirea că azi puţini se pleacă cu dragoste de frate asupra lor. De aceea se zbate
lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de samarineni
milostivi.

Iată ce ne trebuie: inimă caldă de iubire ca să vindece, pe cât este posibil, rănile
şi durerile oamenilor. Fiecare dintre noi poate fi un samarinean milostiv şi astfel
să recunoască prin iubire pe aproapele său.

Să avem deci, pentru fiecare, untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile
sufleteşti şi trupeşti: pentru cel amărât o vorbă de mângâiere; pentru cel sărac o
bucată de pâine; pentru cel neştiutor un sfat bun; pentru cel nenorocit o mână
de ajutor; pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curată. Şi iată, aşa, îl vom
recunoaşte şi noi pe aproapele nostru prin dragoste, pentru care îl rugăm pe
Dumnezeu să ne-o dea cât mai îmbelşugată.
Amin.
 Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda
samarineanului milostiv

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc.

În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume,
tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi
Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici
Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut
să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească.
„Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus
Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).

Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite
cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru:
păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că
tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. Păcatul te-a rănit, păcatul ţi-a dezbrăcat
sufletul de haine şi te-a lăsat „mai mort fiind“. Nu simţi tu acest lucru? De nu-l
simţi, apoi tu eşti un pierdut şi azi; mâine vei muri în păcatele tale. Dar, dacă,
cercetându-ţi starea ta sufletească, te vei simţi rănit de tâlharii păcatelor – şi
odată cu aceasta vei simţi şi o durere pentru rănile tale sufleteşti şi o dorinţă vie
care să-ţi umple ochii de lacrimi şi să-ţi deschidă gura să strigi: „Mântuitorule
Doamne, vino şi mă scoate, ridică-mă, Doamne“ – atunci să ştii, iubite cititorule,
că aproape de tine este mântuirea ta. Atunci să ştii că, în chipul samarineanului
din chipul de mai sus, şi asupra ta Se pleacă Domnul şi Mântuitorul Hristos cu
tămăduire şi mântuire sufletească.

O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai această bunătate
şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iubire faţă de aproapele nostru.
„Mergi de fă şi tu asemenea“ – i-a zis Iisus legiuitorului; şi aşa ne zice şi nouă.
Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un
samarinean milostiv pentru durerile, lipsurile şi rănile sufleteşti şi trupeşti ale
aproapelui său. Dar, durere! Războiul şi vremurile grele de acum n-au făcut
samarineni, ci au umplut drumurile de gheşeftari. Doară niciodată n-au trecut
creştinii „pe alături“, pe lângă durerile semenilor, ca acei de astăzi. Lăcomia a
umplut lumea de „tâlhari“ speculanţi care dezbracă, din spatele săracilor, al
văduvelor şi al orfanilor, cămaşa, ca să facă un „câştig“ din lacrimile şi din
suferinţele lor.

Cititorule! Te-a rănit păcatul? Strigă-L pe Mântuitorul, căci numai El te poate

scăpa şi tămădui! Legea scrisă îţi arată numai păcatul, dar nu-l poate şterge, aşa
precum oglinda îţi arată că eşti murdar, dar nu te poate spăla. Strigă-L pe
Mântuitorul, zicând: „Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele
şi păcatele) mi-au ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le
lege. Puterea mi se scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine,
Doamne! Iartă-mă, ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi
mântuitoare!“…

Samarineanul milostiv în zilele noastre…

Un prieten întors din America mi-a povestit multe lucruri interesante. Între altele
îmi spunea că, mai ales de când s-au oprit băuturile, America s-a umplut de
societăţi creştine care se întrec în lucrul Domnului. Sunt societăţi care au deschis în
fiecare gară (staţie) câte o casă de adăpost pentru cei care se îmbolnăvesc pe trenuri
sau sunt nevoiaşi şi neajutoraţi (la noi se vor deschide câte două crâşme în fiecare
gară). Chiar şi pe trenuri sunt vagoane închiriate pentru rugăciune şi pentru cei
bolnavi şi flămânzi.

„Şi eu am fost scris într-o astfel de societate – îmi spunea prietenul. Societatea se
chema «Mila creştină», şi noi, membrii ei, făceam o adevărată vânătoare prin oraş
să găsim oameni bolnavi şi necăjiţi. Pe cei «vânaţi» nu-i lăsam din mână până nu-i
puneam pe picioare. Aveam şi o casă de adăpost şi ne susţineam din cotizaţii şi din
fel de fel de colecte. Pe mulţi i-am scăpat nu numai la viaţă, ci i-am adus şi la
credinţă şi, din oameni răi şi păgâniţi, am făcut creştini buni şi milostivi“…
Ei, şi de ce spun acest lucru aici? De aceea, pentru că creştinismul nostru de azi a
cam uitat Evanghelia samarineanului milostiv. O latură a creştinismului celui dintâi
a fost tocmai aceasta: grija şi îngrijirea de rănile trupeşti şi sufleteşti ale „fraţilor“.
Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de „strângeri de ajutoare pentru fraţi“
(citiţi, spre pildă, II Corinteni capitolele 8 şi 9). Dar în zilele noastre a cam slăbit
această latură a vieţii creştineşti.

De când eram preot la sate mi-aduc aminte cu fior că am îngropat iarna, de sub un
pod, pe doi cerşetori care muriseră acolo, în mijlocul unui popor care avea
„fonduri“ mari în casa comunei şi în lada bisericii. Satele şi oraşele noastre sunt
pline de crâşme mari şi spaţioase, dar rar unde afli atare spital sau o casă (azil)
pentru bătrânii neputincioşi sau atare societate pentru împărţit milă şi ajutor
nevoiaşilor.

Să facem pe tot locul astfel de societăţi de milă creştină. Să nu uităm că sunt

oameni pe care cu nici o predică nu-i poţi aduce la Mântuitorul, ci numai cu pilda
samarineanului milostiv pusă în faptă. O, cum s-ar înmulţi numărul creştinilor
adevăraţi când în tot satul s-ar strânge la un loc o ceată de samarineni milostivi şi
ar începe a strânge şi împărţi ajutoare – trupeşti şi sufleteşti – celor bolnavi, celor
neputincioşi, orfanilor şi tuturor necăjiţilor şi năpăstuiţilor!

Dragă cititorule şi scumpă cititoare! În oraşul Iope era o uceniţă cu numele Tavita;
n-avea decât un ac; şi cu acest ac îşi umpluse viaţa de milosteniile ce le făcea,
îmbrăcând pe cei goi şi nevoiaşi (Fapte 9, 36). Să nu zici, dar, că tu n-ai cu ce
înfăptui pilda samarineanului milostiv!

(Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)

 Traian Dorz - Un singur Domn

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a

rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la
început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul
cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele
Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.

Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din
nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului
tău.

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a
fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El,
iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici
plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni
să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate,
prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii
Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă
şi într-un singur botez.

Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i
împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri,
fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l
pe cel vechi. În felul acesta, credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu
mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi
pentru toţi.
Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici,
creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide
şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica.

După ce, în anul 1054, Biserica creştină a fost ruptă în două mari facţiuni, cea de
Răsărit şi cea de Apus, în curând au început să se mai rupă şi în alte frânturi. În
cursul anilor de atunci, fărâmiţarea aceasta a continuat cu tot mai multă şi mai
vinovată nechibzuinţă, până când, azi, cămaşa Bisericii lui Hristos suferă sfâşiată
în peste două mii de confesiuni şi secte, care se luptă unele împotriva altora cu o
ură şi cu o sete de sânge în stare de orice nelegiuiri.

Niciodată până astăzi, de la facerea acestei lumi, nu s-a mai văzut aşa ceva. Mai
mult ca de orice alt cuvânt, satan a reuşit să-şi bată joc de acest sfânt verset al
Scripturii: o singură credinţă, un singur botez şi un singur Domn.

Vrăjmaşul unicei credinţe, al unicului botez şi al Unicului Domn a sfărâmat pentru

mulţi oameni în mii de cioburi nefolositoare aceste unice vase scumpe şi de preţ
ale lui Dumnezeu şi ale fiecăruia dintre noi.

La cei mai mulţi oameni vorbele frumoase întrec faptele bune; la cei mai puţini
oameni faptele bune întrec vorbele frumoase.
La cei mai mulţi credincioşi puterea duhovnicească le ajunge doar pentru predici şi
pentru cântări. Când trebuie să şi rodească faptele bune, ei nu mai au nici o putere.
Ei sunt ca şi o baterie slabă care nu-i bună decât pentru o sonerie care face zgomot.

Puterea lor nu ajunge pentru un bec care să lumineze.

Cu ce poate fi asemănat cel care are numai vorbe, dar nu are fapte? Cu un pom care
are numai frunze frumoase, dar are rădăcini scurte. El nu poate aduce nici un rod,
iar vântul îl smulge şi îl răstoarnă ca pe un scaiete uscat, toamna.
Dar acela ale cărui fapte bune întrec vorbele lui frumoase este ca un pom răsădit la
izvoarele de apă, cu ramuri rare, dar cu rădăcini adânci şi puternice; astfel că, chiar
dacă ar bate cele mai mari furtuni, pe el nu-l vor putea clinti din loc, fiindcă el este,
precum scrie Cuvântul, ca o casă zidită pe stâncă…

Dacă păstrezi până la moarte această credinţă, prin ea te vei mântui la sfârşitul
vieţii tale, după cum este scris: veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre
mântuirea sufletelor voastre (I Pt 1, 9).

Şi, dacă păstrezi unic şi curat primul botez, el te va îndreptăţi totdeauna să-ţi
păstrezi, prin credinţă, moştenirea la care ai fost făcut părtaş prin el.
Numai avându-le curate şi unice pe acestea două, noi Îl vom avea cu adevărat şi pe
Domnul. Altfel, oricine le leapădă sau dispreţuieşte pe acelea două Îl pierde, o dată
cu ele, şi pe Domnul lor.

(Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei)

 Traian Dorz – Când ne-ai lăsat

Când ne-ai lăsat porunca milei

pentru de-aproapele sărman,
noi am simţit, Iisus, că Tu eşti
Acel duios Samaritean!

Căci, vai, şi noi eram odată

căzuţi tâlharilor cumpliţi,
strigând zadarnic după milă
zăceam uitaţi şi părăsiţi

Şi n-a fost nimeni să ne-ajute –

căci cine oare-ar fi putut
când sufletul zăcea-n pierzare
atât de-adânc şi greu căzut?

De n-ar fi fost a Ta iubire,

Preamilostiv Samaritean,
noi n-am fi-aflat nicicând odihna
din sfântul mântuirii han.

– O, dă-ne dragostea de semeni,

cu-a Ta blândeţe să-i iubim,
spre mântuirea tuturora
porunca milei s-o trăim!

Traian Dorz, Cântarea Anilor

 Traian Dorz - Iisuse, când am fost căzut…

Iisuse, când am fost căzut

în mâini de sânge pline,
atâţia oameni au trecut,
şirag, pe lângă mine;
mulţi chiar cu jale mi-au vorbit
şi m-au privit cu jale,
dar, vai, nici unul n-a putut
din tină să mă scoale.

Nici unul nu s-a-nduioşat

să-mi şteargă plânsu-n gene,
Tu Singur Te-ai apropiat,
Milos Samaritene;
a mele răni adânci le-ai uns,
durerea să se-aline,
iar eu, la Pieptul Tău ascuns,
plângeam: „Rămâi cu mine…”

Căzut fusesem între spini

şi-n chinul cel mai mare,
spre cer, cu ochi de lacrimi plini,
cerşeam ajutorare;
din câţi atunci au auzit
a mele lungi suspine,
doar Tu, Iisus, Păstor Iubit,
Te-ai coborât la mine.
Pe braţe m-ai luat şi blând,
voios m-ai scos afară,
„Rămâi, am zis atunci plângând,
în viaţa mea amară,
căci eu sunt mielul rătăcit
prin lumea de păcate
şi Tu, Păstorul meu Iubit,
m-ai izbăvit de toate.”

Când toţi, cu ură-n ochi şi-n glas,

mă fugăreau întruna,
Tu Singur, Doamne, ai rămas
cu mine-ntotdeauna…
Rămâi pe veci, căci viaţa mea
legată e de Tine,
mă ia deplin în slujba Ta
şi fă ce vrei cu mine…
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Mergi şi fă asemenea

Parabola Bunului Samaritean începe cu o întrebare teologică, “Ce să fac ca să

moştenesc viaţa de veci?” şi se termină cu o descriere a unei persoane acordând
prim ajutor cuiva aflat pe marginea şoselei. Începe cu cea mai importantă poruncă
creştină, “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta”, şi se încheie
cu achitarea notei de plată la hotel. Să privim mai îndeaproape această parabolă
numită de unii cea mai mare, de alţii a doua cea mai mare parabolă spusă vreodată
de Iisus.

Un avocat îl întreabă pe Iisus: “Cine este aproapele meu?”, iar ca răspuns primeşte
o povestioară. Un bărbat (nu se spune numele sau naţionalitatea) mergea de la
Ierusalim la Ierihon. A căzut pe mâna unor bandiţi care l-au jefuit, l-au bătut,
lăsându-l pe jumătate mort. Norocul lui că pe drum vine un preot, un evreu, om de
nădejde al templului, om al lui Dumnezeu, a cărui chemare sacră era să fie semen
fiecărei persoane. Şi totuşi, “văzându-l, a trecut pe alături”. Al doilea care a venit
a fost un levit. Şi el era om de la templu: cânta în cor. Dar totuşi, s-a uitat şi a
trecut mai departe. A treia persoană care a trecut pe acolo era un samaritean. Un
nimeni în ochii evreilor, care nu vroiau să aibă de-a face cu samaritenii. Pentru
evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna “câine”
sau “diavol”. Vă amintiţi că atunci când Iisus i-a cerut femeii samaritene să îi dea
apă din fântâna lui Iacob, ea a fost atât de surprinsă încât a spus: “Cum Tu, care
eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteană?” (Ioan 4,9).
Pentru că evreii nu doreau să aibă legături cu samaritenii. Iisus a luat însă cuvântul
“samaritean”, care atunci era unul jignitor, şi l-a ridicat atât de sus, încât oricui i se
spune astăzi că este samaritean o ia ca pe un frumos compliment. Şi aceasta din
cauza parabolei lui Iisus. Ceea ce cei doi stâlpi ai templului nu au făcut, a făcut
samariteanul. Când l-a văzut pe rănit pe marginea drumului, a avut compasiune
faţă de el. S-a aplecat asupra lui, i-a alinat rănile, l-a pus pe măgarul său şi l-a dus
la un hotel. A făcut mult peste ceea ce ar fi trebuit să facă din obligaţie. A rămas cu
el toată noaptea. Dimineaţa următoare, înainte să plece, i-a dat casierului bani în
plus şi i-a spus: “Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi
voi da.” Practic samariteanul i-a dat un cec contabilului.

Ce spune cu adevărat Iisus

Prin această parabolă, Iisus spunea evreilor din acele vremuri: dacă un dispreţuit de
samaritean, al cărui nume este blestemat de voi, pe care nici măcar nu îl consideraţi
semen de-al vostru, şi care are o credinţă inferioară celei a voastre, dacă el nu a
ezitat să meargă şi să salveze un evreu aflat într-o situaţie dificilă, atunci cu atât
mai mult şi voi trebuie să faceţi aşa, voi, poporul ales de Dumnezeu; voi care aţi
experimentat iubirea lui Dumnezeu; voi care aveţi adevărata religie; cu atât mai
mult voi trebuie să fiţi dispuşi să traduceţi credinţa voastră în fapte de iubire.

Suntem ca preotul şi levitul

Şi totuşi Iisus prin această parabolă nu a vorbit doar evreilor, ci şi nouă, celor de
astăzi. Ce ne spune? Prima idee pe care Iisus doreşte să o înţelegem este că
majoritatea dintre noi nu suntem asemenea samariteanului; majoritatea suntem
ca preotul şi levitul. Suntem prea ocupaţi de noi înşine pentru a mai avea timp de
nevoile altora. Găsim mii de scuze pentru a nu ne implica. Trecem pe lângă
ceilalţi, ignorându-i. Dorim ca ceilalţi să fie pentru noi bunii samariteni, dar nu
noi lor. Suntem ca tânărul care a fost întrebat ce a înţeles din această parabolă. El a
răspuns: “Am învăţat că atunci când sunt într-un necaz, cineva trebuie să mă ajute
să ies din el.”

Păcatul omisiunii

Păcatul preotului şi levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci

când puteau face ceva. Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acest
cel mai subtil mod de a ucide? Nu despre acest păcat vorbea Domnul când spunea:
“Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă,
şi nu M-aţi cercetat”. Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru faţă de semenii
noştri: nu îi urâm, dar suntem indiferenţi, îi ignorăm!

Nu am tăiat gâtul nimănui

Nu am râvnit la aurul vecinului
Nu am jefuit nicicând vreo casă
Dar Doamne, ai milă de sufletul meu
Căci bântuit îmi este el mereu
De tot ce n-am făcut.

Religia pe stradă

A doua idee pe care ne-o transmite Iisus prin această parabolă este că religia nu
se practică doar în Biserică, ci şi pe stradă. Preotul şi levitul au redus religia la
îndatoririle lor din templu. Iisus ne aminteşte că suprema mărturie a practicării
religiei se vede tocmai pe stradă, locul unde ei au eşuat.
Un ateu a întrebat odată o tânăr băiat: “Dacă Dumnezeu este iubire, de ce nu îi
spune cuiva să îţi dea haine şi încălţări?” Băiatul s-a gândit puţin apoi a spus:
“Eu cred că Dumnezeu i-a spus cuiva, doar că acel cineva a uitat.”
Preotul şi levitul au uitat.

Răniţii sunt încă cu noi

A treia lecţie a parabolei este aceea că răniţii sunt încă cu noi. Nu sunt doar cei
răniţi fizic, ci şi cei răniţi de mizerie, de şomaj, de rasism, de exploatare.

O persoană s-a uitat la un moment dat la oamenii ce aşteptau la un semafor lumina

verde. În pestriţa mulţime a văzut un băiat neastâmpărat, o văduvă, o femeie ce
vrea să divorţeze, un bărbat bolnav incurabil, o fetiţă cu dureri de cap, un cuplu
căutând de unde să se împrumute… Aici sunt semenii tăi. Nu întotdeauna sunt
întinşi pe jos la marginea străzii. Semenul tău poate să umble, să conducă o
maşină, să alerge chiar, dar să fie rănit. Şi are nevoie de cineva care să fie
aproapele său.

Cine este aproapele meu?

Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne
spunem, “pe când acesta nu este”. Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar
Iisus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie. Oricine cu
care ne întâlnim întâmplător. Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice
credinţă ar avea. Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”; pentru evrei,
orice străin era un “câine”; pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”; dar
pentru Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate. Aşa că în
loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi
fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?”
Dacă are, atunci suntem delegaţi de Hristos să fim aproapele lui. Nu avem opţiune
– dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.

Gordon Allport, psiholog de la Harvard, scria odată: “În Statele Unite la Americii –
probabil cea mai eterogenă şi mai complexă societate de pe pământ – există
numeroase condiţii pentru a se ajunge la conflicte de grup şi la prejudecăţi.” Dar
oare nu cumva Dumnezeu ne-a adus aici din toate părţile lumii pentru a ne oferi un
context ideal să învăţăm cine ne este aproapele?

“Cine este aproapele?”, a întrebat avocatul. El spera să rămână dificil să te decizi

exact cine îţi este aproapele. Spera ca termenul de “aproapele” să rămână obscur.
Dar spunându-i parabola samariteanului milostiv, Iisus l-a întrebat: “Care din
aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis:
“Cel care a făcut milă cu el.” Iată deci semenul tău: ORICE OM. ORIUNDE. ÎN
NEVOIE.

Vindecarea de rău

Dumnezeu nu a creat o lume rea sau o lume imperfectă. El a creat o lume care
iniţial era bună. Este omul cel care prin păcat, prin folosirea greşită a liberului său
arbitru, a ruinat lumea lui Dumnezeu. Omul a creat războiul. Omul este cel care
provoacă valurile de milioane de refugiaţi în fiecare an. Omul este cel care
poluează. Omul este cel care creează foame în lume prin distribuirea inegală a
bunurilor lumii. Omul este cel care l-a jefuit pe alt om pe drumul spre Ierihon, l-a
bătut şi l-a lăsat aproape mort. Parcă îl vedem pe Iisus arătând spre trupul mutilat
de pe marginea drumului şi spunând: “Iată drumul vieţii. Astfel de situaţii veţi găsi
mereu pe drumul vieţii. Aceştia sunt semenii voştri. Pe aceştia vă porunceşte
Dumnezeu să îi iubiţi.”

În această lume noi întâlnim suferinţă, durere şi rău. Nu că răul ar fi din dorinţa lui
Dumnezeu. Nu că El l-ar fi creat. Vrea să scape de rău la fel de mult ca şi noi. De
fapt, bunul samaritean din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu însuşi. El a venit
în lume să distrugă răul, să anuleze păcatul care este sursa majoră a suferinţelor
noastre: “Duhul Domnului este peste Mine”, spune El la Luca 4,18, “pentru care
M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei
apăsaţi”. Iisus nu a trecut niciodată pe lângă cei de pe marginea drumului,
ignorându-i. El a mers acolo unde ştia că este suferinţă şi este nevoie de El. Când
Iair a venit la El şi i-a spus că fiica sa este pe moarte, Iisus s-a ridicat şi a mers.

Răspunsul la întrebarea: “De ce Dumnezeu s-a făcut om?” poate fi dat cu

cuvintele parabolei: a văzut, a avut compasiune şi a venit. Trupul neputincios,
mutilat, de la marginea drumului, este chiar al omenirii, pierdută în păcat şi
ameninţată de moarte. Gestul bunului samaritean este gestul lui Dumnezeu, care
prin Hristos se apleacă asupra noastră pentru a ne însănătoşi şi pentru a ne
elibera.

Iisus este încă bunul nostru samaritean.

Când suntem răniţi, El ne vindecă.
Când suntem căzuţi la pământ, El ne ridică.
Când suntem rătăciţi, El ne aduce înapoi acasă.
Asemenea samariteanului, El vine la noi atunci când toţi ceilalţi au trecut pe
lângă noi, ignorându-ne. Ne ia cu El, ne îngrijeşte rănile cu iubirea sa
tămăduitoare.

“Mergi şi fă şi tu asemenea”, îi spune Iisus avocatului după ce a ascultat povestea.

La fel ne spune şi nouă, astăzi. V-am fost aproapele. V-am arătat ce este aceea
iubire. V-am ridicat din condiţia voastră mizeră şi am făcut din voi oameni noi: v-
am dat parabola Bunului Samaritean pentru a vă arăta că este de neiertat ca un
creştin să “treacă pe partea cealaltă”, ignorând răniţii, înfometaţii şi nevoiaşii
acestei lumi. Bunul samaritean este încă cheia atunci când dorim rezolvarea
problemelor lumii.

Samaritenii moderni

Nu putem spune că astăzi nu ar mai fi samariteni. Există! Iar numărul lor nu

încetează să crească. Iată câţiva.

Un preot romano-catolic, închis într-un lagăr de concentrare nazist, s-a oferit să

moară în locul altui condamnat, pedepsit pentru că unul a evadat. Preotul a spus
comandantului că nu are familie, şi că vrea să ia locul bărbatului. Ceilalţi
prizonieri i-au spus: “Într-un loc ca Auschwitz, unde câteva sute de oameni mor
zilnic, nu s-a mai văzut ca cineva să îşi dea viaţa pentru altul. Aceasta ne face să
avem din nou încredere în rasa umană.”
 ***
Kagawa, unul dintre cei mai mari lideri religioşi din Japonia, a spus că
Dumnezeu l-a vizitat odată pe când era într-o colibă la marginea mării.
Japonezul era pe atunci tânăr, puternic lovit de tuberculoză, părăsit de semenii
săi. Dar într-o zi un misionar creştin a intrat în coliba lui cu medicamente şi
hrană. Kagawa povestea că după ce misionarul a plecat, el s-a întrebat: “De ce
un străin, nici măcar un japonez ca mine, s-a deranjat pentru mine?” Şi
singurul răspuns pe care l-a putut găsi a fost că Dumnezeu a venit la el, prin
acest necunoscut samaritean.

“Mergi şi fă şi tu asemenea.”

(Traducere: Oana Capan)

 IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Samarineanul milostiv

“Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să

fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege?
Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău,
iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,25-27).

Să ne amintim, fraţilor şi surorilor, cum ne-a condus Biserica la acest pasaj din
naraţiunea evanghelică. Să ne amintim cum Iair, un prinţ evreu, a venit la Hristos.
Fiica sa era pe moarte şi el nu găsea ajutor nicăieri. Ea era pe moarte. Şi astfel el a
alergat la Hristos, a căzut la picioarele Sale şi i-a cerut ajutor. Ea era pe moarte –
singura lui fiică. Hristos a mers cu el şi Iair a mers alături de Hristos. Poate că nu a
fost un drum lung, dar în mintea lui Iair a fost drumul întregii lui vieţi. Ar fi trebuit
să fie lângă fiica sa care era pe moarte… dar a sperat. A sperat pentru că credea că
Hristos poate înfăptui ceva măreţ, poate înfăptui o vindecare pe care nimeni
altcineva nu o poate face.

Acelaşi lucru se întâmplă cu noi. Vine un anumit moment în care conştientizăm că

va exista o plecare, va exista un mormânt, o persoană va muri. Eu voi muri, şi după
mine, tu. Fiecare dintre noi trebuie să aştepte acest moment. Dar dacă sperăm în
Dumnezeu şi, asemenea lui Iair, ne agăţăm de haina lui Hristos şi nu ne îndepărtăm
de El în ciuda tuturor ispitelor, atunci fără îndoială vom ajunge… unde vom
ajunge? Ei bine, Evanghelia de astăzi ne spune unde prin întrebarea învăţătorului
de lege: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Iată unde – la Viaţa Veşnică.
Acest moment ni-l revelează Evanghelia de astăzi. Cum să mergem? Cum să ne
ţinem de haina lui Hristos? Cum să nu dăm drumul acestei haine de-a lungul
întregului drum? Şi acest drum este lung, foarte lung. Este viaţa noastră. Aceasta
poate însemna ani, şi pentru unii dintre noi mulţi ani. Optzeci de ani pentru unii,
nouăzeci pentru alţii, şi poate chiar mai mult. Cât de multe pericole se află pe acest
drum lung, care ne pot îndepărta de haina lui Hristos! Furtuna ispitelor vuieşte
peste tot în jurul nostru. Să privim la viaţa noastră de familie. Influenţat de o
anumită orbire mintală, un soţ îşi abandonează familia. Datorită tensiunii nervoase
constante din familie, o soţie nu mai poate suporta şi face viaţa intolerabilă, şi aşa
mai departe. Şi în viaţa noastră publică, toate crizele politice; şi în viaţa noastră
civică, îngrozitoarele crime. O, Dumnezeule, unde putem merge? Tot ceea ce
trebuie să facem este, asemenea lui Iair, să ne agăţăm de Hristos, să ne ţinem de
haina Sa. Principalul este să nu îi dăm drumul. Trebuie să fim fermi.

Şi Evanghelia de astăzi ne spune secretul cum să fim fermi. Să fim un

samarinean milostiv peste tot, întotdeauna, şi cu toată lumea. Să ne examinăm
pe noi înşine. Suntem cu adevărat aşa? Au fost copii în jurul nostru – i-am învăţat
lucruri bune? Sau a venit la noi un om la limita distrugerii morale. L-am sprijinit în
lupta lui împotriva păcatului? L-am ajutat să iasă din această mlaştină care îl trăgea
la fund? Poate tot ce trebuia să facem era să întindem nu o mână, ci doar un deget,
şi ar fi fost salvat. Cât de mulţi au fost cei care aveau nevoie doar de un cuvânt de
încurajare, de puţină atenţie? Şi am fi putut să le dăm toate acestea. Dar le-am dat
oare, asemenea samarineanului milostiv? Dacă la toate aceste întrebări conştiinţa
noastră răspunde că nu, nu am ajutat – atunci da, suntem în pericolul de a fi smulşi
de lângă haina lui Hristos. Să ne grăbim să îndreptăm acest lucru. Doar
milostivirea ne poate păstra lângă Hristos.

Copiii noştri au aşa-numiţii “dinţi de lapte”, care cad singuri, şi în locul lor cresc
alţi dinţi – dinţi adevăraţi. În mod similar, noi avem o inimă. Dar este o inimă
slabă, de carne – una egoistă. Cu o astfel de inimă nu putem intra în Viaţa
Veşnică. Şi această inimă nu va “cădea” de la sine. Trebuie să o înlăturăm şi să
o înlocuim cu o inimă nouă – nu a noastră, ci a lui Hristos. De fiecare dată când
ne ajutăm aproapele şi facem un efort, e ca şi când am smulge o bucată din
inima noastră şi am da-o aproapelui. Şi în locul aceste bucăţi de inimă de carne,
păcătoasă, Domnul pune în noi o bucată similară din Inima Sa – Inima lui
Hristos.

Astfel, în timpul vieţii noastre ne schimbăm inima într-una nouă, una adevărată, în
Inima lui Hristos. Şi doar atunci se va deschide pentru noi Viaţa Veşnică. Atunci
nimeni nu ne va putea îndepărta de haina lui Hristos; şi vom primi lucrul despre
care învăţătorul de lege l-a întrebat pe Hristos – Viaţa Veşnică.
 Pr. Leonardo Sapienza - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Iubirea nu abandonează

“Cine este aproapele meu?”

Un faimos scriitor englez a spus: “Cel mai grav păcat împotriva semenilor noştri
nu este ura, ci indiferenţa. Aceasta este esenţa inumanităţii” (George Bernard
Shaw). La aceasta îmi vine să mă gândesc după ce am citit parabola
Samariteanului milostiv.

Răul cel mare nu l-au făcut bandiţii. Ci absenţa iubirii din cei ce au trecut pe acolo
după aceia! Vinovaţi de a fi făcut să tacă inima. Poate cu multe “raţiuni valide“.
Dar acele raţiuni (motive) valide, înaintea lui Dumnezeu, echivalează cu a greşi!
Indiferenţa este marele păcat, înstrăinarea celor buni. Câte delicte nu se întâmplă
astăzi, în plină zi,datorită indiferenţei generale!

În faţa acestei pagini din Evanghelie este uşor să împărţim oamenii în două
categorii.

Cei care merg înainte, şi cei care se opresc.

Aceia care merg pe drumul lor şi aceia care se ocupă de alţii.
Aceia care spun “nu mă priveşte pe mine”, şi cei care se simt responsabili,
de tot şi de toţi.
Aceia care nu vor să aibă greutăţi, şi aceia care se angajează ori de câte ori
există o durere sau o tragedie.
Aceia care nu fac rău nimănui, şi aceia care merg în întâmpinarea oricărei
necesităţi.
Aceia care trebuie să se ocupe mereu de lucruri foarte urgente şi
importante, şi cei care se ocupă de micile probleme cotidiane ale altora.
Dumnezeu stă deasupra tuturor şi observă. Noi în care categorie ne găsim? Ne
gândim doar că mântuirea noastră coincide cu mântuirea celorlalţi!

Nu există alibi. Nu ne putem sustrage angajamentelor iubirii. Nu putem să plasăm

responsabilităţile asupra… autorităţilor competente! “Mergi şi tu şi fă la fel.”
Iubirea nu abandonează niciodată omul pentru sine însuşi. Iubirea nu poate fi
intermitentă. Pretinde continuitate, fidelitate, compasiune. Se ajunge în mod
sigur la Dumnezeu numai oprindu-se alături de aproapele. Îl putem cunoaşte pe
Dumnezeu numai cunoscând mai întâi omul. Este mult mai dificil să-l iubim pe
aproapele care se vede, decât să nu-l iubim pe Dumnezeu care nu se vede. La fel
cum este mult mai uşor să te emoţionezi pentru copii subnutriţi ai Africii, decât să
mergi să vizitezi un părinte bătrân cazat într-un azil la zece minute de mers pe
jos…

Marea tentaţie a creştinului este aceea de a împlini gesturi eroice de altruism afară,
departe, şi de a avea în casă lipsă de atenţie, răceală, indiferenţă, lipsă de dialog cu
soţia, cu fiii… Există oameni care merg în Africa o lună într-un an pentru ai ajuta
pe copii care suferă, şi nu înţeleg că propria căsătorie este aproape pe butuci. Ne
apropiem de cei îndepărtaţi, şi îi neglijăm pe cei apropiaţi… Nu avem nevoie de
salvatori ai umanităţii, ci de iubire concretă. O iubire care ştie să se oprească. O
iubire care reuşeşte să… piardă timpul. Care are curajul să dea totul.

Spunea Sfântul Augustin: “Fiecare om este aproapele fiecărui om. Este un

necunoscut? Este un om! Este un duşman? Este un om! Dacă este un prieten să
rămână un prieten. Dacă este un duşman, să devină un prieten!”

(Traducere: Pr. Angelo Pop)

Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Duminica Bunului Samaritean

Dragii mei, am intrat în post, iar eu vă îndemn la spovadă, la curăţirea sufletului,

pentru ca primindu-L apoi pe Iisus în Împărtăşanie să fim mai buni şi mai atenţi
unii faţă de alţii.

Capitolul 10 al Evangheliei după Luca începe cu scena în care Iisus îi trimite pe cei
72 la predicare. Lucru ce ne învaţă că şi credincioşii trebuie să predice, dar sub
atenta îndrumare a preoţilor. Când cei 72 s-au întors la Iisus, s-au lăudat că au
putut scoate şi dracii. Iisus îi corectează şi-i îndeamnă să se bucure mai tare nu
pentru puterea primită, ci pentru că numele lor sunt scrise în Cer, adică să se
bucure de mântuirea lor. Imediat după, un învăţat al Legii Vechi se prezintă la Iisus
şi-l întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui. Iisus îi răspunde nu teoretic ci cu
o pildă practică. Îi spune despre negustorul care de la Ierusalim mergea la Ierihon
şi care a fost prins, tâlhărit şi bătut (lăsat pe jumătate mort). Pe lângă el au trecut
un Preot şi un Levit (adică un îngrijitor al Templului), dar au mers mai departe.
Apoi a trecut un străin, de alt neam, pe deasupra considerat şi duşman, dar căruia
i s-a făcut milă şi l-a îngrijit… Iisus întreabă: care din cei trei este aproapele?
Învăţatul Legii răspunde că ultimul. Iisus îi zice: du-te şi tu şi fă la fel adică, du şi
la alţii mila lui Dumnezeu.

Iată că prin oameni mila şi ajutorul lui Dumnezeu ajung şi la cei mai necăjiţi.
Parcă Iisus i-ar spune învăţatului: mergi şi tu şi fă la fel ca şi samariteanul.
Credinţa este fapte, nu teorie. Noi, creştinii, trebuie să dăm fraţilor noştri ceea ce
de la Domnul am primit: iertarea, mila, bunătatea; adică să ne facem “aproapele”
celor bătuţi, jefuiţi, necăjiţi.
Preoţii au trecut mai departe: ei se întorceau de la Ierusalim, adică de la rugăciune.
Dacă s-ar fi atins de sânge, după mentalitatea de atunci, s-ar fi spurcat. Ei au ales
să ţină “legea” şi să meargă mai departe. Iisus corectează: legea absolută este doar
cea lăsată de Domnul. Iar legile oamenilor care sunt împotriva altor oameni sunt
false şi nici o lege nu trebuie să ne împiedice să ajutăm pe cei nevoiaşi. Omul,
copil al Domnului este mai important, este deasupra oricărei legi pământeşti.
Astăzi câte legi se fac în defavoarea celor mulţi?

I s-a făcut milă: este o expresie atribuită doar lui Dumnezeu, (şi părinţilor care trec
prin suferinţă cu copiii lor şi fac tot posibilul să-i scape de rele), adică este
sentimentul celor care văd şi participă din tot sufletul la necazul celor dragi pentru
a-i ajuta. Acest sentiment de milă ni se cere şi nouă să-l avem faţă de toţi oamenii,
şi faţă de străini sau duşmani, după modelul samariteanului. Notam că acelui
oropsit, samariteanul i-a dedicat timp (s-a lăsat pe el) şi l-a ajutat gratis (fără
profit). La urma urmei, oare samariteanul nu este însuşi Iisus care a venit la noi
să ne vindece de rănile păcatului ce ne-a lăsat pe jumătate morţi? Oare El nu ne-
a mântuit gratis, oare nu continuă să aibă răbdare cu noi?… Toate astea le-a
făcut din iubire. El din cer a văzut mizeria noastră, a auzit strigătul nostru şi a
coborât să ne elibereze. După modelul lui Iisus, iubirea sau grija de cei slabi este
o datorie a noastră a tuturor. Iubirea nu este o invenţie omenească, ci o poruncă
dumnezeiască: El a pus această poruncă în inimile tuturor, pentru ca s-o
practicăm.

Unuia căruia i s-a furat tot ce avea e greu de ştiut dacă era sărac ori bogat, cu alte
cuvinte Iisus crede că toţi avem nevoie să fim ajutaţi, indiferent de religie, naţie,
clasa socială. Iubirea apropie omul de om.

Interesant că “aproapele” nu este cel jefuit şi bătut, ci samariteanul, adică cel care
s-a preocupat şi a făcut ceva pentru fraţii săi. A ajuta concret, gratuit şi dezinteresat
pe cineva înseamnă a fi aproapele lui. Aşa se intră în Rai. Oare avem acest
sentiment de milă şi ajutor pentru cei de lângă noi? Oare vrem să intrăm în Rai?
Întrebarea nu este ce fac alţii pentru mine, ci ce fac eu pentru alţii? Omul care
iubeşte nu se pune la centru, ci îi pune pe alţii! Dacă nu fac aşa, trădez o lege şi o
poruncă dumnezeiască.
 Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Pentru moştenirea vieţii de veci

“Învăţătorule, ce voi face ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca X, 28)

Sortit, prin însăşi întocmirea fiinţei sale, să vieţuiască şi să-şi desfăşoare activitatea
pe două planuri – material şi spiritual – , pentru a-ţi împlini menirea supranaturală,
care este slujirea Creatorului său aici, pe pământ, şi unirea cu El aici şi în veşnicie,
omul, în mod firesc, trebuie să-şi împartă gândurile şi îndeletnicirile între ce este
trecător şi ce este netrecător, fără însă a se lăsa absorbit şi înrobit de cele
pământeşti şi neuitând de singurul lucru necesar: mântuirea. “Ce va folosi
omului dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul şi-l va pierde” (Matei XVI,
26). În goana nesăbuită după tot ce poate spori bunăstarea, confortul şi iluzia
fericirii, omul zilelor noastre a pierdut sensul adevărat al vieţii, al rostului său în
lume, devenind o păpuşă în jocul instinctelor primare şi o rotiţă în angrenajul
proceselor tehnologice. Iar dacă în clipele de răgaz la poarta sufletului îi bate vreo
întrebare cu privire la ce va fi cu el după moarte, el evită să răspundă, să stea de
vorbă, măcar câteva clipe, cu conştiinţa sa în faţa lui Dumnezeu. Întrebarea,
“Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” i se pare demodată,
anacronică.

Or, se pare că nu acesta este cazul cu acel învăţător al Legii despre care este vorba
în fragmentul evanghelic citit astăzi. Deşi i se adresează lui Iisus cu gândul ascuns
de a-i pune la încercare priceperea în tălmăcirea Legii lui Moise, era totuşi
preocupat de mântuirea sufletului propriu; nu numai teoretic, ci şi practic.
“Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” El nu îl întreabă
pe Iisus ce trebuie să facă un oarecare, ci el ce trebuie să facă pentru a se mântui.
Ca om al legii, cunoştea destul de bine Thora, Legea lui Moise, dar, acum, el voia
o confirmare chiar din gura Aceluia care îşi demonstrase autoritatea prin atâtea
minuni. Mântuitorul, trimiţându-l tot la aceeaşi Lege, îl întreabă: “În Lege ce este
scris, cum citeşti?” – “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din
tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca
pe tine însuţi”. – “Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu” – îi spune Iisus. Şi,
fiindcă omul nostru voia să ştie cine este aproapele, în concepţia lui Iisus –
deoarece se ştie că evreii iubeau numai pe cei din neamul lor -, Iisus îi răspunde
prin parabola Samarineanului milostiv, binecunoscută tuturor. Din aceasta reiese
că orice om ajuns la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau
necunoscut, prieten ori duşman, este aproapele nostru şi trebuie ajutat,
deoarece, în virtutea jertfei de pe Cruce, el a devenit fratele nostru în Hristos –
fratele nostru mai mare -, care pentru toţi a murit şi care la judecata de obşte ne
va judeca după măsura în care L-am ajutat pe El în persoana celor năpăstuiţi,
cu care El se identifică.

Această parabolă are, însă, pe lângă înţelesul moral, şi un înţeles dogmatic. Ea

exprimă, într-un mod simbolic, neţărmurita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi,
arătată prin lucrarea de răscumpărare a Fiului Său.

– Ierusalimul din parabolă simbolizează Edenul, paradisul pământesc;

– omul căzut între tâlhari este Adam căzut în păcat;
– dezbrăcarea simbolizează despuierea lui de haina imaculată a harului
sfinţitor, adică de privilegiul supranatural al vieţii divine dăruite în clipa
creării lui;
– rănirea celui căzut între tâlhari simbolizează celelalte urmări ale păcatului
originar, adică: întunecarea minţii, slăbirea voinţei, dezlănţuirea poftelor
trupeşti, bolile, suferinţele de tot felul şi moartea trupească.
– Preotul simbolizează legea naturală de dinaintea lui Moise,
– iar levitul, Legea lui Moise, adică a Testamentului Vechi, ambele legi
neputând să-l vindece pe om de rănile păcatului, adică să-l mântuiască.

A fost necesar să vină Mântuitorul, simbolizat prin samarineanul milostiv, care,

coborât din sânul Tatălui, S-a întrupat, S-a aplecat asupra rănilor omenirii, a
turnat peste ele untdelemnul harului sfinţitor din Sfintele Taine, izvorâte din
coasta Sa străpunsă pe Cruce, apoi, pe omul astfel răscumpărat l-a încredinţat
Casei de oaspeţi (Bisericii), cu porunca de a-i purta de grijă, iar la plecare (la
înălţarea Sa la Cer), Mântuitorul a promis că îi va răsplăti la întoarcere, adică la
judecata universală.
Oricum am lua această parabolă, fie în înţelesul ei literal, adică aşa cum sună, fie în
înţelesul ei metaforic, simbolic, ea rămâne pentru noi modelul adevăratei iubiri
creştineşti faţă de aproapele. Numai practicarea iubirii oglindită în pilda lui Iisus ne
dă dreptul să ne numim fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui ceresc, numai ea ne uneşte cu
Dumnezeu, aici şi în veşnicie. “Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu este iubire (…). Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire,
rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el (…). Şi această poruncă am primit-o de
la Dumnezeu; cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său” (I
Ioan IV, 8, 16 şi 21). Iată de ce Sfântul Pavel, pătruns de necesitatea şi sublimitatea
iubirii, îi închină acesteia, în cap. 13 din întâia sa Epistolă către Corinteni, acel
neîntrecut imn, monument al literaturii universale: “De aş grăi limbile omeneşti şi
îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare şi chimval
răsunător. Şi de aş avea profeţie şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aş
avea toată credinţa, încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nu sunt nimic. Şi de
mi-aş împărţi toată averea şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am, nu
am nici un folos”. Şi Apostolul continuă, înşirând calităţile iubirii: “Dragostea
îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se îndărătniceşte, nu se poartă
cu necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se trufeşte, nu se întărâtă, nu gândeşte
răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le acoperă, toate
le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu încetează”
(I Corinteni XIII, 1-8). Da, iubirea nu piere niciodată; ea este singura virtute
teologală care ne va însoţi în veşnicie. Acolo nu vom mai avea nevoie de credinţă,
deoarece Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă la faţă; nu vom avea nevoie nici de
speranţă, căci, posedându-L, în El vom avea toată fericirea după care am însetat pe
pământ.

Şi acum, după tot ce ştim despre iubire, mai avem oare nevoie să-L întrebăm pe
Iisus, ca acel învăţător al Legii, ce trebuie să facem ca să moştenim viaţa veşnică?
Fără îndoială, nu, căci ştim, ci mai degrabă să ne întrebăm pe noi înşine, nu ce
trebuie să facem, ci oare ce am făcut din ceea ce ştim că trebuia să facem; ceea
ce gândesc, vorbesc ori fac în fiecare zi, în orice împrejurare, corespunde
poruncii supreme a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de omul de lângă mine?
Cum stau cu milostenia faţă de semenul meu, cu faptele milei trupeşti şi ale celei
sufleteşti? La temelia vieţii mele creştineşti stau acestea, ori mai degrabă
neîndurarea, aversiunea, intoleranţa, duritatea inimii, judecăţi aspre la adresa
aproapelui ori chiar denigrarea şi calomnia? Şi, fiindcă Bisericii surori îi place să
vorbească despre iubirea frăţească, fie-mi permis să-i adresez o întrebare: În ce
priveşte atitudinea faţă de Biserica greco-catolică, cu care din cei trei din
evanghelie se identifică? Cu preotul ori cu levitul? Nici măcar cu unul din ei. Ce-i
drept, aceştia au trecut nepăsători pe lângă cel năpăstuit, dar nu ei l-au jefuit şi
maltratat. Or, Biserica – zisă soră – nu numai că nu a sărit în ajutorul surorii sale
năpăstuite, ci ea însăşi s-a făcut complice în martirizarea ei, întinzând braţului
regimului criminal şi ateu ciocanul şi piroanele, ca s-o răstignească. Mai mult,
acum, după mai bine de zece luni (Predica a fost rostită la data de 10 octombrie
1990, în Piaţa Libertăţii, actualmente Piaţa Unirii din Cluj-Napoca) de când, în
baza legii, nu numai a bunului simţ, trebuia să-i panseze rănile ţinute deschise 42
de ani, să-i restituie bunurile răpite şi să repare daunele materiale şi morale
pricinuite, refuză să-şi împlinească această obligaţie de elementară justiţie,
uitându-se nepăsătoare la sora despuiată de tot ce avusese, izgonită din propria-i
casă şi nevoită să-şi celebreze slujbele sub cerul liber, înfruntând intemperiile, şi
suportând în continuare calomniile. Este, aceasta, iubire?

Poate vorbi de iubire un ierarh ortodox care îşi anunţă instalarea într-o catedrală
zidită de greco-catolici şi în care niciodată nu a păşit picior de episcop ortodox?
Este, aceasta, iubire? Poţi spune că iubeşti când încalci adevărul şi dreptatea?

Fericitul Augustin, venerat şi de Biserica soră, o spune răspicat: “Nu se iartă

păcatul până nu se restituie lucrul furat”. Şi, atunci, Biserică soră, cu ce inimă
celebrezi Sfânta Liturghie, Taina prin excelenţă a iubirii şi unirii dintre creştini?
Numai restituind în prealabil ce nu-ţi aparţine vei putea înţelege chemarea
Apostolului, adresată Efesenilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, în secvenţa
citită azi: “Drept aceea, rogu-vă, eu legatul pentru Domnul, să umblaţi cu
smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unul altuia cu
dragoste, silindu-vă a păzi unirea duhului prin legătura păcii. Un trup, un spirit,
precum şi sunteţi chemaţi la o singură nădejde” (Efeseni IV, 1-4). Nădejdea
chemării la mântuire prin iubire. Căci să nu uităm, în amurgul vieţii, Iubirea va
judeca lumea. Pe mine, pe fiecare, deci şi pe tine, Biserică soră. Ce vei răspunde?
Învăţătorule, ce trebuie să fac pentru a moşteni viaţa de veci?
 Pr. Vasile Rob - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii)

Evanghelia de astăzi ne prezintă momentul ispitiri lui Iisus de către un învăţător al

legii lui Moise şi răspunsul pe care Iisus i l-a dat acestuia la întrebarea adresată.

După ce iudeul enumeră prima şi a doua poruncă din Tablele Legii, Iisus îi spune:
“Fă şi tu la fel şi vei fi viu.” Dar, pentru că învăţatul legii vroia să vadă, în
concepţia lui Iisus, cine este aproapele nostru, îl întreabă direct, la care Iisus
răspunde prin Parabola Samarineanului milostiv din care reiese că, orice om ajuns
la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau necunoscut, prieten ori
duşman, este aproapele nostru şi trebuie ajutat pentru că, în virtutea Jertfei pe
Cruce, el a devenit fratele nostru.

Dar, din nefericire, mulţi creştini nu înţeleg această parabolă şi spun că dacă un
preot face aşa ceva, ce să mai spui de un om oarecare. De aceea, cu harul lui
Dumnezeu, voi încerca să o explic:

Omul căzut între tâlhari este Adam, împreună cu tot neamul omenesc.
Ierusalimul este Raiul, fericirea veşnică.
Ierihonul este această lume pământească.
Aşadar, pentru neascultare, Adam şi Eva au fost scoşi din Rai (din fericire)
şi trimişi (coborât) în această lume, între tâlharii şi demonii acestei lumi.
Acestea sunt cei care l-au dezbrăcat pe Avraam şi odată cu el pe toţi
oamenii din fericirea Raiului, creându-i răni şi trăgându-l în păcate grele.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit este preotul Vechiului
Testament, care nu a putut să-l ajute deoarece nu avea har. Pentru că,
Harul şi Adevărul au fost aduse în lume de Iisus Hristos.
 Levitul îi reprezintă pe proroocii Vechiului Testament care, cu toate că au
îndrumat poporul ales spre fapte bune, nu au fost ascultaţi. Nu au fost luaţi
în seamă de semeni lor.
Samarineanul este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, care s-a aplecat peste
rănile omeniri, turnând peste ele untdelemnul harului sfinţitor izvorât din
coasta sa, străpunsă pe cruce, după care l-a încredinţat “casei de oaspeţi”,
adică Bisericii, mireasa sa, ca să-i poarte de grijă până la întoarcerea sa la
judecata de apoi.

Astfel că, oricum ai lua această parabolă, fie în înţelesul ei literar, fie în cel
metaforic, ea rămâne pentru om, modelul adevăratei iubiri creştineşti, faţă de
aproapele. Deoarece, cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte şi pe aproapele său
indiferent în ce stadiu al relaţiilor sale este cu acesta: prieten, rudă sau duşman.

Întreg Noul Testament, de la un capăt la altul, este dragoste şi iubire. Este

dragostea şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi îndemn de iubire între
creştini.

Această parabolă ne îndeamnă să împletim mila cu iubirea pentru că, fiecare dintre
noi am întâlnit în viaţa oameni bătuţi sau loviţi de soartă, chinuiţi trupeşte sau
sufleteşte, să întindem mâinile şi să-i ajutăm. Dar noi, din nefericire, nu ne ridicăm
la nivelul dezideratului cerut de Iisus, pentru că:
1. Suntem prea ocupaţi de noi înşine pentru a mai avea timp şi de aproapele nostru.
Dorim ca, ceilalţi, să fie buni samarineni pentru noi nu şi noi, la rândul nostru,
pentru ei;
2. Religia trebuie practicată nu numai în Biserică – unde oricum se face – dar şi
înafara ei, pe stradă;
3. “Răniţii” sunt printre noi, alăturea de noi, în mijlocul societăţi; poate conduce
chiar o maşină de lux (!), etc.;
4. Aproapele nostru trebuie să fie, aşadar,: orice om, oriunde şi atunci când are
nevoie.

Dumnezeu nu a creeat răul în lume. El a creeat lumea şi pe om. Răul a fost creeat
de om. În ce fel ?
a. omul a creeat războaiele;
b. omul poluează aerul şi distruge pământul;
c. distribuie inegal lucrurile materiale din lume;
d. omul creează şi întreţine păcatul în lume.
Dumnezeu a venit în lume să ordoneze lumea, să arate răutatea păcatului şi să îl
distrugă. El, nu a trecut niciodată pe lângă cel bolnav, necăjit sau nevoiaş fără a-l
ajuta (vezi vindecările din Biblie).

Cei doi dinari pe care, Samarineanul Milostiv (Dumnezeu) i-a dat gazdei de la
han sunt cele două căi prin care omul se poate mântui:
1. căinţa;
2. postul şi rugăciunea care constituie primul dinar ;

Al doilea dinar reprezintă sentimentele pe care preotul le împarte celor ce vin să le

primească sau celor care le cer.

Bernard Saw spunea; “Cel mai grav păcat împotriva semenului nostru nu este ura,
ci indiferenţa!” Ca urmare, în această parabolă, răul cel mai mare nu l-au făcut cei
care l-au bătut şi jefuit pe omul din Evanghelie, ci absenţa iubirii celor ce au trecut
pe acolo.

Constatăm că marea tentaţie a creştinului de astăzi este aceea de a împlini gesturi

eroice prin care să fie văzut şi adulat şi nu cele de iubire permanentă şi nefăcute
public, exprimate atât spre aproapele nostru, cât şi spre cei din casa noastră.

Deoarece există oameni care în dorinţa lor de a fi văzuţi şi lăudaţi sunt în stare a
face mari sacrificii, dar nu vede că propria lui casă este pe cale de a se distruge.
Amin.
Pr. Vasile Florea - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Samarineanul milostiv

Iubiţi credincioşi, în această duminică biserica ne propune această parabolă a

samarineanului milostiv. Am citit şi auzit atât de des această parabolă, încât o
cunoaştem foarte bine. Eu propun ca astăzi să reflectăm asupra acestei parabole din
perspectiva victimei, adică a celui căzut între tâlhari. Desigur că învăţătura pe care
trebuie să o desprindem din această parabolă este a relaţiei umane de solidaritate şi
sprijin faţă de semenii noştri. Această învăţătură se desprinde din întrebarea pe care
o pune Iisus: “Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut
între tâlhari?”(Luca 10,36).

Dar revenind la perspectiva pe care am propus-o oare cum s-a simţit cel care a
căzut între tâlhari? Evanghelia ne spune “că un om a căzut între tâlhari” (Luca
10,30). De ce tocmai el? Probabil că aceasta era şi întrebarea pe care şi-o punea el
zăcând. După ce a fost tâlhărit acest om rămâne pe jumătate mort. Toate oasele îl
dureau, iar rănile îi sângerau. O stare pe care nimeni nu şi-o doreşte. Pe de altă
parte însă omul se putea simţi norocos. Chiar dacă era rănit şi i se furase banii, cel
puţin el a rămas în viaţă. Evanghelia ne spune că un preot şi un levit l-au văzut pe
acesta şi starea în care el s-au aflat dar au trecut mai departe. Nu ştim dacă victima
i-a observat, dacă ea le-a observat indiferenţa. Oricum în cazul în care el a observat
acest lucru, indiferenţa se vindecă mai greu decât rănile trupeşti. Până la urmă a
fost salvat, dar dacă nu ar fi intervenit samarineanul ar fi rămas cu frustrarea că ar
fi putut fi salvat, dar nu s-a găsit nimeni interesat să o facă.

În cele din urmă apare samarineanul, un om care se opreşte să vadă ce se poate

face, cu ce ar putea el să-l ajute pe cel tâlhărit. Iarăşi nu putem şti dacă victima l-a
catalogat imediat pe samarinean ca fiind străin sau dacă s-a gândit că acesta este
omul care îl ajută. Oricum victima şi-a dat imediat seama că omul acesta îl ajută. Şi
nu numai acolo ci şi după aceea se îngrijeşte de soarta lui prin intermediul gazdei
casei de oaspeţi. Omul căzut între tâlhari era la dispoziţia acestora, care puteau face
ce vreau cu el. La fel putea face şi samarineanul. Acest om nu mai putea face nimic
pentru el, el avea nevoie şi depindea de ceilalţi. Abia după recăpătarea puterilor în
casa de oaspeţi îşi recăpătă şi independenţa. Revenindu-şi putea spune din nou ceea
ce-i convine şi ceea ce nu-i convine.

Iată ce stări ar fi putut trăi victima din Evanghelia de astăzi. Rămâne însă şi pentru
noi întrebarea: Cine este aproapele nostru? Să fie oare cel asuprit? Să fie oare cel
care cade victimă violenţei? Să fie oare colegul de muncă sau vecinul care mă
şicanează mereu? Sau să fie cel care s-a luptat în zadar pentru ceva? Răspunsul
cred că depinde de cât de multă încredere acordăm noi umanităţii. Eu aş încerca
nişte răspunsuri.

Este aproapele meu, acela, care nu mai poate crede că în oameni mai poate
să existe ceva bun, şi căruia eu am datoria să îi arăt că se înşeală.
Este aproapele meu cel care şi-a pierdut încrederea în oameni şi căruia eu
am datoria să-i recâştig încrederea pierdută.
Este aproapele meu cel care depinde de mine, pe care eu trebuie să-l ajut să
redevină independent şi să depindă doar de el.

Astfel comportamentul meu capătă în greutate. Prin comportamentul meu pot

redeschide speranţe pentru viitor, pot readuce încrederea şi îi pot face pe oameni să
reînveţe să zâmbească şi să nu mai fie trişti.

Mesajul Evangheliei pentru noi este aşadar acesta: fiţi empatici şi veţi deveni
simpatici pentru ceilalţi! Intuiţi realitatea celuilalt identificându-vă afectiv cu el şi
vă veţi câştiga un prieten sau veţi salva un suflet! Amin.
 Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VIII-a după Înălţarea
Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii) - Samarineanul caritabil

Pilda lui Iisus Hristos despre samarineanul caritabil, reprezintă o pagină a vieţii din
Palestina acelui timp. Oraşul Ierihon se află la o distanţă de aproximativ 40
kilometri faţă de Ierusalim. Drumul dintre aceste oraşe, în timpurile, când Iisus
predica Cuvântul lui Dumnezeu, era foarte periculos, căci în munţi şi pe la
răspântii se adăposteau mulţi hoţi şi tâlhari. Acest drum era numit şi “calea
sângelui”, datorită faptului că mulţi călători care l-au parcurs au avut de suferit de
pe urma atacurilor tâlharilor şi nu puţini au fost omorâţi.

La întrebarea învăţătorului legii “Cine este aproapele meu ?”, Hristos i-a răspuns
prin această frumoasă pildă despre samarineanul caritabil.

Tâlharii au prădat un drumeţ, l-au bătut şi l-au lăsat pe jumătate mort. Pe calea
respectivă a trecut mai întâi un preot, iar apoi un levit. Ei l-au văzut pe acest om
rănit, dar nu i-au acordat nici o importanţă. Este de notat faptul că omul prădat era
evreu. Preotul şi levitul care au trecut pe acel drum au fost evrei, dar nu s-au oprit
asupra conaţionalului lor. Deşi l-au văzut că este rănit, “au trecut pe alături”. De ce
aceştia nu l-au ajutat pe nefericitul om? Erau cazuri în care şi tâlharul, juca rolul
celui care părea rănit şi astfel stătea întins pe pământ lângă drum, pentru a-i atrage
pe cei care treceau pe acolo. În momentul în care drumeţul se apropia de un astfel
de “bolnav”, imediat alţi tâlhari, care erau ascunşi după stânci, se aruncau asupra
trecătorului, îl prădau, şi puteau să-l ucidă. Este posibil ca preotul şi levitul să se fi
temut de aşa ceva, fapt care i-a făcut să-şi continue drumul, fără să privească la cel
întins pe pământ. Din relatarea lui Iisus Hristos reiese că amândoi au refuzat să-l
ajute pe rănit, deoarece nu aveau o iubire adevărată …

De cel rănit se apropie un samarinean. Israelienii îi priveau pe samarineni cu mare

reţinere, pentru ei fiecare samarinean reprezenta un păcătos şi un eretic. Cea mai
mare desconsiderare pentru evreu era atunci când cineva îl numea samarinean.
Odată iudeii, din ură, i s-au adresat lui Iisus: «Oare, nu zicem bine că Tu eşti
samarinean şi ai demon?» (Ioan 8, 48). Acest lucru constituia o mare dezonoare.

Iisus Hristos ne arată că samarineanul desconsiderat a fost caritabil faţă de cel rănit
şi nu a luat în considerare că rănitul a fost evreu. A ajutat un om. Orice om este
creat de Dumnezeu şi prin el putem să-i slujim Creatorului. Prin urmare,
samarineanul i-a legat rănile, a turnat ulei şi vin peste ele, l-a pus pe asinul lui, l-a
dus la o casă de oaspeţi şi a plătit stăpânului acesteia pentru camera şi îngrijirea
rănitului. Din pilda lui Iisus despre samarineanul caritabil se evidenţiază
“slujirea samarineană”, care înseamnă caritate, afecţiune şi ajutorarea
necondiţionată a aproapelui.

Încheindu-şi această pildă, Mântuitorul îl întreabă pe învăţătorul legii: “Care dintre

aceştia trei ţi se pare, că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Preotul,
levitul, sau samarineanul? Învăţătorul I-a răspuns: “Cel, care a fost caritabil cu
el”. Atunci Hristos i-a spus acestuia: «Mergi şi fă şi tu asemenea» (cf. Luca 10,
36-37). Iată o poruncă adresată peste secole şi nouă!

Evreu sau grec, european sau din altă cultură, omul este pretutindeni acelaşi şi
merită să fie iubit şi acceptat pentru că există. Iar această existenţă este unică
pentru că nu a fost, nu este şi nu va mai fi nimeni pe pământ care să fie acest Eu,
unic şi trecător în istorie. Este o existenţă individuală şi personală, astfel încât în
fiecare se află o parte din istoria lumii care este «numai a lui» şi uneori este la fel
de înălţătoare ca a marilor personaje cunoscute. Este o existenţă irepetabilă, pentru
că timpul se scurge fără sfârşit, ţinându-ne prizonieri de la naştere până în
momentul morţii.

Fiecare om care se află în nevoi, este aproapele nostru. Grecii numeau pe fiecare
străin barbar; pentru evrei străinul constituia un necredincios, iar adepţii lui
Mahomed îi numeau pe străinii de alt neam necredincioşi. Pentru Iisus Hristos
fiecare străin este un frate sau o soră. Mai mult, Iisus se interpune pentru fiecare
om atunci când spune: «Adevărat vă spun vouă: tot, ce aţi făcut unuia dintre
aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40). Fiul lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi-a oferit Sângele pentru fiecare
om, oferindu-se prin prezenţa Sa în întreaga Biserică : «Eu sunt cu voi în toate
zilele până la sfârşitul lumii», - spune Iisus (Matei 28, 20). El este cu noi în
Biserică. Se află alături de noi ca Învăţător prin Sfânta Evanghelie. Este cu noi
în Preasfântul Sacrament al Euharistiei sub chipul pâinii, şi în lucrarea tuturor
celorlalte Sfinte Sacramente, fiind şi în semenii noştri.

Maica Tereza de Calcuta, deseori amintea surorilor ei: “Dragi surori! În capelă
voi îl adoraţi pe Iisus Hristos, ascuns în Tabernacol sub chipul pâinii. Când
obligaţia vă cheamă pe voi din capelă la cei bolnavi în spitale, voi îl lăsaţi pe
Iisus Hristos în tabernacol şi vă grăbiţi spre Iisus Hristos, adăpostit în oamenii
bolnavi”. Tot ceea ce facem pentru semenii noştri bolnavi, facem pentru Iisus
Hristos însuşi.

În cartea despre viaţa Sfântului Ioan al lui Dumnezeu este descrisă o

emoţionantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le
bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare.
Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit şi a început să-i spele cu apă picioarele
care-l dureau. La un moment dat Sfânt Ioan a văzut pe picioarele acestui om
rănit răni adânci de piroane, care în mod neaşteptat au început să strălucească
cu o lumină ca de cristal şi aureolă cerească. Minunat de această vedenie,
Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Iisuse, eşti acesta?”. În acele momente
sfântul a văzut chipul Mântuitorului, Hristos, în gloria cerească şi a auzit
cuvintele de laudă: «Într-adevăr, Eu Sunt Acesta. De fiecare dată, când tu speli
rănile bolnavilor, faci aceasta pentru Mine”. După aceste cuvinte viziunea a
dispărut.

În lume au fost, sunt şi vor fi mulţi oameni bolnavi, suferinzi, îndureraţi şi

înlăcrimaţi. Se poate spune că pe întreg cuprinsul acestui pământ, se ascunde
durerea, lacrimile, neputinţa, rănile, nefericirea şi suferinţa. Pretutindeni este
nevoie de samarineni caritabili, este nevoie de ajutor, mângâiere, încurajare şi
lucrări de caritate. În parohiile noastre, în familiile noastre, există mult teren pentru
muncă misionară. Cât de frumos este să auzi că unii dintre credincioşii noştri,
anumite organizaţii, vizitează pe oamenii vârstnici care nu pot să iasă din
locuinţele lor, care sunt singuri şi au nevoie de un ajutor sau poate chiar de un
sprijin concret. Uneori, un simplu cuvânt, un zâmbet, un sfat, constituie o mare
mângâiere pentru cei care săptămâni, luni, sau chiar ani, sunt obligaţi să trăiască
izolat. La judecata lui Dumnezeu vor fi fericiţi cei care vor auzi cuvintele
Domnului Hristos: «Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi
Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat;
bolnav am fost şi M-aţi cercetat» (Matei 25, 35-36). La întrebarea: “Doamne,
când Te-am văzut pe Tine în nevoinţe şi Te-am ajutat?”, Hristos le va răspunde:
«Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut»
(Matei 25. 40).

“Mergi şi fă şi tu asemenea”, a spus Iisus Hristos învăţătorului în lege. Aceste

cuvinte ale lui Iisus Hristos se adresează şi nouă. Mergeţi şi înfăptuiţi lucrările de
caritate ale samarineanului îndurător! Să fim caritabili! Domnul Dumnezeu, va fi
caritabil cu tot cel, care va fi îndurător faţă de semenii lui. Evanghelistul Matei ne-
a consemnat promisiunea cea bună a lui Iisus Hristos: «Fericiţi cei îndurători, că
aceia îndurare vor afla» (Matei 5, 7).

Rugăciune

A-l iubi pe aproapele nostru cu iubire supranaturală înseamnă a Te iubi pe Tine,

Dumnezeul meu, în om, iar pe om în Tine; a te iubi pe Tine numai pentru
iubirea Ta şi a iubi orice creatură din iubire faţă de Tine… O, Bunule
Dumnezeu! Oare văzând pe aproapele nostru, creat după chipul şi asemănarea
Ta, nu este îndreptăţit să ne spunem: priveşte la făptura care este asemenea
nouă? Nu se cuvine oare să îl îmbrăţişăm cu căldură… şi să plângem pe umărul
lui din iubire şi compasiune pentru nevoile şi suferinţele lui? Nu suntem datori
să-i dorim binecuvântările Tale? Şi pentru ce aceasta? Datorită iubirii faţă de
Tine. Pentru că Tu ne-ai făcut capabili de participare la bunătatea, harul şi
Mărirea Ta… pentru aceea, o, Iubire Dumnezeiască, Tu nu numai că ne ceri să-
l iubim pe semenul nostru, ci faci şi reverşi această iubire în inimile noastre
deschise spre Tine… de aceea, aşa cum omul este chipul Tău, aşa şi iubirea
sfântă a omului faţă de semenul său, reprezintă chipul adevăratei iubiri cereşti
faţă de Tine. Fă să Te purtăm de-a pururi în inimile noastre.
Amin.
 Preot prof. dr. Marin Ionescu - Duminica a XXV-a după Rusalii

„Cum se face oare că tocmai preotul, care avea lumina Scripturilor sfinte sub
ochi şi cunoştea Legea pe degete să treacă pe alăturea şi să ocolească nepăsător
pe cel care se lupta cu moartea?! Fără să mă gândesc însă prea mult, îmi răsare
repede în minte răspunsul adevărat la această întrebare.

E o lipsă mare în sufletul unui om, care deşi cunoaşte binele, totuşi nu-l
săvârşeşte. Nu e de ajuns numai să cunoşti, deoarece ştiinţa nu are puterea de a te
hotărî să-ţi împlineşti datoriile cele mai sfinte ale vieţii tale. Preotul nostru avea
destulă ştiinţă, dar ce folos?!… n-avea conştiinţă. Iată beteşugul cel mare, nu
numai al preotului din pildă, ci şi al nostru, al multora…Nu-ţi foloseşte la nimic
ştiinţa ta, dacă nu se revarsă în fapte bune. Ştiinţa fără fapte este ca norul fără
ploaie, ca floarea zugrăvită fără miros şi ca lăudărosul care are totdeauna gura plină
şi mâna goală. Ştiinţa noastră în cele ale credinţei trebuie nutrită şi dovedită cu
fapte corespunzătoare. Ea trebuie trăită, dacă vrem să nu cădem în aceeaşi
vinovăţie cu preotul din pildă aşa cum a căzut şi levitul, care deşi s-a apropiat, şi-a
aţintit privirile spre cel care se zbătea pe moarte, totuşi nu s-a înduioşat şi a trecut
„pe alăturea“. Să ne asemănăm samarineanului, care, apropiindu-se de cel
nefericit, i s-a făcut milă de dânsul şi i-a dat ajutorul său fără să stea mult pe
gânduri. Ar fi putut să se fi întrebat mai întâi dacă e Evreu sau Samarinean cel care
avea nevoie de ajutorul său, dacă meseria şi sarcina lui îi îngăduire să-şi piardă o
parte din vremea lui preţioasă; dacă sunt sau nu tâlhari prin vecinătate; dacă acela
suferă sau nu de vreo boală molipsitoare. Nici una din aceste întrebări nu-i
nelinişteşte fiinţa lui. El îşi dă serviciile sale fără nici o tocmeală şi în chip
necondiţionat. Tâlharii nu avuseseră pe Dumnezeu nici înaintea ochilor nici în
inimi; preotul şi levitul avuseseră pe Dumnezeu sub ochi pe paginile bătrâne şi
sfinte ale Legii, dar nu-l avuseseră în inimă; Samarineanul, cu cât Îl avusese mai
puţin pe Dumnezeu sub ochi, cu atât mai mult Îl avu în inima sa.”
 Părintele Rafail Noica despre “dogma” neclintită: Dumnezeu este Dragoste

- Părinte am trăit în mari păcate înainte de a-L cunoaşte cu adevărat pe Hristos.

M-a scos Dumnezeu din foc, nu înţeleg de ce m-a iubit atât de mult. Cum pot să-
I mulţumesc pentru asta? Şi legat de aceasta: cum să-I mulţumim Domnului
pentru a-I fi bucurie?

- Tema este a dragostei, şi, fără dragoste, nimic nu se înţelege. Când a cerut
cineva lui Hristos: care este prima poruncă a Legii?, Hristos a zis că a iubi pe
Dumnezeu - parafrazez - din tot ce ai, din tot ce eşti. Şi El, Hristos, S-a grăbit să
pună şi a doua poruncă care este asemenea primei: şi a iubi pe aproapele ca însuţi
pe tine. Cele două porunci nici nu se găsesc împreună în cele zece, ci prima este
din cele zece, şi a doua, din altă carte, din cartea Leviticului, şi se dă într-alt
context. Dar Hristos le-a împreunat pe amândouă. Şi amândouă se rezumă la un
cuvânt: dragoste. Şi în afară de dragoste nici nu este nimic, nici nu se explică
nimic.
Pentru a răspunde acuma întrebării: de ce ne iubeşte Dumnezeu atâta?

Fiindcă Dumnezeu nu are dragoste, El este Dragoste! Dumnezeu – îmi vine să

zic mai departe – nu are atribute, nu are nimic, este Tot ce este, Dumnezeu este
dragoste, Dumnezeu este bogăţie, Dumnezeu este cunoaştere. Înţelegeţi că ceea
ce ai, poţi să pierzi sau se poate schimba. Asta se întâmplă la noi, îl iubim pe
aproapele că-i deştept, că-i mai frumos, că… Iubim pentru că… Dacă se urâţeşte,
sau dacă văd că este mai prost decât credeam, sau mai ştiu eu ce, încep să nu-l mai
iubesc, sau pur şi simplu pentru că începe să mă enerveze cu nişte chestii de-ale
lui. De ce? Fiindcă eu am dragoste, dacă am, dar Dumnezeu este, şi n-ar putea s-o
piardă, decât dacă ar dispărea El însuşi. Şi a fi este, în Dumnezeu, este al firii
[Sale]. Asta este. Şi relaţia [lui Dumnezeu] cu oricine şi orice este relaţia dragostei;
zic oricine şi orice, că ori cu persoane în chipul şi asemănarea Lui, ori cu făptura
mai mult sau mai puţin vie, să zicem – şi cu pietrele, şi cu toate, Dumnezeu are o
gingăşie care provine din dragoste.

Spunea părintele Sofronie: Hristos într-un singur cuvânt de binecuvântare, cu

cinci pâini a hrănit cincisprezece mii, cel puţin. De ce cincisprezece mii? Fiindcă
Scriptura zice [că erau] cinci mii de bărbaţi, dar fără a număra pe femei şi pe copii.
Or, [...] copiii întotdeauna sunt mai numeroşi decât bărbaţii. Deci cel puţin
cincisprezece mii. Un singur cuvânt, o singură binecuvântare! Şi după asta a zis
Apostolilor “adunaţi toate, ca nimic să se piardă”. Deci această atenţie pe care
Dumnezeu o are până la cel mai mic amănunt. Şi părintele Sofronie, din
experienţa lui spunea că Dumnezeu lucrează cu omul cu o exactitate până la cel
mai mic amănunt, o exactitate câteodată înfricoşătoare – în sensul că uneori te
scoate în ultima clipă, de la ultimul fir de păr, de… viaţă sau de ceva, sau [...]. Şi
omul se înfricoşează de Pronia asta minunată a lui Dumnezeu.

Aşa că de câte ori nu am trăit şi eu şi atâţia alţii o frică care nu este de-a lui
Dumnezeu şi pe care trebuie să-o punem deoparte. Trebuie pentru binele nostru.
Frica că poate că am păcătuit aşa de mult încât Dumnezeu nu mai poate să ne
ierte este totuşi o proiectare a păcătoşeniei noastre asupra lui Dumnezeu.
Dumnezeu şi poruncile Lui, nu sunt… pentru că Dumnezeu aşteaptă de la mine
un comportament pe care dacă nu-l afişez, apăi păzea! Dumnezeu, prin
poruncile Lui, El nici nu aşteaptă să împlinesc poruncile. Poruncile lui
Dumnezeu… cum zice Isaia că “poruncile Tale lumină sunt pe pământ”. Toată
Filocalica a trăit în lumina acestor porunci. Lumina care îmi arată întunericul
care sunt. Zice: iubeşte pe Dumnezeu! Bun, dă-i drumul, încearcă! Zice: iubeşte pe
aproapele. Dă-i drumul, încearcă! Ştim toţi rezultatele. De unde poţi să începi să
trăieşti un cuvânt dumnezeiesc? Iată că în cartea despre rugăciune a părintelui
Sofronie găsim iarăşi un răspuns. El, la un moment dat, văzându-şi neputinţa,
striga către Dumnezeu, parafrazez bineînţeles un pic:
Iubesc poruncile Tale, sunt aproape de inima mea, dar Tu vezi că nu le pot
trăi, firea mea nu poate încăpea poruncile Tale, Cuvintele Tale sunt viaţă
dumnezeiască, nestricăcioasă, eu sunt putregai şi stricăciune, vino Tu şi
sălăşluieşte-Te în mine, şi lucrează Tu în mine, cele bine plăcute Ţie!
Şi cu asta omul, în deznădejdea de sine se aruncă în mila lui Dumnezeu, Îl
cheamă pe Dumnezeu să îi umple făptura golită de sine cu Dumnezeu, se trăieşte
deja smerenia, şi asta e ce căuta şi Dumnezeu.
El nu caută ca noi să afişăm un comportament după cuvintele Lui, să-l aplicăm în
viaţa noastră ca pe un plasture, ci El caută să mă lumineze, ca să-mi arate ce nu
sunt, ce nu am, ci aşteaptă de la mine ceva echivalent cu acest strigăt: Doamne,
vezi că iubesc lucrurile Tale, dar nu pot!

“Cămara Ta o văd împodobită Mântuitorul meu, dar îmbrăcăminte nu am ca

să intru într-însa. Luminează-mi Tu haina sufletului meu“.

Aşa că Dumnezeu este Dragoste. Mi-am dat seama cândva că pentru mine, de-a
lungul vieţii mele, a fost o dogmă. Şi acum înţeleg un pic şi ce este o dogmă, o
chestie neclintită. Nu ştiu de ce, dar aş zice că aproape instinctiv, am crezut
cuvântul ăsta, şi în Atotputerea şi în Dragostea lui Dumnezeu, şi în tot ce am auzit,
tot ce am citit, de multe ori smintitor, chiar în Sfintele Scripturi, întotdeauna le-am
cercat cu această viziune: dacă Dumnezeu este iubire, apăi cum se înţelege asta?

N-am încercat să dau o explicaţie, mulţumesc Domnului, [singur], de la sine

putere. Chiar şi instinctiv, m-a miluit Dumnezeu. Şi am avut trăirea asta că am
aşteptat, am căutat până când mi-a venit răspuns; şi răspuns mi-a venit la foarte
multe dintre astea şi am văzut cum Dumnezeu este Dragoste şi cum, în lumina
iubirii lui Dumnezeu, se poate înţelege lucrul ăla – orice întrebare, orice dogmă,
orice nedumerire.

Nu întotdeauna [este] o înţelegere dogmatică sau deplină, dar de multe ori destulă
înţelegere ca să poţi trăi mai departe, şi să poţi nădăjdui şi pentru tine, şi pentru
alţii; să te încredinţezi tu, şi pe toţi, milei lui Dumnezeu, dragostei lui Dumnezeu,
cum zice ectenia: “pre noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră, lui Hristos
Dumnezeu să o dăm”.
Deci Dumnezeu este Dragoste, să vă fie dogmă neclintită, şi nu veţi greşi!

(Extras din ultima conferinţă a pr. Rafail Noica: “Cuvântul prorocesc şi

experienţa harului“, Alba-Iulia, 15 noiembrie 2007)
 Pr. Constantin Coman: Iubirea teoretică şi iubirea “departelui” – plăcuta
amăgire (închipuire de sine) a “bunului samaritean”

“Căutaţi pe adevăraţii nevoiaşi!”Cum îi recunoaştem?

R. Rădulescu: Părinte profesor, cine este aproapele meu? Este o întrebare la

care Mântuitorul Hristos răspunde printr-o pildă, redând o întâmplare ipotetică
sau poate chiar reală. Concluzia acestei întâmplări o trage chiar întrebătorul.
Astăzi, în jurul nostru este multă suferinţă. Vedem şi luăm contact cu suferinţa
şi noi, în mod real, lângă noi, dar şi prin mass-media. Mijloacele de comunicare
ne dau tot felul de situaţii în care oamenii suferă din diferite motive, iar cea mai la
îndemână reacţie a noastră este compasiunea. Este suficient acest tip de reacţie,
pentru noi cei de astăzi?

Pr. Coman: Am să citez un călugăr atonit, care evalua cele spuse de noi cu
expresia: „decât nimic…!” Aşadar, decât nimic este bună şi compasiunea!
Comunicarea aceasta aproape simultană a informaţiei despre un eveniment
neplăcut, petrecut undeva departe de noi, s-ar părea că ne aduce aproape de
evenimentul respectiv, că ne transformă în aproapele celui căzut între tâlhari. Dar
nu este chiar aşa. Distanţa se păstrează, tocmai pentru că noi suntem în
imposibilitatea de a face ceva practic. Este o provocare foarte mare într-adevăr,
pentra că, tot aşezându-ne în postura de compătimitori sau solidari de la
distanţă, este foarte posibil să ne tocim sensibilitatea faţă de astfel de situaţii şi
de eroii lor. Intervine o anumită inerţie, o rutină.

Apoi, mai exista un risc, acela al liniştirii conştiinţei. Ne tot spunem în sinea
noastră, că dacă am fi fost la faţa locului am fi făcut ceva, n-am fi stat cu
mâinile încrucişate. Nu trebuie să fim chiar atât de siguri. Se poate instala chiar
o uşoară ipocrizie. Tot având noi compasiune pentru cei de departe, ne
convingem că suntem sensibili, buni la suflet, miloşi, iubitori şi tragem concluzia
inevitabilă că, în situaţia în care nu ne manifestăm ca atare, faţă de cei din jurul
nostru, atunci respectivii sunt de vină. Dacă am fi un pic oneşti cu noi înşine, am
putea observa că iubim mai mult pe cei de departe decât pe cei de aproape. În
situaţia aceasta ar trebui să recunoaştem că dragostea noastră este mai curând
una teoretică, decât una aplicată. Sau, chiar ipocrită!

Putem face ceva şi de la distanţă pentru cei în necazuri şi în nevoi… Din

perspectiva noastră creştinească, cel care este martor, chiar şi prin intermediul
televizorului, al unor astfel de evenimente poate să se roage lui Dumnezeu.
Rugăciunea este mult mai mult decât o compasiune pasivă. Să se aşeze în
genunchi, să-şi aprindă candela, să-şi aprindă lumânarea şi să spună lui Dumnezeu:
„Doamne, eu nu pot să ajung acolo, dar Tu poţi să ajungi, Te rog pe Tine, prin
sfinţii Tăi, prin îngerii Tăi şi prin Maica Domnului, fă ceva!” Cred că gestul
acesta, creştineşte vorbind, ar fi o ieşire din inerţia nefăptuirii, a compasiuni şi a
solidarităţii pasive, ar fi o ieşire mult folositoare.

R.Rădulescu: De ce v-am pus această întrebare? M-am gândit că, în Evanghelii şi

în limba română, cel căruia poţi să-i vii în ajutor, se cheamă aproapele nostru. Îi
mai spunem şi semenul nostru, dar parcă aproapele este mai „aproape”. M-am
gândit chiar şi la distanţa fizică dintre cel care are nevoie de ajutorul meu şi mine.
Vă întreb: care este, în limba greacă, termenul pe care îl foloseşte Evanghelia
pentru aproapele, pentru cel cu care eu vin în contact şi chiar pot să fac ceva
pentru el?

Pr. Coman: Atât textul original cât şi versiunea românească vorbesc despre
aproapele cu sensul propriu, adică cel de lângă tine. În limba greacă termenul este
plision. Şi nu este deloc întâmplător. Evangheliile nu folosesc termenul semenul
nostru, pentru că este mult mai general şi mai abstract. Discursul Mântuitorului
este extrem de aplicat. Se adresează direct ascultătorului sau cititorului şi-l invită
la lucruri foarte concrete. Aş dori să reţinem acest lucru. Mântuitorul vorbeşte cu
tot dinadinsul despre cel de lângă noi şi ne cere pe acesta să-l avem în vedere
înainte de orice. De cele mai multe ori, pe cel de lângă noi, cu nevoile sau
necazurile lui, poate mai mici decât cele pe care le vedem la televizor, nu ne este
la îndemână a-l ajuta. Spre el ne cheamă, de fapt, Mântuitorul Hristos să luăm
aminte, spre cel de lângă noi, nu spre cel de la distanţă, pe care nu-l putem ajuta.
Cel de lângă noi reprezintă provocarea imediată a relaţiei, a mediului în care
suntem chemaţi să ne producem, a spaţiului în care suntem chemaţi să împlinim
poruncile lui Dumnezeu. Paradoxal, în zona relaţiei cu aproapele, găsim foarte
multe justificări de a nu fi solidari, de a nu arăta prea multă compasiune, de a nu
arăta prea multă dragoste şi ajutor. De ce? Pentru că cel de lângă noi, de foarte
multe ori ne irită, ne deranjează, are chiar revendicări la adresa noastră, are şi
nedreptăţiri. În fapt, omul când este aproape de noi, ne şi deranjează. El ne este
foarte drag când este departe, pentru că nu ne cere mare lucru sau dacă ne cere,
neputând noi să-l ajutăm, compasiunea, cu care am început discuţia, pare a fi
suficientă.

De aceea Mântuitorul Hristos se luptă, în primul rând, în Evanghelia Sa cu

ipocrizia. Este foarte clar în porunca Sa: „Să iubeşti pe aproapele tău…!” Eşti
chemat să-i iubeşti pe cei de lângă tine, începând cu soţul, cu soţia, cu copiii, cu
tata, cu mama, cu vecinii, cu colegii şi după aceea pe cei de la distanţă, dacă îţi
mai rămâne suficientă forţă.

R. Rădulescu: Putem spune că cel căzut între tâlhari i-a dat peste cap planurile
samarineanului, care s-a gândit că trebuie să intervină să-l ajute pe respectivul
om şi, probabil, a renunţat la treburile pe care le avea în ziua aceea. Nu s-a
întâmplat lucrul acesta în cazul celorlalţi doi, care au trecut indiferenţi pe lângă
cel căzut. Este posibil ca amândoi să fi avut în plan nişte treburi, să-şi împlinească
nişte sarcini în ziua aceea. Samarineanul şi-a lăsat treburile sale deoparte şi a
intervenit, nu doar aruncând ceva, sau spunându-i o vorbă, ci l-a luat pe omul
acela şi s-a ocupat de el aproape o zi întreagă. De aici putem înţelege că în a face
bine este nevoie nu de un simplu gest reactiv, ci de puţină creativitate, să te
gândeşti de ce are nevoie omul, în primul rând, şi cum să faci binele, pentru că a
face binele nu este chiar aşa uşor, se pare.

Pr. Coman: Este în discuţie aici şi o scară axiologică, a ierarhiei valorilor.

Mântuitorul Hristos vorbeşte despre prima poruncă şi despre cea de-a doua: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi!”
Aceasta ar fi prioritar pentru toată lumea. Tot ceea ce alcătuieşte viaţa noastră
de fiecare zi, grijile noastre, profesiunea noastră, proiectele noastre materiale, se
subsumează acestei porunci, acestor două porunci în care se recapitulează toate
celelalte.
Aşa cum spuneaţi, binele nu se poate face fără jertfă. Jertfa ce înseamnă?
Înseamnă să renunţi la interesul tău imediat pentru a te preocupa de celălalt.
Adică intri în sfera interesului altcuiva. Într-o situaţie ca aceea din parabola
noastră, tu nu ai un interes personal, dar aproapele tău are nevoie vitală de
ajutorul cuiva. Atunci, tu renunţi la interesul tău şi te îndrepţi spre celălalt. Dacă
se face acest gest, desigur în libertate, el se cheamă jertfă, sacrificiu, iar sacrificiul
este temelia filozofiei noastre de a trăi, a creştinilor, filozofie care este recapitulată
în Sfânta Cruce. Crucea înseamnă sacrificiu de sine, înseamnă jertfă. La jertfă
ne cheamă Mântuitorul Hristos, iar binele, într-adevăr, cere întotdeauna
sacrificiu. Nu putem face un bine cuiva fără sacrificiu.

R. Rădulescu: Vreau să vă supun atenţiei o problemă pusă în Evanghelia

Samarineanului milostiv. Asistăm acum la o Campanie anti-cerşit, în societatea
noastră românească, şi am observat că se exploatează oarecum o frustrare pe care
am putea-o avea noi cei care luăm contact cu anumiţi cerşetori pe stradă, aflând
că ei ar câştiga foarte mult într-o zi, mult mai mult decât nişte oameni care
muncesc. De aici concluzia că nu s-ar cădea să mai răspundem sau să mai fim
milostivi faţă de o mână întinsă la o intersecţie sau în altă parte. Cum să
reacţionăm sau ce atitudine să avem din punct de vedere creştinesc, din punctul de
vedere al autenticului vieţii creştine, în faţa acestor provocări pe care le fac unii
cerşetori pe strada sau oriunde?

Pr. Coman: În tradiţia noastră bisericească, există îndemnul ca să asude banul în

mâna ta până când îl dai, adică se invocă un discernământ foarte serios atunci
când faci actul de milostenie. Putem spune, în principiu, că este binevenită
Campania de eliminare a unui rău social, ca cel al instituţionalizării cerşitului.
Sigur că ea presupune riscuri. Îi afectează şi pe cerşetorii neinstituţionalizaţi sau
neexploataţi. Dar, personal, consider că sacrificiul este sufìcient de mic, pentru a
extirpa un rău atât de mare. Faptul că unii semeni ai noştri cu neputinţe, cu
handicap, sunt exploataţi de către şi în interesul unor semeni ai lor, pentru câştig
personal, este un lucru reprobabil. De aceea, spuneam, personal sunt de acord cu
această Campanie. Nu ştiu dacă şi Sfânta noastră Biserica este de acord.

Paralel cu acest lucru, eu recomand credincioşilor mei la biserică, celor care se

spovedesc la mine, tinerilor cu care mă întâlnesc pentru a ne sfătui, să-şi
sporească atenţia pentru a depista pe cei cu adevărat nevoiaşi din jurul lor:

„Luaţi aminte, le spun, că oamenii care au nevoie de voi, de ajutorul vostru, sunt
de cele mai multe ori în jurul vostru, trimişi de Dumnezeu. Vi-i scoate Dumnezeu
în cale. Fiţi sufìcient de viglienţi ca la aceştia să reacţionaţi. Cei cu adevărat
nevoiaşi sunt de obicei foarte ruşinoşi, sunt bine crescuţi, au un bun simţ
exagerat, şi suferă fantastic de mult. Să luăm aminte la vecinii noştri, la oamenii
cu mulţi copii pe care îi putem descoperi. Sunt lângă noi aceia care au nevoie de
ajutorul nostru. Se îngrijeşte Dumnezeu să-i trimită, acolo unde este suflet
generos gata să ajute”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”,

Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
 PS Sebastian:Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui: “Să ne
pese de celălalt, să ne doară durerea lui!”

“Dreptmăritori creştini,
Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie arată că într-o zi a venit la Iisus
un învăţător de lege care, cu gând viclean „ispitindu-L”, L-a întrebat:
“Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?“.

De câte ori nu ne punem şi noi această întrebare? Ce ar trebui, oare, să facem,

ca să fim fericiţi atât pe pământ, dar mai ales în vecii vecilor? Iată o întrebare cât
se poate de bună, pusă însă cu gând rău!… De aceea Hristos nu i-a dat nici un
răspuns, ci l-a pus să-şi răspundă singur. Doar era învăţător de lege!… Lua
cuvântul în sinagogă şi îi învaţă pe conaţionalii săi tainele şi poruncile lui
Dumnezeu… Cum adică, tocmai el să nu ştie? Tocmai el să aibă semne de
întrebare cu privire la mijloacele ori calea de a moşteni viaţa de veci? De aceea l-a
şi întrebat la rându-I: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Şi acela a trebuit să
spună, fiind nevoit să recunoască faptul că ştia foarte bine răspunsul:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău,
din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi…
Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu!“,i-a replicat Iisus.

Totuşi, învăţătorul de lege s-a simţit nemulţumit, dacă nu umilit de faptul că

Domnul nu i-a acordat destulă atenţie şi „l-a expediat” atât de uşor. El a avut un
gând anume, probabil acela de a-L prinde pe Iisus în cuvânt, iar Iisus se arăta
atât de „expeditiv”, va fi gândit rabinul? De aceea, zice, „voind să se îndrepteze pe
sine“, adică să se îndreptăţească, arătând că totuşi merită mai multă atenţie, a mai
pus şi următoarea întrebare: „Dar cine este aproapele meu?” Ar fi trebuit să-i
răspundă Hristos: Cum, nu ştii!? Tu eşti învăţător de lege şi nu şti cine este
aproapele tău? Tu care iei cuvântul în public şi înveţi pe oameni, Mă întrebi pe
Mine cine este aproapele tău? Hristos însă nu i-a reproşat acestea, ci a folosit
prilejul de a lărgi noţiunea de «aproapele» care la evrei ajunsese să fie limitată
strict la conaţionalii lor. Astfel, a rostit minunata parabolă a Samarineanului
milostiv, pildă ce poate fi interpretată diacronic, dar mai ales trebuie asumată de
fiecare dintre noi sincronic.

Diacronic, cel care cobora de la Ierusalim la Ierihon este omul în general,

alungat din paradis pentru neascultare pe pământ, căzut şi rănit de păcate. Căci,
cine altcineva credeţi că sunt tâlharii, dacă nu vrăjmaşii noştri, văzuţi şi
nevăzuţi, care prin răutăţile şi ispitirile lor ne aduc de atâtea ori în starea celui
„abia viu”? Au trecut însă, pe rând, pe lângă omul căzut, preotul şi levitul, adică
Legea şi proorocii Vechiului Testament, şi cu toţii s-au arătat neputincioşi să-l
ridice pe om din păcat!

De aceea a trebuit să vină „Samarineanul milostiv”, adică Mesia Hristos, Care

S-a aplecat cu deosebire asupra celui rănit, i-a îngrijit rănile cu untdelemn şi vin
– simbol al Sfintelor Taine ce folosesc drept materie untdelemnul şi vinul -, l-a
pus pe asinul Său şi l-a dus la o casă de oaspeţi. Ei bine, spun Sfinţii Părinţi că
aşezarea pe asinul Său înseamnă luarea asupra Sa a păcatelor lumii; asumarea
în trupul Său a „boldului păcatului”, iar casa de oaspeţi este „biserica”, unde
Însuşi l-a îngrijit. Plecând de pe pământ, a încredinţat doi dinari, adică Vechiul
şi Noul Testament gazdei, care nu este altcineva decât „noul preot”, ce se bucură
de această dată de încrederea Sa că poate purta grijă de cel rănit până la cea de-
a doua venire a Sa. Aceasta este interpretarea istorică sau, cum am spus,
diacronică.

Revenind la zilele noastre şi la noi însă, trebuie să încercăm şi o actualizare sau o

înţelegere sincronică a celor spuse, pentru că aşa şi-a şi încheiat Hristos pilda de
astăzi: “Du-te şi fă şi tu asemenea!” Asemenea cui? Asemenea „Aproapelui”
celui căzut între tâlhari; asemenea lui Hristos!

Dragii mei,
Îndemnul acesta ne obligă pe noi toţi să-L urmăm pe Domnul în ceea ce priveşte
atitudinea faţă de cei din jurul nostru, de la compasiune şi sprijin concret, până
la jertfă. El a pătimit pentru noi ocărî, bătăi şi moarte. De aceea, datori suntem şi
noi, dacă nu este nevoie să pătimim aceleaşi, oricum să „ne dăm viaţa pentru El”
intr-altfel, punându-ne-o în slujba Lui; făcând din viaţa noastră o viaţă bineplăcută
Lui, chiar dacă lumea de astăzi şi tentaţiile ei ne îndeamnă mai degrabă spre
moduri de a ne cheltui viaţa în distracţii în timp ce Biserica ne cheamă la
înfrânare şi chiar asceză; ne îndeamnă la destrăbălare, în vreme ce Biserica ne
cere curăţie trupească şi sufletească; ne îndeamnă la mâncare şi băutură peste
măsură, în timp ce Biserica ne vorbeşte de post şi cumpătare! Iată cum trebuie
să ne dăm viaţa pentru Hristos!
„Du-te şi fă şi tu asemenea!” înseamnă să dovedim şi noi milă şi înţelegere faţă de
aproapele nostru: faţă de cel căzut între „tâlharii” vieţii acesteia, faţă de văduva
căzută pradă singurătăţii, faţă de orfanul urgisit de soartă, faţă de bolnavul
căzut pradă suferinţei, faţă de cel întemniţat căzut pradă fărădelegii - către toţi
aceştia ne trimite Sfânta Evanghelie: „Du-te şi fă şi tu asemenea!”

Apleacă-ţi genunchiul tău lângă cel care suferă sau pătimeşte, fie de boală, fie
de singurătate, fie de lipsa unui sfat ori a unui cuvânt bun! Dacă eşti sărac şi nu
poţi ajuta material pe aproapele tău, dă-i măcar cuvântul tău bun! Arată-i cât a
pătimit Hristos! Îmbărbătează-l în singurătatea ori suferinţa lui şi vei fi şi tu
„samarineanul milostiv”.

„Du-te şi fă şi tu asemenea!” înseamnă să ne pese de celălalt; să ne doară de

durerea lui, pentru că se întâmplă, de multe ori, să trăim fără să ne gândim că,
poate, lângă noi, vecinul său străinul suferă de foame! De aceea, în ceea ce ne
priveşte, am cerut preoţilor în mod expres să monitorizeze atent cazurile sociale
din parohii, căci nu ne este îngăduit să sufere cineva lângă necunoaşterea ori
nepăsarea noastră. Nu îi este îngăduit nici unui creştin că, ştiind că alături îşi
duce cu greu zilele un bătrân ori un bolnav singur, să nu caute zilnic prilej potrivit
să-i slujească. Iată la ce ne îndeamnă evanghelia de azi: „Du-te şi fă şi tu
asemenea!” şi nu te preface, cum s-a prefăcut învăţătorul de lege de astăzi că nu
cunoaşte cine este aproapele lui şi că nu ştie ce trebuie să facă pentru a moşteni
viaţa de veci! Predica în fiecare sâmbătă în sinagogă şi se prefăcea că nu ştie
acestea. Oare nu ne prefacem şi noi uneori că nu cunoaştem acestea, sau că nu
ştim că lângă noi pătimesc adeseori tot felul de oameni „tâlhăriţi” într-un fel sau
altul de nedreptăţile vieţii? De câte ori nu vedem în jurul nostru oameni care se
mai prefac şi astăzi că nu ştiu prea multe despre Dumnezeu ori că nu ştiu cine este
aproapele lor sau ce datorie morală şi creştinească au faţă de acesta?

Fac unii milostenie pentru cei adormiţi ai lor, dând de pomană rudelor,
prietenilor şi cam atât!… Aceasta însă nu este milostenie, ci schimb de bunuri!
Căutaţi când faceţi milostenie pentru cei adormiţi să aduceţi bucurie văduvei,
săracului şi orfanului! La aceia să ajungă blidul dumneavoastră de mâncare,
căci aceea este pomană! Faceţi milă cu cei care merită milă! Iată, voi spune şi
aceasta: nu vă lăsaţi exploataţi de cei care vă cer ajutorul fără să-l merite; care
pot munci, dar se complac în cerşetorie! Nici aceea nu este pomană, ci
încurajare a lipsei de dorinţa de a-şi câştiga în mod cinstit hrană.

Iată câte putem învăţa din evanghelia de astăzi!

 Pe de o parte ca, pentru a moşteni viaţa de veci trebuie să-L iubiţi pe
Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot
cugetul – o împătrită iubire, aşadar – iar
pe de alta, căci nu ajunge doar aceasta, să-l iubim şi pe aproapele ca pe noi
înşine.

Aşa cum te iubeşti pe tine însuţi şi îţi pasă de tine! Pui deoparte bănuţi pentru zile
negre; te hrăneşti când îţi este foame şi îţi potoleşti setea pe arşiţă; îţi îmbraci şi îţi
îngrijeşti trupul ca să fie sănătos şi curat şi celelalte lucruri trebuincioase firii – la
fel trebuie să ne preocupe şi soarta aproapelui nostru!

Aşadar, ce îndemn mai practic vreţi decât: „du-te şi fă şi tu asemenea!“

Măcar de am lua cu toţii în serios îndemnul Evangheliei şi ne-am strădui la o aşa

atitudine, iubind atât pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră, dar şi iubindu-ne
aproapele cu măsura cu care ne iubim pe noi înşine, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de

peste an, Slatina, 2011)
Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
la Duminica a XXV-a după Rusalii - Samarineanul milostiv - chipul iubirii lui
Hristos în oameni

Biserica a rânduit ca în Duminica a XXV-a după Rusalii să fie citită Evanghelia

care conţine Pilda samarineanului milostiv rostită de Mântuitorul Iisus Hristos
ca fiind o tâlcuire a tainei mântuirii neamului omenesc şi un dreptar pentru
viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte.

Întrucât lectura acestei Evanghelii precede începutul Postului Naşterii Domnului,

Pilda samarineanului milostiv ne ajută să ne pregătim pentru această perioadă,
să înţelegem semnificaţia ei duhovnicească, a postului unit cu rugăciunea şi cu
milostenia, ca urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai
voii lui Dumnezeu. Prin toate acestea ne pregătim să primim în 'peştera'
sufletului nostru pe Hristos Domnul Care Se naşte duhovniceşte în viaţa fiecărui
creştin potrivit credinţei şi iubirii sale faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Coborârea de la Ierusalim la Ierihon reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu a

omenirii păcătoase

Pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o prezintă în Evanghelia de astăzi arată
însăşi taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre
Ierihon şi a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit şi lăsat aproape mort,
reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi,
adevăraţi tâlhari răpitori şi ucigaşi de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre
Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel,
omul păcătos decade, devine aproape mort sufleteşte şi coboară spre moarte
biologică, pentru că 'plata păcatului este moartea' (Romani 6, 23). Totuşi, el
trebuia să fie ajutat 'pe calea vieţii', adică în cursul istoriei mântuirii, de către
preoţii şi leviţii Vechiului Testament. Însă aceştia au devenit cu timpul învăţători
formalişti şi ritualişti ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinţei
cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor
care-l vindecă şi îi dăruieşte viaţă veşnică.

Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător sau pelerin, după cum ne spune
Evanghelia, era considerat de evrei ca fiind un străin. De fapt, toţi samarinenii erau
consideraţi inferiori evreilor fiind de alt neam şi de altă credinţă, adică înstrăinaţi
de credinţa iudaică din cauza unor influenţe străine şi, ca atare, dispreţuiţi de iudei,
cu toate că locuiau în regiuni vecine cu ei. Dar tocmai aici se descoperă înţelesul
tainic al pildei, şi anume că cel care are milă de omul rănit este un călător străin,
diferit ca neam şi credinţă, nu un prieten sau conaţional al celui rănit. Chiar mai
mult decât atât, călătorul milostiv este cineva de la care un evreu nu se aştepta
niciodată să primească vreun ajutor. Aşadar, ceea ce distinge pe samarineanul
acesta călător de preotul şi levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea
sufletului său. În acest sens, Evanghelia spune: 'I s-a făcut milă de cel rănit
aproape de moarte' (cf. Luca 10, 33). A mers spre el, l-a ridicat din locul în care
fusese lăsat de tâlhari, i-a legat rănile şi a turnat pe ele untdelemn şi vin, apoi l-a
aşezat pe asinul său şi l-a dus la o casă de oaspeţi. Această faptă bună a
Samarineanului milostiv, adică a Mântuitorului Hristos, înseamnă ridicarea
naturii umane căzută în păcat şi rănită de patimi. Hristos Domnul o unge cu
untdelemnul Botezului (Sfântul şi Marele Mir) care se dăruieşte omului spre
vindecare de păcat şi creştere spirituală.

Iar vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele
Domnului, pe care omul îl primeşte în Sfânta Împărtăşanie dimpreună cu
Trupul Domnului 'spre vindecarea sufletului şi a trupului', 'spre iertarea
păcatelor şi viaţă veşnică'.

Biserica, spitalul în care se vindecă rănile pricinuite de păcate

Casa de oaspeţi în care se vindecă omul rănit de tâlhari reprezintă Biserica.

Călătorul samarinean care a salvat pe omul căzut între tâlhari a dăruit doi dinari
celui care era gazda casei de oaspeţi şi i-a zis: 'Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui,
eu, când mă voi întoarce, îţi voi da' (Luca 10, 35). Cei doi dinari au fost tâlcuiţi
de unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca fiind Vechiul şi Noul Testament care se oferă
umanităţii spre vindecare şi mântuire de păcate 'în casa de oaspeţi' care este
Biserica. Aceşti doi dinari pot simboliza şi cele două porunci ale iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele. Cuvintele 'când mă voi întoarce, îţi voi da' se referă la
a doua venire a Mântuitorului Hristos. Atunci El va răsplăti din belşug celor care
în casa de oaspeţi a lui Dumnezeu, adică în Biserică, s-au ostenit, cu timp şi fără
timp, pentru mântuirea oamenilor, pentru vindecarea şi ridicarea lor din păcate şi
pentru dobândirea vieţii veşnice.

Întrucât casa de oaspeţi în care se vindecă cei răniţi de păcate şi patimi

reprezintă Biserica, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica nu este tribunal
în care oamenii sunt judecaţi, ci spital în care ei se vindecă.

Evanghelia de astăzi ne arată, aşadar, că tocmai un samarinean de la care nici unul

dintre iudei nu se aştepta să-i facă vreun bine sau să-i fie de vreun folos săvârşeşte
binele în mod dezinteresat. Fără a pretinde vreo recompensă sau vreo laudă, el
săvârşeşte fapta bună doar pentru că îi este milă de omul suferind, doar pentru că
este milostiv ca Dumnezeu Cel milostiv.

Fapta samarineanului milostiv reprezintă lucrarea iubirii milostive a lui Hristos

pentru mântuirea oamenilor

După ce a rostit Pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul Iisus Hristos i-a cerut
învăţătorului de Lege să spună care dintre cei trei oameni pomeniţi înainte poate fi
considerat aproapele celui căzut între tâlhari. Iar acesta a răspuns: 'Cel care a făcut
milă cu el' (cf. Luca 10, 37). Auzind acest răspuns, Mântuitorul îi spune
învăţătorului de Lege: 'Mergi şi fă şi tu asemenea' (Luca 10, 37). Prin urmare,
Evanghelia de astăzi nu se mărgineşte la descrierea unui gest frumos, ci ea este
şi un îndemn clar şi ferm la acţiune, la fapta cea bună: 'Mergi şi fă şi tu
asemenea'!

Acest îndemn al Mântuitorului, care este de fapt concluzia practică a Pildei

samarineanului milostiv, a fost urmat de Biserică încă de la începuturile sale.
Astfel se explică opera filantropică sau lucrarea caritabilă a Bisericii de-a lungul
veacurilor. Numele de Bunul samarinean a fost dat mai ales unor spitale. Deci,
Samarineanul milostiv simbolizează iubirea lui Hristos şi lucrarea filantropică
sau caritabilă a Bisericii. Dar nu numai lucrarea Bisericii înţeleasă ca instituţie, ci
şi cea a fiecărui creştin în parte. Aproapele este, aşadar, orice om care ajută pe
semenul său, dar şi orice om care se află în nevoi şi aşteaptă ajutorul celorlalţi
oameni, indiferent de neam, rang, funcţie sau vârstă. În consecinţă, fiecare om
poate deveni chipul milostiv al Bunului Samarinean, al milostivirii
Mântuitorului Iisus Hristos, după cum prin fiecare om Hristos Domnul poate
arăta iubirea Sa în lume, dacă inima fiecărui om devine milostivă.

Deci, samarinean milostiv este orice om care ajută pe semenul său aflat în
situaţii dificile. Aproapele nostru nu este însă întotdeauna cel ce ne este nouă
apropiat prin înrudire sau prin apropiere geografică sau fizică. Mulţi părinţi nu mai
sunt cu adevărat aproapele pentru copiii lor pe care i-au abandonat, după cum
mulţi copii nu mai sunt aproapele pentru părinţii lor pe care i-au părăsit şi nu îi
mai ajută. Mulţi oameni, care erau cândva prieteni apropiaţi unii cu alţii, s-au
înstrăinat cu timpul unii de alţii şi au devenit indiferenţi sau chiar ostili unii faţă
de alţii. Deci problema aproapelui nu este una de ordin spaţial, ci una de ordin
spiritual.

Aproapele poate fi omul prin care Dumnezeu ne ajută cu harul Său, adesea într-
un mod neaşteptat

De multe ori ne vine în ajutor un străin pe care nu l-am văzut vreodată sau de la
care niciodată nu ne-am aşteptat să ne ajute. Evanghelia ne arată, aşadar, că fiecare
om din lumea aceasta, indiferent de etnie, stare socială sau vârstă, are o valoare
eternă şi unică. Fiecare om poate să devină mâinile iubirii milostive a lui
Dumnezeu prin care El lucrează în lume ca să ridice şi să vindece pe cel căzut
sau suferind. În istoria poporului român, pentru a răsplăti rugăciunile multe ale
celor care au suferit sau au dorit să împlinească un act de dreptate sau un ideal
nobil ca libertatea sau unitatea naţională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar şi prin
oameni străini de neamul nostru. De pildă, România Mare s-a realizat mai ales prin
conducători ai României ca regele Ferdinand şi regina Maria, care nu aveau deloc
sânge românesc în venele lor. Când Dumnezeu voieşte ca să ridice şi să ajute un
popor, lucrează prin cine voieşte El, când voieşte şi cum voieşte, ca noi să
învăţăm că nu numai cei de un neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute,
ci, adesea, chiar şi oameni străini de neamul nostru.

Aşadar, uneori, aproapele nu este un vecin sau un prieten, ci un străin, un om de

la care nu te aştepţi să primeşti ajutor, astfel încât harul lui Dumnezeu ne
surprinde când lucrează prin el. De ce? Ca să nu ne punem nădejdea prea mult
în oamenii cunoscuţi, ci mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care poate face
dintr-un străin un prieten pentru noi, în timp ce un prieten al nostru a devenit
pentru noi un indiferent sau chiar un duşman. Fiecare dintre noi poate fi
aproapele cuiva dacă devine mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru
oamenii aflaţi în nevoi. Unii oameni ajung la disperare pentru că nu mai simt pe
nimeni ca fiind aproapele lor, deşi mulţi oameni se află în vecinătate cu ei. Nu mai
au pe cineva apropiat ca să-i încurajeze când sunt dezorientaţi sau neputincioşi.
Unii îşi pierd cumpătul şi chiar îşi curmă zilele dacă nu i-a ajutat nimeni la timpul
potrivit, cu rugăciunea şi cu prezenţa smerită şi milostivă lângă ei.

Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să fim, după posibilităţi, aproapele

celui ce are nevoie de ajutorul nostru. În ultimii ani, Biserica noastră a intensificat
opera de caritate, a înfiinţat cantine pentru săraci, cămine pentru copii şi case
pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi, iar prezenţa preoţilor de caritate se
face simţită în spitale, în armată, în penitenciare, toate reprezentând o lucrare de
Bun samarinean. Totuşi, nevoia de ajutor fiind foarte mare, această activitate a
Bisericii trebuie amplificată pentru a răspunde mai adecvat la îndemnul permanent
al Mântuitorului Iisus Hristos: 'Mergi şi fă şi tu asemenea'!

Să arătăm iubire milostivă prin fapte, nu doar prin cuvinte

Evanghelia care conţine Pilda samarineanului milostiv nu este doar o istorioară

frumoasă, ci ea este pentru noi toţi un program, un îndemn la fapte bune, iar dacă
lucrăm cu iubire şi bucurie pentru mântuirea altora, lucrăm şi pentru propria
noastră mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos uneşte pe
aproapele care ajută cu aproapele care este ajutat.

Desigur, putem rosti predici frumoase despre iubirea de Dumnezeu şi de

aproapele, dar limbajul faptelor bune săvârşite în situaţii concrete, fapte izvorâte
din iubire sinceră, smerită şi milostivă, este mai convingător decât orice vorbire
pentru oamenii aflaţi în nevoi, răniţi de patimi, suferinzi de boală, sărăcie sau
singurătate. E necesar ca Biserica să organizeze cât mai multe programe de
ajutorare a acestora şi împreună cu Statul şi cu diferite instituţii sau organizaţii să
contribuie la alinarea suferinţei lor. Astfel, mulţi oameni vor simţi că Bunul
samarinean nu este o pildă din trecut, ci este iubirea lui Hristos lucrătoare şi în
prezent. Astfel, fiecare dintre noi poate deveni un slujitor al Domnului în 'casa Lui
de oaspeţi'. Iar dacă în adăpostul milostivirii Lui vindecătoare 'am cheltuit' sau am
ajutat mai mult decât ni s-a cerut, Dumnezeu Preamilostivul ne va dărui nouă din
belşug bucuria harului Său, la a doua venire a Sa, când va judeca toate persoanele
şi popoarele după criteriul iubirii milostive arătate oamenilor aflaţi în nevoi.

În concluzie, putem spune că Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii este o

Evanghelie a milostivirii şi a vindecării. Iar iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu-
Tatăl, arătată în iubirea milostivă a lui Iisus Hristos faţă de toţi oamenii şi
împărtăşită Bisericii şi lumii întregi prin Duhul Sfânt, ne îndeamnă să arătăm şi noi
iubire milostivă faţă de toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea
noastră. Amin!
„Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele şi păcatele) mi-au
ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le lege. Puterea mi se
scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine, Doamne! Iartă-mă,
ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi mântuitoare!”