Predici La Duminica Sfinților Romani Şi Chemarea Primilor Apostoli PDF

Predici la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români şi Chemarea primilor
Apostoli)
Index
Evanghelia şi Apostolul zilei...................................................................................3
Acatistul Sfinţilor români.......................................................................................6
Acatistul Sfinţilor români..................................................................................20
Rugăciune către Sfinţii români......................................................................34
Acatistul tuturor Sfinţilor români.....................................................................37
Comentarii patristice la Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23)...........47
Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Despre chemarea lui
Dumnezeu...............................................................................................................55
Părintele Cleopa, despre Sfinţii români şi despre pustnicii din timpul său. .62
Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă - Despre cinstirea Sfintelor Moaşte
..............................................................................................................................64
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a doua după Rusalii - Evanghelia chemării
Apostolilor..............................................................................................................71
Sfântul Teofan Zăvorâtul –Tâlcuiri.....................................................................78
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la duminica a doua după Rusalii: Marea şi
“Pescarii de oameni”.............................................................................................80
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Alegerea apostolilor
.................................................................................................................................84
Rugăciune............................................................................................................92
Părintele Ion Cârciuleanu - Urmarea lui Hristos...............................................93
Părintele Dorin Picioruş - Predică la Duminica Sfinţilor români....................97
Părintele Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (2014) 101
Părintele Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica Sfinţilor Români 105
Părintele conf. univ. dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a II-a după Rusalii 108
Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae - Duminica Sfinţilor români......................114
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu - Predică la Duminica Sfinţilor români.........117
Părintele Iosif Trifa - Despre pescuirea cea sufletească...................................122
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a II-a după Rusalii - Veniţi după mine!126
Pr. George Dimopoulos - Duminica a II-a după Rusalii - Munca şi ascultarea134
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a II-a după Rusalii - Despre preoţie.......137
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a II-a după Rusalii - Convertirea inimii...........142
Pr. Vasile Rob - Duminica a II-a după Rusalii - Chemarea ucenicilor...........147
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a II-a după Rusalii - Chemarea primilor
Apostoli.................................................................................................................150
Rugăciune..........................................................................................................152
Pr. Alexandru - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii - chemarea celor dintâi ucenici la
apostolate..............................................................................................................154
Pr. Constantin Sturzu - Sfinţilor lui Dumnezeu din România.........................157
Doxologia [arhim. Mihail Daniliuc]: Mai poate poporul român să rodească sfinţi? 161
Părintele Constantin Coman - Chemarea primilor Apostoli şi Duminica Sfinţilor români -
Chemarea şi lucrarea tainică a duhului şi care sunt criteriile canonizării unui Sfânt? 165
Părintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) - Predică la Duminica Sfinţilor Români şi a
chemării Sfinţilor Apostoli (2012)......................................................................172
Ierom. Teofan Popescu – Mănăstirea Putna (26 iunie 2011) - Predică la Duminica a II-a după
Rusalii (a Sfinţilor Români): Despre nevoia de ajutor al Sfinţilor români pentru vremurile
grele prin care trecem şi despre modelul Sfinţilor închisorilor.......................178
Ierom. Grigorie Sandu: Predică la Duminica Sfinţilor Români.....................183
Protos. Hrisostom (Măn. Putna) - Predică la Duminica Sfinţilor români (2013)186
Părintele Nichifor Horia (Iaşi) - Predică la Duminica a doua după Rusalii (a chemării primilor
apostoli şi a Sfinţilor români) – 2013.................................................................193
PS Calinic Argatu, episcop al Argeşului şi Muscelului – Predică...................199
PS Sebastian al Slatinei şi Romanaţilor – Predică la Duminica a doua după Rusalii – Sfinţii
neamului nostru...................................................................................................201
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a II-a după Rusalii 207
Patriarhul Daniel - Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) - Rugători
în cer pentru poporul român...........................................................................213
Chemarea primilor Apostoli: Cum Îl urmăm noi pe Hristos? Condiţiile bunului răspuns la
chemarea lui Dumnezeu: smerenie, ascultare şi râvnă....................................221
Duminica Sfinţilor români: Avem un Rai de sfinţi în cer… şi un iad de păcate pe pământ/
Boala necredinţei şi linguriţa euharistică/ Ce facem dacă faptele bune sunt amestecate cu
păcatul ? / Dumnezeu şi valorile/ Crucea noastră cea de toate zilele.............227
Prăznuirea canonizării Sfinţilor români..........................................................240
Ştefan Mărculeţ - Din lutul Neamţului s-au plămădit încă nouă sfinţi..........251
Evanghelia şi Apostolul zilei
Evanghelia
Ev. Matei 4, 18-23
18.Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi
pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
19.Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
20.Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
21.Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan
fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
22.Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
23.Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia
împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Apostol
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
Romani 2, 10-16
10.Dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi şi elinului.
11.Căci nu este părtinire la Dumnezeu!
12.Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege
vor fi judecaţi.
13.Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi
îndreptaţi.
14.Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi
lege,
15.Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile
lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără,
16.În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse
ale oamenilor.
Acatistul Sfinţilor români
Rugăciunile începătoare
În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le implineşti,
Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi
de toată intinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;
Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne, miluieşte !
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta
precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă
nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns,

această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni
fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că
Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău
chemăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce

nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului
creştinesc.
Crezul
Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor
văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut,
mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a
treia zi după Scripturi .
Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi
morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !
Condacul 1
Pe vasele Sfântului Duh şi făcliile cele strălucitoare ale Bisericii lui Hristos, pe aleşii lui Dumnezeu,
toţi Sfinţii români, cei ce s-au învrednicit a lumina pământul ţării noastre şi poporul cel
binecredincios cu lumina cea întreit strălucitoare a Prea Sfintei Treimi, să-i lăudăm după cuviinţă
noi, fiii neamului românesc, cei ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim pomenirea lor, cântând:
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!
Icosul 1
Veniţi toţi credincioşii să prăznuim duhovniceşte pomenirea tuturor Sfinţilor români şi să cântăm
laude celor aleşi de Dumnezeu să fie stâlpi neclintiţi ai Bisericii strămoşeşti: pe Andrei, Apostolul
lui Hristos, cel întâi chemat şi cel ce a semănat cuvântul Evangheliei în pământul străbun al ţării
noastre, pe toţi mucenicii neamului, pe ierarhi şi învăţători, pe cuvioşi şi cuvioase, pe pustnici şi
rugători şi toată ceata cea minunată a drepţilor din toate veacurile şi, cu cinste fericindu-i, într-un
glas să le cântăm:
Bucuraţi-vă, odrasle sfinte, ieşite din viţa moşilor şi strămoşilor noştri;
Bucuraţi-vă, cei aleşi şi trimişi de Hristos să înţelepţiţi pe fiii neamului;
Bucuraţi-vă, stele strălucitoare care aţi răsărit încă din zorii naşterii poporului românesc;
Bucuraţi-vă, slujitori credincioşi ai Domnului care voia Lui aţi împlinit;
Bucuraţi-vă, icoane vii prin care toţi românii văd faţa lui Hristos;
Bucuraţi-vă, buchet bine mirositor prin care înrâureşte mireasma Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, raze luminoase care v-aţi aprins din Soarele Hristos;
Bucuraţi-vă, semănători ai credinţei adevărate şi risipitori ai întunericului păgânătăţii;
Bucuraţi-vă, apărători nemitarnici ai Bisericii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai adevărului şi ai dreptăţii;
Bucuraţi-vă, pietre vii pe care s-a clădit Biserica neamului nostru;
Bucuraţi-vă, potire în care se păstrează apa vieţii.
Condacul al 2-lea
Dacă a fost semănat cuvântul lui Hristos prin Sfântul Apostol Andrei în ţarina neamului nostru,
acesta, udat fiind de apa vieţii, a răsărit în sufletele multora şi a făcut rod însutit. Îndată pământul
Dobrogei s-a umplut de florile mirositoare a credinţei creştine, iar cei aleşi să fie luminători pe
pământul străbunilor noştri au mulţumit lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Într-armaţi fiind cu puterea lui Hristos, primii creştini ai neamului au înfruntat dintru început
prigonirile şi ispitirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, nelepădându-se de credinţa cea adevărată a
Apostolilor şi devenind mărturie vie pentru toţi cei ce au urmat după dânşii. Pentru aceasta să
fericim pe martirii noştri din toate timpurile şi din toate locurile, zicând:
Bucuraţi-vă, Sfinţi dobrogeni, pârga martirilor neamului românesc;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Zotic, Atal, Camasis şi Filip, podoaba Niculiţelului şi a Dobrogei întregi;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Montanus şi Maxima, pătimitori pentru Hristos;
Bucuraţi-vă, Emiliane din Durostorum, cu Hermes şi Dasius, lauda Axiopolisului;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Epitect şi Astion, predicatori ai lui Hristos şi mucenici în cetatea
Halmyrisului;
Bucuraţi-vă, Pasicrat şi Marcian, Valentin şi Isichie, Nicandru şi Iuliu, ostaşi martiri pentru Hristos;
Bucuraţi-vă, toţi martirii, ştiuţi şi neştiuţi, din pământul străbun al Dobrogei;
Bucuraţi-vă, că sămânţa martiriului vostru s-a răspândit în tot ţinutul carpato-danubian;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor mucenici de pe întreg pământul românesc;
Bucuraţi-vă, că sfintele voastre moaşte ocrotesc glia neamului nostru;
Bucuraţi-vă, că sângele vostru a udat arborele credinţei noastre;
Bucuraţi-vă, că pe mormintele voastre s-au ridicat mulţime de biserici.
Condacul al 3-lea
Puterea Celui de sus a umbrit în toate veacurile pe toţi fiii poporului nostru. Că deşi au fost aşezaţi
de Dumnezeu în calea răutăţilor şi a primejdiilor, având atâţia Sfinţi martiri, ierarhi, cuvioşi, rugători
şi trăitori ai credinţei, s-au dovedit a fi preoţie sfântă şi neam ales lui Dumnezeu, iar acum se roagă
în ceruri, cântând neîncetat: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Veniţi credincioşilor să lăudăm ceata Sfinţilor ierarhi români, care de la Hristos, prin Sfântul Andrei,
apostolul românilor, au primit harul de a învăţa, conduce şi sfinţi turma cea cuvântătoare,
botezându-o în numele Sfintei Treimi şi îndemnându-o să păstreze toate sfintele predanii şi tradiţii
ale neamului. Pentru aceasta să cântăm sfinţilor noştri ierarhi unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, Sfinţilor ierarhi, păstrători ai harului lui Hristos din neam în neam;
Bucuraţi-vă, aleşii Prea Sfintei Treimi şi flori mirositoare a grădinii Maicii Domnului;
Bucuraţi-vă, arhiereilor, care aţi luminat glia străbună cu învăţăturile voastre;
Bucuraţi-vă, mărgăritare strălucitoare ale Bisericii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, apărători ai dreptei credinţe în vremea prigonirilor;
Bucuraţi-vă, surpătorii eresurilor şi îndreptătorii adevăratelor învăţături;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Bretanion şi Teotim, care aţi înfruntat pe arieni;
Bucuraţi-vă, Niceta al Remesianei şi ceilalţi ierarhi daco-romani;
Bucuraţi-vă, Antim, ivireanul şi Calinic de la Cernica, Grigorie Dascălu cu toţi sfinţii ierarhi ai Ţării
Româneşti;
Bucuraţi-vă, Teodosie de la Brazi cu Dosoftei viersuitorul şi toţi ierarhii moldoveni;
Bucuraţi-vă, Ilie Ioreste, Sava Brancovici, cu toţi ierarhii martiri transilvăneni;
Bucuraţi-vă, soborul ierarhilor români din toate timpurile şi din toate ţinuturile româneşti.
Condacul al 4-lea
Pe ceata cuvioşilor părinţi ai neamului românesc să-i lăudăm după cuviinţă, căci aceştia, ascultând
cuvântul Evangheliei, au părăsit cele vremelnice şi au urmat lui Hristos luând crucea pe umerii lor.
Şi nevoindu-se în felurite chipuri prin mănăstiri sau pustietăţi, au sfinţit tot pământul românesc de la
o margine la cealaltă, dând laudă lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Voind Prea Bunul Dumnezeu să arate lumii că în tot pământul românesc a fost semănat de timpuriu
cuvântul Evangheliei lui Hristos, a făcut să răsară mulţime de Sfinţi cuvioşi. Drept aceea, în toate
veacurile, cete de călugări îmbunătăţiţi s-au arătat adevăraţi trăitori şi lucrători ai virtuţilor,
luminându-ne calea cea întunecată a vieţii acesteia ca să nu rătăcim în pustiul păcatelor şi al
eresurilor celor de suflet pierzătoare. Pentru aceasta cu bucurie le cântăm:
Bucuraţi-vă, cuvioşilor părinţi care pentru dragostea lui Hristos, aţi părăsit cele lumeşti;
Bucuraţi-vă, pustnicilor retraşi în peşterile munţilor Carpaţi;
Bucuraţi-vă, Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, făuritori de reguli călugăreşti;
Bucuraţi-vă, Nicodim de la Tismana şi Daniil al Voroneţului cu toţi sihaştrii ţinuturilor Moldovei;
Bucuraţi-vă, Dimitrie cel mare şi Gheorghe al Cernicăi, şi căldăruşanilor rugători fierbinţi pentru
cetatea Bucureştiului;
Bucuraţi-vă, Paisie de la Neamţ, Onufrie de la Vorona şi toţi cuvioşii isihaşti;
Bucuraţi-vă, Visarioan Sarai împreună cu Ghelasie de la Râmeţ, apărători ai credinţei strămoşeşti;
Bucuraţi-vă, Antipa, cuvioase cu Vasile de la Poiana Mărului, luminători ai călugărilor moldoveni;
Bucuraţi-vă, Ioan de la Prislop şi Antonie de la Vâlcea, întemeietori de obşti călugăreşti;
Bucuraţi-vă, mulţimile călugărilor, care aţi sfinţit prin trăirea voastră sfântă toate plaiurile
româneşti;
Bucuraţi-vă, că nevoinţele voastre prin mănăstiri sau pustietăţi s-au făcut scară către cer;
Bucuraţi-vă, că sfintele voastre moaşte sunt purtătoare de har dumnezeiesc;
Condacul al 5-lea
Privind icoana Prea Sfintei Fecioare, mulţime de fiice ale neamului nostru au ales a urma lui
Hristos cu înţelepciune; căci luându-şi candelele au ţinut aprinsă flacăra credinţei în inima lor şi a
poporului din care au ieşit. Toată viaţa au aşteptat întru răbdare venirea Mirelui, turnând în vasele
sufletelor lor din untdelemnul faptelor bune şi din lacrimile pocăinţei, cântând neîncetat: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Cine va putea ferici după cuviinţă pe fiicele neamului românesc care au lepădat dulceţile lumii
acesteia înşelătoare retrăgându-se în mănăstiri sau în pustietăţi, unde s-au rugat neîncetat, împlinind
voia lui Dumnezeu. Cinstim bărbăţia Sfintelor fecioare alese să slujească lui Hristos, cântându-le
unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, Sfinte cuvioase maici, care aţi împlinit asemănarea cu Dumnezeu în chipurile voastre;
Bucuraţi-vă, fecioarelor, care fecioria aţi păzit şi lui Hristos, Mielul cel fără prihană, aţi urmat;
Bucuraţi-vă, sfintelor, care v-aţi logodit cu Mirele Hristos născut fără prihană din Sfânta Fecioară;
Bucuraţi-vă, flori prea frumoase, care aţi împodobit grădina Maicii Domnului;
Bucuraţi-vă, Sfântă Parascheva mult milostivă şi tu fecioară Filofteia, dulceaţa românilor;
Bucuraţi-vă, Sfintelor Teodora de la Sihla şi Mavra, flori înmiresmate a munţilor Carpaţi;
Bucuraţi-vă, Tatiana a Craiovei şi Chiriachi, fecioare prea înţelepte;
Bucuraţi-vă, stele înţelegătoare prin ale căror raze faţa lui Hristos ca soarele vi se arată;
Bucuraţi-vă, mieluşele fără de răutate, rugătoare pentru neamul românesc;
Bucuraţi-vă, că aţi fost ocrotite în nevoinţele voastre de omoforul Maicii lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, că aţi iubit pe Hristos cel ce v-a întărit pe voi;
Bucuraţi-vă, că ale voastre sfinte moaşte izvorăsc tămăduiri celor credincioşi.
Condacul al 6-lea
Binecuvântat fie Dumnezeu că a trimis poporului Său binecredincios, la vreme potrivită, bărbaţi
înţelepţi şi sfinţi voievozi, ctitori de ţară şi de locaşuri sfinte, care au apărat credinţa cea dreaptă în
faţa asupritorilor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6 lea
Pe binecredincioşii voievozi şi pe toţi bărbaţii cucernici ai neamului românesc care s-au învrednicit
de la Dumnezeu a fi apărători ai credinţei celei drepte pe pământul străbun, să-i pomenim după
vrednicie; căci aceştia, în vremuri de răstrişte, s-au arătat a fi vrednici luptători pentru neam şi ţara
lor, iar în ceruri rugători fierbinţi pentru sufletele noastre. Pentru aceasta să le înălţăm imn de laudă,
zicând:
Bucuraţi-vă, Sfinţi voievozi apărători ai pământului străbun;
Bucuraţi-vă, mărturisitori ai dreptei credinţe şi slujitorii adevărului;
Bucuraţi-vă, ctitori de ţară şi de locaşuri sfinte pe tot pământul românesc;
Bucuraţi-vă, întemeitorii Ţărilor Româneşti ca o triadă sfântă;
Bucuraţi-vă, Constantine voievod cu fiii tăi, martiri pentru credinţa ortodoxă;
Bucuraţi-vă, Ştefane cel mare al Moldovei cu toţi oştenii eroi ai neamului;
Bucuraţi-vă, Oprea Miclăuş, Ioan de Galeş, Moise Măcinic, martiri pentru credinţa ortodoxă din
Ardeal;
Bucuraţi-vă, apărători ai Ortodoxiei din toate provinciile româneşti;
Bucuraţi-vă, cei ce v-aţi dat viaţa pentru a apăra valorile evlaviei ortodoxe;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi murit în temniţe pentru dreapta credinţă;
Bucuraţi-vă, făuritorilor de tradiţii şi de cultură românească;
Bucuraţi-vă, toţi cei ce aţi luptat pentru neatârnarea şi identitatea noastră.
Condacul al 7-lea
Sfinţilor, cei din neamul românesc, minunat s-a împlinit voia lui Dumnezeu în sufletele voastre;
căci, plăcuţi Prea Sfintei Treimi fiind, cu slavă se încununează tot poporul român, avându-vă pe voi
rugători. Mintea noastră nu poate să cuprindă mulţimea faptelor care au împodobit viaţa voastră,
sfinţilor. De aceea, doar, minunându-ne de felul cum v-aţi petrecut viaţa, cântăm, cu mulţumită lui
Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Simţind mireasma buchetului cel înmiresmat al darurilor Sfântului Duh, săvârşim cu bucurie
pomenirea Sfinţilor români, cinstind mulţimea mucenicilor, a ierarhilor, a cuvioşilor şi drepţilor, dar
şi ceata tuturor celor care nu le ştim nici numele, nici locurile unde şi-au sfârşit viaţa. Însă, ştiind că
în puterea Duhului Sfânt au fost şi alţi luminători ai Ortodoxiei şi trăitori adevăraţi ai poruncilor lui
Hristos, să zicem, celor neştiuţi de noi, unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, toţi cei ce aţi înmulţit talanţii dăruiţi vouă de Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, păstrătorii sfintelor predanii şi a obiceiurilor strămoşeşti;
Bucuraţi-vă, toţi fiii neamului românesc ale căror nume au fost scrise în cartea Cerului;
Bucuraţi-vă, mame ale Sfinţilor părinţi ai poporului român;
Bucuraţi-vă, copii ştiuţi şi neştiuţi, care v-aţi învrednicit a păzi nepătată haina botezului;
Bucuraţi-vă, tineri cu dreaptă socoteală, care nu v-aţi întinat sufletele cu plăcerile deşarte;
Bucuraţi-vă, eroi ai credinţei şi apărători ai pământului străbun;
Bucuraţi-vă, bătrâni înţelepţi şi trăitori ai Evangheliei;
Bucuraţi-vă, părinţi binecredincioşi, care aţi continuat fiinţa neamului;
Bucuraţi-vă, preoţi cucernici, vrednici slujitori ai Bisericii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, doctori fără de arginţi, care aţi înmulţit talanţii dăruiţi de Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, pelerini, doritori să vă adăpaţi la izvoarele credinţei.
Condacul al 8-lea
Toate le dă Duhul Sfânt: din pescari face apostoli, din păgâni mucenici, din necărturari înþelepţi,
toată rânduiala Bisericii plinindu-o. Aceste lucrări minunate le-a făcut Dumnezeu dintru început
poporului nostru românesc din care a ales vase prea cinstite în care a turnat din puterea Sa
dumnezeiască pentru ca să devină luminători pe pământ, iar în ceruri, să cânte Prea Sfintei Treimi:
Aliluia!
Icosul al 8-lea
Atunci când s-a însămânţat în glia strămoşească cuvântul lui Hristos, s-a schimbat firea oamenilor,
care au început să vorbească graiul Duhului Sfânt. Iar, de atunci, s-a revărsat, din neam în neam,
peste fiii acestui pământ harul Duhului Sfânt şi a îndumnezeit pe cei ce s-au învrednicit a fi vase ale
luminii celei întreit strălucitoare ale Prea Sfintei Treimi. Pentru aceasta, adunându-ne astăzi, să
mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi să cântăm, sfinţilor noştri, unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, bărbaţi şi femei de toată vârsta, care, după chemarea voastră, aţi plăcut lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi rămas altoiţi pe viţa care este Hristos;
Bucuraţi-vă, cei cărora Dumnezeu a turnat în sufletele voastre daruri alese;
Bucuraţi-vă, cei aleşi din cei chemaţi să fiţi prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, oameni care aţi înduhovnicit firea cea slăbănogită de păcat;
Bucuraţi-vă, cei ce nu v-aţi lipit inima de lucrurile cele trecătoare ale acestei lumi;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, scăldaţi în dragostea lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, cei rămaşi permanent sub pronia divină;
Bucuraţi-vă, slujitori şi apărători ai Bisericii strămoşeşti;
Bucuraţi-vă, că în tot pământul românesc se cinstesc numele voastre;
Bucuraţi-vă, că sfintele voastre moaşte ocrotesc glia străbună;
Bucuraţi-vă, că rugăciunile voastre pentru neamul din care faceţi parte sunt ascultate de Dumnezeu.
Condacul al 9-lea
În fiecare din cele nouă cete de sfinţi ale cerului vă sălăşluiţi, sfinţi ai neamului, potrivit misiunii
voastre care aţi avut-o aici pe pământul românesc. Acolo vă veseliţi de comuniunea sfinţilor şi vă
rugaţi pentru sufletele noastre, cântând, împreună cu îngerii, lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Veniţi toţi fiii neamului să ne bucurăm duhovniceşte la pomenirea cea de peste an a Sfinţilor români
ieşiţi din sângiuirile acestui popor binecuvântat. Căci, iată, după prăznuirea tuturor Sfinţilor în
lumina Cincizecimii, a fost rânduită şi ziua prăznuirii voastre, revărsându-ne nouă daruri aducătoare
de câştig duhovnicesc. Pentru aceasta cu cuget luminat şi inimă curată vă cântăm, zicând:
Bucuraţi-vă, cetele apostolilor cu Andrei cel întâi chemat şi botezătorul neamului românesc;
Bucuraţi-vă, mulţimea mucenicilor din toate timpurile şi din toate locurile, jertfiţi pentru Hristos în
tot pământul românesc;
Bucuraţi-vă, ierarhi prea sfinţiţi, luminători ai lumii şi dascăli ai teologiei româneşti;
Bucuraţi-vă, mulţimea cuvioşilor şi cuvioaselor, care aţi luat crucea şi aţi urmat lui Hristos;
Bucuraţi-vă, ceata Sfinţilor tămăduitori şi ajutători ai neamului în prigoane şi supărări;
Bucuraţi-vă, părinţi dreptmăritori şi cunoscători ai tainelor lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, voievozi şi dregători cucernici, ziditori de lăcaşuri sfinte;
Bucuraţi-vă, mulţimea drepţilor, plăcuţi lui Dumnezeu, ieşiţi din viţa poporului românesc;
Bucuraţi-vă, eroi ai credinţei şi făcători de pace pe pământ;
Bucuraţi-vă, toţi Sfinţii români, cu Născătoarea de Dumnezeu împreună locuitori;
Bucuraţi-vă, că aţi completat locul îngerilor celor căzuţi prin trufie;
Bucuraţi-vă, că vedeţi pururea faţa lui Hristos.
Condacul al 10-lea
Întru lumina cea pururea fiitoare, care străluceşte ca una singură din trei ipostasuri ale Prea Sfintei
Treimi, vă sălăşluiţi Sfinţilor români. Împreună cu Prea Curata Maică a lui Dumnezeu, cu ceilalţi
Sfinţi ai neamurilor creştine şi cu toţi Sfinţii îngeri cântaţi lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 10-lea
De strălucirea cea mai presus de minte bucurându-vă, Sfinţilor români, şi de dumnezeiasca veselie
umplându-vă, v-aţi îndumnezeit prin apropierea de Hristos. Iar dacă, în ceruri, v-aţi împărtăşit de
dumnezeiasca desfătare şi prea măriţi pe Dumnezeu, Cel ce v-a prea mărit, minunaţilor, rugaţi-vă
pentru sufletele noastre, cei ce vă lăudăm, zicând:
Bucuraţi-vă, Sfinţilor care vedeţi pururea faţa lui Hristos;
Bucuraţi-vă, buchete prea frumoase, înmiresmate de harul Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, stupina părinţilor din care iese dulceaţa tămăduirilor;
Bucuraţi-vă, stâlpii cei neclintiţi ai Bisericii;
Bucuraţi-vă, făclii aprinse din focul dumnezeirii;
Bucuraţi-vă, râuri de har revărsate peste pământul din care aţi ieşit;
Bucuraţi-vă, candele aprinse din lumina lui Hristos;
Bucuraţi-vă, punţi trainice peste prăpastia ispitelor;
Bucuraţi-vă, izvoare din care ţâşneşte apa vindecărilor;
Bucuraţi-vă, piscuri semeţe din grădina Edenului;
Bucuraţi-vă, stânci neclintite în faţa furtunilor.
Condacul al 11-lea
Fericim ceata Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre dreptmăritoare, pe dascălii teologiei româneşti, cei
ce ne-au lăsat învăţături şi ne-au arătat calea cea sfântă a mântuirii. Drept aceea, cu cântări să-i
lăudăm, căci în ceruri se roagă pentru sufletele noastre şi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Cine va putea număra mulţimea binefacerilor şi a minunilor care le-aţi săvârşit pentru fiii Bisericii
din care faceţi parte, Sfinţilor români? Sfintele voastre moaşte, purtătoare de har dumnezeiesc,
străjuiesc hotarele ţării noastre, iar rugăciunile voastre, în ceruri, ne ocrotesc şi ne acoperă de
rătăcire şi de primejdii. Ca mulţumită pentru darurile voastre, primiţi de la noi nevrednicii această
smerită cântare:
Bucuraţi-vă, prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, cetăţeni ai Raiului şi slujitori ai Cuvântului vieţii;
Bucuraţi-vă, icoane ale credinţei şi podoabe a Bisericii dreptmăritoare;
Bucuraţi-vă, snopi care poartă pâinea vieţii;
Bucuraţi-vă, hambare pline cu roadele Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, tămăduitori ai bolnavilor;
Bucuraţi-vă, sfinţitori ai sufletelor noastre;
Bucuraţi-vă, îndreptătorii credinţei şi chipuri ale blândeţii;
Bucuraţi-vă, apărători ai Bisericii dreptmăritoare;
Bucuraţi-vă, ocrotitori ai săracilor şi văduvelor;
Bucuraţi-vă, sprijinitori ai bătrânilor şi oropsiţilor;
Bucuraţi-vă, părinţi ai orfanilor şi ajutători ai celor lipsiţi.
Condacul al 12-lea
Din stricăciunea cea de demult şi din prăpastia păcatelor şi a fărădelegilor, vrând Hristos să ne
îndrepteze, ne-a rânduit şi nouă, în toate veacurile, pilde de pocăinţă şi îndreptare, pe Sfinţii cei de
un neam cu noi. Aceştia ne-au învăţat a cânta: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Izbăviţi-ne pe noi, Sfinţilor, de boli, de ciumă şi de primejdii; izbăviţi-ne pe noi de foc, de
grindină, de războiul cel dintre noi, dăruind pace sufletelor noastre. Păziţi Sfintele Biserici în care se
pomenesc numele voastre, ocrotiţi ţara de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ajutaţi-ne să ne mântuim, iar
în ziua judecăţii lui Hristos să ne fiţi sprijinitori ca să intrăm în comuniuea voastră şi să vă
mulţumim zicând:
Bucuraţi-vă, alăute duhovniceşti şi temple ale Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, făclii purtătoare de lumină necreată;
Bucuraţi-vă, comori nepreţuite ale neamului românesc;
Bucuraţi-vă, risipitorii întunericului diavolesc;
Bucuraţi-vă, mijlocitorii înaintea tronului Prea Sfintei Treimi pentru mântuirea neamului românesc;
Bucuraţi-vă, trepte de urcuş spre grădina Raiului;
Bucuraţi-vă, aducători de belşug în pământul strămoşesc;
Bucuraţi-vă, străjeri ai hotarelor patriei noastre;
Bucuraţi-vă, mărgăritare nepreţuite ale Bisericii Ortodoxe;
Bucuraţi-vă, că sunteţi încoronaţi de Hristos în ceruri;
Bucuraţi-vă, nădejdea noastră în ziua judecăţii;
Bucuraţi-vă, mijlocitori pentru mântuirea noastră;
Condacul al 13-lea
O, prea lăudaţilor şi purtătorilor de Dumnezeu, Sfinţilor români, ca cei ce aţi primit cununile cele
neveştejite ale slavei şi v-aţi învrednicit de desfătarea Raiului, primiţi aceste rugăciuni ale noastre,
rostite cu inimă curată şi smerită şi fiţi mijlocitori către Înduratul Dumnezeu ca să ne izbăvească de
osânda cea veşnică, iertându-ne păcatele, ca împreună cu voi să petrecem acolo unde nu este nici
durere, nici întristare nici suspin şi unde se cântă neîncetat: Aliluia!
Apoi iarăşi se zice:
Icosul 1
Veniţi toţi credincioşii să prăznuim duhovniceşte pomenirea tuturor Sfinţilor români şi să cântăm
laude celor aleşi de Dumnezeu să fie stâlpi neclintiţi ai Bisericii strămoşeşti: pe Andrei, Apostolul
lui Hristos, cel întâi chemat şi cel ce a semănat cuvântul Evangheliei în pământul străbun al ţării
noastre, pe toţi mucenicii neamului, pe ierarhi şi învăţători, pe cuvioşi şi cuvioase, pe pustnici şi
rugători şi toată ceata cea minunată a drepţilor din toate veacurile şi, cu cinste fericindu-i, într-un
glas să le cântăm:
Bucuraţi-vă, odrasle sfinte, ieşite din viţa moşilor şi strămoşilor noştri;
Bucuraţi-vă, cei aleşi şi trimişi de Hristos să înţelepţiţi pe fiii neamului;
Bucuraţi-vă, stele strălucitoare care aţi răsărit încă din zorii naşterii poporului românesc;
Bucuraţi-vă, slujitori credincioşi ai Domnului care voia Lui aţi împlinit;
Bucuraţi-vă, icoane vii prin care toţi românii văd faţa lui Hristos;
Bucuraţi-vă, buchet bine mirositor prin care înrâureşte mireasma Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, raze luminoase care v-aţi aprins din Soarele Hristos;
Bucuraţi-vă, semănători ai credinţei adevărate şi risipitori ai întunericului păgânătăţii;
Bucuraţi-vă, apărători nemitarnici ai Bisericii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai adevărului şi ai dreptăţii;
Bucuraţi-vă, pietre vii pe care s-a clădit Biserica neamului nostru;
Bucuraţi-vă, potire în care se păstrează apa vieţii.
Condacul 1
Pe vasele Sfântului Duh şi făcliile cele strălucitoare ale Bisericii lui Hristos, pe aleşii lui Dumnezeu,
toţi Sfinţii români, cei ce s-au învrednicit a lumina pământul ţării noastre şi poporul cel
binecredincios cu lumina cea întreit strălucitoare a Prea Sfintei Treimi, să-i lăudăm după cuviinţă
noi, fiii neamului românesc, cei ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim pomenirea lor, cântând:
(Acest text a fost alcătuit, în Duminica Sfinţilor Români a anului 2006, de IPS Arhiepiscop
Ioachim, diortosit şi completat de Arhim. Clement Haralam, Mănăstirea Antim, Bucureşti,
Duminica Sfinţilor Români, 2013)
Acatistul Sfinţilor români


chemăm.

creştinesc.
Crezul
Condacul 1
Celor ce din neamul nostru s-au învrednicit a dobândi, prin nevoinţele şi sângele lor, darul
sfinţeniei, fiind astfel slava neamului nostru înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, acestora şi noi,
ca unora ce pururea mijlocesc înaintea tronului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, să le
strigăm cu bucurie: Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!
Icosul 1
Începutul mântuirii neamului nostru s-a arătat a fi cel dintâi chemat dintre Apostoli, slăvitul Andrei.
Ca el din bezna neştiinţei scoţându-ne, ne-a învăţat a ne închina Treimii celei de viaţă făcătoare.
Cântăm, aşadar, lui şi tuturor celor ce i-au urmat în credinţă, unele ca acestea:
Bucură-te, Andreie, că tu ai binevestit mântuirea neamului omenesc în părţile noastre;
Bucură-te, că strămoşii noştri după vrednicie te-au cinstit;
Bucură-te, că mereu te-ai arătat apărător al nostru înaintea lui Hristos şi a Maicii Sale;
Bucură-te, că prin tine putem cânta tuturor Sfinţilor neamului nostru laude, zicând:
Bucuraţi-vă, toţi cei ce împodobiţi binecuvântatul pământ al ţării cu florile sfinţeniei;
Bucuraţi-vă, că lacrimile voastre cad fără oprire înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare
nenumăratelor noastre păcate;
Bucuraţi-vă, că voi sunteţi măsura neamului nostru şi binecuvântarea lui cea nepieritoare;
Bucuraţi-vă, că doar întru voi putem să ne lăudăm cu adevărat;
Bucuraţi-vă, că fără ajutorul vostru demult am fi fost în ghearele morţii;
Bucuraţi-vă, că doar pentru suspinele voastre ne mai îngăduie Dumnezeu răutatea;
Bucuraţi-vă, că împreună cu Maica Domnului sunteţi singura noastră nădejde de mântuire;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!
Condacul al 2-lea
Prin Andrei, Apostolul nostru, s-a luminat pământul ţării de lumina cea dulce a Învierii şi neamul
românesc a început a-i naşte pe cei mai buni dintre fiii săi, sfinţi în cer; care pururea ne izbăvesc pe
noi în chip tainic din toată ispita. Cinstindu-i pe ei după cuviinţă, cu bucurie să-I mulţumim Celui ce
ni i-a dat, cântând: Aliluia!
Icosul al 2-lea:
Sângele mucenicilor este sămânţă pentru alţi creştini. Iar sângele vostru, primilor mucenici care v-
aţi jertfit pe pământurile noastre, a fost temelia cea neclintită pe care a luat fiinţă neamul nostru,
deodată român şi creştin. Pentru aceasta, vouă tuturor, vă cântăm aşa:
Bucură-te, Sfinte Montan, preotul lui Hristos, că împreună cu soţia ta Maxima neînfricaţi L-aţi
mărturisit pe Stăpânul;
Bucură-te, că pentru aceasta aţi primit cununa muceniciei prin înecare;
Bucură-te, Nichita, cel ce ai stat împotriva goţilor celor păgâni;
Bucură-te, că pentru aceasta ai pătimit moarte prin foc, învrednicindu-te de slava cea veşnică;
Bucură-te, Sfinte Sava, mare mucenice, că apa Buzăului s-a învrednicit a primi prea cinstitul tău
trup;
Bucură-te, că moaştelor tale şi marele Vasile s-a închinat cu evlavie;
Bucuraţi-vă, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, că sângele vostru ca pe o comoară de mare preţ l-aţi adus
lui Hristos;
Bucuraţi-vă, că aţi umplut de veselie inimile creştinilor prin minunata arătare a cinstitelor voastre
moaşte;
Bucuraţi-vă, că Dumnezeu prin ele ne-a arătat că încă ne mai aşteaptă pocăinţa;
Bucuraţi-vă şi voi, Sfinţilor Epictet şi Astion, care cu darul facerii de minuni aţi adus pe mulţi
strămoşi de-ai noştri la credinţă;
Bucuraţi-vă, că mai apoi înfricoşătoarele chinuri le-aţi socotit, pentru Hristos, a fi dulceaţă cerească;
Bucuraţi-vă, că şi moaştele voastre împodobesc Dobrogea cu daruri de la Dumnezeu;
Condacul al 3-lea
Sfinţit-au pământul ţării noastre cu sângele lor mucenicii. Că ei pe toate le-au socotit deşertăciune,
şi prin pătimiri de puţină vreme au câştigat bucuria cea veşnică. Pentru aceasta pot şi nouă, celor ce
ne închinăm lor cu dragoste, să ne ajute în toată greutatea. Iar noi, cei ce suntem urmaşi nevrednici
ai lor, să ne străduim a cânta împreună cu ei, Dumnezeului tuturor: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Învrednicitu-s-au, în vremurile cele dintâi, străbunii noştri, de păstori desăvârşiţi, care prin viaţa lor
sfântă i-au povăţuit pe calea cea strâmtă a mântuirii. Că unii şi mucenicie au răbdat, iar alţii L-au
mărturisit pe Hristos cu tărie. Pentru aceasta şi noi, ca unor părinţi ai noştri, să le cântăm cu
credinţă:
Bucură-te, Sfinte Irineu, episcop al Sirmiumului, că tu cu vitejie sângele ţi-ai vărsat pentru Hristos;
Bucură-te, că diaconul Dimitrie ţi-a urmat în răbdare;
Bucură-te, cinstite Efrem, că pe mulţi pregătindu-i pentru mucenicie, şi tu te-ai jertfit împreună cu
ei;
Bucură-te, Vetranioane, episcop al Tomisului, că te-ai înflăcărat de râvna pentru credinţa cea
ortodoxă;
Bucură-te, că pentru aceasta, pe împăratul cel pământesc l-ai înfruntat din dragoste pentru Împăratul
ceresc;
Bucură-te, Teotime, care prin minunile tale L-ai propovăduit pe Hristos şi hunilor celor barbari;
Bucură-te, că tu pe Ioan cel cu Gură de Aur l-ai apărat cu neînfricare;
Bucură-te, Niceta, că pe mulţi dintre daci i-ai botezat în numele Sfintei Treimi;
Bucură-te, că scrierile tale luminate de Duhul Sfânt, au apărat dreapta credinţă;
Bucuraţi-vă, Ioan Casian şi Gherman, cei odrăsliţi din pământul Dobrogei şi înfloriţi în ţinuturile
apusene;
Bucuraţi-vă, că voi pe toţi Sfinţii i-aţi cercetat, adunând ca nişte albine nectarul duhovnicesc de la
fiecare;
Bucuraţi-vă, că după ce v-aţi desăvârşit în sfinţenie aţi întemeiat viaţa monahală în Apus;
Condacul al 4-lea
Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu, zice Domnul. Iar
voi, măriţilor ierarhi, turma cea cuvântătoare încredinţată vouă aţi scos-o dintru neştiinţă, cu fapta şi
cu cuvântul învăţând pe strămoşii noştri a-L lăuda pe Dumnezeu cel Unul în Treime, cântând:
Aliluia!
Icosul al 4-lea
Prin munţi, prin peşteri sau prin păduri vieţuind cuvioşii, au umplut întreg pământul ţării noastre de
nevoinţe sfinte. Că ei de toate s-au lepădat pentru a-I urma lui Hristos; pentru care Acela, după
făgăduinţă, i-a făcut moşteni ai vieţii celei veşnice. Să le cântăm şi noi, aşadar, cu glas de bucurie:
Bucură-te, Sfinte Nicodim, că prin aspre nevoinţe în Muntele cel sfânt al Athosului viaţa ţi-ai sfinţit;
Bucură-te, că în pământul nostru venind, te-ai arătat începător al vieţii de obşte;
Bucură-te, că multe mănăstiri ai întemeiat, adăpându-ne din lumina cea curată a Ortodoxiei;
Bucură-te, Sfinte ierarhe Leontie, cel ce pustia ai făcut-o să înflorească prin luptele tale;
Bucură-te, că darul facerii de minuni luând, ai ajuns păstor al Rădăuţilor;
Bucură-te, că după moartea ta, Dumnezeu S-a slăvit prin moaştele tale cele izvorâtoare de tămăduiri
şi bună mireasmă;
Bucură-te, Ioane, minunatule arhiepiscop, care la Râşca ai trăit în înfrânare şi sfinţenie;
Bucură-te, Daniile, mare sihastru, că din pruncie viaţa ţi-ai împodobit cu toată virtutea;
Bucură-te, că ai ajuns povăţuitor al lui Ştefan, Domnul cel sfânt al Moldovei;
Bucură-te, că moartea ta a arătat poporului că eşti viu în cer prin minunile izvorâte din mormântul
tău;
Bucură-te, Ghelasie, ierarhe, care te-ai arătat călugăr desăvârşit şi păstor al moţilor;
Bucură-te, că tu şi azi ne mângâi cu minunile tale, rugându-te cu durere pentru pământul cel chinuit
al apusenilor;
Condacul al 5-lea
Şi neamul nostru s-a învrednicit a aduce lui Hristos jertfă curată, mulţime de cuvioşi. Dar aşa a
bineplăcut lor, că neştiuţi de oameni să-şi sfinţească viaţa prin pustii şi-n singurătate. Că numele lor,
doar Dumnezeu îl ştie. Dar noi, încredinţaţi fiind că ei umplu cerurile de rugători neclintiţi pentru
mântuirea noastră, slăvim pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Biruinţa voastră, cinstiţilor mucenici, s-a arătat a fi însăşi moartea. Că prin aceasta v-aţi făcut vii în
cer, unde staţi de-a dreapta tronului lui Hristos, neîncetat suspinând pentru noi. Rugându-vă să nu ne
lepădaţi pentru păcatele noastre, vă cinstim cu nevrednicie, zicând:
Bucură-te, Vodă Constantin, mucenice, că te-ai arătat a fi mai darnic decât toţi domnii;
Bucură-te, că pentru aceasta şi Hristos te-a răsplătit cu cununa muceniciei, pe care şi fiii tăi,
Constantin, Ştefan, Radu şi Matei au primit-o împreună cu tine;
Bucură-te, că nici pe ei şi nici pe sfetnicul Ianache nu i-ai cruţat, îndemnându-i să rabde patima cu
bucurie;
Bucură-te, că ne spăimântăm toţi de vitejia ta cea mucenicească, cu care moartea ai înfruntat;
Bucuraţi-vă dar, Sfinţilor Brâncoveni, că întru totul v-aţi asemănat mucenicilor celor din vechime,
slavă făcând neamului şi lui Dumnezeu;
Bucură-te şi tu, Sfinte Antim, că din pământul Iviriei ai ajuns păstor al Ţării Româneşti;
Bucură-te, că împreună cu Sfântul Domn Constantin aţi ridicat poporul din neştiinţă, prin cărţile
cele cu folos sufletesc;
Bucură-te, că în dulce grai românesc ai rânduit a se sluji în Biserici, spre slava lui Dumnezeu şi
folosul oamenilor;
Bucură-te, că mai apoi de turci fiind omorât, ai ajuns şi mucenic al lui Hristos;
Bucură-te, viteazule Ioane, cel ce te-ai arătat vlăstar binecuvântat al pământului nostru;
Bucură-te, că deşi tânăr fiind cu vârsta, ai biruit atât pofta trupească cât şi moartea;
Bucură-te, că ai fost înjunghiat ca un miel nevinovat de turcii cei fără de lege;
Condacul al 6-lea
Prin răbdarea lor în chinuri, prin dragostea pentru Mântuitorul Hristos, prin credinţa în viaţa cea
veşnică, prin bărbăţia lor în faţa morţii, mucenicii ne sunt siguri îndrumători spre mântuire. Să-L
slăvim pe Dumnezeu, Cel ce i-a întărit întru toate, cântând: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Înfrânându-se întru cunoştinţă cuvioşii, trupul şi sufletul şi-au sfinţit, umplându-se de Duh Sfânt;
iar pentru aceasta au şi rămas după moarte nestricaţi. După cuviinţă dar, ca unora care ne ocrotesc
prin rugăciunile lor, cu dragoste să le cântăm:
Bucură-te, Paraschiva noastră cea iubită, care viaţa desăvârşit ţi-ai închinat-o lui Hristos;
Bucură-te, că pe Acesta dorindu-L neîncetat, cu toată virtutea sufletul ţi-ai împodobit;
Bucură-te, că tu eşti ocrotitoarea întregii Moldove prin moaştele tale cele prea dorite;
Bucură-te, că toţi românii vin la tine ca la o grabnică izbăvitoare din nevoi;
Bucură-te, Grigorie cel din Decapole, apărătorule al Sfintelor icoane, că ai dobândit darul facerii de
minuni;
Bucură-te, că prin rânduială dumnezeiască cinstitele tale moaşte au ajuns în Oltenia, de unde
dăruiesc vindecări tuturor;
Bucură-te, Dimitrie, bouarule din Basarabi, că în deplină smerenie viaţa şi moartea ţi-ai trecut;
Bucură-te, că Dumnezeu moaştele tale minunat le-a descoperit, făcându-te apărător al
Bucureştiului;
Bucură-te, Sfinte Ioane, care în mănăstirea Prislop prin aspre nevoinţe te-ai sfinţit;
Bucură-te, că întreagă Ţara Haţegului te cinsteşte cu dragoste ca pe un fiu al ei;
Bucură-te şi tu, Antonie de la Iezeru, că în Carpaţi pustniceşte ai trăit;
Bucură-te, că pe oamenii cei ce te căutau cu credinţă, i-ai povăţuit pe calea mântuirii;
Condacul al 7-lea
Sfinţi ai noştri şi ajutători nouă s-au arătat cei ce cu moaştele lor au binecuvântat ţara, cuvioşi şi
mucenici, deşi odrăsliţi din alte pământuri. Pentru aceasta Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce
neamurile le ţine în dragoste unul pentru altul, toţi împreună cântând: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Pe apărătorii dreptei credinţe şi ai neamului strămoşesc, pe cei ce în faţa prigoanelor şi a duşmanilor
L-au mărturisit neclintit pe Hristos şi Biserica Sa au păzit-o cu neînfricare, pe aceştia după dreptate
să îi lăudăm zicând:
Bucură-te, Ştefan cel mare, spaima păgânilor şi apărătorul întregii creştinătăţi;
Bucură-te, că tu eşti pavăză neamului nostru până la sfârşitul vremurilor;
Bucură-te, că pentru slava dreptei credinţe ai umplut pământul ţării de mănăstiri şi biserici;
Bucură-te, că în timpul vieţii cu sabia ai luptat pentru neam şi pentru credinţă, iar acum cu
rugăciunea te lupţi pentru noi;
Bucură-te, Petru Movilă, mitropolitule al Kievului, că în bun chip te-ai nevoit pentru slava
Ortodoxiei;
Bucură-te, Iosif mărturisitorule, ierarhe al Maramureşului, că nedreptatea şi batjocurile cu vitejie le-
ai răbdat;
Bucură-te, că pe maramureşeni întru bună credinţă şi evlavie i-ai păstorit;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor mitropoliţi Iorest şi Sava, care pe poporul cel încredinţat vouă l-aţi păzit de
prigoana calvinilor;
Bucuraţi-vă, că pentru aceasta şi temniţă şi bătăi aţi pătimit, mărturisind dreapta credinţă;
Bucuraţi-vă, Visarion şi Sofronie, cei ce cu neînfricare aţi luptat pentru legea cea strămoşească;
Bucuraţi-vă, că în temniţi bătuţi şi chinuiţi fiind, pururea v-aţi rugat pentru poporul cel greu prigonit
al Ardealului;
Bucuraţi-vă, că prin predica voastră cea înflăcărată, românii s-au întors într-un cuget la credinţă;
Condacul al 8-lea
Pentru credinţă au pătimit mărturisitorii, şi pentru neam. Că palme, scuipări, bătăi, închisori şi încă
multe altele răbdând, ne-au arătat cum se cade a apăra credinţa strămoşească. Iar noi, nici cu mintea
putându-ne ridica la a lor virtute, să ne alăturăm lor în neîncetata cântare adusă lui Dumnezeu,
zicând: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Cuvioşilor ce din pământul Moldovei au răsărit, şi care viaţa întreagă în munţi şi-n peşteri şi-au
petrecut, în posturi şi-n privegheri de toată noaptea, şi care dobândind dragostea cea adevărată, s-au
rugat cu lacrimi pentru întreaga lume, acestora şi noi, închinându-ne acum, cu evlavie să le cântăm:
Bucură-te, Sfinte Chiriac, cel ce în muntele Bisericani gol ai petrecut vreme de 60 de ani, îndurând
arşiţa şi gerul;
Bucură-te, că prin luptele tale ai ajuns la măsurile nevoitorilor celor din vechime;
Bucură-te şi tu, Sfinte Chiriac de la Tazlău, care ai fost povăţuitorul sihaştrilor;
Bucură-te, că prin nevoinţele şi smerenia ta cea adâncă ai sporit în rugăciune, biruind cu totul pe
diavoli;
Bucură-te, Sfinte Rafaile din Agapia, că întru deplină ascultare trăind, darul înainte-vederii ai primit;
Bucură-te, că şi după moarte demonii i-ai izgonit prin moaştele tale cele minunate;
Bucură-te, Partenie, egumen al Agapiei, că te-ai îmbrăcat în toată fapta cea bună;
Bucură-te, Sfinte Inochentie, că în Mănăstirea Probota prin simplitate şi sărăcie ai dobândit
Împărăţia cea cerească;
Bucură-te, că pentru dragostea ta, Dumnezeu ţi-a dat darul facerii de minuni;
Bucură-te şi tu, Eustatie, cuvioase, cel ce vrednic următor Sfântului Inochentie te-ai făcut;
Bucură-te, Sfinte Vasile, că intrând în obştea Moldoviţei în scurtă vreme ai ajuns egumen vestit;
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi sfetnicul lui Alexandru cel bun;
Bucură-te, că moaştele tale până acum ne sunt de grabnic ajutor în nevoi;
Bucură-te, Epifanie, că în Voroneţ trăind, ai fost urmaş cinstit al Sfântului Daniil Sihastrul;
Condacul al 9-lea
Pildă vrednică de urmat ne-au arătat cuvioşii. Că ei prin posturile îndelungi cu care trupul şi-au
potolit, prin lacrimile neîncetate cu care ochii şi-au luminat şi prin privegherile cele de toată noaptea
în care au petrecut în rugăciune, ne-au învăţat cum să dobândim Împărăţia cea veşnică. Să-I
mulţumim lui Dumnezeu, aşadar, pentru ei şi pentru toate, cântând: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Întru mucenicie aţi primit cununa cea neveştejită şi mai presus de minte de la Însuşi Hristos,
Stăpânul nostru. Cu vitejie neplecându-vă în faţa celor ce vă chinuiau, prin pătimiri şi prin moarte
aţi răpit Raiul. Pentru care vă şi cântăm, mucenicilor, unele ca acestea:
Bucură-te, Teodosie, Mitropolitule al Moldovei, că din pricina dragostei ce o purtai păstoriţilor tăi ai
fost prigonit de domnul cel nelegiuit;
Bucură-te, că după moartea ta cea mucenicească, Sfântul Antipa s-a făcut părtaş minunatei
descoperiri a moaştelor tale;
Bucură-te, Ioane, mare mucenice al lui Hristos, că toată viclenia celui rău s-a dovedit a fi spre slava
ta mai mare;
Bucură-te, că ajungând trupul tău prea iubit la Suceava, ai vindecat toate rănile moldovenilor;
Bucură-te, că de atunci prin multe minuni ne-ai încredinţat de dragostea pe care ne-o porţi nouă
tuturor;
Bucură-te, nevinovată Filofteie, că milostenia ta a deschis cerurile;
Bucură-te, că securea care ţi-a fost spre moarte, te-a făcut mireasă a lui Hristos;
Bucură-te, că moaştele tale păzesc cu străşnicie pământul ţării şi pe cei ce locuiesc într-însa;
Bucură-te, Oprea, cioban minunat, care cu vitejie ai înfruntat stăpânirea străină, cerând libertate
pentru românii dreptslăvitori;
Bucură-te, că pentru această temniţă până la moarte ai răbdat, mucenic al lui Hristos învrednicindu-
te a fi;
Bucuraţi-vă, Ioane şi Moise, preoţi neînfricaţi, că nu aţi vrut cu nici un chip să vă lepădaţi de
credinţa strămoşească;
Bucuraţi-vă, adevăraţilor apărători ai Ortodoxiei, că aţi fost băgaţi în închisoare şi aţi îndurat multe
chinuri, dobândind moarte pentru credinţa cea dreaptă;
Condacul al 10-lea
Ajutor nebiruit ne-am câştigat noi în ceruri, pe Sfinţii mucenici. Că ei de dragoste arzând pentru
Stăpânul, şi pe toate lepădându-le pentru El, pe toate le-au şi câştigat. Iar acum se roagă pentru noi,
ne întăresc în credinţă, ne apără neamul şi ne păzesc de toată răutatea. Lui Hristos, aşadar, Care prin
ei şi prin Maica Sa ne trimite harurile Lui cele bogate, să-I mulţumim, cântând: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Să se bucure neamul nostru cu desăvâşită şi duhovnicească bucurie. Că a dobândit în cer Sfinţi
cuvioşi, care plăcând lui Dumnezeu în viaţa aceasta, şi-au agonisit veşnica răsplată, pe care ne-o pot
da şi nouă, celor ce le cântăm cu evlavie:
Bucură-te, Vasile cel din Poiana Mărului, că părăsindu-ţi ţara ai venit în pământurile Vrancei, pe
care le-ai luminat cu viaţa ta cea desăvârşită;
Bucură-te, că sporind în rugăciunea inimii, te-ai învrednicit a fi stareţ al cuviosului Paisie, cel ce ţi-a
urmat întru totul în virtute;
Bucură-te, Sfinte Paisie, că în Moldova şi-n Athos te-ai întărit întru toată virtutea, ajungând părinte
al părinţilor;
Bucură-te, că te-ai făcut mare dascăl al rugăciunii celei neîncetate a inimii;
Bucură-te, că sub oblăduirea ta ai strâns părinţi de multe neamuri, lăsând mulţime de ucenici care au
umplut toată Ortodoxia de lumina duhovnicească;
Bucură-te, minunate Antipa, care din Moldova ieşind şi-n Sfântul Munte desăvârşindu-te, ai rodit în
îndepărtatul Valaam;
Bucură-te, că ai strălucit cu sfinţenia ta din Athos până în Rusia, cinste făcând neamului tău, pentru
care te şi rogi neîncetat;
Bucură-te, Ioane, române, că rămânând de mic orfan, Dumnezeu ţi-a purtat de grijă ca unui adevărat
copil al Său;
Bucură-te, că El ţi-a călăuzit paşii spre pustiile Iordanului, unde şihăstreşte în aspră nevoinţă ai trăit;
Bucură-te, că au săltat inimile noastre de bucurie la aflarea moaştelor tale iubite, prin care ne-am
încredinţat că avem un nou mijlocitor pentru noi;
Bucură-te, Teodora, pustnico, care femeie fiind după fire ai întrecut cu nevoinţele pe mulţi dintre
bărbaţi;
Bucură-te, că în singurătate întreaga viaţă ai petrecut, punându-ţi toată nădejdea în Dumnezeu, Care
te-a şi slăvit cu trup nestricăcios;
Condacul al 11-lea
Să ne plecăm înaintea celor ce prin luptele lor au biruit cele ale firii şi s-au făcut îngeri în trup,
surpând pe surpătorul mântuirii noastre; iar lui Dumnezeu, Care le-a arătat lor calea cea strâmtă şi
cu chinuri, să-I cântăm, zicând: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Şi în vremurile mai noi au strălucit pe pământul ţării păstori desăvârşiţi în sfinţenie. Că ei sufletul şi-
au pus pentru noi în faţa lui Dumnezeu, străduindu-se cu timp şi fără timp a ne face vrednici de
Împărăţia Cerurilor. Ca unora ce fără zăbavă s-au nevoit pentru binele nostru, şi încă se mai
nevoiesc, să le cântăm zicând:
Bucură-te, Calinic, netrupescule păstor, că nu ştim de unde să începem a lăuda virtuţile tale;
Bucură-te, că deşi ai fost egumen şi ierarh cu multe griji, nevoinţele cele călugăreşti nu le-ai lepădat,
ci mai vârtos te-ai întărit întru ele;
Bucură-te, că prin negrăita ta milostenie te-ai urcat până la cer, fiind până azi părinte al săracilor;
Bucură-te, că în fel şi chip te-ai nevoit pentru binele păstoriţilor tăi, luptând pentru unirea tuturor
românilor întru dragoste de Dumnezeu şi de neam;
Bucură-te, că ai luminat poporul cel dreptcredincios, tipărind cărţi cu folos sufletesc şi zidind
nenumărate Biserici;
Bucură-te, că şi după moarte românilor tăi iubiţi le împarţi mulţime de daruri prin moaştele tale cele
prea cinstite;
Bucură-te, Iosif de la Partoş, mitropolitule al Timişoarei, care în Sfântul Munte Athos ai urcat pe
calea cea dumnezeiască a virtuţilor;
Bucură-te, că deşi bătrân fiind, ai venit să păstoreşti poporul Banatului;
Bucură-te, că de darul facerii de minuni învrednicindu-te, prin moaştele tale ne stai şi azi întru
ajutor;
Bucură-te, Sfinte Nifon, că şi tu în Grădina Maicii Domnului te-ai nevoit întru sfinţenie;
Bucură-te, că ai fost ales patriarh al Constantinopolului, iar mai apoi ai ajuns păstor al Ţării
Româneşti;
Bucură-te, că pe binecredinciosul şi înţeleptul voievod Neagoe Basarab l-ai povăţuit pe căile
sfinţeniei;
Condacul al 12-lea
Pe vrednicii noştri ierarhi şi stăpâni, care întru frica Domnului s-au nevoit a scoate poporul din
mâinile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, îndrumându-l întru toate poruncile Mântuitorului, pe aceştia,
dar, lăudându-i, lui Dumnezeu, Celui ce i-a înţelepţit cu lumina Sa cea bogată, să-I cântăm cu
bucurie, strigând: Aliluia!
Icosul al 12-lea:
Din mormânt a ieşit mântuirea neamului omenesc, prin slăvita Înviere. Iar mucenicii şi mărturisitorii
vremurilor de pe urmă, locuind în temniţi ca-n nişte morminte, au adus, prin jertfa lor, învierea
neamului românesc. Să cântăm, aşadar, tuturor celor care neştiuţi au pătimit pentru credinţa sub
prigoana celor fără de Dumnezeu, unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, arhierei şi preoţi, călugări şi credincioşi, care aţi umplut temniţele comuniste;
Bucuraţi-vă, toţi cei ce v-aţi stins în vremea cruntei prigoane, ştiuţi doar de Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, că în iertare şi nevoinţă desăvârşindu-vă, aţi făcut închisoarea prilej de sfinţire;
Bucuraţi-vă, toţi cei ce închişi la Piteşti L-aţi mărturisit pe Hristos, îndurând biruitori chinurile cele
mai presus de minte;
Bucuraţi-vă, Aiudule şi Jilava, că sângele mulţimilor de mucenici v-au făcut locuri de închinare;
Bucuraţi-vă, Gherla şi Periprava, că în voi a strălucit lumina rugăciunii celei din suferinţă;
Bucuraţi-vă, toate temniţele comuniste, că v-aţi făcut scară spre cer pentru nenumăraţi mucenici;
Bucuraţi-vă, că fără să vrea călăii cei nemiloşi au lucrat spre slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale;
Bucuraţi-vă, că prin ei floarea neamului românesc a umplut cerul, pururea mijlocind pentru noi
înaintea lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă dar, noilor mucenici, că vitejia şi răbdarea voastră v-au agonisit cununa cea veşnică;
Bucuraţi-vă, că întru bucuria Raiului sălăşluind acum, sunteţi nădejdea cea tare a neamului nostru;
Bucuraţi-vă, că prin jertfa voastră, Dumnezeu ne trimite în dar binecuvântările Lui cele bogate;
Condacul al 13-lea (de trei ori)

Tuturor Sfinţilor neamului nostru, mucenici, ierarhi, cuvioşi, mărturisitori şi voievozi, ştiuţi sau
neştiuţi, să le aducem cinstirea noastră şi dragostea şi evlavia. Şi să le mulţumim ca unora care
plâng pentru noi şi pentru păcatele noastre, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste pământul
ţării. Iar lui Dumnezeu, Celui ce până acum nu a lepădat neamul nostru cel dreptcredincios, să-I
cântăm din inimă, în veşnică şi dulce cântare zicând: Aliluia!
Apoi se zice iarăşi:
Icosul 1
Începutul mântuirii neamului nostru s-a arătat a fi cel dintâi chemat dintre Apostoli, slăvitul Andrei.
Ca el din bezna neştiinţei scoţându-ne, ne-a învăţat a ne închina Treimii celei de viaţă făcătoare.
Cântăm, aşadar, lui şi tuturor celor ce i-au urmat în credinţă, unele ca acestea:
Bucură-te, Andreie, că tu ai binevestit mântuirea neamului omenesc în părţile noastre;
Bucură-te, că strămoşii noştri după vrednicie te-au cinstit;
Bucură-te, că mereu te-ai arătat apărător al nostru înaintea lui Hristos şi a Maicii Sale;
Bucură-te, că prin tine putem cânta tuturor Sfinţilor neamului nostru laude, zicând:
Bucuraţi-vă, toţi cei ce împodobiţi binecuvântatul pământ al ţării cu florile sfinţeniei;
Bucuraţi-vă, că lacrimile voastre cad fără oprire înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare
nenumăratelor noastre păcate;
Bucuraţi-vă, că voi sunteţi măsura neamului nostru şi binecuvântarea lui cea nepieritoare;
Bucuraţi-vă, că doar întru voi putem să ne lăudăm cu adevărat;
Bucuraţi-vă, că fără ajutorul vostru demult am fi fost în ghearele morţii;
Bucuraţi-vă, că doar pentru suspinele voastre ne mai îngăduie Dumnezeu răutatea;
Bucuraţi-vă, că împreună cu Maica Domnului sunteţi singura noastră nădejde de mântuire;
Condacul 1
Celor ce din neamul nostru s-au învrednicit a dobândi, prin nevoinţele şi sângele lor, darul
sfinţeniei, fiind astfel slava neamului nostru înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, acestora şi noi,
ca unora ce pururea mijlocesc înaintea tronului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, să le
strigăm cu bucurie: Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!
Şi apoi se citeşte această
Rugăciune către Sfinţii români

Sfinţilor români, voi care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici,
care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi
nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă şi voievozi, care ne-aţi
apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă
cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.
Noi credem şi mărturisim că voi, Sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru sau care aţi venit în
aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi
ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie:
păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră;
nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, Sfinţilor, ci de
cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi şi care sunt mai presus de
puterea noastră.
Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugăciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de
războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe
care din cauza răutăţii noastre le pătimim. Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul
Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi
minciuni şi îndeobşte cu toată fapta cea rea.
Ne-am îndepărtat Sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa şi vă rugăm acum să cereţi
pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Şi să ne întoarceţi
la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva
din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care
să se slăvească sfânt numele Lui.
Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri Sfinţi români şi să
slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii
vecilor.
Amin.
Acatistul tuturor Sfinţilor români

Prăznuire în Duminica a doua
după Pogorârea Sfântului Duh (Rusalii)


chemăm.

creştinesc.
Crezul
După obişnuitul început, se zice:
Troparul, glasul 3: Ca pe nişte sfeşnice înţelegătoare ale Soarelui celui Neapus, în cântări vă
lăudăm, că luminători sunteţi nouă, celor din întunericul necunoştinţei, ca prin rugăciunile voastre
necontenite să se mântuiască şi sufletele noastre.
Condacul 1
Taina moştenirii din Părinţi şi neam este taina menirii ce fiecare o are în Propriul său chip, şi fericiţi
sunteţi voi, Sfinţilor, care cu împodobire aceasta aţi împlinit şi aşa v‐aţi făcut sfinţenia pământului şi
neamului: Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!
Icosul 1
Altarele lumii sunt locurile şi moaştele celor ce au fost cu adevărat închinătorii sfinţi ai lui
Dumnezeu şi aşa au rămas înrudirea cu un neam şi un pământ, într-o unire ce nu se mai poate
despărţi.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele vii de închinare;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi locurile aţi sfinţit;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi pe pământ locaş v-aţi făcut;
Bucuraţi-vă, lauda de cinste a unei meniri;
Bucuraţi-vă, lucrarea de taină a unei moşteniri;
Bucuraţi-vă, talanţii unui anume chip;
Bucuraţi-vă, seminţe pentru o anumită ţarină;
Bucuraţi-vă, cei aleşi cu o legătură sfântă;
Bucuraţi-vă, legământ de veşnică unire;
Bucuraţi-vă, unire ce nu se mai poate despărţi;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, în pomenirea din neam în neam;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!
Condacul 2
Ce minunat este să te naşti din Sfinţi Părinţi, să moşteneşti virtuţile lor, să vieţuieşti unde au
osemintele sfinte, să duci mai departe închinarea de: Aliluia!
Icosul 2
Lumea nu este împărţită de taina Părinţilor şi neamului şi nici de un anume pământ strămoşesc, ci de
stăpânirile pătimaşe, ce distrug tocmai altarele cele sfinte.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Părinţi, taină dumnezeiască;
Bucuraţi-vă, Părinţi, naştere de Viaţă;
Bucuraţi-vă, Părinţi, arătarea Chipului lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, Părinţi, locaş de altar;
Bucuraţi-vă, Părinţi, închinarea dumnezeiască;
Bucuraţi-vă, aleşii pământului;
Bucuraţi-vă, legământul Făgăduinţei;
Bucuraţi-vă, înrudirea făpturilor;
Bucuraţi-vă, înrudirea şi temelia vieţii;
Bucuraţi-vă, înrudirea ce preface firea;
Bucuraţi-vă, taina însăşi a Veşniciei;
Condacul 3
Aşa, Sfinţilor ai acestui neam şi pământ românesc, cu cinstirea cuvenită vă sărbătorim şi în
pomenirea voastră şi noi ne oglindim, în închinarea cea mare de: Aliluia!
Icosul 3
Din vremurile cele de demult, de la primul Părinte al acestui neam, vouă, tuturor celor ce aţi sfinţit
acest pământ, vă aducem şi noi mulţumirea cea binecuvântată.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, de la începuturile acestui neam;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, de pe acest pământ;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, înrudiţi cu plămădirea lui;
Bucuraţi-vă, cei născuţi pe aceste meleaguri;
Bucuraţi-vă, cinstiţi moşi şi strămoşi;
Bucuraţi-vă, părtaşii sfintei moşteniri a locului;
Bucuraţi-vă, cei înscrişi cu menirea acestuia;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi luat jugul acestei ţări;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi luat crucea anume însemnată;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi trecut pe drumurile noastre;
Bucuraţi-vă, lucrătorii mântuirii neamului românesc;
Condacul 4
Pământ bun al seminţelor bune fiind acest neam, a crescut pe mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, ca să
fie făclii nestinse, în cântarea de: Aliluia!
Icosul 4
Încă şi din alte părţi mulţi aţi venit, Sfinţilor, să vă odihniţi sfintele voastre moaşte în acest pământ
binecuvântat, făcându-vă comori de mare preţ.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor de la început de veacuri;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor daco-romani;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor de prin peşteri şi sihăstrii;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor din sate şi cetăţi;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, slujitori împărăteşti;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, slujitori la altare;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, ostaşi şi căpetenii de oşti;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor din dregătorii şi cinste;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor în smerenie de taină;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, plăcuţii de inimă ai lui Dumnezeu;
Condacul 5
Cum să vă numim pe voi, o, Sfinţilor ai acestui pământ şi neam, cum să vă aducem cinstirea noastră
şi mulţumirea care vi se cuvine, decât prin cântarea de: Aliluia!
Icosul 5
Pomenirea noastră să fie fără micşorarea vreunuia; vouă, celor rămaşi în amintire, sau încă tăinuiţi,
ori sub negurile vremurilor, tuturor vă aducem sărbătorirea noastră.
Bucuraţi-vă, cinstitorilor de Dumnezeu din vechime;
Bucuraţi-vă, drepţilor de demult;
Bucuraţi-vă, primilor propovăduitori apostoleşti;
Bucuraţi-vă, primilor mucenici;
Bucuraţi-vă, primilor sihaştri doritori de marea duhovnicie;
Bucuraţi-vă, primilor monahi, stareţi şi duhovnici iscusiţi;
Bucuraţi-vă, primilor arhierei şi preoţi ai Bisericii;
Bucuraţi-vă, ctitori de mănăstiri şi biserici;
Bucuraţi-vă, apărători şi luptători cu stăpânirile vrăjmaşe;
Bucuraţi-vă, domnitori încununaţi cu sfinţenia;
Bucuraţi-vă, toţi Sfinţii înscrişi pe acest pământ;
Condacul 6
Nici unul, numiţi sau tăinuiţi, de la cel mai de jos până la cel mai de sus, nu sunteţi în uitare, ci cu
toţii în cântarea de: Aliluia!
Icosul 6
Şi aşa, sărbătorirea noastră să fie deodată pentru toţi, cu fiecare în parte şi a celorlalţi, ca o prea
sfântă adunare a iubirii dumnezeieşti.
Bucuraţi-vă, mucenicii din Tomis;
Bucuraţi-vă, Macrobiu, Lucian şi Dasius;
Bucuraţi-vă, Argeu, Narcis, Marcelin şi Filius episcopul;
Bucuraţi-vă, Niceta ierarhul, Ermil şi diaconul Stratonic;
Bucuraţi-vă, Bretanion, Casian şi Gherman;
Bucuraţi-vă, Efrem, Montanus preotul şi soţia sa Maxima;
Bucuraţi-vă, Irineu, Lupus şi Silvan;
Bucuraţi-vă, Chiril, Chindeas, Tasius şi Sava;
Bucuraţi-vă, Dadas, Pasicrate şi Valentin din Durostorum;
Bucuraţi-vă, Iulian, Nicandru, Isihie, Emilian şi Secundus;
Bucuraţi-vă, Atalos, Kamasis, Filip şi Zoticos;
Condacul 7
Pomelnicul cel sfânt străluceşte încă cu cei ce aţi rămas mai jertfelnici, pentru
grabnicul ajutor în nevoile noastre, ale celor ce cântăm: Aliluia!
Icosul 7
Chiar veniţi de peste hotare, v-aţi înrudit cu neamul de aici şi v-aţi unit cu menirea de taină de pe
acest pământ.
Bucuraţi-vă, Apostole Andrei şi următorilor apostoleşti;
Bucuraţi-vă, Cuvioasă Paraschiva, Muceniţă Filofteea şi Teodora;
Bucuraţi-vă, Martirilor din Ardeal, Visarion, Sofronie şi Oprea;
Bucuraţi-vă, Arhiereilor Iorest şi Sava şi Iosif maramureşeanul;
Bucuraţi-vă, Ioan de la Suceava şi neînfricaţilor Brâncoveni;
Bucuraţi-vă, domnitorilor Matei Basarab şi Ştefan cel mare;
Bucuraţi-vă, Dimitrie cel nou şi Nicodim cel blând;
Bucuraţi-vă, Ioan de la Prislop, Paisie şi Ioan de la Neamţ;
Bucuraţi-vă, Antonie de la Iezer, Neofit din Stânişoara şi Daniil Sihastrul;
Bucuraţi-vă, Arhiereilor Leontie, Nifon, Calinic, Ghelasie şi Antim Ivireanul;
Bucuraţi-vă, toţi cei ştiuţi şi neştiuţi;
Condacul 8
Cinstirea noastră adusă vouă, Sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu, să nu fie umbrită de rugăminţile
noastre, ale celor aflaţi în necazuri şi nevoi, şi aşa împreună să cântăm: Aliluia!
Icosul 8
O, voi, Sfinţilor iubitori de Dumnezeu, aţi rămas înscrişi în acest neam şi pământ şi aşa aţi unit
pământul cu cerul, plinind marea taină a Întrupării lui Hristos.
Bucuraţi-vă, împlinirea tainei celei dumnezeieşti;
Bucuraţi-vă, stâlpii ce sprijină Cerul;
Bucuraţi-vă, mărgăritarele din ţarină;
Bucuraţi-vă, comorile cele nestricate;
Bucuraţi-vă, izvoarele de apă vie;
Bucuraţi-vă, hrana Cuvântului dumnezeiesc;
Bucuraţi-vă, băutura Preasfântului Duh;
Bucuraţi-vă, grăirea cea binecuvântată;
Bucuraţi-vă, sfatul de mare înţelepciune;
Bucuraţi-vă, povăţuirea iscusită;
Bucuraţi-vă, alegerea doar a celor bune;
Condacul 9
Ştiindu-vă pe voi temelia de piatră a acestui neam, şi noi, deşi nevrednici, moştenitorii tainelor
voastre suntem, prin care cântăm: Aliluia!
Icosul 9
Este mare bucuria noastră, avându-vă pe voi apărători şi ajutători în toate nevoile, că necontenit la
Hristos mijlociţi şi mântuirea noastră.
Bucuraţi-vă, cei binecuvântaţi de Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, aleşii dintre fiii oamenilor;
Bucuraţi-vă, cei mai curaţi cu sufletul;
Bucuraţi-vă, cei mai curăţiţi cu trupul;
Bucuraţi-vă, cei mai înţelegători cu mintea;
Bucuraţi-vă, cei mai simţitori cu inima;
Bucuraţi-vă, cei mai înţelepţi cu duhul;
Bucuraţi-vă, cei mai plini de cuvântul Evangheliei;
Bucuraţi-vă, cei mai râvnitori de cele bune;
Bucuraţi-vă, cei mai lucrători ai duhovniciei;
Bucuraţi-vă, cei mai iubitori de Dumnezeu;
Condacul 10
Prin icoanele voastre cele sfinte şi noi ne descoperim propriul chip, şi ne oglindim atât virtuţile, cât
şi slăbiciunile, şi aşa cântăm: Aliluia!
Icosul 10
Fericiţi sunteţi cu adevărat că vă avem rugători către Dumnezeu şi grabnici miluitori în toate nevoile
şi necazurile, ce adesea ne copleşesc.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, întăritori în credinţă;
Bucuraţi-vă, povăţuitori în toate căile vieţii;
Bucuraţi-vă, părinţi cu braţe prea iubitoare;
Bucuraţi-vă, mucenicie cu mărturisire neînfricată;
Bucuraţi-vă, cuvioşie de îngeri trupeşti;
Bucuraţi-vă, smerenie ascultătoare;
Bucuraţi-vă, smerenie iubitoare;
Bucuraţi-vă, luarea greutăţilor peste fire;
Bucuraţi-vă, ducerea poverilor celor slabi;
Bucuraţi-vă, tămăduirea de boli şi neputinţe;
Bucuraţi-vă, îmblânzirea tuturor răutăţilor;
Condacul 11
Pomenirea voastră, sărbătorile praznicelor cuvenite, locurile unde v-aţi nevoit şi aţi lucrat, unde
acum vă odihniţi sfintele moaşte, toate sunt şi cântarea noastră de: Aliluia!
Icosul 11
Comori de mare preţ ne sunteţi, moşteniri prea sfinte din neam în neam, frumuseţi de mare podoabă
ale Bisericii noastre româneşti.
Bucuraţi-vă, comorile pământului românesc;
Bucuraţi-vă, luceferi ai luminii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, pomi cu roadele vieţii nemuritoare;
Bucuraţi-vă, râuri cu ape tămăduitoare;
Bucuraţi-vă, uşile pământului spre cer;
Bucuraţi-vă, porţile Cerului spre pământ;
Bucuraţi-vă, altarele pe care a coborât Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, altarele pe care mereu coboară Hristos;
Bucuraţi-vă, rugăciuni neîncetate;
Bucuraţi-vă, mijlociri nenumărate;
Bucuraţi-vă, Sfinţii noştri cei mai de aproape;
Condacul 12
Biserică luptătoare aţi rămas şi Biserică biruitoare în cer v-aţi făcut, iar prin voi şi noi, fiii de jos, ne
naştem, creştem şi ne împlinim, în cântarea de: Aliluia!
Icosul 12
Aşa, nădejdea mântuirii noastre ne-o păstrăm şi prin voi credinţa ne-o întărim şi cu îndrăznire spre
Hristos alergăm, unde sunteţi acum adunaţi cu toţii.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor noştri de neam şi rudenie;
Bucuraţi-vă, moşilor şi strămoşilor sfinţi;
Bucuraţi-vă, pomenirea mărturiilor străbune;
Bucuraţi-vă, chipuri neşterse de vremi;
Bucuraţi-vă, nume păstrate cu grijă;
Bucuraţi-vă, icoane de pururea închinare;
Bucuraţi-vă, sfinte moaşte, altare vii;
Bucuraţi-vă, morminte, biserici de suflet;
Bucuraţi-vă, morminte, inimi ce bat în odihnă;
Bucuraţi-vă, întipărirea veşniciei în pământ;
Bucuraţi-vă, nemurirea din neam în neam;
Condacul 13 (de trei ori)

Sfinţilor toţi, de neam şi pământ românesc, pomenirea voastră ne este sărbătoare şi bucurie, dar şi
rugăminţi pentru ţara aceasta şi pentru noi, cei în nevoi, ca să cântăm cu glas mare: Aliluia!
Apoi se zice iarăşi Icosul 1 şi Condacul 1.
Icosul 1
Altarele lumii sunt locurile şi moaştele celor ce au fost cu adevărat închinătorii sfinţi ai lui
Dumnezeu şi aşa au rămas înrudirea cu un neam şi un pământ, într-o unire ce nu se mai poate
despărţi.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele vii de închinare;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi locurile aţi sfinţit;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi pe pământ locaş v-aţi făcut;
Bucuraţi-vă, lauda de cinste a unei meniri;
Bucuraţi-vă, lucrarea de taină a unei moşteniri;
Bucuraţi-vă, talanţii unui anume chip;
Bucuraţi-vă, seminţe pentru o anumită ţarină;
Bucuraţi-vă, cei aleşi cu o legătură sfântă;
Bucuraţi-vă, legământ de veşnică unire;
Bucuraţi-vă, unire ce nu se mai poate despărţi;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor, în pomenirea din neam în neam;
Condacul 1
Taina moştenirii din Părinţi şi neam este taina menirii ce fiecare o are în Propriul său chip, şi fericiţi
sunteţi voi, Sfinţilor, care cu împodobire aceasta aţi împlinit şi aşa v‐aţi făcut sfinţenia pământului şi
neamului: Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!
(Alcătuit de Prea Cuviosul Ghelasie Gheorghe şi fratele Valerian Dragoş Pâslaru de la Sfânta
Mănăstire Frăsinei, tipărit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului † SERAFIM, mitropolitul
Germaniei)
Comentarii patristice la Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23)
Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi
scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei!
Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în
predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice
cuvântul.
Matei 4,18
(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte
Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi
pescari care abia dacă aveau ceva?
La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii
sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea
care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de
acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor.
Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le
deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult.
Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau
capabili să o dorească.
Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac
acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic
ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti.
Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită
la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de
mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au
negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.
(Sfântul Grigorie cel mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro
de Alexandra Zurba)
Matei 4,19
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat (Matei 4, 20).
În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan
relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40).
Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe
prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se
poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a
fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo
Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul)
spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi
Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume,
pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru…
În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă
chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se
retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat
la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte
pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după
ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din
nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de
Alexandra Zurba)
Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au
urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în
lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc
pentru a putea avea un Tată ceresc şi aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari
care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari
duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor
pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face
pescari de oameni.
Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi
vor pescui şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16).
Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în
mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători,
pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume
precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.
(Cromaţius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face
învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume
amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică
antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură
pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.
Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că
dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce
unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă
și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale
trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este
nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării
lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci
se susţin, se sprijină fiecare în parte.
Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate
încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile
şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături
rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale
demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să
iasă afară, prin orice mijloace.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de

Alexandra Zurba)
Matei 4,20
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?”
Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate
deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că
între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi
cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte,
mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de
jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor
afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă
un obstacol pentru ei, decât un folos.

Alexandra Zurba)
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei
în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere:
Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi
vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu
pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre preţioase şi nu
pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul
sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime,
nu alege munca lor, ci inimile lor.

Alexandra Zurba)
Matei 4,21
(Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe
Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi
scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei!
Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în
predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice
cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera
natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca
credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2,
5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi;
Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe
cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele
ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie
învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu
înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca
Harul Mântuitorului să se descopere.
Matei 4,22
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât
de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au
întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În
schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19,
20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un
moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro
de Alexandra Zurba)
Împărăţia Cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din ce
avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia
împătrit (Luca 19, 8).
Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia
văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42).
Deci, aşa cum am spus, Împărăţia Cerurilor valorează atât cât avem.
(Sfântul Grigorie cel mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro

de Alexandra Zurba)
Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi
o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos
trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti.
Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar
prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi
corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor.
Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special
urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să
ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii,
pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi
păcatele trupului.
Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru
a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo şi au lăsat un tată în
urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.

Alexandra Zurba)
Matei 4,23
(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind
Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Isaia a proorocit că acestea se vor întâmpla când a zis: „El a luat bolile noastre şi neputinţele noastre
le-a purtat”. La acestea, Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, Hristos Domnul, a venit ca prin cuvintele
Sale să poată învăţa lumea spre viaţă şi cu leacurile Sale cereşti să vindece bolile trupului şi ale
sufletului, să poată elibera trupurile asediate de diavol şi să readucă persoanele afectate de
numeroase infirmităţi, la sănătate adevărată şi deplină.
Prin cuvântul puterii dumnezeieşti, El a vindecat neputințele trupului, dar prin leacul învăţăturii
duhovniceşti a vindecat rănile sufletului.
David a remarcat în mod clar că rănile sufletului sunt tămăduite de Domnul, când spune:
Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui, la care a adăugat: pe
Cel ce iartă toate nedreptăţile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 102, 2-3).
Prin urmare, El este Adevăratul şi Doctorul desăvârşit care tămăduieşte trupul şi restaurează sufletul
spre vindecare: Domnul şi Mântuitorul nostru.

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind
Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
El călătorea prin Galileea, ca un Doctor iubitor. El îngrijea pe cei bolnavi dându-le leacuri potrivite
fiecărei boli, pentru că toţi acei oameni neputincioşi şi suferinzi nu reuşeau să vină la doctor.

Alexandra Zurba)
Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Despre chemarea lui
Dumnezeu
Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)
Iubiţi credincioşi, astăzi, când Sfânta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintâi ucenici ai lui
Hristos, am socotit de cuviinţă să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.
Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori
Dumnezeu cheamă la sine pe toţi când zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce
locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare şi nu este altul
(Isaia 45, 22). În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi
(Matei 11, 28). Iarăşi vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după
cuvântul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5,
32).
Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea
dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia,
zicând: Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la
Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau când zice: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage
pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca
să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sunteţi chemaţi şi voi
ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mântuire se face prin Duhul Sfânt cu
multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea-
aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).
Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun
slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1).
Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzând frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au

ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mâinilor
lui. Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel zicând: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea
lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa că ei să fie fără
cuvânt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor
poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).
Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfântul Pavel: Pe care i-a hotărât
mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-
a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe
care mai înainte i-a hotărât pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu
o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia
care sunt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi
să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui.
Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei
2, 4).
Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu
Harul său să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, ceilalţi nu. Auzi ce zice: Iată stau la uşă şi bat. De
va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine
(Apocalipsa 3, 20). Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin Har,
totuşi mântuirea lor atârna de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei
sau nu, şi să se mântuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mântuieşte sau osândeşte
pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4,
11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui
Dumnezeu nu înrâureşte libertatea oamenilor.
Am însemnat aceasta aici pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mântuire, nu se face
de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi
vrednici de chemarea voastră (II Tesaloniceni 1, 11).Cu alte cuvinte ne spune să nu fim
nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu
frică şi cutremur la mântuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol (Filipeni 2, 12; I
Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).
Dar la ce cheamă Dumnezeu?La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii

Scripturi.
 Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32);
 Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20);
 Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru
1, 15);
 Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9);
 Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24);
 Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15);
 Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9);
 Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni
2, 14);
 Dumnezeu ne cheamă la mântuirea de veci (Evrei 9, 15)
 Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12);
 Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).
Iată, iubiţi credincioşi, la câte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu.
Oare câtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobândi atâtea nenumărate
bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!
În cele ce urmează să vedem ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu.
 Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-
5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14).
 Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27;
Romani 1, 21; 11, 7-10).
 Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II
Tesaloniceni 2, 10-11).
 Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6,
16);
 cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).
Iubiţi credincioşi, până aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către
tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască. Însăşi naşterea
noastră trupească, adică chemarea din neexistenţă la viaţă este o chemare a lui Dumnezeu, căci
nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rânduit de sus să
aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este
chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe
oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care
trăieşte.
Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare

duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel
Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o
adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvârşire, după cuvântul Sfântului Duh care
zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sunt sfânt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt
(Levitic 19, 2; 11, 44).
Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfântă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti
speciale, mult mai înalte pe pământ. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi
profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.
În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli. Pe când
umbla Iisus pe lângă Marea Galileei a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei,
fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi
face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele au mers după El. De acolo mergând mai
departe, a văzut alţi doi fraţi pe Iacob al lui Zevedeu, şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu,
tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers
după El (Matei 4, 18-22).
Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mântuitorul lumii numai pe unii i-a
chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii,
apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii până la marginile pământului.
I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor
pământeşti, în corabia Duhului Sfânt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Până
la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintâi, lucrând cu mâinile lor ca să
trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii,
"vânători de oameni", vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe
pământ. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rânduită la anumite vremi şi adresată
numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfânt la descoperirea voii lui
Dumnezeu şi la mântuirea oamenilor.
N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogaţi, nici învăţaţi, nici cunoscuţi şi cinstiţi.
 A chemat pescari, oameni săraci şi fără învăţătură, oameni smeriţi şi curaţi la suflet, ca să
smerească pe cei mândri, să mustre pe cei necredincioşi şi să ridice pe cei căzuţi în
întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.
 I-a chemat Hristos la sine goi, cerându-le să se lepede de cele pământeşti, de avere, de
rude, de prieteni, de trufia acestei vieţi şi să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori şi
împreună lucrători la înnoirea lumii.
 A chemat Hristos pe cei mai smeriţi şi curaţi la suflet, dezbrăcaţi de toate grijile trecătoare,
ca să-i poată fi ucenici credincioşi gata să-şi dea viaţa pentru El.
Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi
face vânători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pământ. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt
prilej că veţi fi urâţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu
se împotrivesc Duhului Sfânt, nici nu se duc mai întâi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsând
corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi
credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărâţi
toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate
timpurile.
 Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi,
tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adâncul smereniei, tăria blândeţii,
înţelepciunea Duhului, râvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui
Hristos.
 Aici aveau să înveţe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfânt şi meşteşugul vânării
sufletelor omeneşti.
Căci nimic nu este mai greu decât să câştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai
greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decât să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă
din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrânaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din
pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici.
Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi

cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfânt şi numai după aceea îi trimite să
vestească cuvântul mântuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie,
fără o viaţă sfântă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să
slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osândească şi pe
credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai
duhovnicul în scaunul de spovedanie.
Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au
chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflând peste ei harul
Duhului Sfânt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mântuirii. De
aceea, nu trebuie să ascultăm decât de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care
sunt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mâinilor
episcopilor şi rânduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.
Iubiţi credincioşi, dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pământ, să vedem ce
chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai
mulţi credincioşi sunteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii.
 Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi?

 Veniţi regulat în sărbători la biserică?
 Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră?
 Vă spovediţi regulat în sfintele posturi?
 Iertaţi pe cei ce v-au supărat?
 Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii?
 Vă împliniţi datoria de soţi, născând copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi
ucideţi?
 Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor?
Iată câte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atâtea răspunsuri. La fel
şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrânii sunt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică,
dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu
Trupul şi Sângele Domnului.
Astăzi, mai mult ca oricând, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne
aduc bucuria mântuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru
Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cât mai sfântă. Apoi să ne
cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am
împlinit menirea pentru care am fost creaţi.
Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră

chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos.
Amin.
Părintele Cleopa, despre Sfinţii români şi despre pustnicii din timpul său
„Mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica Zenovia, care era fiică de ministru de la
Bucureşti şi avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta în toate pădurile statului. A stat şaizeci de
ani în pustie."
00:01 – Toţi Sfinţii naţionali români, care s-au sfinţit pe pământul românesc, în Dobrogea, în Ardeal,
în Muntenia, în Oltenia, în Moldova, în nordul Moldovei, în Bucovina, toţi aceştia au fost de mare
folos pe vremea lor, în îmbărbătarea poporului, în credinţă, în timpul războaielor şi nu numai. Au
luptat cu credinţă să păzească sfânta noastră ţară şi Biserica naţională şi tot poporul român. Ei au
reuşit acestea nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa şi cu trăirea lor. Aţi văzut ce făcea Ştefan cel
Mare? Nu făcea nimic până nu-l întreba pe Daniil Sihastrul, pe duhovnicul lui. Pentru că, atunci era
multă credinţă şi multă apropiere între conducătorii ţării şi între Sfinţii Români, sihaştri şi stareţi şi
teologi ai ţării. Puteţi să verificaţi acestea. Toţi voievozii noştri cei mai vestiţi, care au intrat în
istoria naţională, au făcut la fel: avem pe Mircea cel mare, cel Bătrân, care se odihneşte la
Mănăstirea Cozia şi a făcut mănăstire la anul 1388. Lângă dânsul este un mormânt pe care scrie:
„Aici odihneşte monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul”. El a unit cele trei Ţări Române. Şi
mama lui a fost călugăriţă.
01:46 – Ştefan cel Mare a domnit patruzeci şi şapte de ani şi mama lui, Doamna Maria Oltea, a
murit tot călugăriţă la Mănăstirea Probota, înmormântată lângă Petru Rareş. Aţi văzut? Alexandru
cel Bun, cu doamna Ana, au făcut Mănăstirea Bistriţa, acolo unde este ctitor şi Ştefan cel Mare şi
Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Patru ctitori sunt acolo. Fiecare îşi făcea mormântul într-o
mănăstire cu gândul: „Dacă mor, apărând ţara, să pot fi pomenit la mănăstire sute de ani”. După cum
îi pomenim până în prezent, de sute de ani, pentru că sunt ctitori mari. Aici a trăit paisprezece ani
Daniil Sihastrul, înainte de a pleca în pustia Putnei. Aici au vieţuit Sfinţi mari: stareţul Voroneţului,
care a trăit la Secu şi Zosima, care a făcut prima sihăstrie la 1514. Acesta a venit cu treizeci de
călugări de Mănăstirea Neamţ şi a pus temelie pentru Mănăstirea Secu. Prin aceste locuri, atunci
când am venit eu aici, în pustie, în munţi, erau cincizeci de sihaştri. Atunci când te duceai la el, îţi
spunea pe nume, cum te cheamă. Şi mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica
Zenovia, care era fiică de ministru de la Bucureşti şi avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta
în toate pădurile statului. A stat şaizeci de ani în pustie. Avea zece ucenici şi avea obrazul ca o
cămaşă albă. Mă întreba: „Ştii Psaltirea pe de rost?”. Dar eu eram cu oile mănăstirii, pe aici prin
munţi.
03:34 –Dacă veţi merge în munţi, veţi vedea câte urme de bordeie şi de peşteri sunt, pe unde au stat
sfinţii. Câţi pustnici am găsit noi prin peşteri! Era o călugăriţă Magdalena, care avea zece ucenici şi
erau aici la muntele Pârlitura. Mai era o maică în pustie de cincizeci de ani, maica Zenovia, Maica
Cleomida, erau foarte multe maici. Nu mai vorbesc de călugări. Câţi pustnici erau! Am întâlnit un
episcop rus, pe nume Ion, însoţit de un ierodiacon basarabean bătrân. A stat drept şi s-a uitat la mine.
Era pe vremea când era prigoană mare prin Rusia. Oile s-au uitat şi câinii nu au lătrat la el. Şi mi-a
zis pe nume. Şi i-a zis fratelui meu Vasile: „Frate Vasile, te pregăteşti, că la primăvară pleci la
Domnul”. Şi fratele meu în luna mai a murit. Aşa sfinţi au trăit prin aceste zone.
04:27 – Ştiţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Puterea împăratului stă întru multa oştire şi puterea
celui din pustie întru multa rugăciune”. Căderea celui din obşte este prin neascultare şi căderea celui
din linişte este în măsura în care împuţinează pravila şi acestea pentru că te rugai zi şi noapte şi
credeai că eşti un sfânt al sfinţilor. Îţi ajungea un cartof şi puţine urzici făcute cu apă şi te întăreai cu
puterea Lui Dumnezeu şi a Maicii sănătăţii şi dobândeai lungimea vieţii. „Mânca-v-ar Raiul!”.
(Transcriere şi adaptare: Diac. Marian Pătraşcu)
Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă - Despre cinstirea Sfintelor Moaşte
Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le
cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe
pământ, Sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând - prin el -
adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor şi în viaţa cerească la care s-au dus, într-o
măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i
în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi
el lăcaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul
Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (I Cor. 6, 19).
Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor în vremea vieţuirii lor
pământeşti, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui ei
numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei 9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43-44; Matei 14, 36),
şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de trupul Apostolului Pavel (Fapte
19, 11-12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15).
Sectarul: Dar trupurile sfinţilor şi al Mântuitorului au făcut minuni cât erau în viaţă, fiindcă
erau în ele sufletele care aveau credinţă; dar după moarte, ce putere are un trup mort ca să facă
minuni?
Preotul: Ţi-am arătat că trupurile oamenilor credincioşi sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt care
locuieşte în ele, apoi că acelaşi Duh Sfânt prin trupurile sfinţilor face minuni, atât cât sfinţii sunt în
viaţă, cât şi după moarte. O dovadă că trupurile sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu
de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele Proorocului Elisei învie un mort
(IV Regi 13, 21).
Sectarul: Închinarea la moaşte înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I
şi a II-a din Decalog. Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai
alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui
lucru din câte sunt sus în Cer şi jos pe pământ… Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti (Ieş. 20,
2-5; Deut. 5, 6-9). Trupurile venerate sunt tocmai «asemănări» din cele oprite în aceste porunci.
Preotul: Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea
la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă,
şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi
suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le
ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor
ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Porunca I şi a II-a înlătură
cinstirea idolilor, dar nu şi pe a sfintelor moaşte, căci prin sfintele moaşte noi nu înlocuim pe
Dumnezeu, aşa cum Îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.
Sectarul: Cei ce se ating de cadavre devin necuraţi timp de şapte zile. Deci atingerea de moaşte,
sărutarea lor, nu aduce sfinţire, întărire etc, ci necurăţie, prin care - chiar şi indirect - cineva
poate să necurăţească însăşi Biserica. Aşa ni se spune şi în Sfânta Scriptură: Cel ce se atinge de
trupul mort al unui om, necurat să fie şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă în ziua a treia
şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi… nu va fi curat… Tot cel ce se va atinge
de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va întina lăcaşul Domnului… (Num. 19, 11-
13; Lev. 21, 10-11; Num. 9, 6-11).
Preotul: Numai cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau
sub păcat şi sub blestem. Totuşi, nici chiar acelea nu erau toate spurcate; căci trupul mort al lui Iosif
n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat la sine în Egipt (Ieş. 13, 19); cadavrul lui Elisei proorocul n-
a spurcat pe cel care a fost aşezat în mormânt peste el, ci l-a înviat (IV Regi 13, 20-21 ş.a.). În Noul
Testament, trupurile (cadavrele) creştinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt biserici sau
lăcaşuri ale Sfântului Duh (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17) şi astfel ele sunt curăţite de blestemul care era
asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.
Dar să ştii că toate cazurile de neatingere a anumitor lucruri socotite ca spurcate, au alcătuit o
învăţătură aparţinând numai Vechiului Testament, care în Testamentul Nou nu mai are valoare.
Apostolul scrie: Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru stihiile lumii, pentru ce atunci, ca şi
cum aţi fi vieţuind în lume, răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua! Nu gusta! Nu te atinge! - Toate
lucruri menite să piară prin întrebuinţare - potrivit unor rânduieli şi învăţături omeneşti? (Col. 2, 20-
22).
În Vechiul Testament erau şi alte lucruri «necurate» care necurăţeau pe om prin atingerea de ele.
Aşa erau, de pildă, hainele şi patul celor care aveau curgere de sânge (Lev. cap. 15) sau animalele
socotite în Vechiul Testament ca necurate (Lev. 11, 24-25 ş.a.). Sectarii voştri însăşi se ating adesea
de ele, dar niciodată nu se socotesc spurcaţi şi nu se curăţesc după prescrierile Vechiului
Testament.
Sectarul: Menirea trupurilor moarte este de a fi îngropate şi de a se preface, prin putrezire, în

pământul din care au fost luate, iar nu de a fi sustrase acestei legi a naturii. Căci scris este: Întru
sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ai fost
luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19). Pulberea să se întoarcă în pământ
precum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Atunci, de ce
tocmai trupurile sfinţilor să le sustragem de la această menire a lor şi de la legile naturii care le
privesc şi pe ele ca şi pe orice altă materie?
Preotul: Într-adevăr, legea stricăciunii trupurilor moarte este o lege generală, dar, ca orice lege, ea
este în primul rând pentru cei păcătoşi (I Tim. 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinţilor este o dovadă
că şi legea aceasta - prin excepţiile ce le face - priveşte mai mult pe cei păcătoşi. De altfel, însăşi
Biblia ne mărturiseşte că excepţii de la această lege au mai fost şi că Dumnezeu, în anumite cazuri,
ridică puterea ei. Aşa, de pildă, prin voia şi puterea lui Dumnezeu, trupul lui Enoh şi al lui Ilie n-au
fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate la cer, căci zice Cartea Sfântă: Şi a bineplăcut
Enoh lui Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu (Fac. 5, 24) şi iarăşi: Nici
unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru că şi el a fost răpit de pe pământ (Sir. 49, 16).
Şi Apostolul Pavel grăieşte, de asemenea: Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă
moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase - dar mai înainte de a-l strămuta, el a
avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5). Tot aşa şi despre Ilie ni se spune: Pe când
mergeau ei (Ilie şi Elisei) aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit o căruţă de foc şi cai de foc şi
despărţindu-i pe ei unul de altul, şi s-a înălţat Ilie în vifor mare la cer (IV Regi 2, 11; Sir. 48, 12).
Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era
fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evrei 7, 3;
Fac. 14, 18). Dar peste toate, însuşi trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemenea trupurilor
noastre, în afară de păcat (Evrei 2, 17; 4, 15 ş.a.), n-a suferit putrezire în pământ şi totuşi s-a înălţat
la cer. Prin urmare, Dumnezeu a făcut şi face, cu trupurile sfinţilor, excepţie de la legea generală - pe
care tot El a dat-o - a îngropării şi a putrezirii în pământ. Istoria creştinismului încă e bogată în
mărturii asemănătoare celor din Biblie în această privinţă.
Sectarul: Trupurile moarte, dacă nu putrezesc mai întâi în pământ, nu vor putea învia. De aceea,
împiedicând procesul descompunerii lor, se înlătură posibilitatea învierii lor, căci zice Sfântul
Apostol: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce
semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni, nu este trupul ce va să fie, ci grăunte
gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi
fiecărei seminţe, un trup al său… Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru
stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se
seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc
(I Cor. 15, 35-44; Ioan 12, 24). Deci este absolut necesar ca trupurile să putrezească în pământ
spre a putea învia. Atunci, dar, de ce să oprim de la putrezire, şi deci de la înviere, tocmai
trupurile sfinţilor?
Preotul: În citatul acesta este vorba de schimbarea pe care trebuie să o sufere toate trupurile pentru
a putea trece, din timp, în eternitate, adică pentru a putea fi adaptate eternităţii. Schimbarea aceasta
se face de obicei prin moarte. Totuşi, sunt şi excepţii de la această regulă (Enoh şi Ilie), după cum ţi-
am spus mai sus, şi aceştia sunt schimbaţi la trup, fără să fi trecut prin moarte, precum apostolul
zice: Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi vom fi schimbaţi, deodată, într-o clipeală
de ochi, la trâmbiţa de apoi (I Cor. 15, 51-52; I Tes. 4, 15-17). Astfel se vede că Dumnezeu poate
găsi şi alte căi şi mijloace pentru schimbarea trupurilor noastre, fără ca să le treacă nu mai decât prin
moarte şi putrezire.
Sectarul: Toate trupurile moarte trebuie înmormântate, căci şi în Testamentul Vechi, toţi drepţii
au fost înmormântaţi, iar uneori trupurile lor au fost chiar ascunse, tocmai pentru a nu fi
venerate. Aşa de pildă, despre trupul lui Moise aflăm următoarele: Şi a murit Moise, robul lui
Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat în vale în
pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de
astăzi (Deut. 34, 5-6). Pe atunci iudeii erau înclinaţi spre idolatrie şi uşor ar fi putut cădea în
această idolatrie a venerării trupului lui Moise, ştiut fiind cât de apreciat a fost Moise înaintea
poporului. Deci, dacă i-au ascuns trupul, este tocmai ca nu cumva, avându-l înaintea ochilor, să-
l venereze.
Preotul: Şi după Testamentul Nou, trupurile sfinţilor sunt îngropate, ca şi ale tuturor creştinilor, şi
numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate şi li se dă o cinste deosebită, dar nu adorare, ca
lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu sunt idolatrizate, căci a venera nu este acelaşi lucru cu a
idolatriza. În Testamentul Vechi au fost ascunse moaştele lui Moise şi poate şi ale altor drepţi, pentru
că iudeii, într-adevăr - fiind înclinaţi spre idolatrie - avându-l, l-ar fi zeificat ca pe viţelul de aur (Ieş.
32, 1-35, Deut. 9, 16), sau ca pe şarpele de aramă (IV Regi 18, 4). Pentru evitarea acestor rătăciri,
era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbaţi sfinţi şi drepţi, ca Moise, despre care, de altfel,
ştim că însuşi Arhanghelul Mihail căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda 1, 9). Pe atunci
trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu harul Său sfinţitor şi deci trupul
omenesc era încă nerăscumpărat de sub stăpânirea diavolului. Totuşi, iudeii cinsteau şi trupurile
morţilor, fiindcă le îngrijeau mormintele (Matei 23, 29).
Încă să ştii şi aceasta, că Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, adunându-le
cu mare evlavie şi grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu, îngrijindu-se ca în
altarul fiecărei biserici, ca şi în Sfântul antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte,
ceea ce se face până azi.
Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi († 166),
spune: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-
am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua
naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”.
Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte
în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela, ai Cărui ucenici sunt, şi
cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului Care a zis: Cel ce vă
primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”.
***
Credinciosul: Aş vrea să-mi dovediţi mai clar cu mărturii din Sfânta Scriptură despre sfinţirea
Sfintelor Moaşte.
Preotul: Eu cred că ai înţeles destul de clar din cele ce ţi-am vorbit până aici. Dar pentru a completa
pe cele de dinainte, îţi mai spun şi acestea: Noi cinstim Sfintele moaşte (trupurile sfinţilor) care nu
au putrezit şi au rămas, prin darul lui Dumnezeu, ca nişte daruri duhovniceşti Bisericii lui Hristos,
pentru aceste motive:
1. Că prin ele lucrează Dumnezeu diferite minuni şi semne (Marcu 16, 17-18; IV Regi 13,21);
2. Că trupurile sfinţilor sunt biserici şi lăcaşuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19; 3, 16-17; II Cor. 3,
17);
3. Noi cinstim trupurile sfinţilor, deoarece chiar hainele de pe trupurile celor sfinţi şi basmalele cu
care se ştergeau ei de sudori, făceau minuni (Luca 8, 43-44; Matei 14, 36; 9, 21; Fapte 19,11-12);
4. Noi cinstim trupurile sfinţilor, căci ei şi numai cu umbra lor vindecau pe cei bolnavi (Fapte 5,15);
5. Noi cinstim osemintele şi sfintele moaşte ale sfinţilor, fiindcă oasele lor chiar şi după moarte pot
să facă minuni (IV Regi 13,21);
6. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor, fiindcă şi Dunezeu cinsteşte moartea sfinţilor săi (Ps.
115, 6);
7. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca pe nişte trupuri sfinte ale fiilor lui Dumnezeu (Ioan 1,
12);
8. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca trupurile unor fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal. 4, 7; Rom. 8, 17);
9. Noi cinstim trupurile şi sfintele moaşte ale sfinţilor ca pe nişte trupuri ale prietenilor lui Iisus
Hristos (Ioan 15, 14);
10. Noi cinstim trupurile sfinţilor ca trupurile unor dumnezei după harul lui Dumnezeu, deoarece
sfinţii sunt şi ei dumnezei puşi de Dumnezeu pe acest pământ (Ieş. 7, 1);
11. Noi cinstim moaştele sfinţilor deoarece Dumnezeu a locuit întru ele (II Cor. 6, 16; Lev. 26, 12-
13);
12. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că sufletele lor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va
atinge de ele moartea (Înţel. 3, 1);
13. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că ei s-au ostenit în veacul de acum şi vor trăi până la
sfârşit (Ps. 47, 13; 83, 5);
Iată, frate, puţine din cele prea multe mărturii din Sfânta Scriptură care ne arată că suntem datori a
cinsti sfintele moaşte şi osemintele sfinţilor lui Dumnezeu.
(Sursa: Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă (Capitolul VII-Despre cinstirea
Sfintelor Moaşte, pag. 182-188), Editura Episcopiei Romanului 2003)
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a doua după Rusalii - Evanghelia chemării
Apostolilor
De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre? Ca să-şi vadă cât mai repede strădaniile
încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe.
De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre? Ca să culeagă cât mai repede
roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămâne o umbră de amărăciune.
Vine moartea, şi oamenii noştri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea l-a uitat, la
recolta de roade care au putrezit. Mor, şi odată cu ei moare şi ultima urmă a strădaniilor şi a
împlinirilor lor. Vin alţii care, la fel, seamănă şi ei în mare grabă; la fel strâng roadele şi le mănâncă,
şi ies cu mâinile goale din acesta lume.
Aşa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor şi
al lui Dumnezeu, oamenii spun: "La moara lui Dumnezeu macini încet, dar bine". Dar poate că
Dumnezeu lucrează încet într-o generaţie, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă
într-o generaţie şi culege în alta; generaţia în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează
foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că lucrează foarte repede. La noi oamenii,
recolta se strânge repede, mult mai repede decât ţine anevoioasa arare, semănare, plivire, aşteptare,
îngrijorare. Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la
el. Furnica se uită şi nu vede decât numai muşuroiul său; gospodarul se uită şi vede tot câmpul.
Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari; Şi-ar fi
luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Şi vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit
doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli şi următori ai Săi. Gândiţi-vă numai, cum
s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată faţa pământului, cum ar fi fost răsturnaţi toţi idolii prin
decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învăţătura Lui! Templele păgâneşti la iuţeală s-ar fi
preschimbat în biserici ale creştinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat în loc
de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie! Uşor şi cu spor ar fi fost să se aşeze Biserica
între toţi oamenii deopotrivă. Fără să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat şi pus pe un
singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanţii Săi,
peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi!
Încăpăţânaţii evrei L-ar fi recunoscut şi ei drept Mesia cel aşteptat, şi fără să-L mai răstignească I-
ar fi făcut plecăciune până la pământ.
Acum gândiţi-vă ce s-ar fi ales, până la urmă, de un asemenea rege, înălţat în pripă de puterea şi
mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărăţiile pământului, de dinainte şi de după
Hristos. S-ar fi risipit aşa cum s-au risipit acestea, cu întemeietorii lor cu tot, şi lumea ar fi rămas în
urmă cum a fost şi înainte. Dacă vreţi o pildă, e ca şi cum un gigant ar smulge din munţi un stejar
falnic şi l-ar planta în vale. Câtă vreme uriaşul stă lângă el şi-l propteşte cu mâna sa cea tare, stă şi
stejarul. Dar când se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vânt se prăbuşeşte ca o surcică.
Vin oamenii, se uită şi se minunează cum de a căzut asemenea mândreţe de copac, pe când în jur
tufele pipernicite n-au păţit nimic. Clătină din cap şi zic. "Cu adevărat tufele crescând încet din
sămânţa lor, se ţin mai bine decât cel mai straşnic stejar scos din rădăcină. Cu cât mai bine îi sunt
rădăcinile înfipte în pământ, cu atât mai bine se ţine pomul şi e greu să-l dobori."
Ce înţelept a fost Hristos, pornind de jos, şi nu din vârf! Ce înţelept a fost să purceadă la clădirea
împărăţiei, nu cu prinţi, ci cu pescari! Şi ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la
viaţa Sa pământească, că nu Şi-a văzut în vremea vieţii Sale pământeşti desăvârşita încoronare a
lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale ! Nu a vrut Hristos să mute, ca un
gigant, un copac uriaş îndată pe pământ ci a vrut, ca un gospodar chibzuit să îngroape sămânţa
adânc în întunecimea pământului şi să meargă liniştit acasă. Şi aşa a şi făcut.
A îngropat Domnul sămânţa , nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna
iadului - şi S-a dus în drumul Său. Şi copacul a crescut încet, foarte încet. Vânturi sălbatice l-au
zguduit căutând să-l frângă, dar nimic nu au izbândit. Duşmanii l-au retezat, dar rădăcină a dat noi şi
noi vlăstare; cu cât mai mult a fost lovit, cu atât mai hotărât şi mai drept a crescut. Armatele
vrăjmaşului au săpat adânc, adânc, mai adânc decât în catacombe, căutând să pătrundă la rădăcină;
dar cu cât au vrut s-o smintească din loc, cu atât ea s-a întărit şi a scos mai puternice mlădiţe. Deci
pomul lui Hristos - sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului - înfloreşte şi e verde şi astăzi, după
trecerea a două mii de ani, şi dă roade dulci oamenilor şi îngerilor, şi străluceşte viu şi
preafrumos de parcă de-abia generaţia dinainte l-a plantat.
Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între
oameni, dar noi nu ne-am fi mântuit. Dar El nu umblă după slavă de la oameni, nu umblă după
sunetul fluierelor păstoreşti care astăzi îţi cântă, iar mâine se aruncă în foc. Nu slavă caută El la
oameni, ci mântuirea lor. N-a venit între oameni ca un cogeamite uriaş de la circ care-şi arată
muşchii şi iscusinţă, ca să culeagă aplauzele lui gură-cască, ci a venit ca un prieten şi ca un doctor
în bolniţa noastră, ca să ne cerceteze, să stea de vorbă cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, să ne
întrebe ce ne doare şi să ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la începutul şi până
la sfârşitul veacurilor, că Domnul a lucrat în felul lui Dumnezeu, alegându-Şi apostolii, nu
doisprezece prinţi mari, ci doisprezece pescari mici.
Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte şi pe
Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare căci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea
Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind că Ioan Botezătorul e în temniţă, a
plecat din Iudeea şi a venit în Galileea, în ţinutul cel dispreţuit al lui Israel. Inaintevăzând
sângerosul sfârşit al marelui Său înaintemergător şi ostaş, Hristos, părând că se retrage
dinaintea duşmanului, îşi pregătea de fapt biruinţa.
Fiind în Galileea, n-ar fi fost mai potrivit să rămână în Nazaret unde petrecuse cea mai mare
parte din viaţa-I pământească ? Dar ce prooroc e iubit în ţara lui ? În Nazaret mai fusese, şi cei
de acolo voiseră să-L arunce din vârful muntelui (Luca 4,29). Întorcându-se încă o dată de către
răutatea omenească, Domnul S-a oprit în cele din urmă lângă marea Galileii, în hotarele lui
Zabulon şi Neftali, printre oamenii cei mai dispreţuiţi, printre cei aflaţi în întuneric şi în umbra
morţii (Isaia 9, 2). În acest mare întuneric avea să semene sămânţa arborelui cel rodnic al
Evangheliei.
Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintâi venit la Domnul a fost Andrei, fusese întâi ucenic al lui
Ioan Botezătorul, dar când Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decât el, a lăsat pe
învăţătorul cel mai dinainte şi L-a urmat pe Hristos. Îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe
Simon, fratele său, şi i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos; şi l-a adus la Iisus.
Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele "Petru", "Piatra", de la piatra cea tare a credinţei (Ioan
1, 35-42). Să fie o nepotrivire între ce scrie Ioan Evanghelistul aici, şi ce spune Matei în
Evanghelia de astăzi, anume că Hristos i-a chemat pe aceşti doi fraţi lângă marea Galileii? După
Ioan, Andrei cel dintâi a venit după Hristos, şi apoi Petru, pe când din Evanghelia de la Matei se
pare că Hristos i-a găsit şi i-a chemat pe amândoi împreună, iar Petru e pomenit înaintea lui
Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradicţie.
E limpede însă că, aşa cum arată , sunt descrise două întâmplări deosebite: una s-a petrecut în
Iudeea pe când Ioan Botezătorul nu fusese încă închis, iar alta mai târziu, în Galileea, când
Botezătorul era în temniţă şi Iisus stătea în Capernaum, pe ţărmul Mării Galileii. Ioan povesteşte
prima întâlnire a lui Hristos cu Petru şi cu Andrei, iar Matei pe cea de mai târziu. Acest lucru se
vede din faptul că Matei zice: "Simon numit Petru", ceea ce înseamnă că Simon îşi şi primise
numele "Petru" de la Domnul. Întâlnirea mai veche, prima dintre Petru şi Hristos, avusese loc în
Iudeea, când Andrei l-a adus pe fratele său la Hristos. Iată cum descrie Evanghelistul Ioan această
întâlnire: şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei
numi Chifa, ce se tâlcuieşte: Petru (Ioan 1, 42). Cunoscând aceasta, Evanghelistul Matei descrie
acum o întâlnire între fiii lui Iona şi Domnul ce a avut loc după aceea, pentru care şi spune: Simon
numit Petru. Îl pomeneşte întâi pe Petru deoarece acesta, cu firea lui însufleţită, făcea o impresie
puternică. Oricine care citeşte Evanghelia vede că e vorba de două întâmplări deosebite. În vreme ce
Matei înfăţişează chemarea hotărâtoare a apostolilor: Veniţi după Mine!, Ioan descrie altă întâlnire a
celor doi fraţi cu Hristos, din vremea când înainte-mergătorul a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu !
Se vede că, după această întâlnire, ei s-au despărţit de Hristos, şi au venit mai târziu în Galileea,
unde i-a aflat Domnul îndeletnicindu-se cu lucrul lor pescăresc.
Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au
mers după El. Hristos le cunoştea inima; pescarii aceştia credeau în Dumnezeu ca nişte copii şi
ascultau poruncilor Lui. Nu erau obişnuiţi să aibă putere peste alţii şi să poruncească, ci să
muncească şi să asculte. Inima le era plină de smerenie. Erau nişte simpli pescari, dar sufletele lor
însetau de adevăr şi dreptate. Iată-l pe Andrei, cel care şi-a şi lăsat odată mrejele ca să-l urmeze pe
Ioan Botezătorul. Când Ioan l-a arătat pe Hristos, Andrei l-a lăsat pe Ioan şi a mers după Hristos.
Erau suflete arzătoare, care căutau dreptatea lui Dumnezeu şi împărăţia Lui. De aceea le-a spus
Hristos atât de hotărât: Veniţi după Mine !
Aşa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrânge să mergem pe calea mântuirii, ci ne lasă să

alegem de bunăvoie între calea mântuirii şi cea a pierzaniei. Dar când Dumnezeu, cunoscătorul
de inimii, S-a îngrijit de aşezarea inimii nostre pe calea cea dreaptă, ne atrage cu putere pe
această cale a mântuirii. Dar dacă vede că ne-am întors cu totul inima pe calea pierzării şi a răului,
Dumnezeu ne lasă şi ajunge stăpân peste noi Satana. Aşa a fost cu vânzătorul. Când inima i s-a
întors cu totul şi cu totul spre rău şi a ales calea întunecată a pierzaniei, Hristos n-a mai căutat să-l
abată ci, văzând că în Iuda şi intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fă curând (Ioan 13, 27).
Nici pe Petru şi pe Andrei, nici pe Iuda constrânge Domnul, ci El vorbeşte unor inimi care au şi ales.
Lui Petru îi spune: Veniţi după Mine!, iar lui Iuda: Ceea ce faci, fă curând.
Vă voi face pescari de oameni. Adică: întrucât până acum aţi scos peşte din adâncurile întunecate
ale mării, de acum înainte vor prinde, cu Mine şi cu Evanghelia mea, oameni din adâncurile
întunecate ale răutăţii lumii acesteia. La chemarea lui Hristos, Petru şi Andrei îndată lăsând
mrejele mers după El. Vedeţi cum inimile acestor doi fraţi au şi ales binele? Ei n-au întrebat:
"Dar de ce ne chemi? Din ce-o să trăim? Cine are să-i hrănească pe ai noştri?" Parcă toată viaţa
lor nu făcuseră decât să aştepte această chemare ! Ca nişte copii au lăsat toată grija în seama lui
Hristos. Au lăsat totul şi au răspuns chemării Lui.
De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe loan fratele
lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând
corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Iarăşi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărăteşti,
dar în pieptul lor băteau inimi împărăteşti. Aşa îşi strânge Domnul perle în întuneric. El alege pe cei
mărunţi şi neînvăţaţi, ca să ruşineze printrinşii pe cei mari şi înţelepţi. Alege pe săraci, ca să ruşineze
pe bogaţi. Iacov şi Ioan erau foarte săraci. Îşi dregeau cu mâinile lor mrejele rupte, împreună cu tatăl
lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame şi sete de Dumnezeu; inimile le erau întoarse spre
bine. Şi ei erau în aşteptare. De aceea, îndată ce i-a chemat Hristos, şi-au lăsat lucrul, corabia,
năvoadele şi pe tatăl lor, şi au mers după El.
Înţelesul ascuns acesta este:

pescari înseamnă aceia care caută binecuvântări duhovniceşti,
mreaja înseamnă sufletul,
marea este lumea,
corabia este trupul.
Că aceşti pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei căutau binecuvântări duhovniceşti,

hrană a duhului, cufundându-şi sufletele în adâncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste
binecuvântări.
Dregându-şi mrejele înseamnă strădania lor de a-şi păstra sufletul întreg.
Lăsând mrejele, au mers după El înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi păcătoase, şi au
pornit să fie înnoiţi de Hristos, să primească un suflet nou şi un duh nou.
Şi mai înseamnă că, de acum încolo, ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovniceşti pe seama
lor, ci Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu mintea lor ci cu descoperirea
lui Dumnezeu.
Iar ceilalţi doi lăsând corabia şi pe tatăl lor înseamnă că şi-au părăsit trupurile păcătoase şi pe
tatăl lor pământesc ca să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor, să întâlnească pe Tatăl
ceresc, înfiaţi fiind de harul lui Dumnezeu.
Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia

împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. După ce a vieţuit ascuns vreme de
treizeci de ani, Mântuitorul începe acum cu putere lucrul Său dumnezeiesc. A străbătut Iisus toată
Galileea. El tâlcuieşte cele vechi, propovăduieşte cele noi, şi pe amândouă, şi vechi şi noi, le
întăreşte prin minunile tămăduirilor. Legea a fost dată prin Moise şi prin profeţi, şi a fost adeverită
prin multe minuni, pentru ca oamenii să creadă că Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar
învăţătorii Legii, cei cu sufletele negre de păcate, au întunecat cu totul înţelesul Legii. De aceea
Legea veche era moartă, şi era ca şi când n-ar fi fost niciodată. Iar Iisus Domnul Cel prea curat şi
fără de pată vine ca Singurul care înţelege şi poate să tâlcuiască această Lege dintâi. El îi arătă
înţelesul, descuie duhul ei cel zăvorât minţii păcătoşilor. El este acum tălmaciul Duhului, aşa
cum mai târziu Duhul îi va fi tălmăci Lui.
El nu leapădă Legea veche a lui Dumnezeu. Cum să o lepede Cel ce a dat-o ? Dar, pe temeiul
înţelesului adevărat şi profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu dă acum o Lege nouă a mântuirii,
propovăduind Evanghelia împărăţiei. Legea veche este asemenea unui pământ bun şi roditor lăsat de
izbelişte, năpădit de spini şi de buruieni aruncate de oameni, adică de învăţători rătăciţi. Deci ochii
tuturor se întorc de la acest pământ părăsit. Iar Domnul îl ară şi seamănă sămânţa nouă, iar oamenii
se uită la El cu teamă şi uimire. Şi precum Legea cea veche a fost întărită cu multe minuni
dumnezeieşti, şi Iisus Domnul, dătătorul Legii, întăreşte Legea cea nouă cu multe minuni. Iar
minunile acestea nu sunt lucrate ca să ia ochii cu strălucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor.
Sunt minuni de tămăduire a trupului şi a minţii, şi a slăbiciunii omeneşti. Pentru că Domnul a
venit la noi nu ca un vrăjitor, ci ca un prieten şi ca un doctor al nostru.
Toţi care flămânzim şi însetăm după dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi care pescuim
zadarnic în marea acestei lumi, aruncându-ne în ea sufletele ca nişte mreje, să auzim glasul
Mântuitorului, pentru că iată, şi pe noi ne cheamă aşa cum i-a chemat odinioară pe pescarii de
lângă marea Galileii: Veniţi după Mine!
Auzind acest glas, să nu şovăim nici o clipă, ci îndată să lăsăm toate lucrurile noastre şi iubirile
noastre vechi, şi să mergem după El.
El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.
Toţi ceilalţi care stau departe de El, sunt fie nebuni, fie şarlatani. Şi nu ne cheamă ca pe nişte prinţi
sau păstori, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau de carte neştiutori, ci ca pe nişte bolnavi şi slăbănogiţi ce
suntem. Iar boala şi neputinţa noastră vin din păcat. De aceea să cădem înaintea Domnului, şi să
plângem cum plângeau bolnavii şi nefericiţii acelor zile:
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

O, Doamne, iartă mulţimea cea fără de număr a păcatelor mele, curăţeşte-mă cu puterea Ta,
hrăneşte-mă cu pâinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbuşitoare a inimii mele, şi
mă voi vindeca, mă voi vindeca şi voi fi viu!”
Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre şi întru curăţia trupurilor noastre, împreună cu
Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii
vecilor.
Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul –Tâlcuiri
[Rom. 2, 10-16; Mt. 4, 18-23].
Domnul i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, iar aceştia, lăsând totul, au mers după El. I-a chemat pe
lacov şi pe Ioan şi aceştia, de asemenea, au lăsat de îndată totul şi au mers după Domnul. Dar de ce
L-au urmat cu atâta grabă şi bucurie? Pentru că au văzut ceea ce este mai bun. Aceasta este deja o
lege a sufletului nostru: că îndată ce cunoaşte şi gustă ceea ce este mai bun, se întoarce de către
ceea ce este mai rău şi se leapădă de acesta.
Cu Apostolii s-a săvârşit ceea ce Domnul avea să zugrăvească mai apoi în pilda comorii ascunse în
ţarină şi în cea despre mărgăritarul cel de mult preţ. Această comoară şi acest mărgăritar sunt
credinţa în Domnul şi împărtăşirea cu El prin puterea credinţei, iar noi le căpătăm încă de la
botez.
Pentru ce, dar, preţuim atât de puţin această comoară încât o dăm pe nimicuri? Pentru că nu
suntem învăţaţi prin educaţie să deprindem gustul ei, iar ea devine străină inimii noastre. Inima
noastră nu are cunoştinţă acestui lucru care este mai bun decât orice altceva. Ea ştie doar ce e mai
rău şi mai puţin rău între cele rele şi pe această cunoştinţă îşi întemeiază vederile. Aceasta este şi
pricina pentru care pe alţii îi cheamă Domnul şi vin, iar noi, deşi chemaţi, fugim de El.
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la duminica a doua după Rusalii: Marea şi
“Pescarii de oameni”
“În vremea aceea Iisus umbla pe lângă Marea Galileei…” (Matei 4 ,18)
Iubiţii mei, aţi auzit Evanghelia? Întreb, pentru că mulţi au urechi, dar nu numai că nu vor să
asculte Evanghelia, ci îşi bat şi joc de ea. Zic: Evanghelia s-a învechit, astăzi nu mai este valabilă…
Acestea le zic oamenii aşa-numiţi cultivaţi. Au învăţat ceva carte, să scrie şi să citească, au primit o
hârtie şi-şi închipuie că au rezolvat toate problemele şi că numai mai au nevoie de acum de
Dumnezeu. Şi în zilele noastre aceştia s-au înmulţit. Evanghelia a fost pentru „în vremea aceea”,
– zic ei cu ironie. Ce le vom răspunde?
Odată, pe când eram în Tesalonic, păşind pe drum am văzut pe cineva căţărându-se pe un stâlp
de telegraf, şi de acolo scuipând continuu.
- Ce faci acolo? i-au strigat.
- Voi stinge soarele! zice.

Nu era în toate minţile. Aşadar, dacă e nebun, cel ce va crede că prin nebunia lui va stinge până şi
soarele – care desigur că odată se va stinge singur, ca şi candela -, incomparabil mai nebuni sunt
cei care cred că prin cuvintele lor vor putea să stingă Evanghelia lui Hristos, care este Soarele
cel Neapus.
Despre Domnul nostru Iisus Hristos zicem “acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Şi, într-adevăr, au trecut atâtea veacuri, dar cuvintele pe care le-a spus Hristos sunt valabile, au
putere, se referă şi la noi, sunt aplicabile, toate au fos rostite pentru toţi oamenii fără excepţie.
În Palestina, la Sfintele Locuri, există un lac, care se numeşte Lacul Galileii sau al Tiberiadei sau,
pentru că este întins, îi zic şi mare. De sus, din avion, crezi că are formă de harpă – chitară; cei
care au fost la Sfintele Locuri l-au văzut. Apele lui sunt foarte curate; provin din izvoarele munţilor
înalţi acoperiţi de zăpadă. De acolo coboară gârliţe şi râuleţe şi ajung în el. Acolo vine şi râul
Iordan. Apele lui se varsă în lac, şi toate apele care prisosesc pleacă din cealaltă parte a ei şi
continuă. Binecuvântat râu, binecuvântat lac.
Sunt frumoase lacurile. Ia, închipuiţi-vă pământul să fi fost în întregime uscat, secetos, fără nici un
strop de apă, cum este Luna. Închipuiţi-vă această uscăciune, ca în Sahara. Gârliţele, râuleţele,
lacurile, mările dau o frumuseţe şi un har deosebit planetei noastre, unică în univers. Însă va veni o
zi – o spune Apocalipsa – când – ce se va întâmpla? – apele cele curate în care trăiesc peştii, pe
care i-a zidit Dumnezeu pentru om, vor deveni amare şi din cauza apelor amare vor muri mulţi
oameni (vezi Apocalipsa 8:11). Şi lucrul acesta deja îl vedem.
Mitropolia Florinei are multe lacuri. Eu o numesc Mitropolia cu cele cinci lacuri. Unul din acestea
este Vegoritida sau Lacul Sfântului Pantelimon.
Am mers deci acolo şi am văzut nişte pescari trişti.
- Nu e peşte, mi-au spus.
- De ce?
- Pentru că apele au devenit amare…
- Cum s-au făcut amare?
- De la canalizările fabricilor care se varsă aici. Pleacă peştii!
Îmi spunea un bătrân pescar din Vegoritida că bunicul lui prindea mai demult acolo un peşte
care se numeşte somn. Era de 40 kg şi mâncau în casă o săptămână din el.
Acum… Şi nu doar în lacurile mici. Un lac mare este şi Marea Mediterană, lacul marilor state:
Spania, Franţa, Italia, Elada, Turcia, Cipru, Egipt, Libia, Maroc, toate
în ea privesc. În acest mare lighean, cad murdăriile de canal a cca. 70 mari oraşe. Şi deja oamenii de
ştiinţă sună clopoţelul pentru poluare; peste puţin timp nu va mai exista peştişorul.
Dar ce-am păţit de vorbesc despre lacuri şi mări? Evanghelia mi-a oferit prilejul. Am auzit astăzi
spunându-se că Hristos „mergea pe lângă Marea Galileii” (Matei 4, 18). Acolo s-a dus Hristos,
Care iubeşte cele frumoase, făpturile pe care El însuşi le-a plăsmuit. Se plimba pe lângă acel lac
fermecător. De ce S-a dus acolo? Oare ca să respire aer curat? S-a dus pentru un scop mult mai înalt.
S-a dus, ca să-şi aleagă pe ucenicii Lui, personalul prin care avea să înoiască lumea. Nu s-a dus nici
la Roma, nici la Atena, nici în vreun alt loc din centrele culte. S-a dus la mare, lângă pescari.
A văzut acolo două bărci. Într-una, doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncau mreaja să pescuiască. În
cealaltă, alţi doi fraţi, Ioan şi Iacov împreună cu tatăl lor Zevedeu, dregându-şi şi aranjându-şi
mrejele lor. Şi i-a chemat. Lăsaţi, zice, aceste mreje, urmaţi-Mă şi Eu vă voi da Har; vă voi face ,
veţi pescui suflete. Şi ei? „Îndată” L-au urmat (Matei 4, 19-22). Acest cuvânt „îndată”
cântăreşte mult. Ce vrea să însemneze „îndată”? „Imediat”, fără ezitare. N-au spus mâine,
poimâine, după o lună, după un an. Imediat au spus „prezent”, cum face soldatul faţă de ofiţer. Au
lăsat bărci, mreje, rude, şi-au venit lângă Hristos.
Iubiţii mei, dacă ar veni astăzi Hristos şi ar spune “Veniţi cu Mine, lăsaţi toate şi urmaţi-Mă!”,
cine L-ar urma? Unul va zice: Ce zici acum, sunt nebun să las toate?… Altul va zice: Cât îmi vei
da?… Vor bani. Dacă Hristos ar fi rânduit un profit, mulţi ar fi acceptat; aşa…, nici unul.
Din alte neamuri, (Italia, Franţa, Germania şi altele), pornesc misionari pentru Africa şi Asia şi
muncesc, punându-şi viaţa în primejdie. Din Elada? Trei milioane au plecat în afară; însă nu pentru
misiune, ci ca să muncească şi să facă bani. Odată plecau şi de la noi şi se duceau în altă parte, ca să
propovăduiască Evanghelia. Dacă, de pildă, în Rusia, în Bulgaria, în Serbia sunt astăzi creştini
ortodocşi, aceasta se datorează faptului că nişte tineri minunaţi au plecat din Constantinopol şi din
Tesalonic şi s-au dus acolo şi i-au făcut creştini. Acum, rar se mai găseşte vreun misionar. Un
asemenea om a fost pururea pomenitul Ioan Aslanidis, un copil harismatic şi minunat, inteligent,
foarte înzestrat. Acesta m-a ajutat şi am înălţat la 1020 m de Florina, crucea aceea mare de 30 m,
lucrare la care altul nu s-ar fi angajat.
Îi spuneau atunci unii: Câţi bani îţi dă episcopul? Şi când au aflat că nu e plătit, îi spuneau: Tu eşti
prost? Dacă nu primeşti bani, de ce stai lângă episcop?… S-a scârbit de mentalitatea lor şi a plecat.
S-a dus jos în Africa, a devenit misionar cu numele de Cosma (a luat numele Sfântului Cosma
Etolianul), şi a adus pe mulţi la Hristos.
Rari sunt astfel de oameni în vremurile noastre. Biserica cheamă la misiune şi “creştinii de apă
dulce” zic: Eu nu mă fac misionar, este un lucru greu. Cheamă la preoţie, dar părinţii nu-şi dau
nici măcar un copil să slujească Bisericii ca cleric. Un copil bun îi spune tatălui său că vrea să se
facă preot. Şi acesta, mai-mai să-l omoare!
Deci, misionar nu te faci, preot nu te faci. Ei, atunci îţi cer altceva, cel mai uşor lucru. Nu-ţi spun să
ridici un munte; te pun să ridici o pietricică. Ce pietricică? Mersul la biserică. Auzi clopotul că
bate? Te cheamă Hristos. Du-te la biserică. Du-te să te închini şi să-L adori pe Dumnezeu. Du-te
să-I spui un mulţumesc. Am spus-o şi altă dată: 168 de ore are săptămână. O oră ne cere
Dumnezeu, atât durează Dumnezeiasca Liturghie de la “Binecuvântată este împărăţia Tatălui…”
până la “Pentru rugăciunile…”.
Intră în biserică, adu-ţi aminte că eşti om, spune un “Slavă Ţie, Dumnezeule”, un “Dumnezeule,
milostiv fi mie păcătosului”, un “Pomeneşte-mă Doamne”.
Altfel? Asta n-o facem, cealaltă n-o facem, iar la sfărşit ne va pedepsi Dumnezeu. Şi vin zile rele şi
viclene…
Iubiţii mei, vedeţi ce prilejuri şi ce teme de discuţie ne oferă Evanghelia, despre care unii cred că s-a
învechit? Şi nu am trecut la tâlcuire. Doar ne-am atins de versetul, care zice: “Iisus mergea pe
lângă mare”.
Fie ca aceste cuvinte sărace să le împlinim şi să trăim evanghelic. Şi Dumnezeu, prin mijlocirile
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască
pe noi pe toţi.
Amin.
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Alegerea apostolilor
Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei IV, 19).
Fraţi creştini,convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin
imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau
Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul
a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să
cucerească lumea în chip moral şi intelectual.
Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor
în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile
noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că
totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe
apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine,
toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.
Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră
nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să
cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom
asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit
Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au
însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din
Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina
invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul
să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul
Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus
atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta
Evanghelie.
Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul
producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o
garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip
minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în
Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care
vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după
Înălţarea la cer.
Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul
acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi
dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de
vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa
poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.
Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia
lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu
mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de
încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi
aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-
am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de
mult peşte încât stau să se rupă mrejele.
Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute.
La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-
le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după
Dânsul.
Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a
săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se
supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii
omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia
în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum
de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar
Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.
Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci

recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea
bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le
zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai
Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.
Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o
vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai
mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au
auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi
mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.
Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi
de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje,
părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească
lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe
valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era
icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.
Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de
glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără
să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi
nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi
bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe
într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli;
cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele
învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor
peştii din lacul Ghenizaretului.
Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti.
Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc
vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea,
dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau
care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu
caută să-I îngrozească.
Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de
astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice:
„Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca
mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu
ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de
sfinţenia Harului Său.
Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie
zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători
care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei
după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze
învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină
a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.
Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult
unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte,
adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le
strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi
cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe
care mulţi îl compătimesc.
Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă?
Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi
sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri
bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut
suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.
Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa
cunoştinţei de Dumnezeu.
Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea
copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în
patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la
fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar
alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el
pentru toate acestea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că
el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea
ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel
mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta
vremelnică a trupului.
Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?”
Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda
ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi
plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar
cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu
le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.
În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte
departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om
pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai
mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii
şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.
Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici
în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia
Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la
sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi
când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea
evreilor.
Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi
şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor.
Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea
Bisericii a fost predicarea Evangheliei.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit
toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului
dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo
vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi
câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul
– propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi
făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi
Cuvântul lui Dumnezeu”.
O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta
înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr
grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice:
„Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător".
Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl
întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel
împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-
L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu
El.
Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au
hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este
pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu
este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în
Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele
tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului,
pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.
Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească

mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor,
episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii
sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis:
„Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi
cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.
Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi
sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de
Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe
ucenicii Domnului, preoţii.
Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi
dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios
şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu
lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta
păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de
părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa
cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această
înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei
care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta
păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.
Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie
ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim
însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să
dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta
este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi
să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti,
umbrind grozav religia creştină ortodoxă.
Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut –
Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut
împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat
Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a
trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea
chemării lor, alunecând în patimi.
Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-
o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de
împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să
zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se
îmbolnăvesc doctorii şi mor?
Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi
plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă,
vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru
Împărăţia cerului.
Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul
desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o
desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice
păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci
valabile.
Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii;
dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce
creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o
săvârşeşte el are valoare, e sfântă.
De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e
grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne
întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim
stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la
mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să
înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care
alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.
Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de
predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge
departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea
Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să
moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament
pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui
Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii
pentru Împărăţia cerurilor.
Rugăciune
O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi
ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă.
Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare
caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să
rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale.
Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim
ai Tăi în vecii vecilor.
Amin.
Părintele Ion Cârciuleanu - Urmarea lui Hristos
Părăsind Iordanul, Iisus s-a întors în Galileea, iar mai târziu părăseşte Nazaretul pentru a locui în
Capernaum, în preajma lacului Ghenizaret. Aici, pe ţărmul “mării”, s-a petrecut, în împrejurări cu
totul deosebite, evenimentul pe care ni-l istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi: chemarea la
Apostolat a celor dintâi ucenici.
Ucenicii despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi că au fost chemaţi de Mântuitorul la
apostolat sunt fraţii Simon-Petru şi Andrei, fiii lui Iona şi Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei auziseră
şi înainte despre Iisus, căci fuseseră ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, cel care mărturisea despre
El că este “Mielul lui Dumnezeu”, că este Mesia cel prezis de prooroci. “Veniţi după Mine şi vă voi
face pescari de oameni” – sunt cuvintele cu care Iisus i-a chemat la slujirea apostoliei. Ei au răspuns
îndată la această chemare “lăsând îndată luntrea şi pe tatăl lor şi au mers după dânsul” (Mat. 4,
22).
Cuvântul “îndată” din cele două întâmplări de mai sus, cuprinde întreaga taină a biruinţei creştine.
Prefacerile săvârşite în ordinea pământească, răsturnarea păgânismului adânc şi puternic înfipt în
inima societăţii de atunci, precum şi propăşirea înfăptuită veac după veac, de Biserica creştină, îşi
găsesc lămurire în acest cuvânt, care cuprinde în el suma însuşirilor sufleteşti a celor aleşi pentru
propovăduirea Evangheliei. Mai înainte de a fi Apostoli, au fost pescari. Iisus a făcut din ei
pescuitori de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu. Slujba lor a cuprins trei elemente: mai întâi
chemarea, apoi pregătirea şi, în sfârşit, trimiterea.
Pentru ei, era primul lor contact cu Cuvântul vieţii, cu “Lumina cea adevărată care luminează pe
tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). În noaptea aşteptărilor şi-n umbra căutărilor, le-a pătruns în
suflet o rază de lumină, o dumnezeiască scânteie. S-au ataşat de Domnul şi L-au însoţit în călătorie
spre Galileea. Au participat la nunta din Cana Galileei, unde a făcut Domnul începutul minunilor ”
şi şi-a arătat slava Sa”, iar ei au crezut într-Însul (Ioan 2, 11). L-au urmat apoi, în Capernaum (Ioan
2, 12), iar de Paşti, la Ierusalim, unde Domnul şi-a arătat puterea de Fiu al Tatălui ceresc, izgonind
pe vânzători din Templu şi prevestindu-Şi moartea şi învierea (Ioan 2, 14-20).
Înainte de a se înălţa la cer, Iisus le-a grăit multe, în pilde şi direct. Le-a încredinţat multe taine şi
învăţături, unele nescrise în Evanghelii şi păstrate doar în tradiţia sfântă a Bisericii. După înviere,
timp de patruzeci de zile, a vorbit cu ei despre împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 1, 3). La doi dintre
ucenici, Luca şi Cleopa, călători spre Emaus, în ziua Învierii, mergând cu ei fără ca aceştia să-L
cunoască, Iisus “le-a tâlcuit, începând de la Moise şi de la toţi proorocii, toate pasajele din
Scripturi (despre El)” (Luca 24, 27). Nici faptele, nici cuvintele lui Iisus nu sunt cuprinse toate în
Sfintele Evanghelii (Ioan 20, 30). Le-a păstrat cu grijă tradiţia sfântă a Bisericii, aşa cum le-a primit
din gura acestor martori credincioşi şi Apostoli ai lui Iisus.
Întreg acest interval de timp, cu toate faptele văzute cu proprii ochi (I Ioan 1, 1) şi cuvintele auzite
din gura Celui care a vorbit ca nimeni altul (Ioan 7, 46), a fost pentru Apostoli o şcoală aleasă, un
mijloc de pregătire pentru chemarea despre care ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de azi.
Intrarea Apostolilor în misiunea pentru care au fost pregătiţi de Domnul, a vesti în lume
Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi de a conduce Biserica cea “una sfântă, sobornicească şi
apostolească”, a avut loc abia în ziua Cincizecimii, când au primit puterea Duhului Sfânt,
făgăduit lor de Mântuitorul, de a-I fi “martori în Ierusalim şi în toată Iudeia şi în Samaria şi
până la marginile pământului” (F.Ap. 1, 8). Mulţimi nenumărate au intrat în mreaja cuvântului lor,
care vestea învierea şi legea Noului Aşezământ, adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu. Legea Noului
Aşezământ se cuprindea în “porunca nouă” (Ioan 13, 34), a dragostei de aproapele, pe care a aşezat-
o Hristos ca principiu suprem la temelia vieţii creştine. Dumnezeu, fiind “lumină” (I Ioan 1, 5) şi
“dragoste” (I Ioan 4, 8), cere la cei ce-L numesc “Tată” şi au primit harul de a se numi “fii ai lui
Dumnezeu”, să umble în lumină, adică să iubească pe aproapele, căci, după cum spune Sfântul
Evanghelist Ioan, “cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar cel ce urăşte pe fratele său
este în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 10).
Pe temeiul legii celei noi, Sfinţii Apostoli au propovăduit popoarelor dreptatea, dragostea,
libertatea, egalitatea, frăţia, într-ajutorarea, ospitalitatea, pacea, bucuria, cumpătarea,
bunătatea, mila faţă de suferinţa altuia, duhul de jertfă pentru apărarea înaltelor idealuri,
formând, în lumina acestor înalte principii morale, trăsături specifice şi caractere vrednice de
admirat şi urmat. Răspândirea Evangheliei este lucrul Apostolilor de atunci şi a celor ce le-au
urmat, dar darul Duhului Sfânt este acela care a lucrat prin ei.
Chemarea lui Iisus nu avea în sine nimic din chemarea dulceagă şi ispititoare a chemărilor la
câştiguri ieftine şi plăceri trecătoare ale vieţii. Ea era o chemare sfântă la o muncă grea, de mari
răspunderi, o chemare la supunere, la privaţiuni, la suferinţe şi jertfe, în vederea dobândirii
bucuriilor veşnice (Mat. 24, 9; Ioan 16, 33).
Coborârea Sfântului Duh peste pescari i-a întărit cu putere de sus, le-a dat înţelepciune şi plini de
curaj ne mai întâlnit, pornesc să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, în nişte condiţii care
îi depăşeau total.
Faptele Sfinţilor Apostoli ne vorbesc despre râvna, elanul, ostenelile şi necazurile pe care le-au
avut de întâmpinat în propovăduirea Evangheliei. Prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh ei au
devenit cu adevărat ceea ce le spusese mai înainte Dumnezeiescul Mântuitor: “sare a
pământului”, “lumina lumii” şi “aluatul cel nou” care dospea o frământătură nouă, o viaţă nouă
şi necunoscută până atunci – de sfinţenie, de iubire, pace, iertare şi slujire devotată a lui
Dumnezeu şi a semenilor. În fiecare pagină din Faptele Apostolilor răzbate duhul apostolului şi
misiunii creştine, exprimat de Sfântul Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui
Hristos? Oare necazul sau strâmtoarea sau prigoana sau foametea sau golătatea sau nevoia sau
sabia?” (Rom. 8, 35). “Pentru că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici
căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare… nu pot să ne despartă de
dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Dumnezeul nostru” (Rom. 38-39).
Misiunea Sfinţilor Apostoli pentru întemeierea, existenţa şi dezvoltarea Bisericii este atât de
importantă, încât una din însuşirile fiinţei Bisericii este apostolitatea. De aceea noi mărturisim:
“Cred într-una Sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, condusă de Iisus Hristos, capul ei
nevăzut, dar prezent în ea prin toate lucrările Duhului Sfânt. Biserica stă pe temelia Apostolilor
(Efes 2, 20), piatra cea din capul unghiului fiind Iisus Hristos. Chemarea la slujba apostoliei au
preluat-o de la Sfinţii Apostoli urmaşii lor legitimi – episcopii şi preoţii.
În faţa obiecţiilor unor creştini rupţi de Biserică, care susţin că taina preoţiei nu are temeiuri
dumnezeieşti şi că toţi pot fi preoţi, noi mărturisim adevărul constatat la chemarea Apostolilor, că
Mântuitorul a ales din mulţimea de ucenici pe cei 12, cărora le-a zis: “Precum m-a trimis pe mine
Tatăl şi eu vă trimit pe voi. Şi grăind aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt;
cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora la veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).
Sfinţii Apostoli au transmis această putere primită prin darul Sfântului Duh episcopilor şi preoţilor,
încât darul şi Taina preoţiei este ca un “fir de aur” care leagă preoţia apostolică de preoţia creştină
până la sfârşitul veacurilor.
Chemarea: “Veniţi după mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” a avut ecouri în sufletele
Apostolilor şi ale urmaşilor acestora. Calendarul Bisericii noastre este plin de nume care au
răspuns cu toată fiinţa şi viaţa lor la chemarea apostolatului creştin, devenind exemple şi pilde vii
de dragoste slujitoare faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică şi faţă de oameni.
Să ne păstrăm în deplină unire sfânta noastră credinţă ortodoxă, pe care strămoşii noştri au primit-o
prin gura Apostolului celui “întâi chemat” Andrei, încredinţându-ne-o ca pe o moştenire de mare
preţ. Ea ne-a fost putere, cheag de unire în trecut şi odrăslitoare de strălucire în înfăptuiri. S-o
păstrăm curată, vie şi sfântă, pentru desăvârşirea noastră, pentru mântuirea noastră.
Fireşte, urmarea lui Hristos nu-i sarcină uşoară. Trebuie jertfă, lepădare de sine, răbdare, dorinţă de
mântuire. Dar nimic să nu ne oprească de a face lucrurile lui Dumnezeu. Valoarea nu stă în a găsi
ceva uşor, ci de a apuca drumul care duce la mântuire, la comuniune cu Cel care ne-a răscumpărat şi
ne-a chemat: “Veniţi la mine”. Şi atunci, vom putea spune, ca şi sfinţii, care L-au urmat pe Iisus: O,
ce minunată este viaţa pe care ne-o dă Iisus! Singura viaţă adevărată nu este decât în slujba lui Iisus!
Aceasta este chemarea lui Iisus pe care ne-o face Sfântul Evanghelist de astăzi. Amin.
Părintele Dorin Picioruş - Predică la Duminica Sfinţilor români
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, a doua duminică după Rusalii, începând cu data de 20 iunie 1992,
prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a primit supra numele de Duminica
Sfinţilor Români. Şi aceasta pentru a sublinia faptul că acest pământ al nostru a fost binecuvântat
de Dumnezeu cu repere de dreaptă credinţă şi vieţuire de-a lungul secolelor, adică cu Sfinţi.
Pentru că Sfinţii lui Dumnezeu sunt una în Împărăţia lui Dumnezeu dar ei sunt de diverse
naţionalităţi. Fiindcă credinţa nu e incompatibilă cu apartenenţa naţională ci o presupune.
Şi prin aceasta arătăm că ceea ce ne uneşte, adică dreapta credinţă şi vieţuire apostolică, pe noi,
ortodocşii, nu trebuie să ne despartă, dacă unii suntem greci, alţii români sau alţii ruşi.
Pentru că trebuie să depăşim, în viaţă şi în teologia noastră, în modul nostru de a vedea lucrurile,
perspectiva particulară a credinţei şi a vieţuirii ortodoxe existentă în tradiţia naţiei noastre, spre a
putea vedea specificitatea altor neamuri ortodoxe dar şi experienţa unitară a vieţii bisericeşti.
Niciodată Ortodoxia nu a aneantizat specificul naţional dar nici nu l-a exacerbat.
Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor au propovăduit dreapta credinţă în limbile naţiunilor, înglobând-o în
mod organic în modul lor de a fi.
De aceea nu s-a pus problema traducerii Scripturii şi a Părinţilor doar într-o singură limbă ci fiecare
popor a avut traducerile lui la izvoarele Tradiţiei.
Însă orice popor poate să trăiască ortodox şi în unire de gândire şi de acţiune cu celelalte popoare
ortodoxe dacă trăiesc în acelaşi har al Treimii, în aceleaşi dogme, în aceleaşi slujbe, în aceeaşi
perspectivă frăţească de a vedea lucrurile.
Numai că în momentul de faţă trebuie să gândim şi mai profund responsabilitatea noastră, ca

ortodocşi, faţă de neamurile neortodoxe.
Cum putem noi să-i ajutăm? Cum poate lumina credinţei şi a vieţii noastre să pătrundă şi în
viaţa lor?
Şi în această lume unită de mijloacele media dar şi de problemele comune ale umanităţii, fiecare
dintre noi trebuie să îşi găsească vocaţia de a ajuta şi pe cel care nu cunoaşte, cu adevărat, adevărata
închinare şi vieţuire după Dumnezeu.
Iar dacă stăm să ne gândim bine la potenţialul misionar al poporului român, acum prezent, prin
reprezentanţii lui, în diverse colţuri ale lumii, cred că fiecare dintre noi poate contribui la luminarea
altora într-un mod comunional, liturgic şi dialogic, fără stridente.
Dar dacă imaginea noastră reală se răsfrânge mediatic foarte uşor pe mapamond…aceasta are şi
consecinţe dezavantajoase…când lumina din noi e întuneric…
Iar creaţia noastră online, fie că e un blog sau un canal de comunicare, trebuie să exprime
frumuseţea din noi pentru ca să fim un exemplu de vieţuire ortodoxă.
E adevărat: există în noi şi tendinţa de a vrea să îi ajutăm pe alţii mai înainte de a ne fi ajutat,
vindecat în mod real pe noi înşine. Şi în această situaţie, juvenilismul sau ipocrizia noastră oferă
un contra exemplu altora.
Iar cum media vehiculează cu multă nonşalantă contra exemplele, de aceea Ortodoxia poate avea o
imagine proastă în mod nedrept, numai din cauza unor exemple neconcludente.
Şi acest lucru vrea să ne spună duminica de astăzi: adevăratele exemple de Ortodoxie sunt Sfinţii şi
în relaţie cu ei se judecă profunzimea unei credinţe şi a unui mod de existenţă generat de
credinţă.
Dacă luăm, în mod aleatoriu, persoane mai mult sau mai puţin şcolite, mai mult sau mai puţin
virtuoase din Ortodoxie şi le observăm comportamentul şi cerem de la ele împlinirea exigenţelor
Ortodoxiei putem să tragem concluzia că Ortodoxia e neîntrupabilă. Sau că nimeni nu mai trăieşte
ortodox…
Însă în cei care întrupează/ personalizează Ortodoxia în ei înşişi, la cote înalte, se observă cât de
relevantă e tradiţia Bisericii, cu tot ce reprezintă ea şi cum sunt aceştia purtători vii ai Tradiţiei.
Şi cei care întrupează Ortodoxia, pe măsura lor, sunt Sfinţii. De diverse vârste şi de diverse
naţionalităţi. Dar care au în comun aceeaşi gândire şi viaţă a Bisericii lui Hristos verbalizată în
limbă proprie.
Şi tocmai în faptul că unul e român şi altul e grec şi altul sârb constă toată frumuseţea. Pentru
că diversitatea unităţii Bisericii e plină de frumuseţe.
Iar pentru un Sfânt, ca să îl traduci, îi înveţi limba iar dacă vrei să îl vezi, traversezi o întreagă lume.
Şi vorbind cu el găseşti dragostea lui pentru toţi Sfinţii, adică dragostea lui pentru unitatea Bisericii
universale.
Pentru că de la un capăt la altul al Bisericii lui Hristos din întreaga lume, Sfinţii sunt expresia
unităţii de credinţă şi de viaţa duhovnicească a Bisericii. Motiv pentru care, fiecare dintre noi,
suntem chemaţi la unitatea credinţei de către Domnul, adică la unirea, prin viaţa de sfinţenie, cu
toţi Sfinţii care ne precedă, pentru ca să fim una întru El. Pentru că una întru El înseamnă
aceeaşi grijă iubitoare şi plină de sfială faţă de fiecare detaliu al moştenirii tradiţionale a
Bisericii.
Din care cauză, noi, ortodocşii, nu ne negăm Sfinţii, nu ne negăm slujbele, nu negăm unitatea
duhovnicească a tuturor generaţiilor Bisericii, nu ne uităm responsabilitatea faţă de mântuirea
tuturor, pentru că trăim în credinţa că toată istoria umanităţii are un sens dumnezeiesc, are sensul ei
de la Dumnezeu, adică pe acela de a se transfigura prin slava Sa.
Şi acesta e motivul, iubiţii mei, pentru care Biserica noastră ne aminteşte de Sfinţii români: pentru
ca să trăim şi azi sfânt, pentru că e acelaşi Dumnezeu şi sunt aceleaşi condiţii de mântuire ca şi
pentru Sfinţii noştri din trecut.
Căci, fără doar şi poate, cea mai mare bucurie a Sfinţilor români din orice secol e tocmai aceasta:
viaţa noastră sfântă, curată, frumoasă, ortodoxă…Pentru că Sfinţii se bucură întru bucuria lui
Dumnezeu, bucurie care ne vrea pe toţi Sfinţi, pe toţi ai Lui.
Şi fie ca să auzim chemarea Lui faţă de noi, chemarea cu care ne cheamă pe fiecare în parte, la
timpul şi la momentul potrivit, când suntem apţi pentru întâlnirea cu Domnul, ca bucuria noastră să
fie fără margini. Amin!
Părintele Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (2014)
Iubiţii mei, în ultimii ani, în calendarele noastre, Sfinţii români au fost scrişi cu albastru. Sărbătorile
cu roşu şi Sfinţii români cu albastru.
Numai că sub titulatura Sfinţii români sunt subliniaţi cu albastru Sfinţii canonizaţi de către Biserica
Ortodoxă Română, care nu sunt cu toţii români…sau care au Sfintele Moaşte, de mult timp, pe
pământ românesc.
De aceea, noi o considerăm româncă pe Sfânta Filoteea [Filofteia] deşi ea vine din Bulgaria. Ca şi
Sfântul Dimitrie Basarabov, care e tot bulgar. Sau pe Sfântul Paisie de la Neamţ îl considerăm
român, pentru că s-a nevoit la noi, deşi el e ucrainean. Ca şi Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Sau
îi considerăm români pe Sfinţii primelor veacuri, pe care îi numim siprotoromâni, ca spre exemplu
pe Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum sau Sfântul
Mucenic Dasie, deşi nu ştim prea multe despre neamul lor.
Şi asta pentru că, noi considerăm Biserica românească drept una apostolică, Sfântul Apostol Andrei,
cel Întâi chemat, fiind numit „Ocrotitorul României”, pentru că este Apostolul neamului românesc.
De aceea, toţi Sfinţii Bisericii, care s-au născut aici sau au venit şi au trăit şi au adormit aici sunt
consideraţi Sfinţi români, chiar dacă ei nu sunt români. Pentru că românitatea se înţelege nu numai
ca naştere directă din români ci şi ca înrudire duhovnicească cu românii. Iar dacă Sfânta Filoteea a
vrut să vină, după martirizarea sa, la Curtea de Argeş sau Sfântul Vasile din Poltava a venit şi a trăit
isihast la Poiana Mărului, ei s-au românizat, s-au înfrăţit duhovniceşte cu românii şi i-au ajutat şi îi
ajută pe români cu dragoste părintească.
Sfinţii Mucenici Zoticos, Attalos, Camasis şi Filippos au nume greceşti. Cripta lor a fost descoperită
în 1971 şi noi îi pomenim pe 4 iunie. Nu ştim de ce neam sunt…dar pentru că i-am găsit pe pământ
românesc îi cinstim ca pe unii de-ai noştri.
Sfântul Nifon al II-lea al Constantinopolului e şi el grec. A fost Arhiepiscop al Tesalonicului,

Patriarh al Constantinopolului dar şi Mitropolitul Tării Româneşti. Deşi a fost alungat, în mod
nedrept, din Ţara Românească şi s-a întors la Athos, noi îl pomenim ca pe un Sfânt român…pentru
că şi-a pus amprenta şi asupra noastră.
Pe de altă parte, avem şi Sfinţi români…născuţi din neamul românesc şi pe pământ românesc.
 Sfântul Gheorghe de la Cernica e din Săliştea Sibiului,

 Sfântul Grigorie Dascălul s-a născut la Bucureşti în 1765,
 Sfântul Daniil Sihastrul e dintr-un sat din apropierea Rădăuţilor,
 Sfântul Dosoftei al Moldovei s-a născut la Suceava în 1624,
 Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut pe 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din judeţul
Botoşani.
 Sfântul Calinic de la Cernica e bucureştean. S-a născut la Bucureşti în 7 octombrie 1787.
 În sursa de aici, la viaţa Sfântului Iosif cel nou de la Partoş, se spune că Sfântul Iosif, deşi
„născut în 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice” a fost „vlah de
origine ca şi Sfinţii Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa
Paraschiva de la Iaşi şi Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş”.
Şi dacă vlahii de peste tot…sunt cu toţii consideraţi români, atunci aria romanităţii se extinde cu
mult faţă de graniţele României actuale.
Da, numărul Sfinţilor români canonizaţi e foarte mic în comparaţie cu numărul Sfinţilor români
cunoscuţi cu numele! Alături de cei cunoscuţi, canonizaţi sau nu, sunt Sfinţii români necunoscuţi,
care nici ei nu sunt puţini.
Şi de la Sfinţii români, pe care Biserica noastră i-a canonizat, adică le-a recunoscut sfinţenia vieţii,
noi avem de învăţat foarte multe lucruri particulare. Pentru că intimizându-ne/ împrietenindu-ne cu
ei, prin rugăciune, putem să fim învăţaţi de către Părinţii noştri cei Sfinţi cum să ne comportăm, în
mod propriu ortodox, potrivit specificului nostru românesc.
Iar românii ortodocşi, în mod fundamental, au simţul echilibrului. Sunt paşnici în relaţii dar
pătrunzători în ceea ce priveşte dogmele credinţei. Sunt ospitalieri şi muncitori, smeriţi şi realişti în
faţa istoriei.
De aceea, Sfântul Ştefan cel Mare s-a comportat ca un voievod responsabil, care a apărat ţara cu
arma în mână dar a şi împodobit-o cu focare de viaţă ortodoxă, adică cu Mănăstiri şi Biserici.
Sfântul Constantin Brâncoveanu şi-a acceptat martiriul cu demnitate. Sfintele sale Moaşte au fost
scoase din mormânt luna trecută şi puse spre închinare.
Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Brazi a fost martirizat de către tătari prin tăierea capului.
Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul, românizat şi el prin iubirea sa faţă de neamul nostru, a fost
ucis de turci. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna s-a născut în Ungaria dar din părinţi aromâni. Sfântul
Bretanion al Tomisului a participat la Sinodul I Ecumenic.Sfântul Onufrie de la Vorona s-a născut în
Rusia şi s-a nevoit în secolul al 18-lea în Moldova.
Sfântul Chiriac de la Bisericani se nevoieşte 60 de ani într-o peşteră. „Vara şi iarna petrecea pe
munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputinţele firii şi ispitele
diavolului”. Din 13 iunie 1641 Sfintele Moaşte ale Sfintei Parascheva sunt la Iaşi. Sfântul Simeon
de la Pângăraţi era un isihast. A avut harisma vindecărilor şi pe cea a înainte-vederii şi a adormit în
anul 1476.
Sfântul Varlaam al Moldovei a tipărit prima carte românească din Moldova. Sfânta Teodora de la
Sihla a trăit în pustnicie viaţa isihastă. „Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de
taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria
Egipteanca”.
Sfântul Visarion, mărturisitorul suferă pentru că se opune catolicizării în forţa a Transilvaniei.

Sfântul Ioan Românul este spânzurat de turci pe 12 mai 1662. În zi de vineri, înaintea praznicului
Înălţarea Domnului. Era adolescent. Avea 17-18 ani. Sfânta Muceniţa Filoteea a fost martirizată de
tatăl ei la vârsta de 12 ani. Motivul: pentru că a dat de mâncare la săraci. Sfântul Mucenic Sava de la
Buzău a fost înecat.
Prima canonizare făcută în Biserica Ortodoxă Română a fost cea din ziua de 28 februarie 1950.
Iar pe 20 iunie 1992, când s-a stabilit sinodal Duminica Sfinţilor Români, s-a precizat că în această
duminică trebuie „să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu
acatist toţi Sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi”. Lucru care atestă faptul că această
duminică a fost gândită ca o prelungire a Duminicii Tuturor Sfinţilor dar cu specific românesc.
Pentru că în duminica anterioară i-am cinstit pe toţi Sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi de noi, oamenii,
dar care sunt Sfinţi la Dumnezeu. Iar astăzi îi cinstim pe toţi Sfinţii români cunoscuţi şi necunoscuţi
de către noi, adică şi pe cei care nu sunt specificaţi cu albastru în calendarul nostru…dar sunt Sfinţi
români, născuţi pe acest pământ.
Şi prin aceasta noi ne exprimăm, deopotrivă, neştiinţa şi recunoştinţa în faţa lui Dumnezeu.
Admitem că nu îi cunoaştem pe toţi Sfinţii neamului românesc dar că suntem recunoscători pentru
cei pe care îi cunoaştem şi care ne ajută în viaţa noastră eclesială.
Iar cei care ne ajută pe noi sunt întotdeauna cu noi.
Iar noi trebuie să strigăm mereu către Sfinţii români, către Părinţii care ne-au precedat pe noi, pentru
ca să ne înveţe să ne legăm de ei în mod viu, ca harul lor să treacă şi la noi.
Rugaţi-vă pentru noi, Sfinţilor români, necunoscuţi şi cunoscuţi, pentru ca să ne facem vrednici
de Împărăţia lui Dumnezeu! Luminaţi-ne în toate zilele vieţii noastre. Călăuziţi-ne spre tot
adevărul şi spre toată pacea duhovnicească. Pentru că dorim să fim împreună cu voi pentru toţi
vecii.
Nu ne lăsaţi în greutăţile, în ispitele şi în căderile noastre! Nu ne lăsaţi singuri! Fiţi cu noi în

toate zilele, pentru ca să lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, acum şi în vecii vecilor. Amin!
Părintele Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica Sfinţilor Români
"Ale Tale dintru ale Tale..."
Impodobită-i astăzi ortodoxia românească. În multe chipuri şi cu alese veşminte. Căci deşi praznicul
Rusaliilor a trecut, roada Rusaliilor în mijlocul neamului nostru astăzi prăznuim. Se deschide cerul
de deasupra României şi-n alcătuire de duh se-arată Raiul împodobit şi cu râvnă românească. Şi cu
dragoste şi cu credinţă şi cu nădejde, rostuite şi rostite pe dulcele grai românesc. Şi-n faţa
dezagregării de-acum a românismului prin falsă europenizare, parcă nimic n-ar fi mai de preţ decât
reaşezarea în rânduiala Liturghiei româneşti, dinaintea Altarului ceresc.
Neam de sate şi preoţi - cum spunea Nicolae Iorga - românii îşi ţin astăzi hramul cu sfinţii lor. Mulţi,
mulţi şi mare parte neştiuţi. Pentru că, dacă în timp, canonizări mai vechi (1956) sau mai noi
(ultimele chiar în 2003, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului sau Theodosie II al Moldovei) au pus
oarece rânduială în sinaxar, n-au epuizat nici pe departe "norul de martori" care a făcut ca România
să reziste veacurilor în alcătuirea ei de pământ şi mai ales, aceea de "cer ortodox". Căci în
sinaxarul de Sfinţi români pe care-l prăznuim astăzi intră Andrei Apostolul, cel dintâi chemat,
ucenicii lui, episcopi tomitani, intră martirii Dobrogei sau învăţaţii ei (Sfântul Ioan Casian şi
Sfântul Gherman), călugării reuniţi dintâi sub toiagul stăreţiei lui Nicodim la Tismana, dar şi
toţi ceilalţi care, asemeni lor, au aprins cerul credinţei noastre strămoşeşti cu stelele credinţei
împlinite. Şi când spun aceasta spun nu doar despre martirii pentru unitate teritorială sau ecclesială a
românilor, ci şi despre mamele lor, aşteptându-şi pruncii-bărbaţi să se-ntoarcă acasă, iubitele lor,
căci neamul întreg e un neam de maici şi mirese îndoliate, ai căror eroi, de pe pomelnicele familiilor
româneşti, martire unele, s-au strămutat în pomelnicul Neamului.
Toată ţara este astăzi un chivot de moaşte uriaş, căci nu-i loc pe pământul românesc şi nu numai,
în care să nu străluce oasele albite de ploi şi vreme ale tinerilor şi bărbaţilor care au purtat râvna
unei biserici româneşti pe un teritoriu românesc. Într-atât încât ne-au descuiat trecătorile din
munţi, temeinice pronaosuri întru care s-a botezat în sânge de voinic viitorimea.
Mame şi mirese îndoliate... Ale unui neam care încă-şi aşteaptă izbăvirea. Căci vremurile
comunismului au adăugat calendarului vrednic de cinste al martirilor nume noi dătătoare de sensuri:
morţii Aiudului şi Gherlei, umiliţii ucişi ai Piteştiului şi ai Târgşorului, răstigniţii Canalului,
îngropaţii din minele Maramureşului şi că ei, toţi cei care, încrezându-se în Domnul, n-au îngăduit
ca lanţul lor să cadă prin trădare, prin vinovată cedare.
Un "imn acatist pentru crucea purtată" (Virgil Maxim) s-ar cuveni înălţat şi pentru ei sau mai ales
pentru ei. Moaştele cele noi ale devenirii noastre intru fiinţă naţională. Pomenirea lor ar putea fi şi
prilejul de a rosti răspicat răspunsul la întrebarea: "Unde a fost Biserica?" din toate sufletele
noastre: "Pe cruce!" Răstignită laolaltă cu răstigniţii ei.
Astăzi este, în aceeaşi vreme, o duminică eroică. În care, laolaltă, se cuvine să pomenim pe toţi cei
care au mărturisit pe Hristos sub presiunea otravei roşii, care este comunismul. Unii din ei, în viaţă,
printre noi... Mărturie că sfinţii sunt mai întâi oameni asemeni nouă, care prin râvnă şi har, trec
dincolo de orizont, în sus, spre cerul împărăţiei. Sunt cei care răbdat-au să fie îmbrăcaţi în veşmânt
de batjocură mai înainte de a pătimi până în sfârşit laolaltă cu Hristos, Cel Care dintâi ne-a învăţat
ce înseamnă Patima.
Sunt cei care şi-au pus vieţile lor arvună românească la neîmbătrânirea Neamului, cum Hristos S-a
făcut arvuna neîmbătrânirii firii omeneşti. Noi, românii, nu suntem dintre acele neamuri care au
ridicat praful Europei în copitele cailor. Bornele de hotar nu le-am purtat legate de şa, aşezându-le
unde ne-a fost mai la îndemână uciderea, asuprirea şi jecmănirea altora. Din bornele de oase sfinte şi
din Crucile de pe turlele de Biserici ne-am zămislit puncte de reper întru viaţa veşnică, iar
mormintele alor noştri şed cuminţi, îmbrăţişate cu duioşie de cei dinaintea lor.
Această fidelitate o prăznuim astăzi. Laolaltă cu Hristos, Cel atât de iubit în neamul nostru, că până
astăzi soţul îi spune soţiei "creştină", iar ea lui "creştin"; că până astăzi botezurile şi nunţile şi
praznicele pentru cei plecaţi rămân zile înscrise cu foc în calendarul de inimă al fiecărei familii, al
fiecărui sat. Iar celor care ne spun că n-avem monumente reprezentative pentru cultura universală ar
trebui să le arătăm valul lui Traian, tranşeeele Oituzului şi Mărăştiului, raniţele culmi ale Topliţei
sau ale Caraimanului. Mausoleele cu oase ascunse în câmpia Satmarului şi-n buza de apă a
Dunării...
Toate, semne ale sfinţeniei şi ale biruinţei Crucii, împotriva semilunii, zvasticii secerii şi
ciocanului... împotriva nebuniei lui Antihrist!
Părintele conf. univ. dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a II-a după Rusalii
Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a II-a Duminică după Rusalii, după Pogorârea Sfântului Duh şi
îngăduiţi-mi să vă pun înaintea ochilor inimii şi ai sufletului Evanghelia zilei, cuprinsă în
Evanghelia de la Matei 4, 18-23:
«În vremea aceea, pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se
numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au
mers după El.
De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele
lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând
corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia
Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.»
Neputinţa dintâi pe care, iată, Evanghelia ne arată că Domnul o tămăduieşte în popor, este acea
boală numită frica de responsabilitate, ascunderea de Dumnezeu de teama de a nu fi responsabil
pentru faptele pe care le faci.
Hristos Domnul astăzi Îşi alege ucenicii cu strigare divină: „Vino după Mine!”, pe cei care vor fi
sămânţa Bisericii, pe cei care cu Hristos şi în Hristos, vor mări până la marginile pământului şi până
dincolo de ceruri ceea ce, în modul cel mai minunat cu putinţă, noi numim noua Împărăţie a lui
Dumnezeu, ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în parte: preoţi sau mireni deodată, sfinţi sau
păcătoşi în aceeaşi vreme, cu condiţia ca fiecare dintre noi, mai ales cei păcătoşi, să ne venim de
fiecare dată în fire şi să strigăm Domnului: Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoşilor!
În general, Evangheliile care vorbesc despre alegerea Apostolilor îi înşiră pe toţi doisprezece,
inclusiv pe Iuda, cel prin care se face vânzarea. Şi aşa cum spuneam şi în Duminica Pogorârii
Duhului Sfânt, de îndată, după ce Iuda s-a spânzurat şi Biserica a primit harul Duhului Sfânt, mai
înainte de a primi Duhul Sfânt însă, ucenicii au purces la alegerea celui de-al doisprezecelea, prin
tragere la sorţi, prin alegere la sorţi şi sorţii au căzut pe Matia, cum ne spun Faptele Apostolilor. Iată
că la alegerea lui Dumnezeu – acest strigăt: „Vino după Mine” – se adaugă tot o alegere a lui
Dumnezeu, dar de data aceasta ceva mai ascunsă, prin această tragere la sorţi între doi candidaţi la
apostolie.
Îngăduiţi-mi însă astăzi să vă vorbesc despre un alt apostol, despre alt mesager al Împărăţiei lui
Dumnezeu, care ne va dărui fiecăruia dintre noi bucuria deplină a cunoaşterii Împărăţiei lui
Dumnezeu. Este vorba despre Sfântul Apostol Pavel, cel care se adaugă numelor celor doisprezece
Apostoli, nume care sunt acestea, ne spune tot Evanghelia de la Matei: „Întâi Simon, cel numit
Petru şi Andrei, fratele Iui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan, fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi
Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul,
cel care L-a vândut”.
Lor li se adaugă deci Matia, prin tragere la sorţi să-i spunem şi Saul din Tarsul Ciliciei, cel ce avea
să devină Pavel, Apostolul neamurilor.
Realizarea convertirii lui Saul din Tars nu porneşte din ceea ce am numi noi făcătură de mână
omenească. La întrebarea dacă Saul din Tars L-ar fi cunoscut pe Domnul în mod direct, bazându-ne
pe observaţiile unui pofesor de Teologie de la Sibiu, de acum câţiva ani, părintele Grigorie Marcu,
putem argumenta împotriva ideii că L-ar fi cunoscut, astfel: Saul din Tars n-a putut fi la Ierusalim în
vremea când Mântuitorul propovăduia Împărăţia Cerurilor. Dacă ar fi fost, era cu neputinţă să asiste
ca un indiferent la drama de pe Golgota. Cu firea sa înflăcărată, el nu putea fi decât prigonitor,
victimă sau călău, căci Saul din Tars nu era unul dintre acele suflete slabe despre care Dante spunea
că cerul le respinge şi infernul nu le primeşte.
Dacă Saul din Tars L-ar fi cunoscut pe Mântuitorul în trup, atunci ar fi trebuit să-L recunoască,
fireşte, când i S-a arătat pe drumul Damascului. Ori noi citim în Faptele Apostolilor 9, 5 întrebarea
pe care i-o pune Pavel-Saul arătării luminoase: „Cine eşti, Doamne?”. Ori aceasta ne dovedeşte că
Saul nu L-a cunoscut în trup pe Mântuitorul.
Pe prigonitorul creştinilor, Saul, îl găsim părtaş la lapidarea Sfântului Arhidiacon Ştefan, în Faptele
Apostolilor, capitolele 6 şi 7, unde, chiar dacă nu aruncă laolaltă cu ceilalţi cu pietre, nu beneficiază
de circumstanţe atenuante. Dimpotrivă, aşa cum va scrie în Epistola Romani 1, 32, el este tot atât de
culpabil ca şi ucigaşii, pentru că a încuviinţat faptele lor: uciderea întâiului martir, Ştefan
arhidiaconul.
Unealtă a oficialităţii iudaice în prigoana ce se porneşte împotriva creştinilor, Saul devine eroul
zilei, suflând mereu cu ameninţare şi prăpăd împotriva Domnului, al Cărui trup se pare că-l credea
ascuns, iar nu înviat. Am mai spus aceasta când, o dată cu Gala Galaction, am afirmat că se pare că
Sfântul Apostol Pavel, mă rog, Saul din Tarsul Ciliciei, avea convingerea fermă că Domnul n-ar fi
înviat şi că Apostolii ar fi furat trupul Acestuia şi l-ar fi ascuns.
De aceea prigoana porneşte mai întâi împotriva Ierusalimului, locul cel mai lesne pentru ascuns,
pentru moment, trupul lui Hristos. Iar mai apoi, pentru că nu găsise trupul, acesta plecase în
Damasc, unde, cu scrisori din partea iudeilor, ar fi trebuit să cerceteze casele evreilor de acolo, în
căutarea trupului lui Hristos, Damascul beneficiind la acea dată de o puternică diasporă evreiască, în
care se afla şi o puternică diasporă creştină. Prigoana ce o porneşte este rememorată de Sfântul
Apostol Pavel astfel: „Eu, unul, am gândit în mintea mea că faţă cu numele lui Iisus
Nazarineanul trebuie să fac tot ceea ce e potrivit, ceea ce am şi făcut în Ierusalim, căci pe mulţi
sfinţi i-am închis în temniţe cu puterea pe care o luasem de la arhierei. Iar, când erau daţi la
moarte, întăream şi eu cu glasul meu. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să
hulească şi mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de dinafară”.
Textele nu sunt cuprinse numai în Faptele Apostolilor, ci şi în Epistola I Corinteni sau în Epistola
Galateni, către Filipeni sau în I Timotei. Prigoana aceasta va fi avut martirii săi, ale căror nume nu le
ştim, dar judecând după cuvintele dure cu care-şi descrie acţiunea din această perioadă, în Faptele
Apostolilor 8, 4 şi Faptele Apostolilor 9,l-2, putem presupune că numărul celor care au pătimit nu a
fost mic.
Că groaza numelui său ajunsese departe ne-o dovedeşte faptul că Anania, creştinul din Damasc ce
avea să-i redea, cu voia lui Dumnezeu, vederea Saulului devenit Pavel, auzise de la mulţi câte rele a
făcut sfinţilor din Ierusalim, mai înainte de a da faţă cu prigonitorul. Pentru condamnarea creştinilor
din Damasc, Sinedriul ierusalimitean i-a dat puteri depline şi o mână de oameni înarmaţi; o gardă
care era în solda templului, asemeni celor care luaseră parte la arestarea Domnului în Grădina
Ghetsimani.
Convertirea lui Saul şi-a găsit astfel o descriere pe care putem s-o redăm cu aceste cuvinte: Ajuns în
preajma porţilor Damascului, se întâmplă minunea care-i frânge viaţa în două. Saul învaţă aici
articolul fundamental al teologiei sale, pe care-l va valorifica de nenumărate ori în impresionanta
moştenire scripturistică ce-a lăsat-o Bisericii lui Dumnezeu: Hristos şi credincioşii Săi sunt una.
Aceştia formează Trupul Bisericii, iar Hristos este Capul Trupului. Cum este posibilă această
împreunare mistică dintre Hristos şi mădularele Bisericii Sale, Apostolul nu ne va lămuri nicicând.
Esenţial este că ea există. Domnul i-a dovedit magnifica ei realitate când i-a zis: „Saule, Saule,
pentru ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Ce se va fi petrecut în mintea lui la auzul acestor cuvinte
venite de dincolo de lume e lesne de bănuit, pentru că Saul nu-L cunoştea pe Domnul şi nu ştia să-L
fi târât în temniţă şi să-L fi maltratat sau să-L fi dat Sinedriului pentru judecată sau cum o spune el,
să ridice glasul la condamnarea Lui la moarte. Iar dacă dumnezeiasca arătare i-a grăit totuşi, aşa
cum am auzit: „Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” Saul a trebuit să-şi dea seama, măcar la această
răscruce a vieţii Sale, că toate loviturile care au căzut peste trupurile prigoniţilor din Ierusalim şi din
cetăţile din afară au nimerit în coasta străpunsă a Dumnezeu-Omului, pentru că Hristos şi aleşii Săi
sunt una. Adevărul acesta va răsuna de pe buzele sale mai fierbinte şi mai cuceritor decât de pe
oricare altă gură de misionar creştin, pentru că nu l-a primit de la oameni, nici din om, ci Hristos
Însuşi i l-a împărtăşit.
Din pulberea în care dumnezeiasca arătare i-a îmbrâncit semeţia, se scoală un om nou. Saul din Tars
şi-a încheiat aici zbuciumata-i curgere întru fariseismul lui de toate zilele. Din scrumul
prigonitorului Său, Hristos Dumnezeu va face să crească neîntrerupt Pavel, Apostolul neamurilor. În
clipa aceea, istoria lumii a luat alt curs: „ţepuşa” din Faptele Apostolilor 9, 5 s-a prefăcut în vas ales
al lui Dumnezeu, cum ne spune acelaşi capitol 9 al Faptelor Apostolilor la versetul 15 (cf. Părintele
Grigorie Marcu).
Din momentul Damascului, Sfântul Apostol Pavel devine o personalitate echilibrată, un aliaj
duhovnicesc de reală valoare, care va transplanta creştinismul din Răsărit în Europa. Natură de elită,
personalitate de stil nobil şi cu posibilităţi geniale, el va trudi, se va smeri şi va conduce cu forţa
convertirea. Spusa lui va face întotdeauna să răzbată până la marginile pământului şi dincolo de ele
adevărul Evangheliei lui Hristos. Iar ceea ce el identifică în drumul Damascului, toţi cei care vor
mărturisi pe Hristos până la sfârşitul veacurilor o vor face, ştiind că este real. Pentru fiecare
prigonit în numele lui Hristos se aude glasul: Pentru ce Mă prigoneşti? Deoarece cu fiecare
prigonit al tuturor timpurilor, în numele lui Hristos, Cel care a acceptat să ia crucea şi să-I
urmeze Lui, în numele lui Hristos aşadar, durerea este şi a lui Hristos, patima este şi a lui
Hristos, rana este şi a lui Hristos.
Fără îndoială că Pavel, fără să vrea, răspundea, prin activităţile sale ce vor urma după acest moment
al Damascului, la strigătul dintâi al Evangheliei de la Marcu: „Pocăiţi-vă, convertiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie”. Şi Mântuitorul ştia că lucrurile acestea se vor împlini, iată, prin acest al treisprezecelea
Apostol, necitat de Evanghelii, dar citat în Evanghelia pururi deschisă a Împărăţiei lui Dumnezeu,
Saul cel din Tarsul Ciliciei, fariseul cel până în măduva oaselor – şi nu am spus-o în sensul peiorativ
al cuvântului, ci prin voia Sa, – i-a ales să fie începători ai credinţei. Minunat lucru pentru aceia
care nu s-au rupt de apostolie, pentru aceia care poartă în sufletul lor Taina Sfintei Împărtăşanii,
Taina Botezului, Taina Spovedaniei, Taina Preoţiei, Taina Cununiei, Taina Sfântului Maslu şi
celelalte taine mari ale Bisericii, pentru că le primesc din mâna Apostolilor, prin episcopii lor şi
prin preoţii lor.
Iată-ne, aşadar, la o săptămână după Pogorârea Duhului Sfânt, văzându-ne cum ne creşte Biserica
prin martiri şi iată-ne astăzi văzând cum a început să crească Biserica prin Apostoli. Baza Bisericii,
măduva ei cea mai de taină, picior al Sfintei Mese, dacă vreţi, sunt întotdeauna Apostolii şi
Mucenicii noştri de la începutul veacului. Ei se continuă şi îşi continuă lucrarea lor până astăzi:
Apostolii prin episcopi şi preoţi şi diaconi, iar martirii prin cei care cu credinţă în suflet au mărturisit
pe Domnul şi Dumnezeul nostru, indiferent de condiţiile sociale sau politice în care şi-au desfăşurat
creştinismul lor.
Ce mare lucru e să înţelegi că dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr şi
mai cu seamă să pricepi că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le
rabdă şi că ea nu cade niciodată.
Dragostea nu cade niciodată pentru că având bază în acest: „Vino după Mine” al Mântuitorului şi-a
primit răspunsul prin martiriul Apostolilor şi prin moartea martirilor, cei care au înţeles, aşa cum am
văzut Duminica trecută, că nu ei, ci Hristos din ei pătimeşte, că în dinţii fiarelor trupurile lor se vor
face făină aleasă pentru prescura cea mare a Bisericii lui Hristos.
Iată-ne, aşadar, încă o dată înaintea chipului luminos al Apostolilor. Să luăm seama, dar, să nu-l
întunecăm cu păcatul nostru, cu necuviinţa noastră că fără de apostol şi fără de episcop şi fără de
preot şi fără de diacon n-avem cum să fim Biserica Dragostei care nu cade. Amin.
(Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, din ”Cântare de biruinţă cântând” - Predici şi meditaţii
duhovniceşti radiodifuzate , Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012)
Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae - Duminica Sfinţilor români

Creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi minunaţi sfinţi, chiar dacă smerenia
caracteristică poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au
făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decât un mic număr dintre ei şi aceasta de-abia în 1955.
Sfinţii români au existat însă în mod real şi au fost recunoscuţi ca atare de evlavia populară, cu toate
că Biserica nu i-a canonizat formal şi nu le-a dedicat anumite zile în calendar şi de aceea faptele lor
nu au fost lăudate prin imne bisericeşti închinate lor.
De altfel, timp îndelungat sfinţii s-au făcut cunoscuţi ca atare prin cinstirea pe care şi-au câştigat-o
în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace Biserica a început să purceadă şi la o canonizare
formală a sfinţilor de mai târziu, confirmând venerarea lor de către cercuri largi ale credincioşilor.
[…]
Toţi sfinţii, cu excepţia apostolilor şi a misionarilor, şi-au câştigat această calitate lucrând pentru
credincioşi sau remarcându-se prin viaţa lor de curăţie şi jertfelnicie între credincioşii dintr-un
anumit loc sau ţinut. Cinstirea lor a început încă în timpul vieţii sau după moarte, între credincioşii
din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai departe. Astfel, din sfinţi locali ei au devenit
sfinţi universali. Dar au ajuns la această cinstire pentru curăţia dobândită de ei într-un anumit loc sau
mucenicia lor sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinţă mărturisită pretutindeni, putând fi
imitate de credincioşii din orice loc. Ei aplicau într-un anume loc sau ţinut învăţăturile dreptei
credinţe universale. Ei slujeau şi ilustrau credinţa universală în locul în care vieţuiau.
Astfel, toţi sfinţii sunt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sunt universali pentru
credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi
universali. Toţi sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin
faptele şi pilda lor, dar toţi sunt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de
pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor care ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de
Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sunt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfânt, chiar dacă
Duhul Sfânt Care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi
Duh Sfânt Bisericii universale, care a început la Cincizecime şi continuă de-a lungul secolelor,
cuprinzând diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sunt diferite, dar sufletele sunt umplute de Acelaşi
Duh şi simt în Acelaşi Hristos.
Astfel şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul al IV-lea sau în secolul
al XVIII-lea, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvântul şi l-au ajutat cu fapta, fie că
au fost sihaştri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi
pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu seriozitate
la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutindeni, când ajung să fie cunoscuţi, să o
trăiască cu cât mai multă convingere şi să le urmeze pilda.
Cu cât mai mult se impun prin viaţa lor excepţională în locul în care trăiesc, cu atât chipul lor
iradiază cu mai multă putere în Biserica universală. Dar unirea între slujirea lor locală şi importanţa
sobornicească mai poate fi pusă în evidenţă şi altfel.
Un sfânt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad nişte însuşiri prin care se remarcă un anumit popor,
înălţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În sfinţi nu
mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism naţional. Prin aceasta ei sunt adevărate
punţi de înfrăţire între oameni şi popoare. Prin sfinţi se adânceşte mai mult decât prin toţi
credincioşii sobornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu înseamnă ştergerea deosebirilor între
popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întăreşte prin ei şi din partea dreptcredincioşilor din
alte popoare pe măsură ce ei devin cunoscuţi acelora. Căci credincioşii aceia îşi îndreaptă
rugăciunile către ei cu convingerea că aceşti sfinţi se roagă lui Dumnezeu şi pentru ei, cum de fapt
se şi întâmplă. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe să-şi însuşească prin acte oficiale,
cunoscute popoarelor lor, canonizările de sfinţi făcute de fiecare Biserică soră, pentru a contribui cât
mai mult la unirea popoarelor lor în evlavia închinată reciproc sfinţilor lor.
E bine că credincioşii Bisericii din orice loc să aibă cunoştinţa de sfinţii de pretutindeni, pentru că
fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârşite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de
împrejurări din viaţa lor. Căci faptele sfinţilor şi vieţuirea lor străluminată de prezenţa lui Dumnezeu
în ei depăşesc determinările locale, ridicându-se la ceea ce poate fi model şi întărire pentru
credincioşii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vieţile sfinţilor din orice neam să fie făcute
cunoscute prin traduceri în limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce
s-a făcut în secolele mai vechi ale Bisericii, ajungându-se la universalizarea şi unificarea evlaviei
tuturor popoarelor ortodoxe în jurul tuturor sfinţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar
contribui la cât mai marea înfrăţire a popoarelor din sânul ei. Un model în această privinţă s-a dat
prin traducerea şi publicarea de către monahii din Sfântul Munte Athos a „Patericului românesc“, al
Cuviosului Părinte Ierom. Ioanichie Bălan.
După ce în secolul al XIX-lea s-a subliniat cu putere, în cadrul Bisericii ortodoxe, conştiinţa
naţională a popoarelor, socotim că timpul nostru cere o subliniere a faptului unităţii lor ca popoare
conştiente de ele, dar unite în valorile care le sunt comune şi în primul rând în conştiinţa că trăiesc
în aceeaşi credinţă în Dumnezeu lucrător mai ales prin Tainele (Sfinte) şi prin sfinţii lor. […]
Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae
(Epilog, în IPS Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Sfinţi români
şi apărători ai legii strămoşeşti, EIBMBOR, Bucureşti, 1987)
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu - Predică la Duminica Sfinţilor români
Biserica ortodoxă română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua
Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să se sărbătorească Duminica Sfinţilor Români.
În această Duminică, în chip evlavios cinstim cu cântări de laudă şi cereri duhovniceşti pe toţi
Sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii ortodoxe române care s-au săvârşit muceniceşte
sau au mărturisit şi apărat cu jertfelnicie credinţa cea dreaptă, neamul şi ţara. Chemăm în ajutorul
nostru pe toţi Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase care prin rugăciune, post şi lacrimi s-au nevoit, luând chip
îngeresc şi care prin pilda vieţii lor, hrănesc duhovniceşte sufletele noastre.
Cerem întărire în credinţă şi răbdare de la toţi Sfinţii Martiri, care, prin sângele şi pătimirile lor, au
primit cununa sfinţeniei.
Ne într-armăm cu rugăciunile tuturor Sfinţilor români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori.
Ne întărim în lupta duhovnicească prin rugăciunile celor căzuţi în amară robie sau ale celor jertfiţi
pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru credinţa străbună, Biserică şi neam, din
vechime şi până în vremea prigoanei ateiste.
Învăţăm şi mărturisim dreapta credinţă din lumina scrierilor Sfinţilor, care, luptând cu arma
cuvântului, au apărat Evanghelia lui Hristos şi Biserica Sa.
Plecăm cu smerenie genunchii noştri şi ne rugăm Sfinţilor odrăsliţi de neamul nostru care au sporit
în dragostea pentru Hristos Domnul, cu fapta, cu rugăciunea şi cu virtutea creştină şi pe care
Milostivul Dumnezeu i-a scris în cartea veşniciei.
"Multe biserici dreptmăritoare în decursul veacurilor au aşezat în ceata sfinţilor şi cinstesc după
cuviinţă pe unii dintre fiii lor, care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu prin vieţuirea în Hristos şi
prin mărturia dată despre aceasta, rânduind în acelaşi timp o zi de prăznuire pentru toţi sfinţii ştiuţi
şi neştiuţi, pe care Dumnezeu i-a înscris în cartea aleşilor Săi.
Biserica ortodoxă română şi-a cinstit după vrednicie pe toţi fiii ei, sfinţi plămădiţi de evlavia
neamului românesc din care au răsărit martiri, mărturisitori, apărători ai dreptei credinţe şi mari
trăitori din rândurile credincioşilor, cuvioşilor, preoţilor şi ierarhilor care dintotdeauna au strălucit în
cununa Bisericii strămoşeşti, iar în cer sunt împodobiţi cu slavă" (Actul sinodal din 20 iunie 1992).
Actul sinodal din 20 iunie 1992, unul dintre cele mai frumoase documente ale Bisericii noastre,
spune că prin acest gest se arată "lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor",
amintind astfel vorbele mitropolitului Dosoftei, gest iarăşi care ne leagă pe noi cei de azi de jertfa
duhovnicească a înaintaşilor. Din 1992, multe nume de sfinţi români au mai intrat în sinaxare şi
multe îşi aşteaptă rândul.
În continuare, prezentăm predica Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu la Duminica Sfinților Români,
publicată în volumul Predici apărut la Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București -
2010, al cărui autor este.
Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor români)
"Şi Iisus le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni! Iar ei, îndată lăsându-şi
mrejele, au mers după El" (Matei 4, 19-20)
Iubiţi credincioşi, minunatele cântări pe care le auzim la slujbele Vecerniei şi Utreniei din fiecare zi
liturgică fac elogiul sau caracterizarea acelora care, prin gând şi mai ales prin faptă, prin întreaga lor
viaţă, au devenit următori ai Mântuitorului Iisus Hristos şi care pot sluji drept pildă de urmat şi
pentru alţii. Aceste cântări duhovniceşti ne poartă cu gândul spre sfinţii care reprezintă culmile
desăvârşirii creştine, culmi din care se coboară către noi glasuri tainice, cu îndemnuri la o vieţuire
cu adevărat creştină, culmi de pe care se înalţă rugăciuni pentru noi către tronul Tatălui ceresc.
Într-adevăr, prin viaţa şi faptele lor, sfinţii au pus în lumină adevărata frumuseţe şi strălucire a
sufletului creştin, împodobit cu cele mai alese virtuţi: credinţă, nădejde, dragoste de Dumnezeu şi de
aproapele. Prin viaţa lor de rugăciune, prin felul în care au îndurat chinuri şi suferinţe pentru adevăr
şi dreptate, mergând uneori până la jertfa vieţii, ei au urcat pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii,
au devenit adevărate "temple ale Duhului Sfânt" (cf. I Cor. 6, 19).
Dacă cercetăm slujbele închinate sfinţilor, cuprinse în cele 12 cărţi de cult numite "Mineie" ori în
cartea de aleasă lectură duhovnicească intitulată "Vieţile Sfinţilor", constatăm că majoritatea acestor
sfinţi au fost martirizaţi în primele veacuri creştine, mai cu seamă în Imperiul roman păgân de
altădată, cu capitala la Roma, dar şi în viitorul Imperiu bizantin creştin, cu capitala la
Constantinopol, care cuprindea însă şi câteva ţări din Orientul Apropiat, ca Siria, Palestina şi
Egiptul, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă. Cu timpul, pe măsură ce s-au format
state şi Biserici ortodoxe "naţionale", fiecare dintre acestea şi-a înscris - în diferite perioade istorice
- în calendar sau sinaxar anumiţi sfinţi proprii sau "naţionali", care se bucură de o cinstire "locală"
în cadrul Bisericii respective. Aşa se face că şi poporul român, care a cunoscut - prin strămoşii săi
daco-romani - învăţătura creştină chiar de la formarea sa ca popor în secolele II-IV, îşi are propriii
săi sfinţi. Unii dintre ei au fost introduşi în sinaxarele noastre la date pe care nu le cunoaştem, poate
curând după trecerea la cele veşnice a unora dintre ei. Alţii au fost trecuţi oficial în calendarele
româneşti prin hotărâri sinodale şi slujbe speciale între anii 1950-1955 şi apoi în 1992 şi în anii care
au urmat. Au fost canonizaţi atunci, adică aşezaţi în ceata sfinţilor, o seamă de ierarhi, călugări,
preoţi sau credincioşi de neam român ori de alte neamuri care au trăit la noi şi care, prin viaţa şi
lucrarea lor duhovnicească, misionară sau culturală, au contribuit la sporirea patrimoniului spiritual
sau cultural al românilor.
Au fost canonizaţi un număr de martiri daco-romani, care au pătimit mai cu seamă în cursul
persecuţiei împăratului Diocleţian, în jurul anului 300; câţiva episcopi de la Tomis (Constanţa de
azi) sau din alte regiuni în care trăiau daco-romani, care s-au remarcat prin lucrările lor teologice de
apărare a dreptei credinţe şi prin râvna lor misionară; apoi un număr însemnat de cuvioşi călugări şi
călugăriţe din mănăstirile din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, care au rămas în
amintirea credincioşilor din zonele geografice respective, ca Nicodim de la Tismana, Daniil
Sihastrul sau Teodora de la Sihla; câţiva ierarhi cu viaţă aleasă şi cu o bogată activitate culturală,
cum au fost mitropolitul Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, Varlaam şi
Dosoftei ai Moldovei sau episcopul Calinic de la Râmnic; doi ierarhi ardeleni care au îndurat mari
suferinţe în lupta pe care au purtat-o împotriva acţiunilor desfăşurate de anumiţi dregători urmărind
calvinizarea şi înstrăinarea românilor ardeleni; apoi, călugării Visarion Sarai şi Sofronie de la
Cioara, preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş, precum şi credinciosul Oprea din Sălişte, toţi din
Ardeal, care s-au împotrivit făţiş uniaţiei, în secolul al XVIII-lea şi în sfârşit, mari domnitori
români, Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, ctitori de biserici şi ocrotitori ai Bisericii
ortodoxe de pretutindeni, ultimul fiind chiar martirizat de turci, dar şi Neagoe Basarab.
Dar pe lângă aceşti sfinţi daco-romani şi români, cunoscuţi cu numele, aproximativ o sută la număr
şi care au zile speciale de cinstire în cursul anului bisericesc, mai există şi un număr impresionant de
mucenici şi mărturisitori de neam român, necunoscuţi cu numele. Din aceste motive, în 1992, la 20
iunie, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se instituie o zi specială pentru pomenirea lor,
sub numele de "Duminica Sfinţilor Români", care se va prăznui în fiecare an în a doua Duminică
după Pogorârea Sfântului Duh (prima fiind "a Tuturor Sfinţilor"). în această Duminică sunt cinstiţi:
- "Sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi care s-au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu
jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră", dar şi credincioşii care au primit cununa
sfinţeniei "prin patimile şi sângele lor";
- "Sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda
vieţii lor şi prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi credincioşii";
- "Sfinţii români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum şi cei
care au căzut în luptă cu aceştia sau în amară robie pentru credinţă, Biserică şi neam";
- "Şi toţi ceilalţi, sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi
neştiuţi, care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii şi a virtuţilor creştine,
pe care Dumnezeu i-a înscris în Cartea Vieţii".
Iubiţi credincioşi, din această simplă înşirare a "sfinţilor" care sunt cinstiţi de credincioşii români în
a doua Duminică după Rusalii, ne dăm seama că este vorba atât de "eroii credinţei": ierarhi, călugări
şi călugăriţe, preoţi şi diaconi, deci slujitori ai Bisericii, cât şi de "eroii neamului": ostaşi care s-au
jertfit pe câmpurile de luptă pentru apărarea pământului strămoşesc, dar şi clerici şi mireni care au
murit în închisori şi în deportare, în perioada regimului comunist, ca şi fraţi ai noştri din Basarabia
şi din Bucovina, care au îndurat aceleaşi suferinţe din partea regimului sovietic ateu, alături de
atâtea popoare subjugate şi oprimate. Fără îndoială că mulţi dintre înaintaşii noştri s-au numărat
printre aceşti "eroi ai credinţei şi ai neamului", care au urmat lui Hristos, întocmai ca Apostolii
pomeniţi în pericopa evanghelică de astăzi. Din aceste motive, avem o sfântă îndatorire: de a-i cinsti
după cuviinţă, ca pe nişte vrednici fii ai Bisericii şi ai poporului dreptcredincios şi a păstra neîncetat
legătura cu ei prin rugăciune.
Avem însă şi îndatorirea de a le urma pilda vieţii, de dăruire pentru Biserică şi neam, după cuvântul
Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă: "Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au grăit
vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au săvârşit viaţa şi urmaţi-le
credinţa" (Evr. 13, 7).
Părintele Iosif Trifa - Despre pescuirea cea sufletească
Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din
pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire
mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui
suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi
scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu,
Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut
aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece
pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi
n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă
lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece
Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul
Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de
râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un
mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la
suflet.
Minunată chemare şi groaznică răspundere sufletească au urmaşii Apostolilor: episcopii şi preoţii.

Dar vestirea Domnului – între anumite margini – aparţine şi credincioşilor. În cadrul aşa-numitului
„apostolat laic“ (apostolatul mirenilor), fiecare adevărat creştin trebuie să fie şi el un vestitor al
Domnului. În cartea despre Oastea Domnului am arătat pe larg acest lucru. Aici voi spune, pe scurt,
că oricine L-a aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi mântuirea se face – şi trebuie să se facă – şi el un
vestitor al mântuirii sufleteşti. Oricine trăieşte cu adevărat Evanghelia se face şi el un vestitor al
Evangheliei Mântuitorului. Trebuie să se facă şi el un pescuitor de suflete. Se face chiar şi neştiind
el. Se face prin viaţa lui, prin pilda vieţii sale. Un creştin care trăieşte cu adevărat Evanghelia este
o sare binecuvântată care „sărează“ şi pe alţii; este un aluat care „dospeşte“ şi pe alţii; este o
lumină care luminează şi altora calea mântuirii.
Un astfel de creştin este un predicator vestit; este un mare predicator chiar dacă n-ar grăi nici o
vorbă despre tainele mântuirii. El predică prin faptele sale, prin pilda vieţii sale, şi aceasta este cea
mai puternică predică şi apostolie pentru Domnul. În multe chipuri şi feluri poate pescui suflete
pentru Împărăţia lui Dumnezeu un creştin care-a aflat pe Domnul şi trăieşte o viaţă nouă cu El.
Amintesc câteva pilde:
Un ostaş al Domnului a făcut pierdută, în tren, o carte cu oglinda inimii omului. S-a nimerit să o
afle tocmai un pătimaş beţiv. A citit-o, s-a cutremurat şi s a îndreptat, zicându-şi în sine: „Această
carte mi-a venit ca o chemare trimisă de la Dumnezeu“.
Un alt ostaş îmi spunea că s-a gândit mult cum ar putea să îndrepte pe un morar care avea
năravul de a înjura cumplit. A trimis la moară un sac cu grâu, iar înăuntru a băgat o predică de
la Oastea Domnului, despre păcatul cel groaznic al sudalmelor. Împreună cu predica a mai pus
şi o ţidulă pe care era scris: „Precum piatra zdrobeşte grâul acesta, aşa se va zdrobi şi sufletul
celor care înjură pe Făcătorul“. În decursul măcinatului, morarul a dat peste scrisori, le-a citit,
s-a îngrozit şi s a lăsat de înjurături.
Alta:
Un tânăr din Oastea Domnului, intrând în armată, şi-a făcut mai departe, şi la cazarmă,
rugăciunile lui, îngenunchind seara şi dimineaţa lângă patul său. Camarazii l-au râs, l-au
batjocorit, dar el a răbdat şi s-a rugat. Peste câteva luni, mai îngenuncheau cu el încă cinci inşi,
iar ceilalţi au încetat cu batjocurile. Îi biruise puterea credinţei celui care se ruga.
Duhul Sfânt este şi aici Marele nostru Învăţător, Care ne învaţă cum trebuie să lucrăm. Trebuie însă,
şi din partea noastră, râvnă, răbdare şi stăruinţă.
Ca preot la ţară, eu locuiam într-o comună prin care curgea un râu. Am învăţat pescuitul şi îmi
plăcea grozav. Dar mult timp mi-a trebuit până am învăţat acest meşteşug.
– Cum trebuie să încep? l-am întrebat pe un pescuitor.
– Ţine întinsă undiţa până va sări peştele.
– Dar peştele nu mai sare…
– Stai, stai, domnule părinte, la treaba asta trebuie răbdare! Întinde undiţa şi azi şi mâine, până
va sări peştele şi vei învăţa meşteşugul…
Pe urmă mi-am câştigat răbdarea; o răbdare extraordinară, dar o răbdare însoţită de plăcere, de o
plăcere ce mă ţinea toată ziua cu undiţa întinsă pe marginea apei. De când Domnul m-a trimis aici,
la Sibiu, să fac o altfel de pescuire, observ că acelaşi lucru se cere şi la pescuirea cea sufletească:
răbdare, stăruinţă şi plăcere. La pescuirea cea sufletească trebuie, înainte de toate, o extraordinară
răbdare şi stăruinţă, dar o răbdare împreunată cu plăcere – cu plăcerea sufletească de a vedea
scoţând un suflet din adâncul fărădelegilor. Şi, pe lângă asta, mai trebuie şi meşteşug şi deprindere.
Trebuie să ştii la fiecare fel de „peşte“ ce fel de râmă să pui. Trebuie să ştii cum şi când să arunci
undiţa. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să descurajezi când se întâmplă de nu poţi prinde nimic.
Se nimereşte să umbli ziua întreagă; umbli zile întregi, umbli o lună întreagă şi nu poţi „pescui“ nici
un suflet pentru Domnul. Dar asta nu înseamnă să arunci „undiţa“ şi să părăseşti lucrul, ci trebuie să
stărui înainte. A sărit undeva un „peşte“, dute acolo şi azi, şi mâine, şi poimâine şi întinde mereu
undiţa. Nu-l slăbi până nu se prinde în undiţa Evangheliei. Nu alerga cu undiţa de ici-colo, ci pune-ţi
ochii pe un „peşte“ şi stai de el.
Să lucrăm cu râvnă, răbdare şi stăruinţă, şi Domnul va binecuvânta lucrul nostru. Aici vom spune că
şi Oastea Domnului se ocupă în special cu pescuirea cea sufletească. Şi voi spune că n-am
descurajat când am slobozit această mreajă. Un an de zile am stat cu zece „peşti“, dar n-am
descurajat. Ştiam că aruncasem mreaja în numele Domnului, şi, pe urmă, a venit binecuvântarea
Domnului şi mreaja s-a umplut de mulţime mare de peşti.
Azi, Oastea Domnului pescuieşte şi cu „sacul“, cu mreaja cea mare: cu „ofensive“, serbări, sfinţiri
de steaguri… Voi spune însă că pescuirea cea mai sigură e tot cu undiţa şi tot pescuirea în parte.
„Pescuiţi“ în parte pe fiecare suflet, staţi de el, interesaţi-vă de-aproape de el şi de întărirea lui cea
sufletească.
Fiecare ostaş trebuie să fie un mic pescuitor de suflete. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un
aducător de suflete la Mântuitorul. Creştinismul nu este un azil de odihnă pentru cei care L-am aflat
pe Domnul. E frumos când cineva Îl află pe Domnul, e minunată odihna şi liniştea pe care o dă
Domnul celor ce-L află pe El. Dar Domnul nu vrea să ne retragem în această odihnă. El are lipsă de
pescuitori şi de secerători.
Nu vedeţi cum vuiesc valurile fărădelegilor? Şi nu vedeţi pe cei care se îneacă în ele? Un creştin
adevărat nu poate fi o barcă legată la ţărm în vreme ce alţii se îneacă. El trebuie să fie o barcă
salvatoare, o barcă plutitoare peste valurile fărădelegilor şi pescuitoare de suflete ce se îneacă.
Pescuitori, ieşiţi la lucru! Nu vedeţi undiţele diavolului? Nu vedeţi pescuirea lui cea grozavă? Nu
vedeţi ce de argaţi are diavolul şi ce mulţime de peşti prinde? E plină lumea de undiţele şi de
mrejele diavolului. E plină lumea de cei care ajută pescuirea diavolului şi pescuiesc pentru el.
Să-i atragem pe oameni din această pierzare. Să-i scoatem din undiţa lui satan şi să-i aducem la
Domnul. O, ce lucru minunat este când un suflet păcătos Îl află pe Domnul! Dintr-un pescuitor al
diavolului se face un pescuitor al Domnului.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Aruncaţi undiţele pe tot locul în numele Domnului. Pândiţi,
pe tot locul şi în toată vremea, să prindeţi atare suflet în „cursa“ unei cărţi bune, a citirii unei foi
religioase etc…
Lucraţi cu râvnă şi Domnul va răsplăti bogat ostenelile voastre. Amin.

Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a II-a după Rusalii - Veniţi după mine!
“Veniţi după Mine.”
Acestea au fost primele cuvinte spuse de Iisus lui Petru. Ele sunt de asemenea ultimele cuvinte pe
care i le adresează în Evanghelia lui Ioan (21,22). Puţine alte cuvinte mai cuprind semnificaţia
faptului de a fi creştin mai bine decât aceste trei cuvinte cu care Iisus şi-a chemat apostolii: “Veniţi
după Mine”. Iisus şi-a ales 12 oameni să îl urmeze ca cercul apropiat de lucrători cu El. Numărul 12
are semnificaţia sa. Iisus a dorit ca oamenii Săi să reprezinte cele 12 triburi ale Poporului lui
Dumnezeu, pentru a fi, în spirit, “noul Israel” care va răspândi mesajul lui Dumnezeu până la
capătul pământului.
Semnificaţia chemării discipolilor este aceea că nu doar ei au fost chemaţi. Aşa după cum
Dumnezeu l-a ales pe Israel, aşa cum i-a ales pe cei 12, aşa ne-a ales pe noi. El ne-a ales să fim
poporul Său, discipolii Săi, lucrătorii Săi, urmaşii Săi. “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales
pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă
dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15,16). Dumnezeu ne alege înainte să îl alegem noi pe
El. El ne alege în Botez înainte ca noi să fim conştienţi de El. Vine însă un timp când trebuie să
răspundem faptului că El ne-a ales. Nu suntem păpuşi de teatru cu Dumnezeu trăgând de sfori
pentru a ne conduce în Rai sau în iad. Noi trebuie să alegem. Aşa că El ne spune astăzi: “Veniţi după
Mine”. Cea mai importantă alegere pe care o vom face vreodată în viaţă este răspunsul nostru la
chemarea Sa.
“Oile mele îmi cunosc glasul”

Pe o păşune din Ţara Sfântă, trei păstori şi-au adus turmele la acelaşi bazin de apă. Cele trei
turme de oi beau din acelaşi loc. După ce oile şi-au potolit setea, unul dintre păstori a strigat:
“Men-ah”, care în arabă înseamnă “veniţi după mine”. Oile lui s-au întors ascultătoare spre el şi
l-au urmat peste deal.
Al doilea păstor a făcut la fel, iar oile l-au urmat. Nici măcar nu s-a obosit să îşi numere oile.
Un turist străin a văzut scena şi era foarte uimit. S-a dus la ultimul păstor şi i-a spus: “Daţi-mi
cojocul şi bâta Dvs. Să vedem dacă mă vor urma aşa cum vă urmează pe voi, păstorii.”
Şi-a luat cojocul pe el şi le-a strigat oilor: “Men-ah”. Nici o oaie nu s-a clintit. Nu cunoşteau
vocea străinului. “Oile nu merg niciodată decât după Dvs?”, a întrebat turistul.
Acesta i-a răspuns: “Doar uneori se întâmplă, dacă o oaie este bolnavă, să meargă după
altcineva decât după mine.”
Există multe voci care îl cheamă pe creştin, dar el recunoaşte şi urmează doar vocea Păstorului său,
Hristos. Când nu o face, este pentru că din punct de vedere spiritual este bolnav: de păcat. “Oile
Mele ascultă de glasul Meu … şi ele vin după Mine” (Ioan 10,27).
O chemare personală
Chemarea lui Isus este personală şi solicită un răspuns personal. Iisus nu a venit să cheme lumea în
general, ci pe fiecare dintre noi în mod personal. Aşa după cum Marta i-a spus Mariei: “Învăţătorul
este aici şi te cheamă” (Ioan 11,28). Pentru tine Dumnezeu a devenit om în Hristos. Pentru tine Iisus
a venit aici. Pe tine te cheamă. Tu eşti scopul vizitei Lui. Tu eşti cel pe care îl iubeşte, cel pentru
care a murit şi a înviat.
Un creştin este cineva care răspunde chemării personale a lui Hristos cu angajamentul personal al
vieţii lui. Spre deosebire de alte religii, creştinismul nu înseamnă supunerea la un cod de prescripţii
etice sau filozofice, ci loialitatea şi ascultarea faţă de o Persoană: Domnul Iisus Hristos. Creştinul
este cel care îl urmează pe Iisus şi îşi modelează viaţa după El. Dacă alegem să îl urmăm, Iisus ne
introduce în cea mai profundă relaţie personală cu El. “De acum”, spune Iisus, “nu vă mai zic slugi,
că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15,15).
Adresată păcătoşilor
Isus nu şi-a ales discipolii pe care i-a ales pentru că ar fi fost perfecţi. Petru, de exemplu, era
impulsiv şi şovăitor. La un moment dat spunea: “Sunt gata să mor pentru tine”, iar după câteva
minute: “Nu îl cunosc pe acest om”. Iacob şi Ioan erau ambiţioşi, cu vise mari. Prin mama lor ei i-au
cerut lui Iisus să aibă locurile cele mai bune în împărăţie. Iar când sătenii nu l-au primit bine pe
Iisus, i-au cerut Acestuia să arunce foc din ceruri şi să îi distrugă. Matei, vameş, era un trădător în
ochii evreilor. Iisus l-a ales chiar şi pe Iuda ca discipol. Totuşi, cel mai mare mister nu este de ce l-a
ales pe Iuda, ci de ce m-a ales pe mine. Dumnezeu alege imperfectul, păcătosul. Îi alege pe cei mai
nepotriviţi oameni.
Sfântul Pavel spunea: “Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei
înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (1Corinteni
1,27). Şi Pavel a considerat că este straniu că Dumnezeu l-a chemat; nu era un candidat potrivit
pentru a deveni un apostol; dimpotrivă, el a persecutat creştinii înainte. Dar Dumnezeu nu ne
cheamă pentru ce suntem. Noi toţi suntem nevrednici. El ne alege aşa cum suntem. El ne alege
pentru ceea ce poate să ne facă. Aşa după cum spunea cineva odată: “Dumnezeu nu îi alege pe cei
potriviţi; îi face potriviţi pe cei pe care îl alege.”
În al doilea secol exista un filozof roman pe nume Celsus, care îi ridiculiza pe creştini pentru că
aceştia erau de regulă proscrişi şi oameni fără mare importanţă pentru societate. “Acest Hristos”,
spunea el, “a venit în lume pentru a găsi o societate teribilă – El nu a venit să îi cheme pe cei drepţi
sau pe cei deştepţi, ci pe păcătoşi, pe cei bătuţi, frânţi, învinşi.”
Origene, învăţat creştin, i-a răspuns: “Este adevărat. Hristos îi cheamă pe cei învinşi, dar nu îi lasă
aşa. El ne înnoieşte. Venim la El lacomi şi avari; El ne face generoşi. Venim la El murdari; El ne
curăţă. Venim la El neciopliţi; El ne face domni. Venim la El fără de Dumnezeu; iar El ne umple cu
prezenţa lui Dumnezeu.”
De ce să mergem după Iisus?
Mergem după Iisus deoarece El este Dumnezeu adevărat. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni
nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. “Tatăl şi cu Mine una suntem”, mai spune El. “Cel care mă
vede pe Mine îl vede pe Tatăl.” “Înainte de Avraam am fost Eu.” “Tu eşti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu”, a spus Petru.
 “Veniţi după Mine”, a spus Iisus. “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
 “Veniţi după Mine”, a spus Iisus. “Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi
şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată.”
 “Veniţi după Mine”, a spus Iisus. “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă
va muri, va trăi.”
Mergeţi după El! Poarta este îngustă iar drumul greu, dar este singura cale spre satisfacţie, pace,
bucurie şi viaţă eternă. De ce să urmăm pe altcineva? Cine s-ar putea compara cu Iisus?
Îi aparţinem Lui
Îl urmăm pe Iisus deoarece îi aparţinem Lui. El este Domnul şi Dumnezeul nostru, Creatorul şi
Răscumpărătorul nostru. El ne-a făcut şi ne-a mântuit. Alegem să îl urmăm deoarece suntem turma
Sa; El este Păstorul nostru. Îi cunoaştem glasul şi îl urmăm când ne cheamă. Ştim cine suntem şi ai
cui suntem, aşa că îl urmăm pe El.
Împliniţi-vă potenţialul
Mergem după Iisus deoarece doar El ne poate ajuta să ne împlinim potenţialul.
O poveste ne spune despre un băiat de la o fermă care a găsit un ou în deşert. L-a luat acasă şi l-a
pus sub o găină care l-a clocit. Pasărea a crescut şi era evident diferită de suratele găini, dar se
comporta ca ele. Nu era totuşi o găină: era un vultur. Ce jalnic să vezi un rege al cerului scurmând
în pământ după seminţe. Într-o zi băiatul l-a luat, a mers sus pe munte şi de pe o stâncă i-a dat
drumul. Vulturul s-a speriat de hăul de sub el. Şi-a întins aripile iar vântul a început să îl sufle.
Căderea s-a oprit, transformându-se în înălţare. Pe curenţii de aer vulturul zbura tot mai sus. A mai
făcut un cerc deasupra băiatului şi apoi a dispărut la linia orizontului.
Omul nu a fost făcut să trăiască asemenea animalelor. El a fost făcut să se ridice spre înălţimi, să ia
parte la însăşi viaţa lui Dumnezeu.
Socrate l-a întrebat odată pe Xenofon dacă ştie despre anumite vase unde au fost făcute. Xenofon
i-a spus unde.
Iar Socrate l-a întrebat: “Ştii unde sunt făcuţi oamenii buni şi virtuoşi?”
“Nu”, i-a spus tânărul Xenofon.
“Atunci”, a spus Socrate, “urmează-mă şi învaţă.”
Doar urmându-l pe Hristos putem să ne împlinim şi să devenim ceea ce Dumnezeu vrea să fim.
“Pescari de oameni”
Iisus ne cheamă să îl urmăm pentru a fi “pescari de oameni”. Dumnezeu are mult de lucru în lumea
de astăzi şi aceasta trebuie să se facă prin noi, poporul Său, apostolii Săi.
Cuvântul “apostol” înseamnă “cel care este trimis”. Fiecare creştin este chemat să fie un apostol,
unul trimis de Hristos să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea de astăzi.
J. Arthur Rank, faimos producător britanic de film, i-a spus unui prieten că la un moment dat visa să
producă câte un film religios extraordinar în fiecare an. “Şi de ce nu ai făcut aşa?”, l-a întrebat
prietenul. “Deoarece pentru a produce un film religios bun trebuie să existe scenarişti creştini, actori
creştini, cameramani creştini.” Trist a adăugat: “Din păcate nu prea găsesc suficienţi din aceştia.”
“Veniţi după mine”, spune Iisus. Am nevoie de voi pentru a face din împărăţia lui Dumnezeu o
realitate pe pământ. Am nevoie de voi să fiţi slujitorii Mei, mărturisitorii Mei, între oamenii cu
care lucraţi, lângă care trăiţi. Am nevoie de voi să duceţi iertarea acolo unde a fost o nedreptate,
să ajutaţi ca îndoiala să se transforme în credinţă, să duceţi bucurie în vieţile consumate de
tristeţe, să reflectaţi lumina Mea în întuneric. “Veniţi după Mine.” Nu am să vă trimit singuri.
Voi fi cu voi, să vă conduc, să vă călăuzesc, să vă întăresc, să vă susţin.
Discutând despre subiectul urmării lui Iisus, trebuie să nu uităm că dincolo de ce putem face noi
pentru Iisus, ca apostoli ai Săi în lumea de astăzi, este şi ce poate face El pentru noi.
Odată un preot a mers la casa unei bătrâne doamne pentru a o ajuta cu o sumă de bani să îşi
plătească nişte datorii. A bătut de câteva ori la uşă, dar nu i-a răspuns nimeni. În final a plecat înapoi
cu banii la el. A aflat apoi că doamna fusese acasă atunci.
Ea i-a explicat: “Am auzit că bate cineva la uşă, dar am crezut că sunt creditorii, venind să îmi ceară
banii datoraţi.”
Nu bate vreun creditor la uşa inimii noastre. Este Prietenul nostru, care vine să ne aducă nu doar o
misiune, “Veniţi după Mine”, ci şi un dar. Ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu, El ne aduce puterea lui
Dumnezeu spre mântuirea noastră.
Adevărata libertate
Urmarea lui Hristos nu ne aduce doar o misiune, nici doar mântuirea – ne aduce şi adevărata
libertate.
Înainte de începerea unui concert, fiecare muzician îşi acordează instrumentul cântând la el. Dacă îi
auzi te crezi la casa de nebuni. Aceasta este libertatea: fiecare face ce vrea el. Dar nu este muzică. În
clipa în care soseşte dirijorul, începe simfonia. Muzicienii nu mai sunt liberi să cânte ce vor ei.
Acum sunt conduşi de un mare dirijor. Toţi cântă aceeaşi partitură într-o sincronizare perfectă. Care
este diferenţa între spitalul de nebuni de la început şi frumuseţea simfoniei? Fiecare muzician, că
este la violină, clarinet sau alt instrument, are acum un stăpân. Fiecare îşi găseşte adevărata libertate
încredinţându-i-se lui.
Prima sarcină a fiecărui suflet nu este să îşi găsească libertatea, ci Stăpânul. Iar când îşi va găsi
Stăpânul, va găsi şi adevărata libertate.
Oameni neobişnuiţi
Lumea a avut mereu nevoie de oameni neobişnuiţi. Iisus este Cel care face astfel de oameni. El a
chemat pescari obişnuiţi şi i-a făcut cei mai neobişnuiţi oameni de pe pământ. Neobişnuit de integri.
Neobişnuiţi în iubirea lor pentru Dumnezeu. Neobişnuiţi în iubirea lor pentru omenire. Neobişnuiţi
în disponibilitatea lor de slujire.
Un băiat creştin era odată angajat într-un magazin. Într-o zi, angajatorul său a plecat şi l-a lăsat
pe băiat să aibă grijă de magazin. În curând a venit un client pentru a comanda nişte haine. În timp
ce băiatul îi lua măsurile, bărbatul s-a aplecat spre el şi i-a şoptit: “O să îmi iei bine măsurile, nu?
Stăpânul tău nu este aici.” Băiatul a răspuns: “Nu, dar celălalt Stăpân este.” Neobişnuită
integritate!
“Veniţi după Mine”, ne spune Neobişnuitul Stăpân şi vă voi face oameni neobişnuiţi. “Tu eşti
lumina lumii”, spune El. “Tu eşti sarea pământului.”
Nu este uşor
Urmarea lui Iisus ne face oameni neobişnuiţi. Dar nu este mereu uşor să îl urmăm. Pentru că Cel
care ne invită spunându-ne “Veniţi după Mine” poartă crucea şi ne spune: “Oricine voieşte să vină
după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape
sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va
scăpa” (Matei 8,34-35).
Nimic nu este uşor în această lume. Nu trebuie să ne intereseze ceea ce este uşor ci ceea ce ne dă
adevărata pace, ceva pentru care merită să trăim, ceva pentru care merită să murim. Şi doar Hristos
ne poate da aşa ceva. Ne va costa ceva, pentru că pe El îl costă totul. Dar ne-ar costa şi mai mult să
ne facem drumul prin această lume fără El şi apoi, la sfârşit, când am ajuns la capătul drumului, să
constatăm că nu avem nimic.
Dacă nu îl urmăm pe Hristos
Dacă nu îl urmăm pe Hristos, vom ceda fiecărei ispite pe care o întâlnim.
Un psihiatru a făcut un studiu despre motivele care îi fac pe tineri să ia droguri. El a descoperit că cu
toţii au avut conflicte personale intense. Aceşti tineri au căutat să renască, o cale de a scăpa de
vinovăţie, ceva care să le umple vidul moral şi spiritual, o cale de a avea o părere mai bună despre
sine, o filozofie care să dea sens vieţii lor. Şi cum ar putea drogurile să nu deziluzioneze? Cine
altcineva decât Hristos poate să împlinească toate aceste nevoi? Prin harul lui Dumnezeu numeroşi
tineri au întors spatele drogurilor şi faţa lui Hristos, găsind calea eliberării şi a împlinirii totale.
“Veniţi după Mine”, spune Iisus. Pe cine altcineva să urmăm?
Nu există discipoli perfecţi
Creştinul este o persoană care încearcă să îi urmeze lui Hristos. Spunem “încearcă” pentru că nimeni
nu reuşeşte perfect. Chiar şi Sfântul Pavel a mărturisit aceasta: “Fraţilor, eu încă nu socotesc că am
reuşit.” “Dar”, adaugă el, “tind către cele dinainte”.
Urmându-ne Stăpânul vom cădea de multe ori, dar nu vom rămâne la pământ. Prin părere de rău şi
prin harul lui Dumnezeu ne vom ridica de fiecare dată şi vom continua să mergem cu Hristos.
Trebuie să tindem mereu spre cele dinainte, urmându-ne chemarea înaltă.
Arhiepiscopul William Temple spunea odată: “‘Veniţi după Mine’: aceasta este datoria creştinului.
‘Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu’: aceasta este răsplata creştinilor.” Există o sarcină mai
înaltă? Poate fi pe lumea aceasta o recompensă mai mare?
Traducere: Oana Capan

Pr. George Dimopoulos - Duminica a II-a după Rusalii - Munca şi ascultarea
Iată credinţa şi ascultarea acestor primi doi apostoli, Petru şi Andrei. Iisus i-a chemat în timp ce ei
îşi îndeplineau munca seculară. Şi totuşi nu au căutat să amâne chemarea; nu au venit cu scuze. Nu
au spus: “Dă-ne câteva zile să ne mai gândim”. Au lăsat totul şi l-au urmat pe Iisus.
Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând Evanghelia de astăzi, scrie că atunci când s-a împlinit timpul
pentru Iisus să îşi înceapă slujirea publică, El şi-a ales doisprezece apostoli; după învierea Sa, i-a
trimis în întreaga lume să predice Evanghelia, Vestea cea Bună a împăcării omului cu Dumnezeu
prin moartea lui Hristos şi să mărturisească Numele Lui înaintea regilor şi a mai marilor neamurilor.
Această sarcină de o importanţă monumentală Iisus nu a încredinţat-o unor oameni puternici sau
educaţi. Mai degrabă, El a căutat oameni simpli şi i-a invitat să devină discipolii Săi. De ce? Pentru
că Evanghelia în sine este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu şi nu are nevoie de susţinere
umană.
Astăzi avem mare nevoie de această înţelepciune şi putere a lui Dumnezeu – Evanghelia - de ceva
(de fapt de Cineva) căruia să îi putem oferi credinţa noastră, iubirea noastră şi dedicarea noastră din
toată inima. Două lucruri, iubiţi fraţi creştini, mă impresionează în pericopa evanghelică de astăzi.
Primul este sârguinţa, al doilea este ascultarea.
Să vorbim despre primul. Hristos i-a găsit pe Petru şi pe Andrei, pe Iacob şi pe Ioan angajaţi în
munca lor: doi dintre ei aruncau plasele de prins peşte în mare, în timp ce ceilalţi doi reparau
plasele. Erau oameni care trăiau de pe urma muncii manuale – prin truda propriilor lor mâini – şi nu
a fost o întâmplare faptul că Iisus a chemat astfel de oameni să îl urmeze.
În decursul istoriei, mulţi oameni ignoranţi au stigmatizat creştinismul ca fiind o religie care nu
recunoaşte valoarea muncii grele, ca o religie care cere recitarea constantă a rugăciunilor şi
meditarea neîncetată asupra unor scrieri spirituale. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Există
un timp pentru muncă şi de asemenea un timp pentru rugăciune. Un principiu de bază al
creştinismului este acela exprimat de Pavel în Epistola către creştinii din Tesalonic: “Căci şi când
ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu
mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind.
Dar unora ca aceştia le poruncim şi îi rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în
linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (2Tesaloniceni 3,10-12).
Învăţătura creştină este aceea că orice muncă cinstită este binecuvântată de Dumnezeu. Hristos, El
însuşi Dumnezeu, a lucrat aici pe pământ şi a spus: “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”
(Ioan 5,17). Mulţi consideră munca un fel de pedeapsă; ei consideră ruşinoase anumite feluri de
muncă şi astfel evită total să lucreze. Alţii leneşi susţin că trebuie să schimbăm sistemul pentru a
asigura plată maximă pentru muncă minimă. Creştinii, însă înţeleg că fiecare fel de muncă cinstită
aduce cu sine o binecuvântare particulară. Trebuie să lucrăm pentru a ne susţine nu doar pe noi
înşine, ci şi pe cei săraci şi aflaţi în nevoi, urmând exemplul Domnului nostru şi al apostolilor Săi.
Al doilea lucru pe care îl remarcăm din pericopa evanghelică din această zi este acela că apostolii
aveau un spirit de ascultare din iubire. Aceasta este o mare virtute şi de asemenea o necesitate în
viaţă – ascultarea celor tineri de cei mai bătrâni, a creştinilor de Biserica lor – ascultarea tuturor
oamenilor faţă de chemarea lui Dumnezeu. De îndată ce apostolii au auzit chemarea lui Hristos, ei
au lăsat totul şi l-au urmat. De ce? Pentru că există în viaţă un sistem de valori. Numărul 4 este mai
mare decât numărul 3. 100 de dolari au o mai mare putere comercială decât 50 de dolari. Unii vor
spune: “În regulă, Hristos i-a chemat pe apostolii Săi şi ei l-au urmat, plini de credinţă şi încredere.
Dacă Hristos ar fi aici acum pe pământ şi m-ar chema şi el l-aş urma”.
Iubiţi fraţi, Hristos vă cheamă acum, chiar dacă nu este prezent cu trupul pe pământ. Evanghelia pe
care o predicăm este Vestea cea Bună a lui Hristos. Biserica noastră care ne învaţă este Biserica lui
Hristos. Şi Biserica nu ne cere să ne abandonăm munca, părinţii, soţiile sau copiii pentru a-l urma pe
Hristos. Dimpotrivă, Biserica ne îndeamnă să lucrăm cu sârguinţă la locul nostru de muncă, să avem
grijă de părinţii noştri, să ne iubim soţiile şi copiii. Dar noi nu băgăm în seamă glasul Bisericii. Mai
degrabă i-am asculta pe demagogii acestei epoci, pe cei care cu limbajul lor dulce şi cu cuvintele lor
viclene caută să ne despartă de Mântuitorul nostru şi de Biserica Lui. În loc să băgăm în seamă
chemarea păstorului la Liturghia de duminică, îi ascultăm pe aceia care ne cheamă la un weekend de
senzaţie – şi uneori de moarte.
Iubiţi fraţi, munca şi ascultarea sunt două virtuţi minunate. Trebuie să lucrăm pentru a face binele şi
să ascultăm de bine. Şi celor care ne vor întreba “Ce este binele?”, le răspundem că nu avem un bine
personal, că bine este ceea ce Hristos cere de la noi, vorbind prin conştiinţa noastră, prin Biblie, prin
predicatorii dedicaţi, prin Biserică. Această bunătate o vedem exemplificată pentru noi în vieţile
sfinţilor. Munca şi ascultarea au fost calităţi ale apostolilor. Ei au lucrat pentru şi au ascultat de
Dumnezeu. Aşadar voinţa lui Dumnezeu este pentru noi munca onestă şi ascultarea. Să trăim aceste
două virtuţi.
Traducere: Oana Capan
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a II-a după Rusalii - Despre preoţie
“Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” (Matei IV,19)
Prin aceste cuvinte, simple dar de o forţă irezistibilă, Iisus şi-i alege pe cei doisprezece apostoli,
dintre nişte oameni neînvăţaţi şi nebăgaţi în seamă, ca să facă din ei, după mai bine de trei ani de
ucenicie, evanghelizatori înflăcăraţi, părtaşi ai preoţiei Sale veşnice, învestiţi, după Înviere, cu o
întreită putere dumnezeiască: de a învăţa pe oameni cuvântul Evangheliei mântuirii, de a-i sfinţi prin
Sfintele Sacramente şi de a-i conduce la mântuire prin porunci. “Şi îndată, lăsând mrejele - notează
evanghelistul Matei - s-au dus după Dânsul”.
Această putere preoţească primită de la Hristos, apostolii au deprins-o începând chiar din ziua
Pogorârii Spiritului Sfânt peste ei, luând astfel fiinţă, cum am văzut, primul nucleu al Bisericii, iar
mai târziu ei au transmis această putere urmaşilor lor, care sunt episcopii şi preoţii.
Dar fiindcă există printre noi foarte mulţi care, din ignoranţă sau din rea-credinţă, contestă instituţia
preoţiei, ba chiar printre cei care se pretind a fi “buni credincioşi” sunt unii care zic că ei nu au
nevoie de nici un mijlocitor între ei şi Dumnezeu, deci nici de Biserică, nici de Spovedanie, nici de
Jertfa liturgică – cu un cuvânt n-au nevoie de preoţi – deoarece, spun ei, Dumnezeu le poate da
harurile direct, fără mijlocirea preotului - pentru acest motiv socotesc necesar să răspundem la două
întrebări:
1. Oare Domnul nostru Iisus Hristos a instituit într-adevăr preoţia Testamentului Nou? Şi, dacă da,
2. Cât de mare este demnitatea slujbei preoţeşti?
1. Sprijiniţi pe învăţătura limpede a Evangheliei, afirmăm că Iisus nu a voit să le comunice
sufletelor harul Său, Sfinţenia Sa, direct, fără un mijlocitor între ele şi Dumnezeu, ci indirect, creând
preoţia ca o mare “centrală telefonică”, prin care oamenii să fie puşi în comunicare cu linia Cerului.
Astfel, în Evanghelia după Ioan, cap. XV,15-16, Iisus le adresează apostolilor, adică acelora pe care
i-a ales în mod deosebit, următoarele cuvinte memorabile: “De acum nu vă mai numesc slugi,
pentru că sluga nu ştie ce face Domnul său; ci v-am numit prieteni, pentru că tot ce am auzit de
la Tatăl Meu v-am spus vouă. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să
mergeţi şi să aduceţi rod şi rodul vostru să rămână”. Aici este vorba deci de o alegere şi o
trimitere, de o misiune rodnică. Dar ce fel de misiune? O spune răspicat tot Iisus, după Înviere, în
Galileea, când le porunceşte celor doisprezece apostoli, zicându-le: “Datu-Mi-s-a toată puterea în
cer şi pe pământ. Aşadar, mergând învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Spiritului Sfânt; învăţându-le să păzească toate câte vi le-am poruncit: şi iată Eu sunt
cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Matei XXVIII,18,20). E limpede că Iisus îi trimite pe
cei doisprezece aleşi de El ca să înveţe, să-i boteze pe oameni şi să le impună păzirea poruncilor
date de El.
Dar, deoarece după Botez omul rămâne expus căderilor în păcat, el are nevoie de iertare; această
iertare însă el nu o primeşte direct, ci tot prin mijlocirea apostolilor, căci lor – şi numai lor – le-a zis
Iisus, după Înviere: “Luaţi Spirit Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele li se vor ierta şi cărora le veţi
ţinea vor fi ţinute” (Ioan XX,21).
Iisus ne-a răscumpărat prin jertfa morţii Sale pe Cruce. La Cina cea de taină însă, El a anticipat în
mod mistic, nesângeros, dar real, această Jertfă, oferindu-Se Tatălui, sub forma pâinii şi a vinului, ca
victimă de laudă, mulţumire, împăcare, ispăşire şi cerere; totodată El a dispus ca această Jertfă
săvârşită de El să fie reînnoită de apostoli. De aceea, îndată după consacrarea celor două specii,
făcută de El, le porunceşte: “Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea”. Iată aici întemeierea Sfintei
Jertfe liturghice, a Sfintei Cuminecături, Jertfa şi Pâinea vieţii spirituale a creştinului, Jertfă ce se
perpetuează până la sfârşitul veacurilor prin mâinile urmaşilor apostolilor: a episcopilor şi a
preoţilor, deoarece jertfa trebuie să dăinuie cât omenirea.
Aşadar, Mântuitorul nu ne sfinţeşte direct, ci El însuşi a orânduit în scopul sfinţirii şi al mântuirii,

Sfânta Preoţie, sacramentul care conferă celor ce-l primesc puterea de a vesti oamenilor cuvântul lui
Iisus, de a le ierta păcatele prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Pocăinţă, de a-i nutri cu trupul şi
sângele lui Iisus din Sfânta Cuminecătură şi de a-i conduce la mântuire, impunându-le păzirea
poruncilor date de El şi de Biserica Sa; căci ceea ce Iisus le-a spus apostolilor se referă la toţi
urmaşii lor legitimi: “Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, cel ce se leapădă de voi se
leapădă de Mine, cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca
X,16).
2. Ar fi de ajuns să medităm fie şi numai asupra Sfintei Taine a Pocăinţei şi asupra Sfintei Jertfe
liturgice, ca să ne dăm seama de caracterul sublim unic al demnităţii preoţeşti. Un om ca toţi
oamenii, supus şi el slăbiciunilor şi păcatului, este ales să facă ceea ce singur Dumnezeu poate face:
să ierte păcatele, adică să-l împace pe om cu Dumnezeu şi să săvârşească Jertfa Sfintei Liturghii,
adică să transforme substanţele pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Mântuitorului, coborându-L
astfel pe altar; să facă deci ceea ce a făcut El la Cina de taină, oferindu-L pe El ca mâncare şi
băutură spirituală sufletelor curate. Toate acestea preotul le face cu puterea dată lui de către Hristos.
Prin consacrarea celor două specii, putem spune că preotul Îl naşte din nou în mod mistic, dar real,
pe Iisus Dumnezeu şi Om, aşa cum El S-a născut din sânul feciorelnic al Mariei. Este ideea atât de
frumos formulată de Sfântul Augustin când zice: “O, venerabilă demnitate a preoţilor, în ale
căror mâini Fiul lui Dumnezeu se întrupează ca în sânul Fecioarei.”
Toţi sfinţii, luminaţi în mod deosebit de harul divin, s-au cutremurat în faţa măreţiei demnităţii
preoţeşti, exprimându-şi uluirea şi admiraţia faţă de Taina Preoţiei, prin cuvinte ce par scandaloase.
Astfel, Sfântul Clemente Romanul zice: “După Dumnezeu, preotul este dumnezeul de pe
pământ”. Iar Sfântul Bernard nu se sfieşte să exclame: “O, preotule, tu nu mai eşti om, căci eşti
Dumnezeu”. Un alt sfânt, Dionisie Areopagitul, spune: “Divinorum omnium divinissimum
cooperare Deo in salutem animarum” (Dintre toate lucrurile divine cel mai divin este a conlucra
cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor). Sfântul Francisc de Assisi, care din respect pentru Taina
Sfintei Preoţii nu a acceptat să fie hirotonisit preot, oprindu-se la treapta diaconatului, spunea:
“Dacă m-aş întâlni cu un înger şi cu un preot, mai întâi l-aş saluta pe preot şi apoi pe înger, căci
îngerului nu i s-a dat puterea ce i s-a dat preotului”.
La prima vedere, aceste expresii ce merg până la identificarea preotului cu Dumnezeu ni se par
exagerate, ba chiar – cum spuneam – scandaloase, căci oricât de sfânt ar fi un preot, distanţa între
Dumnezeu şi el rămâne infinită, ca între orice creatură şi Creatorul ei, dar dacă ne gândim că sfinţii
se refereau nu la preot ca om, ci la puterile divine cu care el este învestit prin hirotonisire, atunci nu
trebuie să ne mirăm că ei întrebuinţează cuvinte atât de îndrăzneţe, ci mai degrabă trebuie să-L
proslăvim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim că a rânduit această mare Taină prin care Iisus se coboară
din nou printre noi şi-Şi reînnoieşte Jertfa Crucii, revărsându-şi peste noi harurile Sale; iar preotul
trebuie să se cutremure gândindu-se mereu la extraordinara răspundere de a fi colaboratorul intim al
lui Dumnezeu în opera de mântuire a sufletelor, distribuitorul harurilor izvorâte din coasta lui
Hristos, ministrul, ambasadorul lui Hristos pe pământ, al lui Hristos care îi va cere socoteală de
fiecare suflet încredinţat, de felul cum a administrat Sfintele Taine şi în mod cu totul deosebit, de
felul cum el însuşi s-a folosit de acestea pentru propria sa sfinţire, spre a se face, nu zic vrednic în
sensul propriu al cuvântului, ci mai puţin nevrednic de harul atât de sublim al slujbei ce i s-a
încredinţat.
Iată de ce preotul trebuie să vegheze mereu, să se roage şi să se înfrâneze, după pilda Sfântului
Pavel care zicea despre sine: “Îmi muncesc trupul şi îl supun robiei, ca nu cumva, predicând
altora, să mă aflu eu însumi netrebnic”. Numai astfel va ajunge să spună şi el, cu acelaşi Apostol,
nu cu vorba, ci cu pilda propriei vieţi: “Fiţi-mi următori precum sunt eu lui Hristos”.
Aşadar, dat fiind faptul că Mântuitorul Însuşi a întemeiat preoţia ca instituţie care să perpetueze şi să
desăvârşească opera mântuirii oamenilor, până la sfârşitul lumii, instituţie prin care El este prezent
între oameni prin preoţii Săi, datoria pe care o are creştinul este de a acorda preotului ascultare faţă
de cuvântul Evangheliei vestit de el în numele lui Iisus, care l-a ales şi l-a trimis, de a se adăpa la
izvoarele harului care sunt Sfintele Sacramente şi de a păzi poruncile, în convingerea că prin preoţie
lucrează Hristos şi că acela ce ascultă de Biserică ascultă de Întemeietorul ei.
De asemenea, creştinul nu trebuie să uite că oricât de păcătoasă s-ar întâmpla să fie conduita unui
preot, aceasta nu atinge întru nimic puterea preoţească cu care a fost învestit prin hirotonisire; el
rămâne preot în veci; sigiliul ce s-a întipărit în sufletul său nu poate fi şters prin nici o crimă. De
aceea, fie că vrea, fie că nu vrea, el va compărea la judecată în calitatea lui de preot al Celui
Preaînalt. Ce zguduitoare realitate! Iată de ce atitudinea ce trebuie s-o adopte un adevărat creştin în
faţa unui preot decăzut nu este dispreţul, ci compătimirea pentru grava ofensă şi durere adusă
Mântuitorului de slujitorul Său, rugăciuni şi fapte de penitenţă pentru întoarcerea lui şi pentru
repararea durerii pricinuite lui Hristos Marele Preot.
Aşa fac fiii adevăraţi faţă de părinţii lor spirituali. Aceasta este şi dorinţa Mântuitorului adresată
Sfintei Margareta Alacoue, căreia în una din apariţii i-a cerut să răspândească devoţiunea
cuminecării în prima vinere din fiecare lună, însoţită de acte de penitenţă pentru repararea ofenselor
pricinuite Inimii Sale Preasfinte, în mod deosebit de către persoanele consacrate preoţi, precum şi de
călugări şi de călugăriţe. Căci dacă păcatul unui laic provoacă o rană nespus de dureroasă Inimii
Preasfite a lui Iisus, ce putem spune despre durerea ce I-o pricinuieşte păcatul unui preot?
Iată de ce, iubiţii mei, în rugăciunile noastre, îi vom cere Preasfintei Inimi iertarea şi întoarcerea
preoţilor nevrednici; Îl vom ruga pe Mântuitor să ne dea preoţi curaţi, pătrunşi de râvna apostoliei,
care să fie sarea ce fereşte sufletele de corupţie; lumina lumii, care să le arate calea spre Iisus
Mântuitorul; făclia ce să se irosească luminând pe cei din jur cu cuvântul şi cu pilda; cetatea întărită
de pe vârful muntelui unde sufletele să-şi găsească refugiul în primejdii, în încercări şi în lupte cu
ispitele. Vom cere preoţi a căror inimă să bată la unison cu Inima Aceluia care i-a făcut părtaşi
preoţiei Sale veşnice. Amin.
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a II-a după Rusalii - Convertirea inimii
Iisus urcă la Capernaum şi în acel ţinut – răscruce de drumuri, situat pe malul lacului Tiberiadei, de-
a lungul străzii care de la Damasc se îndrepta către Marea Mediteraneană – începe să predice
Evanghelia.
Matei îşi exercita meseria în acest oraş care făcea parte din ţinutul lui Zabulon şi al lui Neftalin:
zonă locuită de omonimele triburi ale poporului Israel, printre cele dintâi ocupate de duşmani în 733
î. Cr. Acest ţinut de graniţă era desconsiderat de cei din Ierusalim, deoarece aici se împleteau
credinţe şi rituri, culturi şi limbi diferite. În acest loc “străin”, Iisus îşi începe misiunea şi predicile
Sale cu propunerea: “Convertiţi-vă!”, deoarece se apropie Împărăţia Cerurilor.
La Capernaum, zonă de graniţă, Iisus arată că se interesează şi de străini. Nu rămâne blocat între
graniţele unui popor sau a unei culturi… El este Dumnezeul tuturor, deoarece îi iubeşte pe toţi şi
doreşte să-i mântuiască pe toţi oamenii. Aşa este Domnul, îi invită pe cei “curaţi” să nu-i
desconsidere pe păgâni, ci să predice în ţinuturile lor.
Dumnezeu începe misiunea Sa acolo unde nimeni nu-L aşteaptă sau doreşte şi la fel trebuie să facă
şi preoţii şi creştinii din timpul nostru: să iasă din Biserici şi să-L restituie oamenilor pe Dumnezeu.
Observăm că Iisus locuieşte cu ei, împărtăşeşte cu ei toate aspectele vieţii, dăruindu-le predicile şi
lumina adevărului. Prin urmare, credinţa trebuie să se vadă în fapte. Nu este îndeajuns o oră de
rugăciune pe săptămână urmată de o viaţă trăită în dezbinare! Dumnezeu nu doreşte să fie venerat
numai în biserică, dar apoi alungat din viaţa politică, economică, sportivă… în numele unui
“progres sălbatic”. Omul a primit darul vieţii pentru a-şi construi fericirea veşnică şi nu pentru a se
opri la realizările sale pământeşti, oricât de minunate ar fi acestea.
Un alt aspect important al Evangheliei de astăzi îl constituie momentul începerii predicării: “imediat
după moartea Botezătorului” Iisus merge de la Nazaret la Capenaum. Domnul este în mişcare,
predică, cheamă cei dintâi ucenici… Moartea Botezătorului nu-L înspăimântă sau blochează… Lor
le spune: “urmaţi-Mă”, nu staţi pe loc, veniţi după Mine… Iisus nu se opreşte. Merge mai departe,
trecând dincolo de durerea pierderii celor dragi. Apostolii îl urmează.
Prin comportamentul şi prin cuvintele Sale, Iisus ne spune că adevărul stă în “schimbare”, mişcare,
căutarea continuă a adevărului! Fiind “în mişcare”, Iisus cere convertire, adică o mişcare
sufletească, o schimbare a inimii, a modului de a gândi.
Oamenii şi convertirea
Mesajul predicii lui Iisus este hotărât: “Convertiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Prin
glasul lui Matei, Iisus ne vesteşte că Dumnezeu s-a apropiat de noi. Iniţiativa actualizării mântuirii
porneşte de la El. Noi trebuie numai să înţelegem acest lucru şi să ne comportăm ca atare, să-L
urmăm.
Dumnezeu nu începe predicarea prin a critica, acuza sau condamna omul, ci prin a-l invita la o viaţă
curată în vederea rezultatului maxim: “Împărăţia Cerurilor”. Iisus ne cere să privim la El şi să
înţelegem că este cel dintâi care ni se dăruieşte, iar relaţia se împlineşte numai când noi răspundem,
dăruindu-ne lui Dumnezeu.
“Metanoia”, convertirea, înseamnă “schimbarea mentalităţii” şi nu o schimbare exterioară bazată

doar pe a surâde mai des sau pe a fi mai cordial faţă de alţii; nu este vorba de a te ruga mai mult şi
de a depune orice efort pentru a fi mai bun. Trebuie să te schimbi în inimă, în suflet, în modul de a
gândi, de a trăi. Nu trebuie să faci mai multe lucruri, ci să fii diferit. Altfel nu se poate vorbi de o
schimbare. Nu este vorba de a vopsi zidul cu o culoare diferită, ci de a-l reconstrui. Este nevoie de
schimbarea mentalităţii pentru a înţelege o viaţă (realitate) diferită faţă de cea cunoscută aici pe
pământ, viaţa veşnică.
Convertirea nu implică latura moralistă, ci schimbarea radicală a vieţii. Cine înţelege că Împărăţia
este aproape, nu mai poate trăi ca înainte. Iată motivul pentru care călugării îşi schimbau numele:
după ce l-au întâlnit pe Hristos, nu mai trăiau ei, nu mai erau ei, ci “Hristos trăia în ei”.
“Convertirea” depinde de libera hotărâre a lui Dumnezeu de-a arăta iubirea Sa faţă de noi,
chemându-ne la o viaţă nouă, plină şi arătându-ne calea adevărată pentru a o moşteni. Putem să
apucăm pe calea către Dumnezeu, numai în măsura în care suntem conştienţi că El este aproape de
noi; numai acum putem abandona faptele rele, pentru a le împlini pe cele bune.
Iisus a venit să predice apropierea Împărăţiei, care apare în inima omului, când acesta începe să se
convertească. “A te converti” înseamnă a recunoaşte că umblai pe o cale greşită, dar acum ai luat
hotărârea să o abandonezi şi să apuci pe calea cea dreaptă; “a te converti” înseamnă a privi în trecut,
a vedea ce nu a funcţionat şi a te hotărî să treci de la rău la bine. Este o schimbare care are în vedere
apropierea omului de adevăr, de lumină… de Dumnezeu, la urma urmei. Acest lucru se face prin
cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, prezentată nouă de Iisus în Evanghelie.
Convertirea este realizabilă dacă privim la sfinţii Bisericii, conştienţi de învăţătura apostolului Pavel
adresată corintenilor, care spune: convertirea este trăirea în unire, unitate, nu legându-ne de cine ştie
ce persoană, ci de Hristos. Tot odată nu trebuie uitat faptul că “urmarea lui Hristos” are un început şi
se termină la sfârşitul vieţii fiecărei persoane. Este un proces lung şi continuu, pe care creştinul
trebuie să-l aprofundeze tot mai mult, cu trecerea timpului, nefiind scutit de încercări şi căderi în
păcat.
Deoarece toţi oamenii au nevoie de convertire, Iisus îi cheamă pe toţi să-şi schimbe viaţa, începând
de la cei mai nevoiaşi: oamenii din ţinuturile Zabulonului şi ale lui Neftalim.
Ştiind Iisus, că pe pământ va rămâne o perioadă mai scurtă, iar apoi se va reîntoarce la Tatăl, îşi
alege ucenicii, pentru ca să poată vesti convertirea tuturor oamenilor.
Domnul nu doreşte să reuşească de unul singur. El arată că are nevoie de colaborarea oamenilor. Noi
ar trebui să fim onoraţi că putem face parte din “echipa” lui Iisus, că ne numărăm printre
colaboratorii Săi. Sincer vorbind, suntem colaboratorii lui Iisus în vestirea Împărăţiei? Suntem
conştienţi de această responsabilitate?
Iisus a avut încredere în oameni. Noi avem încredere, îi implicăm? Numai colaborând şi slujindu-i
pe alţii, putem construi unitatea!
Pescari de oameni
Observăm că primii patru apostoli s-au convertit: au încheiat cu trecutul şi au început o viaţă nouă,
intrând în Împărăţia dăruită lor de Iisus. Pentru ei acest fapt a însemnat implicare, misiune, muncă
pentru “câştigarea” însuşirii destinului lui Iisus. Acest proces nu s-a petrecut în grabă, lucru
confirmat şi de cuvintele lui Iisus la timpul viitor: “Vă voi face pescari de oameni”. Înainte de
ocuparea “postului” au trebuit să-L urmeze pe Domnul şi să înveţe arta misiunii de a vesti Împărăţia,
de la El, în cele trei aspecte: a învăţa, a predica, a vindeca. Cele trei verbe ne arată felul în care Iisus
răspândea Împărăţia. Învăţând şi predicând, Iisus explică realitatea Împărăţiei; vindecând, arată prin
semne, că învăţătura Sa este adevărată.
Pescuitul era ocupaţia care le permitea celor din Capernaum să supravieţuiască şi cei mai mulţi
dintre locuitorii oraşului munceau în acest sens. Era o îndeletnicire de familie: bărbaţii pescuiau pe
timpul nopţii, copilaşii ajutau la curăţitul mrejelor şi sortarea peştelui, în timp ce mamelor le
revenea comercializarea peştelui. Era o muncă grea şi puţin profitabilă, lipsită de satisfacţii, fiind o
apăsare amară pe umărul locuitorilor din zonă.
Un predicator se prezintă şi manifestă o rază de lumină in inima acelor oameni. Nu promite o nouă
tehnică de pescuit, nici nu vesteşte că prin apropiere ar fi o piaţă mai profitabilă, ci predică numai
“convertirea inimii”, o schimbare în viaţa interioară a lor, pentru a începe un trai nou pe care El îl
numeşte “Împărăţia Cerurilor”. Iisus nu ameninţă, ci invită personal. Se coboară din cer, apropiindu-
se de noi şi spunându-ne că este posibil să ne mântuim, să devenim “cetăţeni ai Raiului”. De fapt, în
Iisus, Dumnezeu ne arată că doreşte să-l ducă şi să-l treacă pe om, de la păcat la bucuria deplină şi
veşnică!
Este vorba de o trecerea într-o “Împărăţie” care se construieşte cu inima şi nu cu “lovituri de stat”
sau cu strategii politice. O “Împărăţie” care este “personală” şi nu a majorităţii; caracterizată de
disponibilitatea de ajutor faţă de altul şi nu de comoditate; de implicare, nu de indiferenţă.
Privind la reacţia lor, notăm că imediat acei oameni lasă totul şi-L urmează. Poate aveau alte
proiecte, dar auzul vocii lui Iisus le-a anulat pe toate. Ei au înţeles că planurile, proiectele umane
sunt supuse riscului, incertitudinii, schimbării sau falimentului, în timp ce planul lui Dumnezeu este
sigur şi nu dezamăgeşte.
Astfel, peste noapte s-au trezit că muncesc acolo unde nu au visat niciodată, în via Domnului, pentru
simplul fapt că El i-a chemat. Prin urmare, a înţelege că Domnul s-a apropiat de mine, implică a lăsa
totul, ca şi Petru, Andrei şi ceilalţi, pentru a investi viaţa în singurul lucru esenţial: a-L urma pe
Domnul pe calea către Cer.
În sfârşit, apostolii devin pescari de oameni. Din clipa întâlnirii cu Domnul, “hrana” lor constă în
primirea şi dăruirea iubirii semenilor, conştienţi de faptul că Dumnezeu este cu ei şi îi întăreşte în
facerea de bine. De fapt, “Împărăţia” este acolo unde Dumnezeu “împărăţeşte”, unde poruncile Sale
sunt respectate şi practicate, unde este El în centrul atenţiei.
Sunt mulţi creştinii implicaţi în aspectul social al vieţii acolo unde sărăcia, boala şi singurătatea
apasă pe umerii semenilor lor. Prin munca lor, Împărăţia se apropie şi de acei sărmani, fraţi ai lui
Iisus. Munca noastră trebuie să o facem cu conştiinţa că nu noi trebuie să mântuim lumea, deoarece
a fost mântuită de jertfa lui Iisus. Prin urmare, aceste aspecte “negative” ale vieţii pământeşti – care
vor avea un sfârşit fericit, dacă vor fi trăite cu credinţa şi speranţa în Domnul – nu trebuie să ne
sperie sau să ne determine să ne pierdem nădejdea şi răbdarea. Noi trebuie doar să acceptăm să fim
instrumentele smerite – asemenea apostolilor – prin care Domnul răspândeşte tuturor iubirea şi
binefacerile sale. Cu alte cuvinte, trebuie să trăim ca şi “fii ai luminii”… într-o lume dominată de
întuneric.
Concluzie
Din cuprinsul pericopei de astăzi nu ştim cum au reacţionat locuitorii Capernaumului, dar pornind
de la textul din Mt 11, 23: “Şi tu Caparnaume până la Iad te vei coborî. Deoarece dacă în Sodoma s-
ar fi făcut minunile făcute în tine, până astăzi ar exista“, înţelegem că apostolul Matei subliniază
amărăciunea, întristarea lui Iisus, pentru că a fost urmat şi ascultat numai de unii locuitori ai
oraşului. Unii primesc mesajul Său, alţii, nu. Unii îşi fac un scop al vieţii din Evanghelie, alţii o
refuză; o parte din noi crede, alta, nu. Dacă nu te converteşti, dacă nu te schimbi, mori. Dacă nu-ţi
pare rău de greşelile din trecut, dacă nu le vezi, le vei repeta. Amin.
Pr. Vasile Rob - Duminica a II-a după Rusalii - Chemarea ucenicilor
Sfânta Scriptură ne spune că, primul care a răspuns “da” chemării lui Dumnezeu a fost Avraam, pe
când a fost scos din ţara sa şi dus într-un pământ ales de către Dumnezeu; apoi profetul Isaia, când
Dumnezeu întreabă: “Pe cine voi trimite? Cine va merge pentru noi?” Îs. 6,8.
În Noul Testament răspunsul dat de Maria la vestea alegeri sale de către Dumnezeu ca să fie mama
Fiului său, spune: “Iată, roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău!” Lc. 1,38.
După cum vedem din puţinele exemple extrase şi prezentate aici, iniţiativa chemării este întotdeauna
a lui Dumnezeu. El cheamă pe nume, direct sau prin alţii, pe fiecare dintre noi, însă auzirea chemării
şi răspunsul dat acestei chemări ne aparţine în totalitate nouă, oamenilor.
Sfântul apostol Pavel ne spune că aceste chemări dumnezeesti nu sunt întâmplătoare, pentru că: “Pe
care i-a hotărât, mai înainte, pe aceea i-a chemat.” Ro. 4,30. Iar sfânta Evanghelie pe care am auzit-
o astăzi ne arată că primii care au auzit aceasta chemare de la Iisus, au fost: fraţii Simon şi Andrei;
Iacob şi Ioan. Patru anonimi, chemaţi să se împărtăşească din vestea bună pentru a-l predica pe cel
care o aduce, Iisus Hristos, prin vorba şi prin fapta, dar şi pentru ca să fie “martori în Ierusalim, în
toată Iudeea şi Samaria, până la marginile pământului.” Fă. 1,8. Aceşti anonimi pe care Iisus îi face
“pescari de oameni” prin transformarea lor, după cum le va spune şi sfântul Pavel romanilor: “Nu vă
conformaţi acestei lumi, ci vă schimbaţi prin înoirea minţi, ca să înţelegeţi voinţa lui Dumnezeu.”
Ro 12,2, au devenit “sarea pământului” şi arători cu pluguri de aur pe câmpul fertil, dar încă
neînsemânţat, a lui Dumnezeu.
Atât chemarea “veniţi după mine” cât şi spontaneitatea răspunsului afirmativ, al celor patru, are un
caracter solemn şi o invitaţie exemplară pentru toţi creştinii, deoarece fiecare creştin este chemat
pentru predicare, pentru îndeplinirea unei anumite misiuni, în cadrul profesiei sale şi în mijlocul
societăţii în care trăieşte acolo unde; înveţi, lucrezi, în casă sau afară, oriunde, în viaţa ta. Predicare
ce se face, cu mult folos, atât prin vorbe cât şi prin fapte.
Prin chemarea celor patru Dumnezeu îi scoate din lumea păcătoasă, îi “îndreaptă” pentru ca, plini de
Spirit Sfânt, să-i arunce, din nou, cu noi arme, ca să construiască, adevărata “corabie” a lui Hristos –
Biserica sa. Şi în acest contest creştinul deprinde oferirea de sine Creatorului, pentru şi prin,
aproapele său; conştientizarea că fiecare creştin este unul din mădularele Bisericii lui Hristos şi că
este chemat la marele plan de mântuire, universală. Situaţie în care fiecare dintre noi avem datoria
de a răspunde “da” acestei divine chemări, deoarece, de felul în care, cei născuţi în Hristos, dau
răspuns acestei invitaţii depinde locul pe care vom fi aşezaţi în Împărăţia cerului.
Astăzi, multora le vine greu a da curs favorabil chemării divine, în contestul în care ochii le sunt
orbiţi cu atâtea “viţei de aur” ce le sunt oferiţi prin comerţ şi mass media sau de către “profeţi”
mincinoşi ce asaltează sufletul celor slabi în încercarea de a-l popula cu demoni şi idoli.
În răspunsul pe care-l dăm chemării lui Dumnezeu, un rol important îl au: părinţii, cateheţii, preoţii,
învăţători, profesori şi toţi modelatorii de suflete, care trebuie să-l arate pe Hristos şi nu doar să
indice strada. Să păşească ei înşişi pe urmele trasate de către Iisus, trăind ca adevăraţi discipoli,
indiferent de starea în care se află.
Când Iisus i-a chemat, pe ucenicii săi să-l urmeze nu le-a promis nimic din ceea ce atâtea lume
promite astăzi: bani, bogăţie, plăceri, funcţii privilegiate, mărire, putere sau un alt “viţel de aur”.
Din contră, le-a oferit: dispreţul semenilor, excluderea din comunitate, batjocură, lipsuri
nenumărate, închisoarea, chinurile şi bătaia şi în viitor făgăduinţa vieţii veşnice, speranţa mântuirii
şi dragostea lui Dumnezeu, chiar dacă acestea, uneori, au însemnat sau pot să însemne şi azi, în
unele părţi ale pământului; foamea, sete şi chiar moarte.
Îmi vine în minte, cu această ocazie, declaraţia generalului Garibaldi, după atacarea Romei, adresată
ostaşilor săi: “Nu am nimic să vă ofer în afară de foame, sete, privaţiuni de tot felul şi moarte. Toţi
cei care-şi iubesc ţara, să mă urmeze! “Aşadar, toţi care-l iubiţi pe Dumnezeu urmaţi-l pe Hristos!
Şi astăzi, ca şi atunci, sunt oameni care răspund chemării, perpetue, a lui Dumnezeu de a-l urma şi
de a-şi consacra vieţile Lui, care, prin această oferire, aduc o schimbare în bine a acestei lumi.
Sigur că, pe calea pe care Iisus şi-a chemat primii ucenici şi pe care ne cheamă şi pe noi, urmaşii lor
de azi, nu este uşor de umblat, dar aceasta este calea dreptăţi, a smereniei, a dragostei, a faptelor
bune, a iubirii lui Dumnezeu, a virtuţilor – calea adevăratului creştin.
Iisus ne cheamă mereu la el şi ne-a transmis aceasta în multe locuri ale Evangheliei sale. Iată ce stă
scris în Apocalipsă cap. 3,20: “…Eu stau la uşă şi bat! Dacă va auzi cineva glasul meu şi va
deschide, voi intra!”
Hotărârea de a auzi şi de a deschide uşa sufletului tău, îţi aparţine ţie, frate creştine.
Amin.
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a II-a după Rusalii - Chemarea primilor
Apostoli
Evanghelia din această duminică ne face cunoscută chemarea Apostolilor spre a-L urma pe Hristos,
chemare adresată peste timp şi nouă.
Ca şi creştini, cu toţii am primit această chemare în momentul primirii Sacramentului Sfântului
Botez. Ne-am îmbrăcat în Hristos prin Botez şi suntem chemaţi să devenim asemenea Lui. Hristos
este exemplul vieţii noastre. Suntem datori să ne trăim viaţa în sfinţenie. De aceea El S-a oferit ca
model. Prin venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, ni s-a făcut cunoscut cum se poate apropia
omul, de perfecţiune – de sfinţenie, în această lume după exemplul Fiului Omului. Revelându-ne
sfinţenia lui Dumnezeu prin acţiunile Sale, ne-a prezentat în mod practic imitarea perfecţiunii
divine: «Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Matei 5, 48).
Acest model de perfecţiune a fost oferit tuturor creştinilor, spre a fi urmat în Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. În cadrul Botezului şi a Schimbării la Faţă, Dumnezeu-Tatăl a mărturisit: «Acesta este
Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit» (Matei 17, 5). Creştinismul nu trebuie să fie altceva decât
imitarea lui Hristos. El este perfecţiunea tuturor virtuţilor care pot fi practicate de fiecare dintre noi.
Hristos le-a practicat în gradul cel mai înalt posibil. Calea arătată a fost iubirea lui Dumnezeu şi a
aproapelui, oroarea totală faţă de păcat şi de tot ceea ce implică acesta. Numai un astfel de model
poate să fie imitat de noi, pentru că El, este universal, inexprimabil, atractiv şi plin de putere.
Toţi oamenii pot să-L imite pe Hristos. El, a dorit să ia asupra Sa toate mizeriile şi slăbiciunile
noastre; a dorit să se asemene cu noi în toate lucrurile în afară de păcat. Timp de treizeci de ani a
trăit o viaţă retrasă. A trăit în casa lui Iosif şi a Mariei, lucrând asemenea unui învăţăcel, ca un fiu de
tâmplar (Matei 13, 55). Acesta L-a făcut să fie şi cel mai bun Exemplu de urmat pentru toţi acei
oameni care prestează muncile aparent lipsite de importanţă, monotone, cu satisfacţii ascunse
ochilor celor mulţi, care vin din afara ambientului muncitoresc.
Toată viaţa publică a fost plină de zel. Şi-a petrecut-o în osteneli şi oboseli pentru a-i face pe cei
sărmani fericiţi şi sănătoşi, împărţindu-le bucuria Sa. Prin suportarea patimilor ne-a oferit cel mai
înălţător exemplu de răbdare în faţa chinurilor morale, terminând suferinţele acestei vieţi cu o
rugăciune pentru persecutorii Săi. Acest lucru L-a făcut nu pentru că a fost Dumnezeu şi nu a
cunoscut suferinţa, ci pentru că a fost şi Om adevărat. Astfel, ca Om, a suferit cea mai mare
ingratitudine din partea semenilor, părăsirea prietenilor Săi, trădarea lui Iuda. Dacă n-ar fi fost aşa,
nu s-ar fi rugat ca să poată bea paharul patimilor Sale, nu ar fi simţit după răstignirea Lui părăsirea
din partea lui Dumnezeu – pe care o simt toţi cei care prin păcat se îndepărtează de Dumnezeu,
exprimată prin cuvintele: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!» (Matei 27,
46).
Un model Universal nu poate fi decât unul plin de atracţie. Iisus Hristos i-a atras pe toţi la El:
«Când Mă voi înălţa de pe pământ, Îi voi atrage pe toţi la Mine» (Ioan 12, 32). Această profeţie a
Lui a fost înfăptuită prin Biserica Sa. Câţi sfinţi, martiri şi mărturisitori, nu au căutat sfinţenia şi nu
s-au asemănat cu El. Această căutare este legată de puterea harului care izvoreşte din Inima Sa
străpunsă de suliţă. Este de ajuns să ne amintim de umilinţa, sărăcia, mortificarea şi toată viaţa Lui,
pentru a fi atraşi de puterea exemplului Său, care conferă putere şi siguranţă deplină în urmarea Lui.
Aceasta este singura cale prin care putem dobândi Cerul, la care nu de puţine ori a făcut referire în
învăţăturile Sale.
Misterul răstignirii lui Iisus Hristos ne-a dobândit victorie asupra slăbiciunilor şi înclinaţiilor noastre
păcătoase, harul de a evita orice fel de păcat şi tăria în ispite. Acest adevăr incontestabil poate fi
realizat în măsura înţelegerii perfecte, că Iisus este capul Corpului Său Mistic ale cărui membre
suntem noi.
Sfântul Epipod fiind dus înaintea judecătorilor pentru credinţa sa, a fost schingiuit prin fel de fel de
torturi. În timpul procesului său a fost bătut crunt peste obraz. Cu faţa plină de sânge a strigat:
“Mărturisesc că Iisus Hristos este împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, un singur Dumnezeu. Şi se
cuvine ca să-mi sacrific viaţa pentru Acela care este în acelaşi timp Creatorul şi Răscumpărătorul
meu”. Şi de fapt, Epipod şi-a dat viaţa pentru Răscumpărătorul său, mărturisind cu preţul sângelui
credinţa sa.
Suntem chemaţi şi noi, asemenea Apostolilor, fiecare în parte, pe numele său, să-L urmăm pe
Hristos, care ne dăruieşte această chemare încă din momentul în care am fost aduşi la viaţă prin
puterea lui Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este pe măsura noastră, pentru că El s-a făcut pentru noi
totul în toate, a fost copil ascultător familiei şi îndatoririlor Sale, dar şi ascultător Tatălui Ceresc, a
fost un muncitor în umbra existenţei de zi cu zi din atelierul lui Iosif, a fost Învăţător, Martir şi
Model de sfinţenie.
Dacă ne îndeplinim misiunea pe care am primit-o prin viaţa noastră, de părinţi, de copii, de oameni
care-şi îndeplinesc îndatoririle de serviciu sau cele legate de viaţa socială, dând tuturor mărturie că
suntem creştini, suntem pe calea care merge pe urmele Mântuitorului.
Ori de câte ori citim despre chemarea Apostolilor să nu uităm că acest: “Vino după Mine” se
adresează şi nouă celor de azi. Suntem chemaţi să devenim Apostoli ai timpurilor noastre,
urmând modelul perfecţiunii – sfinţeniei.
A fi sfânt astăzi, este mai greu ca niciodată; nu suntem chemaţi să ne dăm viaţa pentru credinţă –
chiar dacă atunci când Domnul ne-o cere, trebuie să dăm şi această mărturie de credinţă – nici
să facem fapte mari, ci suntem invitaţi să trăim în sfinţenie zi de zi, în intimitatea familiei, în
relaţiile cu aproapele, fie că ne este prieten sau duşman, vecin sau străin. Suntem chemaţi să
ducem viaţa ascunsă a lui Hristos în Nazaret şi să fim mărturie vie a existenţei creştinismului şi a
valorilor sale mereu actuale. Dacă greutăţile vieţii ne apasă şi problemele materiale ne fac să
cădem pe drum, să privim spre Cer, să ascultăm şoapta Domnului care spune – “Vino!” – să ne
ridicăm şi… să mergem mai departe.
Rugăciune
Doamne, venim înaintea Ta fiind atât de departe de Tine. Grijile şi preocupările noastre de zi cu zi
ne-au făcut să uităm de chemarea pe care am primit-o la Sfântul Botez, când am acceptat să urmăm
calea Ta. Ascultăm vocea lumii, ce zic alţii despre noi, dar glasul Tău nu-l lăsăm să ajungă în
sufletul şi în inima noastră. Uneori ne este chiar foarte greu să ne ridicăm în picioare sau să stăm
în genunchi, atunci când Tu Te cobori pe altar, lăsându-ne împresuraţi de îndoiala pe care Satan
încearcă să o strecoare în fiinţa noastră. Ce-Ţi vom spune despre chemarea pe care am primit-o de
la Tine? Nimic altceva, decât că lăsându-ne cuprinşi de spiritul lumesc am transformat-o în ceva
simbolic, omiţând să o trăim zilnic după exemplul Tău, aşa cum am promis la primirea Sfântului
Botez.
Cât de departe suntem de exemplul Tău Iisuse. Pentru noi chemarea înseamnă doar grija faţă de
propria persoană şi propriile interese, căci pentru orice lucru pe care-l facem aşteptăm
recompense, ori dacă nu, îl facem fără tragere de inimă. O, Doamne, cât de departe suntem de
exemplul Tău!
Fă, Iisuse, ca învăţătura şi harul Tău să pătrundă prin toate mădularele noastre, să mişte fiinţa
noastră, dovedindu-Ţi că într-adevăr ne trăim chemarea pe care am primit-o la Botez, făcându-Te
cunoscut lumii întregi. Amin.
Pr. Alexandru - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii - chemarea celor dintâi ucenici la
apostolate
Iubiţi credincioşi, citirea pe care am făcut-o în această Duminică din Evanghelia lui Matei, este
foarte scurtă şi de aceea vă rog să îmi daţi voie să o mai citesc o dată:
18. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe
Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, pentru că erau pescari.
19. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
20. Iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El.
21. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan,
fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
22. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
23. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia
împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa din popor.
Iubiţi credincioşi, Evanghelia lui Matei ne spune cum chemarea primilor ucenici s-a petrecut
după ce Iisus a fost dus de Duhul în deşert, unde a postit patruzeci de zile şi unde a fost ispitit de
cel viclean.
Întorcându-se Iisus din deşert, şi auzind că Ioan Botezătorul a fost întemniţat, El s-a hotărât să
meargă în Galileea, unde a început vestirea Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu, iar astfel s-a
adeverit proorocia lui Isaia, că poporul din Galileea, care se afla în întuneric, va vedea lumină
mare.
În capitolul 1 al Evangheliei lui Marcu, aceste evenimente sunt relatate în mod identic ca în Matei,
iar în Evanghelia lui Luca, chemarea apostolilor este relatată în capitolul 5 imediat după "Pescuirea
Minunată", când Petru, văzând minunea săvârşită de Domnul, a căzut în faţa Lui şi i-a zis "Ieşi de la
mine Doamne, că sunt om păcătos", iar acolo se aflau Iacov şi Ioan.
În capitolul 1 al Evangheliei lui Ioan, se spune cum doi ucenici de-ai lui Ioan Botezătorul au mers
după Iisus şi L-au întrebat: "Rabi, unde locuieşti?"
Unul dintre ei era Andrei, care apoi l-a adus la Iisus şi pe fratele său Petru. Astăzi, când numim pe
Sf. Andrei, cel dintâi chemat, o facem tocmai pe baza acestui verset din Evanghelia lui Ioan.
Aparent s-ar zice că este o contradicţie între Evanghelii, în relatarea chemării ucenicilor, dar în
realitate nu este, pentru că aşa cum ne explică Sf. Ioan Gură de Aur în cea de a XIV a omilie,
Evanghelia lui Ioan vorbeşte despre prima întâlnire dintre Iisus şi ucenici, când Sf. Ioan
Botezătorul nu fusese încă întemniţat, pe când celelalte trei evanghelii, vorbesc de a doua
chemare care s-a petrecut după întemniţarea lui. Alt argument este faptul că în relatarea lui
Ioan, Iisus îi spune lui Simon: "tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte:
Petru)", iar în Evanghelia lui Matei se spune că Iisus "a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte
Petru şi pe Andrei", deci Domnul mai văzuse înainte pe Simon şi îi schimbase deja numele în
Chifa sau Petru.
Dar nu ordinea în care i-a chemat Iisus pe ucenici este învăţătura acestei citiri, ci faptul că ei, de
îndată ce L-au văzut şi i-au auzit cuvintele, şi-au dat seama că El este păstorul cel bun, şi îndată L-
au urmat, lăsând în urmă tot ce agonisiseră, casele şi pe părinţii lor.
Iubiţi credincioşi, să observăm încă o dată că singura promisiune pe care a făcut-o Iisus acestor
oameni a fost aceea că-i va face "pescari de oameni", şi abia mult mai târziu, după ce i-a învăţat,
după ce a făcut minuni în faţa lor şi le-a dat şi lor putere să facă minuni, abia după aceea le-a
dezvăluit ce vor ajunge ei şi le-a vorbit de cele douăsprezece "tronuri" pe care îi va aşeza pe ei în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Încă o dată vedem deci, cum Domnul dă binecuvântări şi îi ridică pe cei smeriţi, ce se îndreaptă
către El din credinţă şi nu îşi pun încrederea în promisiunile oamenilor.
Pe astfel de oameni Domnul sprijineste şi îi ridică, iar pe cei lacomi şi vicleni, chiar dacă se ridică ei
pentru moment, până la urmă ei tot se scufundă sub povara păcatelor, după cum spune Psalmistul:
"Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici urmaşii lui cerşind pâine.
Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; în veac vor fi păziţi
Iar cei fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi stârpită".
Iubiţi credincioşi, urmând pilda Sfinţilor Apostoli, să alergăm şi noi către Domnul şi să ne punem
încrederea şi vieţile noastre în mâinile Sale cele Atotputernice, mărturisindu-L pe El în faţa lumii
întregi.
Iar răsplata Domnului să fie după cum o nădăjduim noi de la El, pentru că Domnul îşi pleacă
urechea la rugăciunile celor ce fac voia Lui şi îi izbăveşte pe ei din toată nevoia, boala şi necazul,
şi revarsă asupra lor bunăvoinţa şi mila Sa Dumnezeiască.
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Pr. Constantin Sturzu - Sfinţilor lui Dumnezeu din România
Duminica de mâine este numită în calendar a "Sfinţilor români". Evident, cu referire la cei care,
trecuţi deja în veşnicie (făcând parte din Biserică triumfătoare), au primit de la Dumnezeu cununa
sfinţeniei.
Dar mai există o categorie a Sfinţilor români: este vorba de cei care nu au trecut la Domnul şi sunt
pe pământ, în ceea ce numim a fi Biserica luptătoare. Îmi veţi spune că nimeni nu poate primi
apelativul de sfânt cât este încă în viaţă, indiferent de gradul de desăvârşire atins. Aşa este. Şi aşa a
fost dintotdeauna. Chiar dacă au trăit oameni cu viaţă de sfinţenie, prin care Dumnezeu a lucrat
multe şi mari minuni, abia după trecerea la cele veşnice ei au fost proclamaţi drept sfinţi. Ca atare,
nici o persoană care trăieşte nu primeşte atributul de sfânt/ă. Nici măcar apostolii nu au fost numiţi
aşa în timpul vieţii lor.
Dar există în numeroase epistole din Noul Testament caracterizarea unor comunităţi întregi
(biserici) ca fiind de sfinţi: "sfinţilor din Colose", "celor numiţi sfinţi" din Corint, "sfinţilor care sunt
în Efes", creştinilor dintre evrei numiţi "fraţi sfinţi", "tuturor sfinţilor" din Filipi, celor "chemaţi şi
sfinţi" din Roma, "sfinţilor fraţi" din Tesalonic şi nu în ultimul rând, se vorbeşte şi despre "sfinţii de
la Ierusalim". Aşadar, nimeni nu este numit sfânt, dar membrii comunităţii sunt sfinţi, întrucât sunt
mădulare ale Trupului lui Hristos, Cel Unul Sfânt.
Dacă Apostolul Andrei ar fi adresat o epistolă către cei de pe teritoriul românesc (în speţă
dobrogean) cărora le-a binevestit pe Domnul acum aproximativ două mii de ani, cu siguranţă ar fi
conţinut apelativul "sfinţilor din...". Aşa că nu greşim prea mult, sper, dacă încercăm să facem un
mic exerciţiu de conştientizare a statutului nostru, a celor din Biserica ortodoxă română de azi, ca
fiind sfinţi ai lui Dumnezeu; mai ales pentru a ne cutremura şi a ne trezi cu adevărat la o viaţă
sfântă, depăşind stadiul declarativ, al apartenenţei formale la Biserică...
Dar dacă ne-ar scrie Sfântul Apostol Andrei azi, oare ce ne-ar putea spune, văzând starea Bisericii
lui Dumnezeu din România? Încercând să-mi formulez un răspuns, în continuarea micului nostru
exerciţiu de trezvie, am selectat de prin epistolele pauline şi cele soborniceşti o serie de pasaje care,
cred, s-ar potrivi cel mai bine cu starea actuală a comunităţilor noastre bisericeşti. Nu am dat
trimiteri spre a nu îngreuna lectura, dar versetele sunt uşor de identificat, printr-o simplă căutare pe
internet. Cu siguranţă se poate face o selecţie mai adecvată, mai de folos, încât textul de mai jos îl
puteţi lua ca pe o provocare. Aştept şi alte variante "epistolare".
O posibilă Epistolă către români
Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi
Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să
mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem
mângâiaţi de Dumnezeu.
Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie
dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere. De unde vin
războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în
mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi
şi vă războiţi şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să
risipiţi în plăceri.
Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul
slavei. Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită
şi va intra şi un sărac, în haina murdară, iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i
ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare sau: şezi jos, la
picioarele mele, n-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut
judecători cu socoteli viclene?
Şi îndrăzneşte, oare, cineva dintre voi, având vreo pâră împotriva altuia, să se judece înaintea celor
nedrepţi şi nu înaintea celor sfinţi? Deci dacă aveţi judecăţi lumeşti, puneţi pe cei nebăgaţi în
seamă din Biserică, ca să vă judece. O spun spre ruşinea voastră. Nu este, oare, între voi nici un om
înţelept, care să poată judeca între frate şi frate? Ci frate cu frate se judecă şi aceasta înaintea
necredincioşilor? Negreşit şi aceasta este o scădere pentru voi, că aveţi judecăţi unii cu alţii.
Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba?
Veniţi acum cei care ziceţi: astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom
face negoţ şi vom câştiga, voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur
sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere. În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte, vom trăi şi
vom face aceasta sau aceea. Şi acum vă lăudaţi în trufia voastră. Orice laudă de acest fel este rea.
Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania
omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Aduceţi-vă aminte de mai-
marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat
viaţa şi urmaţi-le credinţa. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine
este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce
au umblat cu ele. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru
sufletele voastre, având să dea de ele seama, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci
aceasta nu v-ar fi de folos.
Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi
părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră,
cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste;
nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-
marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti,
supuneţi-vă preoţilor şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu
celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm,
fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh, nici de vreun
cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă
amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se
înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze
el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.
Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca
robi ai lui Dumnezeu. De sunteţi ocăraţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul
slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se prea
slăveşte. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş sau fur sau făcător de rele sau ca un râvnitor de
lucruri străine. Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să prea mărească pe Dumnezeu,
pentru numele acesta. Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu şi dacă
începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?
Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi
Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia
Lui şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în
vecii vecilor. Amin!
Doxologia [arhim. Mihail Daniliuc]: Mai poate poporul român să rodească sfinţi?
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe române, în chip sobornicesc a hotărât ca în fiecare
an, în a doua duminică după Rusalii, să cinstim pe toţi Sfinţii acestui neam, odrăsliţi în Biserica
noastră străbună, încă de la revărsatul zorilor Evangheliei lui Hristos pe teritoriul actual al
României, scăldat în partea de sud de apele dunărene, grăbite parcă să se întâlnească cu marea cea
mare, apoi străjuit de falnicii Carpaţi, de dealuri molcume şi roditoare, de şesuri întinse şi mănoase.
Nu această hotărâre sinodală a pricinuit mulţimea Sfinţilor români trecuţi în calendarele noastre şi
sărbătoriţi cu atâta evlavie, ci mulţimea Sfinţilor români cunoscuţi şi necunoscuţi a determinat forul
suprem al Bisericii noastre ortodoxe să le acorde o duminică din an în care să fie cinstiţi împreună
deoarece în Împărăţia Cerurilor ei se află în deplină comuniune. O astfel de sărbătoare există şi în
alte Biserici ortodoxe, aceasta arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi în
unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar în diversitatea popoarelor din care provin.
Această Duminică a Sfinților români este, aşadar, un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului
Sfânt pe pământ românesc de la apariţia creştinismului şi din mila Celui Preaînalt la sfârşitul
veacului. O decizie luată într-un anumit moment istoric, are, iată, consecinţe veşnice căci la sfârşitul
veacurilor, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), fiecare neam, fiecare
popor îşi va aduce slava în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Or, tocmai Sfinţii
unui neam reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui în faţa unicului izvor al sfinţeniei,
Dumnezeu, din care oamenii se împărtăşesc în măsura în care ei Îl caută pe Dumnezeu, dar nu din
simplă curiozitate, nu printr-un concurs de împrejurări, ci Îl caută ca să se adape din apele acestuia
precum cerbii din psalmii davidici, în izvoarele cele mult dorite.
Aşadar, căutarea sfinţeniei nu este apanajul vreunei categorii sociale sau profesionale, nu este
rezervată doar cinului monahal şi nici vreunui ins în chip individualist. Chemarea la sfințenie nu
este adresată doar unui singur popor, ci indiferent de națiune, etnie, de apartenență socială și
profesională, independent de situația economică și culturală, sfinţenia este de fapt sensul deplin al
vieţii omului pe pământ, este după cum afirma unul din marii noştri teologi, împlinirea umanului.
O succintă şi lucidă privire în trecutul tumultuos al poporului român ne învederează o realitate de

netăgăduit; Dumnezeu a lucrat cu totul minunat de-a lungul istoriei acestui neam, chemând la
sfinţenie de la „vlădică până la opincă”.
Probabil la aceasta s-a gândit marele nostru istoric Nicolae Iorga când a afirmat că în istoria
poporului românesc se aud trosnind paşii lui Dumnezeu. O fi având dreptate cărturarul căci din
istoria Sfintei noastre ortodoxii românești, aflăm că într-adevăr poporul român a născut sfinţi,
dovedindu-şi astfel vocaţie cerească. Dacă mai sunt unele voci rătăcite care contestă această realitate
le invit să privească cu luare aminte în sinaxarele Sfinţilor români.
Toate categoriile sociale au dat născut sfinţi. Lista o deschide ceata martirilor daco-romani pe care
îi putem considera lumini din zorii Ortodoxiei din spațiul românesc.
La aceştia se adaugă Sfinţii cuvioşi, ierarhi, voievozi, mame creştine, bărbaţi evlavioşi şi
credincioşi, eroi jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a demnităţii acestui neam, călugări şi călugăriţe
retraşi din frământarea acestei lumi, pentru a o binecuvânta prin rugăciune dintre zidurile
mănăstirilor şi schiturilor, veritabile porţi către Cer, unde au numărat timpul în boabe de metanie și
nesfârșite rugăciuni. Dar poporul român are şi foarte mulţi Sfinţi anonimi pe care Dumnezeu îi
descoperă potrivit unui plan al Său, numit de multe ori de noi „întâmplare”.
Să ne amintim doar de minunea petrecută la Mănăstirea Neamţ acum 25 de ani când s-au descoperit
relicvele unui sfânt necunoscut chiar sub aleea care duce spre măreaţa ctitorie ştefaniană.
Primul „sinod” care i-a canonizat pe aceşti fraţi de credinţă şi de simţire românească a fost cel
infailibil al poporului şi după aceea ei au fost confirmaţi de forul suprem al Bisericii noastre, arătând
astfel că Duhul Sfânt lucrează în oameni şi îi face să recunoască sfinţenia unui înaintaş sau chiar a
unui contemporan.
Bunăoară în romanul Vremuri de bejenie, Sadoveanu face un portret remarcabil călugărului cu viață
sfântă de la Mănăstirea Râșca, starețul Ioan, care mai târziu a fost hirotonit arhiereu în scaunul
episcopiei Hușilor. Sinodul Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților pe Ioan de la Râșca și
Secu abia în 2008. De unde știa Sadoveanu de viața vrednică de filele patericului a acestui monah?
Desigur din tradiția populară, dar și dintr-o serie de consemnări mai vechi.
Astăzi culegem roadele unei credinţe milenare, unei pietăţi cu totul speciale a unui popor care a fost
răstignit de mai multe ori în istoria sa şi a înviat datorită rugăciunilor sfinţilor – pentru că Sfinţii
sunt rugători la Dumnezeu mai ales pentru cei din neamul care au răsărit.
Dar tot astăzi simţim tot mai mult cum secularizarea, înstrăinarea şi însingurarea de Dumnezeu dă
târcoale acestui tezaur de credinţă şi evlavie românească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie; să ne
închipuim cum va fi peste 500 de ani, dacă din mila Domnului va mai fi viaţă pe pământ: Biserica
mai va avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe pământ românesc?
Vor mai fi slujbe măreţe de canonizare a unor Sfinţi români care să adune mii şi mii de români care
să cinstească viaţa şi înfăptuirile lor?
Vor mai fi oameni de stat paradigmatici în credinţă, evlavie şi milostenie precum vrednicii voievozi
de odinioară?
Vor mai fi vlădici, preoţi, vieţuitori ai Sfintelor mănăstiri, buni creştini şi creştine cu viaţă
bineplăcută lui Dumnezeu care să determine această autoritate a conştiinţei vii a Bisericii să
recunoască sfinţenia lor?
Sunt întrebări la care vă invit să medităm cu speranţa că răspunsurile vor fi favorabile dacă vom
urma îndemnul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur:
„Să alergăm la mijlocirea Sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se
cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”.
Părintele Constantin Coman - Chemarea primilor Apostoli şi Duminica Sfinţilor români -
Chemarea şi lucrarea tainică a duhului şi care sunt criteriile canonizării unui Sfânt?
Sfinţenie şi simplitate
“R. Rădulescu: Duminica Sfinţilor români, o zi care vine după duminica Rusaliilor şi după
duminica tuturor Sfinţilor, închinată sfinţeniei izvorâtă sau crescută din neamul nostru
românesc. Se aude în biserică în această duminică, părinte Constantin Coman, episodul
evanghelic în care Hristos îi cheamă la apostolat, la misiune, pe primii ucenici. Primii sunt
Simon Petru şi Andrei, apoi Iacob şi Ioan. Lor le spune foarte simplu: „Veniţi după Mine şi vă
voi face pescari de oameni!”, ei fiind de meserie pescari. Nu le spune nimic altceva. Pescarii
răspund afirmativ, adică merg după Hristos. Părinte profesor, ce-i convinge să-L urmeze? Ce se
întâmplă cu ei în momentul chemării? Vă întreb lucrul acesta, pentru că pe drumul sfinţeniei se
porneşte cu o chemare. Ce se întâmplă în momentul acela cu pescarii, care sunt invitaţi să fie nu
pescari de peşti, ci pescari de oameni?
Pr. Coman: Nu este simplu să ne explicăm. De aceea, mergem în zona tainicelor lucrări ale lui
Dumnezeu. Iisus Hristos este Dumnezeu. Ce înseamnă Dumnezeu? Dumnezeu este o prezenţă
duhovnicească care iradiază puternic în zona duhului şi a sufletului. El determină şi mişcă, dincolo
de percepţia şi de explicaţiile pe care noi le putem avea şi le putem da. Aşa se întâmplă şi cu aceşti
oameni simpli. Am putea remarca faptul că simplitatea este un avantaj în astfel de situaţii.
Simplitatea omului, simplitatea sufletului, îl face pe om mult mai sensibil la această chemare
tainică, mai spontan la răspuns, mai direct. Omul simplu nu face analize, nu evaluează, nu
calculează, ci se încrede. Această încredere place lui Dumnezeu. În fond, ei răspund unei chemări
fizice adresate prin glas, dar ceea ce îi determină să răspundă fără nici un fel de ezitare, este cealaltă
chemare, din adânc, a duhului. Simt o mişcare căreia nu se pot împotrivi. Lucrul acesta îl avem,
peste veacuri, mărturie la toţi cei care au răspuns unei astfel de chemări, începând cu Sfântul
Apostol Pavel, pe drumul Damascului şi în continuare, până în veacul nostru, până la Cuviosul
Siluan sau Gheron Iosif, isihastul. Acest lucru este extraordinar şi pe acesta trebuie să-l avem în
vedere. Nu numai chemarea exterioară, ci şi această chemare interioară, de care beneficiem toţi.
Dumnezeu ni se adresează tuturor şi celor care am pierdut simplitatea, care este sinonimă şi cu
oarecare curăţenie a minţii, a sufletului, cu lipsa de complicaţii, cu lipsa de sofisme…
R. Rădulescu: Ce complică viaţa sufletească a unui om?
Pr. Coman: Omul se încurcă foarte mult când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu
propriile sale forţe, gânduri şi judecăţi, problemele cu care se confruntă. Atunci încep dilemele,
atunci apar soluţiile duble sau multiple între care trebuie să alegem, atunci încep calculele noastre
nesfârşite, înlănţuirile de raţionamente şi cântărirea avantajelor şi dezavantajelor, atunci intervin, în
egală măsură, presiunile propriilor noastre imbolduri mai curate sau mai puţin curate, plăcerile
noastre, bucuriile noastre vinovate. Atunci sunt în jurul nostru, după mărturiile celor care simt mai
bine decât noi acest lucru şi ispititorii şi vrăjmaşii şi diavolii. Toate acestea creează o situaţie
complexă, în care noi ne prindem ca într-o pânză de păianjen. De aceea suntem, deseori, în postura
de a nu şti ce să facem, de a nu discerne, de a nu înţelege ce ni se întâmplă.
La polul opus sunt oamenii care nu caută soluţii în ei înşişi, în mintea lor sau a semenilor lor, ci la
Dumnezeu. Gheron Iosif, un mare isihast athonit al veacului al XX-lea, spune că nu lua nici o
decizie până nu avea înştiinţare de la Dumnezeu. „Roagă-te lui Dumnezeu până primeşti
înştiinţare ce să faci”, spunea Gheron Iosif. Dumnezeu ne înştiinţează, dar într-un limbaj
duhovnicesc pe care nu-l putem recepta şi nici descifra dacă nu avem dezvoltat acest simţ
duhovnicesc. (…)
S-ar părea că o contribuţie majoră la această încâlcire a propriei noastre existenţe şi mai ales a
modului nostru de gândire o are informaţia ca atare, ştiinţa să spunem, fără să demonizez în vreun
fel anume ştiinţa. Ea, însă, poate deveni demonică atunci când se autonomizează, când se propune în
locul lui Dumnezeu, adică se propune ca suficientă sieşi. Ştiinţa, atât cât o deţinem noi, deşi
extraordinar de dezvoltată, îşi recunoaşte limitele, dar aceste limite le percep mai curând cei care
sunt foarte adânciţi în ştiinţe. Ceilalţi, care beneficiază numai de imaginea ştiinţei, sunt amăgiţi de
atotputernicia ei. De acolo ne vin foarte multe ispite. Suficienţa de sine a ştiinţei omeneşti ne aşează
într-o amăgire, ne aşează într-o oarecare rătăcire. Aceasta este echivalentă cu ignorarea lui
Dumnezeu, cu scoaterea din ecuaţie a principiului, a cauzei, a finalităţii absolute a propriei noastre
existenţe.
R. Rădulescu: Aşadar, ajungi la acest stadiu, de a-L elimina pe Dumnezeu din viaţa sufletească,
în momentul în care te încrezi prea mult în ceea ce poţi tu, în ceea ce ai tu, în mijloacele pe care
ţi le pune la îndemână lumea de aici. Nu laşi loc unor intervenţii, unor posibile intervenţii de
dincolo.
Pr. Coman: Nu numai unor posibile intervenţii, ci unei continue prezenţe şi unui continuu suport
din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu intervine din când în când în existenţa noastră. Dumnezeu
este o continuă prezenţă. Este o ofertă perpetuă, să vorbesc în termeni mai prozaici, în care viaţa
noastră se întemeiază.
R. Rădulescu: Să trecem, părinte profesor, la cinstirea Sfinţilor români.Suntem tentaţi să-i

vedem pe sfinţi foarte îndepărtaţi în timp faţă de noi. Au trăit cândva, în alte condiţii, credem noi,
mai propice pentru a ajunge la sfinţenie. Astăzi, probabil că există sfinţi, probabil că unii dintre
noi se întâlnesc cu ei în anumite condiţii. Dar nu ştim, poate nu percepem, nu avem un simţ al
percepţiei acestei înălţimi a trăirii omeneşti. Vă întreb: cum îl identificăm pe omul sfânt?
Pr. Coman: întâi de toate, trebuie să consemnăm o extrem de înţeleaptă şi cuminte atitudine a
Bisericii şi când spun Biserică, spun întreg poporul lui Dumnezeu, poporul simplu, poporul mai
cultivat şi clerul împreună cu episcopii. O atitudine şi o raportare extrem de înţeleaptă a Bisericii a
fost aceea de a nu recunoaşte drept sfânt pe cineva, decât după ce şi-a încheiat existenţa
pământească. Biserica nu recunoaşte pe cineva sfânt decât după moartea lui. Până atunci, nimeni nu
poate nici să recunoască, nici să arate înspre cineva, indicând sfinţenia, pentru că există riscul ca
acel cineva, într-o ultimă clipă a vieţii sale, să piardă darul acesta al lui Dumnezeu. Dar putem vorbi
despre oameni sfinţi în viaţă, despre oameni în care Duhul lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc,
lucrarea dumnezeiască sunt foarte prezente, datorită, desigur, premizelor pe care ei înşişi şi le-au
creat, printr-o viaţă înfrânată, plină de nevoinţă, printr-o viaţă de lepădare de patimi, de griji, de
gânduri, de judecăţi, de ispite ale acestei lumi. Astfel de oameni există, îi cunoaştem şi noi! Fiecare
dintre noi poate să mărturisească. Ei nu ţin de o anumită categorie socială, ci aparţin tuturor
categoriilor sociale, începând cu cel mai simplu om.
Fiecare, în satul său, având experienţa satului, putem identifica astfel de persoane. Şi eu, din
copilăria mea, dar şi acum, pot să trimit, cu mintea, la personaje dintre vecinii mei, dintre bătrânii
mei, care cred că se aşează, aproape cu certitudine, în această postură a sfinţeniei: smeriţi, simpli,
cuminţi, nerăutăcioşi, blânzi, lucrători, curaţi, nejudecători. Aceşti oameni, toată ziua, sunt în treaba
lor, se închină lui Dumnezeu smeriţi, plini de sfinţenie.
Sunt astfel de oameni şi în păturile mai emancipate şi mai luminate ale societăţii. Acum avem
experienţa parohiei de oraş. La noi în biserică sunt mulţi medici, ingineri, primari, notari, profesori
universitari şi aşa mai departe. În scaunul spovedaniei noastre întâlnim astfel de oameni dăruiţi, care
împlinesc aceleaşi calităţi pe care le-am enumerate mai devreme la omul simplu de la ţară.
Ce trebuie să mai înţelegem noi, este că respectiva persoană înţelege mult mai clar decât noi, că tot
binele care pulsează înlăuntrul său este şi vine de la Dumnezeu, de la harul dumnezeiesc, dintr-o
împărtăşire foarte tainică de cele dumnezeieşti. Totul este un dar. Singurul merit al persoanei, dacă
este să vorbim de merite, este acela că se deschide sufleteşte şi trupeşte acestei dăruiri, acestei
infuzii de har dumnezeiesc. Atât! Şi ei mărturisesc acest fapt. Niciodată nu vor spune că blândeţea
sau răbdarea lor le aparţin, că se datorează exerciţiilor lor îndelungate. Ci vor spune, mulţumesc lui
Dumnezeu! Mila lui Dumnezeu! Există foarte multă sfinţenie.
Sfinţenia este, cum spuneam şi aş vrea să rămân la acest cuvânt, asociată simplităţii. Este foarte
important! Iar simplitatea este asociată smereniei, un cuvânt magic, aproape, pentru zona noastră
bisericească şi duhovnicească, cuvânt care deseori este răstălmăcit. Smerit este omul foarte
neîncrezător în sine, dar foarte încrezător în Dumnezeu, foarte neîncrezător în sine, dar foarte
încrezător în ceilalţi. Are conştiinţa că el este neputincios, în ciuda faptului, probabil, că el este
dăruit, cum spuneam, cu foarte multe daruri.
Dar să revenim la Sfinţii români. Eu am spus de multe ori că neamul nostru este un neam smerit.
Drama este că, deseori, nu-şi asumă această smerenie şi trăieşte mai curând reversul ei şi o oarecare
duplicitate, slugărnicie. Nu are nimic de-a face smerenia cu slugărnicia. Smerenia neamului nostru
este evidentă prin faptul că noi, ca Biserică, până în veacul al XX-lea, nu am proclamat Sfinţi
români. Lucrul acesta este demn de observat şi cred că este bine plăcut lui Dumnezeu. Este un lucru
îmbucurător că acum, cu voia lui Dumnezeu,şi prin hotărârea Sfântului nostru Sinod au început să
fie proclamaţi Sfinţi dintre ierarhii, domnitorii, cuvioşii şi martirii acestui neam. Se recunoaşte
sfinţenia neamului nostru, care nu putea să lipsească, dar asupra căreia s-a păstrat tăcerea secole de-
a rândul. Numărul lor este mult mai extins decât numărul celor care au fost trecuţi în calendar, în
ultimii ani. Este, indiscutabil, mult mai extinsă sfinţenia la români. Sunt nevoitori în mănăstirile
noastre, sunt anonimi pe care nu-i cunoaşte nimeni, sunt oameni smeriţi, despre care vorbeam.
Desigur, noi trăim într-o lume a publicităţii care nu este interesată de astfel de chipuri şi slavă
Domnului că nu este, pentru că ar strica sfinţenia din popor. Slavă Domnului că presa este
preocupată de cei trufaşi, de cei puternici, de cei bogaţi, de cei culţi şi nu de sfinţi!
R. Rădulescu: Uneori este preocupată, totuşi şi de oameni buni! Vreau să vă întreb un lucru mai
tehnic: atunci când un sfânt este rânduit în calendar, se spune canonizat, recunoscut de Biserică
cu statut de sfânt, pe ce criterii se face aceasta? Care sunt principalele condiţii sau criterii,
pentru ca un om sfinţit să ajungă în calendar?
Pr. Coman: Cel mai important lucru este ca respectiva persoană să fi pătruns, deja, în conştiinţa
poporului binecredincios al Bisericii ca atare, ca om sfânt. Trebuie să facem menţiunea, pe care am
mai fâcut-o şi altă dată, că pentru noi sfânt înseamnă om cercetat de Dumnezeu, om care s-a
împărtăşit de sfinţenia lui Dumnezeu, nu om cu merite deosebite, cu performanţe morale,
profesionale, intelectuale, etc. Sigur, pot fi şi acelea, dar ca o consecinţă a faptului că omul respectiv
a fost dăruit de Dumnezeu cu mult har dumnezeiesc. Acesta este cel mai important criteriu: corpul
eclesial şi poporul drept-credincios să-l cinstească deja.
Este o anume presiune ce se formează la nivelul conştiinţei eclesiale. Putem da un exemplu actual:
presiunea care vine din anumite cercuri de credincioşi ai Bisericii noastre în legătură cu martirii
epocii comuniste. Sfântul Sinod receptează acest curent din ce în ce mai puternic. Poate că este
nevoie ca el să se mai amplifice. După aceea urmează o cercetare canonică, adică o comisie
constituită de Sfântul Sinod va cerceta viaţa respectivului în toate aspectele ei, dar şi urmările
trecerii lui prin viaţă. Noi nu „afectăm” lumea numai în timpul vieţii, o afectăm şi după ce murim,
prin ceea ce lăsăm în urma noastră: moşteniri lăsate propriilor noastre familii, profesiuni, operă,
decizii, etc. Cu cât ai un rang mai mare şi iei decizii mai importante, care afectează pe termen lung
un popor, cu atât responsabilităţile sunt mai mari. Există, desigur şi elemente formale, care nu sunt
întotdeauna obligatorii: se cercetează mormântul, să se constate dacă osemintele sunt sfinte moaşte,
adică dacă au anumite calităţi; se cercetează, apoi, dacă respectivul cuvios, domnitor sau om simplu,
în timpul vieţii şi mai ales după trecerea la cele veşnice, a săvârşit minuni, nu numai în sens lumesc
şi material, ci în zona duhovnicească.
Iată un exemplu de minune săvârşită de Sfântul necunoscut de la Mănăstirea Neamţ. În 1986, dacă
nu mă înşel, a crăpat pământul pe cărarea ce duce de la poarta mănăstirii la biserica mare. A crăpat
atât de tare încât părinţii au fost nevoiţi să sape acolo şi săpând, au descoperit, la o adâncime de
aproximativ doi metri, osemintele unui călugăr. Aceasta este o minune extraordinară! încă nu se
cunoaşte numele sfântului descoperit. El este român, bineînţeles, pentru că a ieşit din splahna
pământului nostru. Aşadar, se face o cercetare, este o comisie care face un dosar, dosarul respectiv
este adus în discuţie Sfântului Sinod şi acesta decide.
La noi lucrurile funcţionează eclesial, adică este importantă cu adevărat voinţa poporului
binecredincios. Aceasta ar părea, la o primă vedere, să nu conteze prea mult, deoarece poporul nu
are acces direct la pârghiile decizionale. Dar în toate deciziile Sfântului Sinod contează mult ecoul
care vine dinspre corpul eclesial, cler şi popor! Sfântul nostru Sinod funcţionează eclesial. Nu
decide izolat de corpul eclesial în întregimea lui. Lucrul acesta mi se pare fundamental.
Aşa s-a întâmplat în cazul Sfântului Ştefan cel mare, pe care, de veacuri, poporul l-a cinstit şi cântat.
Tot poporul a fost acela care a operat cu foarte mult curaj eliminarea micilor sau mai marilor căderi
sau imoralităţi pe care unii istorici le trec în dreptul Sfântului domnitor Ştefan cel mare şi le invocă
atunci când vine vorba despre sfinţenia lui. Poporul a eliminat lucrurile mai puţin bune şi a reţinut
ceea ce a fost frumos şi bun, observând mai ales lucrarea lui Dumnezeu prin acest domnitor. Poporul
l-a cinstit ca pe un sfânt. Candela de la mormântul său nu s-a stins niciodată, de 500 de ani. Sfântul
Sinod nu a făcut decât să recepteze această atitudine a poporului binecredincios, a poporului simplu.
Judecata lui este mai puţin afectată de mintea trufaşă şi pătimaşă, care se slujeşte mai curând pe
sine, propriul egoism şi propria mândrie, decât adevărul.
Este simptomatică atitudinea unor intelectuali de prestigiu din România care-şi făceau titluri de
glorie din a se poziţiona critic la adresa deciziei Sfântului Sinod, invocând documente istorice pe
care ştiinţa dânşilor de carte le pusese la dispoziţie şi care incrirninau moralitatea domnitorului.
Erau atât de siguri că dreptatea este de partea lor! Dacă ar fi putut, în faţa unei astfel de atitudini,
poporul acesta neînvăţat ar fi exclamat: O! Sancta simplicitas! Prea siguri pe ei, le scăpa din vedere
că se aşezau de partea celor care murmurau şi cârteau la adresa Mântuitorului care cina cu vameşii
şi cu păcătoşii!”
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2010)
Părintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) - Predică la Duminica Sfinţilor Români şi a

chemării Sfinţilor Apostoli (2012)
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Suntem în a doua duminică după Rusalii. Prima duminică s-au prăznuit toţi Sfinţii, ca roadă a
lucrării Duhului Sfânt şi a Treimii în lume. Astăzi, în a doua duminică după Pogorârea Duhului
Sfânt, majoritatea ţărilor ortodoxe prăznuiesc sfinţii lor, ai acelei ţări. Ruşii prăznuiesc azi pe toţi
sfinţii ruşi, bulgarii la fel, grecii la fel, georgienii la fel. Noi, românii, avem astăzi duminica tuturor
Sfinţilor români, cunoscuţi şi necunoscuţi, foarte mulţi necunoscuţi, pentru că nici n-a fost cine să
întocmească, să scrie, ca la greci, cu mare atenţie, viaţa lor; poate şi din multă smerenie. Foarte
mulţi din Sfinţii români, din multă, multă smerenie, nu şi-au scris nici ei autobiografia, nici altora nu
le-au îngăduit să o scrie. Să ne gândim numai la Anastasie Crimca, mitropolitul Moldovei, al cărui
dosar este înaintat pentru canonizare şi care cred că este sfânt al lui Dumnezeu şi care nu a lăsat nici
măcar să i se scrie numele pe mormânt. Atâta smerenie avea. Asta la un mitropolit, dar la alţii şi
alţii, neştiuţi şi necunoscuţi, mulţi în casele şi în familiile lor, mulţi pustnici şi trăitori singuratici,
oameni de care, cum zicea Dimitrie Cantemir, ca un stup zumzăia Ceahlăul de sihaştri şi alţi munţi
de-ai României, care au rămas neştiuţi şi necunoscuţi, iar dacă încă ne mai dă Dumnezeu vreme şi
timp, cu siguranţă este şi datorită acestor sfinţi, care sunt sarea pământului.
A doua Evanghelie pe care aţi auzit-o citită este din Evanghelia pentru Sfinţii români, care mai
cuprindea două versete, nu e citită toată pentru că încă n-a apărut în Evangheliarele noastre, adică nu
au apărut încă Evangheliare în care să fie scrisă şi sunt bucăţi din mai multe capitole de la Matei şi
două versete din capitolul 5 de la Matei, versetele 16 şi 17, din Predica de pe munte, în care se zice:
Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra? Şi nu mai e bună de
nimic şi se aruncă afară şi o calcă oamenii în picioare. Iar în continuare se zice: Voi sunteţi
lumina lumii.
Şi să ştiţi că nu întâmplător Mântuitorul vorbeşte despre sare şi despre lumină. În vechime, în
bazinul mediteranean, lumea elenistică şi cea romană şi în general toată lumea din jurul bazinului
Mediteranei, care era lumea cunoscută pe vremea aceea, socotea două lucruri mai importante decât
orice pe pământ. Pliniu, de exemplu, un mare învăţa roman, spunea: „Două lucruri sunt utile şi mai
valorase ca toate celelalte în lume: sarea (sale în latină) şi soarele (sole).”
Făcea şi un fel de proverb el din asta. Acum noi nu avem probleme cu sarea, mai avem încă rămăşiţe
din importanţa pe care oamenii o dădeau sării în basmele noastre ca Sarea în bucate şi celelalte. Dar
acum noi nu mai înţelegem de ce, însă atunci greu se găsea sarea, aproape devenise monedă de
schimb. De multe ori, ca şi consfinţire a păcii dintre două ţări, se presăra peste mâinile unite sare,
atât de valoroasă era socotită. Copilul, când se năştea, era frecat cu sare. Era socotită purificatoare
pentru că nu se strica şi de aceea pare atât de puternic cuvântul acesta, dacă sarea se va strica, că
sarea nu se strică. Traducerea exactă a cuvântului se va strica este dacă sarea va înnebuni, adică o va
lua razna, îşi va pierde firea ei, rânduiala ei şi nu va mai fi bună de nimic. Ce vrea să spună
Mântuitorul? Că aceşti creştini, aceşti aleşi din fiecare neam, atunci cei 12 Apostoli şi apoi toţi
Sfinţii din fiecare neam, cei pe care-i prăznuim astăzi - că ne-a ales Dumnezeu şi în neamul
acesta ca să cunoaştem adevărul, lumina Evangheliei, să primim Împărăţia Cerurilor, că pentru
asta cunoaştem [aceştia sunt sarea pământului].
În sine, cunoaşterea nu are nici un folos, ci folosul absolut este cunoaşterea lui Dumnezeu şi
moştenirea Împărăţiei Cerurilor, cea neclătită, cum zice părintele Sofronie, cea neclintită, care nu
trece şi nu va trece, n-are sfârşit. Acea moştenire, şi mai ales moştenirea împreună cu Fiul lui
Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor, este cea pe care o doreşte orice suflet şi de aceea şi noi, neamul
nostru, a fost ales să cunoască adevărul acesta şi să moştenească Împărăţia Cerurilor şi să-l cunoască
pe Dumnezeu.
Şi aşa cum în vechime soarele, lumina în general şi sarea erau cele mai valoroase şi fără acestea nu
făceai nimic nici unde, Mântuitorul zice: Voi sunteţi sarea. Voi sunteţi lumina, adică dacă veţi
crede în tot ceea ce vă spun, aveţi tot ceea ce vă trebuie în voi înşivă, exact ceea ce spune mai
târziu, adică nu mai umblaţi ca nişte speriaţi, ca nişte deznădăjduiţi să câştigaţi ceva, că nu vă
este de ajuns, că sunteţi puţini, că nu sunteţi de neam bun sau învăţaţi, căci esenţialul este în voi:
sarea şi lumina: Dacă vei bea din apa pe care ţi-o dau Eu, aceasta se va face în tine izvor de apă
care va curge şi va adăpa şi pe alţii, va curge necontenit, nu vei mai înseta – tot despre asta
vorbea.
Aşa cum oamenii alergau după lucrurile esenţiale, sarea şi lumina, aşa şi sufletul caută ceva
neîncetat şi dacă-L găseşte pe Dumnezeu, găseşte lucrurile esenţiale în sine, i le dă Dumnezeu, îl
hrăneşte neîncetat. Se întâmplă în sufletul omului care-L găseşte pe Dumnezeu la fel ca în casa
femeii din Sarepta Sidonului în care a intrat Ilie şi în care untdelemnul din vas nu mai scădea şi
făina nu se împuţina, timp de 3 ani jumătate, până ce s-a sfârşit seceta.
Aşa hrăneşte Dumnezeu sufletul fiecărui “prooroc” dintre noi, pentru că Dumnezeu ne-a împodobit
şi cu această putere a proorociei, dar nu în sensul de a spune ce va urma, ci de a cunoaşte. Cel mai
mare prooroc este cel care ştie de ce a venit în lume şi pentru ce se duce din lume – aşa spuneau
Părinţii atunci când ziceau că Dumnezeu ne-a redat tuturor cele trei demnităţi împărăteşti pe
care omul le pierduse, adică: demnitatea împărăţiei – împărat peste făptură, demnitatea preoţiei
– a puterii de a-L auzi pe Dumnezeu şi de a fi auziţi de Dumnezeu, de a mijloci la Dumnezeu şi
demnitatea proorociei.
Proorocia cea mare despre care vorbesc Părinţii, mai mare decât orice proorocie, este de a şti de
unde venim, pentru ce şi unde trebuie să ne întoarcem, rotunjind cercul, cum zicea părintele Arsenie
Boca şi cui trebuie să slujim şi pentru ce e folositor sufletul în lumea aceasta. Şi acestea sunt sarea
pământului, aceasta este apa, acesta este soarele.
Întorcându-ne la Evanghelia dintâi, cea a chemării apostolilor, pe care aţi auzit-o, din cap. 4 de la
Matei, în care Mântuitorul îi cheamă pe Andrei şi pe Petru, apoi pe Ioan şi pe Iacov şi le zice: Vino
după Mine! şi ei vin după El, pare simplă această Evanghelie, dar ascunde în sine mai multe părţi
foarte importante şi interesante. Până acum am explicat că Dumnezeu parcă ne cheamă mai cu
grăbire atunci când lucrăm, atunci când nu lenevim.
E una dintre marile explicaţii teologice ale Sfântului Ioan Gură de Aur. El spune: „Iată că i-a
chemat Dumnezeu pe Apostoli…”,
„Iată că l-a chemat Dumnezeu pe Moise în timp ce păştea oile…”,
„Iată că l-a chemat Dumnezeu pe David atunci când era în câmp păscând oile şi caprele tatălui
său…”,
„Iată că l-a chemat Dumnezeu pe Saul atunci când fugea să găsească asinele pierdute…”
şi vedem că întotdeauna Dumnezeu cheamă pe cineva să-l facă omul Lui atunci când acesta lucra
ceva, făcea ceva, nu când dormea sau stătea degeaba.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Iată ce valoroasă e munca! Atunci când omul face ceva, se
osteneşte, se străduieşte şi pentru sine şi pentru ceilalţi, Dumnezeu mai cu grăbire îl va ajuta.”
Părinţii spuneau: „Când lucrezi, te munceşte un singur drac, iar când nu faci nimic şi te
leneveşti te muncesc o mie.” şi ştiau ce spuneau.
Aşa, părintele Teofil Pârâianu, când a mers cineva la el şi i-a spus: „Ce mare mănăstire aveţi
aici! Cât muncesc monahii!”, părintele a spus: „Păi să muncească, altfel îi munceşte dracul!”
şi omul acela a crezut că părintele a zis şi el un proverb care sună frumos, dar de fapt era un adevăr,
pe care părintele l-a tot repetat, că atunci când munceşti ceva, când faci ceva, când te osteneşti
pentru ceva, nici Dumnezeu şi nici tu nu îngădui minţii tale să se piardă într-o legătură neîncetată cu
gândurile tale, pe care, de cele mai multe ori, le aruncă diavolul. El cu asta se ocupă, cu bârfa din
mintea noastră, ca un bârfitor care tot încearcă să te prindă de vorbă şi dacă nu faci ceva, foarte rar
se întâmplă ca cineva să reuşească să-l biruiască şi numai prin rugăciune şi osteneală îndelungă, dar
şi atunci, fără de muncă, nu poate.
De aceea Dumnezeu i s-a descoperit lui Antonie cel Mare şi i-a zis: Roagă-te şi munceşte!
Deci o primă învăţătură a acestei Evanghelii este că Dumnezeu i-a ales în timp ce munceau. Alţi
Părinţi merg mai departe şi se întreabă care este exact momentul în care Hristos vine să le
vorbească, căci e un moment de trecere, un moment de pregătire, că nu S-a dus chiar pe mare la ei,
să-i ia când munceau, ci în momentul de trecere, când unii urmau să plece pe mare, iar alţii se
întorceau de la pescuitul de noapte. Şi poate că mai greu îi răspundem lui Dumnezeu în momentele
în care ne pregătim de ceva decât în alte momente.
De exemplu, dacă ne pregătim de un examen, să zicem că un prieten are nevoie de ceva atunci, e
necăjit atunci, trebuie să-l ajuţi atunci; ei, atunci e poate cel mai nepropice moment pentru tine să-i
faci bine, că ai treabă. Ca şi samarineanul, el nu făcea ceva anume, dar se ducea spre ceva, spre o
treabă, era în drum şi atunci omul îşi pleacă cel mai greu mintea spre celălalt şi atunci poate Îl vede
cel mai greu pe Dumnezeu şi pe altul. Şi parcă chiar atunci Dumnezeu te încearcă, îţi pune în cale
o situaţie la care ar trebui să răspunzi, ca şi cum ai şti foarte bine o lecţie la care aştepţi să
răspunzi, dar când eşti luat pe nepregătite oare mai ştii? Ei, dacă ştii şi atunci, cu adevărat eşti
pregătit. Dumnezeu ne mai încearcă sufletele şi când noi suntem pregătiţi pentru altceva, vrem
altceva.
Totuşi, apostolii, chemaţi fiind din drumul lor spre altceva, s-au oprit şi nu numai că s-au oprit, dar
au ascultat şi cuvântul Lui. Greu este acest moment şi mi se pare interesantă această explicaţie şi
adevărată. Şi în cazul nostru este aşa, viaţa întreagă ne este o pregătire pentru cele ale lumii acesteia,
inclusiv în faptul că unii se pregătesc ani întregi de şcoală, 12, 16 şi mai mulţi, pentru viaţa aceasta.
Suntem într-o continuă pregătire, iar la sfârşitul vieţii suntem bolnavi şi ne pregătim să vedem ce
vom face când vom şi mai bolnavi. Dumnezeu nu dispreţuieşte această pregătire, ştie că omul
trebuie să-şi facă şi aici pe pământ rânduiala lui, dar El poate veni în orice moment. Şi te cheamă
Dumnezeu, dar chemarea asta nu o face în persoană, gen “Iată, Eu sunt Hristos şi te chem!”, cum
nici ei n-au ştiut Cine e El atunci. Au bănuit! În primul rând, să nu uităm de chemările lui
Dumnezeu foarte clare: duminicile şi sărbătorile, în care te cheamă Dumnezeu, conştiinţa îţi
spune că Dumnezeu te cheamă la casa Lui. După aceea sunt chemările de la începutul şi
sfârşitul zilei, să ne aducem un pic aminte de Dumnezeu, cât de puţin, deşi ar trebui să-I dăm
mult mai mult, dar măcar puţinul acela să I-l dăm. După aceea, orice imagine sau chemare a
unui om necăjit, orice întâmplare când trebuie să ajuţi pe cineva sau cineva e într-un necaz sau
poţi să faci un bine.
Şi dacă omul lasă puţin din ale lui, continuându-şi după aceea treaba şi răspunde lui Dumnezeu şi
răspunde măcar puţin în fiecare zi la fiecare chemare din aceasta, cu siguranţă să păstrează în inima
omului sarea pământului. Nu se aruncă afară sarea, nu se strică, nu înnebuneşte. Adică Dumnezeu
ne spune că noi, creştinii, suntem sarea pământului şi lumina lumii. Deci dacă cineva făcea legământ
şi jurământ cu cineva, se aducea sare acolo şi se săra peste mâinile lor împreunate. Deci creştinii,
fiind sarea pământului, prin ei se face legământul dintre om şi Dumnezeu. Atâta timp că ne
întoarcem şi Îl urmăm, încă este o legătură între om şi Dumnezeu.
Aşa sunt Sfinţii neamului, prin ei se face legătura noastră cu Dumnezeu. Dacă sarea se va strica,
adică dacă nu vor mai fi aceşti oameni care leagă pământul cu cerul, care fac acest legământ
sfânt între om şi Dumnezeu, cu ce se va mai săra? Atunci parcă îşi pierde întregul neam rostul,
atunci când păcatele trec peste margini şi nu mai sunt aceşti oameni sfinţi şi nu mai rămân nici
măcar clipele şi zilele sfinte de legătură cu Dumnezeu, în care Îi dăm lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu şi oamenilor ce este al oamenilor, atunci acest legământ dintre noi şi Dumnezeu cade şi
tot neamul nostru va fi aruncat afară şi călcat în picioare de oameni, adică Dumnezeu nu va mai
proteja şi nu va mai ocroti neamul acesta, cum a făcut-o sute şi sute de ani, că, iată, suntem întregi şi
uniţi, ceea ce n-au nădăjduit mii de ani strămoşii noştri şi ne-a adus la măsurile acestea şi ne-a lăsat
să nu fim nici sub călcâiul turcului, nici al altor neamuri.
Cred că, dacă neamul acesta şi orice neam, îşi va uita rostul lui şi această sare şi a legăturii noastre
personale cu Dumnezeu şi aceşti oameni sfinţi nu se vor mai naşte şi noi îi vom scoate din mijlocul
nostru, prin păcatele noastre şi prin batjocura noastră, poate şi prin crime şi prin lucruri urâte pe care
le putem face împotriva acestor oameni ai lui Dumnezeu, Dumnezeu atunci poate lăsa acest neam să
piară, cum au pierit babilonienii şi egiptenii şi alte neamuri, ale căror ruine sunt dezgropate acum de
alţii. Aşa se va întâmpla cu neamul care pierde această legătură sfântă cu Dumnezeu şi nu mai este
nici sarea pământului, nici lumina lumii, ci caută alte rosturi şi alte treburi în lumea aceasta şi alte
necazuri îl tulbură, fără să-şi mai aducă aminte de legătura lui cu Dumnezeu. Amin”.
Ierom. Teofan Popescu – Mănăstirea Putna (26 iunie 2011) - Predică la Duminica a II-a după
Rusalii (a Sfinţilor Români): Despre nevoia de ajutor al Sfinţilor români pentru vremurile
grele prin care trecem şi despre modelul Sfinţilor închisorilor
“Fraţi creştini, după cum ştim cu toţii, în această Duminică îi sărbătorim pe Sfinţii români. Aşa a
hotărât Sfântul Sinod al Bisericii noastre în anul 1992, ca în a doua duminică după Pogorârea
Sfântului Duh să îi sărbătorim pe Sfinţii români. Şi se spune în documentul de atunci, din iunie
1992, că prin această duminică se arată lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul
veacurilor.
Este binevenită această sărbătoare, dacă ne gândim şi la faptul că au fost în ultimii 100-150 de ani
tot felul de discuţii legate de români. Cei care nu prea ne iubeau pe noi, românii, spuneau că românii
nu au sfinţi. Pentru că, după cum ştiţi, canonizările în Biserica noastră au început, practic, din 1950.
Asta neînsemnând, desigur, că noi nu am avut sfinţi, dar nu au fost canonizaţi oficial de Biserica
noastră, întrucât nu au existat condiţiile sociale, politice şi bisericeşti ca să se pretindă acest demers
al canonizării. Şi iată că începând cu 1950 s-au canonizat zeci şi zeci de sfinţi din intervalul
secolelor IV-XX. Prin aceasta s-a arătat că pe aceste pământuri au existat, într-adevăr, sfinţi şi
trebuie să ne intereseze foarte mult această sărbătoare întrucât sfinţii sunt oamenii cei mai aleşi ai
unui neam. Ei mijlocesc pentru noi în faţa lui Dumnezeu.
Aţi auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi cum Mântuitorul îi cheamă pe Petru şi pe Andrei şi le spune:
Veniţi după Mine, că vă voi face pescari de oameni.
Desigur, este o chemare specială aceasta, adresată apostolilor, adresată preoţilor în special, dar se
poate spune că Dumnezeu adresează o chemare fiecărui om, spunându-le: Veniţi după Mine şi vă
voi dărui viaţa cea veşnică, întrucât fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu şi poate merge
în asemănarea cu Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne arată, pe de o parte, ce înseamnă sfinţii, că ei sunt mijlocitori pentru noi în
faţa lui Dumnezeu, pe de altă parte spune în epistola a doua către Tesaloniceni: Pentru aceasta ne şi
rugăm pururi pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa.
Iată, deci, Sfântul Pavel se ruga ca Dumnezeu să-i facă vrednici pe tesaloniceni de chemarea pe care
Dumnezeu o adresează fiecărui om şi anume de a dobândi viaţa veşnică, de a fi asemenea cu
Dumnezeu.
Am putea spune şi noi, împreună cu psalmistul: Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, fiindcă,
într-adevăr, de-a lungul timpului au existat sfinţi pe aceste pământuri din cele mai diferite categorii,
de la sfinţi mucenici la sfinţi cuvioşi, sfinţi militari, sfinţi domnitori, oameni simpli.
Şi în situaţia aceasta foarte grea în care ne aflăm astăzi, cu atât mai mult trebuie să ne îndreptăm
rugăciunile către Sfinţii români, ca să se roage pentru ţara şi pentru neamul acesta. Chiar vă
îndemnăm ca în această duminică a Sfinţilor români să faceţi trei metanii şi să vă rugaţi Sfinţilor
români să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi.
– Vă spuneam că din 1950 au început oficial canonizările în Biserica noastră, atunci au fost
canonizaţi: Sfinţii Calinic de la Cernica, Ilie Iorest, care are mormântul aici, la Putna şi
Sava, mitropoliţii Transilvaniei.
– O altă etapă a fost în 1992, când au fost canonizaţi iarăşi mai mulţi Sfinţi români, printre
care: Sfântul Ştefan cel mare, ctitorul mănăstirii noastre, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul,
Sfântul Leontie de la Rădăuţi, Sfântul Antim Ivireanul, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.
– În 2003 s-au canonizat, printre alţii, Sfântul Vasile de la Poiana mărului, Sfântul Ierarh
Mucenic Teodosie de la Brazi.
– În 2005 – Sfântul Onufrie de la Vorona, Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Gheorghe de
la Cernica, mitropolitul Ţării Româneşti, Grigorie Dascălul.
– Unul dintre ultimii sfinţi canonizaţi, în anul 2008, este Sfântul domnitor Neagoe Basarab.
Sfinţii sunt prieteni ai lui Dumnezeu, mijlocitori în faţa tronului dumnezeiesc pentru noi, ceilalţi.
Lor li se cuvine cinstire, lui Dumnezeu I Se cuvine adorare, iar Maicii Domnului prea cinstire.
Desigur, din ceea ce v-am spus, înţelegem mai bine cântările din slujbele bisericeşti de astăzi. Se
spune la un moment dat: Biserica străbună cu sfinţi s-a împodobit.
Există, cu siguranţă, şi mulţi alţi sfinţi despre care nu ştim nimic, Sfinţi români. Să ne gândim ce
spune părintele Cleopa când vine în mănăstire: că acolo, pe dealul din jurul mănăstirii, erau în jur de
50 de sihaştri şi cei mai mulţi dintre ei, când te duceai să vorbeşti cu ei, îţi spuneau imediat pe nume
şi îţi spuneau toate problemele tale. Cine ştie câţi sfinţi necunoscuţi au fost pe aceste meleaguri de-a
lungul veacurilor.
Şi mănăstirea Putna doreşte să iniţieze nişte demersuri pentru canonizarea unor vieţuitori, ai unor
ctitori ai mănăstirii Putna, ne gândim la mitropolitul Teoctist, cel care l-a uns domn pe Sfântul
Ştefan, apoi în secolul XVIII la mitropolitul Iacob Putneanul, al doilea ctitor al Putnei, după Sfântul
Ştefan cel Mare, un monah Arsenie, o parte din ale cărui moaşte se păstrează în mănăstire acum,
Sila, Paisie şi Natan. Iată că pot fi canonizaţi încă mulţi alţi sfinţi, numai de la Putna pot să plece
unele propuneri, iar din toată ţara încă mai pot apărea multe propuneri pentru canonizarea Sfinţilor
români.
Să ne gândim, aproape de zilele noastre, la sfinţii care au pătimit în timpul perioadei comuniste. Nu
putem neglija acest fenomen, vedem cum în zilele noastre părticele din moaştele unor sfinţi
necunoscuţi, care au pătimit în zilele noastre, ajung prin diferite colţuri ale lumii şi fac minuni. Au
fost unii dintre ei care au pătimit în închisori, alţii nu au fost în închisori, dar au avut lucrarea lor în
lume, clerici şi mireni. Iată câteva nume care, cu siguranţă, la un moment dat vor ajunge, trebuie şi
este firesc să ajungă în calendarul Bisericii noastre, măcar dacă s-ar reuşi o zi închinată tuturor
pătimitorilor din perioada comunistă, aşa cum este şi firesc.
Părinţi care au fost foarte îmbunătăţiţi, ne gândim şi la părintele Iachint de aici, de la Putna,
părintele Cleopa, părintele Sofian Boghiu, care a şi realizat o icoană foarte frumoasă a Sfinţilor
români, o să vedeţi o copie a acestei icoane aici, pe tetrapod, când vă închinaţi la sfârşit, părintele
Paisie Olaru, părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Dumitru Stăniloae; dar nu numai clerici, ci şi mireni
care au murit în închisorile comuniste: Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Jimboiu.
Despre acesta din urmă se povesteşte cum deprinsese rugăciunea inimii în condiţiile acelea foarte
grele ale închisorii şi cum, prin sfaturile sale, prin rugăciunile sale, a izbăvit un îndrăcit din
închisoare de acolo, o persoană care făcuse compromisuri pentru a supravieţui şi practic, se cam
îndrăcise, simţea pur şi simplu cum diavolul nu-l lăsa să se roage şi povesteşte că, atunci când s-a
întâlnit cu acel tânăr, se uita tânărul acela la el şi nu putea să-i sufere privirea. El încerca să-l ajute,
dar demonul din el nu putea să sufere nici privirea acestui tânăr care se ruga foarte mult. Şi atunci,
acesta cu dragoste l-a luat deoparte, au început să vorbească, au început să se roage şi încetul cu
încetul şi-a revenit şi spune că, la un moment dat, a simţit efectiv cum a ieşit puterea necurată din el
şi îi mulţumea acestuia, că spunea că datorită rugăciunilor şi cuvintelor pline de dragoste pe care i
le-a adresat, a reuşit să se izbăvească de demon.
Iată, iubiţi credincioşi, foarte interesant acest capitol al celor care au pătimit în temniţele comuniste,
ne referim aici îndeosebi la cei care nu au vrut să facă nici cel mai mic compromis. Să ştiţi că era
foarte greu, gândiţi-vă cât de uşor facem noi un compromis, fără să fim prea mult obligaţi, ci ca să
ne fie puţin mai bine, să avem o imagine mai bună în faţa celorlalţi; gândiţi-vă că în închisori, acolo,
erau probleme de viaţă şi de moarte şi cu adevărat cei care au reuşit să reziste fără să facă nici un
compromis, nu poate fi explicat lucrul acesta decât prin ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă omeneşte nu
aveai cum să rezişti la chinurile extraordinar de dure care erau atunci în închisorile comuniste.
De aceea să-i avem model şi pe aceşti încă necanonizaţi sfinţi din perioada comunistă şi pe toţi
Sfinţii români, să-i avem modele pentru timpurile acestea foarte grele pe care le străbatem şi să fim
conştienţi că Dumnezeu îngăduie aceste timpuri grele pentru păcatele noastre, să ne smerim, să nu
cădem în deznădejde, să-i avem ca model pe aceşti sfinţi care cu toată tăria s-au agăţat de
Dumnezeu, de rugăciunea inimii, de rugăciuni în general şi până la urmă, au reuşit să iasă la lumină.
Unii dintre ei, chiar dacă au murit în temniţe, iată că până astăzi se face într-un fel pomenirea lor şi
îi putem şi noi pomeni în rugăciunile noastre particulare, chiar dacă nu sunt încă oficial trecuţi în
calendar.
Vă spuneam la început că această Duminică a Sfinţilor români a fost rânduită de Biserica noastră în
a doua duminică după Pogorârea Duhului Sfânt. După cum ştiţi, în prima duminică sunt sărbătoriţi
la modul general toţi Sfinţii, iar în a doua duminică Sfinţii români. De ce? Pentru că Sfinţii sunt rod
al Pogorârii Duhului Sfânt în lume. Dumnezeu adresează, desigur, tuturor chemarea spre viaţa cea
veşnică, însă cei care răspund cu cea mai multă râvnă, cu cea mai multă putere sunt sfinţii, care prin
puterea Duhului Sfânt, reuşesc să depăşească lumescul, patimile, şi să se apropie de Dumnezeu. Să
ne învrednicească Dumnezeu şi pe noi să urmăm calea aceasta a mântuirii pentru dobândirea vieţii
veşnice.
Pentru rugăciunile Sfinţilor români, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne
mântuieşte pe noi. Amin”.
Ierom. Grigorie Sandu: Predică la Duminica Sfinţilor Români
„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”.
Iubiţi credincioşi! „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El”. Iată, aceştia, îndată lăsând
toate, au mers după El şi s-au făcut vrednici de El, căci au răspuns la chemare fără să stea pe
gânduri. Atenţie însă că ni se spune şi că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. Dar celor puţini care
au putut fi aleşi li se spune: „Nu te teme, turmă mică, că a binevoit Tatăl Cel din Ceruri să vă dea
vouă Împărăţia “.
Iar cei ce au intrat în Împărăţie sunt sfinţi. Iată astăzi prăznuim Sfinţii români. Ce bucurie
pentru neamul românesc că are în cer şi mijlocitori ieşiţi din mijlocul lui. Sigur că Sfinţii se
roagă şi pentru toată lumea, dar Dumnezeu îi face mai îndrăzneţi pentru neamul lor, căci sfinţii
fac ce îi îndeamnă Duhul Sfânt care se odihneşte în ei. De ce? Pentru că există şi o mântuire ca
neam.
Iar Dumnezeu creează prilejuri pentru a ne sări în ajutor. Cum? Iată cum! Dumnezeu cunoaşte toate
nu pentru că ar vedea ca la un televizor tot ce se întâmplă în lume, ci pentru că toate se întâmplă prin
El, este participant la toate şi este normal să le ştie pe toate, iar Sfinţii nu pot cunoaşte decât ceea ce
le descoperă Duhul Sfânt. Dumnezeu vrea să ne scoată dintr-o nevoie, uneori şi fără să-i cerem
noi şi atunci, prin Duhul Sfânt, descoperă nevoile în care ne aflăm unor sfinţi, cu prioritate celor
de acelaşi neam. Ei având dragoste pentru întreaga lume, prin Duhul Sfânt care se odihneşte în
ei, se roagă pentru noi; atunci Dumnezeu face un pretext din rugăciunea lor, pe care tot El le-a
insuflat-o, şi zice „pentru că mă rugaţi voi le voi face binele acesta”. Vedeţi ce Dumnezeu bun şi
iubitor de oameni avem, cum creează El toate în favoarea noastră?!
Aşadar, Sfinţii fiecărui neam se roagă pentru toată lumea, dar Dumnezeu le îngăduie să o facă cu
prioritate pentru poporul lor. Căci la Judecata de obşte care urmează judecăţii particulare a fiecărui
suflet după moarte vor fi judecate şi popoarele ca întreg, cu şanse diferenţiate de răspuns bun. Din
mijlocul fiecărui popor se ridică rugăciunile multora, dar desigur că Sfinţii fiecărui neam se fac mai
auziţi.
[...]
Deci, avem un înger care se va lupta pentru mântuirea noastră ca neam. Şi noi avem responsabilităţi
şi pentru ce face neamul românesc în economia mântuirii tuturor neamurilor, căci am votat, în zilele
noastre, ale votului universal cu care ne-a amăgit masoneria mondială, cu anumiţi lideri, iar în trecut
sprijineau pe alte căi decât votul, ajungerea la putere a unor persoane care au făcut bine sau rău
pentru mântuirea neamului, de exemplu sprijinirea avorturilor sau a homosexualităţii sau întregii
omeniri, de exemplu prin provocarea unor războaie etc.
Un nor este însă pe cerul sărbătoririi Sfinţilor Români: nu vrem să-i recunoaştem pe toţi şi cum vom
mai îndrăzni să zicem „pentru rugăciunile sfinţilor Tăi, Doamne, miluieşte-ne pe noi”?!
Ştiţi cu toţii că mă refer la Sfinţii martiri din temniţele regimului comunist. După atâta vreme, nici
măcar unul nu a fost canonizat. Subestimăm astfel jertfa lor şi implicit harul lui Dumnezeu care i-a
învrednicit să facă o asemenea jertfă. Refuzând recunoaşterea acestui har se face o hulă la adresa
Duhului Sfânt. Au fost canonizaţi pe bună dreptate şi bine este şi slava lui Dumnezeu pentru aceasta,
zic au fost canonizaţi câţiva cuvioşi care au trăit în post şi priveghere.
Dar oare postul celor din închisori a fost mai uşor de ţinut şi a fost mai puţin plăcut înaintea lui
Dumnezeu, mai ales că era fără de voie aşa de aspru!?
Oare, privegherile lor de la zarca, unde nu aveau voie să se aşeze, dar nu se prăbuşeau pentru că
scurtau timpul prin rugăciune, nu sunt la fel de primite ca privigherile cuvioşilor?!
Oare, milostenia lor făcută din ceea ce aveau nevoie pentru existenţa lor, dându-şi de la gură
puţina pâine a lor unuia mai bolnav, nu atârnă mai mult decât milostenia făcută, de regulă, din
surplusul nostru?!
Oare osteneala făcută în locul cuiva care nu-şi mai putea face norma şi risca nu numai să nu
mai primească sărăcăcioasa hrană, dar şi să fie pedepsit, nu ţine locul ajutorului pe care noi îl
dăm cu atâta zgârcenie celui ce nu mai poate, ca nu cumva să dăm în greu şi să ne epuizăm şi
noi?!
Sunt sigur că în câţiva ani de închisoare s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu şi şi-au curăţit sufletele
mai mult decât o putem face noi într-o viaţă de nevoinţă asumată de voie. Numai rugăciunea i-a
putut ţine vii acolo, de aceea cred că au ajuns să aibă o rugăciune mai bineprimită ca a noastră.
Cei care s-au pocăit, indiferent pentru motivele pentru care au intrat acolo, au ajuns să facă o
pocăinţă mai adevărată decât a noastră. Iubim noi pe aproapele mai mult decât aceia care şi-au iertat
torţionarii?!
Dacă nu canonizăm măcar un sfânt care a trecut prin temniţele comuniste şi prin oroarea reeducării
înseamnă că acceptăm că nu a făcut comunismul nici un abuz, că nimeni nu a avut de suferit
prigoana de pe urma lui mărturisind ataşamentul faţă de neamul românesc, implicit faţă de Biserică,
faţă de ortodoxie, căci poporul român s-a născut ortodox. Este trist, dar adevărat: nu mai suntem la
înălţimea înaintaşilor noştri. Să ne facem măcar datoria faţă de ei, ca măcar prin rugăciunile lor să
sporim şansa de mântuire a celor ce aparţinem neamului românesc.
Societatea civilă şi-a făcut datoria faţă de supravieţuitorii acestei terori şi i-a legitimat ca deţinuţi
politici, i-a decorat, le-a creat şi alte drepturi compensatoare ale suferinţelor îndurate. Biserica însă
nu şi-a făcut datoria faţă de eroii săi care au murit mărturisind pe Hristos, Care i-a şi încununat,
desigur, în ceruri cu sfinţenia pe care noi nu vrem să le-o recunoaştem pe pământ. Este atât de trist
că nu mai pot adăuga decât acest strigăt în numele vostru: Vrem să ne fie daţi Sfinţii martiri ai
neamului românesc! Avem nevoie de sfinţii noştri! Măcar un singur sfânt martir al neamului!
Prin comuniunea sfinţilor în el vor fi toţi.
Dumnezeu să ne ajute! Amin.
(Predică rostită în anul 2011)
(Din: Ieromonah Grigorie Sandu, „Hrana pentru cei ce iubesc numele Domnului: Predici
duminicale”, Editura Coral Sanivet, 2012)
Protos. Hrisostom (Măn. Putna) - Predică la Duminica Sfinţilor români (2013)

“Multe sunt modurile, iubiţi credincioşi, în care Dumnezeu intră în viaţa noastră, modurile în care
noi ne întâlnim cu El.
El, de cele mai multe ori, Se arată aşa cum i-a arătat şi Sfântului Prooroc Ilie, cum citim în Vechiul
Testament, asemenea unui vânt cu adiere subţire, Se arată într-un mod foarte delicat, foarte gingaş.
De multe ori, dacă nu suntem atenţi, dacă nu suntem concentraţi, trece pe lângă noi fără ca noi să ne
dăm seama măcar că a fost pe acolo.
Alteori, însă, Se arată în viaţa noastră ca o furtună. Se arată în viaţa noastră şi ca mângâiere, dar şi
ca suferinţă.
Noi ne punem mereu întrebarea: cum să-L întâlnim noi pe Dumnezeu? Şi ce vom face când ne
vom întâlni cu el? Dar, oare, ne punem noi întrebarea: Dumnezeu ce face când se întâlneşte cu
noi, când se întâlneşte cu ceea ce suntem noi? Căci El vine, mai întâi de toate, smerit, blând, vine
bătând la uşa inimii noastre şi aşteptând ca noi să-i deschidem, pentru ca apoi să poată intra şi
să cineze împreună cu noi. Şi intră Mântuitorul nostru ca lumină, intră ca pace, intră ca înnoire
a vieţii. Dar vine vremea când această Lumină Lină se transformă în foc mistuitor: atunci când
Dumnezeu este pus faţă în faţă cu necredincioşia noastră, cu încăpăţânarea noastră, cu
îndreptăţirea noastră de sine; este pus faţă în faţă cu răul cu care noi nu vrem să ne luptăm, cu
răul pe care l-am lăsat să intre în noi, cu răul căruia i-am oferit locul ce i-ar fi fost pe drept al lui
Dumnezeu. Şi atunci, Dumnezeu se transformă în foc mistuitor, un foc pregătit să ardă tot ceea
ce este rău, ce este nedemn, tot ceea ce stă între noi şi Dumnezeu, tot ceea ce ne împiedică pe noi
să ne mântuim.
Căci mântuirea, iubiţi credincioşi, nu este altceva decât şederea veşnică în preajma lui Dumnezeu.
Dumnezeu, când vine astfel, de cele mai multe ori întâlneşte reacţia noastră de respingere. Noi
putem să-L acceptăm, putem să-L respingem, însă un lucru nu putem: să-L ignorăm. Chemarea lui
Dumnezeu nu este adresată nimănui, nu este aruncată în vânt. Chemarea lui Dumnezeu este, ca şi
El, personală, intimă, familiară. La această chemare suntem chemaţi noi să dăm răspunsul
cuviincios.
Sfinţii pe care astăzi îi prăznuim, Sfinţii români, sfinţii acestui neam, ştiu prea bine lucrul acesta
despre care v-am spus mai înainte. Ei sunt cei care nu numai că au răspuns acestei chemări, dar şi-au
şi deschis inimile ca să primească focul acela curăţitor. Şi ei s-au curăţit mai mult decât aurul, s-au
curăţit de tot trecutul lor, care era poate mai pătat sau mai puţin pătat, dar care, cu siguranţă, avea şi
ceva nedemn în el, care cu siguranţă, nu era străbătut numai de Dumnezeu. Au primit în ei focul
acesta curăţitor şi s-au transformat în lumină.
A două duminică după pogorârea Duhului Sfânt este închinată cinstirii Sfinţilor români, sfinţilor pe
care neamul acesta, pe care pământul acesta i-a dat. Dacă duminica trecută i-am cinstit pe toţi
Sfinţii, fără deosebire de neam, astăzi îi sărbătorim pe sfinţii noştri, cum am spune.
Desigur, unii din dumneavoastră vă puteţi întreba: dar de ce este nevoie ca un neam să-şi
prăznuiască sfinţii lui? De ce nu se poate să intre toţi în aceeaşi categorie? De ce, dacă s-au cinstit
într-o duminică sfinţii, de ce este nevoie de o cinstire specială? Oare nu suntem toţi fraţi? Oare la
Dumnezeu este părtinire? Oare la Dumnezeu contează atât de mult mântuirea unui neam mai mult
decât mântuirea unui suflet? Contează! Şi, în zilele acestea în care globalizarea este pe buzele
tuturor, se pare că oamenii înţeleg din ce în ce mai puţin lucrul acesta. Nu este vorba de o părtinire,
nu este vorba de o concurenţă, nu este vorba că neamul acesta va fi mai sus decât neamul acela, că
dacă fac parte dintr-un neam care s-a format ortodox sunt mult înaintea acelora care n-au cunoscut
ortodoxia decât mult mai târziu. Nu este vorba de acest lucru.
Dumnezeu, când ne-a făcut pe noi, oamenii, ne-a făcut ca prelungire a iubirii intratrinitare, a iubirii
Lui familiale. Dumnezeu ne-a făcut pe noi ca noi să ne bucurăm de El ca tată şi El să se bucure de
noi ca fii. Ne-a propus Dumnezeu o iubire ca în sânul unei familii. Şi dintre cele nouă cete îngereşti,
una, anume ceata care se numeşte domnii are încredinţare de la Dumnezeu, are ascultare să păzească
graniţele neamurilor, să păzească ordinea în care aceste neamuri se prezintă înaintea lui Dumnezeu,
fiecare aducând ceea ce este propriu, fiecare venind cu frumuseţea lui unică.
Şi dacă Dumnezeu a hotărât ca una din cetele îngereşti să se ocupe de acest lucru, oare de ce
oamenii încearcă să desfiinţeze aceste graniţe? Nu mă refer la graniţele acestea lumeşti, mă refer la
distrugerea rădăcinilor. Prea uşor ne lăsăm copiii să plece în străinătate pentru a munci, prea uşor îi
lăsăm să plece, ştiind că, poate, acolo ei îşi vor pierde rădăcinile, îşi vor pierde ceea ce este propriu
lor. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu este vorba de a opri pe cineva să muncească, nu este vorba
că slujim altor neamuri, nicidecum; toţi suntem fraţi. Dar este foarte dureros când un tânăr plecat în
străinătate, care se întoarce după un timp, nu prea mult, nu mai ştie să grăiască în limba maternă.
Când acest tânăr, întorcându-se acasă, primul lucru nu este acela de a se duce la mormântul mamei
sau al strămoşilor, ci este acela de a-şi denigra neamul.
Este foarte trist când părinţii pleacă în străinătate, lăsându-şi copiii în grija străinilor, lăsându-şi
copiii fără rădăcină, rădăcină pe care ei ar fi trebuit s-o perpetueze. Dacă vă uitaţi în jur, să nu
credeţi că sinuciderile din rândul copiilor – nu al tinerilor, al copiilor! – au altă cauză decât faptul că
au fost lăsaţi singuri şi că părinţii au plecat în străinătate. Marea majoritate, prea marea majoritate a
cazurilor au această durere.
Am întrebat multe persoane şi oameni de ştiinţă şi oameni politici şi aşa mai departe, ce bun ar
aduce globalizarea? Şi nu mi-au adus ca argumente decât cauze economice. Dar hai să fim oneşti, n-
am fost noi, oare, păcăliţi de aceste cauze? Suntem noi mai bogaţi ca înainte, suntem noi mai fericiţi
ca înainte, primim noi mai mult decât dăm? Economia noastră este, oare, mai puternică decât
înainte?
Mai sunt, oare, tinerii noştri la fel de preţuiţi la concursurile internaţionale, aşa cum erau odată? Nu!
Am renunţat la graniţe, dar, de fapt, am renunţat la firea neamului nostru; neamul nostru care este
ortodox, neamul nostru care a ştiut mereu să-şi cinstească înaintaşii, neamul nostru care a ştiut ce
înseamnă mormântul mamei. Acest neam îşi sărbătoreşte astăzi Sfinţii.
Mai este un motiv pentru care Dumnezeu ne vrea adunaţi şi ne vrea aşa cum suntem, deosebiţi.
Uniţi, dar fiecare diferit. Motivul este că vrea ca noi să ne comportăm ca nişte fraţi. Ca noi să arătăm
o dragoste ca într-o familie. Iar neamul nu este altceva decât o familie lărgită.
Cum să ne iubim noi aproapele când nu-l considerăm deloc a fi lângă noi? E uşor să spui: Îl iert şi îl
iubesc pe acela care este departe. Dar să-l iert, să-l trec cu vederea, să-l iubesc pe vecinul meu, pe
cel de lângă mine, pe cel cu care îmi mănânc pâinea, cu cel cu care îmi împart şi durerea şi bucuria,
este mai greu. Dar, dacă reuşesc aceasta, iubirea mea este mult mai statornică.
Cu o astfel de iubire s-au sfinţit şi aceşti oameni ca noi, oameni dintre noi pe care îi cinstim astăzi.
Sfinţii noştri români ne-au iubit şi ne iubesc ca pe propriile lor rudenii. Ne-au iubit în vremuri
crâncene, în vremuri foarte grele, căci poporul nostru român nu a fost niciodată lipsit de aceste
necazuri. Poporul nostru român, fiind la graniţă, la intersecţia atâtor influenţe şi puteri străine, nu a
avut parte de linişte niciodată. Şi, în aceste vremuri, oamenii aceştia dintre noi, oamenii aceştia ca
noi s-au sfinţit iubindu-i pe cei de lângă ei şi pe noi, după ei, ca pe propriile lor rudenii.
Zice o rugăciune a Bisericii că mult poate rugăciunea Maicii pentru îmblânzirea Fiului. Când avem
atâţia părinţi, atâtea maici care se roagă pentru noi ca pentru proprii lor copii, de ce, atunci, să
fim deznădăjduiţi? Dar de ce să nu răspundem noi cu acelaşi fel de iubire? De ce să nu ne rugăm
către ei ca şi către propriile noastre rudenii? Duminica de astăzi nu invită la altceva, nu cheamă la
altceva decât la o astfel de rugăciune, la o astfel de chemare, căci noi suntem şi fii, dar şi moştenitori
ai lor. Ei sunt răspunsul neamului nostru la chemarea lui Dumnezeu.
Ei sunt slava acestui pământ. Însă, în acelaşi timp, ei sunt şi o provocare a acestui pământ. O
provocare pe care ei ne-o fac. Şi provocarea este acesta: Iată, noi aceasta am făcut, aceasta facem.
Dar voi, urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri, ce faceţi? Cum spune psalmistul: dar dreptul ce-a făcut?
Şi ne păzim noi familia noastră? Ne păzim noi pământul nostru, neamul nostru, ţara noastră, ca apoi
să putem lupta şi pentru celelalte neamuri?
Sfântul Ştefan, care-şi are aici locaş, a trebuit să înfrunte o durere extraordinar de mare, o durere pe
care numai un părinte, un conducător adevărat o poate înţelege, şi anume aceea de a lupta împotriva
propriilor lui fii. Căci ienicerii care veneau peste el, care veneau să subjuge patria noastră, nu erau
decât fiii acestui neam, fii pe care musulmanii îi luaseră în robie şi îi transformaseră în unii
asemenea lor. Ienicerii nu erau altceva decât cei care-şi vânduseră credinţa pe nimic, cei care nu
trăiau decât din jefuirea propriului neam. Şi Sfântul Ştefan a trebuit să lupte împotriva fiilor lui.
Cum credeţi că se uită Sfântul Ştefan acum la noi, noi care ne vindem ţara, noi care suntem alţi
ieniceri? Uitaţi-vă în jur şi nu departe de aici, ci foarte aproape şi o să vedeţi cum aceşti fii ai
neamului românesc, se grăbesc să vândă nu numai pământul, ci şi ceea ce este sub el. Dacă ar putea,
ar vinde şi cerul. Dar Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.
Noi, părinţii acestor fii, cum de-i lăsăm? Cum de nu-i întrebăm: Tu fiul cui eşti? Unde este mama ta
şi moşul tău şi strămoşul tău? Şi ce-au făcut ei pentru acest neam? Şi cum tu, acum, pentru un
salariu, o vinzi pe mama?
Iubiţi credincioşi, când este vorba de pieirea sufletului şi de vindecarea lui, de pieirea unui neam,
atunci dragostea devine necruţătoare. Nu trebuie să mai tăcem. Nu trebuie să închidem ochii, nu
trebuie să le mai aducem şi noi argumente şi îndreptăţiri, că este greu, că nu avem un ban, că străinii
plătesc mai bine… Oare? Cât costă un suflet în ziua de azi? V-aţi pus întrebarea? Oare aţi uitat
ce-a spus Hristos, că bogăţia unui pământ, cu tot pământul, nu fac cât un suflet? Şi noi ne
vindem credinţa şi neamul şi ţara pe câţiva euro.
Sfinţii acestui neam au trăit în condiţii mult mai grele decât am trăit noi. Sfântul Calinic de la
Cernica a rămas într-un timp singurul episcop canonic, singurul care a trebuit să lupte cu
secularizarea, secularizare care şi astăzi are urmări. Ceilalţi sfinţi n-au făcut altceva decât să
slujească aceluiaşi ideal: ca toţi să fim una.
Îl vedem pe Sfântul Paisie Velicikovski, care nu era de neam român, însă pe acest pământ s-a
comportat aşa cum Dumnezeu i-a poruncit, ţinând neamurile care erau sub stăpânirea Lui, fiecare
păstrându-şi deosebirea, demnitatea şi caracteristica. Nu veţi vedea nici un Sfânt român crescut în
palate, nu veţi vedea nici un Sfânt român care să nu ştie ce înseamnă mormântul mamei şi care să nu
fi crescut la umbra crucii din cimitir. N-o să găsiţi nici un Sfânt român care să fi zis că românii sunt
cel mai de dispreţuit popor şi neam şi mai bine să-mi schimb credinţa şi limba şi neamul decât să
mai fiu aici, că îmi este scârbă să mă întorc în ţara mea, cum auzim pe cei care s-au întors după o
scurtă perioadă petrecută în alte ţări. N-o să vedem nici un astfel de sfânt.
Sfinţii aceştia sunt sfinţii noştri, sfinţii aceştia sunt cei care strigă lui Dumnezeu:
„Doamne, uită-te la el, uită-te la ea, vezi cât riscă, vezi că-şi fac singuri rău. Dacă mie îmi este aşa
milă de ei, Ţie, cu siguranţă, Îţi este mai milă. Nu-i lăsa, Doamne. Ajută-i! Adu-i aici, lângă noi!
Adu-i, după cuvântul Tău, ca toţi să fie una.”
Aceşti sfinţi ne cheamă, iubiţi credincioşi. Aceşti sfinţi ne îndeamnă să nu ne pierdem demnitatea,să
nu ne ruşinăm cu părinţii noştri care sunt de la ţară sau cu bunicii noştri care au fost ţărani şi n-au
avut carte sau cine ştie ce acuză li se mai aduce. Aceşti sfinţi vin astăzi să ne aducă aminte că ei sunt
fii ai aceluiaşi neam ca şi noi, că ei sunt rudeniile noastre şi că aşteaptă de la noi aceeaşi legătură pe
care ei au împlinit-o. Aşteaptă de la noi să ne rugăm lor cu aceeaşi familiaritate cu care ei s-au rugat
pentru noi. Aşteaptă de la noi să se aprindă în noi dorul acela de a fi mai repede împreună cu ei.
Aşteaptă de la noi, într-un cuvânt, să ne trezim, să ne aducem aminte cine suntem.
Smerenia nu înseamnă a te socoti pe tine nimic. Dar ce, Dumnezeu a făcut nimic? Duhul Sfânt,
când a grăit prin Sfântul Prooroc David, zicând: Te voi lăuda, Doamne, că m-ai făcut o făptură
aşa de minunată, s-a mândrit? Sau a făcut-o spre a ne mândri? Nu! E adevărat, suntem răi,
suntem leneşi, suntem trândavi, suntem un neam desfrânat, cum spunea Mântuitorul şi prin
desfrânat aici înţeleg trădător. Însă nu asta ne caracterizează. Asta am ajuns. Dar tot suntem
ceva: suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu, suntem fiii Lui. Şi ca fii ai Lui ne putem întoarce la
ceva, căci nu suntem singuri, nu suntem orfani. Chiar dacă am rătăcit pe pământuri străine,
avem întotdeauna o casă la care să ne întoarcem. Avem întotdeauna un Părinte care-Şi va ţine
mâna pururi streaşină la ochi, uitându-Se după noi. Avem atâtea şi atâtea generaţii înaintea
noastră, care s-au jertfit şi s-au rugat şi pentru noi. Avem generaţii care vin după noi şi faţă de
care avem responsabilităţi. Nu suntem orfani!
Şi încă o dată spun: sfinţii de astăzi, Sfinţii români, nu aduc alt cuvânt înaintea noastră decât acesta:
că noi suntem ai lor şi ei sunt ai noştri. Şi această rugăciune o aşteaptă de la noi: aşteaptă să-i
urmăm, iubiţi credincioşi. Să-i urmăm şi să nu ne ruşinăm de ei.
Dacă ne vom ruga lui Dumnezeu ca unui tată, dacă ne vom ruga Maicii lui Dumnezeu ca unei mame
şi dacă în rugăciunea noastră vom aduce pe aceste rudenii ale noastre, pe Sfinţii pe care astăzi îi
pomenim, Dumnezeu nu va putea să-Şi întoarcă faţa de la noi. Şi dacă ne vom ruga aşa, cu acest duh
liniştit şi încrezător că nu suntem orfani, atunci viaţa veşnică o să înceapă aici şi acum. Amin”.
Părintele Nichifor Horia (Iaşi) - Predică la Duminica a doua după Rusalii (a chemării primilor
apostoli şi a Sfinţilor români) – 2013
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, am ascultat în această zi pericopă evanghelică de la Matei, a chemării de către

Mântuitorul Hristos a chemării Apostolilor: “Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi
fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau
pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele,
au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi
pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată,
lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în
sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în
popor”.
Iată, Evanghelia ne pune înainte răspunsul dat de către Apostolii chemaţi de Mântuitorul – Andrei,
cel întâi chemat şi Simon, fratele lui, dar şi ceilalţi Apostoli – şi Evanghelistul Matei subliniază
acest: îndată ce au auzit glasul Mântuitorului au urmat, lăsând toate. Desigur, acestei chemări îi
preced altele.
Ştim că Mântuitorul Se face descoperit lui Petru în acea pescuire minunată şi o duminică este
consacrată pentru a înţelege o altă chemare, acolo, la pescuirea minunată. Important este să
înţelegem că şi Andrei şi fratele său, Simon, erau întru aşteptare, erau pregătiţi, într-o anumită
măsură, prin aşteptarea lor să cunoască pe Domnul şi Domnul li Se face descoperit.
Pentru că erau ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul şi atunci când Filip îl cheamă pe Natanail să-L
cunoască pe Domnul, îi spune: Iată, am auzit de Mesia Cel din Nazaret, Natanail se minunează şi
spune: Din Nazaret poate fi ceva bun?, iar Filip îi spune: Vino şi vezi! Înţelegem că şi Natanail, ca şi
Andrei şi Simon, erau într-o aşteptare a Mântuitorului, a lui Mesia Cel propovăduit de prooroci.
Iată, erau iudei, şi iudeii cunoscuseră dreapta credinţă şi prin prooroci, cunoscuseră această veste pe
care Dumnezeul Cel Viu o dăduse în popor, că avea să vină Mesia Care să le vestească lor toate.
Însăşi femeia samarineancă – şi ştim că samarinenii aveau amestecate, împreună cu adevărurile

revelate de Dumnezeu şi multe rătăciri din popoare păgâne – spune: Ştim că va veni Mesia şi Acela
ne va vesti nouă toate.
Aşadar, ne minunăm de răspunsul acesta de îndată, dar să înţelegem şi aceasta, că Apostolii erau
deja într-o aşteptare, într-o înţelegere că Mesia va să vină. Mai mult decât atât, ştim că Mântuitorul
le-a spus mai târziu Apostolilor: Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi.
Ei sunt aleşi de către Mântuitorul Hristos pentru că inima lor era în această aşteptare. Ne minunăm,
pe de o parte, de răspunsul lor total şi imediat, dar şi această minunare trebuie s-o avem drept în
inima noastră, căci Mântuitorul li Se face cunoscut atât de firesc, atât de adânc, încât aceşti oameni
simpli, legaţi de pământ prin meseria pe care o aveau – Petru era om căsătorit, fii lui Zevedeu erau
însoţiţi de tatăl lor şi în popor era cultivată o adâncă legătură între om şi lucrarea sa şi familia sa,
erau îndemnaţi cu toţii să aibă copii şi să aibă mulţi copii – ne minunăm cum oamenii aceştia au
puterea nu doar să Îl urmeze pe Hristos, ci să-L recunoască, să înţeleagă că Cel ce le vorbea nu era
un om obişnuit, ci era Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, trimisul lui Dumnezeu.
Ne aducem aminte de Zaheu vameşul. Acesta, om învăţat cu corupţia, învăţat să sfideze orice
dreptate, învăţat să viclenească, doar-doar grosul banilor vor intra în punga lui prin viclenie şi prin
minciună şi-şi va lărgi avuţia şi dorinţa de stăpânire şi de chivernisire şi de respect, pe care, şi în
lumea în care trăim, îl avem pentru cei înstăriţi şi pentru cei ce au un cuvânt de spus în plan social.
Iată, şi Zaheu vameşul, auzind de Mântuitorul Hristos, Îl aşteaptă într-un fel inedit: fiind mic de
statură, se urcă într-un copac, ştiind că pe acolo avea să treacă. Şi înţelegem, din ceea ce a urmat, că
Zaheu nu s-a suit într-un copac şi nu a vrut atât de mult să-L vadă pe Mântuitorul aşa cum vrem noi
de multe ori să vedem spectacole sau lucruri inedite, dar nicidecum să schimbăm ceva adânc în noi,
să înţelegem un semn al lui Dumnezeu. Zaheu se suise cu un gând bun şi de aceea, când Iisus S-a
apropiat de el şi i-a spus: Grăbeşte-te de coboară, că astăzi trebuie să rămân în casa ta.
Văd o asemănare între Zaheu şi Apostoli: şi unii şi alţii au vrut să-L cunoască drept pe Dumnezeu,
au vrut să cunoască altceva decât siguranţa şi plăcerile lumii acesteia, decât tot ceea ce agonisiseră
până atunci, care nu le erau de ajuns, au înţeles că viaţa este mult mai mult, că lumea este mult mai
mult, că sensul vieţii noastre este mult mai mult. Au înţeles că Dumnezeu există şi că El, Care ne-a
creat, poate să Se apropie de inimile noastre aşa cum se apropie mama de copil, fără să-l sperie, fără
să-l şocheze.
În copilărie, şi mama şi tata se joacă cu copilul pe limbajul lui, prefăcându-se asemenea lui că nu
înţelege anumite lucruri, utilizând diminutive şi apelative astfel încât copilul să poată să vină în
ritmul lui către mamă. Tot astfel, Dumnezeu ştie măsura inimii noastre, dar şi dorul şi aşteptarea
noastră, dacă ele sunt.
Şi Zaheu, când a auzit glasul Domnului, a pogorât cu cucernicie şi cu dragoste şi L-a chemat pe
Mântuitorul Hristos în casa sa. Nu L-a chemat privind cumva de sus, cum că el Îl onorează pe
Mântuitorul invitându-L în casa sa, care era, probabil, precum una din vilele acestei lumi, cu toate
înlesnirile, care de multe ori te intimidează, nu ştii cum să calci ca să nu stânjeneşti, să nu spargi
ceva. Zaheu nu a privit de sus la această întâlnire, ci a privit de jos. Zaheu vedea în Hristos pe cel
trimis de Dumnezeu. Poate că nu înţelegea că este Fiul Dumnezeului Celui Viu, dar, intrând Hristos
în casa sa, el a înţeles mai mult. A înţeles sfinţenia şi a înţeles lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, pe
urmă a înţeles că Dumnezeu există, a înţeles că ceea ce făcuse el fusese nedrept, a înţeles că
minciuna sălbăticeşte pe om şi minte chiar pe cel ce o cultivă şi atunci, din dorul lui de adevăr,
crezând cuvântului lui Hristos, a putut să spună: Iată, Doamne, tot ce am nedreptăţit întorc împătrit.
Apostolii înşişi au recunoscut pe Mântuitorul Hristos în acelaşi gând, vrând să-şi schimbe viaţa lor
şi să schimbe lumea întreagă pentru că au ştiut că acel cuvânt pe care-l auzeau nu era vreo filosofie
mai dreaptă, vreun cuvânt mai înţelept, ci era cuvânt cu putere multă, era cuvânt dumnezeiesc. Şi au
ştiut că acesta este adevărul. Pentru aceasta Apostolii au răspuns de îndată! Pentru că au înţeles că
Cel ce le vorbea era Însuşi Dumnezeu şi cuvântul Său – adevărul.
Apostolii au înţeles mai mult şi mai repede decât toţi ceilalţi. Dar, repet, ceea ce ne uimeşte este că
Dumnezeu Se apropie cu delicateţe de noi, cu gingăşie şi ştie să Se facă înţeles. Spune Proorocul
David la un moment dat: Cel ce a zidit urechea, oare nu aude? Cel ce a făcut ochiul, oare nu
priveşte?
Dumnezeu ştie toate cele adânci ale noastre şi aşteaptă ca şi noi, asemenea Apostolilor, asemenea lui
Simon şi lui Andrei, asemenea lui Zaheu, să vrem să cunoaştem mai drept pe Dumnezeu, să avem
încredere în cuvântul Lui, să-l trăim şi să-l lucrăm. În tot ce înseamnă milostenia şi biruinţa poftei
acestei lumi: Să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta - pentru
câţi dintre noi acestea sunt într-adevăr norme de viaţă şi putem spune, precum tânărul ce căta viaţă
veşnică: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele… – n-am ucis nici copii în pântecele meu sau
al soţiei mele, nu m-am făcut părtaş la ucidere şi la grăire de rău şi la bârfă, n-am clevetit şi n-am
curvit şi nici n-am căutat cele ale curviei, n-am îngroşat sufletul căutând sporirea bogăţiilor de orice
fel, nu am căutat să fiu poticneală fratelui meu, mărturie mincinoasă sau orice alt chip. De aici
pornind, într-adevăr, putem să auzim şi noi chemarea lui Dumnezeu, care este mult mai adâncă
decât a păzi moralmente aceste prescripţii, dar, fără păzirea acestora, chemarea lui Dumnezeu nici n-
o auzim, precum Zaheu vameşul n-o auzise până când nu s-a urcat în sicomor să-L cunoască pe Cel
Care l-a făcut şi l-a chemat spre viaţă.
Aşadar, înţelegem că Dumnezeu cunoaşte sufletul nostru şi ştie să Se apropie de sufletul nostru
atunci când şi noi Îl aşteptăm şi Îl chemăm cu adevăr, adâncind în sufletele noastre rugăciunea
dreaptă şi iubirea de Dumnezeu. Dumnezeu aşteaptă răspunsul nostru şi, de aceea, noi toţi cei ce am
venit în biserică, crezând acestui cuvânt şi căutând pe Dumnezeu – căci pentru aceasta am venit aici
– noi toţi să punem acest cuvânt la inima noastră, hotărându-ne nu doar să răspundem de îndată
chemării lui Dumnezeu, ci şi să păstrăm acest răspuns nemicşorat în toată viaţa noastră, căutând şi
noi fericirea pe care Hristos a vestit-o: Fericiţi toţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc
pe el.
Aşadar, să păzim cuvântul lui Dumnezeu şi vă îndemn pe toţi să citiţi în fiecare zi din Noul
Testament, să cunoaşteţi cuvântul lui Dumnezeu şi să-l păziţi pe el. Pentru că în acest cuvânt şi noi
vom avea lumina Apostolilor şi vom putea s-o arătăm şi celorlalţi. Altminteri, bâjbâim şi rătăcim.
Şi-i rătăcim şi pe cei din jurul nostru, ne chinuim noi înşine şi-i chinuim şi pe cei din jurul nostru.
Astăzi, în Biserică, îi proslăvim pe Sfinţii Români, pentru că, pornind de la cuvântul Evangheliei,
Sfântul Andrei cel întâi chemat, cunoscând puterea cuvântului lui Dumnezeu, cunoscând adevărul
lui Dumnezeu, l-a mărturisit până pe teritoriul ţării noastre. Suntem popor creştin şi această
creştinare n-a venit cândva, prin secolul X sau XV sau XVII, n-a venit o dată cu protestanţii sau la
porunca cuiva, ci a venit prin sămânţa cuvântului marelui Apostol Andrei, sămânţă care a avut timp
să crească şi să rodească. Şi rodul acestei seminţe sunt sfinţii pe care-i cunoaştem şi pe care nu-i
cunoaştem.
Iată, o cinstim pe Sfânta Paraschiva, care face minuni şi îi ajută pe toţi cei ce cred în ea. Ştim cu toţii
că la 14 octombrie Iaşiul devine neîncăpător pentru toţi cei ce vin să se închine moaştelor ei. Şi vor
să se închine pentru că au înţeles puterea sfinţilor şi mărturia sfinţilor, care rămâne chiar şi după
moarte, că Dumnezeu este viu, este adevărat şi este iubire. Şi sfinţii înşişi în adevăr şi iubire ascultă
rugăciunile noastre. Şi celor ce vor să urmeze vieţii lor, iată, le şi împlinesc.
Pomenim pe cei pe care îi avem în Moldova, de Sfânta Teodora de la Sihla, de Sfântul Paisie de la
Neamţ, dar să ne gândim şi la Sfântul necunoscut de la Neamţ, pentru că Duminica de astăzi îi
cuprinde şi pe cei pe care nu-i cunoaştem, dar ale căror rugăciuni lucrează în viaţa noastră şi în
Biserică.
Ne-am născut pe pământ creştin şi rugăciunea Sfinţilor Români ne cheamă să înţelegem că această
chemare pe care Mântuitorul a făcut-o Apostolilor şi lui Zaheu şi tuturor celor ce cred în El este
adâncă şi vie în mijlocul acestui popor. Să fim atenţi cui răspundem şi pe cine credem. Credem
acestei chemări, credem mărturiei sfinţilor sau credem mai mult cuvintelor lumii acesteia: că avem
drepturi, că oamenii au o grămadă de drepturi să nu asculte de Dumnezeu, să trăiască necununaţi, să
curvească, nici să nu se gândească a trăi curat în familiile lor, crezând cuvântului lui Dumnezeu, ba
poate chiar să se spurce în feluri de negândit în lumea aceasta, în toate păcatele necinstei trupeşti,
după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani, că pentru mândria inimii lor i-a dat
neînţelepţiei, atrăgându-se unii pe alţii, bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei, săvârşind păcatul şi
luând pentru aceasta plată nelegiuirii.
Credem mai mult cuvântului lui Hristos sau cuvântului lumii acesteia, care pe toate le
răstălmăceşte? Hoţul neprins, negustor cinstit – asta vedem în jurul nostru şi o ştim cu toţii. Dar, cât
timp rămâne hoţ neprins, rugăciunea lui nu este primită. Rugăciunea lui este minciună şi viaţa lui
este minciună. Şi, din păcate, la moartea lui va afla deznădejde şi minciuna pe care a cultivat-o.
Vedem oameni certaţi care nu-şi vorbesc, tată cu fiu sau soacră cu noră – rugăciunea lor nu este
primită. Spune Sfântul Apostol Pavel: Nu vă amăgiţi, nici curvarii, nici hoţii, nici malahienii nu vor
intra în Împărăţia Cerurilor şi Mântuitorul Hristos Însuşi spune că nimic necurat nu va intra în
Împărăţia Cerurilor.
De aceea, dacă auzim aceste cuvinte şi credem lor, precum au crezut Apostolii, să curăţim şi noi
sufletele noastre de toată minciuna şi să credem cu adevărat lui Hristos şi să trăim asta în viaţă
noastră! Nu să plecăm din biserică şi să avem o altă viaţă, paralelă, crezând toate cele ce le auzim în
jur, poate la televizor sau la prieteni, crezând că putem trăi oricum, că ne putem spurca oricum şi ne
putem minţi unii pe alţii şi crezând că putem avea şi părtăşie cu Dumnezeu! Putem avea părtăşie cu
El doar atunci când răspundem, când recunoaştem chemarea Lui, dar o şi trăim, precum Apostolii
sau Zaheu au trăit-o, îndreptând viaţa noastră şi sfinţind viaţa noastră. Şi sfinţenia înseamnă să
căutăm adevărul cuvintelor Lui şi să trăim în adevăr şi iubire, precum Sfinţii Români au trăit şi au
descoperit în minunile pe care le-au făcut că da, Dumnezeu există şi cuvântul Lui este adevărul.
Acesta este mesajul Evangheliei de astăzi şi al Duminicii de astăzi: să ieşim din biserică mai întăriţi
şi bucuroşi că ne-am născut popor creştin, că viaţa noastră se împărtăşeşte din nestricăciunea
veşniciei, pentru că este scris: Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine Dumnezeu
adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.
În măsura în care într-adevăr Îl cunoaştem pe Dumnezeu, noi deja trăim viaţa veşnică.
Să ne umplem sufletele de bucurie şi să ne curăţăm de toate delăsările şi necredinţele noastre, pentru

ca şi noi, într-adevăr, să cunoaştem bucuria şi puterea Apostolilor de a trăi împreună cu Hristos.
Amin”.
PS Calinic Argatu, episcop al Argeşului şi Muscelului – Predică

(fragment)
Sfântul Calinic, bucureşteanul de neam românesc, a reuşit să facă cele mai mari posturi din
Ortodoxie (la catolici e numai cu lapte postul!) şi ne-a lăsat nouă şi peste veacuri, cum se poate
posti, cum se poate sfinţi şi cum se poate ajunge sfânt proslăvit de Dumnezeu!
Stareţul Gheorghe, înaintaşul Sfântului Calinic la conducerea mănăstirii Cernica, de curând

proclamat sfânt de Sfântul Sinod, s-a orânduit, din mila lui Dumnezeu, întru cinstire, ca şi Sfântul
Cuvios, născut în Săliştea Sibiului, înflorit duhovniceşte în Moldova şi Athos şi cu rodire în Cernica,
Căldăruşani, Pasărea şi Argeşul Ţării Româneşti!
Ce bucurie să se aşeze pe fruntea Ţării cunună celor patru sfinţi: doi ierarhi – Dosoftei,
Mitropolitul Moldovei şi Grigore, Mitropolitul Ţării Româneşti, precum şi doi Cuvioşi Părinţi –
Onufrie din Sihăstria Voronei şi Gheorghe de la Cernica!
Acest Neam românesc, aş zice Neam de sfinţi şi martiri din toate timpurile, a primit pe frunte
cununa sfinţilor şi o vor primi mereu că n-au cârtit şi n-au hulit pe Dumnezeu pentru cele care
au fost şi care vor mai veni!
Am mai spus-o şi-o repet pentru a nu se uita: Neamul acesta românesc şi-a dat mereu examene de
absolută exigenţă şi anul acesta a fost la fel. Nici nu se poate să nu fim iubiţi de Dumnezeu cu toată
păcătoşenia noastră! Se vede ca zorile de ziuă, că ceea ce a spus Iisus, rămâne veşnic de-a pururi:
„Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu!”
Da, să fim vii şi să slăvim pe Dumnezeu întru Sfinţii Săi despre care Mitropolitul Moldovei şi
Sucevei, Sfântul Ierarh Dosoftei, spune în Vieţile Sfinţilor tipărită în 1682, la fila 152: „Mulţi
sfinţi se fac şi la Rusia şi până astăzi … Dar încă şi la români mulţi sunt, a căror am văzut viaţa
şi traiul lor, dar n-au fost căutaţi, fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafael de Agapia, căruia i-am
sărutat şi Sfintele Moaşte. Am apucat în zilele noastre Părinţi înalţi întru bunătăţi şi în petrecere
şi plecaţi la smerenie adâncă, pe părintele Chiriac din Bisericani, gol petrecând şi ticăloşit în
munte 60 de ani. Şi pe Chiriac din Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia, încă şi pre
Ioan de Râşca, arhiepiscopul acela sfânt şi minunat. Pe Inochentie de la Probota şi pre Eustatie.
S-au adăugat această înştiinţare aicea, că nu prin trecerea vremii, să se facă cu totul neştiuţi,
aceşti cuvioşi părinţi, neamului acestuia mai de pe urmă, şi ca să se arate că dintre toate
neamurile îşi alege Dumnezeu pe robii săi, cei ce urmează voii şi poruncilor Lui.”
Sunt sigur că Daniel Patriarhul, după cum a şi spus-o, va aduce întru proclamare pe toţi sfinţii
pomeniţi de marele Dosoftei, care de curând s-a bucurat de proclamare sinodală. Nu se va uita nici
de Sfântul Simeon preotul, ale cărui moaşte au fost permanent în casă şi apoi purtate, de câte ori a
fost nevoie în războaiele de apărare a Neamului şi a Credinţei de către Sfântul Voievod Ştefan cel
Mare.
O, Doamne, dar câte n-ar mai fi de spus, când ne gândim la Ţara de Sfinţi şi martiri în care
vieţuim şi noi din mila Domnului Dumnezeu?
PS Sebastian al Slatinei şi Romanaţilor – Predică la Duminica a doua după Rusalii – Sfinţii

neamului nostru
Dreptmăritori creştini, dacă acum două săptămâni am sărbătorit naşterea Bisericii - Cincizecimea -
prin întemeierea primei comunităţi de credincioşi peste care S-a pogorât Duhul Sfânt, iar duminica
trecută am prăznuit pe martorii sfinţeniei acestei Biserici - toţi Sfinţii - astăzi sărbătorim în chip
deosebit pe aceia din neamul nostru care de-a lungul celor două milenii de creştinism au dovedit că
vocaţia sfinţeniei este una universală şi ca atare, proprie şi nouă ca popor creştin din naşterea sa.
Predica Sfântului Andrei, chemat la apostolie în evanghelia de astăzi împreună cu fratele său Petru,
a pătruns adânc conştiinţa şi trăirea strămoşilor noştri, astfel încât sunt cunoscuţi o serie întreagă de
sfinţi la străromâni încă din secolele IV şi V:
– Sfântul Mucenic Dasie (20 noiembrie),

– Sfântul Mucenic Emilian din Durostor (18 iulie),
– Sfântul Niceta de Remesiana (24 iunie),
– Sfântul Mucenic Nichita Romanul sau Gotul (15 septembrie),
– Sfinţi Ierarhi Bretanion (25 ianuarie) şi Teotim (20 aprilie) ai Tomisului,
– Sfinţii Mucenici de la Niculiţel – Zotic, Atal, Camasie, Filip (4 iunie)
şi mulţi alţii cărora, cu timpul, li s-au mai adăugat şi unii sfinţi din epoca de după organizarea ţărilor
şi mitropoliilor româneşti (sec. XIV ş.u.).
– Este cazul Sfintei Cuvioase Teofana, fiica domnitorului Ţării Româneşti Basarab I,
– Sfântul Mucenic Ioan Valahul (12 mai),
– Sfântul Antipa de la Calapodeşti (10 ianuarie)
şi alţii care până când Biserica noastră a devenit autocefală(1885), au fost trecuţi în rândul Sfinţilor
fie de către Patriarhia Ecumenică, fie de alte Biserici surori care şi-au dobândit mai devreme decât
noi dreptul de a canoniza sfinţi.
Este, însă, de-a dreptul uimitor cum, în timpul regimului comunist, Sfântul Sinod al Bisericii noastre
a smuls statului român ateu încuviinţarea de a proceda la canonizarea a şapte Sfinţi, în februarie
1950, pe care i-a proclamat, ce-i drept, cu o întârziere de cinci ani.
Este vorba despre:

– Sfinţii Ierarhi Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie) şi
– Calinic de la Cernica (11 aprilie), de
– Sfinţii Ierarhi Mărturisitori: Ilie Orest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului (24
aprilie), de
– Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie de la Cioara şi de Sfântul Mucenic Oprea
(21 octombrie).
Tot atunci, s-a hotărât şi generalizarea cinstirii, în toată Biserica ortodoxă română a unor sfinţi cu
moaşte la noi în ţară:
– Sfânta Muceniţă Filofteia (7 decembrie),
– Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (26 decembrie),
– Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie),
– Cuviosul Grigorie Decapolitul (20 noiembrie),
– Cuvioasa Parascheva de la Iaşi (14 octombrie) şi
– Cuviosul Dimitrie cel nou din Basarabi (27 octombrie).
Odată eliberată de sub regimul dictatorial ateu, Biserica noastră s-a simţit datoare să acorde atenţia
necesară şi altor înaintaşi de-ai noştri, rămaşi în conştiinţa poporului ca sfinţi şi cinstiţi ca atare de
secole întregi deja, chiar dacă oficial nu fuseseră canonizaţi. Aşa se face că, urmare pregătirii
temeinice a documentelor privind viaţa şi faptele lor sfinte, s-a putut proceda, în iunie 1992, la
canonizarea şi generalizarea cinstirii a încă 19 sfinţi care au slujit cu vrednicie neamului nostru. Este
vorba despre:
– Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie),
– Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie),
– Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie),
– Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul,Vâlcea (23 noiembrie),
– Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie),
– Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie),
– Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie),
– Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie),
– Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 iulie),
– Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie),
– Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (5 august),
– Sfânta Cuvoasă Teodora de la Sihla (7 august) şi
– Sfinţii Martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii: Constantin, Ştefan, Radu, Matei
şi sfetnicul Ianache (16 august).
În aceiaşi şedinţă a Sfântului Sinod, din 20 iunie 1992, s-a mai hotărât şi generalizarea cultului celor
şapte Sfinţi români canonizaţi în 1950 şi proclamaţi în anul 1955, precum şi a altor Sfinţi autohtoni
care au vieţuit sau au fost martirizaţi în ţara noastră, ca:
– Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat (9 noiembrie),
– Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ (15 noiembrie),
– Sfântul Mucenic Dasie (20 noiembrie),
– Sfântul Mucenic Hermes (31 decembrie),
– Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti (10 ianuarie),
– Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie),
– Sfântul Ierarh Bretanion al Tomisului (25 ianuarie),
– Sfântul Cuvios Ioan Casian (29 februarie),
– Sfântul Mucenic Montanus şi soţia sa Maxima (26 martie),
– Sfântul Irineu, episcop de Sirmium (6 aprilie),
– Sfântul Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie),
– Sfântul Ierarh Teotim al Tomisului (20 aprilie),
– Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin (24 aprilie),
– Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul (27 mai),
– Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (4 iunie),
– Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian (8 iunie),
– Sfântul Mucenic Isihie (15 iunie),
– Sfântul Niceta de Remesiana (24 iunie),
– Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie),
– Sfântul Mucenic Emilian de Durostom (18 iulie),
– Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului (11 iunie),
– Sfinţii Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust (21 august).
Tot atunci s-a mai hotărât, dat fiind numărul mare de Sfinţi din neamul nostru şi instituirea
,,Duminicii Sfinţilor Români”, în cea de a doua duminică după Rusalii, pentru aceasta Sfântul Sinod
pregătind şi aprobând şi slujba specială de prăznuire.
Canonizările însă nu s-au oprit aici. În anii următori, pe măsură ce au fost studiate viaţa şi faptele
altor vrednici înaintaşi ai noştri şi li s-au pregătit documentele necesare trecerii lor în rândul
Sfinţilor, aproape în fiecare an s-au mai făcut canonizări de sfinţi, fie că a fost vorba de ierarhi, fie
că s-au avut în vedere domnitori, monahi ori simpli credincioşi .
Astfel, au fost trecut în rândul Sfinţilor:

– Cuviosul Dionisie Exiguul (1 septembrie),
– Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilofie de la Pângăraţi (7 septembrie)
– Cuvioşii Onufrie de la Verona şi Chiriac de la Tazlău (9 septembrie),
– Sfântul Ierarh Teodosie de la Brazi (22 septembrie),
– Sfântul Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie),
– Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani (1 octombrie),
– Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti (28 octombrie),
– Sfinţii Martiri şi Mărturisitori năusăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod,
Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu (12 noiembrie),
– Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cenica (3 decembrie),
– Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei (13 decembrie),
– Sfântul Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin (14 aprilie),
– Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (25 aprilie),
– Sfântul Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti (22 iunie),
– Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia (21 iulie),
– Sfântul Cuvios Ioanichie cel nou de la Muscel (26 iulie),
– Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei şi Cuviosul Ioan de la Râşca şi Secu (30
august)
ş.a. şi lista acestora se va tot mări de la un an la altul, pentru că, pe de o parte sunt foarte mulţi fraţi
de-ai noştri care aşteaptă să fie cunoscuţi şi cinstiţi după vrednicie, iar pe de altă parte, prea multă
vreme Sinodul Bisericii noastre nu a avut răgazul necesar ori determinarea corespunzătoare pentru a
proceda la vremea cuvenită la canonizările ce se impuneau.
De altfel, trebuie să spunem că nu Sinodul îi face pe sfinţi, ci Dumnezeu şi Biserica în integralitatea

ei, iar ,,lista” celor care-şi aşteaptă canonizarea nu este întocmită de Sfântul Sinod, ci de credinţa şi
evlavia credincioşilor din popor, care au cinstit şi cinstesc ca atare anumite personalităţi ale vieţii
noastre bisericeşti mai înainte ca acestea să fie canonizate şi proclamate în chip solemn ca sfinţi, la
baza recunoaşterii lor stând o serie de criterii , ca:
 jertfirea vieţii pentru credinţă (cazul martirilor);
 lupta pentru triumful adevărului creştin şi apărarea credinţei (cazul apostolilor, apologeţilor,
mărturisitorilor, voievozilor etc.);
 viaţa curată şi de asceză (cazul clericilor şi monahilor);
 săvârşirea de minuni în viaţa sau după trecerea lor în veşnicie;
 păstrarea moaştelor lor nealterate şi având miros de bună mireasmă.
Acum, în ultimii ani, tot mai multe voci cer canonizarea unor clerici sau simpli credincioşi care au
pătimit sau chiar au fost ucişi în închisorile comuniste şi care, pe alocuri chiar sunt cinstiţi deja ca
sfinţi. Trebuie să ştiţi că Biserica nu a rămas insensibilă la această solicitare, privind perioada de
prigoană ce cu adevărat i-a îmbogăţit rândurile cu noi sfinţi şi de aceea a şi declanşat demersurile
necesare pentru studierea vieţii şi faptelor jertfelnice ale unor fraţi ai noştri care au răbdat cu eroism
sfânt chinurile şi persecuţiile atee. Aşa a apărut lucrarea de o importanţă fundamentală pentru
canonizările ce vor urma, ,,Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”,
publicată la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2007,
lucrare ce prezintă un număr de 207 martiri ortodocşi, dintre care 96 cu biografii mai mult sau mai
puţin cuprinzătoare. Însă, după cum se poate lesne înţelege de către cei ce s-au aplecat câtuşi de
puţin asupra cercetării vieţii şi petrecerii acestor mărturisitori ai adevărului în plin regim potrivnic
ateu, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi de clare, drumul spre recunoaşterea oficială ca sfinţi
fiind îngreuiat de o serie de factori, ca:
 accesul, în continuare, destul de anevoios la arhivele poliţiei politice;
 datele viciate de fals intenţionat din partea regimului, care îi demoniza sistematic pe deţinuţi,
taxându-i de regulă drept legionari, delicvenţi de drept comun ori duşmani ai poporului;
 probele pătimirii şi ale martiriului adesea distruse sau ridiculizate de regim, special pentru a
crea confuzie, ceea ce suscită şi mai multă atenţie şi răbdare pentru lămurirea lucrurilor în
timp;
 încă trăiesc delatorii, torţionarii şi călăii lor, pe care, în contextul canonizării, Biserica s-ar
vedea silită să-i condamne, în loc să lucreze la pocăinţa lor cât mai este vreme.
Dragii mei, toate aceste lucruri pe care vi le-am spus până acum arată că şi poporul nostru românesc
a avut vocaţia sfinţeniei. Mulţimea de Sfinţi odrăsliţi din sângele său demonstrează că şi aici
învăţătura Domnului a rodit din plin în cele două milenii de creştinism de până acum, dar că şi
prezentul viitor – prin canonizările de Sfinţi ce se fac şi se vor face continuu - constituie dovada
unei Bisericii vii şi lucrătoare, în care jertfa Sfinţilor sporeşte credinţa şi evlavia credincioşilor săi.
De aceea, la o zi sfântă ca aceasta, când ne prăznuim pe părinţii şi înaintaşii noştri Sfinţi, să ne

şi împărtăşim din exemplul lor! Să urmăm viaţa lor! Toţi, cred, căutăm în viaţă modele şi repere.
Să le luăm pe ale lor! Sunt modele nemuritoare! Sunt modele veşnice, pe care Hristos Domnul
le-a prea mărit şi le-a înveşnicit pentru jertfa şi dragostea lor neţărmuită faţă de adevăr şi
credinţă.
Să-i cinstim, participând cu credinţă la slujbele lor de prăznuire, citindu-le cu evlavie acatistul,
căutând să le cunoaştem cât mai bine viaţa şi petrecerea şi mai ales, luându-ni-i dreptare şi călăuze
în viaţă şi astfel vom petrece şi noi viaţă sfântă.
Dumnezeu să ne binecuvânteze şi Sfinţii noştri români de ajutor la tot lucrul cel bun. Amin.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a II-a după Rusalii
Iisus formează Apostoli pentru sfinţirea popoarelor
Evanghelia din Duminica a doua după Rusalii ne vorbeşte despre chemarea la apostolat sau
apostolie a ucenicilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Chemarea la apostolat a ucenicilor Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o etapă a
unui plan de mântuire a lumii pe care Dumnezeu îl are şi voieşte ca acest plan să devină o împreună-
lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii. Prin chemarea ucenicilor la apostolat, Hristos Domnul
pregăteşte taina Bisericii. Mai întâi El cheamă pentru misiune un grup restrâns de doisprezece
ucenici care simbolizau cele doisprezece seminţii ale poporului evreu, iar apoi aceşti ucenici vor
deveni Apostoli (trimişi sau misionari) ai lui Hristos şi vor forma nucleul conducător al Bisericii
Sale.
Biserica este viaţa lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la ceruri,
împărtăşită oamenilor
În această duminică, Sfânta Evanghelie ne arată primii paşi făcuţi de Mântuitorul Iisus Hristos
pentru întemeierea Bisericii. Desigur, taina Bisericii începe odată cu Întruparea sau Înomenirea
Fiului lui Dumnezeu, când firii Lui omeneşti se comunică sau se împărtăşeşte viaţa Sa
dumnezeiască. Dar ceea ce se realizează în Mântuitorul Iisus Hristos ca împărtăşire a vieţii
dumnezeieşti naturii Sale omeneşti se extinde apoi prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care vor
crede în El. Această extindere a vieţii lui Hristos Dumnezeu-Omul în oameni este taina Bisericii.
Biserica se întemeiază pe învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi pe legătura vie a oamenilor
cu El. Prin urmare, Biserica nu este întemeiată numai pe învăţătura Mântuitorului Hristos, ci
mai întâi pe Persoana Lui. De aceea s-a spus că 'Hristos este piatra cea din capul unghiului'
(Efeseni 2, 20), adică temelia Bisericii Sale; dar şi Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), Cel care o
conduce spre Împărăţia Preasfintei Treimi.
Aşadar, Biserica nu este o simplă instituţie umană din lumea aceasta, înfiinţată prin acordul mai
multor oameni, cum se înfiinţează o societate, o asociaţie sau un club, ci Biserica este întemeiată
din iniţiativa şi prin lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, pentru ca viaţa
dumnezeiască să fie împărtăşită oamenilor prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Biserica
trăieşte din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, cum se vede din binecuvântarea pe care Sfântul Apostol Pavel
o adresează creştinilor din Corint (cf. II Corinteni 13, 13). Această viaţă sfântă, în acelaşi timp
dumnezeiască şi omenească, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este temelia vieţii Bisericii.
Dincolo de programe pastorale, de organizarea activităţii misionare şi social-filantropice a Bisericii,
dincolo de tot ceea ce este instituţie, esenţială şi primordială în viaţa Bisericii este legătura vie şi
sfinţitoare a oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, descoperită lor de Mântuitorul Iisus Hristos şi realizată
prin Duhul Sfânt.
Cine este Cel ce cheamă la Sine oameni şi le schimbă viaţa?
Mai întâi, Mântuitorul Iisus Hristos Se botează de către Ioan Botezătorul în Iordan, iar o dată cu
botezul Său se descoperă taina Sfintei Treimi. După o vreme de pregătire spirituală prin post şi
rugăciune în pustie (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13;), Hristos Domnul începe să
cheme şi să formeze ucenici pentru apostolat sau misiune. Evanghelia de astăzi ne arată cum îi
cheamă. El nu le promite nici averi, nici bani, nici ranguri mari, nici viaţă uşoară şi comodă, ci
doar le spune: 'Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni' (cf. Matei 4, 19). Nu ştim cât de
mult au înţeles chemarea Lui pescarii Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, pe care îi menţionează
Evanghelia de astăzi ca fiind printre primii chemaţi de către Mântuitorul Iisus Hristos să-I fie
ucenici. Vedem însă că, fără să-şi mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să
negocieze, fără să pună vreo condiţie, aceştia au lăsat toate ale lor şi au urmat Lui. În mod
surprinzător vedem că Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu tatăl lor, l-au lăsat
singur pe acesta, ceea ce era un lucru neobişnuit şi au mers după Iisus.
Cine este acest Iisus din Nazaret Care cheamă sau alege ucenici şi schimbă vieţi? Cine este
Acesta Care, cu programul sau planul Lui, schimbă orice program al zilei şi al vieţii obişnuite a
oamenilor? Desigur, cei care fuseseră chemaţi de El să devină 'pescari de oameni' nu puteau
înţelege toate acestea. Atunci se pune întrebarea: de ce au răspuns ei atât de prompt la chemarea
Lui? Pentru că puterea dumnezeiască a iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu care Se afla în Iisus
Hristos i-a făcut să răspundă imediat chemării, fără condiţii, fără întrebare, fără târguială sau
negociere, fără ezitare. Îi chema Cuvântul Vieţii, Cel ce a chemat din nefiinţă la fiinţă întreg
universul, Cel ce a dăruit viaţă omului pe care l-a făcut din lut (cf. Facere 2, 7) şi Cel ce cheamă
pe toţi oamenii la viaţă veşnică.
Acest adevăr al chemării la viaţă veşnică s-a confirmat mai târziu, când Iisus a vorbit despre
Euharistie şi a spus că dacă cineva nu mănâncă Trupul Său şi nu bea sângele Său nu poate primi
viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 53). Însă unii dintre cei care urmau pe Iisus numai din curiozitate, nu cei
doisprezece, au spus: 'Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?' (Ioan 6, 60) şi au
plecat, L-au părăsit, adică nu L-au mai urmat pe Iisus. Dar Iisus a întrebat pe cei doisprezece ucenici
aleşi sau chemaţi de El: 'Nu vreţi şi voi să vă duceţi?' Atunci Sfântul Apostol Petru a răspuns:
'Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice' (Ioan 6, 68). În acel moment s-
a văzut, de fapt, ce simţeau cei doisprezece ucenici când i-a chemat Iisus la apostolat. Au simţit
adevărul că El are în Sine cuvintele vieţii veşnice. Numai harul vieţii veşnice pe care-L are Iisus
Hristos în Sine, El fiind Izvorul vieţii veşnice, explică răspunsul imediat, fără condiţie şi fără
ezitare, al celor chemaţi de El să-i fie ucenici. Acest adevăr se confirmă şi când Mântuitorul Iisus
Hristos spune Martei, sora prietenului Său Lazăr: 'Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine,
chiar dacă va muri, va trăi' (Ioan 11, 25). Va trăi veşnic cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul.
Aşadar, întrucât Hristos este Cuvântul vieţii Care împărtăşeşte oamenilor cuvintele vieţii veşnice
şi tot El este Pâinea coborâtă din ceruri ca hrană pentru ca oamenii să dobândească Învierea şi
viaţa veşnică, cei chemaţi de El la o misiune sau lucrare sfântă Îl urmează imediat.
Predica Evangheliei Domnului era însoţită

de faptele milostivirii Sale
Evanghelia ne mai spune că Iisus, după ce a ales primii ucenici, i-a luat cu El şi a început a
binevesti Evanghelia Împărăţiei, nu a unei împărăţii lumeşti, pământeşti, trecătoare, ci
Evanghelia Împărăţiei Cerurilor, Evanghelia Împărăţiei iubirii şi slavei veşnice a lui Dumnezeu.
Iar deodată cu predicarea Evangheliei vieţii veşnice El vindeca orice boală şi orice neputinţă din
popor.
Predica Sa începe astfel: 'Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor' (Matei 4, 17), adică
schimbaţi-vă felul de a fi, de a gândi, de a trăi şi de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de
oameni, devenind Om printre oameni, ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.
Deci predica lui Iisus, predica pocăinţei, a schimbării şi sfinţirii vieţii oamenilor este însoţită de
fapte minunate, de vindecări, de izbăviri din stări grele. 'El tămăduia toată boala şi toată
neputinţa în popor' (cf. Matei 4, 23). Prin aceasta, Hristos Domnul confirmă prin fapte ceea ce
spune prin cuvinte şi anume: că Împărăţia pe care o binevesteşte El prin Evanghelia Sa este
Împărăţia vindecării oamenilor de păcat şi de moarte, este Împărăţia vieţii, iubirii şi fericirii
veşnice.
Prin vindecările săvârşite de Iisus se vede că iubirea Sa milostivă şi smerită se arată ca fiind
dătătoare de lumină, de viaţă, de sănătate, de libertate şi de bucurie. Iubirea Lui ridică pe oameni
din păcat prin îndemnul la pocăinţă, îi ridică din suferinţă prin vindecări de boli şi prin eliberări
de demoni. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă taina Bisericii
şi îi învaţă că la cuvântul bun trebuie să adauge şi fapta cea bună de ajutorare a semenilor, de
alinare a suferinţei şi singurătăţii lor, de ridicare a lor din starea de umilire la starea de
demnitate, de schimbare a stării lor de întristare într-o stare de bucurie şi de mulţumire adusă lui
Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primesc. Această Evanghelie a Împărăţiei iubirii lui
Dumnezeu a fost ascultată, trăită şi transmisă de-a lungul veacurilor mai ales de către Sfinţii lui
Dumnezeu din neamuri diferite. Între aceştia se află şi Sfinţii din neamul românesc sau din poporul
român dreptcredincios.
Prezenţa Duhului Sfânt în om lucrează sfinţirea omului
Pentru a arăta nu numai identitatea fiecărui sfânt pomenit într-o zi din calendar, ci şi comuniunea
tuturor sfinţilor, Biserica a instituit sărbătoarea numită Duminica tuturor Sfinţilor, întrucât cea mai
frumoasă podoabă a Bisericii sunt Sfinţii ei, în care au rodit darurile Duhului Sfânt, pentru că ei
le-au cultivat cu multă credinţă şi stăruinţă în fapte bune. Această frumuseţe a lucrării harului
Preasfintei Treimi în oameni se vede în primul rând în Duminica tuturor Sfinţilor, bărbaţi şi femei
din neamuri diferite, din categorii sociale diferite, de vârste diferite. Iar după modelul Duminicii
tuturor Sfinţilor şi la o săptămână după aceasta, serbăm noi astăzi Duminica Sfinţilor români,
potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în şedinţa sa de lucru din 19-
20 iunie 1992.
Creştinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului şi

rugători în ceruri
Astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, ne aducem aminte de cei ce au predicat Evanghelia lui
Hristos pe pământul ţării noastre, începând cu însuşi Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la
apostolie, despre care ne vorbeşte chiar Evanghelia din această zi. Pe temelia predicii Sfântului
Apostol Andrei şi a ucenicilor săi în sud-estul ţării noastre, în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit
creştinismul la străromâni şi români, astfel încât poporul român s-a format şi s-a creştinat lent, dar
profund. Poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau
împăratului, cum a fost cazul la unele popoare vecine, ci creştinarea românilor s-a făcut de jos în
sus, începând cu oamenii simpli şi cu soldaţii creştini din legiunile romane veniţi în Dacia, iar
apoi prin lucrarea unor misionari creştini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă şi
latină. Creştinismul primit şi cultivat de români s-a dovedit în timp îndelungat a fi un creştinism
cu rădăcini adânci în sufletul poporului român, întrucât a rezistat în timpul invaziilor popoarelor
migratoare ca: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii,
astfel încât a rămas acelaşi creştinism ortodox latin răsăritean al ţării noastre şi după invaziile
popoarelor migratoare necreştine. Iar prin Sfinţii noştri străromâni şi români, cunoscuţi şi
necunoscuţi pe nume, Crucea lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat a devenit lumina botezului şi vieţii
poporului român.
Faptul că românii, de limbă latină şi credinţă ortodoxă răsăriteană, nu despart Crucea de Înviere îi
ajută să fie, în acelaşi timp, un popor jertfelnic şi iubitor de înviere, răbdător în suferinţă şi
purtător de speranţă.
Credinţa poporului român creştinat, născută şi cultivată prin predica Sfântului Apostol Andrei şi prin
lucrarea misionarilor creştini, vorbitori de limbă greacă şi latină, a rodit duhovniceşte de-a lungul a
două milenii în cultura română creştină, dar mai ales în mulţimea Sfinţilor martiri, a Sfinţilor
cuvioşi din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, în mulţimea Sfinţilor ierarhi păstori de eparhii, a
domnitorilor sfinţi apărători ai patriei şi ai credinţei, în mulţimea preoţilor, precum şi în
mulţimea Sfinţilor mireni cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, care au postit mult şi s-au rugat
constant, au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri, au născut,
crescut şi educat copii în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi neam.
Astăzi, prin Sfinţii români, poporul nostru are mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa
Preasfintei Treimi, ca el să-şi păstreze credinţa ortodoxă, să transmită generaţiilor tinere
adevărata credinţă, singura prin care primim mântuirea şi să-şi înalţe demnitatea sa ca neam
purtător de Cruce şi Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava Împărăţiei Cerurilor.
În calendarul Bisericii noastre nu există vreo lună în care să nu fie pomenit cel puţin un Sfânt
român, însă astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, sunt pomeniţi toţi Sfinţii români împreună, cei
cunoscuţi sau canonizaţi de Biserică şi cei necunoscuţi pe nume de către oameni, dar pe care
Dumnezeu îi cunoaşte că sunt sfinţi. De aceea trebuie să mulţumim astăzi lui Dumnezeu mai ales
pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în Sfinţii din poporul român, daruri pe care însă ei le-au
cultivat prin credinţă şi nevoinţă, prin rugăciune şi fapte bune spre slava Preasfintei Treimi şi
spre a noastră mântuire.
Amin!
Patriarhul Daniel - Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) - Rugători în
cer pentru poporul român
Evanghelia de astăzi ne spune că Iisus, după ce a ales pe primii Săi ucenici, Petru şi Andrei, Iacob şi
Ioan, i-a luat cu El şi a început a binevesti în toată Galileea Evanghelia Împărăţiei, nu a unei
împărăţii lumeşti, pământeşti, trecătoare, ci Evanghelia Împărăţiei Cerurilor, Evanghelia Împărăţiei
iubirii şi slavei veşnice ale lui Dumnezeu. Iar deodată cu predicarea Evangheliei vieţii veşnice El
vindeca orice boală şi orice neputinţă din popor.
Predica Sa începe astfel: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17), adică
schimbaţi-vă felul de a fi, de a gândi, de a trăi şi de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de
oameni, devenind Om printre oameni, ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.
Deci predica lui Iisus, predica pocăinţei, a schimbării şi sfinţirii vieţii oamenilor este însoţită de
fapte minunate, de vindecări, de izbăviri din stări grele. “El tămăduia toată boala şi toată
neputinţa în popor” (cf. Matei 4, 23). Prin aceasta, Hristos Domnul confirmă prin fapte ceea ce
spune prin cuvinte şi anume că Împărăţia pe care o binevesteşte El prin Evanghelia Sa este
Împărăţia vindecării oamenilor de păcat şi de moarte, este Împărăţia vieţii, iubirii şi fericirii veşnice.
Prin vindecările săvârşite de Iisus se vede că iubirea Sa milostivă şi smerită se arată ca fiind
dătătoare de lumină, de viaţă, de sănătate, de libertate şi de bucurie. Iubirea Lui ridică pe oameni din
păcat prin îndemnul la pocăinţă, îi ridică din suferinţă prin vindecări de boli şi prin eliberări de
demoni.
Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă taina Bisericii şi îi învaţă că
la cuvântul bun trebuie să adauge şi fapta cea bună de ajutorare a semenilor, de alinare a suferinţei şi
singurătăţii lor, de ridicare a lor din starea de umilire la starea de demnitate, de schimbare a stării lor
de întristare într-o stare de bucurie şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o
primesc.
Această Evanghelie a Împărăţiei iubirii lui Dumnezeu a fost ascultată, trăită şi transmisă de-a lungul
veacurilor mai ales de către Sfinţii lui Dumnezeu din neamuri diferite. Între aceştia se află şi Sfinţii
din neamul românesc sau din poporul român dreptcredincios.
Prezenţa Duhului Sfânt în om lucrează sfinţirea omului

Pentru a arăta nu numai identitatea fiecărui sfânt pomenit într-o zi din calendar, ci şi comuniunea
tuturor sfinţilor, Biserica a instituit sărbătoarea numită Duminica tuturor Sfinţilor, întrucât cea mai
frumoasă podoabă a Bisericii sunt Sfinţii ei, în care au rodit darurile Duhului Sfânt, pe care ei le-au
cultivat cu multă credinţă şi stăruinţă în fapte bune. Această frumuseţe a lucrării harului Preasfintei
Treimi în oameni se vede în primul rând în Duminica tuturor Sfinţilor, bărbaţi şi femei din neamuri
diferite, din categorii sociale diferite, de vârste diferite. Iar după modelul Duminicii tuturor Sfinţilor
şi la o săptămână după aceasta, serbăm noi astăzi Duminica Sfinţilor Români, potrivit hotărârii
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în şedinţa sa de lucru din 19-20 iunie 1992.
Redăm mai jos textul acestei hotărâri:
“De acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se
numere cu Sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi Sfinţii din
neamul nostru, ştiuţi şi neştiuţi sau de alt neam care şi-au sfârşit viaţa în hotarele pământului
românesc, toţi cei care au sfinte moaşte cu cinstire în Biserica noastră, precum şi toţi Sfinţii din
neamul nostru care s-au nevoit pe alte meleaguri.
Pentru cinstirea tuturor acestora se instituie “Duminica Sfinţilor Români” care va fi aşezată în
calendarul Bisericii noastre în fiecare an în a doua Duminică după Rusalii.
În această Duminică vor fi amintiţi şi cu evlavie cinstiţi:

- Sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit
muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră;
- Sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda
vieţii lor şi prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi dreptcredincioşii;
- Sfinţii martiri din orice treaptă harică sau stare obştească şi toţi aceia care prin sângele şi
patimile lor au primit cununa sfinţeniei;
- Sfinţii români ucişi de oştile păgânilor sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum şi
cei care au căzut în luptă cu aceştia sau în amară robie pentru credinţa strămoşească, Biserică şi
neam;
- Sfinţii care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii
Ortodoxe şi a binecredincioşilor ei fii;
- Toţi ceilalţi Sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi neştiuţi,
care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii şi a virtuţii creştine, pe care
Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieţii.
Hotărâm, de asemenea, ca în Duminica Sfinţilor Români - Icoana Praznicului să fie aşezată spre
cinstire la locul cuvenit, în toate bisericile din cuprinsul Patriarhiei Române.
Unele biserici ce se vor zidi sau preînnoi îşi vor putea rândui hramul “Duminica Sfinţilor Români”.
Spre veşnică cinstire despre cele ce am hotărât în chip canonic s-a întocmit acest Tomos Patriarhal
şi Sinodal de canonizare, pe care-l întărim cu semnăturile noastre, spre a fi adus la cunoştinţa
dreptcredincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române, a tuturor evlavioşilor români, oriunde ar
trăi aceştia.”
Creştinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului şi rugători în ceruri
Astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, ne aducem aminte de cei ce au predicat Evanghelia lui
Hristos pe pământul ţării noastre, începând cu însuşi Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la
apostolie sau la misiune, despre care ne vorbeşte chiar Evanghelia din această zi.
Pe temelia predicii Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor săi în sud-estul ţării noastre, în
Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creştinismul la străromâni şi români, astfel încât poporul român s-
a format şi s-a creştinat lent, dar profund.
Poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau împăratului,
cum a fost cazul la unele popoare vecine, ci creştinarea românilor s-a făcut de jos în sus, începând
cu oamenii simpli şi cu soldaţii creştini din legiunile romane veniţi în Dacia, iar apoi prin lucrarea
unor misionari creştini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă şi latină. Creştinismul primit şi
cultivat de români s-a dovedit timp îndelungat a fi un creştinism cu rădăcini adânci în sufletul
poporului român întrucât a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: goţii, hunii,
gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii, astfel încât a rămas acelaşi
creştinism ortodox latin răsăritean al ţării noastre şi după invaziile popoarelor migratoare necreştine.
Iar prin Sfinţii noştri străromâni şi români, cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, Crucea lui Hristos Cel
Răstignit şi Înviat a devenit lumina botezului şi vieţii poporului român.
Faptul că românii, de limbă latină şi credinţă ortodoxă răsăriteană, nu despart Crucea de Înviere
constituie un popor în acelaşi timp jertfelnic şi iubitor de înviere, răbdător în suferinţă şi purtător de
speranţă.
Credinţa poporului român creştinat, născută şi cultivată prin predica Sfântului Apostol Andrei şi prin
lucrarea misionarilor creştini, vorbitori de limbă greacă şi latină, a rodit duhovniceşte mai ales în
mulţimea Sfinţilor martiri, a Sfinţilor cuvioşi din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, în mulţimea Sfinţilor
ierarhi păstori de eparhii, a domnitorilor sfinţi apărători ai patriei şi ai credinţei, în mulţimea
preoţilor, precum şi în mulţimea Sfinţilor mireni cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, care au postit
mult şi s-au rugat constant, au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri,
au născut, crescut şi educat copii în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi neam.
Astăzi, prin Sfinţii români, canonizaţi în diferite etape (1950-1955, 1992, 2005, 2007, 2008, 2009,
2010, 2011) poporul nostru ştie că are mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Preasfintei
Treimi, care-l ajută să-şi păstreze credinţa ortodoxă, singura prin care dobândeşte mântuirea şi să-şi
înalţe demnitatea sa ca neam purtător de Cruce şi Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava
Împărăţiei Cerurilor.
Cei peste o sută de Sfinţi străromâni şi români trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt
următorii:
Ianuarie:
(10) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti;
(13) Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic;
(25) Sfântul Ierarh Bretanion, episcopul Tomisului. († 381), prieten cu Sfântul Vasile cel mare, cu
care corespondează; îl înfruntă cu curaj pe împăratul arian Valens;
Februarie:
(28) Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea. (în anii bisecţi sunt serbaţi pe 29
februarie) - Sfântul Cuvios Casian Dobrogeanul - originar din Casimcea, n. Dobrogei, vieţuitor la
Betleem, Egipt şi Constantinopol (unde va fi hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur); merge
la Roma şi în Galia, la Marsilia, unde pune bazele monahismului apusean; † 435; Cv. Gherman din
Dobrogea - prieten şi consătean cu Casian, cu care va călători în Siria, Palestina, Egipt,
Constantinopol - unde va fi şi el hirotonit de Sfântul Ioan Gură de Aur; merge la Roma, unde, alături
de Casian, va lua apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur, prigonit în acea vreme. Moare la Roma prin
anii 405-415;
Martie:
(26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima.
Aprilie:
(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, episcop de Sirmium;
(11) Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica,n. în Bucureşti, în suburbia Sfântului Visarion, călugărit la
Mănăstirea Pasărea, vieţuitor la Cernica, lângă Bucureşti, episcop de Râmnic (1850-1867); † 1868;
sfintele sale moaşte se găsesc la Mănăstirea Cernica; vieţuitor smerit şi mare făcător de minuni;
(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău; înecat în râul Mouseos (Buzău), în anul 372, la vârsta de 38
de ani, pe vremea persecuţiei lui Atanaric; sfintele lui moaşte sunt trimise Sfântului Vasile cel mare,
de către Iunius Soranus, guvernator al Dobrogei;
(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului;
(20) Sfântul Ierarh Teotim, episcopul Tomisului preţuit pentru viaţa lui sfântă; are şi scrieri cu un
caracter moralizator; prin anii 400-403, ia apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur;
(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest (originar din Ardeal, călugăr la Putna, misionar în Ardeal, mitropolit de
Alba Iulia (1641-1643), luptător împotriva calvinismului, închis de Gh. Rakoczy, pelerin în Rusia
după ajutoare, retras la Putna, unde moare la adânci bătrâneţi; ), Sava Brancovici (n. la Ineu-Arad,
protopop de Ineu şi mitropolit de Ardeal (1656-1659), persecutat de calvini, pelerin în Rusia după
ajutoare; va fi închis de Mihail Apaffi; moare, bolnav, în 1683) şi Simion Ştefan, mitropoliţii
Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi
Valentin;
(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;
(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;
(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.
Mai:
(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, patriarhul Constantinopolului;
(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;
(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;
(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.
Iunie:
Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;
(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;
(15) Sfântul Mucenic Isihie;
(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, mitropolitul Ţării Româneşti;
(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;
(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Iulie:
(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;
(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare;
(8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;
(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;
(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;
(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel nou de la Muscel.
August:
(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;
(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;
(11) Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului;
(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu,
Matei şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;
(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust; (23) Sfântul
Mucenic Lup;
(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, mitropolitul Moldovei şi Ioan de la Râşca şi Secu, episcopul
Romanului.
Septembrie:
(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;
(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;
(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;
(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;
(15) Sfântul Ierarh Iosif cel nou de la Partoş, mitropolitul Banatului;
(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;
(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;
(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti.
Octombrie:
(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;
(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;
(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi
Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;
(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel nou, Ocrotitorul Bucureştilor;
(28) Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti.
Noiembrie:
(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;
(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod,
Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;
(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ;
(20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;
(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;
(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei.
Decembrie:
(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;
(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;
(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei;
(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;
(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului;
(26) Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana.
Vedem, aşadar, că în calendarul Bisericii noastre nu există vreo lună în care să nu fie pomenit cel
puţin un Sfânt român, însă astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, sunt pomeniţi toţi Sfinţii români
împreună, cei cunoscuţi sau canonizaţi de Biserică şi cei necunoscuţi pe nume de către oameni, dar
pe care Dumnezeu îi cunoaşte că sunt sfinţi.
Numărul bisericilor care au ca hram “Duminica Sfinţilor Români ” este în creştere continuă în
România şi în diaspora română. În Bucureşti, cea mai cunoscută biserică având acest hram este
Mănăstirea “Duminica Sfinţilor Români”, Şoseaua Olteniţei nr. 255, ctitorie a vrednicului de
pomenire Patriarh Teoctist.
Astăzi trebuie să mulţumim lui Dumnezeu mai ales pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în Sfinţii
din poporul român, daruri pe care ei le-au cultivat prin credinţă şi nevoinţă, prin rugăciune şi fapte
bune spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!
Chemarea primilor Apostoli: Cum Îl urmăm noi pe Hristos? Condiţiile bunului răspuns la
chemarea lui Dumnezeu: smerenie, ascultare şi râvnă
Urmează pe Hristos!
„Şi trecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei şi i-a zis: „Vino
cu Mine!” şi ridicându-se, a mers după El.” (Matei 9, 9)
Mântuitorul ne cheamă şi pe noi cu aceste cuvinte: “Vino după Mine!” Ne găseşte, oriunde am fi,
glasul Lui răsună până în străfundul conştiinţei noastre. Nu ne rămâne decât să răspundem la această
chemare, să ne ridicăm şi să-L urmăm.
Hristos ne spune: „Vino după Mine!” pe îngusta cale a smereniei şi deseori pe aceea a unor grele
îndatoriri. Ridică-te şi răspunde la chemarea dumnezeiescului glas şi la glasul propriei tale
conştiinţe, pentru a te consacra unui scop sfânt; caută să atingi acest scop, urmează-L pe Domnul!
Mergi fără să dai uitării munca zilnică, urmează-L pe Domnul cu supunere, smerenie şi dragoste, cu
iubire pentru aproapele tău şi cu hotărârea de a-i sluji; mergi ferm, fără să te clatini, cu uitare de
sine, dăruieşte-te întru totul dumnezeieştii chemări.
Nu te opri, nu privi în urmă, “nu te teme de cele ce ai să pătimeşti” (Apocalipsa 2, 10).
Să nu te tulbure nici lupta, nici obstacolele, nimeni să nu te împiedice, mergi mână-n mână cu cei
dispreţuiţi şi umiliţi, înaintează cu paşi siguri, răspândind în jurul tău nemuritoare sămânţă a binelui,
care se va coace la timpul său şi îi vei culege roadele în veşnicie.
Urmează-l doar pe El, mergi “cu ochii la Cel ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus” (Evrei
12, 2).
***
Îl urmăm oare pe Hristos?
“Iar Petru L-a urmat de departe” (Matei 26, 58)
Într-adevăr, Petru Îl urma [pe Iisus, după arestarea Sa, n.n.], dar într-un chip care îl va face să-L
renege pe Domnul, fiindcă Îl urma ”de departe”. Îndepărtându-se de Hristos, punea început răului. Îl
părăsea, făcea să apară între el şi Învăţătorul său o considerabilă distanţă. Continua să-L urmeze,
simţind pentru El o anumită atracţie, dar rămânea tot departe.
Astăzi, mulţi dintre noi Îl urmează pe Hristos într-un mod care nu se deosebeşte deloc de ceea ce
făcea Petru atunci: nu-L părăsesc definitiv, nu trec în tabăra necredincioşilor, dar nu mai sunt strâns
legaţi de El, Îl urmează ”de departe”. Câţi oameni copleşiţi de griji şi desfătări lumeşti pierd relaţia
cu Hristos, preocupaţi de tot felul de treburi. Se apropie de Hristos, în virtutea inerţiei, doar
duminica, pierzându-L din vedere în celelalte zile ale săptămânii.
Rugăciunile lor devin tot mai reci şi mai scurte; încetează să mai înveţe cuvântul lui Dumnezeu,
credinţa li se atrofiază, orice urmă de spiritualitate se transformă în literă moartă. Îl urmează pe
Hristos numai în aparenţă, de fapt sunt foarte departe de El, dar foarte aproape de a-L tăgădui.
Să ne întrebăm, fraţilor, cum Îl urmăm pe Hristos, în ce chip? Cu râvnă, cu dragoste sau căutând să
rămânem în urma Lui, precum Petru, ocupându-ne de alte lucruri? O asemenea ”tactică” este
întotdeauna primejdioasă. Asupra celui ce se îndepărtează astăzi de Hristos planează ameninţarea ca
mâine să ”renunţe” definitiv la Mântuitorul. Îşi va da seama, oare, cu câte lacrimi va plăti aceasta şi
cât de rău va aduce sieşi şi altora?
(din:“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“,
Editura Sophia, 2008)
***
Zelul şi smerenia apostolilor
Este evident din Evanghelii că apostolii Îl cunoşteau pe Iisus înainte să fi fost chemaţi de El. Unii
din ei Îl văzuseră pe Iisus împreună cu Ioan la Iordan. Alţii Îi ascultaseră predica. Dar când au fost
chemaţi, apostolii L-au urmat de îndată. Nu s-au dus acasă să ceară permisiunea părinţilor, nu s-au
sfătuit cu prietenii, nici n-au spus: “Sunt foarte onorat, Iisuse, dar lasă-mă să mă mai gândesc”. Nici
n-au spus: “Pot să te urmez nouă luni pe an şi să-mi păstrez deschisă afacerea cu peşti celelalte trei
luni?”
Ceva i-a condus pe aceşti bărbaţi să accepte o chemare radicală de a părăsi toate ocupaţiile lumeşti
ca să se dedice cu totul lui Hristos şi misiunii Lui. E o taină şi Evangheliile nu relatează neapărat
totul în această privinţă. De exemplu, nu ne spun ce gândea Natanael sub smochin când Iisus i-a
spus: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut sub smochin”.
Dar aceste cuvinte ale lui Iisus îl fac pe Natanael să mărturisească: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”
(În 1, 48-49).
Tradiţia spune că Natanael se ruga să-L vadă pe Mesia. Evident că el avuse o foarte profundă
întâlnire cu Dumnezeu în acel loc despre care nimeni nu ştia; faptul că Iisus ştia asta l-a convins în
adâncul inimii lui.
Zelul cu care apostolii l-au urmat lui Hristos e un exemplu pentru toţi creştinii. El ne cheamă pe
fiecare din noi într-un fel esenţial pentru scopul Său. Aşa cum scrie Sfântul Pavel, El i-a chemat:
„pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Ef 4, 11).
Poate că nu fiecare e chemat să lase totul - pentru că creştinii trebuie să ia parte la orice parte a
societăţii - dar fiecare e chemat să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc şi să se folosească în mod
corespunzător de darurile Lui.
Chemarea lui Petru e deosebit de instructivă în această privinţă. În Evanghelia după Luca (5, 1-11)
vedem că Petru îl cunoştea pe Iisus înainte să fi fost chemat de El. Petru era un om muncitor şi el L-
a lăsat pe Iisus să-i folosească barca - o componentă-cheie a meseriei sale - într-o situaţie în care o
mulţime de nestăpânit îl înghesuia. După care Iisus i-a poruncit lui Petru să se întoarcă pe mare şi să
arunce năvoadele. Petru ştia să pescuiască. Ostenise deja toată noaptea cu tovarăşii săi şi nu
prinseseră nimic. Nu ne putem imagina ce anume gândea Petru care chiar pune la îndoială buna
judecată a lui Iisus când i-a cerut asta. Caracteristic însă pentru smerenia lui Petru, el se supune lui
Iisus.
Şi Petru trage la mal o spectaculoasă captură de peşti. Cum anume? Pentru că atunci când Iisus i-a
cerut lui Petru să facă un lucru mic, care nu părea să aibă sens, Petru s-a supus. Tot aşa e şi cu noi:
adeseori Dumnezeu ne cere să facem lucruri mici care uneori par să nu aibă sens. Depinde de noi să
ascultăm. Din mici acte de ascultare Dumnezeu face să se întâmple lucruri mari. Prin micul său act
de ascultare Petru nu doar a prins peşte, dar a primit o chemare şi a devenit pescar de oameni, un
apostol pentru întreaga lume.
Ascultarea lui Petru a făcut cu putinţă chemarea sa. Smerenia sa a făcut cu putinţă ascultarea sa.
Petru s-a supus lui Iisus şi numai atunci şi-a dat seama că Dumnezeu conducea lucrurile. Eforturile
sale de-a lungul nopţii nu aduseseră peştele dorit. Ascultarea sa i-a îngăduit lui Dumnezeu să-i aducă
peştele. Smerenia lui Petru a fost evidentă şi după minune. El n-a spus: “Gata, Iisuse! Să ne
înţelegem: dacă Te urmez, Tu să-mi binecuvântezi afacerea cu peşti.” Ci mai degrabă spune: “Ieşi
de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc 5,8).
Ca şi pe Petru, se poate ca Dumnezeu să nu ne cheme dintr-odată să facem lucruri mari. Ne cheamă
mai întâi să fim smeriţi şi ascultători de El în lucruri mici ca să ne înveţe smerenia şi să ne
descopere puterea Sa.
A fi credincioşi înseamnă a fi fideli - “cel credincios în cele mici este credincios şi în cele mari“
(Lc 16,10) - unele lucruri nu sunt neapărat mai mult sau mai puţin importante decât altele atunci
când e vorba să ascultăm, căutăm şi iubim pe Dumnezeu. Exemplul lui Petru ne învaţă că
Dumnezeu acordă importanţă până şi unor mici gesturi de ascultare. S-ar putea să nu credem că
vieţile noastre sunt importante, dar pentru Dumnezeu fiecare om este important. Petru era un umil
pescar. Oricine e ascultător şi smerit e chemat de Dumnezeu să facă lucrul Lui, fiecare în felul său.
O analogie în această privinţă ne dă Sfântul Grigorie Teologul. El compara lumea, universul şi toate
lucrurile create din el cu o alăută. Când cineva o priveşte şi vede frumoasa asamblare a lemnului,
admiră îndemânarea şi ştiinţa celui ce a făcut-o. Dumnezeu a creat alăuta. Dar El n-a creat pur şi
simplu harfa şi a pus-o apoi deoparte, ci mai degrabă cânta la ea o cântare de o vastă complexitate şi
frumuseţe (Cuvântarea 28,6). Întregul univers devine o simfonie dirijată de Dumnezeu Însuşi.
Dar muzica lui depinde şi de noi. Dumnezeu ne cheamă pe fiecare din noi să cântăm în această
simfonie. Face aceasta cerându-ne să cântăm o notă – o notă anume într-un moment anume, la un
instrument anume, cel al vieţii noastre personale. Ne-am putea gândi: “Ce nevoie e să cânt această
notă? La urma urmei, ce contează o singură notă?” Răspunsul este că într-adevăr contează. Dar
înţelegem aceasta numai atunci când facem sacrificiul de a cânta mica noastră notă. Vedem atunci că
ea face să apară nuanţa notei altuia. Sau poate că e o notă din vârful unui crescendo, un crescendo
ieşit din jertfa şi ascultarea iubitoare a multor creştini dinaintea noastră. Dacă nu cântăm şi noi nota
noastră, nu vom şti asta niciodată. Cântarea acestei mici note cere smerenie şi ascultare. Trebuie să
fim atenţi la dirijor şi gata să-I urmăm porunca. Numai atunci ne poate El folosi ca să-Şi creeze
muzica. Toate celelalte în viaţă vor cădea la locul lor, pentru că Dumnezeu a aranjat să fie cântate
alte note odată ce intrăm în muzică Sa.
Acesta e mesajul apostolilor: trebuie să-L punem pe Dumnezeu pe primul loc.
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”
(Mt 6,33). Dacă slujim lui Dumnezeu, El ne poate da din belşug cele de care avem nevoie, cum i-a
dat peşti lui Petru. Dar, ca şi Petru, nu ne putem alipi de acel belşug mai presus de Acela care ni l-a
dat.
Mulţi citesc Evangheliile şi cred că Petru a fost conducătorul lor din pricina zelului său. În parte e
adevărat: zelul e necesar şi Petru avea zelul şi flacăra care făceau din el un lider înnăscut. Dar nu din
acest motiv a ajuns el liderul apostolilor; el a ajuns aceasta din pricina smereniei lui. De fiecare dată
când Petru a încercat să iasă în faţa celorlalţi prin zel, s-a împiedecat şi a căzut. L-a mărturisit pe
Iisus ca “Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“, dar o secundă mai târziu a încercat să-L oprească
de la răstignire astfel că Iisus îi spune: “Înapoia Mea, Satana!” (Mt 16, 23). Petru a cerut să meargă
la Iisus pe apă şi îndată a început să se scufunde (Mt 14,28 sq.). A mărturisit înaintea ucenicilor că Îl
va urma pe Iisus până la moarte, numai ca să-L nege puţin mai târziu în faţa unei umile slujnice,
aflată la baza de jos a societăţii (Mt 26, 69-70).
Dar în toate aceste lucruri Petru nu s-a luat atât de în serios, încât să nu mai poată cere iertare, atât
iertând el însuşi, cât şi cerând iertare de la Hristos şi de la ceilalţi. Şi-a mărturisit păcătoşenia încă de
la începutul activităţii sale. Se scufundă în timp ce umblă pe apă, dar a strigat: “Doamne, scapă-
mă!“ L-a negat pe Hristos, dar apoi a plâns şi s-a împăcat cu Hristos, mărturisindu-şi păcatul şi
dragostea fără rezerve faţă de Iisus. Se împacă cu Pavel când a fost mustrat de el (Gal 2,11).
Petru e pentru noi un exemplu de cutremurătoare smerenie. Nu suntem desăvârşiţi - avem

slăbiciuni, defecte de personalitate, păcate. Acest lucru trebuie să ne facă să-l imităm pe Petru şi să-i
iertăm pe ceilalţi şi să nu ne luăm atât de în serios, încât greşelile noastre să ne descurajeze să-L
urmăm pe Hristos. Poate că Dumnezeu nu ne cheamă la mari acte de evanghelizare, ascetism,
minuni etc, cum l-a chemat pe Petru, dar El ne cheamă în chip statornic să fim ascultători în
lucrurile mici cu iubire şi smerenie. În acest fel El continuă misiunea lui Hristos şi a apostolilor prin
ascultarea tuturor.
E mare lucru să fii zelos pentru Dumnezeu. Dar acest zel trebuie arătat în ascultare, mai ales atunci
când El ne cere să facem lucruri care nu se potrivesc cu noţiunile noastre lumeşti de
„responsabilitate”. Avem nevoie şi de smerenie, atât în ascultarea, cât şi în căderile noastre. Acesta
trebuie să fie idealul nostru şi el este frumos exprimat de cuvintele Sfântului Pavel: “slujind
Domnului cu toată smerenia minţii” (FA 20,19).
Cuvinte întrupate în exemplul Sfântului Petru, care ne învaţă că în toate faptele noastre avem nevoie
întotdeauna de zel împletit cu smerenie.
(în: Ierom. Calinic, Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis, 2012)
Duminica Sfinţilor români: Avem un Rai de sfinţi în cer… şi un iad de păcate pe pământ/
Boala necredinţei şi linguriţa euharistică/ Ce facem dacă faptele bune sunt amestecate cu
păcatul ? / Dumnezeu şi valorile/ Crucea noastră cea de toate zilele
Doxologia: Nicolae Pintilie: România – un Rai de sfinţi
Cea mai importantă rugăciune a dumnezeieştii Liturghii - marea rugăciune euharistică, îl numeşte pe
Dumnezeu „mai presus de gând şi de cuvânt”. Nu poate gândul omenesc, puterea minţii să îl
cuprindă pe Dumnezeu. Nici măcar cuvântul nu cutează să pătrundă dincolo de limitarea sa. Şi,
totuşi, vorbim despre Dumnezeu aşa, cu nepunticioasele noastre cuvinte… ne rugăm cu ajutorul lor.
Cuvântul nostru trece dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, când devine rugăciune.
Întreba cineva odată, ce limbă se vorbeşte în Împărăţia lui Dumnezeu? Greu de răspuns, când noi îl
numim pe Dumnezeu „mai presus de gând şi de cuvânt”. Cu toate acestea, un părinte a îndrăznit să
răspundă astfel: „printre multele limbi din Rai, cel mai des se aude limba românească!”. Cutezător
răspuns! Oare, la ce se gândise părintele? „Păi, să nu vă închipuiţi că în Rai e diferit de lumea
noastră. Când te întâlneşti cu un vechi prieten, chiar în străinătate fiind, nu te bucuri? Şi nu vorbeşti
româneşte, chiar dacă eşti la Paris, Barcelona ori Torino? Aşa şi în Rai, când se întâlnesc toţi ai
noştri, limba românească sună în tot Raiul…”
Părintele profesor Dumitru Stăniloae scria în una din cărţile sale despre ortodoxie şi naţionalism.
Între lucrurile cele mai interesante, se remarcă faptul că doar în limba română Dumnezeu este numit
„drăguţu şi bunuţu”, iar Născătoarea de Dumnezeu este „Măicuţa Sfântă”. Părintele Cleopa, marele
nostru duhovnic, când binecuvânta pe cineva aşa spunea: „Domnul şi Măicuţa Domnului să te
binecuvânteze…”. Acestea sunte exemple din care ne dăm seama că limba română şi neamul nostru
are ceva aparte pentru Dumnezeu.
Situaţi într-o parte de lume în care vânturile istoriei au bătut haotic, românii în necazuri, în asupriri,
slugi în propria lor ţară, l-au căutat pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu, Cel care şi El a suferit. Iar
Dumnezeu drăguţu i-a mângâiat… cu mulţi Sfinţi!
Pământul românesc, poate mai mult decât altă parte de lume, a născut Sfinţi pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. De la Sfântul Andrei, care a lăsat o sămânţă mică şi uscăcioasă, într-un pământ muştit de
sângele eroilor şi al mucenicilor a răsărit un stejar de sfinţi, la umbra cărora neamul românesc s-a
plămădit şi încă se mai plămădeşte.
Fiecare ramură atârnă sub greutatea unui sfânt al lui Dumnezeu…

 Sfântul Bretanion, episcopul Tomisului,
 Sfântul Ierarh Iachint de Vicina,
 Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat,
 Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris,
 Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor,
 Sfinţii Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum,
 Sfinţii Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi,
 Sfânta Muceniţă Filofteia,
 Sfântul Mucenic Montanus, preotul şi soţia sa, Maxima,
 Sfântul Voievod Neagoe Basarab,
 Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel mare şi Sfânt,
 Sfinţii Martiri Brâncoveni,
 Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei,
 Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul,
 Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica,
 Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ,
 Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş,
 Sfântul Ierarh Iosif cel nou de la Partoş,
 Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin,
 Sfântul Ierarh Sava Brancovici,
 Sfântul Niceta de Remesiana,
 Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi,
 Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel,
 Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului,
 Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului,
 Sfântul Ierarh Simion Ştefan al Transilvaniei,
 Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei,
 Cuviosul Antipa de la Calapodeşti,
 Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea,
 Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica,
 Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul,
 Cuviosul Daniil Sihastrul,
 Cuviosul Dimitrie cel nou din Basarabi,
 Cuviosul Dionisie cel smerit,
 Sfântul Ierarh Dosoftei,
 Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul,
 Cuviosul Gherman din Dobrogea,
 Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul,
 Cuviosul Ioan Casian Romanul,
 Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop,
 Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici,
 Cuviosul Nicodim de la Tismana,
 Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona,
 Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi,
 Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ,
 Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara,
 Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla,
 Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului,
 Cuviosul Visarion Mărturisitorul,
 Sfântul Mucenic Ioan Valahul,
 Sfântul Mare Mucenic Ioan cel nou de la Suceava,
 Sfântul Mucenic Sava de la Buzău,
 Sfinţii martiri năsăudeni,
 Sfinţii nemţeni…
V-aţi plictisit citindu-i? Sunt doar o parte, o firimitură dintr-o mare pâine! Căci, restul pâinii stă
lângă noi, smerită şi sfântă. Sfinţi despre care ştim mai mult sau mai puţin, în funcţie de evlavia
fiecăruia. Cimitirele noastre sunt pline de Sfinţii lui Dumnezeu, neştiuţi de nimeni. Gropile comune
de pe lângă marile lagăre şi închisori comuniste sunt pline de sfinţi mărturisitori. Pădurile noastre
ascund cruci pusniceşti încă necunoscute. Mănăstirile noastre, casele noastre sunt înconjurate de
sfinţenie. Numai să ne gândim la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinţii
Vichentie Mălău şi Ioanichie Moroi, la părinţii Paisie de la Sihla şi Cleopa, la părintele Arsenie
Boca, la mamele şi bunicile noastre sfinte… Nume la care sufletul nostru tresaltă! De ce oare, doar
nu sunt încă în calendare?! Nu sunt încă pe perete… dar sunt în sufletul nostru! Sunt mijlocitorii
noştri, prietenii şi sfătuitorii noştri… bunicii noştri întru sfinţenie.
Duminica a doua după Pogorârea Duhului Sfânt este a lor, a Sfinţilor români. A celor trecuţi în
calendare, dar mai ales a celor din sufletele noastre. O duminică în care ar trebui să fim mândri că
suntem români, mândri că ne-am născut într-un Rai de sfinţi. O duminică în care graiul românesc
răsună în Împărăţia lui Dumnezeu!
„Avem o ţară unde au stăpânit odată

Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,

Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane

Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul

Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,

Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.
Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,

Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.
Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte

Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.
E jertfa lor de veacuri mărturia

Ce strigă din morminte pân’ la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!”
(Cu Iisus în celulă, versuri de Radu Gyr)
Nicolae Pintilie: Linguriţa euharistică – duşmanul poporului?
„Eu cred în Dumnezeu, chiar merg şi aprind lumânări la Biserică. Dar, nu merg la împărtăşit… îmi
este frică să nu mă îmbolnăvesc de la linguriţa cu care s-au împărtăşit şi alţii! În rest… sunt o bună
creştină!”
Sunt cuvinte pe care le auzim, din ce în ce mai des. Într-o societate paralizată de frica de
îmbolnăvire, într-o Românie în care, după fiecare colţ, te aşteaptă primitoare o farmacie, am putea
spune că părerea doamnei de mai sus este încuviinţată. Mai ales în mediul urban, unde participanţii
la Sfânta Liturghie sunt atât de diferiţi, o astfel de problemă răsare în mintea multora dintre noi.
Oare chiar putem contacta vreo boală dacă primim dumnezeiasca Euharistie cu aceeaşi linguriţă cu
care s-au mai împărtăşit şi alţii?
În acest an, un cotidian din ţară deschidea prima pagină cu un titlu de-o şchioapă: „Pericol! Ce nu
ştiai despre Sfânta Împărtăşanie!”. Dincolo de strategia de a şoca prin titlu, autorul aducea la
cunoştinţa publicului faptul că „medicii atrag atenţia că normele de igienă sunt încălcate, prin
folosirea unui singure linguriţe la administrarea Împărtăşaniei, iar oamenii pot contacta diferite boli,
unele dintre ele foarte grave”. Într-un cuvânt, linguriţa euharistică poate deveni duşmanul numărul
unu al poporului. Sistemul medical nu mai face faţă, din cauză că oamenii se împărtăşesc dintr-o
singură linguriţă! Aşa o fi?…
În primul secol creştin, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, un savant al epocii sale şi un om care a
preferat să moară, decât să se lepede de Hristos, a numit Euharistia „medicament al nemurii”.
Dincolo de privirea în veşnicie, Sfânta Împărtăşanie este numită „medicament”. Dumnezeiasca
Euharistie vindecă! Vindecă sufletul, dar şi trupul! Aşa ne rugăm în canonul citit înainte de
momentul împărtăşirii: „Să-mi fie Euharistia acesta spre sănătate, spre tămăduirea sufletului şi a
trupului…”.
De două mii de ani, aşa s-au rugat creştinii din toată lumea. Euharistia şi participarea la primirea ei
au fost centrul Bisericii şi al cultului său. De mai bine de două mii de ani, în Euharistie creştinii au
văzut marea întâlnire cu Dumnezeu - Cel care în mod real se pogoară şi se face prezent, cu totul
adevărat în Trupul şi Sângele Său! Nu există Biserică fără Sfânta Împărtăşanie, nimic nu are sens,
nici învăţătura dogmatică, nici morală creştină, nici istorie bisericească, fără Euharistie.
În primele secole creştine, numele de creştin era direct legat de împărtăşire! Nu te împărtăşeai, nu
erai creştin. Aşa se explică termenul destul de des folosit astăzi şi care are conotaţii înfricoşătoare –
„excomunicare”. În realitate, „excomunicatul” era cel care nu mai era primit la Euharistie, adică la
marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.
Din păcate, astăzi mulţi dintre noi ne excomunicăm singuri. De frica unei boli, fugim de izvorul
vieţii şi de Viaţa însăşi?!…
În limbajul societăţii contemporane, unde s-a pierdut sensul sacrului, al întâlnirii cu Dumnezeu în
Euharistie, credinţa se limitează la a aprinde lumânări, atunci când te loveşte necazul. Cam atât.
Poate mai spunem un Tatăl nostru în fuga maşinii, spre serviciu… Iar dacă mai călcăm la Liturghie,
ne înspăimântă o linguriţă!
Totuşi, speranţa există! Avem în bisericile noastre credincioşi care se apropie de Sfântul Altar şi de
Sfântul Potir, la chemarea preotului: „Cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!”. Mergeţi în oricare
dintre bisericile din oraşe, în duminicile din Postul mare şi o să vă plictisiţi de mulţimea celor care
nu se tem de… linguriţă!
„Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume
să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu”. Cred, Doamne, că nu păţesc nimic dacă
mă împărtăşesc după fraţii mei! Cred că nu există cineva care să se fi îmbolnăvit după primirea
Sfintei Euharistii. Nu pentru că linguriţa este de argint – sunt biserici care nu îşi permit o linguriţă
preţioasă – ci pentru că eu am primit în ea pe Izvorul Vieţii. Şi nu am fost singur! Cu toţii, cei care
ne-am împărtăşit, am fost împreună – popor al lui Dumnezeu!
Pentru cei care încă se mai tem de linguriţă, am avea argumente destule. Însă, nici unul nu ar conta.
Pentru că acela care se teme de îmbolnăvire la primirea Euharistiei nu a ajuns încă la măsura
credinţei că acolo, în căuşul linguriţei, într-o firmitură de Pâine şi într-o picătură de Vin este Viaţa –
Hristos, Dumnezeu, Cel care a făcut cerul şi pământul, în a cărui mână se află toate, deci şi
eventuala boală!
„Într-o sfântă picătură, dulcea Cuminecătură”, cântă un colind strămoşesc. Aşa au crezut bunicii
noştri, care au trăit în vremuri în care medicamentele erau o raritate şi normele igienice aveau alte
valenţe. Şi, nici unul nu s-a îmbolnăvit de la primirea Euharistiei – ba, unii au ajuns vârste
patriarhale, iubind Euharistia.
Cel mai bun exemplu al faptului că nimic rău nu se întâmplă la primirea Sfintei Împărtăşanii sunt
preoţii înşişi. Ce credeţi că se întâmplă cu Sfânta Euharistie care rămâne în Potir, după împărtăşirea
credincioşilor? Este consumată de către preot! După ce a atins linguriţa de fel de fel de oameni,
preotul consumă totul! Ce păţeşte?
Dacă mai vedeţi încă în linguriţă un duşman, gândiţi-vă la preoţii din spitale, la cei din leprozării
sau din preajma bolnavilor cu TBC. După ce şi-au împărtăşit credincioşii suferinzi, ei consumă
Sfintele Taine. De fiecare dată, la fiecare sărbătoare, zile după zile, ani după ani. Cu toate acestea,
îşi păstrează sănătatea şi credinţa în – şi graţie medicamentului nemuririi.
Arhim. Mihail Daniliuc: Cum e mai bine: să am duhovnic în vârstă sau tânăr?
Ne aflăm, din nou, pe cărarea cea strâmtă a postului, când Biserica ne cheamă să ne apropiem şi mai
mult de Hristos, luându-i ca modele pe cei doi Sfinţi Apostoli, Petru şi Pavel, care au purtat
neputinţele noastre: s-au îndoit, la fel cu noi; au căzut, precum majoritatea pământenilor; au dovedit
destule slăbiciuni ori scăderi dar, prin lacrimi şi mântuitoare pocăinţă, au risipit bezna păcatului din
ei, făcându-se vase alese ale Sfântului Duh.
Ca să le urmăm calea, avem nevoie de stăruitoare rugăciune, fapte de milostenie, spovedanie,

împărtăşanie. Dacă tot veni vorba de taina Sfintei Mărturisiri, cu toţii am asistat la discuţii sau chiar
polemici pe o tema ce a stârnit adeseori controverse: Cum e mai bine să caut un duhovnic? În vârstă,
experimentat, sever în canoane? Sau unul tânăr, indulgent, cunoscând îndeaproape problemele
actuale ale societăţii, înţelegând nuanţat anumite situaţii ale vieţii cotidiene?
Voi încerca un răspuns, ghidându-mă cu ajutorul învăţăturilor Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Potrivit acestora, săvârşitorii Sfintei Taine a Pocăinţei sunt episcopii şi preoţii, hirotoniţi valid, în
baza împuternicirii date de Mântuitorul ucenicilor Săi prin cuvintele: „Oricâte veţi lega pe pământ
vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18; Ioan
20, 22-23).
Administrarea Tainei Mărturisirii creează săvârşitorului ei un statut aparte, de judecător al forului

intern al faptelor umane. Bineînţeles că aceasta implică o responsabilitate deosebită. Aşa se explică
de ce, încă de la începutul organizării ei, Biserica a purtat de grijă ca slujitorii săi să îndeplinească
toate condiţiile cerute pentru hirotonie, inclusiv vârsta canonică. După rânduiala stabilită dintru
început, în viaţa Bisericii creştine vârsta pentru hirotonie a fost lăsată la latitudinea întâistătătorilor
Bisericii, ţinându-se seama de normele canonice şi de interesele comunităţii. Prima dispoziţie în
legătură cu fixarea vârstei de hirotonie a prevăzut-o canonul 11 al sinodului de la Neocezareea:
„prezbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi chiar bărbat vrednic întru toate”.
Când vârsta hirotoniei a scăzut sub 30 de ani, s-a pus problema dacă un cleric poate fi şi duhovnic.
Unora nu li s-a permis administrarea Tainei Pocăinţei, până nu au atins vârsta cerută de canoane sau
până nu au dat dovada unei maturităţi ce-i îndreptăţea a fi duhovnici. După cum lesne se constată,
împlinirea vârstei canonice a hirotoniei a reprezentat prima condiţie pentru obţinerea duhovniciei.
Administrarea Pocăinţei de către un preot care nu are hirotesirea întru duhovnic îşi produce efectul
canonic deplin, dar preotul respectiv se abate de la rânduiala stabilită de Biserică. În acest caz,
nerespectarea rânduielii statornicite de Biserică se consideră neascultare şi nesupunere faţă de
autoritatea bisericească, pedepsindu-se ca atare, potrivit dispoziţiilor canonice şi legale. Într-o
împrejurare de necesitate – primejdie de moarte – mărturisirea săvârşită de un preot nehirotesit
duhovnic este deplin valabilă. Preotul săvârşitor al acestei Sfinte Taine nu poate fi sancţionat, într-o
astfel de situaţie, nici pe cale disciplinară.
În ceea ce priveşte episcopii, nu se aminteşte şi nu s-a practicat vreo rânduială asemănătoare,

deoarece la instituirea în treapta de episcop s-a observat întotdeauna condiţia de vârstă stabilită cu
timpul la minimum 30 de ani. Cum la vârsta de 30 de ani, slujitorul bisericesc era socotit deplin
matur şi suficient de bine format, nu s-a mai simţit nevoia opririi sale temporare de la administrarea
Tainei.
Un loc aparte între săvârşitorii Sfintei Taine a Pocăinţei l-au jucat, în vechime, aşa-numiţii preoţi
penitenţiari, împuterniciţi de către episcop să administreze Sfânta Taină a Pocăinţei în cazuri
deosebite, precum şi să împace la Liturghie, public, anumite categorii de penitenţi, primindu-i în
Biserică (Canonul 1 Cartagina).
Aşadar, ce-i de făcut, cum să alegem? În primul rând, să reţinem că nu vârsta duhovnicului
contează: tânăr ori bătrân, harul lucrează în aceeaşi măsură prin el. Credinciosul doritor de sporire
duhovnicească îşi caută un duhovnic întărit, care, fie datorită anilor, fie cercării sale, fie prestigiului
personal, ar putea exercita o influenţă binefăcătoare asupra celui ce se spovedeşte. Părintele
duhovnic, indiferent de vârstă, nu trebuie să caute ale sale, ci să-i îndrume pe cei pe care îi creşte
spiritual către Hristos, Desăvârşitul Duhovnic.
Există situaţii în care alegerea unui duhovnic în funcţie de vârstă se dovedeşte imposibilă. Bunăoară,
dacă într-o parohie chiriarhul rânduieşte un preot tânăr, el devine călăuzitorul tuturor enoriaşilor lui,
chiar atunci când aceştia se deprinseseră a se spovedi la un preot în etate ori ei înşişi au vârste
patriarhale. Ce să facă vârstnicii? Să nu se mai mărturisească la cel ce le poate fi chiar nepot? Ba
unde mai pui că nu toţi au posibilitatea de a se deplasa la unele mănăstiri sau biserici de enorie
slujite de duhovnici îmbunătăţiţi, recunoscuţi ca fiind charismatici. Iată situaţii ce se cer lămurite.
Nu întotdeauna vârsta constituie o bună garanţie a iscusinţei unui duhovnic, dar nici studiile – căci
el nu expune doar cunoştinţe din Scriptură ori de la Sfinţii Părinţi ci, în primul rând, se roagă pentru
fiii lui duhovniceşti; îi conduce spre mântuire, ajutându-i să-L (re)descopere pe Dumnezeu,
devenind deopotrivă doctor al sufletelor vătămate de păcate, dar şi un fidel martor al învierii lor din
întuneric la lumină, din păcat la virtute, din moarte la viaţă. Când vârsta nu este patriarhală, când
părul n-a încărunţit – semn al înţelepciunii – duhovnicul tânăr trebuie să dea dovadă de adâncă
smerenie, să se roage mult, dar să se şi instruiască prin citiri din Dumnezeieştile slove ori din
experienţa unor duhovnici experimentaţi. Nu toţi credincioşii au posibilitatea să cerceteze marii
duhovnici ai Bisericii noastre. De aceea, fiecare preot împuternicit să săvârşească taina Spovedaniei
are chemarea de a se face instrumentul prin care Duhul Sfânt oferă mângâiere, iertare şi împăcare
credinciosului; de este nevârstnic, să devină „bătrânul tânăr” prin credinţă şi maturitate
duhovnicească; cel în vârstă să se menţină mereu tânăr la suflet, prin prospeţimea şi zelul misionar,
precum şi prin truda de a arăta că Ortodoxia înseamnă viaţă, bucurie, pace în Duhul Sfânt.
Chipul Maicii Domnului este de nesuportat pentru diavol
Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că dracii tremură auzind numele Maicii Domnului, căci Ea L-a
născut pe Mântuitorul nostru, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Care a stricat şi va strica până la
sfârşitul veacului lucrurile diavolului, care caută să ne depărteze de Hristos şi să ne piardă pentru
totdeauna.
Chipul Maicii Domnului este de nesuportat pentru draci. Diavolul urăşte numele Ei. Prin urmare,
acest nume este mântuitor pentru noi. Este clar cât de necesar este mereu să alergăm la
acoperământul şi mijlocirea rugăciunilor Preacuratei Maici a Domnului. Şi cu cât ne vom ruga Ei
mai mult, cu atât mai mult vom simţi în viaţa noastră acoperământul Ei şi Ea va fi pentru noi
Rugătoare neadormită înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.
(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Editura Adormirea
Maicii Domnului, Bucureşti, 2007, p. 51)
Despre amestecul păcatului în faptele bune
Atunci când pe un drum care străbate o câmpie întinsă stă un pom răcoros, care aruncă o umbră
bogată, cu câtă bucurie se grăbesc spre el călătorii! Ei află desfătare odihnindu-se şi stând de vorbă
prieteneşte sub umbra răcoroasă, deasă şi largă. Un astfel de adăpost, o astfel de mângâiere le dă
celor ce merg pe calea vieţii pământeşti Sfânta cruce a lui Hristos, de trei ori fericitul pom pe care a
înflorit rodul vieţii: Dumnezeu întrupat, Viaţa şi Dătătorul vieţii. Sub umbra crucii aflu acum plăcere
stând de vorbă cu dumneavoastră.
Ascultaţi următoarea istorisire sfinţită. La Sfântul, Marele Pimen a venit un frate, plângându-se că
vede amestecul păcatului în faptele sale bune. Bătrânul i-a povestit următoarea pildă: „Trăiau
undeva doi lucrători de pământ. Unul dintre ei a semănat ceva grâu, deşi necurat, pe când celălalt,
lăsându-se pradă leneviei, n-a semănat nimic. Când a venit vremea secerişului, cel dintâi a strâns
destul grâu, deşi necurat, pe când cel de-al doilea n-a strâns nimic. Care dintre cei doi lucrători de
pământ va avea ce să mănânce?” Fratele a răspuns: „Cel ce a semănat şi a strâns ceva grâu, chiar
dacă necurat”. Bătrânul a zis: „Atunci, să semănăm şi noi câte puţin, chiar dacă necurat, ca să nu
murim de foame!”
Dumnezeu v-a dat să vedeţi fără greş în inima dumneavoastră atunci când, privind în ea, aţi văzut un
amestec de sufletesc şi duhovnicesc. Povestirea de mai sus poate deja să vă mângâie îndeajuns:
vedeţi de ce am citat-o aici? Ca să vă mângâiaţi şi mai mult, auziţi lucrul următor: numai Dumnezeu
poate dărui sfânta curăţie inimii care crede în El şi aleargă la El prin pocăinţă.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura

Sophia, 2012, pp. 114-115)
Valorile
Când cineva înlătură pe Dumnezeu ca valoare de căpetenie, atunci natura ajunge pentru el valoarea
de căpetenie. Când cineva înlătură natura ca valoare de căpetenie, atunci cultura ajunge pentru el
valoarea de căpetenie. Când cineva înlătură cultura ca valoare de căpetenie, atunci anumite grupuri
de oameni sau de lucruri, ori anumiţi oameni şi anumite lucruri ajung pentru el valoarea de
căpetenie.
Însă a înlătura pe Dumnezeu ca valoare de căpetenie şi a socoti apoi faptele lui Dumnezeu sau
faptele oamenilor ca valori de căpetenie înseamnă a schimba un galben de aur cu un argint şi a iubi
mai mult argintul decât aurul pierdut; mai înseamnă a schimba argintul cu arama şi a iubi mai mult
arama decât argintul pierdut.
(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Gânduri despre bine şi rău, Editura
Predania, Bucureşti, 2009, p. 34)
Nu există patimă pe care să nu o distrugă iubirea
Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi alte patimi să ne stăpânească
sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne
este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. Aşadar, dacă sădim
dragostea în inimile noastre vom deveni sfinţi. Da, fiindcă toţi sfinţii prin iubire s-au făcut plăcuţi
lui Dumnezeu.
Din ce motiv Abel a devenit victima crimei şi nu criminal? Pentru că avea iubire puternică pentru
fratele său şi n-a putut să-i facă rău nici când acela l-a omorât.
Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel şi l-a ucis? Pentru că din inima lui a lipsit iubirea.
Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, au dobândit faimă bună? Pentru că îl iubeau mult pe
tatăl lor şi n-au răbdat să-l vadă gol. Şi pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru că nu-l
iubea pe tatăl său şi-l batjocorea.
Dar marea faimă a lui Avraam cui se datorează? Iubirii pe care i-a arătat-o atât nepotului său Lot, cât
şi sodomiţilor, pentru a căror izbăvire a mijlocit la Dumnezeu.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumenita, Galaţi, pp. 139-140)
Crucea este puterea şi slava tuturor Sfinţilor din veac

Zis-a tânăra Mavra tânărului său soţ Timotei, ce suferea cumplite munci şi o poftea să ia parte la
mucenicie: „Mă tem, fratele meu, să nu mă înspăimânt când voi vedea cumplitele munci şi pe
ighemonul mâniat, să nu slăbesc în răbdare din pricina tinereţii anilor mei”.
I-a răspuns mucenicul: „Nădăjduieşte în Domnul nostru Iisus Hristos şi vor fi pentru tine muncile ca
untdelemnul vărsat pe trupul tău şi suflare de rouă în oasele tale, care uşurează toate durerile tale”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian
şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 35)
Fiecare să-şi poarte crucea!
Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple – nu dintr-acelea pe care le-au
dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.
Viaţa noastră – viaţa tuturor oamenilor – este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri,
întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.
Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave,
înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia
conjugală – oare nu sunt acestea crucea noastră?
Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.
(Sfântul Luca al Crimeii, La porţile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă,
Bucureşti, 2004, p. 104)
Prăznuirea canonizării Sfinţilor români
Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă Raiului belşug de suflete alese, care pururea se
împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-
au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata
drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui
s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin
munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere;
şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a
preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.
Prăznuirea
Sărbătoarea Sfinţilor români a fost instituită de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la
20 iunie 1992. Tot atunci a fost stabilită ca dată pentru prăznuire a doua Duminică după Rusalii.
Este ziua în care sunt cinstiţi Sfinţii români cunoscuţi, consemnaţi în calendar şi cei necunoscuţi.
În calendarul creştin s-a înscris, dintru început, numele unor daco-romani, care au mărturisit şi
apărat dreapta-credinţă.
Unii dintre ei au fost binecunoscuţi şi preţuiţi pentru viaţa lor desăvârşit creştină, fiind canonizaţi
adesea de alte Biserici decât cea naţională şi de alte neamuri, ceea ce a demonstrat caracterul de
universalitate al sfinţeniei.
Din anii 1950-1965 s-au făcut primele canonizări în Biserica noastră, oficializându-se ceea ce s-a
numit „canonizarea spontană, prin evlavia populară”.
Sursa: Arhiepiscopia Tomisului-Biroul de presă
Dată schimbătoare
Sărbătoarea Sfinţilor români are ca dată pentru prăznuire a doua duminică după Rusalii sau prima
duminică după Duminica tuturor Sfinților.
Sărbătoarea Sfinţilor Români are dată schimbătoare iar în ultimii ani a fost prăznuită astfel: 2003 -
29 iunie / 2004 - 13 iunie / 2005 - 3 iulie / 2006 - 25 iunie/ 2007 - 10 iunie / 2008 - 29 iunie / 2009 -
21 iunie / 2010 - 6 iunie / 2011 - 26 iunie / 2012 - 17 iunie / 2013 - 7 iulie / 2014 - 22 iunie/ 2015 –
14 iunie
Primele canonizări de Sfinţi Români
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a făcut începutul
canonizării Sfinţilor de origine românească, hotărând:
a) Introducerea în întreaga noastră Biserică a cultului Sfântului Ioan Valahul, (cu zi de pomenire la
12 mai), precum şi introducerea sau recunoaşterea formală a cultului local al unor martiri ai
Ortodoxiei româneşti din Ardeal şi al unor ierarhi români cu viaţă îmbunătăţită, şi anume (în ordinea
vechimii lor):
b) Cuviosul Părinte Iosif cel nou de la Partoş, mitropolit al Banatului din sec. XVII (între 1650-
1653), cu zi de pomenire la 15 septembrie; sfintele sale oseminte se păstrează azi la catedrala
mitropolitană din Timişoara;
c) Mitropoliţii Iorest (Ilie) şi Sava Brancovici ai Ardealului, din sec. XVII, amândoi cu titlul de
"mărturisitori" şi zi comună de pomenire la 24 aprilie. Au suferit pentru apărarea ortodoxiei
româneşti din Ardeal împotriva încercărilor de calvinizare a românilor ortodocşi, patronate de
principii unguri ai Ardealului; cel dintâi a murit la Mănăstirea Putna la 12 martie 1678, iar al doilea
în aprilie 1680;
d) Cuvioşii ieromonahi Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi drept-credinciosul ţăran Oprea
Nicolae (Miclăuş) din Săliştea Sibiului, toţi trei luptători împotriva unirii religioase cu Roma, în sec.
XVIII, vor fi cinstiţi cu titlul de "mărturisitori" şi cu zi comună de pomenire la 21 octombrie (ziua
Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania);
e) Sfântul Ierarh Calinic cernicanul, stareţ al mănăstirii Cernica de lângă Bucureşti, cu zi de

pomenire la 11 aprilie (moaştele sale se află la mănăstirea Cernica, unde a fost înmormântat).
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Canonizări
Sfinţi Români canonizaţi în anii 1950-1956
- Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie);

- Sfinţii Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, mitropoliţii Transilvaniei (24 aprilie);
- Sfântul Ierarh Iosif cel nou de la Partoş (15 septembrie);
- Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie).
Canonizarea a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 28
februarie 1950.
Proclamarea oficială a canonizării lor a avut loc pe 21 octombrie 1955, în catedrala din Alba Iulia.
Proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel nou de la Partoş s-a făcut mai târziu, în Catedrala
Mitropolitană din Timişoara, pe 7 octombrie 1956.
Sfinţi Români canonizaţi în anul 1992:

- Sfântul Cuvios Antipa de la Calopodeşti (10 ianuarie);
- Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea (28/29 februarie);
- Sfântul Ierarh Iosif, mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie);
- Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie);
- Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 iulie);
- Sfântul Voievod Ştefan cel mare şi sfânt (2 iulie);
- Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul (5 august);
- Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august);
- Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei,
şi sfetnicul Ianache (16 august);
- Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie);
- Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie);
- Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie);
- Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea (23 noiembrie);
- Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie).
Canonizarea a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 20-21
iunie 1992.
Proclamarea oficială a canonizării lor a avut loc pe 21 iunie 1992.

- Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (22 decembrie).
Proclamarea oficială a canonizării a fost în data de 13 octombrie 2002.

- Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (25 aprilie);
- Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi (22 septembrie);
Canonizarea a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 5 martie
2003.
Proclamarea oficială a canonizării lor s-a făcut la Mănăstirea Brazi, pe 5 octombrie 2003.

- Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona (9 septembrie)
- Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei (13 decembrie).
Canonizarea a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 5 iulie
2005.
Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona a avut loc pe 9 septembrie
2005, la Mănăstirea Vorona, iar cea Sfântului Ierarh Dosoftei, a avut loc pe 14 octombrie 2005, la
Catedrala Mitropolitană din Iaşi.
Pe 20-21 octombrie 2005, s-a hotărât canonizarea:

- Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica (3 decembrie)
- Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, mitropolitul Tării Româneşti (22 iunie).
Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica a avut loc pe 3
decembrie 2005, la Mănăstirea Cernica, iar cea a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul pe 21 mai 2006,
la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Sfinţi Români canonizaţi în anul 2006; pe 14-15 noiembrie 2006, s-a hotărât canonizarea:
- Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (14 aprilie).
Proclamarea oficială a canonizării sale a avut loc pe 14 aprilie 2007, în localitatea Gledin.
Sfinţi Români canonizaţi în anul 2007; pe 12 februarie 2007, s-a hotărât canonizarea:
- Sfântului Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei (30 august).
Proclamarea oficială a canonizării lui a avut loc pe 29 august 2007, la Mănăstirea Secu.
Pe 22-24 octombrie 2007, s-a hotărât canonizarea:

- Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din
Zagra şi Vasile din Telciu (12 noiembrie).
Proclamarea oficială a canonizării lor a avut loc pe 11 mai 2008, la Mănăstirea Salva.
Sfinţi Români canonizaţi în anul 2008; Pe 5-7 martie 2008, s-a hotărât canonizarea:
- Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia (21 iulie);
- Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec (16 august);
- Sfântului Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu (30 august);
- Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi (7 septembrie);
- Sfântului Cuvios Chiriac de la Tazlău (9 septembrie)
- Sfinţilor Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani (1 octombrie).
Proclamarea oficială a canonizării lor a avut loc la Mănăstirea Neamţ, pe 5 iunie 2008.
Pe 8 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea:

- Sfântului Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti (28 octombrie);
- Sfântului Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie)
- Sfântului Dionisie Exiguul (1 septembrie).
Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, pe 26
octombrie 2008.
Canonizarea Sfinţilor
I. În Biserica Ortodoxă Română
Hot. Nr. 3898/1988: Ia act despre participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu
Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist la festivităţile de aniversare a Mileniului încreştinării Rusiei
(14-16 iunie 1988). Se vor publica în revistele Bisericii Ortodoxe Române documentele referitoare
la viaţa Cuviosului Paisie de la Mănăstirea Neamţ, precum şi cele care atestă modul cum a fost
cinstit cuviosul în cadrul Bisericii noastre imediat după moarte. Se va înscrie în calendarul nostru
bisericesc, la 15 noiembrie, sub numele Cuviosul Paisie de la Neamţ.
Hot. Nr. 292 şi Nr. 5336/1989: Dispune înscrierea în calendarul bisericesc a sfinţilor şi martirilor
români (conf. Hot. Nr. 3622/1950), precum şi fixarea “Duminicii Sfinţilor Români” în “Duminica a
II-a după Rusalii”, începând cu anul 1990. Se vor înscrie în sinaxare şi cărţile de cult a sfinţilor a
căror cult s-a generalizat prin proclamarea solemnă din anul 1955. Se va studia procedura canonică
privitoare la generalizarea cultului Sfinţilor români, cu cinstire locală, canonizaţi de Biserica noastră
prin aceeaşi hotărâre sinodală nr. 3622/1950. Se va stabili modalitatea înscrierii în Calendarul
ortodox român, generalizarea şi proclamarea cinstirii Sfinţilor români canonizaţi sau cinstiţi de alte
Biserici Ortodoxe surori, alcătuirea textului Sinaxarului, troparului şi slujbei acestora, în vederea
aprobării lor de către Sfântul Sinod. Se va lua în studiu şi problema celorlalţi Sfinţi români a căror
nume este amintit de martirologii, sinaxare, calendare etc. ale altor Biserici Ortodoxe Surori ca şi
problema Sfinţilor români, cinstiţi la noi pe plan local. Se va stabili şi procedura canonică de urmat
în vederea înscrierii în calendarele tuturor parohiilor din Biserica Ortodoxă Română a Sfinţilor
autohtoni, care au vieţuit, au propovăduit şi au suferit martiriul pentru credinţa creştină în spaţiul
carpato-danubiano-pontic şi a acelor care au predicat şi au fost martirizaţi în părţile noastre, fiind
cinstiţi ca sfinţi de alte Biserici şi înscrişi în martirologiile sau calendarele lor. Studierea vieţii şi
lucrării altor Sfinţi români cu cinstire locală în diferite părţi ale ţării noastre, în legătură cu care
Biserica noastră nu a luat până acum o hotărâre formală de canonizare.
Hot. Nr. 2402 şi 5141/1991: Necesitatea reluării lucrărilor Comisiei sinodale pentru canonizarea de
Sfinţi români.
Hot. Nr. 1829/1991; Nr. 1158; 1205; 1928; 2086; 2189; 3109; 3145; 3233; 3829; 3840; 3841;
3842/1992: Propuneri şi măsuri privind lucrarea de canonizare de Sfinţi români.
Hot. Nr. 181/1992: Se reactualizează Hotărârea Sfântului Sinod nr. 292/1989; proclamarea
“Duminicii Sfinţilor români” (Duminica a II-a după Rusalii) şi a generalizării cultului Sfinţilor
români canonizaţi prin Hot. Sfântului Sinod nr. 3622/1950; înscrierea în calendarul Bisericii
Ortodoxe Române şi proclamarea cinstirii Sfinţilor români care sunt cinstiţi de alte Biserici
Ortodoxe şi care se află în Mineie, Sinaxare, Martirologii, etc. ale altor Biserici; reprezentarea în
icoane a Sfinţilor români a căror canonizare se va proclama; programul privind proclamarea
canonizării Sfinţilor români şi a slujbelor religioase legate de aceasta.
Hot. Nr. 952/1992: Se reia şi se aprobă, în continuare, canonizarea de Sfinţi români şi propunerea de
instituire şi proclamare a “Duminicii Sfinţilor Români” în Duminica a II-a după Rusalii.
Hot. Nr. 2925/1992: Ia act, cu aprobare, despre proiectul Actului sinodal al Bisericii Ortodoxe
Române privind canonizarea unor Sfinţi români, generalizarea cultului Sfinţilor români canonizaţi
în anii 1950-1956, cu cinstire locală, înscrierea lor în calendarul Bisericii noastre şi a altor sfinţi de
origine română sau care au propovăduit în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi care sunt cinstiţi ca
sfinţi de către alte Biserici, precum şi instituirea “Duminicii tuturor Sfinţilor români”.
Hot. Nr. 2189, 2925/1992 şi Nr. 3863/1993: Se ia act despre stadiul continuării lucrărilor Comisiei
sinodale pentru canonizarea de Sfinţi români.
Hot. Nr. 3843/1992: Generalizarea cultului Sfinţilor români canonizaţi prin hotărârea sinodală nr.
3622/1950.
Hot. Nr. 3844/1992: Se reactualizează Hotărârile Sinodale Nr.292, 5336/1989, privind canonizarea
Sfinţilor români, cu propunerea de generalizare a cultului şi înscrierea în calendarele tuturor
eparhiilor a Sfinţilor autohtoni, care au vieţuit, au propovăduit şi au suferit martiriul pentru credinţa
creştină în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi a celor născuţi în alte părţi ale lumii, dar care au
predicat şi au fost martirizaţi în părţile noastre, fiind cinstiţi de alte Biserici şi înscrişi în sinaxarele,
martirologiile, minologiile sau calendarele acestora. Sunt enumerate 24 de nume de astfel de sfinţi.
Hot. Nr. 1122/1994: Se va răspunde negativ la adresa Secretariatului de Stat pentru Culte nr.
70/1994 în legătură cu reprezentarea unor chipuri de Sfinţi români pe însemnările monetare sub
motiv că nu este conformă cu conştiinţa Ortodoxiei. În emiterea de timbre se vor putea reprezenta
chipuri de sfinţi.
Hot. Nr. 1466/1995: Se reamintesc cele stabilite în lucrările Sfântului Sinod din 19-20 iunie 1992,
privind canonizarea de Sfinţi români, conform celor analizate şi aprobate în hotărârile anterioare ale
Sfântului Sinod. S-a elaborat un tabel sinoptic unde se vede stadiul lucrărilor Comisiei sinodale: ce
s-a împlinit şi ce urmează să se mai împlinească, în privinţa canonizării de Sfinţi români.
Hot. Nr. 1466/1995: Se aprobă definitivarea Slujbei şi Acatistului Sfântului Niceta de Remesiana. Se
vor publica în cărţile de cult.
Hot. Nr. 6615/1995: Se aprobă informarea despre lucrările Comisiei sinodale pentru canonizarea
Sfinţilor români (20-21 sept. 1995): modul de înscriere în calendarul bisericesc şi în cărţile de cult a
Sfinţilor români canonizaţi prin Actul sinodal de la 19-20 iunie 1995; modul de alcătuire a slujbelor
religioase ale acestora; propuneri de canonizare şi proiectele avizate ale slujbei şi Acatistul Sfinţilor
români.
Hot. Nr. 2854/1997: Se ia act despre stadiul actual al elaborării textelor liturgice în cinstea Sfinţilor
români a căror canonizare a fost proclamată în anul 1992.
Hot. Nr. 777/1998: Se aprobă definitivarea textelor liturgice pentru cinstirea unor
Sfinţi români:
Acatistul Sfinţilor Martiri Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii (Constantin, Radu, Ştefan şi
Matei) sfetnicul Ianachie (16 august);
Acatistul Sfântului Ierarh Bretanion al Tomisului (25 ianuarie);
Acatistul, Troparul şi Condacul Sfântului Teotim, Episcopul Tomisului (20 aprilie);
Acatistul Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor (18 iulie);
Acatistul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (4 iunie); Slujba Sfântului
Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie).
Se cere refacerea Slujbei şi Acatistului de la “Duminica Sfinţilor români” spre a corespunde

cerinţelor impuse de un text liturgic sub aspect dogmatic, liturgic şi literar. Până la introducerea în
cărţile de cult a textelor liturgice aprobate, eparhiile să le poată tipări în broşuri pentru uzul liturgic
al preoţilor şi al credincioşilor. Să se urgenteze elaborarea textelor liturgice, revenite unor eparhii
prin Hotărârea Sfântului Sinod Nr. 6615/1995 şi 5516/1996.
Hot. Nr. 2205/1998: Ia act despre propunerea posibilităţii canonizării Mitropolitului Andrei Şaguna
cu precizările că iniţiatorii propunerii (Fundaţia “Andrei Şaguna” din Constanţa): să se adreseze
Mitropoliei Ardealului, îndreptăţită canonic să promoveze o astfel de propunere; să prezinte
argumente şi dovezi referitoare la cinstirea ca sfânt în evlavia credincioşilor ardeleni; argumente şi
dovezi referitoare la sfinţenia vieţii lui. Propunerea va putea fi însoţită de studii întocmite de
cercetători, specialişti şi teologi, care au cercetat viaţa şi activitatea mitropolitului Andrei Şaguna.
Hot. Nr. 3006/1999: Ia act despre situaţia textelor liturgice ale Sfinţilor români canonizaţi în anul
1992.
Hot. Nr. 3060/1999: Se aprobă textele liturgice ale Sfinţilor români canonizaţi în anul 1992 cu
trimiterea la editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române şi eparhiilor care le-au elaborat
în vederea introducerii şi tipăririi în noile ediţii ale cărţilor de cult.
II. La Bisericile Ortodoxe surori
Hot. Nr. 913/1995: Se ia act despre canonizarea de sfinţi în Biserica Georgiei şi aprobă să se înscrie
în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.
Hot. Nr. 3136 şi 7207/1996: Se ia act despre participarea la festivităţile de proclamare a canonizării
mitropolitului Petru Movilă al Kievului, organizată de Biserica Ortodoxă Ucraineană şi propunerea
de cinstire a acestui sfânt în Biserica Ortodoxă Română.
Hot. Nr. 2405/1997: Se ia act despre canonizarea de sfinţi în Biserica Rusă şi Biserica Georgiană,
urmând să se includă numele acestor sfinţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, comunicându-
se această hotărâre.
Cinstirea Sfinţilor
I. Cu sfinte moaşte în ţară sau în pelerinaj prin ţară.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Hot. Nr. 7001/1997: Se ia act de vizita în România a Eminenţei Sale, Card. Silvano Piovanelli,
Arhiepiscopul Florenţei (13-17 oct. 1997), cu care prilej a dăruit Patriarhiei Române o parte din
moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur cu menirea de a fi depuse în viitoarea catedrală patriarhală din
Bucureşti, la timpul cuvenit. Şi recomandă să se includă în calendarul Bisericii noastre, ziua în care
aceste părţi de moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur au fost aduse în Bucureşti şi depuse în actuala
Catedrală Patriarhală.
Sfânta Muceniţă Chiriachi

Hot. Nr. 3399/1997: În calendarul bisericesc să se înscrie cu prioritate la 7 iulie, pomenirea “Sfintei
Muceniţe Chiriachi” întrucât o parte din sfintele sale moaşte se găsesc în catedrala Episcopiei
Huşilor.
Sfântul Apostol Andrei

Hot. Nr. 3399/1997: Aprobă propunerile privind intensificarea cultului Sfântului Apostol Andrei la
români. În cuprinsul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei să fie prezentă şi ziua aducerii moaştelor
Sfântului Apostol Andrei, înscrisă în calendarul bisericesc al eparhiilor din această mitropolie cu
cruce neagră la data de 13 octombrie. Arhiepiscopia Iaşului îngrijindu-se de alcătuirea slujbei
liturgice pentru această prăznuire, în condiţiile aprobate de Sfântul Sinod pentru alcătuirea slujbelor
Sfinţilor români. La 30 noiembrie sărbătorirea Sfântului Apostol Andrei completată şi înscrisă în
calendarul bisericesc cu roşu, „Sfântul Apostol Andrei cel chemat, ocrotitorul României”.
Hot. Nr. 5160/1999: Aprobă ca în cuprinsul Episcopiei Dunării de Jos să fie sărbătorită cu cinstire
locală ziua aducerii moaştelor Sfântul Apostol Andrei la Galaţi, urmând a fi înscrisă în calendarul
bisericesc, cu cruce neagră, la 17 octombrie - „† Trecerea Moaştelor Sfântului Andrei la Galaţi”.
Conducerea eparhiei se va îngriji de alcătuirea slujbei liturgice, pentru această prăznuire în
condiţiile aprobate de Sfântul Sinod (temei nr. 3399/1997).
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Hot. Nr. 10146/1990: Ia act despre intervenţia Asociaţiei “Frăţia Ortodoxă Română” filiala Dorohoi
prin care s-a solicitat reluarea acţiunilor privind aducerea în ţară a moaştelor Sfântului Cuviosului
Ioan de la Neamţ-Hozevitul canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1992
(temei nr. 5424/1993). Se precizează necesitatea unui documentar referitor la poziţia Patriarhiei
Ierusalimului în privinţa retrocedării moaştelor acestui sfânt.
II. Peste hotare
Hot. Nr. 3700/1998: Ia act de participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la cel de al IV-lea
Congres Internaţional cu tema “Sfântul Apostol Pavel şi Grecia” (Veria-Grecia, 25-30 iunie 1998).
Ştefan Mărculeţ - Din lutul Neamţului s-au plămădit încă nouă sfinţi
Calendarul Bisericii Ortodoxe Române s-a îmbogăţit cu încă nouă sfinţi.
Proclamarea solemnă a canonizării celor nouă sfinţi nemţeni va avea loc astăzi, de Înălţarea
Domnului, la Mănăstirea Neamţ, unde un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, condus de Preafericitul
Părinte Daniel, Patriarhul BOR, va oficia Sfânta Liturghie. Sfinţii canonizaţi de Biserica Ortodoxă
Română în şedinţa din luna martie sunt:
Cuvioşii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, a căror zi de prăznuire este 7 septembrie,
Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău, a cărui zi de pomenire este 9 septembrie, Sfinţii Cuvioşi Iosif şi
Chiriac de la Bisericani, a căror zi de prăznuire este 1 octombrie,
Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, care vor avea zi de prăznuire pe 21 iulie,
Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic, cu zi de prăznuire pe 16 august, şi
Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, care va fi prăznuit pe 30 august.
Ctitorul primei mănăstiri româneşti din Ţara Sfântă
Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani a fost primul sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor şi
întemeietorul mănăstirii cu acelaşi nume. S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţului şi de tânăr, a
intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa. Aici a fost tuns în monahism şi a deprins de la părinţii bătrâni
viaţa duhovnicească, postul şi neîncetata rugăciune.
După ce a mers la Locurile Sfinte, Cuviosul Iosif s-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului,
unde a ajuns, în câţiva ani, sihastru vestit. A trăit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu 17 pustnici
ucenici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă.
După năvălirea arabilor asupra Sfintelor Locuri, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi a venit în
Moldova, la Mănăstirea Bistriţa. După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălţat o mică biserică, cu
hramul „Buna Vestire“, construind şi chilii împrejur. Viaţa monahală de aici era asemenea celei de la
mănăstirile studiţilor de la Constantinopol („achimită“ - neadormită), ce presupunea rugăciune
neîncetată în biserică şi la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultare şi dragoste.
După o invazie a turcilor, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos.
Pe drum însă li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde
mergeţi?“. La această minunată vedere, ei au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!“; iar Maica
Domnului le-a spus atunci: „Întoarceţi-vă, căci şi aici este grădina mea“.
Mai târziu, schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani“, adică „al evlavioşilor“, pentru că
monahii se rugau aici cu lacrimi şi mulţi se vindecau de boli cu rugăciunea şi binecuvântarea
Cuviosului Iosif.
Cuviosul Chiriac de la Bisericani, 60 de ani în pustie
Al doilea trăitor de la Bisericani canonizat recent este Cuviosul Chiriac. A trăit la începutul secolului
al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în
pustie, într-o peşteră din muntele lui Simon, unde a trăit singur timp de 60 de ani. Vara şi iarna
stătea pe munte cu trupul gol, în rugăciune. L-a cunoscut şi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul
Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaşte.
Este cunoscut ca unul dintre marii sihaştri din Carpaţi, având o viaţă pilduitoare: trăirea în
desăvârşită lepădare de sine, smerenie şi în neîncetată rugăciune. Şi-a dat sufletul lui Hristos,
numărându-se printre Sfinţii români cinstiţi de popor. Moaştele lui au fost aşezate în peştera în care
a trăit, ce se poate vedea şi astăzi şi în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai
târziu, din cauza deselor tulburări din ţară, sfintele moaştele au fost împărţite.
Chiriac de la Tazlău, apărător al dreptei credinţe
Credincioşii se pot închina din acest an şi la Sfântului Chiriac de la Mănăstirea Tazlău, cel mai
cunoscut pustnic de aici. S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi
din satul Mesteacăn. În copilărie, a fost luat de părinţi la slujbele oficiate la Mănăstirea Tazlău,
simţind chemarea spre monahism. A intrat din fragedă tinereţe în obştea Mănăstirii Tazlău, unde a
deprins viaţa monahicească, apoi a primit călugăria. După puţină vreme, a fost hirotonit fără voia
lui, diacon şi preot, devenind apoi un iscusit povăţuitor de suflete. S-a retras în pustnicie într-o
peşteră pe un munte din apropierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului.
Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, a fost căutat de
mulţimile de călugări şi credincioşi dornici să se împărtăşească din sfinţenia vieţii sale.
În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el a fost un adevărat
apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ţinutul
Neamţului.
A trecut la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii Tazlău.
Încă din timpul vieţii, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh
Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat moaştele.
„Fericitul stareţ Rafail“.
Doi sfinţi de la Agapia Veche au fost canonizaţi în luna martie: Cuviosul Rafail şi Cuviosul Partenie.
Primul dintre ei a fost monah în vechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-
lea. Sfântul Rafail a fost cinstit încă din secolul al XVII-lea, mai ales în Moldova, chiar de Sfântul
Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care i-a cinstit moaştele.
Sfântul Rafail s-a născut în satul Bursucani, din ţinutul Bârladului, din părinţi credincioşi. A plecat
din tinereţe la celebra mănăstire nemţeană, unde a fost ucenic al monahilor de aici, după care a fost
călugărit sub numele de Rafail, care se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare“. Viaţa acestui sfânt
nu este foarte cunoscută. Se ştie că părinţii agăpeni ţineau o rânduială a locului de la care nu s-a
abătut nici ascultătorul monah Rafail.
Călugării petreceau în lavră, iar cine era întărit şi râvnea la viaţa cea liniştită a pustiei, cu
binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân şi, mai târziu, singur.
Sfântul Rafail a trăit o perioadă în inima munţilor, iar după ani de rugăciune şi asceză, a primit
daruri înalte, fiind îndrumător al fraţilor din obşte şi uimind pe toţi prin viaţa sa sfântă şi
înţelepciunea sa. Toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor, iar în pomelnicele vechi este numit
„Fericitul stareţ Rafail“.
Din timpul vieţii făcea minuni, iar la mormântul său au venit mulţi bolnavi şi neputincioşi pentru a
se vindeca. Ucenicii săi i-au dezgropat moaştele şi le-au aşezat în biserică, spre închinare. Mii de
pelerini veneau să se închine la moaştele sale, mai ales la hramul Mănăstirii Neamţ, când avea loc
pelerinajul la mănăstirile Neamţ, Agapia şi Secu. Acestea au fost ascunse o periodă, odată cu cele
ale Sfântului Partenie.
Părţi din moaştele acestor doi sfinţi de la Agapia se păstrează şi astăzi în mănăstirile nemţene şi în
altele din Moldova.
Pustnicul din Muntele „Scaune“.
Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, a numărat printre călugării cu înaltă viaţă
duhovnicească din Moldova şi pe Cuviosul Partenie de la Agapia Veche. A trăit în secolul al XVII-
lea, fiind urmaşul sihaştrilor din Munţii Agapiei. A fost tuns în monahism de stareţul Eufrosin,
ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor.
Tradiţia spune despre Sfântul Partenie că a sihăstrit în muntele „Scaunele“, după modelul pustnicilor
dinaintea sa: ziua se ruga în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, iar la apusul
soarelui, gusta puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea rostea rugăciunea lui Iisus,
în timp ce împletea coşuri. Dormea puţin când obosea, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile
de brazi. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi cumpărau
hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune, muntele şi poiana au primit numele
de „Scaune“.
Nu se cunosc date exacte despre viaţa sa, dar se ştie că este numărat în rândul egumenilor Agapiei.
Se spune că era luminat şi plin de înţelepciune şi avea darul tămăduirii. Potrivit unor tradiţii, scotea
şi demoni din oameni.
A trecut la cele veşnice în 1660, iar trupul său a fost dezgropat şi găsit neputrezit. Moaştele sale au
fost ascunse pentru o perioadă lungă de timp.
Întemeietorul Mănăstirii Pângăraţi
Unul dintre trăitorii nemţeni canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în luna
martie este Sfântul Cuvios Simeon de la Pângăraţi. S-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-
un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul domniei lui Alexandru cel bun. A intrat din
tinereţe în obştea Mănăstirii Bistriţa, unde a trăit în ascultare şi a sporit duhovniceşte. Cu
binecuvântarea egumenului Mănăstirii Bistriţa şi, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în 1432, s-a
retras la poalele muntelui numit „Paru“, la 5 km depărtare de mănăstirea sa, lângă malul stâng al
pârâului Pângăraţi. Aici, cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de
păduri seculare, şi trăia cu ucenicii săi, în necontenite rugăciuni şi în meditaţie la cele cereşti.
Ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, mulţi monahi au venit de-a lungul
timpului la el, aşezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui
Simeon“.
Sfântul Voievod Ştefan cel mare i-a dăruit, în 1461, bani şi ajutor să înalţe o mică biserică de lemn,
cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir“. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an,
la 26 octombrie, de mitropolitul Teoctist I, care l-a hirotonit atunci preot pe Simeon. Astfel, Sf ântul
Cuvios Simeon a devenit întemeietorul şi primul egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până
în 1508 „Schitul lui Simeon“.
Sfătuitor al lui Ştefan cel mare
Viaţa sa curată l-a învrednicit pe Simeon de a primi darul vindecării bolilor şi al vederii înainte.
Mulţi suferinzi veneau la chilia sa şi se făceau sănătoşi prin rugăciunea lui.
Dregători din sfatul ţării, chiar şi domnitorul Ştefan cel mare, veneau adesea la el să ceară
binecuvântare şi sfaturi. În 1476, când turcii l-au învins pe Ştefan cel mare în luptele de la
Războieni, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară ca
să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpaţi, în Transilvania, stabilindu-se la
Mănăstirea Caşiva. După puţin timp, în toamna aceluiaşi an, a trecut la cele veşnice, fiind îngropat
de ucenicii săi la Caşiva.
Moaştele sale au fost cinstite de Sfântul Voievod Ştefan cel mare, care le-a adus în Moldova.
Ieromonahul Atanasie scrie că Ştefan voievod i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le
ţinea în vistieria sa cu cinste. „Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru
blagoslovenie, şi cu aromate cu bune miresme, şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi buna
întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească
ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a
îngropat în cetatea Sucevei“.
Amfilohie, cinstit încă din viaţă ca sfânt
Sfântul Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în partea de nord a Moldovei. Viaţa
monahală şi-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi, în
anul 1508. Aici a fost ales stareţ, conducând obştea mănăstirii timp de 56 de ani.
În timpul său, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu a zidit la Pângăraţi o biserică în numele său, pe
locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Se spune că domnitorul a avut un vis în care i s-a
cerut să meargă la Pângăraţi să zidească această biserică, sfinţită în 1560 de mitropolitul Grigorie.
La bătrâneţe, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de
Enoh, iar în anul 1570 a trecut la cele veşnice. A fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, iar monahii de la
Moldoviţa şi Pângăraţi l-au prăznuit în fiecare an la data trecerii sale la Domnul.
Ctitorul celei mai mari mănăstiri ortodoxe de maici din lume
Printre Sfinţii nemţeni canonizaţi în acest an se numără şi Cuviosul Părinte Iosif. Acesta s-a născut
în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, într-o familie de credincioşi ortodocşi,
venită în Moldova din cauza revoltei românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul
Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Tânărul Iosif a fost impresionat de
mănăstirile moldave şi de viaţa călugărilor de aici, încât a devenit ucenic al Cuviosului Paisie
Velicicovschi, încă de pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna.
Ucenic al acestuia, Cuviosul Iosif s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minţii, înfrânarea,
postirea, privegherile şi rugăciunea minţii. Când Sfântul Cuviosul Paisie s-a mutat cu obştea la
Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost
călugărit şi hirotonit ieromonah.
În 1779, Cuviosul Iosif a devenit îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea
Neamţ şi povăţuitor al maicilor de la Schiturile Gura Carpenului şi Durău. Cu binecuvântarea
stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului, cu alţi doi monahi: Gherman şi
Gherontie. După anul 1785, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Văratic,
împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul
Durău.
Preocupare pentru cultură
Sfântul Iosif este primul mare duhovnic al aşezării monahale de la Văratic şi, în acelaşi timp, unul
dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa şi rolul activ pe care l-a îndeplinit la Văratic,
mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru faptele
bune ce le săvârşea. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire
la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi
rugăciunea cea de toată vremea.
A ctitorit cele două biserici de la începuturile mănăstirii, cea din lemn (1785) şi cea din zid (1808-
1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Sfântul Iosif, pustnicul a contribuit la
organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi, timp de treizeci de ani, a asigurat
îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugăriţe, precum şi a numeroşi trăitori din
munţii de lângă Sihla. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, s-a ocupat
şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic.
A avut darul vindecărilor, iar după trecerea sa la cele veşnice, la 28 decembrie 1828, a fost
înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ de la Mănăstirea Văratic.
Locurile din Munţii Neamţului unde a trăit ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub
denumirea: „Poiana lui Iosif“, „Pârâul lui Iosif“ şi „Chiliile lui Iosif“. De la marele isihast român se
păstrează un tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.
Duhovnicul Cuvioasei Teodora de la Sihla
Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca a păstorit ca ierarh în Moldova veacului al XVII-lea şi a fost prieten
apropiat al mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei. S-a născut în ţinutul Vrancei. Încă din tinereţe şi-a
manifestat dorinţa de a intra în viaţa călugărească. Rudenia sa, Varlaam Moţoc, viitorul mitropolit al
Moldovei, care trăia pe atunci la Mănăstirea Secu, l-a dus pe tânărul Ioan în obştea Mănăstirii
Râşca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam. Aici a fost călugărit
de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.
În 1632, Varlaam a devenit mitropolit al Moldovei, iar după câţiva ani l-a mutat pe călugărul Ioan de
la Mănăstirea Râşca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărţile şi lucrurile pe care mitropolitul le
păstra în mănăstirea sa de metanie. Datorită perioadei în care a trăit la Râşca (aproximativ 18 ani),
contemporanii şi urmaşii l-au numit „Ioan de Râşca“.
La Mănăstirea Secu, Ioan a avut ca îndrumători spirituali pe egumenii Nechifor şi Ghedeon, acesta
din urmă fiind ctitorul Schitului (azi mănăstire) Sihăstria şi apoi, în două rânduri, mitropolit al
Moldovei. În 1641, domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de mitropolitul Varlaam, înfiinţa în Cetatea
Neamţului o mică mănăstire, cu hramul „Sfantul Ierarh Nicolae“. Mitropolitul Varlaam a pus ca
egumen al acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere şi rudenia sa, Ioan „de la Râşca“.
„Arhiepiscopul cel sfânt şi minunat“
A fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamţului până în 1665. El a botezat-o, în 1650, pe fiica
lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora
de la Sihla. De asemenea, i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să
aleagă viaţa monahală.
În 1667, Ioan a fost ales, hirotonit şi instalat episcop al Huşilor, având credincioşi din Ţara de Jos a
Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. A păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când
turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Era foarte apreciat de credincioşi, dar şi de ceilalţi
ierarhi moldoveni, în special de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după
câţiva ani mitropolit al Moldovei.
Din anul 1674 şi până la trecerea sa la cele veşnice (1685), Ioan a păstorit Episcopia Romanului,
înfiinţată de primii voievozi Muşatini ai Moldovei. Aici a ctitorit Mănăstirea Mera, în ţinutul său
natal, cu ajutorul rudei sale, vornicul Moţoc din Odobeşti. Episcopul Ioan a aşezat la acea mănăstire
pe ucenica sa, Teodora, de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe.
A fost înmormântat de mitropolitul Dosoftei şi ceilalţi ierarhi, lângă biserica mare a Mănăstirii Secu.
Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viaţa şi petrecerea sfinţilor“, l-a numit „arhiepiscopul cel
sfânt şi minunat“.
(Ştefan Mărculeţ / în Ziarul Lumina - Joi, 05 Iunie 2008)
Bucuraţi-vă,
Sfinţilor
români,
rugători
fierbinţi pentru
sufletele
noastre!

Predici La Duminica Sfinților Romani Şi Chemarea Primilor Apostoli PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Predici La Duminica Sfinților Romani Şi Chemarea Primilor Apostoli PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Predici la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români şi Chemarea primilor

Evanghelia şi Apostolul zilei

20.Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

22.Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns,

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce

Apoi iarăşi se zice:

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns,

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce

Condacul al 13-lea (de trei ori)

Apoi se zice iarăşi:

Şi apoi se citeşte această

Rugăciune către Sfinţii români

Acatistul tuturor Sfinţilor români

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns,

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce

După obişnuitul început, se zice:

Condacul 13 (de trei ori)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1 şi Condacul 1.

Comentarii patristice la Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23)

Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat (Matei 4, 20).

(Cromaţius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de

(Cromaţius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Sfântul Grigorie cel mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de

(Cromaţius, Tratat la Matei 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de

Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)

Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzând frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au

Dar la ce cheamă Dumnezeu?La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii

Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare

Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi

 Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi?

Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră

(Transcriere şi adaptare: Diac. Marian Pătraşcu)

Sectarul: Menirea trupurilor moarte este de a fi îngropate şi de a se preface, prin putrezire, în

Aşa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrânge să mergem pe calea mântuirii, ci ne lasă să

Înţelesul ascuns acesta este:

Că aceşti pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei căutau binecuvântări duhovniceşti,

Dregându-şi mrejele înseamnă strădania lor de a-şi păstra sufletul întreg.

Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia

El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Sfântul Teofan Zăvorâtul –Tâlcuiri

[Rom. 2, 10-16; Mt. 4, 18-23].

- Ce faci acolo? i-au strigat.

- Voi stinge soarele! zice.

Am mers deci acolo şi am văzut nişte pescari trişti.

- Nu e peşte, mi-au spus.

- Cum s-au făcut amare?

- De la canalizările fabricilor care se varsă aici. Pleacă peştii!

Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci