Anton Dancă

VADEMECUM
(Consideraţii, pilde şi exemple pentru solemnităţi şi duminici)
Anul C

Editura „Presa Bună”

2005

Imprimatur
Petru GHERGHEL
Episcop de Iaşi
30.08.2005

© Editura Presa Bună, Iaşi

Bd. Ştefan cel Mare, 26
Tel.+ fax.: 0232/211527__
e-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro

Prefaţă
Ceea ce spun, cred că era mai bine de spus în prefaţa de la Vademecum, Anul A; dar, cum se
spune: mai bine mai târziu decât niciodată, anume, noi, predicatorii, trebuie să fim conştienţi de
următorul adevăr: îl vestim pe Isus, mântuitorul lumii, dar nu realizăm întâlnirea personală a
credinciosului cu Cristos, ci trebuie să-l determinăm pe acesta să-l caute; actului voinţei
credinciosului de a-l găsi îi vine în întâmpinare Isus însuşi, care singur are iniţiativa întâlnirilor
personale. Scriptura ne oferă argumentul adevărului. Isus l-a chemat pe Filip din Betsaida şi
acesta l-a urmat. L-a cunoscut pe Isus şi l-a vestit lui Natanael: „L-am aflat pe acela despre care
au scris Moise în Lege şi profeţii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret”. I-a răspuns Natanael: „Poate
ieşi ceva bun din Nazaret?” Filip i-a zis: „Vino şi vezi!” Isus l-a văzut pe Natanael venind către
el şi a zis: „Iată un adevărat israelit, un om căruia nu-i place prefăcătoria!” După ce Isus îi spune
de unde îl cunoaşte, iniţiativa întâlnirii şi cunoaşterii personale apare clar că îi aparţine numai lui
Isus, iar Natanael îşi mărturiseşte credinţa: „Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui
Israel”. Prin urmare, datoria predicatorului este de a-l determina pe creştin, fără prefăcătorie şi
orice interes personal, de a-l căuta pe acela pe care el l-a întâlnit personal în prealabil, pe Isus.
Restul aparţine Mântuitorului.

Timpul Adventului
Duminica I din Advent
Ier 33,14-16: Voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă
1Tes 3,12-4,2: Să întărească Domnul inimile voastre pentru venirea lui Cristos
Lc 21,25-28.34-36: Se apropie mântuirea voastră

Dumnezeu Tatăl, în mod liber, s-a hotărât să-l trimită pe Fiul său în lume. De ce? Să arate tot
adevărul. Care adevăr? Că Dumnezeu este iubire în totalitate. În iubirea sa nemărginită,
Dumnezeu şi-a asumat riscul de a-l crea pe om – după chipul şi asemănarea sa – adică liber.
Chiar dacă a prevăzut că omul nu-şi va înţelege originea sa supranaturală – născut din libertatea
– a lui Dumnezeu –, totuşi îi dă posibilitatea să cunoască adevărul şi adevărul îl face liber.
Nimeni nu poate fi liber, adică fericit cu adevărat, asemenea lui Dumnezeu, dacă nu cunoaşte
adevărul că Dumnezeu este iubire şi la originea apariţiei lui în istorie stă libertatea sa.
Libertatea mea – de a face binele şi chiar răul – este rodul iubirii lui Dumnezeu, a riscului pe care
şi l-a asumat. Cine înţelege acest lucru se face robul lui Dumnezeu de bunăvoie prin a doua
naştere din apă şi din Duh, spre a fi mai liber şi mai fericit. A doua naştere din apă şi din Duh
înseamnă riscul omului de a-l asuma pe Cristos prin Botez în spirit de credinţă, pentru a deveni
un om nou, liber în Cristos, fiindcă numai el singur este suprema libertate care se întrupează spre
a facilita înţelegerea adevărului care dă adevărata libertate.
Nu cunoaştem după Scripturi un botez al Maicii Domnului. Şi totuşi el există; s-a petrecut în
momentul în care ea l-a primit în sânul ei – în apă – pe Cel Zămislit prin puterea Duhului. Cine
oare şi-a înţeles mai bine adevărul libertăţii personale decât Fecioara din Nazaret, Maria, care a
spus îngerului Gabriel: Iată roaba Domnului? Cine a fost mai fericită decât ea în toate necazurile
vieţii legate de Omul durerilor? Toate neamurile mă vor numi fericită, spune ea sub inspiraţia
aceluia care îi va conduce pe oameni la cunoaşterea adevărului. Noi trebuie nu numai să o
numim fericită, ci să căutăm fericirea noastră în adevărul libertăţii noastre de robi ai lui
Dumnezeu; adică să fim fericiţi că Dumnezeu este iubire, iar noi, născuţi din iubirea lui, suntem
destinaţi să trăim bucuria libertăţii de care el se bucură. Consimţământul nostru liber că, născuţi
din iubirea divină devenim fraţi ai lui Cristos, ne garantează dreptul la înviere şi la viaţa veşnică,
fiindcă numai în Cristos devenim părtaşi ai naturii divine.
Aici este miezul vieţii mistice. Pentru a ne garanta fericirea libertăţii din cunoaşterea adevărului,
Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi-a luat riscul de a deveni om, asemenea nouă, afară de păcat, ca să ne
poată împărtăşi pe viu adevărul despre adevărata noastră libertate – trăirea în iubire –, ca să ne
determine să luăm riscul crucii de fiecare zi. Pe drept spune sfântul Ioan al Crucii: Cel care nu
caută crucea lui Cristos, nu caută gloria lui Cristos.
Sfânta Iulia Billiard (XIX), deşi vindecată de paralizie – în urma unei novene de rugăciuni – a
avut de suferit pe tot parcursul vieţii, mai ales în ultimele sale luni de viaţă. Dar tocmai
suferinţele, dublate de rugăciuni şi dăruire, au fost izvorul succesului său spiritual. Cea mai
frecventă rugăciune a sa era Magnificat – Măreşte sufletul meu pe Domnul.

Duminica a II-a din Advent

Bar 5,1-9: Dumnezeu îşi va arăta strălucirea sa în tine.
Fil 1,4-6.8-11: Să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Cristos.
Lc 3,1-6: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui şi toată făptura va vedea
mântuirea lui Dumnezeu.

Profetul Baruh arată Ierusalimului calea fericirii: să se îmbrace cu mantia dreptăţii şi să se

încununeze cu slava Celui Veşnic (I). Cred că aceasta este şi calea noastră spre fericire. Dar ştim
ce-i mantia dreptăţii? Cunoaştem cununa slavei Celui Veşnic?
Sfântul apostol Paul ne informează că mantia dreptăţii este formată din roadele dreptăţii care vin
de la Cristos şi ne dă acest îndemn ca să ne îmbrăcăm cu ea: iubirea voastră să crească tot mai
mult (II). Mantia dreptăţii este ţesută din fiecare faptă bună făurită de iubire.
Evanghelistul Luca ne răspunde la a doua întrebare legată de cununa slavei Celui Veşnic, zicând
că ea este mântuirea pe care o va vedea toată făptura (III).
Dreptatea stă în iubire, aşa cum ne spune sfântul apostol Ioan. Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe
noi, deşi eram păcătoşi; de aceea şi noi suntem datori să ne iubim unii pe alţii. Iubirea are un unic
izvor: Dumnezeu. De ce nu spune sfântul Ioan că din moment ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi
pe noi şi noi suntem datori să-l iubim mai întâi pe el? Cred că din acest motiv: Dumnezeu ne-a
creat ca pe acest pământ să ne iubim unul pe altul, ca prin această iubire reciprocă să se
împlinească voinţa lui – de a ne iubi unul pe altul –, fiindcă prin împlinirea voinţei lui va ajunge
toată făptura să-i vadă mântuirea; iar din vederea mântuirii se va naşte iubirea veşnică faţă de
Cel Veşnic. Aceasta este cununa slavei lui.
Ultima treaptă în viaţa mistică, culmea intimităţii cu Dumnezeu pe pământ stă în a fi eliberator
de iubiri. Întreaga iubire, fie a celui căsătorit, fie a celui celibatar, trebuie să fie eliberatoare de
iubiri. Iubirea unui soţ, precum şi a unei soţii, trebuie să deschidă un domeniu cât mai vast
libertăţii; iar pentru cei ce sunt celibatari – preoţi şi persoane consacrate – este cu atât mai
imperios acest deziderat. Prin urmare: eu sunt chemat să iubesc persoana aproapelui în aşa fel ca
să fie liberă, adică de a-l iubi pe altul mai mult decât mă iubeşte altul pe mine.
Un călugăr dominican francez l-a comparat pe Dumnezeu cu un gentleman englez care este atât
de discret încât nu doreşte în nici un fel să se impună celor pe care îi iubeşte şi i-a invitat în casa
sa. El îi priveşte discret, din când în când, prin deschizătura uşii, ca să se asigure că totul merge
bine în relaţiile afective dintre oaspeţi. Asigurat că totul merge bine, că invitaţii discută amical,
se veselesc, nu duc lipsă de nimic şi sunt fericiţi, se face nevăzut în mod discret închizând uşa.
Cineva spunea că este un privilegiu divin de a fi mai puţin iubit decât iubitor. Adică, aşa cum
Dumnezeu nu se lasă întrecut niciodată în iubire, la fel şi eu, trebuie să nu mă las niciodată
întrecut în iubire; trebuie să iubesc pe alţii mai mult decât mă iubesc alţii pe mine.
Aceasta este chemarea noastră de a ne îmbrăca în mantia dreptăţii: de a iubi mai mult decât sunt
iubit, fiindcă numai aşa îi dau posibilitate lui Dumnezeu să se încununeze cu cununa slavei:
mântuirea tuturor făpturilor, iar eu să devin eliberator de iubire.
O tradiţie creştină spune că sfântul evanghelist Ioan, după ce a împlinit venerabila vârstă de o
sută şi ceva de ani, nu se mai putea deplasa dintr-un loc în altul, ci stătea la Efes, aşezat într-un
jilţ, şi discipolii săi veneau la el să-i primească învăţăturile. Le repeta invariabil: Fiii mei, iubiţi-
vă unii pe alţii! Oarecum plictisiţi, aceştia i-au spus într-o bună zi: Părinte, dar mai spune-ne şi
altceva. Apostolul Ioan le-a zis: Faceţi aceasta şi este de ajuns!
Să fie şi pentru noi de ajuns! Crăciunul să ne aducă mai multă iubire şi putere eliberatoare.

Duminica a III-a din Advent

Sof 3,14-18a: Domnul, împăratul lui Israel, este în mijlocul tău.
Fil 4,4-7: Domnul este aproape.
Lc 3,10-18: Dar noi ce trebuie să facem?

Profetul Sofonia îndemna la bucurie şi veselie întreg poporul lui Israel. Pentru ce? Fiindcă
Domnul, împăratul lui Israel este în mijlocul poporului (I). Apostolul Paul îi îndeamnă pe
credincioşii din Filipi să se bucure în Domnul. De ce? Fiindcă Domnul este aproape (II).
Evanghelistul Luca ne descrie sârguinţa cu care mulţimile îl căutau pe Domnul şi cereau
îndrumări de la Ioan Botezătorul: Ce trebuie să facem? Şi, fiindcă mulţi credeau că el este Mesia,
Ioan le-a dat indicaţiile necesare spre a-l descoperi pe adevăratul Cristos (III).
Toţi trei – Sofonia, Paul şi Luca – vorbesc despre o prezenţă dumnezeiască, dar tainică, pe care
fiecare este chemat să o descopere pentru a se bucura.
Un lucru trebuia să le fie, şi chiar nouă trebuie să ne fie, clar: pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut
vreodată şi nici nu-l poate vedea în esenţa sa divină; şi totuşi prezenţa sa poate fi descifrată în
istorie şi sesizată de fiecare om în parte, fiindcă el singur este izvorul oricărei bucurii.
Grecii au un cuvânt, care există şi în limba română dar nu are acelaşi înţeles, este cuvântul
theôria – teorie. În limba română are sensul de a-l face pe cineva să înţeleagă un lucru prin multe
cuvinte şi argumente pentru a i se da crezare; în greacă, cuvântul theôria apare compus din două
cuvinte: Theos – Dumnezeu şi hôrao – a vedea, indicând efortul de a-l vedea pe Dumnezeu.
Care este theôria lui Sofonia ca ascultătorii lui să ştie, să creadă şi să-l găsească pe Domnul, pe
împăratul lui Israel din mijlocul lor? În primul rând să creadă în cuvântul profetului, el fiind
omul lui Dumnezeu, că Domnul i-a şters sentinţa de condamnare de a nu-i vedea faţa; că i-a
îndepărtat pe duşmanii care îl asupreau; că el singur este un eliberator puternic; că Dumnezeu îşi
găseşte bucuria de a fi cu poporul său şi vrea ca acest popor să fie fericit ca într-o sărbătoare
veşnică. Prin urmare: încrederea, curajul, bucuria, veselia, cântările şi sărbătorile etc., toate sunt
semnele prezenţei Domnului Dumnezeu din mijlocul poporului său. Nu-l vezi, dar îl poţi simţi
ori de câte ori îţi reînnoieşti iubirea faţă de el, simţi bucuria care inundă inima, fiindcă el este în
mijlocul tău, în sufletul tău.
Care este theôria apostolului Paul ca filipenii să simtă apropiata prezenţă a Domnului şi să se
bucure? Paul le spune: Nu vă lăsaţi tulburaţi de nici o grijă; rugaţi-vă pentru trebuinţele
voastre; mulţumiţi-i Domnului pentru toate şi veţi gusta pacea lui Dumnezeu adusă de Isus
Cristos, fiindcă el este pacea noastră, el este chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. Pe
Dumnezeu nu-l vedem, dar de pacea adusă de Cristos ne bucurăm, o simţim şi o trăim din plin.
Uneori ne bucurăm de atâta pace în suflet, de atâta pace cu semenii, de atâta pace cu natura din
jur, încât, deşi ştim că adevărata pace este cea veşnică din paradis pregătită celor aleşi, totuşi
vrem să rămânem cât mai mult pe acest pământ în această pace efemeră, să nu murim ca să nu o
pierdem.
Care este theôria lui Ioan Botezătorul, expusă de evanghelistul Luca, în faţa celor ce veneau la el
cu dorinţa de a-l întâlni pe Mesia? Să dea haine celor goi şi hrană celor flămânzi, să fie drepţi şi
corecţi în funcţiile pe care le deţin. Cine nu a simţit bucurie în suflet când a dat de pomană o
haină unui sărman şi o bucată de pâine unui flămând? Ioan Botezătorul continuă:
Mesia va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt, va aduna grâul în hambarul său, adică îşi va alege
discipoli buni şi sfinţi cărora le va încredinţa Euharistia formată din grâul adunat; şi toţi cei care
o vor primi se vor bucura veşnic; toţi cei care o vor respinge vor avea soarta plevei, adică vor
arde veşnic.
Martin a fost un soldat roman, păgân. Aflând învăţătura lui Cristos, a voit să o îmbrăţişeze. Şi-a
început pregătirea pentru a primi Botezul. Trecând prin oraşul francez Amiens, întâlneşte un
sărman cerşetor care tremura de frig. Mulţi soldaţi trecuseră înaintea lui, dar nici nu l-au băgat în
seamă. Martin se opreşte, vrea să-i dea ceva de pomană, dar nu avea nimic, nici un bănuţ şi nici o
coajă de pâine… Atunci şi-a scos sabia şi şi-a tăiat mantaua, dându-i cerşetorului jumătate. Cei
care l-au văzut că a rămas numai cu jumătate de manta au râs de el. În noaptea următoare, Martin
a avut un vis minunat: Isus îmbrăcat cu o jumătate de manta, dar deosebit de strălucitoare, o arăta
sfinţilor şi îngerilor spunând: „Martin, care este numai catehumen, m-a îmbrăcat cu veşmântul
acesta”. Martin a ajuns sfântul episcop de Tours.
Cu ce îl vom îmbrăca pe pruncul Isus în noaptea de Crăciun?

Duminica a IV-a din Advent

Mih 5,2-5a: Din tine va ieşi un conducător în Israel.
Evr 10,5-10: Iată, vin ca să fac voia ta, Doamne.
Lc 1,39-45: De unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?

Mesia se va naşte la Betleem. Motivele Întrupării? Dumnezeu, care este iubire, vrea să ne atragă
la sine, să ne îmbrăţişeze prin Fiul care va fi pacea noastră (I). Fiind pacea noastră, ne va învăţa
mai întâi cum să ne folosim de realităţile din această lume ca să-l cunoaştem, să-l iubim şi să-l
slujim pe Dumnezeu, ca să ajungem la scopul nostru: mântuirea sufletului. În primul rând vrea să
ne înveţe cum să devenim indiferenţi (liberi interior) faţă de toate realităţile create. De ce-şi
pierde omul pacea interioară? Fiindcă nu ştie ce să aleagă în mod corect. Mesia ne va învăţa, ba
mai mult, va lua asupra sa păcatul, cauza distrugerii raportului de pace dintre om şi Dumnezeu.
Din cauza păcatului omul se ascunde de Dumnezeu, se teme (II). Frica duce la toate degenerările
religioase. Păcatul distruge raportul de pace dintre bărbat şi femeie, iar urmaşii lor, moştenitori ai
păcatului, se urăsc şi se omoară între ei. Păcatul distruge raportul păcii dintre om şi natură.
Natura se vede ameninţată în armonia ei de mintea întunecată de păcat a omului şi, căutând să se
apere, deseori se dezlănţuie cu furie asupra lui.
Mesia vine să ne dea libertatea şi să ne trezească dinamismul interior, să putem atinge intimitatea
cu Dumnezeu din fiinţa proprie, fiindcă el este într-un loc în noi unde nu pot pătrunde nici
spiritele cele bune, nici cele rele, ci numai el singur. Mesia vine să ne dea nu numai partea
teoretică pentru a ajunge în acest loc, ci chiar să ne conducă personal la Dumnezeu-Tatăl. Este
condus la Tatăl acela care îl descoperă pe Isus, Fiul Omului, ca semnul văzut al iubirii lui
Dumnezeu. În mod obişnuit această cale către Tatăl noi o numim contemplaţie.
Evanghelia de azi, privită cu ochii inimii, ne arată rolul Mariei în cunoaşterea lui Isus prin vizita
pe care a făcut-o la verişoara ei Elisabeta. Maria îl poartă pe Isus în sânul ei, iar acesta sfinţeşte,
aduce pace şi fericire.
Se spune că sfântul Ignaţiu de Loyola a avut o viziunea a sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus
în braţe, viziune pe care a contemplat-o îndelung şi în timpul căreia a avut parte de o foarte mare
mângâiere. După această contemplaţie, spune un autor al biografiei lui că i-a venit un atât de
mare dezgust faţă de toată viaţa trecută, mai ales cât priveşte cele trupeşti, încât i se părea că
au dispărut din suflet toate imaginaţiile atât de înrădăcinate şi de vii mai înainte. Din acel
moment (1521) până în luna august a anului 1553, în care scriu aceste memorii, nu a mai lăsat
loc niciodată nici celui mai mic consimţământ în faţa ispitelor de senzualitate. Prin urmare,
sărbătoarea Crăciunului ne invită să contemplăm Fecioara cu pruncul Isus în braţe.
Acum, cu câteva zile înainte de solemnitatea Naşterii Domnului, să ne rugăm Tatălui, ca prin
mijlocirea preasfintei Fecioare Maria care l-a contemplat în sânul ei pe Fiul său, să ne dea o
înţelegere mai profundă a domniei lui în fiinţa noastră, fiindcă ne-a creat pentru sine, ca prin Fiul
său să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l lăudăm şi să-l slujim – deşi suntem nimic în mâinile lui – ca
totuşi să înţelegem că el este totul pentru noi.
Făcând astfel, Dumnezeu ne va îmbrăţişa în iubirea sa prin Fiul şi acesta va fi pacea noastră.

Timpul Crăciunului
Liturghia din noaptea de Crăciun
Is 9,2-4.7: Un fiu ni s-a dat nouă.
Tit 2,11-14: Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor.
Lc 2,1-14: Astăzi vi s-a născut mântuitorul.
Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă, cântă oastea
cerească deasupra peşterii din Betleem în care s-a născut Isus spre bucuria cerului şi a
pământului (III). Profetul Isaia l-a prevestit pe Mesia că va fi Principele păcii, adică acela care
va aduce în lume adevărata pace. Pacea lumii este rodul dreptăţii; pacea lui Isus este rodul iubirii.
Unde este nedreptate – şi, din păcate, pământul este plin de nedreptate – nu poate fi pace
adevărată. Dar, ca să ne bucurăm de pacea iubirii, spune sfântul Paul, Isus a venit să ne înveţe să
fim drepţi, adică să părăsim păcatul şi poftele lumeşti, ca să trăim în lumea aceasta în
cumpătare, în dreptate şi în pietate (II). Cumpătarea înseamnă dreptate şi pace cu sine însuşi,
fiindcă sufletul plin de har subordonează pornirile instinctuale şi oarbe ale trupului. Dreptatea
semnifică pacea cu aproapele, dând fiecăruia ceea ce i se cuvine, şi semnifică a nu lua nimic prin
furt, cu forţa sau prin înşelăciune din ceea ce aparţine aproapelui. Pietatea înseamnă pacea cu
Dumnezeu. A-l lăuda şi preamări pe Creator cu o inimă curată şi plină de iubire înseamnă a-l
aduce cultul suprem ce i se cuvine.
Învăţătura sublimă a lui Isus despre pace o găsim în predica de pe munte, în fericirile proclamate:
Fericiţi făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema, această pace este rodul iubirii.
Ce poate fi mai măreţ decât a fi fiul lui Dumnezeu, frate cu Principele păcii? Ca toţi oamenii să
devină fii ai lui Dumnezeu, Principele păcii, Isus, după ce şi-a ales discipolii şi le-a dat harul
păcii sale ca rod al iubirii, i-a trimis să vestească şi să dăruiască pacea din casă în casă. Intrând în
casă, salutaţi cu Pace acestei case! Şi dacă acea casă este vrednică, pacea voastră să rămână
asupra ei. Oamenii au recunoscut eminenţa păcii şi dreptăţii lui Isus. La intrarea lui în Ierusalim
în preajma pătimirii, mulţimile au aclamat: Binecuvântat cel ce vine, regele (principele), în
numele Domnului! Pace în cer şi glorie în înaltul cerurilor! Şi copiii l-au însoţit până în templu
strigând: Osana, Fiului lui David! adică Principelui păcii, celui ce ne aduce pacea lui
Dumnezeu, adică iubirea. La despărţirea de ucenicii săi le lasă prin testament, cu gură de moarte,
misiunea de a realiza pacea sa până la sfârşitul lumii: Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă.
Eu nu v-o dau aşa cum o dă lume, ca rod al dreptăţii, ci a iubirii. V-am spus acestea ca să aveţi
pace în mine. În lume veţi avea necazuri, fiindcă mulţi vor considera că dreptatea este de partea
lor şi, necunoscând iubirea, vă vor persecuta crezând chiar că aduc slavă lui Dumnezeu, însă
curaj, eu am învins lumea. În toate apariţiile sale după înviere, Isus îi salută pe apostolii dreptăţii
cu cuvintele: Pace vouă! Adică fiţi siguri de iubirea mea.
Dacă facem un rezumat al activităţii apostolilor păcii lui Isus, îl cuprindem în cuvintele sfântului
Paul: Fraţilor, bucuraţi-vă, fiţi desăvârşiţi; mângâiaţi-vă, una să gândiţi, pace să aveţi, şi
Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi!
Regele Filip al Macedoniei a venit într-o zi cu oaste mare să cucerească Bizanţul
(Constantinopolul de azi), unde domnea înţeleptul Leo, discipolul lui Platon, a celui mai mare
filozof din vechime. Înţeleptul Leo i-a ieşit în întâmpinare şi i-a adresat aceste cuvinte: Spune-
mi, te rog, o rege, pentru ce ai veni să asediezi, şi poate chiar să cucereşti cetatea noastră atât
de paşnică? Filip i-a răspuns: Dragostea cea mare faţă de ţara ta m-a adus aici. O iubesc atât
de mult încât am venit să o cuprind în braţe şi să rămână a mea pentru totdeauna. Atunci Leo i-
a replicat: O, dragă prietene, în cazul acesta n-ar fi trebuit să fii înarmat până-n dinţi, ci cu
muzică minunată, fiindcă cei ce iubesc sunt mereu gata de joc, de petrecere şi voie bună. Filip a
râs cu poftă; l-a îmbrăţişat pe înţeleptul Leo şi s-a întors în patria lui.
Isus ne-a dovedit iubirea, n-a venit cu soldaţi înarmaţi, ci cu cântări de îngeri, ca să ne
îmbrăţişeze şi să ne dea sărutul păcii. Grija noastră este să fim plini de iubire, dar şi drepţi.
Liturghia din zorii Zilei de Crăciun
Is 62,11-12: Iată, vine Mântuitorul tău.
Tit 3,4-7: El ne-a mântuit în bunătatea sa.
Lc 2,15-20: Păstorii au aflat pe Maria, pe Iosif şi pruncul culcat în iesle.

Profetul Isaia spune că atunci când va veni Mântuitorul, va aduce plata celor drepţi (I).
Evanghelistul Luca ne sugerează că primii drepţi, chemaţi să-şi primească plata, au fost păstorii
din preajma Betleemului (III). Sfântul apostol Paul, în Scrisoarea către Tit, în ton cu profetul
Isaia, spune că Mântuitorul însuşi vine, ca plată pentru cei drepţi; el este cel drept şi aduce darul
lui Dumnezeu, pe Duhul Sfânt care îi cheamă pe oameni să fie drepţi, asemenea lui Isus.
Primii dăruiţi cu harul de a-l vedea pe Fiul lui Dumnezeu făcut om – prunc înfăşat şi culcat în
iesle – au fost păstoraşii, primii inspiraţi de Duhul Sfânt ca să vorbească despre pruncul Isus,
astfel încât să-i uimească chiar şi pe Maria, pe Iosif şi pe toţi pe care îi întâlneau, au fost tot
păstoraşii. De ce tocmai ei? Este ştiut că pentru paza oilor, pe lângă un baci vârstnic, sunt
rânduiţi tinerii mai aproape de vârsta copilăriei. Pruncului mic îi place să se destăinuiască celor
mici. Aceştia ştiu să citească în cartea naturii şi să-l găsească pe autorul ei. Noaptea contemplă
stelele şi drumul lunii printre ele; dimineaţa contemplă răsăritul maiestuos al soarelui, cântul
păsărelelor, florile de pe fâneţe, fluturii multicolori, joaca mieilor zglobii etc. Păstorii sunt dintre
cei săraci cu duhul, trăiesc departe de intrigile politice, erotice şi comerciale ale societăţii; nu
sunt ahtiaţi după aur şi arginţi; îşi iubesc turmele şi se delectează privind dansul mieilor; încearcă
să înţeleagă limbajul oilor şi să-şi prezinte limbajul propriu: fluieratul şi cântul lor din bucium
sau alte instrumente; se antrenează ca să răpună fiarele sălbatice etc. Iubesc natura pentru
frumuseţea şi nevinovăţia ei din care îşi încarcă sufletul cu energii nebănuite.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, prin care şi pentru care toate au fost create, îi agreează pe păstori. Din
rândul păstorilor şi-a ales profeţi, regi – precum David, om după inima lui –, şi chiar el însuşi s-a
definit ca păstorul cel bun.
De atunci şi până azi lucrurile se desfăşoară în acelaşi fel: preferaţii lui Isus sunt păstoraşii. Să ne
amintim de cei trei – Lucia de 10 ani, Francisc de 9 ani şi Iacinta de 7 ani – de la Fatima. În ziua
de 13 mai 1917 au mers cu oile la câmp. După ce le-au dus pe păşunea din valea numită Cova da
Iria, şi-au început joaca. Spre amiază s-au aşezat în genunchi şi au recitat Rozariul. Şi-au
reînceput joaca şi, deodată s-au văzut înconjuraţi de o lumină ca de fulger, izvorâtă din senin.
Temându-se că vine o furtună din cealaltă parte a dealului, şi-au adunat oiţele în grabă pentru a
se întoarce acasă. Pe la jumătatea colinei, trecând prin apropierea unui stejar, din nou sunt
cuprinşi lumina unui fulger şi mai puternic. Îşi grăbesc pasul şi mai mult. Deodată rămân uimiţi.
În faţa lor, deasupra unui stejar micuţ văd o doamnă înconjurată de o lumină mai puternică decât
a soarelui şi care le surâde cu amabilitate, spunându-le: Nu vă temeţi, fiindcă nu vreau să vă fac
nici un rău! Lucia a îndrăznit s-o întrebe: Din ce sat eşti dumneata? Doamna i-a răspuns: Satul
meu este cerul. Lucia uimită îi spune: Şi ce doreşti de la mine? Doamna îi răspunde: Am venit să
vă spun ca să veniţi aici, la această oră precis, în ziua de 13 a fiecărei luni, timp de şase luni de-
a rândul, până la 13 octombrie. Atunci vă voi spune cine sunt şi ce vreau de la voi. După câteva
clipe de tăcere, Lucia îi spune: Vii din cer, dar eu voi merge în cer? Da, i-a răspund doamna.
Dar Iacinta? Răspunsul: Şi ea. O nouă întrebare: Dar Francisc? Ochii doamnei s-au îndreptat
spre băiat, l-a fixat cu o privire duioasă de mamă, da în acelaşi timp cu o blândă dojană şi a spus:
Şi el va merge în cer, dar mai întâi trebuie să spună multe Rozarii. Apoi, în vederea favorurilor
ce vor urma, doamna le cere un act de consfinţire, zicând: Voiţi să vă dăruiţi lui Dumnezeu, fiind
gata să faceţi jertfe şi să primiţi de bunăvoie toate suferinţele pe care el va voi să vi le trimită,
ca ispăşire pentru atâtea păcate cu care oamenii supără maiestatea dumnezeiască, pentru a
dobândi întoarcerea păcătoşilor? La care Lucia a răspuns în numele tuturor: Da, voim! Şi-au
respectat promisiunea. În ziua de 13 octombrie 1917 la locul minunilor erau adunate peste
70.000 de persoane care au văzut minunea soarelui şi s-au rugat cu multă părere de rău în suflet
pentru păcatele săvârşite; iar copiii, pe lângă Maica Domnului, care le-a spus că ea este regina
sfântului Rozariu, l-au văzut şi pe sfântul Iosif cu pruncul Isus în braţe. Desigur că şi la Betleem,
sfântul Iosif l-a primit primul în braţe pe pruncul Isus din mâinile preacuratei Fecioare Maria şi l-
a arătat păstorilor, aşezându-l apoi în ieslea săracă.

Liturghia Zilei de Crăciun

Is 52,7-10: Toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.
Evr 1,1-6: Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul său.
In 1,1-18: Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi

În prima fază istorică, vorbele profetului Isaia – Cât sunt de frumoşi pe munţi paşii celui ce
aduce veste bună, veste de mântuire, atât pentru Israel, cât şi pentru neamurile până la marginile
pământului (I), le putem aplica, în primul rând, îngerilor care au adus vestea cea bună a naşterii
Domnului în noaptea de Crăciun, dar, dat fiind faptul că îngerii zboară şi nu fac paşi, vestea cea
bună se referă la păstorii chemaţi la ieslea pruncului Isus, care, după ce au găsit semnul relatat de
îngeri, au vestit tuturor celor din jur, de pe munţii din jurul Betleemului pe unde îşi păşteau
turmele, că s-a născut Mântuitorul lumii, uimind pe toţi care îi auzeau, fiindcă adevărul vestit de
ei apărea evident din fericirea de care erau cuprinşi şi din preamărirea şi laudele pe care le
aduceau lui Dumnezeu, fiindcă a împlinit profeţia lui Isaia şi lor li s-a dat să-şi ridice glasul
laolaltă şi să strige de bucurie.
Evanghelia ascultată, făcând o legătură între naşterea Fiului lui Dumnezeu din veci în sânul
Tatălui şi naşterea în timp pe pământ din sânul Fecioarei Maria (III), confirmă împlinirea
profeţiei lui Isaia din prima lectură, anume că Domnul şi-a descoperit braţul sfânt în faţa tuturor
neamurilor şi, cei care l-au primit şi-l vor primi alţii până la sfârşitul lumii, dobândesc putere să
devină fii ai lui Dumnezeu. Puterea fiind darul Duhului Sfânt. Prin urmare, Tatăl şi-a întins cele
două braţe ale sale – pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt – şi a strâns întreg pământul la pieptul său, ca
toţi oamenii să-i simtă şi să-i cunoască iubirea părintească.
Acesta este adevărul, adică aceasta este lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul
venind în lume.
Autorul Scrisorii către Evrei vrea să ne convingă tocmai de acest adevăr: Dumnezeu şi-a revărsat
lumina sa – iubirea – pe pământ în inimile oamenilor, fiindcă, după ce în multe rânduri şi în
multe feluri le-a vorbit strămoşilor noştri prin profeţi, acum ne vorbeşte prin Fiul, care este
strălucirea gloriei şi chipul fiinţei lui, cel întâi născut, căruia trebuie să i se închine şi să-i
slujească toţi îngerii lui Dumnezeu.
Dacă lui Isus din ieslea săracă trebuie să i se închine chiar şi îngerii, fiindcă prin el şi pentru el
au fost create toate, deci şi ei s-au născut datorită naşterii lui din veci şi în timp, cu atât mai mult
se cuvine ca noi să ne închinăm şi să-l lăudăm, fiindcă, nu numai că ne-am născut din faptul că el
s-a născut pentru ca noi să existăm, ci s-a născut ca să ne scoată din păcate, să ne dea din
plinătatea lui har peste har ca să-l cunoaştem pe Dumnezeu şi să devenim fiii lui, adică fericiţii
moştenitori ai împărăţiei sale pentru toată veşnicia.
Ce am putea dori mai mult? Să strigăm de bucurie că Domnul şi-a întors faţa senină spre noi!
Într-o dimineaţă, pe când sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franţei, se afla în biroul său de lucru,
a auzit un mare zgomot în faţa uşii şi un glas care i-a strigat: Minune! Minune! Veniţi Maiestate,
în capelă, ca să-l vedeţi pe pruncul Isus în mâinile preotului care celebrează sfânta Liturghie şi
a ajuns la prefacere! Fără a se mişca din loc, regele le-a spus: Mergeţi voi! Eu n-am nevoie să-l
văd, pentru că eu cred.
Doamne, măreşte şi în noi credinţa în vestea cea bună a naşterii Fiului tău pe pământ!

Sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif

(Duminica din octava Crăciunului)
1Sam 1,20-22. 24-28: Samuel, câte zile va avea, va fi dăruit Domnului.
1In 3,1-2,21-24: Ne numim copiii lui Dumnezeu, şi suntem.
Lc 2,41-52: Isus este găsit de părinţii săi în mijlocul învăţătorilor.

Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, a voit să se insereze, ca toţi oamenii, într-o familie, într-un
nucleu de intimitate filială, chiar dacă Maria şi Iosif erau într-o stare cu totul specială. Pentru
Isus, familia compusă din doi soţi feciorelnici era mediul cel mai propice pentru viaţa sa
pământească. Făcându-se om, el a voit să urmeze calea urmată de toţi oamenii: să aibă o patrie şi
o familie pământească. Aceasta din urmă, deşi atât de simplă şi umilă încât nu se distingea cu
nimic în extern de celelalte familii israelite, era lăcaşul preferat în care el a voit să fie supus şi
ascultător. În Maria, mama sa, Isus a văzut întotdeauna o regină pe care Tatăl ceresc a înzestrat-o
cu cele mai mari privilegii posibile şi pe care Duhul Sfânt a încoronat-o cu cele mai strălucitoare
daruri.
Îşi însuşeşte iubirea perfectă acela care contemplă iubirea perfectă din sânul sfintei familii. La
Polul Nord toate fiinţele – urşi, lupi, vulpi, câini, iepuri etc., – sunt albe. Au mereu zăpada albă
înaintea ochilor şi îşi însuşesc aceeaşi culoare. Fecioara-Mamă contemplă iubirea desăvârşită a
lui Isus; Isus contemplă în mama sa perfecţiunea harului şi privilegiile cu care Tatăl a înzestrat-o,
iar în Iosif contemplă providenţa plină de grijă, iubirea maximă, de a le procura cele necesare
pentru viaţa de zi cu zi, contemplă smerenia lui în slujirea perfectă; sfântul Iosif nu vorbeşte în
faţa iubirii lui Isus şi a Mariei, el nu scoate un cuvânt, ci contemplă. Limba greacă are un cuvânt
deosebit pentru contemplaţie – theôria – format din două cuvinte: Theôs – Dumnezeu şi horao –
a vedea, ceea ce înseamnă: efortul de a-l vedea pe Dumnezeu. Cuvântul teorie din limba română
înseamnă tot efortul de a-l convinge pe cineva despre un lucru care nu este evident la prima
vedere. Sfântul Iosif contempla, făcea efortul spiritual, care îi aducea atâta fericire, de a vedea
iubirea lui Dumnezeu în toate acţiunile lui Isus şi ale Mariei. Iată pentru ce, din sfânta familie din
Nazaret, sfântul Iosif este cel mai aproape de noi, el este tatăl purtător de grijă al iubirii noastre,
adică ne învaţă cum să contemplăm iubirea ca să fim desăvârşiţi şi fericiţi, chiar şi în necazuri.
A trăit în secolul al XIX-lea, în Franţa, un mare creştin, Fréderic Ozanam, profesor universitar la
Sorbona (la Paris). Prietenul său, pr. Lacordaire, cel mai mare orator al timpului, spunea despre
el: E atât de bun, de evlavios, de inteligent! Cu siguranţă că se va face preot şi va ajunge un
episcop celebru. Dar s-a înşelat. Prietenul său a cunoscut o fată cuminte şi s-a căsătorit cu ea.
Când a auzit, Lacordaire a rămas decepţionat şi a zis: Sărmanul Ozanam, a căzut şi el în
capcană. Vorbele acestea au ajuns la urechile papei Pius al IX-lea, care îi cunoştea pe amândoi.
După doi ani, Lacordaire vine la Roma şi este primit în audienţă de Sfântul Părinte. Cu această
ocazie, papa îi spune: Părinte Lacordaire, ce-mi este dat să aud? Eu ştiam că Isus a orânduit
şapte sacramente. Acum, spre surprinderea mea, îmi este dat să aud că lucrurile stau altfel: că
Isus a orânduit şase sacramente şi o capcană. Nu, dragă părinte, căsătoria nu este o capcană; e
un mare sacrament.
Este o taină mare, cum spune sfântul apostol Paul, în Cristos şi Biserică. Cristos a sfinţit prima
biserică domestică în sânul sfintei familii din Nazaret, făcând-o obiect de contemplaţie pentru
toate familiile creştine.

Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu

(1 ianuarie)
1Sam 1,20-22.24-28: Samuel, câte zile va avea, va fi dăruit Domnului.
1In 3,1-2.21-24: Ne numim copiii lui Dumnezeu şi suntem.
Lc 2,41-52: Isus este găsit de părinţii săi în mijlocul învăţătorilor.

Deşi prima lectură este luată din Vechiul Testament, Cartea Numerelor, în care ni se arată cum
este instruit Moise de Domnul ca să obţină binecuvântarea cu pace asupra fiilor lui Israel,
Liturgia ne sugerează că această binecuvântare şi-a atins culmea în Fecioara Maria, care ni l-a
dăruit pe însuşi Principele păcii, pe Isus, cum l-a numit îngerul înainte de a se fi zămislit în
sânul mamei (III), ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege şi ca noi toţi să dobândim
înfierea, adică să avem pace cu Creatorul şi să-i putem spune Abba-Tată prin Duhul Sfânt.
Prin Cristos toţi suntem fraţi şi, ca atare, aşa cum prin Duhul Sfânt îi spunem lui Dumnezeu Tată,
Maria, fiind mama lui Dumnezeu, putem să ne adresăm şi ei cu dulcele nume de mamă. Din
demnitatea ei de Mamă a lui Dumnezeu decurge datoria noastră de a o cunoaşte şi de a o iubi ca
pe adevărata noastră mamă cerească.
Sfântul Alfons Maria de Liguori, vorbind despre maternitatea divină a Fecioarei Maria, afirmă:
Pentru a înţelege înălţimea la care a fost ridicată Fecioara Maria, ar trebui să înţelegem mai
întâi cât de sublimă este înălţimea şi măreţia lui Dumnezeu însuşi. Sfântul Bonaventura nu se
teme să afirme: Calitatea de mamă a lui Dumnezeu este ultimul efort al atotputerniciei divine şi,
de aceea, este o demnitate infinită, pentru că ea, în mod sigur, derivă din puterea lui Dumnezeu.
Această demnitate o situează pe Fecioara Maria deasupra tuturor creaturilor umane şi angelice,
este persoana umană cea mai apropiată de tronul lui Dumnezeu. Iată ce scrie în această privinţă
sfântul Francisc de Sales: Nici un serafim nu i-a putut spune Mântuitorului lumii: «Tu eşti fiul
meu» şi, ca atare te iubesc; nici Mântuitorul nu a putut spune niciodată altcuiva decât maicii
sale: «Tu eşti adevărata mea mamă», de aceea tu eşti cu totul a mea, pentru că tu eşti singura
creatură căreia îi datorez naşterea mea temporală”. Citindu-l pe sfântul Toma de Villanova,
sfântul Alfons Maria de Liguori îşi exprimă uimirea că sfinţii evanghelişti, care au fost atât de
sârguincioşi în a consemna elogiile adresate lui Ioan Botezătorul, au fost atât de zgârciţi în a
descrie valorile Fecioarei-Mame! Dar, continuând să-l citeze pe acelaşi autor, exclamă: Ce vrei
mai mult despre ceea ce zic evangheliştii despre măreţia sfintei Fecioare? Îţi ajunge faptul că ei
mărturisesc că Maria este mama lui Dumnezeu «din care s-a născut Isus». Cu aceste cuvinte ei
au spus totul despre valorile ei.
Se povesteşte în viaţa sfântului Francisc de Assisi că fratele Leon a avut o viziune, şi anume: se
făcea că se găsea pe o câmpie vastă, unde îngerii au sunat din trâmbiţe şi s-a adunat o mulţime
imensă de oameni. Două scări, una roşie şi una albă, se ridicau de pe pământ până la cer. La
extremitatea superioară a scării roşii se afla Cristos într-o ţinută severă de judecător, iar jos stătea
sfântul Francisc, care îi invita pe fraţi să urce pe scară. Dar aceştia, după ce urcau câteva trepte,
cădeau la pământ. Atunci, sfântul Francisc le-a spus fraţilor să urce pe scara albă, la capătul
extrem de sus se afla sfânta Fecioară Maria într-o strălucire cerească. Astfel, fraţii, cu ajutorul
Fecioarei Maria, au reuşit să urce la cer. Această viziune vrea să ne spună că mila şi bunătatea
Fecioarei Maria ajută pe cei evlavioşi către dânsa să se mântuiască mai uşor.
Duminica a II-a după Naşterea Domnului
Sir 24,2-1.8-12: Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a stabilit locuinţa în mijlocul poporului ales.
Ef 1,3-6.15-8: El a orânduit să fim adoptaţi ca fii prin Isus.
In 1,1-18: Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi.

Din prima lectură deducem că înţelepciunea lui Dumnezeu a locuit în poporul ales, adică în
Israel. Dacă disecăm cuvântul înţelepciune din limba latină – sapientia – rezultă că este vorba de
o ştiinţă plăcută, care delectează – sapida scientia –, care îşi are originea în Dumnezeu.
Dumnezeu a revelat poporului său o parte din ştiinţa sa, care s-a concretizat în Legea dată lui
Moise. Datorită Legii, Israelul se considera unic în lume şi admirat de toate neamurile
pământului, fiindcă, păstrând Legea, a devenit cel mai fericit popor. Fericit omul, spune regele
David în Cartea Psalmilor, care îşi află bucuria în poruncile Domnului. Şi dacă fiul său,
Solomon, a ajuns cel mai înţelept dintre toţi înţelepţii de pe pământ, înţelepciunea sa o datorează
revelaţiei divine.
Apostolul Paul consideră că noi, creştinii, suntem deasupra Israelului, fiindcă avem
binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl în Cristos, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui, ca să
ajungem să moştenim bogăţia gloriei lui Cristos, pe Duhul Sfânt, autorul învierii şi fericirii
veşnice (II).
Evanghelistul Ioan ne arată că înţelepciunea lui Dumnezeu s-a întrupat în Fiul său, în care sunt
ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei, toate comorile dumnezeirii. Venind în lume,
Isus luminează pe tot omul, fiindcă în el este viaţa dumnezeiască şi viaţa sa dumnezeiască este
lumina oamenilor. Lumina dumnezeiască a vieţii lui Isus de pe pământ a fost iubirea. Şi Isus ne-a
lăsat iubirea sa dumnezeiască drept normă a vieţii noastre: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă
iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi. Ce-ar fi viaţa fără lumina iubirii? Un iad. Or,
prin porunca nouă a iubirii, Isus vrea ca noi să fim înţelepţi, să iubim dumnezeieşte, să devenim
lumină pentru viaţa celor din jurul nostru.
C.S. Lewis (etnolog şi sociolog francez) spune că este un privilegiu divin de a fi mai mult iubitor
decât iubit. Adică aşa cum Dumnezeu nu se lasă niciodată întrecut în iubire, la fel şi eu, trebuie
să iubesc pe alţii mai mult decât mă iubesc alţii pe mine. Aceasta înseamnă de a nu ocupa centrul
vieţii altuia pentru a-l face dependent de mine, ci de a-i oferi ceva pentru a-l susţine, de a-i da
motive de împlinire în aşa fel ca eu să devin mai puţin important pentru el, adică trebuie procedat
în aşa fel ca iubirea mea să facă persoana aproapelui mai puternică, mai fericită şi mai
independentă. Iubirea, care nu urmăreşte acest scop, devine tiranie spirituală. Aceasta este
chemarea mea sfântă pe care trebuie s-o realizez în timpul Crăciunului: iubirea eliberatoare.
Noi trebuie să iubim persoanele în aşa fel ca ele să fie libere, de a-i iubi pe alţii mai mult decât
alţii pe noi. Deşi am mai spus acest exemplu, totuşi îl repet. Un dominican francez l-a comparat
pe Dumnezeu cu un gentleman englez care este atât de discret încât nu doreşte în nici un chip să
se impună în faţa celor pe care îi iubeşte. El priveşte discret prin deschizătura uşii, ca să se
asigure că totul merge bine în relaţiile afective dintre oaspeţii săi, şi, asigurându-le cele necesare
ca să se simtă bine, discret, se face nevăzut. După ce ne-a dat porunca nouă a iubirii, Isus s-a
făcut nevăzut prin moarte, dar a rămas viu şi ascuns în Euharistie. Să ne amintim de ziua Învierii.
Doi ucenici mergeau trişti spre Emaus. Isus, ca un străin, li se alătură; ei nu-l cunosc, dar Isus le
cunoaşte necazul; îi luminează, îi întăreşte în credinţă şi li se arată la frângerea pâinii. Cei doi
ucenici devin puternici în a înfrunta toate la întoarcerea spre Ierusalim, devin fericiţi vestind
învierea lui Isus. Iubirea îi face liberi şi viaţa lor devine lumină pentru viaţa noastră.
Epifania Domnului
(6 ianuarie)
Is 60,1-6: Slava Domnului răsare deasupra ta.
Ef 3,3-3a.5-6: Acum s-a descoperit că păgânii sunt moştenitori ai făgăduinţei împreună cu noi.
Mt 2,1-12: Am venit de la răsărit să ne închinăm regelui.

În prima lectură, profetul Isaia cere Ierusalimului, simbolul întregului Israel, să se bucure, fiindcă
deasupra lui a apărut gloria, măreţia plină de milostivire a Domnului: toate neamurile
pământului, toată lumea păgână, toţi oamenii sunt chemaţi să fie părtaşi de fericirea lor de a fi fii
ai lui Dumnezeu, de a avea parte de mântuirea veşnică: Ţi se vor închina, Doamne, toate
neamurile pământului (I + Ps. resp.). Primii veniţi la Ierusalim să-şi găsească mântuirea, dintre
neamurile păgâne, au fost magii de la Răsărit (III). Apostolul Paul confirmă că, într-adevăr,
acesta este planul lui Dumnezeu de mântuire a păgânilor, fiindcă şi lui i l-a revelat Creatorul în
chip minunat (II).
Prin actul răscumpărării, Isus Cristos a făcut posibilă mântuirea pentru toate popoarele, fiindcă el
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Sfântul apostol
Petru recunoaşte acest lucru în faţa sinedriului, spunând: Nu este în nimeni altul mântuirea,
pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. Prin
urmare, cea dintâi datorie a creştinului este grija pentru mântuirea sufletului său, fiindcă, spune
Isus, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Căci ce poate să
dea omul în schimb pentru sufletul său?
Ce este mântuirea? Eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii veşnice. Isus ne
face posibilă mântuirea prin întruparea, jertfa crucii şi prin învierea sa din morţi. Pe toţi cei care
doresc mântuirea, Isus îi adună prin jertfa sa în sânul Bisericii, pe care a făcut-o stâlp şi temelie a
adevărului, fiind însuşi trupul său mistic. Aici, în sânul Bisericii, unde primii chemaţi dintre
păgâni să se sprijine pe stâlpul şi temelia adevărului, au fost magii; apoi sunt chemaţi toţi
oamenii să se dezbrace de omul vechi, supus putrezirii din cauza poftelor amăgitoare, şi să se
îmbrace în omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi sfinţenia
adevărului.
Magii au lăsat la picioarele lui Isus aurul, smirna şi tămâia, simbolul tuturor bogăţiilor materiale
şi mitologice, şi pe altă cale s-au întors în ţările lor. Convertirea de la poftele păgâne la trăirea
creştină a fost totală. Tot aşa trebuie să fie şi a noastră. Fericiţi, ne spune Isus, cei curaţi cu
inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Nimeni nu-l poate vedea pe Dumnezeu atâta timp cât
pofta aurului îl orbeşte, cât timp smirna îl anchilozează şi nu poate păşi pe calea poruncilor lui
Dumnezeu, şi tămâia, simbolul egoismului propriu prin care se aduce cult patimilor ca unor
dumnezei, rămâne în posesia inimii proprii. Punerea lor la picioarele pruncului Isus, prin
lepădarea totală de ele, de sine, dă inimii posibilitatea să fie curată şi să se poată umple de iubire,
şi prin iubire să-l poată vedea pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire şi ni s-a arătat nouă
pentru fericirea noastră veşnică.
Un pictor a fost întrebat: Pentru ce lucrezi la operele tale cu atâta migală zi şi noapte?
Răspunsul a fost: Fiindcă eu lucrez pentru eternitate. Asemenea pictorului trebuie să lucrăm şi
noi la recâştigarea asemănării noastre cu Dumnezeu, ca să trăim viaţa fericită a paradisului.

Botezul Domnului
(Duminica după Epifanie)
Is 40,1-5.9-11: Pregătiţi calea Domnului.
Tit 2,11-14; 3,4-7: Prin apa Botezului el ne-a renăscut şi ne-a reînnoit în Duhul Sfânt.
Lc 3,15-16.21-22: Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi aflu toată bucuria.

Poporul iudeu, văzându-l pe Ioan Botezătorul la apele Iordanului în ţinuta lui austeră,
ascultându-i predicile înflăcărate şi cum împarte botezul, credea că a sosit Cristos, Mesia. Ioan
îşi dă seama de eroarea iudeilor şi o corectează: Eu vă botez cu apă, dar vine cel care este mai
puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu
Duhul Sfânt şi cu foc. Botezul lui Ioan era un ritual pregătitor pentru primirea lui Mesia. Taina
Botezului a fost înfiinţată de Isus după învierea sa din morţi, când i-a trimis pe discipoli în lume
şi le-a spus: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Duhului Sfânt… Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, cel ce nu va crede se va osândi.
Acest botez cu Duh Sfânt este Botezul creştin, care şi-a început opera de mântuire prin iertarea
păcatelor numai după coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii, la predica sfântului Petru:
Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor.
Sfântul apostol Paul, ajungând la Efes, a găsit pe unii care se afirmau a fi creştini, dar primiseră
doar botezul lui Ioan. Numai după ce i-a botezat cu Botezul rânduit de Isus a coborât Duhul
Sfânt asupra lor şi au început să vorbească în limbi şi să prorocească.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că însuşi Mântuitorul s-a botezat cu botezul lui Ioan; a făcut-o
nu din nevoie de curăţire, ci să se împlinească Legea, ca să se descopere taina Sfintei Treimi şi să
ne fie nouă exemplu pentru a ne boteza.
Botezul creştin este o naştere de sus, înnoire a vieţii pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu:
De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu,
spune clar Mântuitorul fariseului Nicodim. Prin aceste cuvinte Isus îi include în necesitatea
primirii Botezului pe toţi oamenii, chiar şi pe prunci, prin acel cineva care îi include pe toţi,
fiindcă, aşa cum afirmă apostolul Paul că din fire toţi suntem fiii mâniei, deoarece printr-un om a
intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. Fără curăţirea de păcat nimeni nu poate intra în
paradisul deschis de Isus prin moartea şi învierea sa. Origene, un mare învăţat al Bisericii, care a
trăit atât de aproape de apostoli şi de primii creştini (185-254), ne spune: Biserica a primit
tradiţia de la apostoli ca să se dea Botezul şi copiilor mici. Spun aceste lucruri fiindcă sunt
sectari care nu admit botezarea copiilor mici, dar istoria ne este martoră că în primele veacuri,
chiar când creştinii erau persecutaţi şi trebuiau să trăiască ascunşi pe sub pământ, în catacombe,
îşi botezau copii mici. Aici, în catacombe, găsim morminte ale unor prunci morţi de 40 şi 80 de
zile, pe piatra funerară stând scris: fidelis şi neophitus, adică credincios şi de curând botezat. Că
pocăiţii nu admit botezul pruncilor, asta este treaba lor. Tot ce ţine de credinţa noastră este sfânt.
Prin jertfa botezului său, Isus ne-a dobândit taina Botezului care: 1) ne curăţă de păcatul
strămoşesc şi de toate păcatele făcute înainte de a-l primi; 2)ne iartă toată pedeapsa veşnică a
iadului şi pedepsele vremelnice datorate păcatelor noastre; 3) ne dă harul sfinţitor şi ne face copii
ai lui Dumnezeu; 4) ne face mădulare vii ale Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cerului; 5)
întipăreşte în sufletul nostru un semn de neşters – caracter – că suntem ai lui Cristos, şi 6) ne
deschide poarta spre celelalte sacramente. Nu este minunat?
Un evreu, fiind pe patul morţii, a trimis un slujitor să-l cheme pe sfântul Toma de Villanova, că
are să-i spună ceva. Sfântul a mers şi i-a ascultat următoarea declaraţie: „Pe când eram copil m-
am dus în satul vecin cu un prieten. Pe drum vorbeam despre Mesia, aşa cum auzeam că se
vorbeşte în sinagoga noastră şi doream să-l vedem. Ne-am aşezat în genunchi şi ne-am rugat:
Doamne Dumnezeule, trimite-ni-l repede pe Mesia, că tare mult dorim să-l vedem! Îndată s-a
arătat pe cer un potir şi o ostie, aşa cum se află în bisericile creştine. Am înţeles că acesta e
Mesia. Totuşi n-am spus părinţilor nimic din ce am văzut, de frică. Dar eu n-am putut uita
niciodată acea vedenie. Am început să studiez religia creştină şi m-am botezat. Ce s-a întâmplat
cu prietenul meu nu ştiu”.

TIMPUL POSTULUI MARE

Miercurea Cenuşii
Ioel 2,12-18: Sfâşiaţi-vă inimile, şi nu veşmintele.
2Cor 5,20-6,2: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu; iată, acum este momentul potrivit.
Mt 6,1-6; 16-18: Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Cu ziua de azi începe Postul Mare. Postul Mare este o chemare pe care Biserica o adresează
fiecărui creştin de a-l urma pe Cristos prin actul voluntar al mortificaţiilor de multe feluri.
Lecturile de azi ni le sugerează: 1) sfâşierea inimii, adică adevărata părere de rău pentru păcate;
postul, pedeapsa trupului pentru lăcomiile lui; lacrimile, semnul care spală conştiinţa; pomana,
care reface legăturile de iubire cu aproapele; 2) împăcare cu Dumnezeu prin taina Spovezii; 3)
pomana, rugăciunea şi înfrânarea trupului, adică abţinerea chiar şi de la cele permise, precum
mâncare, băutura, dans etc.
În multe încercări, în care greutăţile sunt legate de problema credinţei, credincioşii spun: Aş fi
făcut mai mult, dar nu am stofă de martir.
Postul este invitaţia de a ne însuşi stofa de martir, nu atât în sensul strict al cuvântului de a ne
vărsa sângele pentru credinţă, ci de a da mărturie cu curaj despre Cristos: de a şti cine este
Cristos, ce ne cere Cristos în fiecare zi, care sunt poruncile lui Cristos, de a ne strădui să păşim
pe calea desăvârşirii în conformitate cu programul lansat de el în predica de pe munte. Acest
program, pe scurt, cuprinde următoarele trepte ale desăvârşirii care ne aduc fericirea şi tăria de a
urca tot mai sus. Primele trei fericiri privesc: 1) pe cei săraci cu duhul, adică pe copiii care
depind total de părinţi cu mintea, cu voinţa, cu trupul; 2) cei blânzi care vor moşteni pământul se
referă la tinerii care conştientizează valoarea ascultării de părinţi prin prisma poruncii a IV-a a
lui Dumnezeu, ca să le fie bine şi să trăiască mult pe pământ; 3) cei ce îşi plâng păcatele,
conştienţi de răutatea lor. Următoarele trei fericiri se referă la relaţiile cu aproapele: 1) fericiţi
cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, se referă la cei care suferă din cauza nedreptăţilor şi depun
efortul de a-i ajuta; 2) cei milostivi se referă la cei care au bunuri materiale şi-i ajută pe cei
săraci; 3) cei curaţi cu inima se referă la toţi cei care se consacră prin celibat şi voturi pentru a-l
sluji pe Dumnezeu în persoana aproapelui. Următoarele trei fericiri se referă la relaţiile omului
cu Dumnezeu, precum urmează: 1) făcătorii de pace devin fiii lui Dumnezeu prin Cristos Fiul
care este pacea noastră; 2) cei prigoniţi sunt cei care suferă nedreptăţile din partea celor răi
numai pentru că aparţin lui Dumnezeu; 3) cei care suferă pentru numele lui Cristos sunt martirii,
cei care îşi varsă sângele pentru credinţă. Acestea sunt cele nouă trepte ale desăvârşirii. Cristos a
păşit din treaptă în treaptă şi a atras după el pe apostoli şi pe toţi sfinţii până în ziua de azi. Azi
ne cheamă şi pe noi.
Iată un incident petrecut la Lyon în primele veacuri ale Bisericii. O tânără sclavă, pe nume
Blandina, a fost torturată în mod îngrozitor pentru a i se smulge o mărturie falsă despre faptul că
unii creştini s-ar fi dedat unor practici abominabile, precum sacrificarea de prunci pentru a-i
mânca. Păgânii nu înţelegeau că era vorba de Euharistie. Aceasta a refuzat, spunând doar atât:
„Sunt creştină şi nici unul dintre noi nu a făcut nimic rău”. A fost omorâtă, dar curajul ei a avut
un efect minunat. Îl pune în evidenţă scriitorul francez Ernest Renan când spune: „Tânăra sclavă
Blandina dovedeşte că se petrecuse o revoluţie (convertire-metanoia). Adevărata emancipare a
sclavilor, emanciparea eroică, a fost în mare măsură realizarea ei”.
Postul Mare, trăit cu credinţă, ne ajută şi pe noi să punem lumea pe treptele fericirii printr-o
convertire autentică.

Duminica I din Postul Mare

Dt 26,4-10: Mărturisirea de credinţă a poporului ales.
Rom 10,8-13: Mărturisirea de credinţă a celui care crede în Cristos.
Lc 4,1-13: Isus a fost dus de către Duhul Sfânt în pustiu, unde a fost ispitit.

La temelia convertirii stă umilinţa: Am fost un arameu pribeag, adică un nimeni, trebuia să spună
orice israelit care se prezenta în faţa altarului pentru a-şi aduce darul. Nici coşul cu pârga
roadelor, nici rugăciunea, nici alte jertfe nu valorează ceva fără smerenie (I). Tot aşa, la temelia
mântuirii stă tot smerenia cu care se acceptă cuvântul credinţei, cuvântul Domnului: Oricine va
chema numele Domnului va fi mântuit (II). Isus, sfântul lui Dumnezeu făcut om, se smereşte,
lăsându-se ispitit de diavol, şi ne învaţă că smerenia este cheia succesului în timp de ispită. După
ce s-a smerit făcându-se om, Isus, Fiul lui Dumnezeu, se comportă ca om când flămânzeşte şi nu
face minuni pentru a se sătura, bine-ştiind că toată existenţa umană se bazează pe cuvântul lui
Dumnezeu; apoi ştie că toată închinarea se cuvine numai Creatorului a toate, care poartă de grijă
tuturor oamenilor care se încred în providenţa lui (III).
Se pare că sfântul Francisc de Assisi a avut dreptate când a spus că Dumnezeu este smerenie,
fiindcă acest comportament al lui Isus plin de umilinţă din timpul ispitei este adus de sus:
Adevăr, adevăr vă spun – le zicea Mântuitorul iudeilor –, «Fiul nu poate face nimic de la sine
dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face şi Fiul la fel». Fiul se smereşte pentru că
l-a văzut pe Tatăl smerindu-se. Cum se smereşte Tatăl? Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi-i arată tot ce
face. Ce face? Îl iubeşte pe Fiul şi în Fiul şi pentru Fiul iubeşte tot ce face: se pleacă spre
creaturile sale purtându-le de grijă cu iubire părintească, le slujeşte. Iubirea este slujire. Am mai
spus câteva lucruri în această ordine de idei în duminica a doua după Crăciun, dar îmi place să
repet, fiindcă cele repetate ne ajută să ne întipărim esenţialul pentru viaţa noastră spirituală. C.S.
Lewis (etnolog şi sociolog francez) spune: Este un privilegiu divin de a fi mai mult iubitor decât
iubit. Adică aşa cum Dumnezeu nu se lasă niciodată întrecut în iubire, la fel şi eu, trebuie să
iubesc pe alţii mai mult decât mă iubesc alţii pe mine. Aceasta înseamnă de a nu ocupa centrul
vieţii altuia pentru a-l face dependent de mine, ci de a-i oferi ceva pentru a-l susţine, de a-i da
motive de împlinire în aşa fel ca eu să devin mai puţin important pentru el, adică trebuie procedat
în aşa fel ca iubirea mea să facă persoana aproapelui mai puternică, mai fericită şi mai
independentă. Iubirea, care nu urmăreşte acest scop, devine tiranie spirituală. Aceasta este
chemarea mea sfântă pe care trebuie s-o realizez în timpul Postului Mare: iubirea eliberatoare.
Smerenia lui Isus, recunoscută de el însuşi: Eu nu pot să fac nimic de la mine. Judec după cum
aud şi judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voinţa mea, ci voinţa celui ce m-a trimis,
este sfântă. Dar noi ştim că voinţa celui ce l-a trimis pe Isus în lume să slujească – să trăiască
prin cuvântul lui Dumnezeu, să se închine, să-i slujească Tatălui şi să nu-l ispitească nici când o
cereau iudeii să se coboare de pe cruce ca să vadă şi să creadă – este valabilă şi pentru noi?
Smerenia slujirii noastre ne face fraţi ai lui Cristos Isus şi copii ai lui Dumnezeu.
Sfântul Filip Neri se afla în audienţă la papa, când cineva a venit şi i-a adus Sfântului Părinte
ştirea că într-o mănăstire din Roma se află o mare sfântă. Papa l-a trimis pe sfântul Filip Neri să
vadă dacă este adevărat. Acesta, pe o vreme urâtă şi ploioasă, încălţat cu cizmele pline de noroi,
intră în camera ei, le şterge de covor şi o salută, apoi o roagă să-l ajute să se descalţe, să-i tragă
cizmele murdare din picioare. Călugăriţa protestează vehement. Filip Neri se întoarce la papa şi-i
spune: „Sfinte Părinte, cizmele mele sunt mai sfinte decât această călugăriţă. Le-am purtat prin
noroi şi n-au protestat; am rugat-o pe ea să mi le tragă din picioare şi a protestat vehement. N-are
smerenia sfinţilor”.

Duminica a II-a din Postul Mare

Gen 15,5-12.17-18: Dumnezeu încheie un legământ cu Abraham cel credincios.
Fil 3,17-4,1: Cristos va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea cu trupul său
glorios.
Lc 9,28b-36: În timp ce se ruga, înfăţişarea i s-a schimbat.

Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham o ţară mare: de la fluviul Nil din Egipt şi până la fluviul
Eufrat din Mesopotamia. Creatorul se jură, prin jertfa de animale, ci i-o va da. De ce? Fiindcă
vrea să pună, credinţa lui Abraham, la temelia unui popor credincios în vederea întrupării Fiului
său (I). Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ? Să ne facă asemenea cu trupul măririi
lui, adică să ne învie din morţi, să ne înalţe la cer, să fim acolo unde este el – la dreapta Tatălui în
cetatea noastră care este cerul, cu condiţia de a rămâne neclintiţi în Domnul (II) prin tăria
credinţei lui Abraham, credinţă pentru care a fost socotit drept, adică sfânt. Credinţa lui Abraham
a fost desăvârşită de Fiul Omului. De aceea, dacă celui drept din Vechiul Testament i s-a promis
o ţară mare pe pământ între Nil şi Eufrat, celui drept – sfânt – din Noul Testament i se promite
împărăţia lui Dumnezeu, paradisul, fericirea veşnică. Drept garanţie Iahve se jură pe jertfele de
animale că îşi va împlini promisiunea. Isus se jură pe crucea de pe Calvar cu mâinile pironite,
prin jertfa totală de sine, că va da celui drept împărăţia pe care el însuşi o va primi de la Tatăl.
Tatăl ceresc îl defineşte drept – sfânt – pe acela care îl ascultă pe Fiul său în care el însuşi îşi află
toată bucuria: Pe el să-l ascultaţi! (III). Şi ne garantează că vom fi mai fericiţi decât Petru, Iacob
şi Ioan.
Mare curaj a avut apostolul Paul când a spus credincioşilor din Filipi: Fraţilor, fiţi imitatorii mei
şi priviţi cu atenţie la aceia care se poartă după modelul pe care îl aveţi în noi! Paul era
conştient că viaţa lui este în totală conformitate cu viaţa lui Isus, că el trăieşte, dar de fapt Cristos
trăieşte în el: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine. Vrea să spună: Priviţi la
cei care m-au luat ca exemplu! Ce puteţi observa? Faptele lor: bunătate, adevăr, dreptate,
împlinirea voinţei lui Dumnezeu şi condamnarea a tot ceea ce-i rău. Dacă aceşti creştini buni îi
aduceau atâta bucurie, fericirea inimii lui Paul era umbrită de cei mulţi care se poartă ca
duşmani ai crucii lui Cristos. Pentru aceştia plânge apostolul Paul, fiindcă le prevede osânda din
cauza păcatelor lor: şi-au făcut o zeitate din trupul lor, trăiesc după patimile şi instinctele
animalice de care ar trebui să le fie ruşine: beţie, necurăţie, adulter, homosexualitate, incest,
bestialitate... Dar, în loc să se ruşineze, se laudă cu faptele ruşinii.
Într-o zi un beţiv înrăit mergea pe stradă. Uitase drumul spre casă şi l-a întrebat pe un trecător:
Bă, unde duce drumul ista? Omul i-a răspuns cu tâlc: Dacă mergi tot aşa înainte, drumul te duce
la spitalul de nebuni; dacă o iei la dreapta, te duce la cimitir; dacă o iei la stânga, te duce la
puşcărie. Beţivul zise mormăind: Care va să zică, bă, trebuie să mă întorc? Trecătorul i-a
răspuns: Dacă te întorci, poţi ajunge acasă, la soţie şi la copii. Beţivul: Bă, nu vreau acasă; în
casa mea e iadul. Bă, unde-i crâşma? Acolo-i raiul meu. Omul l-a privit cu durere; nu avea ce
să-i spună; a privit cerul şi s-a rugat: Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face. Şi-a văzut de drum şi
beţivul s-a aşezat într-un şanţ, să se odihnească puţin până să-şi aducă aminte unde-i crâşma.
Când pe Tabor, în faţa strălucirii lui Isus, Petru a spus: Învăţătorule, e bine că suntem aici; să
facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie, evanghelistul Luca a tras
concluzia că Petru nu ştia ce zice, era beat de fericire, de adevărata fericire, care, din păcate, nu
se poate reţine pe pământ. Dar, dacă noi continuăm postul, aşa cum Isus şi-a continuat drumul
spre Calvar, putem obţine prin înfrânarea poftelor trupeşti, prin rugăciune şi pomană – fiindcă
acestea sunt cele trei colibe pământeşti –, prin beţia fericirii cereşti; de care se bucură Isus,
Moise, Ilie, precum şi toţi cei care păşesc pe urmele sfântului Paul.

Duminica a III-a din Postul Mare

Ex 3,1-8a.10.13-15: Cel care este m-a trimis la voi.
1Cor 10,1-6.10-12: Istoria călătoriei poporului ales în pustiu a fost scrisă ca învăţătură pentru
noi.
Lc 13,1-9: Dacă nu faceţi pocăinţă, cu toţii veţi pieri.

Dumnezeu îi cere lui Moise să-şi scoată încălţămintea din picioare, justificând că locul pe care
calcă este sfânt. Gestul are o semnificaţie simbolică. Vrea să-i spună lui Moise că, pentru a primi
o descoperire divină, trebuie să renunţe la siguranţa de sine. Încălţămintea îţi dă siguranţa
mersului personal; de acum încolo Moise trebuie să aibă siguranţa mersului bazându-se numai pe
cuvântul lui Dumnezeu. Locul este sfânt pentru că aici i-a plăcut lui Dumnezeu să se descopere
cu numele de Iahve, Cel ce este. Misiunea lui Moise capătă un caracter sfânt: eliberarea
poporului israelit din robia egipteană (I).
Episodul din Cartea Exodului este o chemare pentru noi, ca să ne apropiem de Învierea
Domnului – de rugul care arde, dar nu se consumă, de Cel Înviat din pământul sfânt asumat din
sânul Fecioarei şi care nu mai moare, pentru aceasta fiind necesar să lăsăm orice siguranţă de noi
înşine şi să pornim într-o misiune nouă – eliberarea de păcat şi de moarte – bazaţi numai pe
credinţă, pe cuvântul Domnului.
Isus afirmă, aşa cum aţi auzit în evanghelia proclamată, că acei galileeni, pe care Pilat i-a omorât
ca represalii pentru răscoală, nu au fost mai vinovaţi decât alţi galileeni, şi nici cei 18 inşi, peste
care s-a prăbuşit turnul din Siloam, nu au fost mai vinovaţi decât toţi locuitorii din Ierusalim, dar
dacă cineva nu se converteşte, nu face roade vrednice de pocăinţă în conformitate cu porunca lui
Dumnezeu, va pieri când se aşteaptă mai puţin.
Faptul că trăim, deşi suntem păcătoşi, se datorează intervenţiei lui Isus care mijloceşte pentru noi
timpul de convertire: Stăpâne, mai lasă-l un an. Îl voi îngriji, îi voi oferi cuvântul meu,
exemplele şi minunile mele; poate va face rod în viitor; iar de nu, atunci îl vei tăia (III).
Apostolul Paul aminteşte credincioşilor din Corint că aşa cum mulţi israeliţi n-au ascultat de
Moise, ci s-au revoltat împotriva lui şi le-au rămas oasele în pustiu, tot aşa, cei care nu ascultă de
Isus nu vor avea parte de învierea fericită. Prin urmare cele din Vechiul Testament sunt un
avertisment pentru noi din Noul Testament: toate acestea li s-au întâmplat acelora spre a sluji
drept pildă şi au fost scrise spre povăţuirea noastră.
Într-un cuvânt: cine amână mereu convertirea moare fără Dumnezeu.
Se povesteşte în viaţa unui sfânt că pe timpul său trăia un om bogat, numit Crizanţiu. Trăia după
cum îi poftea inima, numai de sufletul său nu se îngrijea şi nici învăţătura Domnului n-o lua în
seamă. Avea un fiu, numit Maxim, care dezgustat de viaţa dezordonată a tatălui său, s-a retras în
sihăstrie şi s-a călugărit. Când venea din când în când acasă, îl îndemna pe tatăl său să se
convertească. Acesta îi spunea invariabil: Lasă, fiule, am eu grijă; mai târziu, fiindcă până la
moarte mai este timp. Într-o noapte a avut un atac de inimă şi diavolii s-au arătat în chip văzut,
venind să-i ia sufletul. Crizanţiu, îngrozit de prezenţa lor, a început să le strige: Daţi-mi timp!
Lăsaţi-mă până dimineaţa! Diavolii rânjeau în faţa lui şi-i spuneau cu ironie: Acum vrei timp?
N-ai avut atâţia ani de viaţă? Ce mai vrei? Atunci a spus celor câteva persoane din jur:
Chemaţi-l repede pe fiul meu Maxim! L-au chemat şi, spre dimineaţă, el a sosit la căpătâiul
tatălui. Acesta i-a spus: Fiul meu, Maxim, dă-mi timp, dă-mi timp! Maxim i-a spus: Tată, ţi-aş da
timp cât doreşti, numai că tot timpul este în mâna lui Dumnezeu şi numai el singur îl poate da.
Roagă-l pe el. Cere-i iertare... Dar Crizanţiu, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, a continuat să strige
cu disperare: Daţi-mi timp, până şi-a dat sufletul.

Duminica a IV-a din Postul Mare

Ios 5,9a.10-12: Poporul lui Dumnezeu, intrând în ţara făgăduită, sărbătoreşte Paştele.
2Cor 5,17-21: Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos.
Lc 15,1-3.11: Acest frate al tău era mort şi a înviat.

Cu cât ne apropiem mai mult de solemnitatea Învierii Domnului, cu atât mai mult Liturgia
cuvântului ne pune în evidenţă diferenţa dintre primul Paşti din Vechiul Testament, sărbătorit în
câmpia Ierihonului, şi Paştele nou, realizat de Isus Cristos prin jertfa crucii şi învierii sale.
Evreilor le-au trebuit 40 de ani de pocăinţă în pustiu ca să ajungă în Canaan şi să mănânce mielul
pascal în ţara făgăduită, ca apoi, în libertate, să treacă de la ronţăit grăunţe prăjite la mestecat
azime. Pe când, prin noul Paşte realizat de Cristos, omul păcătos se poate întoarce la Dumnezeu
în orice clipă, trecând de la mestecat azime la hrănirea cu trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu.
Tatăl ceresc îl aşteaptă cu braţele deschise pe cel ce se converteşte, fiindcă este opera Fiului său,
şi este dispus să-l îmbrace cu haină, să-i pună inel în deget şi încălţăminte în picioare, să-l
hrănească cu cea mai fragedă carne, chemând slujitorii să cânte, să danseze şi să se veselească
din toată inima de convertirea fiecărui păcătos, fiindcă acest fiu al meu mort şi a înviat, era
pierdut şi s-a aflat.
Haina nouă şi cea mai bună reprezintă harul sfinţitor pe care Cristos ni l-a dobândit prin patima,
moartea şi învierea sa. Sfântul Bonaventura spune că dacă am vedea un suflet îmbrăcat în haina
harului sfinţitor, am muri de fericire, crezând că îl vedem pe Dumnezeu însuşi. Aceasta înseamnă
că ne facem părtaşi ai naturii divine, cum ne asigură sfântul Petru.
A-i pune inel în deget înseamnă a-l admite pe cel convertit la intimitatea cea mai profundă cu
Dumnezeu. A-i pune încălţăminte în picioare înseamnă a-i da celui convertit adevărata libertate,
de a merge nestingherit pe calea binelui cu siguranţa mântuirii, fără a se poticni de bolovani, fără
a se înţepa în spini, fără a se frige de nisipul încins al patimilor lumeşti: aceasta înseamnă a călca
plini de bucurie pe urmele lui Cristos, trăind ca o adevărată făptură nouă.
Apostolul Paul, în lectura a doua, ne îndeamnă ca în acest timp de pregătire pentru marea
sărbătoare a Învierii, să contemplăm cele realizate de Cristos pentru noi: felul în care ne-a
împăcat cu Dumnezeu, felul în care ne-a încredinţat slujirea împăcării, adică ne-a încredinţat
meritele sale spre a fi acceptaţi de Tatăl, fără a ţine în seamă greşelile noastre; felul în care a
aşezat în noi cuvântul împăcării, adică de a-i putea spune lui Dumnezeu Tată cu tot dreptul pe
care îl are un fiu în Fiul prin lucrarea Duhului Sfânt. Toate ne sunt date, numai să recunoaştem că
am păcătuit, că suntem vinovaţi şi recunoscători Fiului pentru opera mântuirii, pentru felul în
care el s-a făcut păcat, s-a împovărat cu păcatele noastre, ca noi să fim liberi şi fericiţi.
Să contemplăm aceste adevăruri şi vom dobândi strălucirea învierii.
Pictorii chinezi, înainte de a picta, se retrag la munte pentru a contempla şi a simţi natura, lăsând-
o să pătrundă în ei cu toate frumuseţile şi formele sale, pentru ca apoi să transforme imaginile pe
pânză, aşa cum le-au simţit. Din acest motiv tablourile lor sunt atât de pline de viaţă şi de
sentiment. Noi, numai contemplând opera mântuirii recăpătăm chipul şi asemănarea noastră cu
Creatorul.

Duminica a V-a din Postul Mare

Is 43,16-21: Iată, toate le voi face noi şi poporului meu îi voi da să bea.
Fil 3,8-14: Am ales să pierd toate pentru Cristos.
In 8,1-11: Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.

Profetul Isaia aminteşte de cele mai mari minuni săvârşite de Dumnezeu în Vechiul Testament:
trecerea evreilor prin Marea Roşie ca pe uscat şi nimicirea armatelor lui faraon. Şi totuşi
Dumnezeu pregăteşte poporului său o minune şi mai mare, un lucru nou. Isaia descrie această
minune în culori simbolice: cale în pustiu, râuri în locuri secetoase, preamărire din partea
fiarelor sălbatice, precum şacalii şi struţii. Această minune se va concretiza într-un popor care
va vesti lauda lui Dumnezeu, făurit special pentru aceasta (I).
Pătimirile, moartea şi învierea lui Isus au realizat profeţia lui Isaia, au făcut să apară un lucru
nou: Biserica, trupul său mistic, izvorul laudei adevărate ce se aduce lui Dumnezeu de la răsăritul
şi până la apusul soarelui în orice timp şi în orice loc de pe pământ.
Apostolul Paul nu are o dorinţă mai mare decât să-l cunoască pe Cristos şi să se integreze total în
trupul său mistic, în Biserică, prin credinţă, ca să ajungă la învierea din morţi (II). Ce poate fi
mai nou şi mai măreţ? Aceasta este ţinta vieţii lui Paul, dar ea trebuie să fie şi ţinta vieţii noastre.
Ca să avem parte de înviere, nu trebuie să învinuim pe alţii că sunt păcătoşi. Toţi suntem
păcătoşi. Singurul sfânt este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu născut din sânul Fecioarei Maria, şi
trebuie să ne recunoaştem greşelile noastre, fiecare pe ale sale, trebuie să le mărturisim aceluia
care acţionează în numele lui Cristos la scaunul de spovadă şi poate să ne spună în numele lui
Cristos: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti!”
Cel eliberat de păcat este cu adevărat o făptură nouă în Cristos, care este calea, adevărul şi viaţa,
şi încă de azi simte bucuria învierii de mâine.
O tânără a avut nefericirea să facă un păcat grav, ceea ce o făcea să fie tristă şi să plângă deseori.
A rămas în această stare mai multe luni de zile, fără ca să ştie cineva din ce cauză era atât de
tristă. Între timp a murit prietena ei cea mai bună şi i-a accentuat dezolarea fizică şi spirituală. La
câteva zile după înmormântarea prietenei, în timp ce dormea, a auzit că o strigă cineva. S-a trezit
şi a recunoscut glasul prietenei care i-a spus: „Spovedeşte-te bine! Dacă ai şti cât de bun este
Isus!” Tânăra a luat acest glas ca o chemare cerească. A mers la biserică şi a făcut o spovadă
bună. Sufletul i s-a umplut de atâta linişte, pace şi fericire că nu putea să le reţină numai pentru
sine, ci, în drum spre casă, trecea pe la rude şi cunoscuţi spunând: „Încercaţi şi voi să vă
spovediţi bine şi veţi vedea cât de bun este Isus!”
Ori de câte ori ne întâlnim cu Isus care ne iartă, care ni se dăruieşte în Euharistie, simţim
preludiul fericirii învierii noastre.

Duminica a VI-a din Postul Mare

(Floriile)
Is 50,4-7: Faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau.
Fil 2,6-11: S-a înjosit pe sine; de aceea şi Dumnezeu l-a înălţat.
Lc 22,14-23,56: Mult am dorit să mănânc cu voi acest ospăţ de Paşti.
Săptămâna Sfântă îşi deschide porţile prin liturgia cuvântului care pune în evidenţă două
extreme: extaz şi agonie. Protagonistul este Isus singur, aclamat ca rege: Osana Fiului lui David,
binecuvântat cel ce vine în numele Domnului şi condamnat la moarte: Răstigneşte-l! Răstigneşte-
l! Este vrednic de moarte.
Isus, care s-a opus mereu oricărei manifestări publice, fugind chiar din faţa acelora care voiau să-
l răpească şi să-l facă rege, astăzi se lasă dus în triumf. Numai acum, când moartea bate la uşă,
acceptă să fie aclamat ca Mesia în mod public, fiindcă vrea să arate lumii întregi că tocmai prin
moarte se va arăta în mod deplin ca Mesia, ca răscumpărător, ca rege şi biruitor al morţii. Asupra
morţii lui Isus vom stărui în contemplaţie mai mult în Vinerea Mare. Acum să vedem de ce a
acceptat să fie aclamat ca rege. Şi în regalitatea pe care Isus o acceptă găsim un paradox: rege
umil şi blând; intră în Ierusalim călare pe un măgăruş sub privirile pline de invidie şi ură ale mai-
marilor cetăţii: arhierei, cărturari şi farisei, care îi cer să termine bâlciul şi să poruncească
mulţimilor să tacă. Isus îi asigură că, de vor tăcea mulţimile, vor striga pietrele din ziduri. Peste
câteva zile va afirma clar în faţa judecătorilor, cu gură de moarte, că el este rege, dar împărăţia
lui nu este din lumea aceasta. Duşmanii nu i-au înţeles mesajul, nu i-au înţeles semnele şi
minunile săvârşite de atâtea ori, fiindcă inima le era plină de ură, de egoismul şi prejudecăţile lor,
că Mesia trebuia să vină în lume numai din tagma lor. Se leapădă de regalitatea lui şi acceptă
regalitatea tiranică a duşmanului, a cezarului de la Roma. Dar, când soldaţii cezarului, puşi să-i
păzească mormântul, le vor aduce vestea că Isus nu mai este în mormânt, ci a înviat, ei vor plăti
bani grei să spună o minciună sfruntată, că pe când ei dormeau, au venit ucenicii li l-au furat.
Corupţi fiind, corup paznicii, făcând să triumfe minciuna. Dar, cum minciuna are picioare
scurte, va rămâne peste veacuri adevărul regelui Isus: biruinţa totală asupra morţii.
Dacă mulţimile care îl aclamau în ziua de Florii n-au înţeles gestul lui Isus de a se dovedi cu
adevărat Mesia, că acceptă triumfător moartea spre a se dovedi rege şi asupra ei, comunitatea
credincioşilor de azi, îi înţeleg semnificaţia profundă şi, cu ramuri în mâini, îl aclamă: Tu eşti
regele lui Israel şi fiul nobil al lui David, tu care vii, rege binecuvântat, în numele Domnului,
osana! Cei care te aclamau sărbătoreşte, pe când tu mergeai cu demnitate spre moarte, noi
celebrăm gloria ta, biruinţa ta asupra diavolului, asupra păcatului şi asupra morţii, spunând:
Osana, tu eşti rege veşnic.
Azi îl aclamăm ca rege veşnic, ca apoi, în Vinerea Mare, să fim capabili de a-i înţelege valoarea
pătimirilor pentru obţinerea victoriei asupra morţii, pentru ca prin această biruinţă să dea valoare
mântuitoare morţii noastre.
Când împăratul Nero a cerut senatorilor să voteze o lege nedreaptă, şi cine s-ar fi opus risca să-şi
piardă viaţa, unul singur s-a opus, Lucius Trasea. Ceilalţi semnatari fricoşi au încercat să-l
convingă să semneze, fiindcă, cu sau fără semnătura lui, legea tot se va promulga, şi nu are rost
să-şi piardă viaţa pentru o semnătură fără valoare. Lucius Trasea le-a răspuns cu demnitate:
„Moartea este o datorie şi eu vreau să mă achit de această datorie ca un om liber şi nu ca un
sclav”. Nu ştiu, dar cred că acest senator era creştin şi astfel a dat valoare mântuitoare morţii sale
prin regalitatea lui Isus Cristos.

Joia Mare şi Sfântă

(Cina Domnului)
Ex 12,1-8.11-14: Învăţătură despre Cina pascală.
1Cor 11,23-26: Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, moartea
Domnului o proclamaţi până la venirea lui.
In 13,1-15: I-a iubit până la sfârşit.
Celebrarea misterului pascal, centrul şi culmea istoriei mântuirii, se deschide cu masa de seară
din Joia Sfântă care comemorează Cina Domnului.
Lecturile se axează în totalitate pe tema cinei pascale. Fragmentul din Cartea Exodului ne
aminteşte de starea din vechime, petrecută când Dumnezeu a poruncit evreilor să jertfească în
fiecare familie „un miel fără meteahnă”, de a stropi cu sânge uşile caselor, ca să fie salvate de
exterminarea întâilor-născuţi, şi apoi de a-l consuma în grabă, în ţinută de călătorie. În aceeaşi
noapte, apăraţi de sângele mielului şi hrăniţi cu carnea lui, au început marşul spre ţara promisă.
Ritul trebuia repetat apoi în fiecare an în amintirea acestui fapt.
Isus a ales celebrarea Paştelui ebraic pentru a institui un altul nou, Paştele său, trecerea sa prin
istoria dureroasă a omenirii, în care el însuşi este adevăratul „miel fără meteahnă” jertfit şi
consumat pentru mântuirea lumii, pentru a da oamenilor viaţa sa cea nouă, adică unirea dintre
firea dumnezeiască şi cea omenească luată din sânul Fecioarei şi lăsată nouă în Euharistie. Şi, în
timp ce stătea la masă cu ai săi, a început un rit nou. De fapt, „Domnul Isus, în noaptea în care a
fost trădat – se citeşte în a doua lectură – a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: «Acesta
este trupul meu, care se dă pentru voi...». La fel a luat potirul, spunând: «Acest potir este noua
alianţă în sângele meu»”.
Această pâine transformată în chip minunat în trupul lui Cristos şi acel vin din potir care a
devenit sângele lui Cristos, oferite împreună, dar separate între ele, erau în acea noapte
prevestirea şi anticiparea morţii Domnului, în care el îşi varsă tot sângele său, şi astăzi constituie
memorialul viu implantat în istoria mântuirii.
„Faceţi aceasta în amintirea mea!”
În această lumină prezintă sfântul Paul Euharistia când spune: „Ori de câte ori mâncaţi această
pâine şi beţi din acest potir, vestiţi moartea Domnului”.
Euharistia este „pâinea vie” care dă viaţă veşnică oamenilor care o mănâncă, fiindcă este
„memorialul” morţii Domnului, deoarece este trupul său „dat” ca jertfă, este sângele său
„vărsat... spre iertarea păcatelor”.
Hrăniţi cu trupul lui Cristos, stropiţi şi spălaţi cu sângele său, oamenii pot suporta greutăţile
călătoriei pământeşti, pot trece de la sclavia păcatului la libertatea fiilor lui Dumnezeu,
traversând deşertul obositor spre ţara promisă, care nu este alta decât casa Tatălui ceresc.
„Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu... Luaţi şi beţi: acesta este potirul sângelui meu”.
Mereu este acelaşi Isus care, în persoana ministrului său, împlineşte gestul consacrator şi azi,
aniversând instituirea Euharistiei şi vigilia morţii Domnului, care capătă o actualitate
impresionantă, fiindcă este prelungirea istorică a tot ceea ce a implantat Cristos în omenire şi va
dura până la sfârşitul lumii.
Isus, „după ce i-a iubit pe ai săi, şi i-a iubit până la sfârşit”, spune sfântul Ioan evanghelistul şi
pune povestirea de la Cina cea de taină în scrierile sale mai mult decât sinopticii, punând
accentul pe „noaptea în care a fost trădat” când Iuda Iscarioteanul a ieşit de la cină şi era noapte,
lucru pe care îl aminteşte şi sfântul Paul când se referă la instituirea Euharistiei, ca la un act al
iubirii totale: până la sfârşit.
Cutremurător contrast: din partea lui Cristos apare o iubire infinită, „până la sfârşit”, până la
moarte; pe de altă parte, oamenii îl trădează, îl reneagă, îl părăsesc.
Euharistia este replica Domnului faţă de laşitatea creaturilor sale. El apare nerăbdător să-i
mântuiască pe oamenii atât de slabi şi bicisnici şi anticipă în mod tainic moartea sa, oferindu-le
hrana trupului său, care peste câteva clipe va fi jertfită pe cruce şi ca băutură acel sânge care va fi
vărsat până la ultima picătură. Şi dacă peste câteva ceasuri moartea îl va răpi de pe pământ,
Euharistia va face veşnică prezenţa sa vie şi reală până la sfârşitul veacurilor.

Vinerea Mare şi Sfântă

(Celebrarea Pătimirii Domnului)
Is 52,13-53,12: El a fost străpuns pentru fărădelegile noastre.
Evr 4,14-16;5,7-9: A învăţat ascultarea şi a devenit, pentru toţi cei care ascultă de el, izvor de
mântuire.
In 18,1-19,42: Patima Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan.

Pentru redresarea omenirii căzute în păcat, istoria a avut trebuinţă de martiri ai credinţei.
Începând cu Abel, continuând cu unii dintre profeţi, martirajul şi-a găsit culmea împlinirii în
Cristos. Profetul Isaia spunea despre Mesia, slujitorul credincios al lui Iahve, că el va creşte, se
va înălţa şi va ajunge pe culmile măririi. Prin ce? Prin suferinţă; printr-o suferinţă atât de mare
încât se vor îngrozi mulţi de schimonosirea înfăţişării lui, fiindcă nu va mai apărea ca om. Om al
durerii şi cunoscător al suferinţei. Pentru cine? Pentru noi, fiindcă a luat asupra sa păcatele
noastre. Misterul: a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferinţă (I). Şi, deşi era Fiul lui
Dumnezeu, dar, pentru că s-a făcut om, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit; şi, ajungând la
desăvârşirea umană, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el, adică îl urmează (pe calea
desăvârşirii expusă la Miercurea Cenuşii), izvor de mântuire veşnică (II).
Primul om, Adam neascultător, ne-a lăsat ca moştenire în natura noastră omenească nu numai
păcatul din suflet, ci şi neascultarea din temperament. Parcă poetul Ovidiu spunea că vede binele
şi-l aprobă, şi totuşi face răul pe care nu-l vrea. Sfântul apostol Paul l-a confirmat. Până şi Fiul
Omului, moştenitor al firii lui Adam, deşi fără păcat, a trebuit să pătimească pe pământ, învăţând
ascultarea, ca să poată intra în slava sa. Eşti om, trebuie să suferi ca să înveţi calea dreptăţii.
Prin pătimirile sale Isus ne-a lansat chemarea la desăvârşire. Dar, fiindcă aceasta nu se poate
realiza decât prin suferinţă, tot creştinul care se hrăneşte cu trupul şi sângele lui Isus din
Euharistie dobândeşte puterea de a deveni martir, un mister al credinţei.
Nu putem înţelege de ce a fost nevoie ca Dumnezeu cel întrupat să moară pentru salvarea
omenirii. Nu putem înţelege de ce este nevoie ca în continuare să moară alte fiinţe umane după
această răscumpărare. Este un mister şi faptul că unii dintre cei care mor sunt nevoiţi s-o facă în
condiţii îngrozitoare şi după bunul plac al unor oameni ticăloşi!
Cineva spunea că martirii, luminaţi şi întăriţi de har, pun la temelia adevărului însăşi vieţile lor.
Care adevăr? Ni-l arată sfântul Paul: „Toţi cei care vor să trăiască în Cristos cu evlavie – adică în
iubire faţă de Dumnezeu – vor fi prigoniţi”.
Lumea antică a admirat un eroism uimitor în figura filozofului Socrate, aşa cum l-a descris
filozoful Platon. Socrate, având adevărul de partea sa, că n-a fost niciodată duşman al poporului
şi nici trădător, aşa cum era învinuit, cerea doar iubire faţă de duşmani. A refuzat să fie eliberat
din închisoare şi a acceptat cu calm să bea paharul cu otravă, după ce în prealabil a cerut
prietenilor săi să nu-i răzbune moartea nedreaptă. Istoria nu cunoaşte mulţi ca Socrate, pe când
creştinismul a inspirat milioane de oameni să moară martiri pentru adevărul lui Cristos cu cea
mai mare seninătate. Astfel, sfântul Iustin, la început a fost un păgân deosebit de cult. El însuşi
ne-a lăsat această mărturie: „Pe când mă număram printre discipolii lui Platon, am aflat despre
acuzaţiile aduse creştinilor. (În paranteză, iată cum le enumeră scriitorul bisericesc Tertulian:
Dacă Tibrul se revarsă, sau dacă Nilul nu se revarsă, dacă cerul se întunecă, dacă pământul se
cutremură, dacă e foamete, război sau ciumă, îndată se înalţă un singur strigăt: «Creştinii să fie
omorâţi! Moarte creştinilor») Aceştia (creştinii) acceptau moartea cu atâta curaj încât mi-am
spus că era cu neputinţă să-ţi închipui că într-adevăr ei duceau o viaţă abominabilă în plăceri
imorale”. Cercetând şi aflând adevărul despre martiriul creştinilor, s-a botezat şi a devenit un
vajnic apărător al credinţei. Prins şi condamnat la moarte, a fost decapitat la Roma, împreună cu
alţi şase credincioşi. Se spune că sângele martirilor este sămânţa creştinilor. Sperăm că istoria
va cunoaşte o înflorire a credinţei, fiindcă cele mai corecte statistici sunt cele care apreciază că
cel puţin o sută de milioane de oameni au murit din pricina comunismului ateu în secolul trecut
recent: 50 de milioane numai în China şi 25 în fosta URSS.
Să fie sărutul nostru pus pe crucea lui Isus în această seară o adeziune faţă martiriu!

Timpul Paştelui
Duminica Paştelui – Învierea Domnului
(În Noaptea Sfântă)
Gen 1,1-2,2: Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi iată erau foarte bune.
Gen 22,1-18: Jertfa patriarhului nostru Abraham.
Ex 14,15-15,1: Fiii lui Israel au intrat prin mijlocul mării.
Is 54,4-14: În iubirea mea veşnică mă voi îndura de tine, zice Domnul, răscumpărătorul tău.
Is 55,1-11: Veniţi la mine! Voi încheia cu voi un legământ veşnic.
Bar 3,9-15.32-4,4: Păşeşte spre lumină în strălucirea Domnului.
Ez 36,16-17a. 18-23: Vă voi stropi cu apă curată şi vă voi da o inimă nouă.
Rom 6,3-11: Cristos înviat din morţi nu mai moare.
Lc 24,1-12: Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi?

Sâmbăta Sfântă este ziua cea mai potrivită pentru a contempla în sinteză misterul pascal:
pătimirea, moartea şi învierea Domnului, în care se comprimă şi se actualizează întreaga istorie a
mântuirii şi în Euharistie se sintetizează toate adevărurile de credinţă.
La aceasta ne invită liturgia cuvântului care atinge diferite etape mai importante ale acestei istorii
minunate, ca apoi să le concentreze pe toate în misterul lui Cristos.
Înainte de toate ne este prezentată opera creaţiei (lectura I) ieşită din mâinile lui Dumnezeu şi pe
care el o apreciază cu plăcere: „Şi Dumnezeu a privit la tot ceea ce a făcut şi iată: toate erau
foarte bune”.
De la Dumnezeu, bunătatea infinită, nu ne pot veni decât lucruri bune; chiar dacă păcatul a făcut
să se bulverseze întreaga creaţie, Dumnezeu, credincios bunătăţii sale, a intervenit cu
promptitudine cu planul restaurării, pe care îl va duce la îndeplinire prin însuşi Fiul său. Avem o
figură profetică în Isaac, pe care Abraham, părintele său, este gata să-l jertfească ardere de tot din
ascultare faţă de porunca divină (lectura a II-a): şi dacă Isaac a fost salvat de pe altarul de jertfă,
Cristos, după ce a suferit moartea pe cruce, învie glorios. Alt fapt deosebit de instructiv este
miraculoasa „trecere” a Mării Roşii (lectura a III-a) realizată printr-o intervenţie a lui Dumnezeu
în faţa întregului popor al lui Israel, fapt ce simbolizează Botezul prin care toţi cei care cred în
Cristos „trec” de la sclavia păcatului şi a morţii, la libertatea şi la viaţa de fii ai lui Dumnezeu.
Urmează apoi texte profetice deosebit de frumoase care pun în evidenţă milostivirea
răscumpărătoare a Domnului care, în ciuda necontenitelor infidelităţi ale oamenilor, nu încetează
să acţioneze pentru mântuirea lor. După ce a pedepsit vinovăţiile poporului său, Dumnezeu îl
recheamă la sine cu un afect de iubire pe care numai mirele îl poate avea faţă de mireasa sa, deşi
ea l-a trădat: „Pentru un timp scurt te-am părăsit, dar te voi lua din nou cu o iubire imensă...; cu
iubire veşnică am avut milă de tine, spune răscumpărătorul tău, Domnul” (lectura a IV-a). De
aici vine şi îndemnul stăruitor de a nu lăsa să treacă în zadar ceasul milostivirii: „Căutaţi-l pe
Domnul cât timp îl puteţi găsi, chemaţi-l atâta timp cât încă mai este aproape. Cel nelegiuit să-şi
părăsească poteca... şi să se întoarcă la Domnul, care se va milostivi de el, şi la Dumnezeul
nostru care iartă cu mărinimie” (lectura a V-a).
Dacă toate acestea erau o realitate pentru Israel, cu atât mai mult vor fi pentru poporul creştin
faţă de care milostivirea divină a atins culmea în misterul pascal al lui Cristos. Şi Cristos,
„Paştele nostru”, Mielul jertfit pentru mântuirea lumii, cere tuturor să părăsească drumul
păcatului şi să se întoarcă la casa Tatălui, umblând „în strălucirea luminii sale” cu bucuria de a
cunoaşte şi de a face „ceea ce îi place lui Dumnezeu” (lectura a VI-a).
Istoria mântuirii, culminând în misterul pascal al lui Cristos, devine istoria fiecărui om prin
sfântul Botez care îl introduce în acest mister. Povestirea o găsim în Cartea profetului Ezechiel:
„Vă voi stropi cu apă curată şi vă voi da o inimă nouă” (lectura a VII-a). De ce se pune atâta cont
pe Botez în noaptea de Paşti? Fiindcă în paradis Adam era plin de daruri. Şarpele viclean era
invidios pe această bogăţie spirituală care îl arăta ca pe un adevărat copil al lui Dumnezeu după
chip şi asemănare. L-a ispitit şi Adam a căzut. În cădere s-a golit de tot darul spiritual; a rămas ca
un rezervor gol; o recunoaşte el însuşi: „Sunt gol şi m-am ascuns”. Patima, moartea şi învierea
lui Isus ne-au meritat Botezul. Cel care îl primeşte se umple de tot darul desăvârşit care vine de
la Dumnezeul luminilor şi restabileşte legătura cu Dumnezeu prin plinătatea credinţei, speranţei
şi dragostei. Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură, ci în totalitatea plinătăţii dumnezeirii sale.
Duhul l-a înviat pe Cristos din morţi. Cel ce se botează în Cristos dobândeşte plinătatea Duhului
Sfânt, garanţia învierii. Ca să-şi dovedească chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, omul botezat
trebuie să-şi deschidă rezervorul plin de darul luminii, sufletul, ca să reverse bogăţia credinţei,
speranţei şi iubirii peste toţi cei din jur, dovedind că are în sine viaţa dumnezeiască. Prin acest
sacrament „am fost înmormântaţi împreună cu Cristos în moarte ca, după cum Cristos a fost
înviat din morţi... tot aşa şi noi trebuie să ducem o viaţă nouă” (lectura a VIII-a).
Sfântul Filip Neri (secolul al XVI-lea) şi-a dăruit viaţa ajutorării aproapelui şi instruirii
tineretului. La moartea sa (la vârsta de 80 de ani) medicii au constatat o curbură aparte a
coastelor din dreptul inimii. În viaţă exclama: „Cum e posibil ca un om, care crede în Dumnezeu,
să poată iubi altceva decât pe Dumnezeu?”

În ziua de Paşti
Fap 10,34a.37-43: Am mâncat şi am băut cu el după ce a înviat din morţi.
Col 3,1-4: Căutaţi cele de sus unde este Cristos.
sau:
1Cor 5,6b-8: Cristos, mielul nostru de Paşti a fost jertfit.
In 20,1-9: El trebuia să învie din morţi.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, aleluia”.
Este ziua cea mai plină de bucurie din tot anul bisericesc fiindcă Domnul vieţii a fost mort; dar
acum este viu şi biruitor. Dacă Domnul nu ar fi înviat, zadarnică ar fi fost întruparea, fiindcă
moartea lui n-ar fi avut cum să dea viaţă multor oameni. Dacă Isus nu a înviat, credinţa voastră
este zadarnică, spune sfântul Paul corintenilor. Cine ar putea crede şi spera într-un mort? Dar
Cristos nu este un cadavru, el este viu. Voi îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, pe cel răstignit – a
spus îngerul femeilor – A înviat, nu mai este aici.
Vestea aceasta, la început, a provocat teamă, şi femeile, care au auzit-o, au fugit... şi n-au spus
nimic nimănui, fiindcă le era frică. Dar, cu ele, sau poate ceva mai înainte de ele, a fost şi Maria
Magdalena, care, abia că a văzut piatra răsturnată de pe mormânt, a fugit să-i avertizeze pe Petru
şi Ioan: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde l-au pus”. Aceştia au fugit imediat la
mormânt şi au constatat următoarele: mormântul era deschis şi trupul lui Isus nu mai era acolo,
pânzele în care fusese înfăşurat trupul lui Isus erau în mormânt, ştergarul care îi acoperise faţa
era strâns cu grijă şi pus deoparte. Evanghelistul Ioan spune că cei doi discipoli au văzut şi au
crezut. Ce au crezut? În primul rând ceea ce le-a spus Maria Magdalena, că Domnul nu mai este
în mormânt şi nici nu ştie unde ar putea fi. Dar văzând pânzele şi ştergarul şi-au dat seama că nu
este vorba despre un furt, fiindcă ce hoţ ar fi avut interesul să-l ia fără învelitoare? Totuşi, văzând
ştergarul strâns cu grijă şi pus deoparte, şi-au dat seama că aici a fost o mână care a făcut acest
lucru. Dar cine? A înviat Isus şi, ca să vadă cum să-şi desfacă pânzele de pe trup, şi-a luat
ştergarul de pe faţă? Prea puţin probabil. Atunci? Evanghelistul Matei spune că la moartea lui
Isus s-au deschis unele morminte şi trupurile celor drepţi au ieşit din ele şi s-au arătat vii în cetate
numai după învierea lui Isus. Acest lucru ne face să credem că fiind vorba de trupurile celor
drepţi, printre cei drepţi cel mai drept a fost tatăl purtător de grijă a lui Isus, sfântul Iosif. Iosif şi
cu sfânta Fecioară Maria, mama lui Isus, aveau dreptul să fie martori şi să se bucure cei dintâi de
învierea Fiului. Iosif, primul drept dintre cei drepţi, ieşit din mormânt la moartea lui Isus, a venit
la soţia sa, a mângâiat-o şi a asigurat-o de învierea lui Isus după trei zile. A treia zi, îndată după
miezul nopţii, au venit la mormânt prin întuneric, au înlăturat piatra, au intrat în mormânt, Maria
a luat ştergarul de pe faţa lui Isus, l-a strâns cu grijă, l-a pus deoparte şi, plecându-se asupra feţei
lui, l-a sărutat şi i-a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am
căutat îngrijoraţi!” Cum Isus nu se lasă niciodată întrecut în iubire, i-a răspuns prin înviere. Cred
că acestui lucru se datorează faptul că în dimineaţa primei zile a săptămânii tocmai mama lui Isus
lipsea dintre femeile care au venit la mormânt să-i ungă trupul. Ea şi Iosif cunoşteau faptul
învierii şi nu mai era cazul să-l caute pe Cel Viu printre cei morţi. Foarte probabil că tocmai
sfântul Iosif a fost unul dintre cei care s-a arătat viu în Ierusalim după învierea lui Isus
împărtăşind altora marea bucurie, că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm
şi să ne veselim într-însa”.
Judecând lucrurile prin prisma logicii umane şi a credinţei, sperăm că aşa s-au petrecut lucrurile;
şi ele sunt minunate în ochii noştri. Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi, să ne bucurăm şi să-
i dăm slavă! Aleluia.

Duminica a II-a după Paşti

Fap 5,12-16: Numărul acelora care credeau în Domnul creştea.
Ap 1,9-11a.12-13.17-19: Am fost mort, şi iată că sunt viu pentru toată veşnicia.
In 20,19-31: După opt zile, a venit Isus.

După ce a apărut Mariei Magdalena, altor femei, lui Petru şi ucenicilor la Emaus, Isus apare în
aceeaşi seară de Paşte şi celor unsprezece şi tuturor acelora care erau cu ei împreună la Ierusalim.
Ei cred în înviere şi vorbesc despre aceasta zicând: „Domnul a înviat cu adevărat şi s-a arătat lui
Simon”; ba mai mult, acum aud şi cele povestite de cei doi întorşi de la Emaus. Totuşi, când Isus
apare în mijlocul lor, rămân „tulburaţi şi plini de teamă”, cred că „văd un duh”.
Manifestarea divină copleşeşte mintea omului şi în ea apare în mod spontan îndoiala: Să fie oare
adevărat? Să fie oare numai o închipuire?
Dar azi putem spune: binecuvântate îndoieli ale ucenicilor! Ele adeveresc faptul că şi credinţa în
Cel Înviat nu provine dintr-o credulitate sau dintr-un entuziasm fanatic, nici dintr-o autosugestie,
ci se bazează pe fapte reale, obiective, examinate în chip realist. Isus însuşi îi ajută să-şi dea
seama de adevărul faptelor: „Priviţi mâinile mele şi picioarele mele: Eu sunt! Pipăiţi-mă şi
constataţi! Un duh nu are carne şi oase, după cum vedeţi că am eu”. Sunt invitaţi nu numai să
vadă, ci chiar să atingă, fiindcă ceea ce se atinge nu poate fi pură imaginaţie. Cu toate acestea
bucuria de a-l regăsi viu pe Mântuitorul şi Învăţătorul lor este atât de mare încât nu îndrăznesc;
nu le venea să creadă despre ei înşişi că mai sunt reali. Şi Domnul, adaptându-se mereu tot mai
mult psihologiei lor, le spune: „Aveţi aici ceva de mâncare?” Ia peşte şi mănâncă „înaintea lor”.
Starea sa glorioasă îl scutea de orice necesitate fizică, cu toate acestea ia hrana spre a le dovedi
realitatea concretă a persoanei sale. Este aici, în mijlocul lor, cu trupul său glorios, şi chiar dacă
acesta are calităţi deosebite, precum aceea de a apărea şi dispărea pe neaşteptate, sau de a trece
prin uşile încuiate, cu toate acestea este un trup adevărat, aşa cum îl arată semnele cuielor de la
mâini şi de la picioare.
În apariţiile sale, Domnul înviat se adaptează cu o minunată condescendenţă stării sufleteşti a
acelora cărora li se arată. Nu-i tratează pe toţi în acelaşi fel, ci pe căi şi prin mijloace diverse îi
conduce pe toţi la certitudinea învierii sale. Diversitatea arată că nu a fost un complot pus la cale
de ucenici, ca să arate că toţi au convenit de acord să spună acelaşi lucru. Certitudinea întâlnirii
cu Cel Înviat contează.
Învierea este cheia întregului creştinism şi Cel Înviat a voit să dea Bisericii, care abia se năştea,
toată garanţia că, peste secolele ce vor urma, credinţa creştinilor se sprijină pe o temelie solidă.
„Domnul a înviat cu adevărat”. Pe această mare realitate fiecare creştin îşi poate întemeia propria
viaţă.
În seara acelei zile Toma nu era de faţă. Când revine în mijlocul discipolilor, aceştia îi
mărturisesc faptul că l-au văzut pe Domnul înviat. El declară: Dacă nu voi vedea... şi nu voi pune
degetul meu în locul cuielor, şi dacă nu voi pune palma mea în coastă, nu voi crede. După opt
zile Isus le apare din nou şi Toma este prezent. Isus îl invită să experimenteze ceea ce a dorit, ca
apoi să creadă. Mântuitorul i-a înţeles nedumerirea şi l-a tratat cu atâta blândeţe. Toma este
învins şi îşi exprimă credinţa printr-o exclamaţie pornită din adâncul inimii: Domnul meu şi
Dumnezeul meu!
Este o învăţătură care ne îndeamnă să nu ne mirăm de dubiile şi ispitele pe care le au mulţi în
privinţa credinţei, ci să-i tratăm cu înţelegere, fiindcă lipsa credinţei din om este un chin pentru
sufletul lui. Trebuie să-i ajutăm să se vindece de această boală. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a
voit să experimenteze acest chin al ateilor şi Isus a făcut-o să simtă această stare nefericită. Ea
mărturiseşte superioarei din mănăstirea carmelită: Dacă ai şti, numai, ce gânduri groaznice
năvălesc asupra mea tot timpul! Mintea mi-e obsedată de argumentele celor mai răi dintre
materialişti... Nu mai cred în viaţa veşnică: îmi pare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa
trecătoare. Totul are un sfârşit. Numai iubirea rămâne. Chiar când propria ei credinţă i-a apărut
inutilă, Tereza şi-a oferit, din iubire, propria ei experienţă dobândită astfel, încât cei ce încă nu
sunt luminaţi de torţa credinţei să o poată aprinde măcar la sfârşitul vieţii lor.

Duminica a III-a după Paşti

Fap 5,27b-32.40b.41: Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt.
Ap 5,11-14: Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea şi bogăţia.
In 21,1-19: Isus a venit, a luat pâine şi le-a dat lor, de asemenea şi peşte.

Isus este Domnul, dar chiar şi înviat, stilul său nu se schimbă: rămâne credincios acelui fel
anunţat că „n-a venit spre a fi slujit, ci să slujească”. Isus a pregătit pe plajă „jar şi peşte deasupra
şi pâine”; şi când ucenicii săi sosesc obosiţi din cauza nopţii pierdute pe lac şi apoi din cauza
mrejelor trase cu mare efort la mal, îi invită să-şi refacă forţele: „Veniţi şi mâncaţi!”. „A luat
pâine şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peşte”. Oare s-au gândit apostolii la Cina de pe urmă, când
Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o şi le-a dat-o lor zicând: „Luaţi, mâncaţi acesta este trupul
meu”? Cu toate că aici nu-i vorba de Euharistie, chemarea este aceeaşi, spontană şi plină de
dragoste.
Domnul înviat continuă să pregătească oamenilor masa sa şi să le servească pâine şi peşte, îi
slujeşte până acolo încât se oferă pe sine însuşi ca hrană, oferă propriul sânge ca băutură. În felul
acesta el susţine în cei credincioşi acea viaţă divină prin care i-a renăscut prin moartea şi învierea
sa. Euharistia, din acest motiv, este desăvârşirea Botezului şi, ca şi Botezul, este un sacrament în
mod esenţial pascal. Dacă Euharistia este memorialul morţii Domnului, este tocmai datorită
învierii sale, fiindcă trupul şi sângele oferite de sacrament nu sunt trupul şi sângele unui mort, ci
ale unui viu, ale unui înviat care trăieşte în veci şi are putere să dea dreptul de participare activă,
vie, la nemurirea sa tuturor acelora care se hrănesc cu ele. „Cine mănâncă trupul meu şi bea
sângele meu are viaţă veşnică, şi eu îl voi învia în ziua de apoi”. Atunci domnia Celui Înviat va
atinge culmea manifestării prin introducerea în propria înviere a tuturor acelora care au crezut în
el.
Petru, martor zelos al domniei lui Cristos, este primul care o apără în faţa tribunalelor, când,
întrebat despre vindecarea ologului din naştere, spune cu tot elanul său că „în numele lui Isus
Mesia, a Nazarineanului pe care voi l-aţi răstignit şi pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, se
află acesta sănătos în faţa voastră... Şi în nimeni altul nu este mântuire”. În faţa Marelui Preot
spune cu mult curaj: „Trebuie să dăm ascultare lui Dumnezeu mai degrabă decât oamenilor”,
dovedind că numai Isus are puterea mântuitoare, numai el este Domnul vieţii şi al morţii, capabil
să vindece şi să învie. De aceea: „Vrednic este Mielul care a fost omorât să primească puterea şi
bogăţia, înţelepciunea şi tăria, onoarea, slava şi lauda”.
Creştinul trebuie să intre în armonia acestui cor universal şi să cânte gloria Celui Înviat, lăsând să
triumfe în sine domnia lui Isus; lui trebuie să-i acorde orice drept şi orice loc; lui trebuie să i se
încredinţeze fără rezervă, fiindcă el este singurul Domn al vieţii sale.
Avem exemple eroice în această privinţă. Iată unul, cel al sfântului Ioan Capistran (secolul al
XV-lea). După ce a obţinut anularea căsătoriei, cere să intre în mănăstirea franciscană din Assisi.
Cunoscând peripeţiile dezordonate ale fostului guvernator, superiorul mănăstirii l-a pus la
încercare. I-a cerut ca, îmbrăcat în zdrenţe, călare de-a-ndoaselea pe un măgar, cu păcatele scrise
pe coiful de hârtie ce-l purta pe cap, fostul guvernator al Perugiei să străbată tot oraşul. El a
acceptat încercarea. Lumea l-a crezut nebun, dar superiorul s-a convins că Dumnezeu i-a trimis
un om hotărât să devină sfânt, şi a devenit.

Duminica IV-a după Paşti

Fap 13,14.43-52: Iată, ne întoarcem către naţiunile păgâne.
Ap 7,9.13a.14b-17: Mielul va domni asupra lor şi-i va duce la izvoarele vieţii.
In 10,27-30: Eu dau viaţă veşnică oilor mele.

După ce, puţin mai înainte, Isus a afirmat că el este păstorul cel bun, pune în evidenţă trei calităţi
esenţiale ale dumnezeirii sale, mai întâi prin Eu sunt, adică este una cu Iahve – Eu sunt cel ce
sunt – care aşa i s-a revelat lui Moise la muntele Horeb; apoi prin păstorul cel bun, aşa cum l-au
prezis toţi profeţii: Dumnezeu singur este păstorul poporului său, Israel şi prin calitatea de bun,
pe care Isus însuşi a proclamat-o divină: Unul singur este bun, Dumnezeu; şi prin calitatea
desăvârşită a cunoaşterii: Eu cunosc oile mele precum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe
Tatăl, fiindcă eu şi Tatăl una suntem. Eu sunt mâna Tatălui şi oile sunt în mâna mea, fiindcă
Tatăl mi le-a dat şi nimeni nu le poate răpi din mâna mea şi nici nu poate să le facă vreun rău
(I).
Această bunătate divină a lui Isus faţă de oile sale o pune în evidenţă apostolul Ioan în
fragmentul citit din Cartea Apocalipsei, arătând cât de mare este numărul celor mântuiţi, că
nimeni nu este în stare s-o facă, şi totuşi nenumăraţii nu vor mai flămânzi, nu vor mai înseta, nu
vor mai obosi sub arşiţa soarelui, nu vor mai plânge de durere, şi nici nu se vor mai teme de
moarte, fiindcă vor avea din belşug apa vieţii (II).
Această apă vie, descoperită de Isus samaritenei la fântâna lui Iacob şi pe care ea i-a cerut-o ca
remediu contra oboselii de a veni la fântână, de a o scoate apă şi de a o transporta acasă, n-a
putut s-o primească înainte de a-şi recunoaşte păcatele, ci o primesc din belşug numai cei care se
adună ca să asculte glasul Domnului: Oile mele ascultă glasul meu şi eu le cunosc şi ele mă
urmează.
Apostolii Paul şi Barnaba, fiind părtaşi la calitatea de păstor, pe care au primit-o de la Isus, au
ajuns la Antiohia Pisidiei. Aici au predicat cuvântul Domnului pentru evrei în sinagoga lor. Mulţi
l-au ascultat; dar numai după o săptămână mai mulţi s-au răsculat şi i-au alungat. Alungarea n-a
fost un eşec, ci o victorie, fiindcă au început să-l predice pe Cristos cel înviat neamurilor păgâne,
care l-au primit cu mare bucurie.
Paul şi Barnaba s-au dovedit a fi adevăraţi discipoli ai lui Isus făcând să crească turma celor
aleşi.
În această zi întreaga Biserică Catolică se roagă bunului păstor să-i trimită alţi păstori plini de
zel, să trezească în tineri chemarea la preoţie şi la viaţa consacrată, fiindcă secerişul este mult
dar secerătorii puţini, iar oile rătăcite sunt din ce în ce mai multe.
Un exemplu admirabil de păstor a fost sfântul Raimund Nonnatus (1200-1240). La botez i s-a dat
numele de Raimund; deoarece naşterea lui a avut loc prin cezariană; i s-a adăugat Nonnatus,
adică Nenăscut. Este sfinţit preot în anul 1222. Intră în ordinul călugăresc al mercedarilor, având
carisma eliberării creştinilor răpiţi de piraţi şi vânduţi ca sclavi în Africa. Până în 1231 s-a
dedicat acestei munci apostolice şi a răscumpărat 140 de sclavi la Valencia, 250 la Alger şi 228
la Tunis. Aici, ca să poată răscumpăra un sclav, nemaiavând bani, a consimţit să se vândă pe sine
ca sclav şi să rămână printre sclavii încă nerăscumpăraţi, ca să-i poată încuraja în credinţă,
fiindcă unii, ameninţaţi cu moartea de musulmani, se lepădau de credinţă. Stăpânul, care l-a
cumpărat pe preotul Raimund, ca să-l împiedice de a-l predica pe Cristos, i-a perforat buzele cu
un fier înroşit şi i-a închis gura cu un lacăt, pe care i-l deschidea numai când trebuia să mănânce.
Timp de opt luni a lucrat numai în aceste condiţii, neîncetând a-i îndemna prin semne pe creştini,
ca să rămână statornici în credinţă. După opt luni, călugării mercedari au venit cu suma necesară
şi l-au răscumpărat. Întors la Roma, papa Grigore al IX-lea i-a acordat rangul de cardinal. Numai
că el a murit înainte de a fi fost învestit, la 31 august 1240, zi în care este sărbătorit ca sfânt.

Duminica a V-a după Paşti

Fap 14,20b.21b-27: Au povestit Bisericii câte a făcut Domnul cu ei.
Ap 21,1-5: Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.
In 13,31-33a.34-35: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul.

Prima lectură de azi îi prezintă pe apostolii Paul şi Barnaba cutreierând pământul şi predicând
cuvântul Domnului; îndeamnă pe creştini să rămână statornici în credinţă, să fie conştienţi de
necesitatea suferinţelor pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, organizează Bisericile locale şi
înfiinţează altele noi, mai ales din rândul păgânilor convertiţi, ceea ce produce o mare bucurie
tuturor (I).
Apostolul Ioan descrie – în lectură a II-a luată din Apocalips – ceea ce a realizat învierea lui
Cristos: un cer nou şi un pământ nou, dispariţia mării (izvorul tuturor relelor, locuinţa monştrilor
şi a demonilor), apariţia noului Ierusalim – simbolul paradisului ceresc – între oameni. Intrarea în
acest Ierusalim nou se face prin Euharistie, fiindcă aici a voit Dumnezeu să rămână cu noi (II).
Evanghelia ne recheamă la Cenacol, după plecarea lui Iuda, ca să ne pună în vedere că
participarea la Euharistie – spre a simţi cu adevărat că Dumnezeu este cu noi – se face numai şi
numai prin trăirea poruncii cele noi date de Isus: de a ne iubi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit el pe
noi. Cine nu are iubirea cea nouă se îndepărtează de Dumnezeu aşa cum s-a îndepărtat Iuda de
Cenacol şi s-a dus să-l vândă pe Isus pentru treizeci de arginţi, apoi s-a spânzurat. Cine rămâne
în iubire, prin Euharistie participă deja la preamărirea lui Isus, adică la învierea sa. Acum a fost
preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el. Cum a fost preamărit Fiul Omului la
Cina cea de taină? Prin trecerea sa – trup şi sânge – sub speciile de pâine şi de vin. Cum a fost
preamărit Dumnezeu la Cina cea de taină? Făcând ca substanţa pâinii şi substanţa vinului să fie
asumate de persoana dumnezeiască a Fiului realizând o unitate supranaturală, ceva dumnezeiesc
ce nu va mai putea cădea sub loviturile duşmanilor prin vânzare, schingiuire, omorâre, fiindcă
aici este învierea şi viaţa veşnică, Fiul Omului glorificat de Tatăl prin puterea Duhului Sfânt
(III).
Spre Euharistie trebuie să ducă predicarea cuvântului, stăruinţa în credinţă, statornicia în
suferinţă, organizarea Bisericilor locale şi înfiinţarea altora noi, convertirea neamurilor etc.
Numai prin Euharistie se realizează zilnic un cer nou şi un pământ nou; numai prin Euharistie
dispare marea împărăţie a Satanei; numai prin Euharistie coboară Ierusalimul ceresc – raiul – în
sufletele creştinilor adevăraţi, care simt în inima lor realitatea prezenţei lui Dumnezeu de pe
pământ, fiindcă trăiesc porunca iubirii celei noi, ca apoi să ajungă acolo unde nu mai este nici
tânguire, nici strigăt de durere, nici un fel de suferinţă.
Sfântul Dominic Savio, elevul sfântului Ioan Bosco, la vârsta de şapte ani – cu ocazia primei
Împărtăşanii – şi-a luat această hotărâre sfântă: Mai degrabă moartea decât păcatul. A murit în
faimă de sfinţenie la vârsta de cincisprezece ani. Ultimele lui cuvinte adresate celui ce veghea la
căpătâiul lui au fost: Adio, dragă tăticule... Ah, ce lucruri frumoase văd eu acum!
Aceste lucruri frumoase din Ierusalimul ceresc sunt pregătite pentru toţi cei ce primesc
Euharistia cu vrednicie şi trăiesc porunca nouă care înnoieşte toate pe pământ şi în cer.

Duminica a VI-a după Paşti

Fap 15,1-2-2.22-29: Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă impunem nici o altă sarcină în afară
de acestea care sunt necesare.
Ap 21,10-14.22-23: Mi-a arătat cetatea sfântă, coborându-se din cer.
In 14,23-29: Duhul Sfânt vă va învăţa toate câte v-am spus eu.

Prima lectură pune în evidenţă apariţia unor creştini iudaizanţi, care nu se puteau despărţi de
legea lui Moise a circumciziunii şi-i ameninţau pe creştinii proveniţi dintre păgâni că nu se pot
mântui dacă nu se circumcid. Circumciziunea nu era dată de Moise pentru mântuire, ci pentru
apartenenţă la neamul lui Israel în vederea venirii lui Mesia; dar cum Mesia a venit,
circumciziunea rămâne fără obiect, fără să mai oblige pe creştini, ci doar pe evrei ca aparţinând
la neamul şi religia lor. Mesia a deschis calea mântuirii prin credinţa care duce la împărăţia lui
Dumnezeu pe orice om din orice neam şi de orice condiţie socială. Apostolii au fost nevoiţi să ia
măsuri severe contra creştinilor iudaizanţi, care aveau tendinţe sectare (I).
Sfântul apostol Ioan ne sugerează, în lectura a doua luată din Cartea Apocalipsei, că numai acela
poate intra în cetatea sfântă – în Ierusalimul coborât din cer, simbol al Bisericii lui Cristos –
care ţine învăţătura celor doisprezece apostoli ai Mielului. Toată învăţătura Vechiului Testament
– Legea şi Profeţii – care a aparţinut celor douăsprezece seminţii ale lui Israel – şi-a găsit
desăvârşirea în evanghelia lui Isus, pe care el a încredinţat-o discipolilor săi s-o proclame până la
marginile pământului. Cine nu păstrează această învăţătură se desparte de apostoli, se
îndepărtează de Biserică, se desparte de capul Bisericii, de Isus Cristos, se rupe de împărăţia lui
Dumnezeu. În acest pericol se află toţi sectarii, ereticii şi schismaticii.
Isus, înainte de a se înălţa la cer, ştiind că discipolii săi în munca lor de proclamare a cuvântului
său se vor confrunta cu sectarii, cu ereticii, cu schismaticii, şi mai ales cu păgânii, îi asigură de
asistenţa specială a Duhului Sfânt – învestiţi cu putere de sus – pentru a proclama adevărul
fundamental al credinţei care asigură mântuirea: existenţa unui Dumnezeu în trei persoane, Tată,
Fiu şi Duh Sfânt. Fiul vorbeşte clar în episodul evanghelic de azi despre Tatăl şi despre Duhul
Sfânt; Duh pe care Tatăl în va trimite în numele Fiului său.
Plecarea lui Isus, înălţarea lui la cer, va da naştere unei mari frici în sufletele discipolilor, teama
că vor rămâne singuri, că vor fi persecutaţi şi chiar daţi morţii, tema că din munca lor se va alege
praful. Isus le dă o singură soluţie împotriva tuturor temerilor: iubirea pe care Dumnezeu – Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt – o are faţă de ei, şi iubirea, dar al Sfintei Treimi, pe care ei trebuie s-o aibă
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă în iubire nu este teamă. Iubirea devine arma cea
mai puternică în mâna credinciosului, a celui care iubeşte conform evangheliei, conform poruncii
celei noi date de Isus, armă prin care învinge orice teamă. Pace vă las vouă, pacea mea o dau
vouă. Victoria lui Isus asupra angoasei din Grădina Măslinilor şi de pe cruce aduce această pace
nouă, deosebită de pacea lumii care este rodul dreptăţii. Cine iubeşte are asigurată victoria şi
pacea dumnezeiască a lui Isus, rod al iubirii.
Cândva, undeva într-o mănăstire, un călugăr a greşit grav. Fraţii s-au întrunit ca să vadă ce-i de
făcut. Au trimis vorbă superiorului, înştiinţându-l de gravitatea faptei şi rugându-l să vină şi să
pronunţe sentinţa de condamnare. Acesta, mai întâi, nu voia să vină; dar la insistenţele fraţilor, a
venit spre mănăstire aducând în spate un coş găurit din care curgea încontinuu numai nisip.
Uimiţi de această apariţie, fraţii l-au întrebat: Ce înseamnă asta, părinte? Bătrânul preot le-a
răspuns: Păcatele mele curg în spatele meu, precum nisipul, dar nu le văd. Astăzi vin să judec
păcatele altuia, să le pun în faţa mea şi înaintea feţelor voastre. Este corect? Fraţii au înţeles
lecţia iertării.
Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, formând o unitate indisolubilă, ne cere să-i iubim
şi pe sectari, şi pe eretici, şi pe schismatici, şi pe păgâni, precum şi pe creştini, oricât de grav ar
păcătui. Numai iubirea ne face imuni faţă de sectarism, de erezie, de schismă, de orice păcat şi
îndepărtează orice teamă.

Înălţarea Domnului
Fap 1,1-11: Pe când ei stăteau cu ochii îndreptaţi spre cer, el s-a înălţat.
Evr 9,24-28; 10,19-23: Cristos a intrat chiar în cer.
Lc 24,46-53: În timp ce-i binecuvânta s-a înălţat la cer.

Ce este Înălţarea Domnului: eveniment istoric, adevăr de credinţă sau o metodă catehetică? Ce
ne spune liturgia cuvântului de azi?
În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, sfântul Luca marchează începutul şi sfârşitul
învăţăturilor lui Isus: până în ziua în care s-a înălţat la cer. Semnificaţia zilei impune o dată
istorică? Cele 40 de zile de după Înviere exprimă timpul precis sau tot o perioadă ce arată
perfecţiunea care a cuprins catehizarea discipolilor asupra împărăţiei lui Dumnezeu? Primirea
Botezului în Duhul Sfânt peste puţine zile exprimă sfârşitul pregătirii lor catehetice.
Zilele, timpurile şi ceasurile «pe care Tatăl le are în stăpânirea sa» pun în evidenţă darurile
iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, care sunt cuprinse în istorie, în adevărurile de credinţă şi în
tradiţia care începe catehizarea. Tatăl trebuie aplaudat pentru opera sa.
Relatarea din lectura a doua, din Scrisoarea către Evrei, ne expune plastic sensul Înălţării
Domnului: să apară în faţa lui Dumnezeu pentru noi, arătându-i că prin jertfa crucii a nimicit
păcatul şi a dobândit dreptul de a veni din nou pe pământ, la sfârşitul veacurilor, să înlăture
pedeapsa păcatului: moartea noastră; să ne învie glorioşi. Pentru aceasta, autorul ne îndeamnă să
ne apropiem cu inimă sinceră în plinătatea credinţei de Fiul lui Dumnezeu şi să-l aplaudăm
pentru tot ce a făcut pentru întreaga omenire.
În fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Luca avem un rezumat al activităţii publice a lui
Isus pe pământ, la care discipolii au fost martori. După Înălţare ei au datoria de a-i urma
exemplul, având putere de sus, pe Duhul Sfânt, pentru aşa ceva, în care îşi vor afla o mare
bucurie. Duhul Sfânt merită să fie aplaudat, fiindcă îi va conduce la cunoaşterea adevărului
desăvârşit.
În seara Învierii, în drum spre Emaus, Isus le-a spus celor doi ucenici că trebuia să pătimească
Mesia toate acestea şi astfel să intre în gloria sa. Vorbind despre gloria lui Dumnezeu, sfântul
Irineu spune: Omul viu este gloria lui Dumnezeu. Prin urmare, intrând în gloria sa, Isus îi
prezintă Tatălui pe toţi cei mântuiţi prin jertfa crucii sale.
Ca să fim şi noi parte din gloria Mântuitorului, trebuie să credem în tot ceea ce ne relatează
Sfintele Scripturi despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De exemplu, sfântul Pascal Baylon (a trăit în
secolul al XVI-lea), deşi nu avea studii teologice superioare, ci a fost un simplu frate laic, portar
la mănăstire, a înţeles că nu poate face parte din gloria lui Cristos la învierea de apoi, când Isus
va veni din nou, decât prin sfânta Euharistie, din cuvintele: Cine mănâncă trupul meu şi bea
sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Adora sfânta Euharistie, o primea
cu evlavie şi vorbea cu atâta foc şi înţelepciune încât a fost supranumit teologul sfintei
Euharistii. De-i vom urma exemplul, va veni o zi în care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt vor aplauda
intrarea noastră în Ierusalimul ceresc.

Duminica a VII-a după Paşti

Fap 7,55-60: Văd pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
Ap 22,12-14.16-17.20: Vino, Doamne Isuse!
In 17,20-26: Ei să fie în chip desăvârşit una.

Lecturile de azi ne vorbesc despre o plinătate spirituală. Diaconul Ştefan, plin de Duhul Sfânt,
afirmă: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (I). Isus
vorbeşte despre plinătatea răsplăţii pe care o dă celui ce îşi spală veşmintele în sângele Mielului,
adică primeşte Botezul, dreptul la pomul vieţii, adică la fericirea veşnică (II). Rugăciunea lui Isus
pentru discipolii săi, şi nu numai (ci şi pentru toţi cei care vor crede în cuvântul lor), ca să fie în
chip desăvârşit una, ca iubirea cu care m-ai iubit (Părinte, pe mine, cu o iubire desăvârşită) să
fie în ei şi eu în ei (III), nu se poate să rămână fără rezultatul scontat: desăvârşirea în Cristos.
Legătura desăvârşită a creştinului cu Dumnezeu se realizează prin virtuţile teologale: credinţă,
speranţă şi iubire. Aceste virtuţi sunt darul lui Dumnezeu, pentru meritele lui Isus Cristos, şi le
primim la Botez. Deseori se spune că aceste virtuţi le primim în sămânţă şi rămâne de datoria
creştinului de a le cultiva prin lecţii şi eforturi umane ca să crească. Nu, credinţa, speranţa şi
iubirea ne-au fost date de la început ca o plinătate de lumină şi de cunoaştere, pentru că este
comunicarea luminii lui Dumnezeu în Cristos cel înviat care îşi pune amprenta desăvârşirii prin
caracterul pe care îl imprimă sufletului. Dacă spunem despre cineva că este om de caracter
fiindcă se comportă ca un om desăvârşit, creştinul este desăvârşit prin caracterul imprimat de
Botez, legătura cu Dumnezeu este desăvârşită.
Primul nostru efort trebuie să fie, deci, acela de a lua la cunoştinţă de imensul dar al lui
Dumnezeu, nu de a-l dobândi: el ne-a fost dat. Sufletul nostru trebuie să fie plin de recunoştinţă,
de încredere, de elan sfânt către Dumnezeu, care ne-a dat fără măsură legătura noastră cu
desăvârşirea lui, ne-a făcut părtaşi ai naturii sale, cum ne asigură sfântul Petru. Chiar dacă nu
simţim că avem în credinţa noastră plinătatea ei, dar, din rugăciunea lui Isus simţim că îl avem
pe el, şi el este desăvârşitorul credinţei noastre; chiar dacă nu simţim că avem plinătatea
speranţei, îl avem pe Cristos şi el este speranţa noastră; chiar dacă nu simţim că avem plinătatea
iubirii, avem la dispoziţia noastră inima lui Isus, care este în noi. Prin urmare, Botezul ne dă
toată lumina; datoria noastră este de a ne deschide sufletul, ca această lumină să se răspândească
în jurul nostru. Pentru a realiza această deschidere a sufletului, ca lumina credinţei, speranţei şi
carităţii să strălucească în lume, Isus ni-l trimite pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ca să-i desăvârşească
lucrarea sa în lume, adică să ne ajute prin puterea iubirii sale să ne deschidem şi ca lumea să ne
poată vedea ca pe adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne ajută să spargem carapacea
egoismului nostru, ca în lumina faptelor noastre bune să fie preamărit Dumnezeu Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt.
Un bun creştin rus a fost condamnat la muncă grea şi deportat în Siberia. Lucrând într-o mină, a
suferit un accident grav, în urma căruia a rămas ghebos. Trimis acasă, deseori copiii ştrengari de
pe uliţa satului râdeau de ghebul lui, spunând că poartă fel de fel de lucruri în spate, deseori
destul de vulgare. Într-o zi, un puşti l-a oprit şi l-a întrebat: „Unchiule, ce porţi ascuns în spate?”
Bătrânul se gândea că iarăşi s-a mai inventat ceva de care să se poată face haz. Cu toate acestea,
i-a răspuns cu blândeţe: „Un gheb greoi, dureros şi urât”. „Nu – i-a răspuns puştiul – mama mi-a
spus că ai în spate o cutie în care se află aripi de înger. Când vei deschide cutia şi se vor desface
aripile, vei zbura ca îngerii”. Copilul i-a zâmbit fericit şi a plecat. Bătrânul a rămas lăcrimând şi,
privind spre cer, s-a rugat: „Trimite-mi, Doamne, Duhul tău, să-mi deschidă comoara, ca să pot
zbura spre înălţimile cerului!”
Noi să ne rugăm: Deschide, Doamne, sufletul meu, ca lumina credinţei, speranţei şi iubirii să
strălucească deplin în jurul meu!

Duminica Rusaliilor
Fap 2,1-11: S-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească.
Rom 8,8-17: Toţi cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
In 14,15-16.23-26: Duhul Sfânt vă va învăţa toate.

Biserica experimentează de mai bine de 2000 de ani adevărul: Lex orandi lex credendi – lex
credendi lex orandi, mai exact: Cum te rogi aşa crezi şi cum crezi aşa te rogi. Cum te rogi
Duhului Sfânt aşa crezi şi cum crezi în Duhul Sfânt aşa te rogi. Una dintre rugăciunile în cinstea
Duhului Sfânt este aceasta: Dumnezeule, care ai binevoit să înveţi inimile credincioşilor prin
luminarea Duhului Sfânt, dă-ne, ca în acelaşi Duh, să cunoaştem cele drepte şi să ne bucurăm
totdeauna de mângâierea lui! Ca să ajungem să ne bucurăm de rodul acestei rugăciuni – de
cunoaşterea celor drepte şi de mângâiere – în primul rând trebuie să ştim cine este Dumnezeu şi
să credem în el. Catehismul ne învaţă că Dumnezeu este un duh desăvârşit, creatorul cerului şi
al pământului; că în el sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Sunt trei persoane, dar este
numai un singur Dumnezeu şi Duhul Sfânt este a treia persoană, egal cu Tatăl şi cu Fiul. Dar, ca
să obţinem ceea ce cerem – cunoaşterea celor drepte şi mângâierea – trebuie să vedem dacă nu
avem mai întâi vreo datorie de care trebuie să ne achităm faţă de el, precum lepădarea de păcat,
de plăcerile dezordonate ale lumii, de cochetăriile cu Satana etc.
Cele drepte sunt toate adevărurile de credinţă ce ni s-au revelat prin Isus Cristos. Iniţiativa
revelaţiei aparţine lui Dumnezeu Tatăl, a dus-o la desăvârşire prin Fiul său Isus făcut om, şi o
face rodnică prin Duhul Sfânt. Isus Cristos ne-a dat credinţa adevărată în Dumnezeu, adresându-
se, în primul rând raţiunii noastre, ca să acceptăm adevărurile veşnice, pe când Duhul Sfânt se
adresează inimii noastre, ca să se deschidă şi să primească dragostea lui Dumnezeu, care rodeşte
iubire faţă de aproapele, bucurie, pace, caritate, mărinimie, credincioşie, blândeţe, înfrânare,
cumpătare etc., aşa cum ni le arată sfântul Paul în Scrisoarea către Galateni.
Prin roadele Duhului Sfânt trupul nostru se spiritualizează, adică devine capabil să primească
sămânţa învierii care asigură viaţa veşnică. Vedeţi ce lucruri mari sunt cele drepte? Din acest
motiv ne-a asigurat Isus că Tatăl ceresc nu refuză nimănui pe Duhul Sfânt dacă i-l cere, ca să-i
fie spre mângâiere. Ce mângâiere mai mare poate fi decât siguranţa învierii şi fericirii veşnice?
Figurile simbol ale Duhului Sfânt – apa, focul şi porumbelul – ne dau aceeaşi învăţătură. Duhul
Sfânt este numit apă vie. Nu trebuie să ne oprim la efectele exterioare pe care le are apa asupra
trupului – spălare, răcorire etc., – ci la cele interne, fiindcă ea pătrunde fiecare fibră a trupului, de
la firul de păr de pe cap şi până la unghia piciorului, toate au trebuinţă de apă. Celulele, care nu
mai primesc apă, mor. Trupul, fără apă, moare. Sufletul, fără Duhul Sfânt, moare. Isus îl numeşte
pe Duhul Sfânt apă vie fiindcă dă viaţă sufletului; mai bine zis, este sufletul sufletului nostru şi
trupul nostru, care adăposteşte sufletul, devine templul sfânt al Duhului lui Cristos.
Al doilea simbol al Duhului Sfânt este focul. În ziua de Rusalii a fost văzut focul coborând din
cer şi aşezându-se deasupra apostolilor sub formă de limbi. Autorul Scrisorii către Evrei spune
că Dumnezeul nostru este foc arzător. Isus ni l-a trimis pe Duhul Sfânt ca să aprindă inimile
noastre de adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. A spus-o clar: Foc am venit
să aduc pe pământ şi doresc atât de mult ca el să se aprindă şi să ardă. Acolo unde arde Duhul
Sfânt se stinge focul iadului. Vedeţi ce lucru mângâietor?
Al treilea simbol al Duhului Sfânt este porumbelul. De ce porumbelul? Fiindcă este o pasăre
delicată şi fină; nu se aşază pe obiecte murdare, nu atacă alte păsări sau animale; este simbolul
armoniei şi păcii, mai ales al iubirii după felul cum se sărută pe limbă. La botezul lui Isus în
Iordan, Duhul Sfânt a coborât asupra Mântuitorului vestind pacea dintre cer şi pământ, dintre
Dumnezeu şi oameni. Vedeţi ce lucru mângâietor? Să nu-l întristaţi pe Duhul Sfânt, ne îndeamnă
sfântul apostol Paul.
Monseniorul Pompalier, fiind misionar, a fost prins de păgânii sălbatici şi se pregăteau să-l taie,
să-l frigă şi să-l mănânce. Păgânii credeau în zeul numit Marele Spirit. Greu de spus ce
înţelegeau ei prin Marele Spirit! Misionarul se foloseşte de credinţa lor şi, înainte de a fi omorât,
le cere să-i permită să spună câteva cuvinte. I s-a permis şi le-a spus: Eu sunt trimis de Marele
Spirit (monseniorul Pompalier se referea la Duhul Sfânt). Deoarece credeţi în el, el este în voi.
Eu vreau să aprind focul de la el, cu care voi vreţi să mă prăjiţi. Aşa veţi simţi mai bine gustul
meu pe care îl am de la el prin foc. Priviţi! A scos un pai de chibrit fosforescent, despre care
păgânii nu ştiau ce efect are, l-a frecat de haina vecinului său, un sălbatic negru, şi s-a aprins.
Iată, le spune misionarul, eu vă aduc foc de la Marele Spirit, ca dovadă că el m-a trimis la voi,
şi voi vreţi să mă omorâţi? Păgânii au crezut că apariţia focului este o minune şi, în loc să-l
omoare, i-au ascultat cuvântul.
Duhul Sfânt aprinde cuvântul Domnului, îl face viu şi ne dă viaţă veşnică. Să-l ascultăm! El ne
învaţă toate.

Duminica Preasfintei Treimi

Prov 8,22-31: Înţelepciunea a fost plăsmuită înainte de a fi fost pământul.
Rom 5,1-5: Prin Cristos dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile voastre prin Duhul
Sfânt.
In 16,12-15: Tot ce are Tatăl este al meu; Duhul Sfânt va lua ceea ce este al meu şi vă va face
cunoscut vouă.

Sărbătorim misterul de bază al religiei creştine. Când spunem sărbătorim înseamnă că ne

bucurăm, că am aflat un motiv de fericire. Misterele personale, încredinţate prietenilor, devin
motiv de iubire reciprocă şi de fericire.
Dumnezeu Tatăl, hotărând ca Fiul născut din veci în sânul său, să devină om, i-a ales din veci o
mamă preacurată, pe Maria, Fecioara din Nazaret, despre care sfinţii părinţi ai Bisericii spun că
este persoana umană cea mai apropiată de tronul lui Dumnezeu, perfectă până la graniţele
dumnezeirii, ca prin puterea Duhului Sfânt să devină mama lui Dumnezeu. Ei i s-a descoperit
clar misterul intim al Preasfintei Treimi în ziua de Buna-Vestire, când îngerul Gabriel i-a spus că
Dumnezeu Tatăl are un Fiu şi el vrea să devină om, iar ea este aleasă să-i fie mamă, dar va
rămâne fecioară, fiindcă îl va zămisli prin puterea Duhului Sfânt. Fecioara din Nazaret, Maria,
este prima fiinţă care face primul act de credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, zicând: Fie mie
după cuvântul tău. Pentru acest act de credinţă o felicită Elisabeta zicându-i: Fericită eşti tu
pentru că ai crezut. Prin urmare, descoperirea unui mister, cu cât este mai mare şi necuprins de
mintea omenească, cu atât devine un izvor de fericire nemărginită. Ca şi noi să ne găsim fericirea
veşnică, trebuie să-i urmăm exemplul credinţei.
Adevărul unui Dumnezeu în trei persoane revelat Fecioarei Maria este dezvoltat, explicitat de
viaţa şi activitatea publică a lui Isus Cristos, începând cu botezul din apele Iordanului, când cerul
s-a deschis, glasul Tatălui a răsunat, confirmând că Isus este Fiul său iubit în care îşi află
desfătarea; Duhul Sfânt a coborât asupra lui sub chip de porumbel, spre a arăta că nu despre Ioan
Botezătorul este vorba, ci despre Isus; a continuat învăţătura sa pe care a exemplificat-o prin
schimbarea la faţă de pe muntele Tabor, când Tatăl reafirmă cele spuse la botez şi le întăreşte cu
porunca de a-l asculta pe Fiul său; continuă după înviere, prin porunca dată discipolilor săi să
meargă în toată lumea, să vestească evanghelia, adică adevărul care-i face fericiţi pe oameni, şi
să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, ca fericirea lor de pe pământ să
ajungă la desăvârşire în paradis. Înainte de înălţare, Isus îi asigură că această credinţă într-un
Dumnezeu în trei persoane va fi susţinută în istorie de Duhul Sfânt, călăuzind pe oameni spre tot
adevărul. Care adevăr? Că Dumnezeu în trei persoane este iubire şi cine va crede se va naşte a
doua oară din iubirea lui Dumnezeu.
Patronul unui restaurant a schimbat destinaţia acestuia într-un bordel, socotind că-i aduce mai
mulţi bani. Soţia, creştină bună, l-a dojenit, dar el n-a ascultat-o. Într-o zi, i s-a îmbolnăvit grav
singurul fiu în vârstă de opt ani. Soţia a chemat preotul să-i facă pregătirea pentru a primi întâia
sfântă Împărtăşanie. În ziua comuniunii copilului, preotul a venit în procesiune cu toţi copiii de
la prima Împărtăşanie din acel an, îmbrăcaţi frumos şi cu lumânările aprinse. După îngrijirea
copilului, patronul i-a spus preotului: Părinte, dacă fiul meu se va vindeca, eu, din banii mei, voi
plăti restaurarea icoanei Sfintei Treimi din biserică, fiindcă este atât de deteriorată de
intemperiile vremii. Preotul i-a spus: Vai, dragul meu, nu-i suficient, trebuie să faci ceva mai
mult. Mai întâi trebuie să restaurezi chipul şi asemănarea ta cu Dumnezeu în sufletul tău. Dacă
vrei să contezi pe bunătatea lui Dumnezeu, pentru vindecarea fiului, trebuie să termini cu
bordelul, să fii credincios soţiei, să te rogi şi să te apropii de sfintele taine. Spovedeşte-te bine şi
împărtăşeşte-te cu toată smerenia lui Isus din Euharistie. Pe copil îl pot duce îngerii în
paradisul lui Isus printr-o procesiune mult mai minunată decât cea pe care o vezi aici, dar pe
tine te pot lua toţi diavolii şi să te ducă în iad în frunte cu Lucifer, ca să fii cu Iuda Iscarioteanul
care l-a vândut pe Învăţătorul său pentru 30 de arginţi, ceea ce faci şi tu zilnic. Şi-a închis
bordelul şi după opt zile, patronul restaurantului a fost văzut la sfânta Împărtăşanie.

Solemnitatea
Preasfântului Trup şi Sânge
(Joia Verde)
Gen 14,18-20: Melchisedec a oferit pâine şi vin.
1Cor 11,23-26: Ori de câte ori mâncaţi din această pâine... moartea Domnului o proclamaţi
până la venirea lui.
Lc 9,11-17: Toţi au mâncat pe săturate.

În Joia Sfântă, la Cina cea de taină, Isus ne-a lăsat Euharistia ca semn al iubirii şi al prezenţei
sale în mijlocul nostru. Aici Isus atinge iubirea maximă: „După ce i-a iubit pe ai săi care erau în
lume, până la sfârşit i-a iubit”. Din iubire s-a făcut sclav, şi-a vărsat sângele şi-a dat viaţa, a luat
asupra sa suferinţele noastre şi greşelile noastre. Din iubire extremă vrea să fie hrana noastră, să
vină în noi, să devină una cu noi. Numai iubirea poate să realizeze aceasta.
Cuvintele centrale de la Cina cea de taină sunt: Acesta este trupul meu, pe care eu vi-l dau.
Euharistia este centrată asupra dăruirii trupului şi sângelui. Lumea noastră de azi înţelege greu
acest lucru, fiindcă noi avem tendinţa să considerăm trupul nostru ca pe un obiect pe care îl
posedăm, nu-l dăm, este o proprietate inviolabilă; cu atât mai mult cu cât din secolul al XVII-lea
s-a ajuns să se absolutizeze dreptul de proprietate. A fi om înseamnă a poseda.
Domnul Isus ne dăruieşte trupul şi sângele său, renunţă la dreptul de proprietate în folosul nostru
şi nu doreşte altceva decât ca noi, astăzi, să ne preocupăm de un singur lucru: să primim iubirea
sa pentru bucuria noastră, pentru slava lui Dumnezeu, pentru binele tuturor persoanelor care ne
sunt aproape.
Prin Euharistie, Isus vrea ca astăzi să ne mai transmită şi o altă învăţătură: trupul nu-i numai un
bun personal pe care cineva îl are. El este eu; el este fiinţa mea, este primit de la părinţii mei şi ei
îl au moştenire de la strămoşii lor, şi, în ultimul rând, de la Dumnezeu. Aşa de bine că atunci
când Isus a spus: Acesta este trupul meu şi eu vi-l dau, el nu se lipseşte de un bun personal, nu
renunţă la o proprietate moştenită, ci transmite darul care este el însuşi. Fiinţa sa omenească este
un dar al Tatălui şi al Duhului Sfânt făcut prin intermediul Fecioarei din Nazaret, Maria. Acest
dar îl oferă. Astfel, aici se adevereşte din plin dictonul: Dar din dar se face rai.
La Cina cea de taină, înfiinţarea Euharistiei a fost totuşi pentru Isus, un moment culminant de
criză pentru iubirea lui faţă de întreaga omenire, începând cu discipolii săi, fiindcă se dăruieşte
tocmai în momentul în care Iuda îl vinde; piatra, Petru, era pe punctul de a-l renega; majoritatea
ucenicilor era pe punctul de a fugi şi de a-l lăsa singur; chiar mulţi dintre cei care cu câteva zile
mai înainte l-au aclamat ca rege, sunt pe punctul de a striga: Răstigneşte-l! Cu toate aceste, Isus
nu se dezice: se dăruieşte cu iubire. Eu mă dăruiesc vouă. Voi mergeţi şi mă daţi pe mâna
romanilor ca să mă omoare; voi fugiţi şi mă lăsaţi pradă morţii, dar iubirea este mai tare ca
moartea şi de aceea darul meu rămâne pentru totdeauna pentru viaţa voastră, pentru ca voi să
vă înarmaţi cu iubirea darului meu pentru a nu vedea moartea în veci.
Oferindu-ne trupul său în Euharistie, Isus ne comunică viaţa sa de Înviat. Euharistia nu hrăneşte
în mod obişnuit viaţa trupului, ci pune şi face să crească în noi viaţa lui Isus înviat. El este
garanţia învierii noastre. Conştientizăm mai bine acest lucru acum, în Joia Verde, când natura
învie şi îi înţelegem rostul: speranţa unui an bogat. Şi calea învierii, pe care Isus a parcurs-o cel
dintâi, constă în dăruirea de sine până la moarte, şi, tocmai prin această oferire de sine învinge
moartea şi ne dă speranţa unei veşnicii bogate. Isus este viaţa şi învierea pentru că s-a dăruit pe
sine până la sfârşit şi, în Euharistie, el reînnoieşte această dăruire extremă: „Acesta este trupul
meu dat pentru voi, acesta este sângele meu vărsat pentru voi”. A primi Euharistia înseamnă a-l
primi pe acela care s-a oferit pe sine până la moarte şi, deci, a primi hrana care ne dă tărie de a
parcurge aceeaşi cale spre a ajunge la înviere.
Sfântul Nicolae de Flüe Bruder Klaus (secolul al XV-lea) este patronul Elveţiei. A fost primar,
consilier, judecător cantonal, deputat în Dietă. A avut cinci băieţi şi cinci fete. La cincizeci de ani
se retrage într-o peşteră; nouăsprezece ani trăieşte numai cu sfânta Euharistie. Rugăciunea lui
obişnuită era: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, îndepărtează de la mine tot ceea ce mă
îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu, dăruieşte-mi tot ce mă apropie de tine.
Domnul meu şi Dumnezeul meu, scoate din sufletul meu iubirea de mine însumi şi dă-mi darul
să mă bucur numai de tine!”

Timpul de peste an
Duminica a II-a d.p.a.
Is 62,1-5: Domnul se va bucura de tine, cum se bucură mirele de mireasă.
1Cor 12,4-11: Unul şi acelaşi Duh dă fiecăruia darurile sale, după cum vrea el.
In 2,1-12: Aceasta a fost prima minune pe care a săvârşit-o Isus, la Cana, în Galileea.

Profetul Isaia pune în prim-plan acţiunea lui Mesia de vestire a iubirii lui Dumnezeu, atât faţă de
evrei – de dragul Sionului nu voi tăcea –, cât şi faţă de păgâni: Neamurile vor vedea dreptatea şi
toţi împăraţii pământului gloria lui. Se va realiza trecerea de la o viaţă pur pământească la una
mistică, de intimitate cu Creatorul. Această intimitate va genera fericirea deplină şi veşnică (I).
Apostolul Paul, în fragmentul pe care l-am ascultat, luat din Scrisoarea întâi către Corinteni,
pune în evidenţă realizarea promisiunii lui Isus, după încheierea misiunii sale de pe pământ:
Duhul Sfânt vă va aminti de tot ce v-am spus... şi vă va conduce la cunoaşterea a tot adevărul,
fiindcă fiecăruia i se va da o manifestare a Duhului spre folosul tuturor, astfel: unuia i se va da
carisma înţelepciunii; altuia, cea a cunoaşterii; altuia, cea a credinţei; altuia, carisma
vindecărilor; altuia, pe cea a minunilor; altuia, carisma profeţiei; altuia, pe cea a descoperirii
spiritelor; unuia i se va da carisma limbilor; altuia, pe cea a interpretării limbilor (II). Sub acest
influx de daruri se desfăşoară viaţa Bisericii în intimitatea ei mistică împreună cu Tatăl, cu Fiul
şi cu Duhul Sfânt.
Evanghelia de azi ne cere să contemplăm nunta din Cana Galileii, la care Isus şi-a arătat
dumnezeirea sa şi a săvârşit prima minune schimbând apa în vin. Tot aici descoperim rolul
Maicii Domnului în opera mântuirii. Ea a mijlocit această minune de la Fiul său, deşi el a afirmat
că încă nu i-a venit ceasul; dar, datorită acestei minuni, au crezut ucenicii în el şi l-au urmat,
formând primul nucleu al Bisericii, pentru care Fecioara Maria merită să fie numită mama
Bisericii şi regina apostolilor. Ucenicii l-au urmat pe Isus nu numai până la Cafarnaum (III), ci
pe toate drumurile, prin toate oraşele şi satele Palestinei, împlinind diferite acţiuni apostolice ce
le-au fost încredinţate de Isus. L-au urmat pe Isus până în Grădina Măslinilor. Aici a început
scandalul crucii şi, dacă l-au părăsit pentru puţin timp, când Isus le-a trimis pe Duhul Sfânt şi
acesta i-a copleşit cu darurile sale, aşa cum ne-a relatat apostolul Paul, ei l-au urmat cu iubire în
misiunea apostolică până la vărsarea sângelui lor, dând mărturie că Isus este Fiul lui Dumnezeu
şi mântuitorul lumii.
De fapt, ce urmăreşte liturgia cuvântului să ne ofere? O credinţă tare în dumnezeirea lui Isus, ca
să-l putem urma, trăind o viaţă sacramentală intensă, mai ales pe cea euharistică, fiindcă minunea
schimbării apei în vin prefigurează Euharistia, în care substanţa pâinii şi vinului, asumate de
Isus, devin trupul şi sângele său. Or, Euharistia este poarta prin care intrăm la ospăţul de nuntă a
Mielului. Spre acest ospăţ ne însoţeşte Preacurata cu ocrotirea ei de mamă, făcând în aşa fel încât
ceasul fericirii noastre depline şi veşnice să se realizeze cât mai repede posibil, după trecerea prin
această vale de lacrimi.
În timpul celei de a treia apariţii a Maicii Domnului de la Lourdes, în ziua de 18 februarie 1858,
aceasta îi promite Bernadetei Soubirous (după ce vizionara i-a cerut să-şi scrie numele pe hârtie
împreuna cu dorinţa ce o are): Este de prisos să-ţi scriu ceea ce vreau să-ţi spun. Fă-mi bucuria
şi vino aici timp de cincisprezece zile la rând. Bernadeta i-a promis cu promptitudine: Da, voi
veni. Maica Domnului i-a spus: Iar eu îţi promit că te voi face fericită, nu în această lume, ci în
cealaltă. Voia să-i spună că dincolo, în cer, este ospăţul de nuntă a Fiului ei şi că el singur este
izvorul fericirii oricărui credincios.

Duminica a III-a d.p.a.

Neh 8,2-4a.5-6.8-10: Se citea din cartea Legii lui Dumnezeu şi toţi înţelegeau ceea ce se citea.
1Cor 12,12-30: Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare un mădular al acestui trup.
Lc 1,1-4;4,14-21: Astăzi s-au împlinit aceste cuvinte ale scripturii.

Sufletul lui Cristos este ceva atât de frumos, de sfânt, atât de strâns unit cu divinitatea încât
însuşi Duhul Sfânt îşi află plăcerea de a locui în el ca în templul său preferat. Şi aici locuieşte în
aşa plinătate şi activitate încât inspiră, călăuzeşte, conduce toate faptele lui Isus. Aşa se face că
Duhul Sfânt ajunge să fie numit cu adevărat Duhul lui Cristos şi Duhul Fiului lui Dumnezeu. De
mai multe ori se afirmă în Evanghelii că Isus era plin de Duhul Sfânt, era condus de Duh.
Aceasta se întâmpla mereu, nu numai în anumite momente şi circumstanţe. Isus însuşi a afirmat
acest lucru chiar de la începutul activităţii sale publice în sinagoga din Nazaret: Duhul Domnului
este asupra mea; pentru aceasta m-a uns prin consacrare şi m-a trimis să duc săracilor vestea
cea bună.
Fiecare credincios, care vrea să fie al lui Cristos, trebuie să-l primească pe Duhul Sfânt în măsura
în care este unit cu Cristos fiindcă, la rândul său, numai Duhul Sfânt îl uneşte cu Cristos. Spune
atât de clar sfântul apostol Paul că dacă cineva nu-l are pe Duhul lui Cristos, nu-i aparţine. Şi
dacă Isus Cristos locuieşte în voi [...] sufletul trăieşte în virtutea îndreptăţirii. Lectura a II-a de
azi afirmă: „Noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup”. Acela care
îl are pe Duhul Sfânt este unit cu Cristos; şi cine trăieşte în Cristos, îl are pe Duhul Sfânt care îl
îndreptăţeşte. Cristos nu poate locui într-un creştin fără ca în acelaşi om să fie şi Duhul său.
Isus s-a întors în Galileea prin puterea Duhului Sfânt şi a intrat în sinagoga din Nazaret. Aici i s-a
dat să citească din cartea profetului Isaia, dovedind din Scriptură că îl are pe Duhul Sfânt, ceea
ce vrea să ne spună şi nouă: nu-l avem şi nu putem dovedi celor din jur că suntem călăuziţi de
Duhul lui Cristos, dacă nu ne ataşăm de Sfintele Scripturi. Guvernatorul Nehemia, preotul Esdra
şi leviţii au declarat zi sfântă atunci când au citit Legea. Cu atât mai mult devine sfânt acela care
se ataşează de Sfintele Scripturi şi le citeşte în fiecare zi, căutând voinţa lui Dumnezeu. Sfintele
Scripturi constituie scrisoarea plină de iubire pe care ne-o trimite Tatăl ceresc, ca noi, sub
călăuzirea Duhului Sfânt, să trăim spre slava lui Dumnezeu toată viaţa noastră.
Mii de secte, zise creştine, se cred stăpâne pe Sfintele Scripturi, le interpretează prin prisma
reformatorilor, cum ar fi Catehismul mare şi Catehismul mic, care aparţin lui Luther. Acestora li
se potriveşte admonestarea scriitorului bisericesc Tertullian: „Din moment ce sunteţi eretici, nu
mai sunteţi creştini; şi dacă nu mai sunteţi creştini, nu mai aveţi dreptul de a folosi cărţile
creştinilor. Vouă vă punem întrebarea: Cine sunteţi? Tu, Stane, cine ţi-a dat voie să intri cu
toporul în pădurea mea? Asta, fiindcă reformaţii ciuntesc Scripturile, elimină ceea ce nu le
convine, subliniază ceea ce le place şi ignoră ceea ce-i contrazice. Tertullian continuă: Iar tu, cel
de acolo, cu ce drept muţi pietrele de hotar? Tot terenul acesta este al meu, îl posed de atâta
vreme, pe care am acte autentice din partea fostului stăpân; eu sunt moştenitorul apostolilor.
Conform clauzei testamentare rămasă de la ei, aşa cum li se încredinţase lor, aşa mi s-a
încredinţat şi mie. Însă, fără nici o îndoială, voi aţi fost dintotdeauna dezmoşteniţii lor,
consideraţi ca străini şi ca duşmani. Sectarii nu au sfinţi, nu cinstesc vieţile sfinţilor. Dovadă că
nici zilele lor, în care se adună să citească din Scripturile, nu sunt zile sfinte, pentru că nu-i fac
sfinţi.

Duminica a IV-a d.p.a.

Ios 1,4-5.17-19: Vreau să fac din tine un profet pentru popoare.
1Cor 12,31-13,13: Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare
dintre toate acestea este dragostea.
Lc 4,21-30: Isus, ca şi Ilie şi Elizeu, nu este trimis numai pentru evrei.

Deseori profetul Ieremia este comparat cu Isus şi luat ca model pentru preotul romano-catolic,
atât pentru chemarea lui (încă din sânul mamei), cât şi pentru celibat. Ieremia, rânduit de
Dumnezeu, prin poruncă, să rămână celibatar, nu se bucură nici cel puţin de confortul elementar
al familiei. Deseori se simte împresurat de singurătate şi copleşit de sentimentul inutilităţii: Vai
mie, mamă! De ce m-ai născut tu om în cumpănire, pe-alături şi-n răspăr cu tot pământul? Nici
că eu i-am fost de folos cuiva, nici că altcineva mi-ar fi fost mie de folos. Starea de singurătate
emite uneori accente discrete de reproş: În adunarea glumeţilor n-am stat, ci sub teama mâniei
tale m-am însingurat, sătul de-atâtea amărăciuni. Reproşul însă devine expres în momentele de
descurajare, când rostirea lui pare o predică în pustiu, ţesută din iluzii care se spulberă: Tu m-ai
amăgit, Doamne, iar eu m-am amăgit; tu ai fost puternic, tu ai biruit, eu m-am făcut de râs: fără
încetare, în fiecare zi, sunt batjocorit. Până la urmă, disperarea capătă dimensiunile paroxistice
ale experienţei lui Iob: Blestemată fie ziua-n care m-am născut! Da, ziua-n care mama m-a
născut să nu fie binecuvântată!. Nu trebuie uitat că aceste cuvinte ale unui om care auzise din
însăşi gura lui Dumnezeu: De când încă nu te plăsmuiai în pântece te ştiu, şi mai înainte de a fi
ieşit din pântece te-am sfinţit şi te-am rânduit profet pentru neamuri. E o distanţă care atestă
orizontul tragic al misiunii profetice: se simte singur deoarece conducătorii lui Israel şi poporul
nu mai ţin seama de îndemnurile lui, de învăţăturile lui care vin din partea lui Dumnezeu. Se
simte oarecum părăsit şi de Dumnezeu, fiindcă misiunea sa pare sortită eşecului.
Oare de această singurătate profetică s-a plâns şi Isus pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu, pentru ce m-ai părăsit? Oare preotul nu se plânge şi el când se vede singur, deoarece
credincioşii nu-l ascultă?
De multe ori starea preotului se aseamănă cu cea a profetului Ieremia şi cu aceea a lui Isus din
sinagoga din Nazaret pe care ne-o relatează evanghelia de azi. Un adevărat paradox: Isus vine cu
puterea Duhului Sfânt şi le vorbeşte concetăţenilor săi atât de frumos despre împlinirea
profeţiilor mesianice în el; cei prezenţi îl laudă şi se miră de vorbele lui pline de har şi totuşi nu
sunt înclinaţi nici să-l iubească, aşa ca pe unul dintre ai lor, nici să-l creadă că este cu adevărat
Mesia, ci vor să se delecteze văzându-l făcând semne şi minuni, cum au aflat că a făcut la
Cafarnaum. Când Isus le dovedeşte din Scripturi că atitudinea lor este o moştenire de la strămoşii
lor de pe timpul profetului Ilie şi Elizeu, că sunt lipsiţi de caritate şi de credinţă, au voit să-l
omoare, aruncându-l de pe creasta muntelui pe care era zidită cetatea lor. Şi preotul deseori se
simte singur, se simte contrazis, bârfit, ironizat, neglijat, neascultat, reclamat şi, uneori, chiar
alungat. Acesta este riscul misiunii profetice şi preoţeşti.
Dumnezeu l-a asigurat pe Ieremia că în munca sa nu trebuie să se simtă singur şi nici să nu se
teamă fiindcă: Eu sunt cu tine. Isus a trecut prin mijlocul celor ce căutau să-i ia viaţa fiindcă
mereu era condus de Duhul Sfânt. Dar preotul ce să facă în mijlocul necazurilor de tot felul?
Soluţia vine din partea sfântului apostol Paul: să iubească. Dumnezeu este iubire şi cine iubeşte
este născut din Dumnezeu. Dragostea nu piere niciodată. Dragostea este îndelung răbdătoare,
dragostea este binevoitoare; nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se mândreşte; nu se poartă cu
necuviinţă, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine răul în seamă, nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr. Mai mare decât toate este dragostea.
Sfântul Grigore din Nazianz spune: Mi-i teamă, cu toate că am fost chemat din tinereţe la
preoţie... ba am fost sortit preoţiei din sânul maicii mele, am fost dăruit lui Dumnezeu prin
făgăduinţa mamei mele, şi am trăit această dăruire mai târziu, în vremea primejdiilor prin care
am trecut. Darul de a fi preot a crescut o dată cu mine.
Iubiţi fraţi, rugaţi-vă mereu pentru preoţii voştri!

Duminica a V-a d.p.a.

Is 6,1-8: Iată-mă, trimite-mă pe mine!
1Cor 15,1-11: Acesta este mesajul nostru: el a devenit credinţa noastră.
Lc 5,1-11: Lăsând toate, l-au urmat pe Isus.

Chemarea profetică este un dar de la Dumnezeu. Acela căruia i se dă, este curăţat de păcate, ca
să-şi împlinească misiunea de a-i sfinţi pe oameni spre gloria celui pe care serafimii îl aclamă:
Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaot (I). Fiul lui Dumnezeu venit în lume, cu misiunea Tatălui
de a-i mântui pe oameni, şi-a ales doisprezece discipoli, după ce mai întâi i-a impresionat printr-
o minune – pescuirea minunată – arătând de fapt cât de miraculoasă va fi misiunea lor de a-i
sfinţi pe oameni (III). Mesajul apostolului ni-l arată clar sfântul Paul în cea de-a doua lectură:
Cristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat, a înviat şi s-a arătat multora, în primul
rând ucenicilor, apoi lui Saul pe drumul Damascului (şi l-a transformat în apostol) şi la peste
cinci sute de fraţi.
Oricare ar fi chemarea, de a fi profet sau apostol, ea porneşte de la cel care este de trei ori sfânt şi
are menirea de a-i sfinţi pe oameni, ca în final să ajungă în faţa tronului divin şi să-i cânte
osanale Creatorului împreună serafimii şi cu toţi îngerii.
După cum mântuirea, tot aşa şi sfinţenia este oferită tuturor oamenilor. Fiţi sfinţi pentru că eu
sunt sfânt, a spus-o Dumnezeu întregului popor israelit; şi Isus a specificat: Fiţi desăvârşiţi, după
cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Isus nu a adresat aceste cuvinte numai unui grup
ales, nu le-a adresat numai ucenicilor săi, celor intimi, ci le-a adresat mulţimilor care îl urmau.
El, sfântul prin excelenţă, a venit să sfinţească pe toţi oamenii şi să le ofere tuturor mijloacele
necesare, nu numai pentru mântuire, ci chiar pentru o sfinţire cât mai mare, cât mai asemănătoare
cu cea a Tatălui ceresc: Eu am venit să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.
Biserica nu încetează să repete şi să aprofundeze această învăţătură a Domnului: Nimeni să nu
creadă că (sfinţenia) îi priveşte doar pe câţiva oameni aleşi dintre cei mulţi, în timp ce alţii se
pot mulţumi cu un grad inferior de virtute... Absolut toţi... sunt incluşi în această lege, fără nici o
excepţie. În chip deosebit, Conciliul al II-lea din Vatican a reafirmat chemarea universală la
sfinţenie: toţi din Biserică, fie că aparţin ierarhiei, fie că sunt conduşi de ea, toţi sunt chemaţi la
sfinţenie...
Omul nu poate găsi în sine însuşi resursele şi forţele necesare care să-l ducă la sfinţenie;
Dumnezeu singur este sfânt şi numai el singur îl poate sfinţi. Dumnezeu singur cunoaşte calea
cea mai potrivită pentru sfinţenia omului şi vrea ca toţi să înţeleagă şi să se încadreze în voinţa
lui, de aceea Isus, Fiul preaiubit al Tatălui, oferă fiecărui om, cu toată dărnicia fiinţei sale,
mijloacele necesare fiecăruia pentru a cunoaşte această voinţă şi de a o împlini cu ajutorul
harului Duhului Sfânt.
Sfinţenia este opera divină prin excelenţă.
Fiecare creştin este chemat, prin sfântul Botez, la sfinţenia Fiului, ca să ajungă la Tatăl. Duhul
Sfânt este arhitectul. Omul este muncitorul calificat pentru a realiza sfinţenia în sine şi în alţii.
Maledictus homo qui facit opus Dei negligenter – Blestemat omul care face lucrarea lui
Dumnezeu în mod neglijent, spune profetul Ieremia (48,10).
Sfântul Bernard poseda o rară putere de atracţie. Deşi iniţial familia s-a opus chemării lui de a
intra în mănăstire spre a se sfinţi, treptat şi ceilalţi fraţi ai săi l-au urmat pe această cale. Astfel,
Guido, fratele mai mare, şi-a părăsit chiar soţia care, la rândul ei, s-a călugărit; fratele cel mai
mic, Nisard, părăseşte lumea, urmat de unica lor soră, Ombelina, şi de unchiul Gaudry, care
părăseşte armura de ostaş şi îmbracă aspra rasă de călugăr. Până şi bătrânul tată, Tescelin, cere să
intre în mănăstire, unde se afla deja întreaga familie. Este un caz unic în istoria Bisericii.

Duminica a VI-a d.p.a.

Ier 17,5-8: Blestemat să fie omul care-şi pune încrederea în om; binecuvântat să fie omul care-şi
pune încrederea în Domnul.
1Cor 15,12.16-20: Dacă n-a înviat Cristos, zadarnică este credinţa voastră.
Lc 6,17.20-26: Fericiţi sunt cei săraci. Vai vouă, bogaţilor.

Ieremia se face purtătorul de cuvânt al lui Iahve proclamând binecuvântarea şi blestemul pentru
toţi cei care vor păstra sau vor călca Legea. Această lectură scurtă este un rezumat al promulgării
Legii lui Moise în mod solemn după trecerea Iordanului în ţara promisă. Jumătate din triburile lui
Israel s-au aşezat pe muntele Garizim şi cealaltă jumătate pe muntele vecin Ebal. Cei de pe
muntele Garizim pronunţau binecuvântarea pentru cei ce păzesc cele scrise în Lege, şi toţi
confirmau prin Amin; apoi cei de pe muntele Ebal pronunţau blestemul pentru cei ce ar fi
îndrăznit să calce Legea, şi toţi confirmau prin Amin.
Biserica, prin liturgia cuvântului de azi, ne aduce în memorie acest episod cu scopul de a ne
conştientiza de faptul că învăţătura lui Isus, sintetizată în predica de pe munte, din care
evanghelia ne prezintă o mică parte, este mai presus de Legea lui Moise. Dacă era mare
binecuvântarea pe care o primeau cei care păzeau Legea şi greu blestemul pentru cei care o
încălcau, cu atât mai mare va fi binecuvântarea pentru cei care vor primi, vor păzi şi vor trăi
legea cea nouă pe care Isus a promulgat-o pe pământ: „Vor moşteni împărăţia cerurilor”; şi cu
atât mai greu va fi blestemul pentru cei ce o vor călca: „focul iadului”, adică vor moşteni
împărăţia lui Lucifer. Dacă Isus spune despre aceştia din urmă Vai vouă – vai vouă bogaţilor, vai
vouă celor ce stoarceţi toate plăcerile trupeşti pe acest pământ, vai vouă celor care nu vă mai
săturaţi de onorurile lumeşti – înseamnă că acele cuvinte de la judecata de apoi: Plecaţi
blestemaţilor în focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui, exprimă un adevăr teribil. Pe
de altă parte, dacă Isus spune ucenicilor săi – şi în ei cuprinde pe toţi cei care îi vor păzi porunca
nouă a iubirii – că sunt fericiţi fiindcă au o singură dorinţă, aceea de a se iubi unii pe alţii aşa
cum i-a iubit el, înseamnă că binecuvântarea cuprinsă în cuvântul fericiţi exprimă un adevăr
menit să fie trăit cât mai intens: adevărul că ne mulţumim cu o singură bogăţie care ne vine de la
Dumnezeu: iubirea. Dumnezeu este iubire. Ea este o bogăţie veşnică pe care hoţii nu o fură,
moliile nu o mănâncă şi rugina n-o poate roade.
Iubirea Tatălui s-a manifestat pe acest pământ prin Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos, şi prin
el ne-a adus pe noi la o viaţă nouă de iubire ca să ajungem la înviere. Prin urmare, Dumnezeu ne-
a binecuvântat pe noi în Isus Cristos cu învierea şi viaţa veşnică.
Plină de credinţă în glasul care îi venea din cer, ca să pornească la luptă pentru eliberarea Franţei
de sub ocupaţia engleză, tânăra Ioana d'Arc, în vârstă doar de 13 ani, plină de iubire faţă de
Biserică şi de conaţionalii săi, preia conducerea armatei şi o conduce la victorie, reuşind să-l
aducă la Reims pe prinţul Carol spre a fi încoronat ca rege. Nerecunoscător şi gelos pe imensa
popularitate a eroinei, cere armistiţiu cu englezii. Plină de indignare, Ioana reia lupta, dar cade
într-o ambuscadă şi este dată în mâinile duşmanilor. Aceştia o acuză de vrăjitorie şi o condamnă
la arderea pe rug. Ioana contestă legitimitatea procesului şi face apel la Roma, dar glasul ei nu
poate răzbate din închisoarea militară în care a fost aruncată. Acum avea doar 19 ani. Îndată după
execuţie, înşişi duşmanii au trebuit să recunoască: Am ars o sfântă. După aproape douăzeci de
ani, procesul este revizuit şi nevinovăţia Ioanei este proclamată în mod solemn. Peste aproape o
jumătate de mileniu (1920) Ioana d'Arc este ridicată la cinstea altarelor, iar sărbătoarea ei este
considerată zi naţională a Franţei.
Judecătorii ei au primit blestemul istoriei, nu ştim dacă şi al lui Dumnezeu, pe când Ioana a
primit binecuvântarea din partea Bisericii – proclamând-o sfântă – şi fericirea veşnică din partea
lui Dumnezeu pentru că în toate împrejurările vieţii, chiar şi când a fost dată pe mâna duşmanilor
şi arsă, ea a trăit din plin porunca nouă a lui Isus: iubirea.

Duminica a VII-a d.p.a.

Sam 26,2.7-9.12-13.22-23: Domnul te-a dat în mâinile mele, însă eu n-am vrut să ridic mâna
asupra ta.
1Cor 15,45-49: Aşa cum am purtat chipul celui plămădit din pământ, aşa vom purta chipul celui
care a venit din cer.
Lc 6,27-38: Fiţi milostivi, precum şi Tată vostru este milostiv.

Regele Saul cu 3.000 de soldaţi îl căutau pe David ca să-l omoare. Dar s-a ivit ocazia că David ar
fi putut să-l omoare pe Saul. Aici se vede măreţia sufletească a lui David şi de ce a spus
Dumnezeu că a găsit un om după inima lui: nu-l omoară pe duşmanul său fiindcă vedea în Saul
ungerea ca rege din partea Domnului (I).
În lectura a doua găsim un îndemn al sfântului apostol Paul de a purta chipul celui care a venit
din cer, al lui Isus. Prin urmare noi trebuie să avem respect faţă de viaţa duşmanilor, fiindcă ea
este opera lui Dumnezeu Tatăl de la care vine Cristos, unsul Tatălui cu Duhul Sfânt. Asta în
primul rând, dar, în al doilea rând, trebuie să avem mereu în faţa ochilor chipul lui Cristos de pe
cruce, când s-a rugat pentru duşmanii săi Tatălui ceresc să-i ierte, găsindu-le chiar scuza: nu ştiu
ce fac.
Cine nu iartă, nu se roagă şi nu caută scuză duşmanului său, el însuşi devine cel mai mare
duşman al lui Dumnezeu Tatăl, autorul vieţii, şi cel mai mare duşman al lui Cristos care, iertând
şi rugându-se pentru duşmanii săi, s-a rugat implicit şi pentru orice duşman al nostru. Ar fi drept
ca eu să urăsc şi să osândesc pe cel pentru care Cristos s-a rugat, a suferit, iertat, a murit şi a
înviat?
Isus repetată de două ori porunca sa în episodul evanghelic ascultat: Iubiţi pe duşmanii voştri,
faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă fac rău! Ea pune în contrast iubirea pe
care o au cei răi faţă de cei ce sunt ai lor şi iubirea pe care trebuie s-o aibă un creştin, ca să fie
creştin autentic, faţă de orice om, creştin sau păgân, prieten sau duşman. A face bine tuturor este
cea mai nobilă asemănare cu Dumnezeu care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi
şi lasă să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Aici stă culmea iubirii, culmea
sfinţeniei.
Mulţi se plâng, în situaţii dificile cu semenii, spunând: Ştiu ce-mi cere Mântuitorul, dar eu n-am
stofă de erou; n-am stofă de martir; n-am stofă de sfânt. Întrebarea este: De ce n-ai stofă de
erou, de martir, de sfânt? Dacă nu ştii de ce nu ai, ţi-o spun eu: n-o ai fiindcă n-ai cerut-o prin
rugăciune; dar, o dată ai fost botezat, ai fost îmbrăcat în Cristos, ai primit chipul celui care a
venit din cer. Ce ai făcut cu această haină albă de la botez? Ar trebui să-ţi fie ruşine să te plângi,
să găseşti scuze că n-o ai, fiindcă ai avut-o şi n-ai păstrat-o. David nu avea haina Botezului, dar
avea conştiinţa curată că duşmanul său, Saul, poartă pecetea ungerii regale şi pentru această
ungere merită să-i cruţe viaţa, merită să-i facă orice bine. Creştinul poartă caracterul, semnul
sfânt şi de neşters a Crismei, ungere sfântă superioară faţă de cea regească a lui Saul, fiindcă aici
este vorba de un sacrament ieşit din coasta şi inima lui Isus de pe cruce. David ar fi avut o scuză
dacă s-ar fi răzbunat pe Saul, fiindcă Dumnezeu îi retrăsese calitatea de rege peste Israel, dar
creştinul nu poate avea nici o scuză când urăşte şi se răzbună pe duşmanul său, când are
posibilitatea să-i facă bine şi nu-i face, să-i găsească scuze şi nu-i caută, fiindcă Isus este modelul
desăvârşit al iubirii.
Henric al III-lea, regele Franţei a fost asasinat la 1 august 1589, la 38 de ani. Înainte de a muri a
cerut sfânta Împărtăşanie. Când duhovnicul l-a întrebat dacă îi iartă pe duşmanii care au pus la
cale asasinatul şi pe toţi ceilalţi pe care i-a avut în viaţă, a răspuns: Îi iert pe toţi şi îl rog pe
Dumnezeu să le ierte păcatele, aşa cum doresc să le ierte şi pe ale mele. Şi-a făcut semnul crucii
de două ori, o dată pentru sine şi a doua oară pentru duşmani, apoi şi-a dat sufletul.

Duminica a VIII-a d.p.a.

Sir 27,4-7: Nu lăuda pe nimeni înainte de a-l fi auzit vorbind.
1Cor 15,54-58: Dumnezeu ne dă biruinţă asupra păcatului prin Domnul nostru Isus Cristos.
Lc 6,39-45: Păziţi cuvântul vieţii, ca să fiţi în mijlocul lumii ca nişte făclii mereu aprinse.

În prima lectură Ben Sirah ne dă trei sfaturi pentru cunoaşterea semenilor: 1) pleava rămâne
numai când se cerne grâul; 2) numai după arderea din cuptor se pot alege oalele bune de cele
rele, şi 3) pomul se cunoaşte după fructele pe care le face. La ce servesc aceste sfaturi? De a nu
lăuda pe nimeni înainte de a-l cunoaşte, fiind ştiut că lauda adusă celui rău îl face şi mai rău; apoi
pe cel rău îl poţi învinge numai după ce l-ai cunoscut. Lectura a doua ne arată că de la cei răi ne
vine răul cel mai mare, păcatul şi prin păcat moartea sufletului. Biruinţa noastră asupra păcatului
şi a morţii o avem numai prin Cristos. Ca recunoştinţă ni se cere multă străduinţă de a fi
colaboratori la opera de înlăturare a păcatului din lume. Nu putem să fim colaboratori ai
mântuirii dacă mai întâi nu ne cunoaştem pe noi înşine în spirit de credinţă. Evanghelia ascultată
ne cere acest lucru: ca să vedem bârna din ochiul nostru. Deseori ne credem drepţi şi sfinţi şi-i
condamnăm pe alţii, dar oare Dumnezeu are aceeaşi părere despre noi, el care găseşte pete şi în
îngeri, nu vede că şi noi suntem cu bârna în ochi?
Întreaga istorie dă mărturie de efectele dezastruoase ale păcatului pe care omul îl vede în altul şi
nu-l vede în sufletul său. Toţi dăm vina pe Adam şi Eva. Adam vinovat, cu bârna în ochi, a
îndrăznit să vadă paiul din ochiul lui Dumnezeu, zicând: Femeia pe care mi-ai dat-o mi-a dat şi
am mâncat. Prin urmare: Eşti vinovat că mi-ai dat-o. Adevărul este că având bârna în ochi
vedem greşeli şi acolo unde nu sunt. Din acest motiv vinovăţia este mai mare.
Un singur păcat, într-o fracţiune de secundă, l-a schimbat chiar pe Lucifer din înger al luminii în
înger al întunericului, fiindcă nici o bârnă nu-i mai mare decât mândria, pe care nu şi-a văzut-o în
ochii săi, devenind veşnic duşman al lui Dumnezeu. Un singur păcat i-a destituit pe Adam şi Eva
din starea de prietenie cu Dumnezeu, lipsindu-i de orice dar supranatural şi preternatural,
condamnându-i la moarte şi trăgând după ei omenirea întreagă.
Numai pătimirile lui Isus ne descoperă cât este de mare răutatea şi puterea distrugătoare a
păcatului. Mădularele sfârtecate ale lui Cristos, insultele duşmanilor şi, mai ales, moartea atât de
crudă, toate ne spun că păcatul este un fel de deicid, uciderea lui Dumnezeu. Ce nerecunoştinţă!
El, care a trecut pe pământ făcând numai bine, are parte de atâta nerecunoştinţă! El, Fiul lui
Dumnezeu, din cauza păcatului, a devenit „omul durerilor... lovit de Dumnezeu şi umilit...
străpuns pentru fărădelegile noastre, nimicit din cauza păcatelor noastre”. De ce? Omul nu-şi
vede bârna din ochi.
Cu toate acestea, Cristos a îmbrăţişat moartea de bunăvoie spre a-l salva pe omul păcătos. Mielul
nevinovat, prin sângele său vărsat de bunăvoie, ne-a meritat viaţa şi prin el ne-a împăcat cu
Dumnezeu, cu sine şi cu noi înşine şi între noi şi ne-a scos din sclavia satanei şi a păcatului, ca
noi să dobândim puterea necesară de a scoate bârna din ochii noştri, şi apoi paiul din ochii
aproapelui.
Isus nu a exclus pe nimeni de la opera sa mântuitoare; neamului care l-a respins îi spune: „Nu-i
va fi dat alt semn afară de semnul lui Iona”. După cum Iona, după ce a stat trei zile în pântecele
unui peşte, a fost aruncat viu pe ţărm şi apoi a fost trimis să predice pocăinţa la Ninive, tot aşa
Isus, după ce va sta trei zile în mormânt, va învia din morţi pentru a da viaţă acelora care cred în
cuvântul său. Moartea şi învierea lui Cristos sunt cel mai mare semn al iubirii pentru cei păcătoşi,
terapia forte pentru însănătoşirea ochilor noştri. Cine îl primeşte, se mântuieşte, îşi va putea spăla
păcatele sale – fiindcă le vede – în sângele lui Cristos; şi va învia cu el la o viaţă nouă. Este
semnul iubirii infinite.
Dar, din păcate, mai sunt mulţi dintre acei care, refuzând acest semn, ar voi alte semne, mai ales
ca Dumnezeu să-şi închidă ochii în faţa nelegiuirilor şi apoi să-i deschidă o dată cu deschiderea
porţilor raiului. Vor terapia ochiului numai pentru a vedea raiul...
Prin legea solidarităţii, fiecare creştin este ţinut, nu numai să se convertească el însuşi, ba chiar
să lupte din toate puterile, să sufere, să plătească pentru cei păcătoşi, pentru că toţi sunt fraţii săi;
de aceea trebuie să facă tot ce este posibil ca să grăbească scoaterea bârnei – convertirea lor –
prin rugăciune, post, pomeni, jertfe etc., toate pornite din cea mai sfântă caritate.
Padre Pio din Pietrelcina obişnuia să spună celui cu păcat de moarte: Nenorocitule! Nici o
nenorocire nu-i mai mare ca păcatul de moarte. Moartea face ca trupul să devină un cadavru
respingător, dar păcatul de moarte face din suflet un cadavru spiritual, asemănător cu diavolul.
Parohul de Ars, sfântul Ioan Maria Vianney, avea carisma de a citi păcatele din suflete. Într-o zi,
printre cei care veniseră la Ars ca să-l vadă, era şi un vânător cu câinele său. După ce a mângâiat
şi i-a admirat câinele de vânătoare, se adresează stăpânului: Domnule, este de dorit ca sufletul
dumneavoastră să fie mai frumos decât câinele. Păcatul îl făcea mai prejos decât animalul, dar el
nu vedea; avea bârna în ochi.
Sfânta Ecaterina de Siena spunea: Aş voi mai bine să fiu în iad fără păcat, decât să fiu în rai
pătată de cel mai mic păcat care îi face neplăcere lui Dumnezeu.

Duminica a IX-a d.p.a.

1Rg 8,41-43: Ascultă, Doamne, rugăciunea celui străin!
Gal 1,1-2.6-10: Dacă aş căuta să fiu pe placul oamenilor, n-aş fi slujitorul lui Cristos.
Lc 7,1-10: Nici chiar în Israel n-am găsit atâta credinţă.

Regele Solomon se roagă Domnului să asculte rugăciunile pe care le vor face cei străini de
neamul lui Israel la templul din Ierusalim, ca să ajungă la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu.
Este un pas mare făcut de rege pentru conştientizarea evreilor că toţi oamenii sunt copii ai lui
Dumnezeu, meniţi să facă parte din împărăţia lui, iar alegerea Israelului de a fi poporul ales este
făcută în acest scop: de a-l face cunoscut tuturor neamurilor, adică păgânilor.
De la Solomon la Cristos au trecut aproximativ o mie de ani. Evoluţia spirituală a Israelului nu a
cunoscut un drum ascendent spre acest scop de deschidere faţă de păgâni, ci s-a închis în propria
carapace mai mult naţionalistă decât religioasă. Aşa se face că arhiereii şi fariseii, constatând
activitatea lui Isus de deschidere faţă de alte neamuri numai pe baza credinţei, au ţinut sfat pentru
a-l elimina din rândul celor vii, zicând: Dacă îl vom lăsa aşa, toţi vor crede în el şi vor veni
romanii şi ne vor lua şi locul şi neamul. De aceeaşi părere era şi Saul din Tars când a pornit
prigoana împotriva creştinilor, temându-se chiar de faptul că poporul şi-ar putea pierde şi călăuza
religioasă: Legea lui Moise. Luminat pe drumul Damascului asupra universalităţii credinţei,
devine el însuşi apostolul neamurilor şi apără evanghelia, pe care Isus a încredinţat-o discipolilor
săi să o predice tuturor popoarelor până la marginile pământului, suportând toate neplăcerile din
partea conaţionalilor săi care, deşi creştini, au rămas în mare parte cu mentalitatea tribală a
vechiului Israel.
Isus, angajat trup şi suflet în opera de mântuire a tuturor oamenilor, se foloseşte de cererea
centurionului din armata romană pentru a da o lecţie, nu numai iudeilor cu vază veniţi să-i ceară
vindecarea sclavului gata să moară, ci mai ales ucenicilor săi, ca să ştie că sunt oameni foarte
credincioşi şi în rândul păgânilor; de aceea spune admirativ că nici chiar în Israel n-a întâlnit o
asemenea credinţă. Dacă discipolii s-au simţit vizaţi, că făcând parte din Israel nici în ei n-a aflat
o astfel de credinţă, mai apoi se vor ruga: Doamne, măreşte-ne credinţa; pe când cei cu vază
dintre arhierei şi farisei vor striga în faţa păgânului Pilat: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!
Omul fără credinţă este o persoană căreia îi lipseşte o parte esenţială a fiinţei sale şi în necazuri
ajunge la disperare şi la sinucidere. Exemple, din păcate, sunt mult prea multe. Voi aminti de
cazul artistei Eva Lavalliére care s-a hotărât să-şi pună capăt vieţii tocmai când ajunsese în
culmea gloriei. Din mila lui Dumnezeu a fost salvată, luminată de harul credinţei a cunoscut
adevăratele valori ale vieţii şi s-a călugărit luând numele de Maria. Ne-a lăsat scrise următoarele
în jurnalul ei: Idealul meu? Isus. Ocupaţia mea favorită? Rugăciunea. Sportul meu preferat?
Statul în genunchi. Parfumul cel mai îndrăgit de mine? Fumul de tămâie. Bijuteria mea cea
mai preţioasă? Rozariul.

Duminica a X-a d.p.a.

1Rg 17,17-24: Iată, fiul tău trăieşte!
Gal 1,11-19: Dumnezeu ni l-a descoperit pe Fiul său, ca să-l vestesc popoarelor păgâne.
Lc 7,11-17: Tinere, îţi spun, scoală-te!

Profetul Ilie se roagă pentru fiul văduvei din Sarepta Sidonului care a murit în braţele mamei sale
şi el învie. Minunea o determină pe văduvă să recunoască în Ilie pe omul lui Dumnezeu, fiindcă
rugăciunea buzelor sale este dătătoare de viaţă.
Liturgia cuvântului ne prezintă o altă înviere, cea a fiului văduvei din Naim, pe care Isus îl
readuce la viaţă printr-o poruncă: Tinere, îţi poruncesc, scoală-te! Tânărul a înviat şi Isus l-a dat
mamei sale. Profetul Ilie se roagă, cere cu insistenţă şi cu toată fiinţa lui, pe când Isus porunceşte
şi mortul învie. Isus este viaţa. Concluzia trasă de cei care erau de faţă, precum şi de cei ce
auzeau de acest fapt, a fost aceasta: Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat pe
poporul său.
Isus ne-a dovedit că este mai mult decât profet, el este Fiul lui Dumnezeu şi ne-a asigurat că va fi
cu noi până la sfârşitul veacurilor. Prin urmare va continua să ne cheme la viaţa harului prin
cuvinte, semne şi minuni. Apostolul Paul recunoaşte în evanghelie cuvântul lui Dumnezeu,
fiindcă el însuşi era mort pentru har şi a fost înviat de cuvântul lui Isus pe drumul Damascului. A
primit cuvântul, a înţeles care este voinţa lui Dumnezeu şi a devenit apostol asemenea celor pe
care i-a ales Isus când era pe pământ.
Putem vorbi despre puterea cuvântului lui Dumnezeu care ni se adresează şi nouă în fiecare
duminică pentru a ne da, nu atât viaţa trupească pe acest pământ, cât mai ales viaţa harului care
este izvorul vieţii veşnice.
Oricine ascultă cuvintele mele şi le împlineşte – spune Isus –, va fi asemenea unui om înţelept
care şi-a construit casa pe stâncă. Vine ploaia şi vin inundaţiile, suflă uraganul şi se abate
asupra acestei case, dar ea nu cade fiindcă are temelia pe stâncă. Voinţa lui Dumnezeu, revelată
de Sfânta Scriptură şi în chip special de poruncile dumnezeieşti, manifestată în dispoziţiile
concrete ale providenţei care conduce şi călăuzeşte toate în viaţa internă şi chiar externă a
omului, este stânca puternică şi sigură pe care trebuie înălţat edificiul sfinţeniei creştine. Numai
pe o astfel de temelie ea se va putea înălţa tot mai sus, fără pericolul prăbuşirii, oricât de
puternică ar fi furia furtunilor adverse.
Cel care aspiră la sfinţenie trebuie ca mereu să se ferească de ispita de a deveni un sfânt după
concepte personale, după vederile proprii, după un plan şi o alegere personală. Asta ar însemna
să mergi pe contrasens, deoarece numai singur Dumnezeu, unicul sfânt şi izvor de sfinţire, poate
sfinţi omul, deoarece numai el singur ştie de ce are trebuinţă fiecare fiinţă pentru a atinge ţinta
sfinţeniei. Singura cale care duce fără greş la sfinţenie este cea trasată de Dumnezeu. Prin
urmare, prima şi singura condiţie indispensabilă ca să nu lucreze cineva în zadar este aceea de a
se abandona total voinţei lui Dumnezeu şi de a se lăsa condus de el cu cea mai deplină
disponibilitate.
Sfântul Ioan al Crucii învaţă că unirea perfectă cu Dumnezeu, şi prin urmare sfinţenia, constă în
totala transformare a voinţei noastre în cea a lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimic nu trebuie să
fie contrar voinţei Celui Preaînalt, ci chiar şi cea mai mică faptă să depindă total de bunul plac
divin. Se pune problema unei transformări în puterea iubirii, prin care omul să nu vrea, să nu
încerce, să nu dorească şi nu face decât voinţa lui Dumnezeu, iubindu-l mai presus de toate, şi
chiar decât pe sine însuşi. În realitate iubirea duce la un numitor comun în a voi şi a nu voi, la o
identitate de afecte, dorinţe, idealuri şi acţiuni cu Isus sub acţiunea Duhului Sfânt.
Cea mai mică dintre cei trei păstoraşi de la Fatima, Iacinta, ascultând de chemarea Maicii
Domnului de a spune multe Rozarii şi de a face multe jertfe pentru ca păcătoşilor să li se
deschidă urechile sufletului şi, ascultând cuvântul Domnului, să dobândească viaţa harului, a
dovedit un zel apostolic greu de imitat. Când întâlnea săraci pe drum, le dădea hrana ei,
rămânând flămândă până seara; în luna august simţea o sete istovitoare, dar renunţa să bea;
fratele ei, Francisc culegea castane dulci din copac şi ea cerea să i le dea pe cele mai puţin coapte
şi chiar amare; suferea de dureri mari de cap şi orăcăitul broaştelor îi provoca greaţă, dar ea îl
oprea pe Francisc să le alunge şi să tacă; era mereu în căutare de noi jertfe pe care să le ofere
pentru convertirea păcătoşilor.
Şi noi ce facem pentru noi?

Duminica a XI-a d.p.a

Sam 12,7-10.12-13: Domnul ţi-a iertat păcatele: tu nu vei muri.
Gal 2,16.19-21: Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.
Lc 7,36-50; 8,1-3: I s-au iertat multe păcate, datorită marii sale iubiri.

La dojana lui Natan, regele David recunoaşte că a păcătuit. Recunoaşterea păcatului este primul
semn al convertirii (I). Convertire înseamnă o întoarcere totală spre Cristos. Şi Saul din Tars a
greşit persecutând Biserica, dar prin convertirea totală de pe drumul Damascului poate spune cu
sinceritate: Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (II). Isus, pe când era la masă în casa
fariseului Simon, iartă pe femeia păcătoasă din cetate, fiindcă, atinsă de harul lui Dumnezeu, se
converteşte: îşi plânge păcatele la picioarele lui Isus, le spală cu lacrimi, le şterge cu părul
capului ei, le sărută şi le unge cu miresme. Isus îi spune fariseului scandalizat de acest gest că
păcatele i-au fost iertate din clipa convertirii, fiindcă a iubit mult. În momentul de faţă ea nu mai
este o păcătoasă, ci prin convertire a devenit sfântă, vrednică să-i atingă picioarele.
Domnul va şterge lacrimile de pe orice faţă, spune Isaia făcând aluzie la opera mântuirii pe care
Dumnezeu avea să o realizeze într-o zi în favoarea poporului său. Misiunea lui Cristos s-a
dovedit îndată ca o operă a bunătăţii, a carităţii infinite, pentru a uşura toate mizeriile omeneşti.
În acest fel Isus descoperă natura intimă a lui Dumnezeu: iubirea. Dumnezeu este iubire; şi cine
rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Acum Dumnezeu a revărsat
din abundenţă iubirea sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat; de aici urmează
că primul dar, şi cel mai important, este iubirea, cu ajutorul căreia iubim pe Dumnezeu mai
presus de orice lucru şi pe aproapele din iubirea faţă de el.
În asemănare cu Dumnezeu, viaţa creştinului trebuie să fie în mod esenţial iubire; mai presus de
toate iubire faţă de Dumnezeu, binele infinit; şi, de aici, iubire faţă de toţi oamenii. Acest lucru
este posibil fiindcă Dumnezeu a turnat în inimile credincioşilor o scânteie (de proporţii divine)
din iubirea sa infinită. Cine primeşte această iubire divină şi trăieşte în ea rămâne în Dumnezeu
şi Dumnezeu în el, tocmai pentru faptul că participă la viaţa lui Dumnezeu care este iubire. Dar
cine se împotriveşte iubirii prin păcat, acela stinge în sine viaţa divină şi se scufundă rapid în
moarte: Cine nu iubeşte, rămâne în moarte. Iubirea şi harul formează un tot indisolubil. Este
imposibil să trăieşti în harul lui Dumnezeu dacă se refuză iubirea; este imposibil să fii părtaş al
naturii divine fără iubire, atâta timp cât inima este închisă faţă de har, fiindcă se dovedeşte din
plin că numai acolo este Dumnezeu-iubire, unde este harul. Din contra, cu cât credinciosul creşte
în iubire, cu atât mai mult trăieşte prin har în Dumnezeu, în intimă comuniune cu el şi se ajunge
până acolo că omul nu mai trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu, fiindcă se face părtaş
al naturii divine şi numai în aceasta se simte fericit şi împlinit.
Femeia păcătoasă a primit îndemnul lui Isus: Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie. Primind
îndemnul, Duhul Sfânt a revărsat în inima ei iubirea care i-a şters toate păcatele.
Un exemplu ne este şi sfântul Ioan Gualberto (secolul al XI-lea), fiul unui nobil din Florenţa
(Italia). Luni de zile l-a căutat pe ucigaşul fratelui său mai mare ca să se răzbune. Într-o zi, era în
Vinerea Mare, îl întâlneşte pe un drum îngust de munte. Disperat, criminalul se aruncă la
picioarele lui Ioan şi, tremurând din toată fiinţa lui, îi cere iertare. Când Ioan şi-a scos sabia spre
a-l străpunge, înaintea ochilor îi apare Isus răstignit pe Calvar, privindu-l blând şi iertător. Şi-a
băgat sabia în teacă, a coborât de pe cal, s-a apropiat de ucigaşul fratelui său, l-a ridicat, l-a
îmbrăţişat şi l-a iertat. Întors în oraş, intră în biserica „San Miniato” şi se prosternează la piciorul
crucii. Deodată s-a simţit chemat la viaţa de iubire şi a zis în sufletul său: Da. Iată vin, Doamne,
ca să fac voinţa ta. A intrat în Ordinul Benedictin şi a devenit sfânt.

Duminica XII-a d.p.a.

Zah 12,10-11a: Vor privi la acela pe care l-au străpuns.
Gal 3,26-29: Prin Botez voi l-aţi îmbrăcat pe Cristos.
In 9,18-24: Tu eşti Mesia... Fiul Omului va avea multe de suferit.

Profetul Zaharia spune că Dumnezeu i-a descoperit că va veni o vreme când în Ierusalim va fi
jale mare, se vor vărsa multe lacrimi, precum se varsă când moare fiul unic al unei mame, fiu
asasinat de răutatea duşmanilor, dar înconjurat de cei buni şi însoţit de rugăciunile celor
binecuvântaţi de Dumnezeu. Este greu să înţelegem despre cine este vorba? Despre Isus plâns de
femeile din Ierusalim. Simbol al celor ce l-au asasinat este tâlharul din dreapta crucii care,
privindu-l îşi recunoaşte vinovăţia – pe drept pătimim – şi se roagă să fie pomenit de Isus în
împărăţia sa. Cunoaştem răspunsul lui Isus; răspunsul este adresat tuturor răufăcătorilor care,
acceptând Botezul lui Isus, cum spune sfântul Paul, formează o unitate cu Isus, fiindcă au
îmbrăţişat şi trăiesc credinţa mărturisită de Petru: Tu eşti Mesia lui Dumnezeu.
Mesia lui Dumnezeu ne invită la umilinţă, să păşim pe urmele sale cu crucea de fiecare zi în
spate. Pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu ni se cere credinţă şi umilinţă.
Credinţa în Cristos cere umilinţă, aşa cum o cere şi studiul Sfintelor Scripturi. Isus a venit să
descopere oamenilor misterele lui Dumnezeu, planurile sale de mântuire, sensul autentic al
Scripturilor; dar numai cei smeriţi se lasă învăţaţi şi călăuziţi de el. Acela care se crede înţelept şi
drept să facă toate acestea singur, nu acceptă nici învăţător şi nici mântuitor pe altcineva decât pe
sine însuşi; egoismul propriu îi este învăţător şi fals mântuitor.
Este o situaţie care durează de secole de când oameni orgolioşi refuză magisteriul şi mijlocirea
Bisericii, depozitara oficială a cuvântului lui Dumnezeu şi a mântuirii.
Isus a întrebat într-o zi: „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?”
Desigur că nu o va găsi în cei mândri, în oamenii plini de sine şi de ştiinţa lor; dar în cei umili, în
cei simpli o va găsi cu siguranţă, fiindcă a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.
Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o slujire adusă Tatălui şi oamenilor; dar el a voit să ne dea
un exemplu mult mai explicit. Apostolii l-au văzut îngenunchind în faţa lor pentru a le face cel
mai umil serviciu: să le spele picioarele.
Profeţiile au vorbit despre Mesia – „Slujitorul lui Iahve” –, dar Isus se prezintă şi mai mult decât
un slujitor al divinităţii; slujitorul are dreptul la o răsplată, dar el s-a făcut ca un rob al oamenilor,
cerând ucenicilor săi să facă la fel, fără nici o răsplată, ci numai din iubire, spre a se dovedi fii în
Fiul lui Dumnezeu.
Să-i aducem laudă Părintelui veşnic pentru infinita umilinţă a Fiului prin care ne-a mântuit!
Avea perfectă dreptate sfântul Francisc de Assisi să spună că „Dumnezeu este smerenie”; altfel
nu se făcea Om pentru a-l salva pe om.
Sfântul Ioan Nepomuk (secolul al XIV-lea) moare înecat în râul Morava care trece prin Praga,
din ordinul regelui Venceslau care, gelos şi invidios, voia ca preotul să-i descopere păcatele
soţiei sale, a cărei spovadă o ascultase. După ce trupul i-a fost recuperat în mod miraculos, a fost
înmormântat în catedrala mitropolitană în anul 1383. După 300 de ani (1719) este deshumat şi se
constată că limba sfântului martir este intactă. Până azi, un relicvariu împodobit cu 1200 de
diamante păstrează acea limbă care a tăcut chiar şi în faţa morţii.
Ce bine ar fi dacă am şti să tăcem când ne apasă crucea zilnică, adică de a nu blestema, de a nu
înjura, de a nu bârfi, de a nu minţi etc.

Duminica a XIII-a d.p.a.

1Rg 19,16b.19-21: Elizeu a mers după Ilie şi i-a slujit.
Gal 5,1.13-18: Voi aţi fost chemaţi la libertate.
Lc 9,51-62: Isus s-a hotărât să meargă la Ierusalim. Doamne, te voi urma oriunde te vei duce.
Profetul Ilie, la porunca Domnului, îl investeşte pe Elizeu ca profet în locul său. De ce? Şi-a
împlinit misiunea în mod conştiincios şi trebuia să iniţieze şi să lase în locul său un urmaş
vrednic, apoi să se prezinte în carul de foc în faţa lui Iahve pentru a-şi primi răsplata.
Isus, când a sosit timpul să fie luat din această lume, s-a hotărât să-şi lase urmaşi care să-i
continue opera mântuirii, nu numai pe cei doisprezece discipoli, ci mai mulţi. Doi dintre cei
doisprezece, Iacob şi Ioan, supranumiţi şi Boanerges, adică Fiii Tunetului, au simţit că poartă în
ei carisma profetică a lui Ilie şi i-au cerut permisiunea lui Isus ca să-i ardă cu foc din cer pe
samaritenii care n-au voit să-l primească pe Mântuitorul în cetatea lor. Isus le arată că el este mai
presus de Ilie şi Elizeu fiindcă el însuşi este focul coborât din cer, dar nu ca să ardă şi să
nimicească, ci să convertească pe tot omul. Convertirea este o consecinţă a vestirii împărăţiei lui
Dumnezeu şi de aceea este atât de urgentă încât nu permite nici un fel de întârziere. Mai târziu,
apostolul Paul, înţelegându-l perfect pe Isus, avea să spună: Dragostea lui Cristos ne sileşte. Isus
nu l-a acceptat ca discipol pe acel tânăr care voia să-l urmeze dus de gânduri materiale şi lumeşti;
i-a cerut unuia să-şi lase tatăl mort pe seama morţilor şi altuia să nu piardă timpul cu luarea de
rămas bun de la familie. De ce? Motivaţia este profundă şi ne-o dezvăluie sfântul Paul: Cristos
ne-a eliberat ca să fim cu adevărat liberi: liberi de robia banului, liberi de grija morţilor, liberi
de legăturile de rudenie, liberi de pornirile dezordonate ale trupului, liberi de prescrierile Legii,
fiindcă numai iubirea ne face liberi, asemenea lui Dumnezeu, care este iubire şi izvorul libertăţii
desăvârşite. Numai cel liber poate fi apostol, discipolul lui Isus.
Isus nu numai că se face totul pentru toţi, dar cheamă pe prietenii săi să colaboreze la opera sa.
Tocmai faţă de spectacolul oferit de mulţimile lipsite de călăuze şi ajutor, el a spus ucenicilor:
Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi pe Domnul secerişului ca să trimită
lucrători în lanul său. Rugaţi! Aceasta este prima colaborare pe care Isus o cere ucenicilor săi:
de a-l ruga pe Tatăl ceresc pentru un număr suficient de lucrători spre a evangheliza întreaga
lume. Ba, sunt chiar persoane cărora el le încredinţează misiunea rugăciunii permanente; ele,
spune Conciliul Vatican II: din cauza necesităţilor urgente de apostolat activ, păstrează mereu
un loc deosebit de important în trupul mistic al lui Cristos..., căruia îi facilitează creşterea
printr-o misterioasă rodnicie apostolică.
Toţi creştinii, deşi în diferite feluri, sunt chemaţi să colaboreze la opera mântuirii; de fapt
chemarea creştină este prin însăşi natura sa o chemare la apostolat. Mântuit de Cristos,
credinciosul trebuie, la rândul său, să devină în el şi cu el un vestitor şi purtător de mântuire, de
sfinţire a oamenilor.
Sfântului Henric (secolul al XI-lea), pe când avea douăzeci şi trei de ani, i s-a arătat în vis sfântul
Wolfgang, scriindu-i pe perete: Peste şase. Interpretând visul, Henric a crezut că peste şase zile
va muri, şi s-a pregătit cum se cuvine. Dar n-a murit; atunci s-a gândit că va muri peste şase
săptămâni, dar n-a murit. A continuat să se pregătească timp de şase luni; dar n-a murit. A
continuat să fie gata la chemarea lui Dumnezeu şi după şase ani a fost ales rege al Germaniei.
Pregătirea pentru moarte i-a adus o convertire totală la voinţa lui Dumnezeu şi de pe tronul
regesc a continuat să facă un adevărat apostolat.

Duminica a XIV-a d.p.a.

Is 66,10-14c: Eu voi îndrepta spre Ierusalim pacea ca un şuvoi.
Gal 6,14-18: Port în trupul meu semnele suferinţei lui Isus.
Lc 10,1-12.17-20: Pacea pe care i-o daţi cuiva să coboare asupra lui.

Invitaţia profetului Isaia de a ne bucura cu Ierusalimul este mesianică. Multe fărădelegi s-au
săvârşit în acest oraş, însă dragostea lui Dumnezeu faţă de poporul său şi faţă de întreaga
omenire a făcut ca Ierusalimul nu numai să nu fie distrus, ci din contra, aici a revărsat pacea ca
un şuvoi, asemenea unui râu ieşit din matcă, fiindcă aici a înviat Fiul Omului, Fiul lui
Dumnezeu, şi a adus pacea pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, aici s-a revărsat bogăţia lui
Dumnezeu prin Duhul Sfânt la Rusalii şi de aici a pornit să se reînnoiască mereu faţa pământului
(I).
Din acest motiv se roagă apostolul Paul să coboare pacea şi îndurarea divină peste toţi cei care se
laudă în Isus Cristos, şi sunt fericiţi chiar şi atunci când îşi poartă crucea pe urmele lui (II).
Ca şuvoiul de pace să ajungă la întreg Israelul, Isus, pe lângă cei doisprezece ucenici, a mai ales
alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis să ducă vestea cea bună, conştientizând pe tot omul că fiecare are
datoria, primind pacea, să se roage ca să crească numărul acelora prin care pacea lui Dumnezeu
ajunge în inimile oamenilor. Vai însă de cei ce vor refuza iubirea lui Dumnezeu şi nu vor accepta
pacea (III). Pacea dintre oameni este şi trebuie să fie rodul dreptăţii, dar pacea adusă de Isus este
rodul iubirii, total diferită de pacea lumii.
Să ne întoarcem câteva clipe cu gândul la Betleem în noaptea de Crăciun.
Îngerii vestesc păstorilor două lucruri importante: mărirea lui Dumnezeu şi pacea oamenilor.
Nimeni nu dă mai multă slavă lui Dumnezeu decât acest Prunc plăpând culcat pe fânul din iesle.
El singur, fiind Cuvântul veşnic, poate să-i dea lui Dumnezeu o laudă desăvârşită, vrednică de el.
Şi nimeni nu poate aduce mai multă pace oamenilor decât Isus salvatorul; eliberându-l de povara
păcatului, el îl împacă pe om cu Creatorul numai din iubire şi stabileşte între ei o nouă alianţă:
Creatorul îi devine omului Tată şi omul devine fiul său pe baza iubirii lui infinite.
Dumnezeu, pentru a-l statornici în pace, adică în comuniune veşnică cu sine, şi spre a realiza
între oameni o unire fraternă, a hotărât să intre într-o manieră nouă şi definitivă în istoria
omenirii, trimiţând pe Fiul său în trupul nostru spre a-i scoate pe oameni, prin el, de sub
puterea întunericului şi a Satanei şi pentru a reconcilia lumea cu sine. Prima şi cea mai mare
pace de care omul are trebuinţă este tocmai aceasta: legătura cât mai strânsă cu Dumnezeu,
raporturi bazate pe iubire filială, de prietenie. Când îngerii cântă: Pace oamenilor de bunăvoinţă,
anunţă că Tatăl ceresc nu numai că iartă păcatul, dar chiar primeşte pe oameni de copii ai săi, îi
reprimeşte la comuniune cu sine. Este tocmai bunăvoinţa, adică bunăvoinţa infinită a lui
Dumnezeu care se pleacă asupra omenirii, oferindu-i pacea în care este cuprins orice bine, toată
mântuirea. Şi această pace este dată oamenilor prin Cristos, mântuitorul care era deja anunţat de
profeţi ca Principe al păcii. De la pacea cu Dumnezeu, de la faptul de a se simţi toţi fii ai săi,
derivă pacea dintre oameni. Şi această pace este rodul mijlocirii lui Cristos: El este pacea
noastră, exclamă sfântul Paul. Vine să vă vestească pace vouă care eraţi departe şi celor care
sunteţi aproape. Prin el avem acces, şi unii şi alţii, la Tatăl în acelaşi Duh.
Pace oamenilor de bunăvoinţă.
Dacă mai întâi este bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni, urmează apoi şi bunăvoinţa
oamenilor faţă de oameni, adică trebuie să primească pacea adusă pe pământ de Mesia, şi tot
numai din iubire să acorde pace tuturor, chiar şi duşmanilor.
Prin cruce la lumină, prin zbucium la pace. Sfântul Fulgenţiu se afla într-o călătorie spre India
când, într-un port etiopian, a fost luat prizonier împreună cu fratele său Edesiu. Ajunşi la curtea
regală din Aksuru, au început să fie apreciaţi şi simpatizaţi. Datorită influenţei dobândite au
reuşit să ia legătura cu creştinii din port; ba chiar, cu aprobarea regelui, au zidit aici prima
biserică, dedicată sfintei Fecioare Maria, aducându-le multă pace şi bucurie.

Duminica a XV-a d.p.a.

Dt 30,10-14: Cuvântul acesta este chiar lângă tine ca să-l împlineşti.
Col 1,15-20: Toate au fost create prin Cristos şi pentru Cristos.
Lc 10,25-37: Cine este aproapele meu?

Din prima lectură apreciem apologia Legii făcută de Moise: ea este glasul lui Iahve; este mereu
prezent lângă, pe buzele şi în inima fiecărui om; Legea este revelaţia iubirii Creatorului (I).
Dacă Legea lui Moise era revelaţia iubirii lui Iahve, Isus este însăşi iubirea lui Dumnezeu în
carne şi oase pe pământ, este Fiul însuşi; şi Tatăl ni l-a dat ca să dobândim viaţa; o viaţă
desăvârşită de iubire. Şi, dat fiind faptul că iubirea este legătura desăvârşirii, Dumnezeu a voit
ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos, fiindcă prin el şi pentru el a voit să împace
toate, cele din cer şi cele de pe pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce, spune
sfântul apostol Paul în lectura a II-a.
Am putea continua tema păcii din duminica trecută, dar subliniez că noi nu putem ajunge
desăvârşiţi decât prin Cristos, nu putem lua legătura desăvârşită cu Tatăl decât prin Cristos,
fiindcă numai el este pacea noastră.
Isus, într-o bună zi, îndreptându-se spre ucenicii săi, le-a spus: Fericiţi ochii care văd ceea ce
vedeţi voi! Vă spun că mulţi profeţi şi regi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi nu au văzut, şi
să audă ceea ce auziţi voi şi nu au auzit. A-l vedea pe Mântuitorul, a-i asculta cuvintele despre
viaţa veşnică şi de a fi mântuiţi de el era dorul poporului lui Israel de-a lungul veacurilor care au
precedat naşterea lui Cristos. Şi toate acestea, care au fost obiectul dorinţelor arzătoare ale
nenumăraţilor oameni drepţi, au devenit realitate pentru Noul Israel, pentru Biserica lui Cristos,
care de două mii de ani trăieşte şi creşte prin harul sfinţitor al Domnului său. Fiecare creştin
poate fi beneficiarul Bisericii din plin. Fericit este acela care ştie să tragă cât mai mult folos din
ea.
Dar ca harul lui Cristos să rodească fructele sfinţeniei, este necesar ca să pătrundă şi să
transforme întreaga lui fiinţă; făcându-l sfânt în cele mai mici amănunte ale persoanei sale: în
gânduri, intenţii, fapte. Pe măsură ce harul creşte şi-l maturizează pe cel credincios, exercită în el
o influenţă tot mai vastă şi mai profundă; şi când torentul sfinţitor se extinde efectiv la întreaga
sa activitate, orientându-l, fără excepţie, spre desăvârşire, conform voinţei divine şi spre slava
lui, creştinul trăieşte cu adevărat în comuniune cu Cristos, intim unit cu Dumnezeu, fiind părtaş
al vieţii şi al sfinţeniei sale. Aceasta este plinătatea harului, plinătatea vieţii creştine, sfinţenia
autentică.
Sfinţenia nu constă în mărimea operelor externe sau în bogăţia darurilor naturale, ci într-o
dezvoltare totală a harului şi a carităţii primite la sfântul Botez, dezvoltare care se realizează în
momentul în care omul se deschide tot mai mult spre darul divin, se face total disponibil în
slujirea lui Dumnezeu, mereu gata şi ascultător faţă de chemările lui, faţă de acţiunea lui
sfinţitoare. Astfel chiar şi cel mai umil credincios, care nu-şi găseşte un post important în cadrul
Bisericii, nu posedă o zestre bogată de daruri omeneşti, nici nu are de îndeplinit misiuni
importante, poate să ajungă la un înalt grad de sfinţenie. Însuşi Cristos a declarat clar că a venit
să mântuiască, să sfinţească în mod deosebit chiar pe aceştia din urmă: pe cei smeriţi, săraci,
marginalizaţi de toţi, şi a exclamat: Te laud, Părinte, Domnul cerului şi al pământului, că ai
ascuns aceste lucruri celor învăţaţi şi înţelepţi şi le-ai descoperit celor mici. Prin urmare nimeni
nu are dreptul să se plângă că el nu poate fi sfânt, fiindcă atunci când Dumnezeu cere omului
ceva, îi dă şi harul să ducă la îndeplinire ceea ce i-a cerut. Nimic nu-i cere mai mult decât să fie
sfânt; prin urmare harul harurilor – Duhul Sfânt, izvorul însuşi – ne este dat fără măsură.
Sfântul Vitus (secolul al IV-lea), cunoscut pentru puterile sale miraculoase, a fost chemat de
împăratul roman Diocleţian să-i vindece fiul bolnav de epilepsie. Sosit la Roma, prin credinţă şi
rugăciuni, Vitus îl vindecă pe copil. Drept răsplată – întrucât continua propovăduirea învăţăturii
creştine – a fost închis, torturat şi, în cele din urmă, martirizat.
Oare noi nu-l răstignim din nou prin păcat pe Isus în sufletul nostru după ce ne-a adus vindecarea
şi pacea de sus, de la Tatăl?

Duminica a XVI-a d.p.a.

Gen 18,1-10a: Doamne, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău.
Col 1,24-28: Vă vestesc taina ascunsă de veacuri tuturor generaţiilor, dar acum descoperită
poporului sfânt.
Lc 10,38-42: Marta l-a primit în casa ei. Maria şi-a ales partea cea mai bună.

Unii exegeţi, comentatori ai Sfintelor Scripturi, susţin că episodul din Cartea Genezei pe care l-
am ascultat, este prima revelare a Sfintei Treimi. Abraham este considerat părintele credinţei din
mai multe puncte de vedere, dar credinţa lui trebuia să cuprindă implicit şi misterul unui
Dumnezeu în trei persoane. În faţa lui au apărut trei bărbaţi; şi totuşi el li se adresează ca unuia
singur prin cuvântul de domn: Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi. Pentru Abraham
Domnul este Dumnezeu însuşi. Ceea ce se confirmă şi din concluzia episodului, adică unitatea
celor trei într-un singur Domn – Dumnezeu dătător de viaţă: Voi veni din nou la tine peste un an,
atunci soţia ta va avea un fiu (I).
Culmea înţelepciunii stă în cunoaşterea lui Dumnezeu. Sigur, pe Dumnezeu nu-l putem cunoaşte
decât prin darul credinţei, dar când raţiunea umană primeşte acest dar, inima se bucură, se
delectează în ştiinţa divină prin darul Duhului Sfânt al înţelepciunii. Am spus de mai multe ori că
înţelepciune în limba latină se traduce prin sapientia, adică sapida scientia, ştiinţă plăcută,
savuroasă. Isus a lăudat-o pe Maria, sora Martei, că şi-a ales partea cea mai bună, aceea de a sta
la picioarele lui, de a-i asculta cuvântul şi de a se bucura din toată inima de ştiinţa Fiului lui
Dumnezeu (III).
Cine se implică în cunoaşterea ştiinţei divine, asemenea Mariei, şi, mai apoi, asemenea sfântului
Paul, poate suferi orice necaz din această lume, fiindcă ştie să facă din cruce înviere, din durere
bucurie, din moarte viaţă. Cât de minunată este această taină, exclamă sfântul Paul, fiindcă este
taina iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, taină infinită ce rămâne mister pentru mintea noastră
mărginită, dar ne umple inima de fericire fiindcă Isus Cristos, deşi nu-l vedem, este totuşi în
mijlocul nostru şi el este nădejdea slavei. Duhul Sfânt este slava, gloria pe care Tatăl i-a dat-o
Fiului şi pe care Fiul a dat-o discipolilor săi chiar în ziua învierii, şi apoi în mod oficial la
Rusalii; şi discipolii ne-au dat-o nouă. Duhul Sfânt l-a înviat pe Cristos din morţi şi Mântuitorul
ne-a dat speranţa că acelaşi Duh ne va învia şi pe noi (II).
Credinţa şi iubirea, spune sfântul Ioan al Crucii, te vor conduce pe căi neştiute de tine, în taina
lui Dumnezeu, în locuinţa lui cea mai secretă şi intimă. De fapt credinţa.. este asemenea
picioarelor de care se foloseşte sufletul pentru a merge la Dumnezeu; şi iubirea este călăuza
care le conduce. În această viaţă, credinţa şi iubirea merg în acelaşi pas, una se sprijină pe alta şi
avansează exact la fel: omul nu-l poate iubi pe Dumnezeu dacă nu crede în el în mod eficace,
dacă credinţa lui nu explodează din iubire şi în iubire. Credinţa şi iubirea permit omului să-l
găsească pe Dumnezeu şi să întreţină cu el raporturi intime de prietenie.
Persoana care crede din toate puterile că Dumnezeu este Dumnezeu, stăpânul suprem de care
depind toate şi căruia i se cuvine toată iubirea, va merita ca iubirea să-l arate în realitatea
credinţei în care locuieşte. Cristos însuşi a spus: Pe cel ce mă iubeşte... eu îl voi iubi şi mă voi
arăta lui.
Mai presus de credinţa lui Abraham trebuie să stea iubirea creştinului, fiindcă este cea mai mare
şi va rămâne veşnic în sufletul omului. Unde e iubire, acolo-i Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare (secolul al IV-lea) a primit epitetul de cel Mare, nu atât pentru
activitatea teoretică, doctrinară, cât mai ales pentru activitatea sa practică, mereu completată cu
predici răsunătoare şi cu o bogată corespondenţă pătrunsă de un entuziasm deosebit. Prin munca
şi dăruirea sa în suburbiile Cezareii din Capadocia a răsărit o adevărată cetate a carităţii:
sanatorii, spitale, aziluri, laboratoare şi şcoli de meserii.

Duminica XVII-a d.p.a.

Gen 18,20-32: Să nu se supere Domnul meu, dacă îndrăznesc să vorbesc.
Col 2,12-14: Dumnezeu v-a dat viaţă împreună cu Cristos, iertându-vă păcatele.
Lc 11,1-13: Cereţi şi vi se va da.

Abraham, credincios Domnului, deşi cei din faţa lui erau trei bărbaţi, aşa cum am arătat şi în
duminica trecută, mijloceşte pentru salvarea oraşelor Sodoma şi Gomora, sperând că în ele se vor
găsi cel puţin zece oameni drepţi, sfinţi; dar nu erau decât patru: Lot cu soţi şi cele două fiice ale
lor (I). Lectura pune în evidenţă puterea rugăciunii celui drept şi este în deplină concordanţă cu
episodul evanghelic pe care l-am ascultat. Ucenicii, văzându-l pe Isus cum se ruga, fericit şi
adâncit în intimitate cu Tatăl, convinşi că rugăciunea, făcută după exemplul lui, poate obţine
orice de la Dumnezeu, i-au cerut Mântuitorului să-i introducă şi pe ei în taina rugăciunii, ceea ce
el a făcut, învăţându-i rugăciunea domnească Tatăl nostru. Ba mai mult: le-a dat şi motivaţia de a
insista în rugăciune, care este valabilă şi pentru noi. Chiar dacă nu avem puterea lui Cristos,
trebuie să ştim că rezultatul rugăciunii nu stă în efortul nostru, ci în iubirea Tatălui care dă celui
ce-i cere cu insistenţă un dar dumnezeiesc, pe Duhul Sfânt, menit să se roage în inima noastră cu
suspine inefabile, adică cu iubire infinită. Suspinul Duhului este iubirea care realizează şi revarsă
în inima celui credincios caritatea, fiindcă numai în Duhul Sfânt putem să-i spunem lui
Dumnezeu Tată; şi prin analogie, tot numai în Duhul Sfânt putem să-i spunem aproapelui nostru
frate. Rugăciunea Tatăl nostru are menirea de a desăvârşi în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă
de aproapele.
Isus ne-a dat în rugăciunea Tată nostru nu atât schema esenţială a rugăciunii creştine, cât mai
ales conceptul paternităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru care ne face părtaşi de
natura sa divină, care se face vecinul nostru, care îşi aşază locuinţa în cei care îl iubesc: „Dacă
cineva mă iubeşte... Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locui la el”. În acelaşi timp el
este Preaînaltul „care locuieşte în ceruri”, infinit superior oricărei creaturi şi căruia trebuie să i se
acorde ascultare, adoraţie şi laudă.
Dar Isus ne mai învaţă că rugăciunea mai este şi umilinţă, alergare plină de încredere la
Dumnezeu în toate necazurile vieţii pământeşti, de la cele materiale, cum este pâinea cea de toate
zilele, până la cele spirituale, cum este iertarea păcatelor, puterea de a învinge ispitele, eliberarea
de Cel Rău. După cum fiul, în toate trebuinţele sale, aleargă cu încredere la tatăl pământesc, tot
aşa creştinul trebuie să se îndrepte cu încredere filială spre Tatăl ceresc.
„Pentru mine – spune sfânta Tereza a Pruncului Isus – rugăciunea este un avânt al inimii, este o
simplă privire aruncată spre cer, este un strigăt de mulţumire şi de iubire atât în greutăţi cât şi în
bucurii”.
Când ne rugăm Tatăl nostru, să-i cerem mai întâi lui Isus să ne împrumute inima sa pentru câteva
clipe şi vom face o rugăciune faţă de care alta mai bună nu se poate face, fiindcă în inima lui,
putem avea toată siguranţa că totdeauna se roagă Duhul Tatălui cu suspine negrăite, atât pentru a
ne şterge păcatele, cât şi pentru a-i oferi prinosul nostru de iubire.
Sfântul Ioan din Damasc (secolul al VIII-lea), prin cele trei discursuri în apărarea sfintelor
icoane, a stârnit mânia împăratului iconoclast Leon al III-lea Isaurul. Printr-o uneltire perfidă
reuşeşte să-l determine pe califul din Damasc să ordone tăierea mâinii drepte a sfântului Ioan.
Plin de mâhnire şi durere, acesta asaltează cerul cu rugăciuni, principala fiind Tatăl nostru.
Îngenunchează apoi în faţa icoanei Maicii Domnului şi se roagă mai mult cu lacrimile inimii
decât cu buzele. Spre dimineaţă adoarme şi visează că Preacurata i-a pus mâna la loc. Când se
trezeşte constată că visul devenise realitate: mâna îi era la loc, sănătoasă ca înainte de a-i fi fost
tăiată. S-a rugat Tatălui şi Slujitoarea Domnului i-a dus planul la bun sfârşit. Rugăciunea
Bucură-te, Marie ne ajută să spunem cu mai multă credinţă, speranţă şi iubire Tatăl nostru.

Duminica a XVIII-a d.p.a.

Sir 1,2;2,21-23: Cu ce se alege omul din toată averea sa?
Col 3,1-5.9-11: Năzuiţi la cele de sus unde este Cristos.
Lc 12,13-21: Cele adunate ale cui vor fi?

Ben Sirah ne apare destul de pesimist când spune că toate sunt deşertăciune, precum agonisirea
averii cu multă trudă, fiindcă zilele lui sunt numai suferinţă şi chin zi şi noapte (I). În realitate nu
este pesimist deloc, ci vrea să scoată în evidenţă faptul că omul, creat după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, nu-şi va găsi niciodată adevărata împlinire şi fericire decât numai atunci când va
fi dobândit sfinţenia lui Dumnezeu. Totul este conform cu optimismul sfântului Augustin: Ne-ai
făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine.
Evanghelia ascultată azi intră în acelaşi ton cu prima lectură. Isus spune clar mulţimilor să se
păzească de pofta de avere, fiindcă viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui
(III); adică fericirea vieţii trebuie căutată numai în bogăţia adunată în faţa lui Dumnezeu; şi nu
poate fi bogăţie mai mare decât asemănarea cu Dumnezeu în sfinţenie.
Din acest motiv, sau mai bine zis, pentru acest motiv, îi îndemna sfântul apostol Paul pe
credincioşii săi să râvnească la cele de sus, să ucidă ceea ce e pământesc în ei, precum desfrâul,
necurăţia, patimile, dorinţele rele şi acea goană după averi, care este o slujire la idoli, minciuna
etc., ca, având în ei strălucirea învierii lui Cristos, adică asemănarea fidelă cu dumnezeirea lui
Isus, să poată ajunge cu el de-a dreapta Tatălui ceresc (II).
Prin urmare, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea noastră.
Voinţa lui Dumnezeu nu se manifestă numai prin diferite porunci, ci este înscrisă chiar în diferite
împrejurări ale vieţii care creează pentru fiecare om obligaţii precise şi ferme. În primul rând
sunt datoriile proprii cu starea fiecăruia; ele prescriu pentru fiecare comportamentul zilnic
conform voinţei lui Dumnezeu. Pentru persoanele consacrate sunt datoriile indicate de
regulamentul casei, îmbrăţişat voluntar şi glasul superiorilor; pentru preot sunt cele care decurg
din ministerul său, în deplină unire în cuget şi faţă de episcopul propriu; pentru laici sunt cele
legate de familie, profesia şi mediul social în care trăiesc. Urmează alte datorii unite cu alte
situaţii rânduite, sau cel puţin permise de Dumnezeu: sănătate sau boală, bogăţie sau sărăcie,
ariditate sau fervoare spirituală, contrarietăţi sau succese, neplăceri sau mângâieri. Toate acestea
sunt rânduite de mâna părintească a lui Dumnezeu, care în toate acţionează spre binele celor
care îl iubesc. Şi după aceste împrejurări diferite, Dumnezeu prezintă fiecărui creştin datorii
particulare de supunere, de răbdare, de caritate, de hărnicie, sau chiar de oboseală, de jertfă, de
generozitate. Urmând calea datoriilor se capătă siguranţa mersului conform voinţei lui
Dumnezeu, de creştere în iubirea sa.
Toţi acei care cred în Cristos vor fi din zi în zi tot mai sfinţi în condiţiile, în datoriile sau
circumstanţele vieţii şi harului lor, dacă toate le primesc în spirit de credinţă din mâna Tatălui
cresc. Credinţa este aceea care ne ajută să depăşim necazurile pământeşti şi ne ajută să vedem
dincolo de ele mâna lui Dumnezeu care rânduieşte şi călăuzeşte toate spre sfinţirea aleşilor săi.
Lui Dumnezeu nu trebuie să i se spună niciodată nu.
Sfânta Ecaterina de Siena (secolul al XIV-lea) era în jurul vârstei de treizeci de ani când i-a
apărut într-o viziune Mântuitorul şi i-a întipărit semnele rănilor sale din răstignire. Apoi i-a spus:
Vreau să te trimit la episcopi, la conducătorii Bisericii şi ai creştinătăţii, pentru ca tu, o femeie
slabă, să dai de ruşine mândria celor ce se cred mari şi tari.
Puterea celor slabi, care pot da de ruşine mândria celor ce se cred mari şi tari, este sfinţenia vieţii
în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu.

Duminica a XIX-a d.p.a.

Înţ 18,6-9: În timp ce-i loveai pe adversarii noştri, pe noi ne chemai la mărire.
Evr 11,1-2.8-19: Abraham aştepta cetatea, al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu.
Lc 12,32-48: Voi fiţi gata!

Prima lectură din Cartea Înţelepciunii încearcă să dea un răspuns la ceea ce este foarte greu de
înţeles pentru cei mai mulţi oameni: de ce suferă cei drepţi şi se bucură cei nedrepţi? Răspunsul
este: Sfinţii trebuie să fie părtaşi deopotrivă atât la cele bune cât şi la cele rele (I).
Autorul Scrisorii către Evrei dă creştinului motivaţia solidarităţii celui sfânt cu toţi semenii la
bine şi la greu: credinţa. Abraham a fost considerat părintele credinţei; Sara, Iacob şi Isaac sunt
şi ei exemple grăitoare în această privinţă. Au sperat în ceea ce au crezut şi au ajuns să stea la
temelia poporului ales de Dumnezeu din care să se nască Mesia (II).
Mesia, venit pe acest pământ, a dus credinţa la desăvârşire fiindcă promisiunile divine, menite
să-i ducă pe oameni la sfinţenie şi solidaritate la bine şi la greu, sunt mult mai mari decât cele
făcute lui Abraham şi urmaşilor lui, este vorba de învierea din morţi, de viaţa şi fericirea veşnică
din împărăţia Tatălui ceresc. Ce sunt necazurile, ce sunt relele pe care le întâlnim aici în
comparaţie cu bunurile viitoare din cer? A da de pomană, a veghea în rugăciune, a împlini
datoriile zilnice, chiar dacă ni se par o cruce greu de dus, a lupta cu instinctele oarbe ale trupului,
cu divagaţiile fanteziei, cu sofismele amăgitoare ale raţiunii, cu amintirile obscene ale memoriei
etc., nu este uşor, dar, pe cât de grea este crucea, tot pe atât de grea şi mare devine comoara din
ceruri.
Noi găsim ajutorul extraordinar în sfântul Botez pe care l-am primit. În harul Botezului avem
toată bogăţia credinţei, speranţei şi mai ales a iubirii în toată splendoarea lor fiindcă ne leagă
direct de Dumnezeu. Ceea ce ne leagă de Dumnezeu trebuie să ne lege şi de fraţi, buni şi răi,
fiindcă îl avem ca exemplu pe Isus Cristos făcut om, solidar cu toţi oamenii prin natura
omenească, afară de păcat.
Botezul nu are numai o eficacitate negativă, aceea de a-l curăţi pe om de păcat, ci are una cu
adevărat pozitivă: de a plămădi pe fiul adoptiv al lui Dumnezeu. Botezaţii sunt fii ai lui
Dumnezeu tocmai pentru faptul că se renasc la o viaţă nouă „din apă şi din Duh” şi, prin urmare,
li se cere o solidaritate bazată pe caritatea pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile fiilor adoptivi
ai lui Dumnezeu. Făgăduinţele de la Botez, reînnoite în noaptea de Paşti, conştientizează legătura
creştinului cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Considerând plinătatea acestei renaşteri, sfântul Ioan al Crucii scrie: „A se renaşte în spirit, în
această viaţă, vrea să spună că are un suflet foarte asemănător cu Dumnezeu în curăţie, fără nici
un amestec de imperfecţiune. În acest fel se poate ajunge prin participare de unire în a se
transforma pur şi simplu în Dumnezeu, chiar dacă acest lucru nu se întâmplă pe cale esenţială”.
Învăţătorul mistic arată astfel culmea cea mai înaltă la care conduce dezvoltarea deplină a harului
baptismal. O făgăduinţă se face când în perspectivă stă fericirea. Dacă se simte renaşterea zi de
zi, creşterea în credinţă, speranţă şi iubire, făgăduinţa se face cu bucurie. Dacă nu se simte
renaşterea spirituală prin solidaritatea frăţească de zi cu zi, ritualul pascal al reînnoirii
făgăduinţelor de la Botez, nu spune nimic şi pare un ceremonial depăşit.
Sfântul Filip Neri (secolul al XVI-lea) şi-a dăruit viaţa ajutorării aproapelui şi instruirii
tineretului. La moartea sa (avea optzeci de ani) medicii au constatat o curbură aparte a coastelor
toracelui, făcând, parcă, loc inimii largi a acestui sfânt apostol al Romei. El exclama: Cum e
posibil ca un om care crede în Dumnezeu să poată iubi altceva decât pe Dumnezeu? Eu i-aş fi
dat acest răspuns: este posibil când crede dar nu speră în făgăduinţele lui Dumnezeu, când
credinţa se rupe de speranţă, iubirea se îndreaptă spre cele pământeşti, trecătoare şi înşelătoare.

Duminica a XX-a d.p.a.

Ier 38,4-7.9-10: Ieremia – semn de împotrivire.
Evr 12,1-4: Să parcurgem cu perseverenţă cursa de alergare care ne stă în faţă.
Lc 12,49-53: N-am venit să aduc pace, ci dezbinare.

Slujirea lui Dumnezeu, luată în serios în spirit de credinţă, nu oferă o viaţă comodă şi liniştită, ci
expune la risc, la luptă şi la persecuţii. Acesta este mesajul lecturilor de azi.
Ieremia, din prima lectură, ne este exemplu în această privinţă. Singur se luptă cu tot poporul lui
Israel pentru redresarea lui morală şi spirituală. Toţi uneltesc moartea profetului incomod. Numai
un străin îi salvează viaţa, etiopianul Ebed-Melek (I). În lectura a doua, autorul Scrisorii către
Evrei, după ce a vorbit despre credinţa neclintită a celor din Vechiul Testament, îi încurajează pe
creştini să facă la fel: ca şi ei, să ne debarasăm de tot ce ne împovărează, mai întâi de păcatul
care ne înlănţuie, şi vom alerga liberi spre Cristos, începutul şi ţinta credinţei noastre, fiindcă în
lupta contra păcatului nici noi nu ne-am împotrivit până la sânge (II). Isus, declarând fericiţi pe
făcătorii de pace, după ce a lăsat pacea sa ca moştenire discipolilor săi, în evanghelia de azi pare
că se contrazice, declară fără nici o ezitare că n-a venit să aducă pace, ci dezbinare. Se
contrazice? Atât ucenicii, cât şi cei care îl ascultau, ori de câte ori el vorbea despre pace, ei o
înţelegeau în sens omenesc: lipsă de război, revoluţie, certuri dintre oameni etc., adică despre
pacea care este rodul dreptăţii. Isus n-a venit să aducă această pace, ci una superioară, care s-o
garanteze şi pe aceasta. Pacea lui Isus se obţine prin lupta cu sine, cu păcatul, cu diavolul, cu
lumea condusă de Cel Rău; pacea lui Isus este pacea iubirii – pacea mea. Cine înţelege pacea lui
Isus, şi vrea să se bucure de ea, o câştigă cu sabia în mâna sufletului plin de credinţă, speranţă şi
iubire. Un exemplu grăitor în această privinţă ne este sora Tereza-Benedicta a Crucii (Edith
Stein). Evreică de origine, născută la 12 octombrie 1891, ea fiind cel de-al unsprezecelea copil,
s-a convertit la religia creştină, fiind botezată catolic şi primind prima Împărtăşanie la 1 ianuarie
1922; mama şi rudele ei nu au fost niciodată de acord cu această convertire, ci, cu toate că o
iubeau şi admirau, o considerau drept trădătoare, trecută la o sectă eretică; devenită călugăriţă în
Ordinul Carmelului, a fost una dintre numeroasele victime ale Shoah-ului, provocate de barbaria
nazistă. A fost deportată în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, unde a murit într-o cameră de
gazare, împreună cu sora ei, Roza, convertită şi ea la religia creştină şi devenită soră terţiară în
acelaşi ordin. Ataşamentul reciproc dintre mamă şi fiică face sfâşietoare ideea despărţirii dintre
ele. Într-o scrisoare Edith Stein scrie: „Hotărârea (despărţirii) era atât de gravă, atât de încărcată
de urmări, încât nimeni nu putea să-mi arate cu certitudine drumul pe care trebuia să-l aleg. Se
puteau invoca raţiuni excelente atât de o parte cât şi de alta. A trebuit să fac pasul singură şi total
cufundată în noaptea credinţei. Uneori, în cursul acestor săptămâni grele, mă întrebam care dintre
noi amândouă, dintre mama şi mine, o să se îmbolnăvească din cauza aceasta. Am fost tari,
amândouă, până în ultima zi”.
Sosise, într-adevăr, ultima zi. Edith povesteşte: „Ultima mea zi acasă, pe 12 octombrie, cădea
într-o zi norocoasă. Era, pentru evrei, sfârşitul sărbătorii Corturilor, era, în acelaşi timp,
aniversarea zilei mele de naştere. Mama a mers la sinagogă, iar eu am însoţit-o. Voiam să
petrecem această zi în cea mai mare intimitate posibilă. Rabinul a pronunţat o predică frumoasă...
La întoarcere, pe drum, i-am spus că primele mele luni la Carmel vor fi o perioadă de încercare.
Ea îmi răspunse însă: Dacă ai luat hotărârea să încerci o astfel de viaţă, înseamnă că vei
rămâne pentru totdeauna... Apoi mi-a zis: Nu a fost frumoasă predica? I-am răspuns: Ba da.
Mama a adăugat insinuând: Poţi, aşadar, să fii pios şi rămânând evreu? I-am răspuns: Fără
îndoială, dacă nu cunoşti şi altceva. Mi-a răspuns cu întrebarea, mânată de un exces de
disperare: De ce atunci ai cunoscut şi altceva? Nu am nimic împotriva lui (Isus)... se poate să fi
fost un om foarte bun. Dar de ce s-a făcut asemenea cu Dumnezeu? Despărţirea a fost
sfâşietoare”.
În decembrie 1941 scria: Nu poţi să dobândeşti o ştiinţă a crucii decât dacă simţi crucea în
adâncul fiinţei tale. Sabia iubirii este crucea, ea este aceea care desparte pe tată de fiu, pe mamă
de fiică, pe soacră de noră; ba mai mult: ea trebuie să ne despartă sufletul de trup.

Duminica a XXI-a d.p.a.

Is 66,18-21: Trimişii Domnului vor aduna pe toţi fraţii voştri dintre toate popoarele.
Evr 12,5-7.11-13: Pe cine îl iubeşte Domnul îl pedepseşte.
Lc 13,22-30: Vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la ospăţ în împărăţia lui
Dumnezeu.
Domnul proclamă prin profetul Isaia că el însuşi vine să adune pe oamenii din orice naţiune şi de
orice limbă ca să vadă slava sa (I). Noi cunoaştem că Dumnezeu a venit deja prin Fiul său pe
pământ şi şi-a arătat slava sa, slavă pe care a dat-o şi ucenicilor săi ca să ducă vestea cea bună la
toate naţiunile de sub cer, spre a realiza comuniunea în împărăţia Tatălui, împărăţia iubirii. Ştim
că această slavă a lui Dumnezeu, manifestată pe pământ prin învierea lui Isus din morţi şi
coborârea asupra ucenicilor în ziua de Rusalii este Duhul Sfânt. El continuă să reverse caritatea
lui Dumnezeu în inimile oamenilor de pe toată faţa pământului realizând împărăţia lui
Dumnezeu, Biserica lui Isus.
De la învăţătura lui Isaia, în care este profeţită împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ, Isus trece
la proclamarea împărăţiei cereşti, unde se află deja Abraham, Isaac şi Iacob, fiindcă este vorba de
cei care se mântuiesc. Îndemnul lui Isus de a intra prin poarta cea îngustă este îndemnul de a-l
urma pe el, învăţătura lui, fiindcă el însuşi s-a definit Eu sunt poarta oilor. Puţini sunt cei care îl
urmează. Când va veni ziua judecăţii mulţi vor bate la poartă, adică vor striga să le deschidă şi
să-i primească în împărăţia Tatălui, dar va fi prea târziu. Locul lor va fi acolo unde este chinul
veşnic, plânsul şi scrâşnirea din dinţi (III). Când Isus spune că mulţi vor căuta să intre şi nu vor
putea, nu vrea să spună că opera mântuirii are efect redus, ci pune în evidenţă faptul că
suferinţele sale mântuitoare sunt atât de mari încât chiar dacă numai doi sau trei s-ar pierde, tot ar
fi prea mulţi.
Din acest motiv insistă autorul Scrisorii către Evrei să suportăm cu credinţă, speranţă şi iubire
toate încercările vieţii, ca apoi să ajungem să ne bucurăm de rodul păcii şi al dreptăţii. Am
accentuat deja mai înainte că rodul păcii izvorăşte din iubirea lui Isus şi rodul dreptăţii din
iubirea creştinului faţă de semeni. Pacea izvorâtă din iubire şi pacea izvorâtă din dreptate
formează o unitate în legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Cei excluşi din
împărăţia lui Dumnezeu sunt tocmai cei care n-au realizat pacea pe pământ, ci nelegiuirea, adică
s-au folosit chiar şi de cele religioase, precum rugăciunea, Doamne, Doamne şi am mâncat şi am
băut împreună cu tine, adică s-au împărtăşit cu trupul şi sângele lui Isus în mod sacrileg, fără a
realiza iubirea adevărată cu semenii, ci numai pentru satisfacerea egoismului propriu. Împărăţia
lui Dumnezeu, spune sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Romani, nu constă în mâncare şi
băutură, ci în dreptate (în iubirea faţă de semeni), în pace (iubire faţă de pacea lui Isus) şi
bucurie în Duhul Sfânt (comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii). Cine îl slujeşte pe Cristos în
felul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Deci să căutăm ceea ce duce
la pacea şi edificarea reciprocă. Numai aşa se ajunge la mântuire.
Sfântul Iosif de Copertino (secolul al XVII-lea), deşi respins de mai multe ori de la viaţa
călugărească, a dovedit o voinţă de fier şi un curaj deosebit în a încerca iar şi iar. În cele din
urmă, a fost primit în mănăstirea de la Grotella ca frate laic însărcinat cu muncile cele din urmă,
printre care şi grija faţă de măgăruşul gospodăriei. Aici, nimeni nu a avut ce să-i reproşeze, a fost
drept cu fraţii; atât de credincios şi evlavios faţă de Domnul încât deseori când se ruga în faţa
unei icoane plutea în aer în faţa ei; a fost drept până şi faţă de măgăruşul pe care îl îngrijea şi, ca
să nu-l jignească, se numea pe sine frate măgar.

Duminica a XXII-a d.p.a.

Sir 3,19-21.30-31: Smereşte-te şi vei afla har înaintea lui Dumnezeu.
Evr 12,18-19.21-24a: V-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu.
Lc 14,1.7-14: Cine se înalţă va fi umilit iar cine se umileşte va fi înălţat.
Liturgia cuvântului de azi pune un accent deosebit pe virtutea smereniei, în primul rând pentru a
scoate în evidenţă faptul că Isus a fost omul cel mai smerit din istoria omenirii, fiindcă deşi din
fire este Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt, s-a făcut om, a luat firea sclavului, afară
de păcat, de aceea şi Dumnezeu i-a dat un nume care este mai presus de orice nume, ca în
numele lui Isus să se plece tot genunchiul al celor din cer, de pe pământ şi din adâncuri; el şade
de-a dreapta Tatălui şi va veni ca judecător la sfârşitul lumii.
A fi smerit cu adevărat este un lucru foarte greu de obţinut. Cineva spunea că se teme mai mult
de smerenie decât de mândrie, motivând că atunci când se mândreşte este conştient de păcat şi-l
poate regreta, dar când se umileşte se teme ca nu cumva acest act să fie o mândrie asemenea unui
diavol îmbrăcat în haine strălucitoare de înger. Nimeni nu poate fi smerit fără a-l cunoaşte şi
urma pe Isus.
Ben Sirah îndeamnă la smerenie pentru a primi har de la Dumnezeu. Cu cât cineva se apropie
mai mult de Dumnezeu cu atât este mai smerit. Nici nu ne putem gândi la umilinţă fără să ne
amintim de cuvintele Mariei când a devenit Mama lui Dumnezeu, că Domnul a privit la
smerenia roabei sale.
Numai cei smeriţi sunt capabili, asemenea lui Isus, să-şi plece umerii sub povara crucii, să
accepte asemenea lui toate nedreptăţile, umilirile, maltratările etc. Şi numai aşa poate să realizeze
prin cruce acea purificare şi nimicire a păcatului care îl dispune pe om să poată învia cu Cristos.
Isus a condamnat public conduita fariseilor care „iubeau primele locuri la ospeţe şi primele
scaune în sinagogi, să-i salute oamenii în pieţe şi să-i numească «rabi» (învăţători)”.
Nu există altă cale spre a fi urmaşii celui care „nu a venit spre a fi slujit, ci ca să slujească şi să-şi
dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” decât smerenia.
Prin a bea paharul său, Isus vrea să spună că omul trebuie să accepte de a-l urma pe această cale
a umilinţei şi a crucii, vrea să spună că trebuie să se dedice slujirii lui Dumnezeu şi fraţilor, să-şi
pună toate puterile în slujba mântuirii, până la jertfa totală de sine.
Ucenicii Domnului nu trebuie să se lase contaminaţi nici de mentalitatea fariseilor şi nici de cea a
mai-marilor lumii. Conduita lor trebuie să fie total opusă, preferinţele lor trebuie să se îndrepte
cu totul în sens contrar: nu de a domina, ci de a sluji, nu de a se plasa în faţa altora, ci de a se
înfrăţi cu alţii, ba chiar de a se pune mai prejos decât alţii, de a alege ultimul loc.
Atunci orice veleitate de a deţine primatul şi de a se bucura de onorurile lumeşti vor dispare şi
creştinul adevărat va râvni spre o singură glorie: de a se face asemenea Dumnezeului său
răstignit, asemenea apostolului Paul, care spunea cu toată sinceritatea: „Nu vreau să mă
mândresc cu nimic altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”.
Un nobil persan, Hormisdas, auzind de minunăţiile din Roma, s-a dus să le vadă. În cele din
urmă a ajuns şi în faţa împăratului. Acesta l-a întrebat dacă este încântat de frumuseţile capitalei
imperiului său. Hormisdas a răspuns: Mărturisesc cu sinceritate că aşa ceva n-am mai văzut.
Totuşi şi aici am găsit ceva ce se află peste tot: cimitirul cu morminte; şi am dedus că şi aici
oamenii mor ca pretutindeni pe pământ.
La începutul Postului Mare, Biserica ne pune cenuşă pe cap şi ne aduce aminte că din pământ
suntem făcuţi şi în pământ ne întoarcem. Da, trupul se întoarce în ţărână, dar sufletul, prin
smerenie trebuie să se întoarcă la Creatorul şi Domnul său.

Duminica a XXIII-a d.p.a.

Înţ 9,13-18: Cine poate înţelege voinţa Domnului?
Fil 9b-10.12-17: Primeşte-l pe Onesim, nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate preaiubit.
Lc 14,25-33: Oricine dintre voi nu renunţă la toate bunurile sale, nu poate fi ucenicul meu.
Este dovedit ştiinţific faptul că omul nu-şi foloseşte niciodată creierul la întreaga lui capacitate
de a gândi, ci doar a mia parte. Cartea Înţelepciunii găseşte o scuză omului că nu se implică mai
mult în cunoaşterea planurilor şi voinţei lui Dumnezeu: trupul supus putrezirii ne îngreunează
sufletul... ne împovărează mintea cu mii de griji (I). Deci se impune o eliberare a sufletului, a
minţii de povara trupului. Cum? A spus-o Isus mulţimilor care îl urmau atunci şi ne-o spune şi
nouă prin evanghelia de azi: Dacă vine cineva la mine şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl
său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar decât viaţa sa
proprie, nu poate fi ucenicul meu. Iată ceva nemaipomenit în istorie, ceva care la prima vedere
pare contra naturii: de a-l iubi pe altcineva mai mult decât viaţa proprie. Şi totuşi, dacă stăm să
judecăm mai profund lucrurile cu raţiunea luminată de credinţă, trebuie să-i dăm dreptate lui
Isus. Că vom muri este sigur. Dar ne vom mântui? Ne pot da viaţă şi fericire veşnică: tata, mama,
soţia, copiii, fraţii, surorile sau viaţa noastră pământească supusă morţii? Nicidecum. Atunci?
Isus, ca să nu rămânem de ruşine că ne-am pus speranţa în puterile proprii sau în alţii pentru
zidirea unui turn sau câştigarea unei victorii, vrea să-i trimitem lui o solie de pace, să ne dea
pacea sa izvorâtă din iubirea infinită a dumnezeirii sale. Această solie i-o trimitem ori de câte ori
primim sfânta Împărtăşanie.
Când Isus a anunţat pentru a treia oară ucenicilor săi moartea sa iminentă le-a spus: Iată, urcăm
la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor; îl vor condamna la
moarte şi-l vor da pe mâna păgânilor. Aceştia îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui şi-
l vor ucide, dar după trei zile va învia. Aceste cuvine ne ajută să reflectăm asupra misterului
Euharistiei, în care are loc transformarea extraordinară (transsubstanţierea) a pâinii şi a vinului în
trupul şi sângele lui Cristos. Această transformare depinde de o altă transformare, enunţată în
cuvintele rostite ceva mai înainte: Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor. A
fi dat înseamnă că va fi condamnat, batjocorit, biciuit, ucis. Dar, ţinând cont de cuvintele lui Isus,
anume că Fiul Omului a venit ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi,
observăm o transformare între va fi dat şi să-şi dea viaţa. Va fi dat, adică i se va face o
nedreptate, dar Mântuitorul transformă nedreptatea într-un dar mântuitor: să-şi dea viaţa. Este
ceva foarte diferit. Fiul Omului va fi dat, deşi pune în evidenţă o nedreptate aducătoare de
suferinţă, în care revolta ar fi pe deplin justificată, totuşi el realizează această transformare
miraculoasă: face din suferinţa suportată pe nedrept o jertfă pozitivă, adică profită de nedreptate
pentru a-i îndreptăţi pe mulţi scoţându-i din sclavia păcatului. Este o transformare cu adevărat
extraordinară, să ia un eveniment negativ, cum este crucea, şi să îl transforme în evenimentul
pozitiv al istoriei lumii, realizând cel mai neauzit dar al iubirii: să-şi dea viaţa pentru
răscumpărarea celor mulţi.
Numai inima lui Isus putea opera această transformare care este condiţia fundamentală a
Euharistiei: dacă Isus nu ar fi transformat această suferinţă suportată într-un dar generos, plin de
caritate, nu ar fi putut să ne dea trupul său, să ne dea sângele său. Trebuia ca mai întâi să
transforme evenimentul crucii în darul euharistic, ca apoi să ne transmită acest dar în sacrament,
ca noi să găsim calea inversă: de la Euharistie la suportarea crucii de fiecare zi, să ne dea forţa să
primim toate evenimentele vieţii noastre, chiar şi atunci când ne fac să suferim şi să le
transformăm în jertfe generoase în unire cu Cristos, răstignit şi înviat. Datorită Euharistiei,
această forţă se revarsă în noi prin Duhul Sfânt; şi Duhul lui Cristos, care l-a înviat din morţi, ne
îndeamnă mereu şi se roagă în noi cu suspine negrăite, ca să ne bucurăm de învierea din ziua de
apoi.
Cum să nu-l iubeşti pe Isus mai mult decât pe tata, mama, soţia, copiii, fraţii, surorile şi chiar
decât viaţa proprie dacă îţi dă ceea ce nimeni nu poate dat pentru veşnicie?
Călugărul bucătar din comunitatea sfântului Alfons Maria de Liguori nu avea nici alimente şi
nici un ban pentru a le cumpăra. Sfântul s-a dus în capelă şi a bătut la uşa tabernacolului, zicând:
Isuse, călugării mei au muncit pentru tine şi n-au ce mânca. Nu-i lăsa să sufere de foame. A
îngenuncheat şi s-a rugat fierbinte. La scurt timp după aceea s-au auzit bătăi în poartă. Cineva le-
a adus de mâncare din belşug.

Duminica a XXIV-a d.p.a.

Ex 32,7-11.13-14: Domnul a renunţat la pedeapsa cu care voise să lovească poporul său.
1Tim 1,12-17: Cristos a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi.
Lc 15,1-32: Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte.

Poporul lui Israel căzuse în idolatrie: se închina unui viţel făcut din metal topit. Mânia lui
Dumnezeu era gata să se dezlănţuie asupra poporului. Interesant, Dumnezeu îl consultă pe
Moise. Din ce cauză îi cere permisiunea? Moise se roagă pentru popor şi Dumnezeu renunţă la
pedeapsă (I). Aici sunt două mistere care fac o simbioză desăvârşită: smerenia lui Dumnezeu şi
smerenia omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Lectura a II-a pune în evidenţă smerenia lui Cristos care a venit în lume pentru a-i mântui pe cei
păcătoşi. Apostolul Paul simte că a fost iertat de greşelile trecutului său tocmai datorită smereniei
lui Isus, mijlocitor la Tatăl mai mult decât Moise. Fiind Fiul lui Dumnezeu, smerenia sa are
putere de mijlocire infinită (II). Numai cel mândru nu iartă cu adevărat.
Suntem oameni, fiinţe mărginite, dar, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeului
nemărginit, avem trebuinţă de o fericire nemărginită ca să putem rămâne în existenţă. Dumnezeu
s-a angajat să ne obţină această fericire prin smerenia sa izvorâtă dintr-o iubire infinită faţă de
opera mâinilor sale. Evanghelia de azi, ascultată, pune fericirea în prim plan de trei ori: a
păstorului care şi-a găsit oaia, a femeii care şi-a găsit moneda de argint şi a tatălui care
redobândeşte fiul pierdut, invitând toată lumea să ia parte la bucuria sa. Fericirea acestor trei
personaje ne sugerează ideea că Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – fericirea deplină în
sine, stă la baza fericirii tuturor celor din cer; când toţi oamenii vor fi ca îngerii, toţi se vor
bucura de convertirea tuturor. Fericirea omului în Dumnezeu îşi găseşte împlinirea în propria
convertire, fiindcă el nu doreşte moartea păcătosului, ci să trăiască şi să fie plin de fericirea care
îl menţine în viaţă. Însăşi naşterea lui Isus pe pământ a fost o invitaţie la bucurie. Omul păcătos
este mult mai înclinat să accepte convertirea pentru a câştiga bucuria şi fericirea decât de frica
pedepsei. Fiul risipitor se converteşte la gândul fericirii celor din casa tatălui său, acceptând chiar
şi o eventuală pedeapsă. Acceptarea pedepsei şi a jertfelor este semnul evident al convertirii.
Isus însuşi indică mijloacele cele mai importante care pot şi trebuie să susţină efortul convertirii:
pomana, rugăciunea şi postul (înfrânarea); şi insistă mai presus de toate asupra dispoziţiilor
interioare care le fac eficiente. Pomana ispăşeşte păcatele, dar când este făcută numai spre a-i
plăcea lui Dumnezeu şi spre a-l ajuta pe acela care este în nevoie, şi nu spre a fi lăudat.
Rugăciunea îl uneşte pe om cu Dumnezeu şi-i mijloceşte harul, dar numai atunci când porneşte
de pe altarul inimii, şi nu când este redusă la o simplă ostentaţie sau la o simplă mişcare a
buzelor. Postul este o jertfă plăcută lui Dumnezeu şi şterge vina, numai că mortificarea trupească
trebuie să fie însoţită de ceea ce este cel mai important: de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele, şi nu numai faţă de sine. Numai atunci, conclude Isus: Tatăl tău care vede în ascuns
te va răsplăti, numai aşa îţi va ierta păcatele şi-ţi va da harul cu îmbelşugare.
Despre sfântul Dominic se spune că a convertit mai mulţi eretici catari prin veselia sa decât prin
predicile sale. Unul dintre convertiţi a fost şi sfântul Petru de Verona (secolul al XIII-lea).
Părinţii l-au trimis la Universitatea din Bologna. Aici ia contact cu dominicanii şi intră în ordin.
Devine preot şi elocvent predicator în regiunea Como, reuşeşte să readucă în sânul Bisericii
nenumăraţi catari. În drum de la Como la Milano, un grup de catari fanatici îl lapidează. Era
Sâmbăta Mare din 1252. Dar şi după moarte, jertfa lui dă roade: până şi ucigaşul său se
converteşte şi devine călugăr dominican.

Duminica a XXV-a d.p.a.

Am 8,4-7: Contra acelora care îi cumpără cu bani puţini pe cei nevinovaţi.
1Tim 2,1-8: Să se înalţe rugăciuni la Dumnezeu pentru toţi oamenii, căci el vrea ca toţi să se
mântuiască.
Lc 16,1-13: Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi bogăţiilor.

Cel lacom după avere, arată profetul Amos în prima lectură, nu se gândeşte la Dumnezeu nici în
zi de sărbătoare, fiindcă banul este dumnezeul său. Pentru ban nu se dă în lături de la nici o
fărădelege, nu are nici un scrupul când asupreşte pe cei săraci, când înşală pe oricine. Dar
Dumnezeu se jură: Niciodată nu voi uita faptele lor rele.
Isus a spus discipolilor săi parabola administratorului nedrept, care, din bunurile stăpânului său
şi-a asigurat traiul când nu va mai fi administrator, cu intenţia ca ei să pună mai mult efort pe
pământ pentru a câştiga cerul, viaţa veşnică. Mântuitorul a cuprins în cuvântul Mamonă toate
bunurile pământeşti, pe care le cataloghează drept bogăţii nedrepte. Ne întrebăm: nedrepte sunt
şi cele pe care le adunăm cu ajutorul lui Dumnezeu păstrând poruncile? Chiar dacă le-am
dobândit pe cale cinstită cu ajutorul lui Dumnezeu şi avem mai mult decât necesarul pentru viaţă,
şi le reţinem, tot nedrepte sunt, fiindcă ceea ce prisoseşte aparţine celor săraci.
Apostolul Paul, cunoscând cât de lacomi sunt oamenii după avere, căutând fel de fel de posturi
înalte cu venituri bogate, şi cât de greu va intra cel bogat în împărăţia cerului, ne îndeamnă să ne
rugăm pentru mântuirea lor, să privim la Isus, care s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru
noi, a dat omenirii trupul şi sângele său, sufletul şi toată dumnezeirea sa în Euharistie, ca fiecare
dintre noi să aibă parte de înviere şi de viaţa veşnică. Asta contează.
Cu toate că Fiul lui Dumnezeu, pe cruce, a dus la desăvârşire – S-a săvârşit – nunta sa cu
omenirea, pe care a răscumpărat-o din păcat şi, înviind, a făcut-o să se renască la o viaţă nouă şi
i-a dat dreptul (paşaportul) pentru slava cea veşnică, totuşi, atâta timp cât trăim pe acest pământ,
mântuirea noastră este în speranţă, spune sfântul apostol Paul. Este drept: speranţa nu ne face de
ruşine, deoarece este bazată pe iubirea negreşelnică a lui Dumnezeu, deoarece el, care pentru
mântuirea lumii nu a cruţat nici chiar pe Fiul său, ci l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne
va da împărăţia? Dar omul vrea să aibă siguranţa posesiei acuma. Pe când speranţa constă în
aşteptarea unui bine viitor, promis cu toată siguranţa de Dumnezeu, dar încă nesigur, deşi cere
colaborarea liberă a fiecărui om. Această colaborare dă vieţii prezente o notă de precaritate, de
nesiguranţă, de aşteptare, de veghere, de teamă. Cu adevărat suntem chemaţi, şi suntem fii ai lui
Dumnezeu – afirmă Conciliul Vatican II, bazat pe Sfintele Scripturi – dar încă nu am ajuns să
fim cu Cristos în slavă, în acea glorie veşnică în care vom fi asemenea lui Dumnezeu, fiindcă îl
vom vedea aşa cum este, care, deocamdată, ni se pare doar o teorie. De aceea, atâta timp cât
locuim în acest trup şi suntem călători încă departe de Cristos, suspinăm în noi înşine, dorind să
fim cu Cristos, numai că cele văzute ne ademenesc cu deosebită putere. Ştim că viaţa
pământească nu constituie o valoare în sine, definitivă, ci, mai degrabă, o valoare de încercare,
un drum spre o ţintă precisă – veşnicia fericită –, totuşi, înclinaţiile spre cele pământeşti sunt
tiranice.
Un proverb indian spune: Viaţa este un pod. Pe pod treci, dar nu-ţi faci casa pe el. Creştinul,
aşadar, nu trebuie să fie preocupat de grija stabilirii lui cât mai bine pe acest pământ, ci de a
merge fără încetare spre patria care îl aşteaptă cu porţile deschise. Dacă în această viaţă se
foloseşte de bunurile pământeşti, nu trebuie să se ataşeze de ele, ca nu cumva să se oprească la
ele, ci trebuie să ajungă la cele veşnice. Dar, dacă pentru a-şi realiza scopul acesta este necesar să
renunţe la orice ar fi valoare pământească, trebuie s-o facă cu bunăvoinţă, fiindcă ştie că pentru
împărăţia cerurilor trebuie să fie asemenea unui negustor care caută perle preţioase; şi, găsind
o perlă de mare valoare, merge, vinde toate averile sale şi o cumpără. Nimic nu-i mai preţios
decât viaţa veşnică.
Sfânta Elisabeta a Ungariei, împărţea cu multă dărnicie din bunurile pământeşti celor săraci. De
multe ori a primit să fie naşă la botez pentru copii orfani şi să participe la înmormântarea celor
lipsiţi şi părăsiţi. Când soţul, Ludovic, a murit într-o cruciadă, soacra şi cumnaţii au alungat-o din
castelul de la Wartburg împreună cu cei trei copii mici, chiar în timpul iernii. După o noapte
petrecută în frig şi foame, a găsit o biserică şi a intrat, cerând să se cânte un Te Deum de
mulţumire că a fost învrednicită să împărtăşească taina sărăciei lui Cristos. Episcopul Egbert a
încercat s-o convingă să se căsătorească cu împăratul Friedrich al II-lea, dar ea spus: A murit? El
e mort! Atunci, moartă să fie pentru mine lumea, cu toate bucuriile şi onorurile ei!

Duminica a XXVI-a d.p.a.

Am 6,1a.4-7: Cei care acum petrec şi cântă vor trebui să meargă în robie.
1Tim 6,11-16: Păzeşte poruncile până la venirea Domnului.
Lc 16,19-31: Ai primit cele bune, iar Lazăr cele rele; acum el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.

După cum am auzit în prima lectură, profetul Amos condamnă dezmăţul conducătorilor bogaţi
care neglijează pe supuşii săraci şi-i ameninţă cu exilul (I). Isus spune fariseilor bogaţi parabola
bogatului condamnat la iad fiindcă nu s-a milostivit de Lazăr cel sărac (III). Discipolilor săi le-a
spus – după ce i-a cerut unui tânăr bogat să vândă tot ce are şi să dea săracilor şi apoi să vină şi
să-l urmeze, dar acesta a plecat trist fiindcă avea multe bogăţii –, că mai uşor va trece cămila
prin urechea acului decât să intre bogatul în împărăţia cerului; dar nu-i neagă posibilitatea
mântuirii prin atotputernicia lui Dumnezeu. Dacă este înspăimântător să pierzi totul şi să mergi
în exil, dacă este cutremurător numai gândul de a ajunge pe veci în focul iadului, trebuie să ne
facem inventarul bunurilor pe care le avem şi felul cum le folosim, ca să fim drepţi înaintea lui
Dumnezeu, găsind soluţia cea mai bună. În această privinţă ne ajută sfântul apostol Paul cu sfatul
dat ucenicului său Timotei: Fugi de aceste lucruri (fereşte-te de bogăţii ca de o boală pe care este
mai uşor s-o previi decât să o vindeci după ce te-a contaminat) şi străduieşte-te să fii drept şi
evlavios; trăieşte în credinţă şi iubire, în răbdare şi blândeţe, fiindcă chemarea noastră este de a
dobândi viaţa veşnică. Cu ochii aţintiţi spre Cristos avem garanţia victoriei (II).
Cei fără milă faţă de semeni vor fi judecaţi fără milă de Dumnezeu. Cuvintele lui Isus din predica
de pe munte: Fericiţi cei milostivi căci milă vor afla, exclud de la fericire pe cei fără milă.
Marea răsplată promisă celor milostivi este aceea de a găsi milă, care, de fapt, nu-i alta decât
aceea de a-şi asigura mântuirea veşnică. În schimbul puţinei milostiviri folosite între fraţi,
iertându-le ofensele sau datoriile oricât de mari ar fi, sunt totdeauna limitate şi trecătoare,
creştinul se va bucura şi va cânta în veci milostivirile lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu cu
toţii, chiar şi cei mai mari sfinţi, suntem totdeauna datori săraci, mai ales în haruri. Nimeni – cu
excepţia Maicii Domnului, plină de har – nu poate spune că a fost mereu credincios harului şi
iubirii, nimeni nu poate spune că nu l-ar fi ofensat vreodată pe Dumnezeu, cel puţin în lucruri
mici, nimeni nu poate spune că el ştie cum să repare ofensele. Total convinşi de aceste adevăruri,
sfinţii dintotdeauna şi-au dat seama de necesitatea imensă a darului ştiinţei Duhului Sfânt pentru
a învăţa arta milostivirii lui Dumnezeu Tatăl. Conştiinţa propriei mizerii personale trebuie să ne
determine, dacă vrem să fim creştini adevăraţi, să fim nu numai îngăduitori faţă de slăbiciunile
altora, ci să realizăm o apropiere cât mai mare de Tatăl milostivirilor pe cale superioară, pe calea
milostivirii. Creştinul adevărat, simţindu-se legat de milostivirea lui Dumnezeu, iubindu-l pentru
caritatea sa, devine caritabil faţă de fraţii săi, oricât ar fi de răi, ba chiar duşmani.
Sfântul Nicolae, auzind că un tată cu trei fete se află într-o mare sărăcie, şi că fetele sunt pe
punctul de a-şi vinde cinstea spre a scăpa de necaz, s-a dus noaptea pe ascuns şi a aruncat pe
fereastră în casa lor o pungă de bani, necesară pentru zestrea unei fete. A doua noapte a făcut la
fel pentru altă fată. În a treia noapte, tatăl a stat de pândă ca să afle cine este binefăcătorul. După
ce a aruncat punga cu bani pentru zestrea fetei, s-a luat pe urmele lui şi a aflat că este chiar
episcopul său, Nicolae. A căzut în genunchi şi i-a mulţumit.

Duminica a XXVII-a d.p.a.

Hab 1,2-3; 2,2-4: Cel drept va rămâne în viaţă datorită credinţei lui.
2Tim 1,6-8.13-14: Nu te ruşina să dai mărturie pentru Domnul nostru Isus Cristos.
Lc 17,5-10: Dacă aţi avea credinţă...

Profetul Habacuc avea o viziune asupra istoriei omenirii: vedea peste tot numai silnicie,
nelegiuire, nedreptate, certuri, răzbunări etc. Domnul îi cere să scrie viziunea năvălirii
caldeenilor, care vor nimici popor după popor, adică vor fi ca biciul lui Dumnezeu pentru a-i
pedepsi pe toţi răufăcătorii văzuţi de profet la timpul lor. Cei care vor fi găsiţi cu credinţa cea
adevărată vor fi cruţaţi (I).
Apostolii, aşa cum ne relatează evanghelia de azi, şi-au dat seama că în comparaţie cu Isus ei
sunt foarte slabi în credinţă, şi, din acest motiv, nu pot face minuni ca Mântuitorul, de aceea au
cerut să le mărească şi lor credinţa. Isus confirmă lipsa lor, că nu au credinţă nici cât un grăunte
de muştar, dar nu trebuie să ceară credinţă pentru a face minuni, ci pentru a se implica cu
smerenie în slujirea fraţilor lor. A face minuni înseamnă a avea o carismă, dar aceasta nu
valorează mai mult decât slujirea cu umilinţă în duh de credinţă. Isus le cere să slujească cu
credinţă, în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, şi apoi să spună cu umilinţă: Suntem slujitori
netrebnici, n-am făcut altceva decât ceea ce eram datori să facem (III).
Îndemnul apostolului Paul dat lui Timotei este valabil şi pentru noi: să învingem vicisitudinile
istoriei. Dumnezeu ne-a dat un duh de putere, de iubire şi de înţelepciune la sfântul Mir, când
episcopul ne-a impus mâinile şi Duhul Sfânt a coborât asupra noastră, dar acest fapt nu ne
scuteşte de suferinţă, ci ne angajează la luptă pentru răspândirea evangheliei, pentru realizarea
împărăţiei lui Dumnezeu. Angajarea pentru evanghelie este mai preţioasă decât carisma
minunilor. Darul de a face minuni nici măcar nu este o răsplată pentru credinţă, ci dar gratuit din
partea lui Dumnezeu pentru a fi în folosul altora. Dar îl angajează pe cel ce-l primeşte ca în
primul rând să realizeze în sine minunea asemănării lui cu Cristos în pătimire, ca tezaurul
evangheliei să-i îmbogăţească pe cei săraci în credinţă, speranţă şi iubire.
În această privinţă să ne amintim de o altă viziune asupra istoriei făcută de Dumnezeu profetului
Daniel, când i-a descoperit regelui Nabucodonosor visul lui referitor la acea statuie uriaşă: cu
capul de aur, mâinile şi pieptul de argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar
labele picioarelor erau o parte de fier şi o parte de lut. O pietricică s-a desprins singură din vârf
de munte şi, prăvălindu-se, a izbit statuia peste părţile de fier şi de lut. Statuia s-a prăbuşit şi s-a
transformat în totalitate într-un praf pe care l-a spulberat vântul şi n-a mai rămas nimic. Numai
pietricica a crescut şi s-a făcut cât un munte care a acoperit tot pământul. Muntele reprezintă
împărăţia mesianică ce nu va fi nimicită în veci de veci.
Credinţa în Cristos are menirea să ne facă părtaşi ai acestei împărăţii. Ea este o operă
dumnezeiască în curs de realizare în istorie. Noi suntem chemaţi să colaborăm cu credinţă plină
de umilinţă sub oblăduirea Duhului Sfânt spre a face din însăşi viaţa noastră o carismă făcătoare
de minuni.

Duminica a XXVIII-a d.p.a

2Rg 5,14-17: Naaman şi-a mărturisit credinţa în Dumnezeul lui Israel.
2Tim 2,8-13: Dacă vom rămâne statornici, vom domni împreună cu Cristos.
Lc 17,11-19: Nu s-a întors nici unul să dea mărturie lui Dumnezeu afară de acest străin.

Naaman, generalul sirian din prima lectură, deşi cam greu, totuşi ascultă îndemnul profetului
Elizeu: se scufundă de şapte ori în Iordan şi se vindecă de lepră. În urma acestei minuni îşi
mărturiseşte credinţa în Dumnezeul lui Israel şi se hotărăşte, ca recunoştinţă, să-i slujească toată
viaţa (I).
Zece leproşi dintr-un sat ies în întâmpinarea lui Isus şi-l roagă să aibă milă de ei şi să-i vindece.
Mântuitorul îi trimite să se arate preoţilor, care, constatând vindecarea lor, să le dea certificatul
de sănătate spre a se întoarce în familiile lor. Mergând pe drum au constatat că s-au vindecat.
Plin de recunoştinţă, unul singur, un samaritean credincios, se întoarce să-i mulţumească lui Isus
şi să aducă preamărire lui Dumnezeu. Cu ceilalţi nouă ce s-a întâmplat? Evanghelistul Luca nu
ne spune cum a fost întâlnirea lor cu preoţii, care, în mod normal ar fi trebuit să-i trimită înapoi
la Isus şi să-i mulţumească, dar se vede treaba că nici ei nu aveau prea multă credinţă. Faptul este
regretat de Isu, care este mâhnit că ei nu s-au întors să-i aducă slavă lui Dumnezeu ca
recunoştinţă (III).
Îndemnul apostolului Paul dat discipolului său Timotei se axează pe credinţa învierii lui Isus.
Recunoscător că a fost readus la viaţa adevărată, prin vederea Celui Înviat pe drumul
Damascului, Paul, ţinut în lanţuri, oferă această suferinţă pentru cei aleşi, ca să obţină mântuirea
şi gloria veşnică. Se vede aici grija părintească a lui Paul pentru toţi cei pe care el i-a adus la
credinţă. Sigur că printre cei aleşi Paul îl avea la inimă pe Timotei, şi dorea ca acesta să-i urmeze
exemplul statorniciei în credinţă. Oricât de mari ar fi greutăţile pe care le întâmpinăm din cauza
predicării evangheliei, la temelia statorniciei trebuie să stea recunoştinţa, fiindcă numai dacă
vom rămâne statornici, vom domni cu Cristos.
Isus însuşi a spus: „Nimeni dintre cei care pun mâna pe coarnele plugului şi apoi se uită înapoi,
nu-i vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”. Cine se întoarce înapoi se condamnă de bunăvoie de a
nu ajunge la ţintă. Este un om slab, un nimic, un dezertor, în timp ce creştinul autentic trebuie să
fie puternic, curajos, statornic. Harurile care însoţesc viaţa creştină în general şi fiecare vocaţie
particulară – pentru cei căsătoriţi, persoane consacrate sau preoţi – sunt de aşa natură ca să
asigure pentru fiecare tăria necesară ca să persevereze cu statornicie în îndeplinirea obligaţiilor
asumate. Este imposibil ca Dumnezeu să părăsească pe acela care este recunoscător pentru viaţa
sa, pentru mântuire, pentru chemarea la înviere şi la viaţa veşnică şi vrea să-i fie credincios cu
orice preţ şi ca atare se luptă fără răgaz ca să învingă ispitele egoismului şi linguşirile lumii.
Fidelitatea lui Dumnezeu depăşeşte mult, infinit de mult, fidelitatea omului: „Dumnezeu este
credincios – afirmă sfântul Paul – şi nu permite să fiţi ispitiţi peste puteri, dar împreună cu ispita
va da şi ajutorul necesar pentru a o învinge”.
Ca să nu uite de statornicia sa în credinţă faţă de Dumnezeul lui Israel, Naaman a luat pământ din
locul de unde a fost vindecat spre a-l duce acasă şi din el să facă un altar pe care să-i aducă
Domnului jertfa recunoştinţei sale. Mai mult decât Naaman, fiecare dintre noi am fost vindecaţi
de lepra păcatului chiar de mai multe ori. Care este semnul nostru de recunoştinţă? Dacă nu-l
avem, riscăm să ne îmbolnăvim şi să nu mai găsim vindecarea.
Aflăm din viaţa sfântului Gherasim că într-o zi trecea pe lângă apa Iordanului. Un leu se chinuia
şi nu putea să meargă fiindcă într-o labă umflată avea un spin mare. Sfântul s-a apropiat cu curaj
şi, după ce l-a mângâiat ca semn că îi vrea binele, s-a aplecat, i-a scos spinul şi i-a pansat rana. În
scurt timp leul s-a vindecat şi, ca recunoştinţă, l-a căutat pe Gherasim şi s-a aşezat la picioarele
lui ca un câine blând. Din acea zi nu l-a mai părăsit. Când sfântul a murit, leul s-a aşezat pe
mormântul lui, a urlat din când în când, până a murit.

Duminica a XXIX-a d.p.a.

Ex 17,8-13: Când Moise îşi ridica mâinile, erau mai tari israeliţii.
2Tim 3,14-4,2: Omul lui Dumnezeu să fie înzestrat cu cele necesare pentru orice faptă bună.
Lc 18,1-8: Domnul va face dreptate aleşilor săi care strigă către el.

Tema centrală a lecturilor de azi este rugăciunea. Isus, venind în lume să desăvârşească Legea şi
Profeţii, a avut în vedere desăvârşirea rugăciunii lor. Pentru noi, nu atât izbânda obţinută asupra
amaleciţilor de Iosua, datorită rugăciunii lui Moise, are valoare, ci faptul că ea, rugăciunea, face
parte integrantă din firea omului, este o funcţie vitală; dacă firea naturală slăbeşte, slăbeşte şi
rugăciunea, dacă natura umană este susţinută, capacitatea de rugăciune creşte. Asta pe de o parte,
iar pe de altă parte, constatăm că rugăciunea, ca funcţie vitală a omului, este atât de imperfectă
încât ne mirăm că Dumnezeu o ia în seamă. În timp ce Moise se ruga pe deal, în vale Iosua
măcelărea (I). Ne este permis azi să ne rugăm pentru moartea duşmanilor? Moise trece drept cel
mai mare dintre profeţi. Dar acţiunea lui profetică de a se ruga trebuia adusă la desăvârşire de
Isus, care a spus clar: „Iată, unul mai mare decât Moise este aici”. Pe crucea de pe Calvar, Isus
desăvârşeşte orice rugăciune, mai ales pe cea faţă de duşmani: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!
Moise se ruga aşezat pe o piatră; Isus, pus pe lemnul tare şi înţepător, susţinut de cuiul grosolan
bătut în tălpile picioarelor. Mâinile lui Moise erau susţinute de colaboratorii săi cei mai apropiaţi
– Aaron şi Hur –, pe când mâinile lui Isus erau susţinute şi străpunse de cuiele bătute fără milă de
ura duşmanilor săi. Moise se ruga şi Iosua măcelărea. Isus, nu numai că se roagă Tatălui pentru
iertarea duşmanilor, pe care el însuşi i-a iertat, dar le găseşte şi o scuză aproape incredibilă, că nu
ştiu ce fac. Pentru un creştin, dacă se roagă şi iartă pe duşman, dar nu-i găseşte scuză, rugăciunea
nu-i desăvârşită; oricând poate scoate sabia (limbii) împotriva duşmanului iertat doar cu buzele.
Rugăciunea lui Isus de pe cruce n-a fost o rugăciune spontană, ci încoronarea rugăciunilor
întregii sale vieţi de pe pământ, când petrecea nopţi întregi în rugăciune, când se ruga cu atâta
zel, în extaz de intimitate cu Tatăl, când rugăciunea lui era ca o minune e pentru ucenici, când
fericirea străbătea întreaga lui fiinţă şi îi dădea strălucirea taborică şi, uimiţi, l-au rugat:
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Isus i-a învăţat Tatăl nostru, dar mai mult, le va da Euharistia
prin care să câştige victoria iubirii fără violenţă.
În lectura a doua, apostolul Paul insistă ca ucenicul său Timotei să rămână ataşat de ceea ce
cunoştea încă din copilărie, de Sfintele Scripturi, fiindcă ele dau înţelepciunea care duce la
mântuire, prin credinţa în Cristos, care a desăvârşit toată Scriptura. N-am cunoaşte desăvârşirea
Noului Testament, dacă n-am cunoaşte nedesăvârşirea Vechiului Testament. Desăvârşirea
Noului Testament ne dă înţelepciunea mântuirii. Înţelepciunea a fost socotită totdeauna ca virtute
morală, care îl ajută pe om să cunoască şi să aleagă mijloacele cele mai nimerite pentru
săvârşirea binelui şi evitarea răului. Dar, înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în
Cristos este cu totul altceva, este un dar gratuit al Duhului Sfânt, rod al venirii în lume a lui Isus:
m-a uns (cu darul înţelepciunii etc.) să duc săracilor vestea cea bună; şi ea desăvârşeşte virtutea
morală. Despre regele Solomon se spune că a fost omul cel mai înţelept, dar ceea ce a fost
Solomon este cu totul altceva, el a cerut la Ghibeon de la Dumnezeu darul înţelegerii: „Dăruieşte
robului tău inimă pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul tău şi să deosebească ce este
bine şi ce este rău”, pe când adevărata înţelepciune aducătoare de mântuire constă într-o ştiinţă
savuroasă – sapida scientia – în care se delectează sufletul în care sălăşluieşte cuvântul lui
Cristos inspirat de Duhul Sfânt. De aceea Mântuitorul a spus: „Iată, aici este unul mai mare decât
Solomon”. Darul înţelepciunii face din ucenicul lui Isus o carismă, un apostol care se dăruieşte
total pentru mântuirea altora, chiar şi atunci când insistă în orice împrejurare, potrivită şi
nepotrivită, când atrage atenţia, dojeneşte, îndeamnă, dar cu multă răbdare şi grijă de a instrui
(II).
Prin parabola judecătorului nedrept, Isus vrea să le imprime ucenicilor săi spiritul rugăciunii
continui. Nu vor putea ajunge la perfecţiunea rugăciunii sale, de a ierta duşmanilor, de a cere
Tatălui să-i ierte şi el, şi, mai ales, de a găsi scuză răutăţii lor, decât rugându-se fără încetare
(III). Prin urmare, scuza, este înţelepciunea aducătoare de mântuire, prin credinţa în Isus.
Întrebarea lui Isus despre credinţa oamenilor de la a doua sa venire, se poate formula şi aşa:
Când va veni Fiul Omului, oamenii se vor mai ruga pe pământ? Răspunsul este: Da, se vor
ruga, fiindcă este în firea omului să se roage, dar nu-l vor cere pe Duhul Sfânt şi nici nu se vor
bucura de darul înţelepciunii care aduce mântuirea. Apostolul şi întreaga Biserică trebuie să se
roage fără încetare tocmai pentru rugăciunile oamenilor lipsite de credinţă, dar pline de
superstiţii, de interese materiale, pline de violenţe etc., spunând în unire cu Isus: „Tată, iartă-i că
nu ştiu ce fac!”

Duminica a XXX-a d.p.a.

Sir 35,15b-17.20-22: Rugăciunea celui sărac străbate norii.
2Tim 4,6-8.16-18: Nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului.
Lc 18,9-14: S-a întors acasă îndreptăţit vameşul, nu fariseul.
Putem vedea în afirmaţia lui Ben Sirah că rugăciunea celui sărac străbate norii şi rămâne
nemângâiat până când Cel Preaînalt nu intervine în favoarea celor drepţi (II) o referire la
rugăciunea lui Isus Cristos? Indiscutabil, fiindcă Isus este săracul prin excelenţă şi toţi ceilalţi
săraci care se roagă îşi găsesc rodul rugăciunilor lor numai prin el. Nimeni nu ajunge la Cel
Preaînalt, la Tatăl, decât prin mine, spune Isus. Despre sfântul Francisc din Assisi, icoana
autentică a sărăciei lui Isus, se spunea că nu se roagă, fiindcă el însuşi este rugăciune. Isus arată
că numai cel plin de sine, cel mândru, când se roagă nu cere orice, ci îşi expune bogăţiile sale
spirituale arătându-i-le lui Dumnezeu şi să ia la cunoştinţă că îi este dator să fie de partea lui în
orice împrejurare, ca nu cumva să-l lase să ajungă în sărăcie, să râdă alţii de el şi să-l considere
blestemat, fiindcă n-o să mai aibă posibilitatea să vadă un om aşa de vrednic şi cu atâtea fapte
bune precum este el (II). Era aproape să spună: Vai de tine, Doamne, dacă nu mă iei în seamă
mai mult decât pe păcătosul acesta mizerabil din urma mea, ai de-a face cu mine! Despre sfântul
Paul avem impresia că se laudă, că şi el îşi pune vredniciile lui în evidenţă: Am luptat lupta cea
bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa şi nu-mi rămâne decât să primesc
cununa învingătorului. Dar nu se mândreşte, nu se ridică peste alţii, ci, din contra, se smereşte, se
recunoaşte jertfă pentru alţii, care au şi ei dreptul la cununa învingătorului, fiindcă şi ei aşteaptă
cu dragoste arătarea în mărire a judecătorului celui drept; acestuia se roagă să nu ţină în seamă
nedreptăţile ce s-au făcut, ci să-i ierte pe toţi cei ce l-au părăsit; îi scuză că nu ştiu ce fac, fiindcă
numai aşa şi-a putut da seama cât de fidel este Dumnezeu cu cel sărman. Aici sfântul Paul atinge
perfecţiunea rugăciunii săracului Isus de pe cruce: iartă, cere ca şi Tatăl să ierte şi găseşte scuză
celor ce l-au nedreptăţit: nimic nu s-a făcut fără permisiunea lui Dumnezeu.
În pofida faptului că Legea lui Moise ocrotea drepturile orfanilor şi ale văduvelor, aceştia erau
adesea victime ale samavolniciilor şi nedreptăţilor celor bogaţi, fiind săraci şi lipsiţi de apărare în
faţa tribunalelor. Fără a se mai ţine seama de spiritul Legii, de iubire şi de dreptate,
considerându-se că cei bogaţi sunt binecuvântaţi şi ocrotiţi de Dumnezeu, iar cei săraci părăsiţi şi
bătuţi de Dumnezeu pentru păcatele lor, iar Iob este un exemplu în această privinţă, se poate
profita de ei. Isus se arată şi de data aceasta ca un desăvârşitor al Legii: nu tot cel bogat este
binecuvântat de Dumnezeu ca fiind drept, şi nici cel sărac nu este un pedepsit de Dumnezeu ca
fiind păcătos şi nedrept. În faţa lui Dumnezeu este drept atât bogatul cât şi săracul în măsura în
care este plin de smerenie. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere şi cui i s-a dat puţin, puţin i se va
cere. Dar vai celor bogaţi care asupresc pe cei săraci, mănâncă avuţiile văduvelor şi se prefac că
se roagă îndelung.
La rădăcina unui plop a răsărit un dovleac şi care în foarte scurt timp a crescut şi a ajuns în vârful
copacului. Atunci dovleacul încrezut, l-a întrebat cu trufie pe plop: În câtă vreme ai crescut aşa
de mare? Acesta i-a răspuns: Nu în mai puţin de zece ani. Dovleacul i-a spus: Vezi cât de mare
este meritul meu că te-am ajuns, ba chiar te-am întrecut cu o palmă, deşi nu sunt decât de două
luni? Plopul i-a spus: Nu te preamări cu performanţa aceasta, fiindcă ceea ce creşte repede, tot
atât de repede piere. Aşa s-a întâmplat cu dovleacul, la prima brumă i-a căzut nasul din vârful
plopului, frunzele s-au ofilit şi viţa subţire s-a uscat... Pe când plopul şi-a continuat creşterea. Cel
smerit îşi înfige rădăcinile adânc numai în milostivirea lui Dumnezeu şi se înalţă spre cerul
albastru aşteptând coroana dreptului judecător.

Duminica a XXXI-a d.p.a

Înţ 11,23-12,2: Tu ai milă de toţi oamenii şi iubeşti tot ce există.
2Tes 1,11-2,2: Domnul nostru Isus Cristos va fi preamărit în voi şi noi în el.
Lc 19,1-10: Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut.

Zaheu, omul bogat şi mai-marele vameşilor din Ierihon, stând la tejgheaua lui a avut posibilitatea
să afle de la unul şi de la altul, mai ales de la cei vămuiţi cu lăcomie, că există un om diferit de
ceilalţi oameni, care urmăreşte numai binele celor din jur şi nimic pentru sine. Evanghelistul
Luca ne redă episodul cu Zaheu abia în capitolul 19, înainte ne redă o mulţime de fapte minunate
săvârşite de Isus, despre care mai-marele vameşilor putea fi informat, şi anume:
– la botezul lui Isus s-a deschis cerul, Duhul Sfânt a coborât asupra lui sub chip de porumbel şi
glasul Tatălui a confirmat că acesta este Fiul său iubit în care îşi găseşte toată bucuria;
– a fost ispitit în pustiu, unde a postit 40 de zile şi l-a învins pe Diavol;
– în sinagoga din Cafarnaum a eliberat un om posedat de Satana;
– tot aici a vindecat-o pe soacra lui Petru şi pe alţi mulţi bolnavi;
– a realizat o pescuirea minunată în plină zi;
– a vindecat un lepros şi apoi alţi zece deodată;
– a iertat păcatele unui paralitic şi apoi l-a vindecat; şi culmea,
– a chemat un vameş cu numele Levi, care şi-a lăsat toate, a dat un ospăţ de despărţire şi apoi l-a
urmat, devenindu-i discipol;
– unui centurion roman, păgân, i-a vindecat servitorul pe care nici măcar nu l-a văzut;
– a înviat doi morţi, pe fiul văduvei din Naim şi pe fiica lui Iair;
– ba chiar aici, la Ierihon, l-a vindecat pe un cerşetor orb atât de cunoscut de toată lume, deci şi
de Zaheu.
Informaţiile despre Isus îi veneau zi şi noapte. Cum să nu-i trezească curiozitatea? Era conştient
că o întâlnire personală cu Isus i-ar schimba felul său de a privi viaţa şi moartea, fericirea şi
nefericirea, bogăţia şi sărăcia, înţelepciunea şi prostia, iubirea şi ura etc. Mulţi i-au dat informaţii
dar nu i-au putut da forma omului desăvârşit. Isus singur dă formă desăvârşită omului. Zaheu
primeşte de la Isus forma omului desăvârşit şi declară în mod solemn că dă jumătate din avere
săracilor şi despăgubeşte pe cei nedreptăţiţi la vamă de patru ori mai mult (III).
Datoria noastră creştinească, mai ales a celor chemaţi de Isus în mod special pentru apostolat, stă
în a da informaţii despre Isus, de a ne ruga fără încetare pentru alţii, ca el să fie preamărit în
fiecare om şi în ziua Domnului, când va veni ca judecător, toţi să afle bucuria mântuirii (II).
Fiecare creştin trebuie să ajungă la această înţelepciune, că Dumnezeu, fiind iubire, vrea ca toţi
oamenii să se convertească, adică să capete forma omului nou prin întâlnirea personală cu Isus
din Euharistie.
Iată cum şi-a înţeles o mamă creştină chemarea ei! Este vorba despre Elisa Vaughan de
Courtfield (Anglia) care, în cei douăzeci de ani de căsătorie, a avut 13 copii. A mers zilnic la
sfânta Liturghie, afară de cazurile imposibile, şi s-a împărtăşit cu vrednicie; ba mai mult, a stat
aproape zilnic câte o oră în faţa preasfântului sacrament în adoraţie, rugându-se pentru vocaţia
religioasă a copiilor săi. Din cei treisprezece, cinci fete şi opt băieţi, patru au devenit călugăriţe şi
şase preoţi, dintre care unul a fost preot iezuit, unul călugăr benedictin şi altul a devenit
fondatorul unei congregaţii preoţeşti cu o disciplină foarte severă; trei din şase preoţi au ajuns
episcopi, iar cel mai mare ca vârstă a fondat Societatea Mill-Hill pentru misiunile externe,
devenind mai apoi renumitul cardinal Vaughan de Westminster.
Mai este loc pentru comentarii?

Duminica a XXXII-a d.p.a.

2Mac 7,1-2.9-14: Regele universului ne va învia la o viaţă nouă.
2Tes 2,16-3,5: Domnul să vă întărească inimile, ca să puteţi săvârşi binele în tot ce faceţi şi
spuneţi.
Lc 20,27-38: Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii.

Singurul care are dreptul să ne vorbească deschis, clar, cu autoritate şi din proprie experienţă
despre înviere şi viaţa veşnică este Isus. El este singurul învăţător înzestrat de Tatăl cu autoritate
dumnezeiască, pe care ni l-a trimis sub călăuzirea Duhului Sfânt ca să ne dea mărturie despre
adevărul învierii şi al vieţii veşnice. El singur a murit, a înviat, s-a arătat viu după înviere şi în
faţa martorilor s-a înălţat la cer.
Dacă fraţii Macabei au murit cu speranţa învierii mult înainte de Cristos, acest fapt arată că omul
poartă în sine ceva care îi vorbeşte despre nemurire, despre viaţa veşnică, despre necesitatea
învierii. În primul rând despre nemurire ne vorbeşte sufletul pe care Dumnezeu l-a imprimat în
fiinţa primului om, suflându-i-l în faţă, şi Adam a devenit fiinţă vie după chipul şi asemănarea
Creatorului. Sfântul Francisc de Sales vorbeşte despre instinctul maternităţii unor potârnichi
hoaţe care fură ouăle din alte cuiburi, le clocesc, numai că puii, abia ieşiţi din găoace, auzind
glasul mamei adevărate, lasă potârnichea hoaţă şi-şi urmează mama. Sfântul Ignaţiu de Antiohia
spunea: Aud mereu în sufletul meu un glas care îmi spune: Vino la Tatăl!
Cu cât omul este mai drept, mai sfânt, cu atât mai mult simte necesitatea învierii şi a vieţii
veşnice. Dreptul Iob spunea: Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din
pământ voi învia. Cei şapte fraţi Macabei, crescuţi în cinste şi demnitate de credincioasa lor
mamă, preferă să moară, dar să nu calce Legea, ştiind că virtutea este nemuritoare, adică iubirea
mamei este o părticică din iubirea Creatorului nemuritor, şi, prin urmare, i se cuvine răsplata
învierii trupului care suferă martiriul. Isus însuşi, ca să ne mântuiască, a venit pe pământ să
trezească în om simţul raţional după viaţă, adevăr, dreptate şi fericire; n-a venit să ne stingă
foamea, ci să ne-o mărească, fiindcă, dacă scopul omului ar fi doar viaţa efemeră de pe pământ,
i-ar fi fost suficient instinctul conservării ca la toate celelalte fiinţe vii: animale, păsări, viermi
etc. Ar fi neraţional ca omul cu minte şi voinţă să se lupte numai pentru un scop ce se poate
atinge şi fără raţiune. De aceea spune sfântul Francisc de Sale că viaţa este scurtă, dar de o
valoare nemărginită pentru că ascunde în ea germenul veşniciei; şi fericit este omul care
înţelege acest adevăr. Adevărul este că trebuie să ajungem odată să cunoaştem tot adevărul
pentru care am fost creaţi cu minte şi voinţă, superiori oricăror alte fiinţe de pe pământ. Altfel,
Dumnezeu însuşi ar apare ca fiind absurd în cererile lui faţă de om, mai ales de a-l cinsti şi de a-l
iubi mai presus de orice, cu toată fiinţa, din toată inima, din tot cugetul şi cu toate puterile; ca
apoi să-l reducă la nefiinţă. Ar fi ca şi cum i-ar spune: Cântă-mi! Pentru că te-am condamnat la
moarte veşnică şi mormântul va fi adevărata ta locuinţă! Ar fi drept? Ar fi absurd. Or,
Dumnezeu este înţelepciunea prin excelenţă.
Dacă sfântul Paul se ruga pentru credincioşii din Tesalonic, ca Domnul să le întărească inimile,
ca să poată săvârşi binele în cuvinte şi fapte, o făcea tocmai cu scopul de a menţine în ei
simţământul viu al adevărului şi al dreptăţii care îl caracterizează pe Dumnezeu.
Sfântul Augustin ne relatează visul unui medic din Cartagina, numit Ghenadie, care avea îndoieli
despre nemurirea sufletului şi a vieţii veşnice. I s-a arătat în vis un tânăr strălucitor ca un înger,
care l-a întrebat: „Ghenadie, acum dormi sau eşti treaz?” „Dorm”, a răspuns medicul. „Mă vezi?”
„Te văd”. „Cu ce mă vezi? Cu ochii trupului?” „Nu, aceştia sunt închişi. Nu ştiu cu ce te văd”.
„Ghenadie, auzi ce-ţi spun?” „Aud”. „Cu ce auzi? Cu urechile?” „Nu. Nu ştiu cu ce aud”.
„Ghenadie, vorbeşti acum cu mine?” „Vorbesc”. „Cu ce vorbeşti? Cu gura?” „Nu. Nu ştiu cu ce
vorbesc”. „Vezi, îl lămuri îngerul, simţurile tale sunt acum în repaus şi totuşi vezi, auzi şi
vorbeşti. Când va veni vremea ca simţurile să se odihnească definitiv, când vei muri, şi atunci vei
auzi, vei vedea şi vei simţi”.
Prin urmare: Domnul să vă întărească inimile, ca să puteţi săvârşi binele în tot ceea ce faceţi şi
spuneţi, ca să aveţi parte de înviere şi de viaţa cea veşnică cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Duminica a XXXIII-a d.p.a.

Mal 4,1-2a: Va răsări pentru voi soarele dreptăţii.
2Tes 3,7-12: Cine nu vrea să muncească să nu mănânce.
Lc 21,5-19: Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa.

Lecturile de azi poartă pecetea profetică. Malahia prevesteşte venirea Zilei Domnului, în care vor
arde toţi cei răi ca într-un cuptor, dar celor buni li se va face dreptate (I). Deşi în lectura a doua
nu se face vreo profeţie, totuşi ea repară consecinţa unei profeţii. Sfântul Paul, în Scrisoarea
întâi către Tesaloniceni, afirmase că ziua Domnului este iminentă. Cristos vine şi-i va aduce cu
el pe cei morţi, dar înviaţi, iar cei vii de pe pământ vor fi răpiţi în văzduh şi cu toţii îl vom
întâmpina pe Domnul. Unii credincioşi din Tesalonic, auzind că venirea Domnului este atât de
aproape, şi-au zis că nu mai are rost să muncească şi să agonisească, ci umblau cerşindu-şi hrana.
Paul lămureşte cele spuse: Domnul poate veni oricând, dar este o datorie sfântă a creştinului de a
fi găsit muncind. Munca este o rugăciune şi o cinste, fiindcă omul colaborează cu Dumnezeu
pentru viaţă şi din prisos poate face un act de caritate.
Evanghelia ne oferă profeţia lui Isus despre dărâmarea Ierusalimului, ca o prefaţă la sfârşitul
lumii. Accentul este pus pe statornicia în credinţă, ea salvează viaţa, chiar dacă toate celelalte vor
fi nimicite.
Profetismul era un privilegiu al Vechiului Testament. Profetul era trimisul lui Dumnezeu între
oameni. El era glasul care vorbea în numele lui Dumnezeu, mână care scria tot ce-i insuflă Duhul
Sfânt. Profetul vedea cu precizie şi claritate răul ce domnea în acel timp, osânda ce va veni
mâine, starea fericită ce va urma pocăinţei şi moartea ce va urma nepocăinţei. Profetul avea
misiunea de a întoarce la Dumnezeu pe închinătorii la idoli, de a combate viciile şi de a transmite
viitorului scânteia spiritualităţii aprinsă în lume de pronia divină în vederea venirii lui Mesia pe
acest pământ. Moise, pe care israeliţii l-au considerat totdeauna ca pe cel mai mare profet, a
prezis venirea unui alt profet mare şi i-a îndemnat să-l aştepte şi să-l primească. Noul Testament
confirmă scrierile Vechiului Testament fiind dovada cea mai grăitoare a originii divine a
profetismului adevărat.
Este necesar să facem o distincţie clară între profeţie şi oracol, între profeţie şi fenomenul de
telepatie şi între profeţie şi prezicerile ştiinţifice. Profeţia se caracterizează prin claritate şi
precizie. Nu are intenţia de înşelăciune nici cât negrul de sub unghie. Oracolul este confuz şi
imprecis. Când regele Epirului, Pyrrhus, a întrebat-o pe Pitia de la Delfi dacă se va întoarce din
războiul cu romanii, oracolul ei a fost: „Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri în război”.
Şmecheria stătea doar în mutarea virgulei înainte sau după silaba nu. „Te vei întoarce nu, vei
muri” sau „Te vei întoarce, nu vei muri”. Despre astfel de oracole spunea Cicero că erau în aşa
fel meşteşugite, încât ceea ce se întâmpla părea să fi fost prezis; dar erau atât de obscure, că
formularea lor se putea aplica unui fapt ca şi contrariului său. De astfel de oracole ale
şarlatanilor ne avertizează Isus că se vor face în numele lui. Oracolul este un profesionist, un
profitor, un interesat, un impostor, un înşelător al celor naivi şi slabi în credinţă.
Este deosebire între profeţie şi telepatie. În profeţie se anunţă un eveniment ce va avea loc peste
zeci, sute şi chiar mii de ani, pe când telepatia descoperă gândurile prezente ale unei persoane ce
se află la o mare distanţă. Telepatia este un fenomen natural, pe când profeţia este extraordinar, o
carismă dată unei persoane în folosul altora.
Este o deosebire ca între cer şi pământ între profeţie şi o prezicere ştiinţifică, precum o eclipsă de
lună, de soare, apariţia unei comete etc. Profeţia nu se sprijină pe mijloace naturale, ci chiar pare
să le contrazică.
Robert Reidt, şeful adventiştilor dintr-un stat din America, a prezis adepţilor săi că în ziua de 7
februarie 1925 va apărea spre răsărit un nor, care nu va fi văzut decât de credincioşii săi. În acel
nor va fi Cristos, care va veni pe pământ călăuzit de arhanghelul Gabriel şi de alţi îngeri. Acesta
va fi începutul sfârşitului. Venirea lui va dura şapte zile. Luându-i pe cei aleşi de pe pământ va
călători cu ei spre cer timp tot de şapte zile. Ridicarea spre cer îşi va avea startul pe un munte în
apropiere de San Diego (California), unde va străluci lumina divină. Menirea sa personală, şi-a
prezis-o Robert Reidt, va fi să cânte din chitară în drum spre paradis. Toţi adventiştii de ziua a
şaptea s-au descotorosit de bunurile materiale, pe care şeful a avut grijă să le pună la loc sigur, s-
au urcat pe dealuri şi au aşteptat sfârşitul până târziu în noapte. Şi, fiindcă nu s-a întâmplat nimic,
Reidt a avut curajul să spună că sfârşitul va veni după şapte zile cu toată siguranţa. Între timp la
Cleveland (oraş american din statul Ohio), şase fete s-au sinucis de frica sfârşitului lumii.

Duminica a XXXIV-a d.p.a.

Solemnitatea lui Cristos, Regele Universului
2Sam 5,1-3: L-au uns pe David ca rege peste Israel.
Col 1,12-20: Dumnezeu ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit.
Lc 23,35-43: Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta!

La intrarea în portul Rio de Janeiro se ridică din mare un munte înalt de circa 720 de metri, numit
Corcovado. Pe această înălţime a fost ridicată în anul 1931 cea mai mare statuie a lui Cristos,
Rege, care împreună cu soclul cântăreşte aproximativ 1200 de tone. Mântuitorul ţine braţele
întinse ca şi cum ar voi să atragă pe toţi la inima sa. Pe soclu sunt scrise aceste cuvinte: Cristos
învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi porunceşte! Cristos binecuvântează ţara sa:
Brazilia. Înălţarea acestei statui nu este altceva decât recunoştinţa plină de iubire a credincioşilor
faţă de Mântuitorul, exprimată cu ocazia înfiinţării solemnităţii Cristos, Regele Universului, de
către papa Pius al XI-lea în anul 1925. Brazilienii au înţeles bine ceea ce spunea sfântul Ilariu:
Noi ştim prea bine că de primirea ta, Doamne, atârnă pacea şi mântuirea lumii.
Cristos ni se arată tuturor ca rege prin aceea că ne-a dăruit o iubire nesfârşită, o iubire care
rămâne mereu cu noi şi ne aduce mântuirea: Euharistia, care ne uneşte cu Dumnezeu şi între noi.
Euharistia nu este ecoul acelui strigăt: Îndrăzniţi! Eu am învins lumea, ci este chiar strigătul
euharistic: Veniţi la mine toţi cei obosiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Nu vă cer decât un
singur lucru: să vegheaţi şi să vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită. Căci sufletul este plin de avânt,
dar trupul este slab. Din cauză că trupul este slab, sufletul trebuie să se angajeze într-o luptă
dârză, pe viaţă şi pe moarte, ştiind cât de nobil este premiul ce se atribuie învingătorului. Dacă a
trăi înseamnă a rezista, dacă noţiunea vieţii nu se poate despărţi de cea a luptei, cu atât apare mai
sublimă viaţa pe care sperăm să o primim ca răsplată: viaţa veşnic fericită. Ca să nu fim singuri
în luptă, Isus a rămas în Euharistie ca să vegheze la starea noastră de veghe, să nu adormim ca
ucenicii din Grădina Măslinilor. Ca rege euharistic, îşi alege o elită care să-i stea în preajmă zi şi
noapte în rugăciune de adoraţie, mulţumire, ispăşire, preamărire etc. Este vorba de acele
persoane consacrate pentru adoraţia perpetuă, ca tot trupul mistic, Biserica să persiste în
rugăciune. Isus euharisticul veghează asupra acestor persoane menite să apere şi să pună în
evidenţă chipul şi asemănarea omului nou cu Creatorul său. Cum spune sfântul Ioan Eudes: „Fiul
lui Dumnezeu a stabilit să se consume şi să completeze în noi toţi stările şi misterele vieţii sale.
El vrea să ducă la perfecţiune, în noi, misterul întrupării sale, al naşterii sale, al copilăriei sale, al
vieţii sale ascunse. O face luând formă în noi, născându-se în sufletele noastre prin sfintele şi
dumnezeieştile sacramente ale Botezului şi Euharistiei”, stabilind ca împărăţia lui Dumnezeu să
fie înlăuntrul nostru şi astfel să nu mai fim din lume, precum nici el şi nici împărăţia lui nu sunt
din această lume.
Regele Cristos veghează la infailibilitatea Bisericii sale. Veghează ca adevăraţii creştini să
păşească fără teamă spre lumea cea nouă, spre cerul şi pământul nou. Isus euharisticul, deşi pare
că în tabernacol doarme somnul misterios, ca odinioară în barca lui Petru, veghează asupra celor
ce suferă şi se luptă cu furtunile ispitelor.
Isus euharisticul veghează ca soţii să-şi trăiască viaţa în intimitate sfântă, conştientizându-i că
gloria lor veşnică este unită cu viaţa pământească pe care o oferă odraslelor lor. Cineva spunea:
„Vocea lui Dumnezeu (la naşterea Fiului său ca om) a fost suspinul lui Isus din leagănul său, la
care îngerii au răspuns chemându-i pe păstori şi steaua pe magi”. Suspinul lui Isus din leagănul
euharistic – Vegheaţi! – este auzit de copiii şi tinerii care îşi înţeleg valoarea curăţiei îngereşti şi
şi-o apără primind cât mai des sfânta Euharistie. Isus din taina altarului veghează ca păcătoşii,
care trec prin faţa bisericilor, să simtă remuşcări de conştiinţă că au părăsit adevăratul izvor al
fericirii şi al păcii sufleteşti. Isus euharisticul veghează ca bătrânii să adoarmă senini somnul de
veci cu speranţa învierii fericite şi cei bolnavi să facă din durerile lor medicamentul spiritual
pentru convertirea şi trezirea celor adormiţi în păcate. Isus euharisticul veghează ca soarele să
răsară şi peste cei buni şi peste cei răi, iar ploile să se reverse peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi, ca toţi să cunoască pe pământ iubirea Tatălui ceresc. Prin urmare, Isus este regele
universului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, fiindcă prin el şi pentru el au fost create,
veghează şi vegherea sa este harul care din toate face o împărăţie pe care s-o ofere lui Dumnezeu
Tatăl.
Odată, pe când sfânta Margareta Maria Alacoque se afla în faţa preasfântului sacrament, Isus i-a
apărut şi i-a arătat inima sa cuprinsă de flăcări şi i-a spus: „Iată inima care a iubit aşa de mult pe
oameni, care n-a cruţat nimic, ci s-a jertfit spre a le face cunoscută iubirea mea! În schimb nu
primeşte ca răsplată decât nerecunoştinţă, răceală şi dispreţ”.
Îngenuncheaţi în faţa tronului iubirii sale, în faţa tabernacolului, să-l adorăm cu umilinţă şi să-i
spunem cu credinţă: Ne-ai răscumpărat, Doamne, în sângele tău. Ţie, regelui nemuritor al
veacurilor, ţi se cuvine toată cinstea şi mărirea azi şi-n veşnicie!

Solemnităţi şi sărbători

Solemnitatea Sfântului Iosif

(19 martie)
Sam 7,4-5a.12-14a.16: Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său.
Rom 4,13.16-18.22: El a crezut nădăjduind împotriva oricărei nădejdi.
Mt 1,16.18-21.24a: Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului.

Lecturile de azi pun în evidenţă caracteristicile de om smerit şi tăcut ale sfântului Iosif care
ocupă un loc de frunte în înscrierea Fiului lui Dumnezeu în istoria omenirii şi a mântuirii.
Descendent al dinastiei regale a lui David – fiul lui David – după cum îl prezintă evanghelistul
Matei, el îl înscrie pe Cristos în neamul lui Israel din care se aştepta naşterea lui Mesia.
Iosif este numit bărbat drept. Scriptura are totdeauna ca echivalent al dreptăţii sfinţenia. Fiind
sfânt, i-a fost încredinţată sfânta Fecioară Maria – din care avea să se nască Mesia prin puterea
Duhului Sfânt – şi grija părintească faţă de Isus.
În lectura a doua ni se vorbeşte despre credinţa lui Abraham. Prin credinţă l-a dobândit pe fiul
său Isaac pe cale naturală. Credinţa lui Iosif întrece pe cea a lui Abraham, fiindcă îl dobândeşte
de fiu pe însuşi Fiul lui Dumnezeu pe cale supranaturală. Întreaga lui viaţă este o trăire a
credinţei în circumstanţele cele mai obscure şi mai dificile. Astfel, la puţin timp după naşterea lui
Isus, aude spunându-i-se: Scoală-te, ia pruncul şi pe mama lui şi fugi în Egipt. Ca şi cum nu i s-
ar fi putut spune mai din timp: Mergi liniştit, fiindcă Tatăl veghează asupra Fiului său. Îndemnul
la fugă este stresant. Iosif se supune fără murmur. Ceva mai târziu vine îngerul şi de data aceasta
îi spune: Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui şi mergi în ţara lui Israel. Iosif ascultă fără
murmur, deşi starea de stres nu-l părăseşte, fiindcă s-a temut să meargă acolo, nu fără motiv,
fiindcă acolo domnea Arhelau. Pentru a-i îmbunătăţi starea sufletească, îi apare îngerul în vis şi-l
îndrumă spre Galileea. Iosif ascultă. Nu murmură, nu cere explicaţii, nu se opune, ci crede că el
este un simplu instrument în mâna providenţei şi că trebuie să se supună, el este slujitorul
înţelept şi credincios pe care Domnul l-a pus cap al familiei sale. O astfel de dăruire, pe lângă
credinţă, pune în evidenţă iubirea nemărginită a lui Iosif faţă de Dumnezeu, faţă de Fiul lui
Dumnezeu, faţă de Mama lui Dumnezeu. Poziţia sa de cap al sfintei familii trebuia să se bucure
de harul unei intimităţi deosebite cu Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt şi cu Mama lui Dumnezeu.
Nu ştim, dar presupunem că, datorită rolului său deosebit în istoria lui Isus şi a Maicii sale, Iosif
s-ar fi bucurat de harul neprihănitei zămisliri. Chiar dacă n-ar fi aşa, totuşi nu ne putem îndoi că
nu ar fi avut plinătatea celor şapte daruri ale Sfântului Duh care l-au făcut cât mai asemenea
Mariei, de a se bucura de darurile înţelepciunii, înţelegerii, sfatului, puterii, ştiinţei, evlaviei şi
fricii de Dumnezeu. În virtutea acestor daruri i se poate spune că Iosif a fost un bărbat drept.
Dacă a murit, credem că printre cei drepţi care au înviat la moartea lui Isus şi au ieşit din
morminte, iar după învierea lui Isus s-au arătat în cetatea Ierusalimului, primul drept l-a avut
Iosif să se bucure de învierea aceluia căruia i-a purtat de grijă şi i-a salvat viaţa, alături de Maria.
Nu-i avem mormântul şi nici un fel de relicve. Acestea pot fi un indiciu că după ce şi-a îndeplinit
misiunea sfântă a înviat şi a trecut cu trupul şi sufletul la fericirea veşnică în împărăţia Tatălui,
Fiului şi Duhului Sfânt.
Mijlocirea lui Iosif în cer este eficientă pentru noi de pe pământ, dar tainică şi deseori, după ce
ne-am încredinţat ocrotirii lui şi avem impresia că nu ne-a ascultat, ne bucurăm că ne surâde
norocul. Sfântul patron al Bisericii Universale o însoţeşte şi-i dă mereu caracteristica sa de pe
acest pământ, de a fi dreaptă, adică generatoare de sfinţi. Numai sub pontificatul papei Ioan Paul
al II-lea firmamentul Bisericii s-a împodobit cu sute de sfinţi. În ceea ce priveşte călăuzirea
fericitului nostru Ieremia spre Italia de către acel bătrânel, autorii sunt de părere că acesta ar fi
fost sfântul Iosif.
Să-l rugăm să ne călăuzească şi pe noi spre patria cerească.

Sfinţii Apostoli Petru şi Paul

(29 iunie)
Fap 12,1-11: Acum îmi dau seama care este adevărul: Domnul m-a scăpat din mâinile lui Irod.
2Tim 4,6-8.17-18: Nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului.
Mt 16,13-19: Tu eşti Petru; ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerului.

Introducerea la sfânta Liturghie de azi ne spune: Aceştia sunt sfinţii care în timpul vieţii lor de pe
pământ au dat rodnicie Bisericii prin sângele lor: au băut paharul Domnului şi au devenit
prietenii lui Dumnezeu. Liturgia uneşte într-o singură celebrare pe sfinţii Petru, capul Bisericii, şi
pe sfântul Paul, apostolul neamurilor. Amândoi sunt cunoscuţi în toată lumea creştină pentru
slujirea de care au dat dovadă în propovăduirea evangheliei şi pentru jertfa sângelui care a
pecetluit adevărul predicării, devenind prietenii lui Dumnezeu.
Sigur, atât viaţa lui Petru cât şi a lui Paul au fost marcate de un har deosebit din partea lui Isus.
Sfânta evanghelie ne aminteşte de ziua memorabilă din Cezareea, când, la întrebarea lui Isus:
Cine zice lumea că sunt eu? Petru mărturiseşte: Tu eşti Mesia, Fiul Dumnezeului celui viu. Petru
a fost inspirat de Duhul Tatălui şi de aceea Isus îl asociază operei sale de mântuire, punându-l la
temelia Bisericii: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea. Isus face acest lucru în
virtutea autorităţii primite de la Tatăl care i-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, de a lega şi de
a dezlega. Petru n-a înţeles în acel moment cât de mare şi de importantă îi este puterea pe care a
primit-o, dar, încetul cu încetul, va conştientiza misiunea lui de slujire, mai ales după coborârea
Duhului Sfânt, când, înţelegând tot adevărul despre împărăţia lui Dumnezeu, îşi va oferi viaţa ca
jertfă pentru răspândirea ei.
Apostolul Paul, fostul Saul, prigonitor al Bisericii lui Isus, după ce a primit lumina adevărului
despre Cristos pe drumul Damascului, ne este prezentat în lanţuri în închisoarea din care nu va
mai ieşi decât condamnat la moarte. Recunoscător pentru harul primit, el va cutreiera lumea
cunoscută în acea vreme predicându-l pe Isus cel răstignit. Acum, în preajma morţii, nu regretă
nimic din ceea ce a făcut, decât timpul când nu l-a cunoscut pe Isus, ci, fericit că a ajuns să dea
mărturia supremă de iubire faţă de evanghelie, spune: Eu de acum sunt oferit ca jertfă şi timpul
plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat
credinţa. De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul,
judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci tuturor acelora care au iubit arătarea lui. Cuvintele lui
sunt o invitaţie şi pentru noi, de a ne păstra credinţa, de a ne lupta pentru credinţă şi de a ne întări
în această luptă cu speranţa primirii coroanei celor drepţi în ziua judecăţii.
Pe de o parte, ambii apostoli în lanţuri ne arată că adevăratul discipol al lui Cristos este numai
acela care ştie să înfrunte pentru Mântuitorul toate încercările, persecuţiile şi chiar să-şi dea viaţa
din iubire pentru Biserica lui, iar pe de altă parte ni se arată că Isus nu-i părăseşte pe cei care îl
urmează, ci intervine spre a-i salva în momentele grele când încă misiunea lor nu s-a terminat,
astfel: Petru a fost eliberat în chip minunat din închisoare, iar Paul declară: Domnul însă mi-a
fost alături şi m-a întărit... Domnul mă va salva din orice lucrare rea şi mă va mântui pentru
împărăţia lui, cea din ceruri. Lui să-i fie glorie în vecii vecilor. Pentru adevăratul discipol, care
este asemenea sfinţilor Petru şi Paul, chiar şi martiriul este o eliberare; ba este chiar eliberarea
definitivă care, trecând prin moarte, îl duce la gloria de care se bucură Domnul de-a dreapta
Tatălui.
Sfinţilor apostoli Petru şi Paul, rugaţi-vă pentru noi, ca să fim asemenea vouă, adevăraţi ucenici
al Domnului şi să avem parte de coroana celor drepţi!

Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

(15 august)
Ap 11,19a; 12,1.3-6a.10ab: Un semn mare s-a arătat în cer.
1Cor 15,20-27: Mai întâi a înviat Cristos, apoi vor învia cei care sunt ai lui Cristos.
Lc 1,39-56: Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic: el îi înalţă pe cei smeriţi.

Prima lectură de azi, din Cartea Apocalipsului sfântului Ioan, ne vorbeşte despre un semn mare
ce s-a arătat în cer: o femeie, înveşmântată cu soarele, având luna sub picioarele ei, iar pe cap
purtând o coroană de douăsprezece stele. Putem spune că Ioan vorbeşte despre ridicarea Sfintei
Fecioare cu trupul şi sufletul la cer? În primul rând profeţia se referă la Biserica lui Isus, la lupta
pe care ea trebuie s-o ducă pe acest pământ, dar victoria ei este sigură, fiindcă învingătorul
păcatului şi al şarpelui viclean este Cristos, capul Bisericii. Maria este prima fiică a Bisericii şi,
datorită plinătăţii harului, este cea dintâi legată de Cristos-Capul. Rolul ei în istoria mântuirii –
de a fi călcâiul care zdrobeşte capul şarpelui – a fost de a-i da un loc demn lui Mesia venit pe
pământ să distrugă definitiv împărăţia întunericului şi a morţii. Maria a strălucit în sfinţenie pe
pământ şi acum străluceşte şi mai mult în cer alături de Fiul Omului, Isus, regele universului,
Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei.
Sfântul apostol Paul, în a doua lectură, ne vorbeşte despre Cristos, primul dintre cei înviaţi şi
trage concluzia că va veni o zi în care toţi cei care au crezut în el se vor bucura de gloria lui
dumnezeiască, dar într-o ordine bine stabilită de legătura strânsă pe care au avut-o în această
viaţă cu Mântuitorul. Gloria dumnezeiască a lui Isus a fost şi este Duhul Sfânt, autorul întrupării
sale prin actul zămislirii în sânul preacurat al Fecioarei din Nazaret. Deci Maria este prima care
s-a bucurat de gloria Fiului lui Dumnezeu, făcând-o Mamă a lui Dumnezeu, şi ea s-a bucurat
prima de învierea lui Isus, realizată de acelaşi Duh Sfânt – Mirele ei ceresc – care a făcut-o
părtaşă de înviere, de ridicare la cer cu întreaga ei fiinţă – trup şi suflet – ca, alături de Isus, care
şade de-a dreapta Tatălui, să mijlocească pentru noi, să ne fie, prin Fiul, mijlocitoarea harului de
a ne bucura de gloria dumnezeiască, adică de Duhul învierii şi înălţării noastre, de Duhul vieţii
veşnice.
Apariţia cerească a femeii îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi cu o coroană de
douăsprezece stele pe cap, ne poate sugera rolul Mariei din cer. Sfânta Carte ne spune că pe
Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată şi nici nu-l poate vedea. Atunci ce fac miliardele de
îngeri şi sfinţi din cer, nu-l văd pe Dumnezeu faţă la faţă? Îl văd, dar nu aşa cum vedem noi
oamenii faţă la faţă datorită trupului. Toată Sfânta Treime se arată tuturor faţă la faţă prin
Cristos, el face inteligibile atributele divine – veşnicia, atotputernicia, atotştiinţa, dreptatea,
sfinţenia, ubicuitatea – iar frumuseţea divină o arată prin sfânta Fecioară, capodopera
atotputerniciei divine, menită să răpească toate inimile prin frumuseţea şi bunătatea ei.
Rolul ceresc al Mariei este pus în evidenţă de cel pământesc, cuprins imnul de laudă adus lui
Dumnezeu pe când se afla în casa Elisabetei. Maria nu vede în sine decât micime – roaba
Domnului – dar pune în evidenţă pentru noi ceea ce trebuie să facem ca să ne bucurăm de
vederea lui Dumnezeu:
– Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul;
– Duhul meu se bucură în Dumnezeu fiindcă este mântuitorul meu;
– Toate generaţiile mă vor numi fericită – pe pământ şi în cer – fiindcă mi-a făcut lucruri mari;
– Îndurarea lui – bunătatea – se va vădi prin mine din generaţie în generaţie, veşnic;
– Eu voi fi mereu alături de braţul lui Dumnezeu, de Fiul meu, a cărui menire este de a-i risipi
pe cei mândri, de a-i da jos pe cei nedrepţi de pe tronurile lor, de a-i ridica pe cei smeriţi, de a-i
sătura pe cei flămânzi, de a face dreaptă judecată şi de a-i răsplăti pe cei buni şi de a-i pedepsi
pe cei răi.
Sfânta Fecioară Maria, când i-a apărut Bernadetei Soubirous pentru a treia oară la Lourdes, i-a
spus: Nu-ţi făgăduiesc să te fac fericită pe pământ, ci în cer. Pentru această fericire cerească
trebuie să ne punem şi noi speranţa în mijlocirea Mamei noastre cereşti.

Solemnitatea Tuturor Sfinţilor

(1 noiembrie)
Ap 7,2-4.9-14: Am văzut o mulţime imensă din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile.
1In 3,1-3: Îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este.
Mt 5,1-12a: Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că mare va fi răsplata voastră în ceruri.

Creştinii de pe pământ simt o mare bucurie ştiind că atât de mulţi confraţi de-ai lor – încât
nimeni nu-i poate număra – au ajuns deja în gloria şi fericirea cerească. Noi îi venerăm:
pomenind numele multora dintre ei şi înscriindu-i în calendar, îi chemăm în ajutor, le cinstim
rămăşiţele pământeşti, îi punem patroni ai bisericilor locale şi le aşezăm icoanele la loc de cinste.
De fapt, prin sfinţi, îl cinstim pe Dumnezeu care le-a dat haruri deosebite pentru a ne fi modele
de sfinţenie. Sunt vrednici de cinstirea noastră fiindcă s-au învrednicit să se apropie de
Dumnezeu într-o măsură mult mai mare decât ceilalţi oameni şi vorbesc celor sceptici,
îndoielnici, neîncrezători, păcătoşi şi descurajaţi că învăţătura lui Isus Cristos nu este împotriva
firii, ci poate fi trăită, se poate traduce în fapte prin biruinţă asupra ispitelor şi a necazurilor de
orice fel.
Sfinţii sunt numiţi prietenii lui Cristos. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă
poruncesc. Mai sunt numiţi şi casnicii lui Dumnezeu; stau în faţa tronului lui Dumnezeu şi a
Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de palmier în mână, strigă cu glas puternic:
Mântuirea este dată de Dumnezeul nostru, care stă pe tron, şi de către Miel; mai sunt numiţi şi
judecători ai lumii.
Fiind încă în viaţă, ei se roagă pentru ceilalţi oameni, ca să ajungă la cunoaşterea adevărului, la
convertire, cum spune sfântul apostol Paul: Totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru
voi toţi, cu bucurie...
După moarte, sfinţii duc o viaţă conştientă, urmează Mielul şi vestesc măreţiile îndurării lui
Dumnezeu, fiindcă au venit din strâmtorarea cea mare, unde şi-au spălat veşmintele şi le-au
curăţat în sângele Mielului (I). Pe acest pământ au fost copiii lui Dumnezeu, au ascultat de
învăţătura lui Isus, dar acum, în cer, sunt asemenea lui Dumnezeu, fiindcă îl văd aşa cum este
(II), acum se bucură fiindcă răsplata lor este mare în ceruri (III).
Sfinţii din cer mijlocesc pentru noi, şi, în primul rând este preacurata Fecioară Maria, care şi-a
dovedit puterea ei de mijlocire în atâtea ocazii. Cum spune sfântul apostol Iacob: Mult poate
rugăciunea stăruitoare a celui drept. Drepţi cu adevărat sunt cei din ceruri. Fiind conştienţi de
situaţia lor şi a celor de pe pământ, ei mijlocesc pentru noi, prin Cristos, singurul mijlocitor la
Tatăl, în calitate de mădulare ale trupului său mistic glorificat.
Psalmistul spune că este plăcută înaintea Domnului moartea sfinţilor săi. Ca atare, cinstirea
sfinţilor nu este idolatrie. Prin cinstirea lor noi nu ne închinăm altui Dumnezeu, ci ne plecăm cu
smerenie şi recunoştinţă în faţa exemplelor de virtute, şi, mai ales, de victorie asupra suferinţelor.
Ei nu au osândit pe nimeni, ci, asemenea lui Isus de pe cruce, au iertat, s-au rugat Tatălui să-i
ierte pe cei care îi martirizau şi le-au găsit scuze că nu ştiu ce fac. Cât de frumos este exemplul
sfântului Ştefan care a deschis calea celor peste 12 milioane de martiri a Bisericii!
Să nu uităm îndemnul autorului Scrisorii către Evrei: Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,
care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi
urmaţi-le credinţa!
Dacia, nume cunoscut atât de mult la noi, a fost numele soţiei soldatului roman Nicandru,
condamnat la moarte pentru credinţă. Ea s-a prezentat la locul de judecată şi-şi îndemna soţul să
rămână statornic în credinţă până la sfârşit. Judecătorul, văzând-o cu cât zel îl îndeamnă, i-a zis:
Femeie blestemată, iată cum doreşti moartea soţului tău! Dacia i-a răspuns: Te înşeli, eu doresc
să trăiască în Dumnezeu şi să nu moară niciodată! Judecătorul i-a reproşat: Lasă că îmi dau eu
seama! Vrei să scapi de el ca să-ţi iei altul. Soţia i-a replicat: Dacă aşa crezi, atunci omoară-mă
pe mine mai întâi! A fost aruncată în închisoare şi apoi eliberată, fiindu-i admirat curajul.
Asistând la martirajul soţului, l-a îmbărbătat încă o dată: Curaj! Voi fi foarte fericită să fiu soţia
unui martir.

Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Maicii Domnului

(8 decembrie)
Gen 3,9-15.20: Duşmănie voi pune între seminţia ta şi a femeii.
Ef 1,3-6.11-12: Dumnezeu ne-a ales în Cristos înainte de întemeierea lumii.
Lc 1,26-38: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine.
Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Maicii Domnului se potriveşte foarte bine cu timpul
Adventului, fiindcă Biserica, în timp ce se pregăteşte pentru venirea Răscumpărătorului, ne
aduce la cunoştinţă cât de sfântă este aceea care a fost zămislită fără pata păcatului strămoşesc
pentru a fi mamă vrednică de Dumnezeu.
Textul evanghelic de astăzi ne-o prezintă pe Maria ca fiind plină de har, în deplin acord cu ceea
ce spune apostolul Paul în Scrisoarea către Efeseni: Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl
Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele
cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi
neprihăniţi înaintea lui în iubire... spre lauda gloriei harului. Fecioara din Nazaret ocupă primul
loc în această binecuvântare şi, în alegerea făcută de Dumnezeu, ea este singura creatură sfântă şi
neprihănită în sens absolut, plenar, plină de har. În Fecioara Maria binecuvântarea divină a
realizat fructul cel mai frumos, cel mai desăvârşit. Acest lucru trebuia să se realizeze nu numai
pentru că a fost binecuvântată şi aleasă în Cristos, în vederea meritelor lui viitoare, ci şi în
vederea misiunii lui Cristos, ca ea să-i fie mamă.
Biserica cheamă azi pe toţi fiii săi să-l laude pe Dumnezeu pentru minunile pe care le-a realizat
în această Fecioară smerită: Cântaţi lui Dumnezeu un cântec nou fiindcă a făcut lucruri
minunate. Prima minune săvârşită în ea constă în faptul de a rupe lanţul păcatului originar care îi
ţinea legaţi pe toţi fii lui Adam de Cel Rău. Maria este prima fiinţă din istorie în care opera
mântuirii lui Isus s-a realizat anticipat, ca el să se poată întrupa şi naşte din sânul ei în toate
asemenea nouă, afară de păcat.
Fecioara din Nazaret deschide astfel şirul celor mântuiţi; cu ea începe istoria mântuirii şi ea
însăşi va colabora cu plinătatea harului divin spre a da omenirii pe acela prin care lumea va fi
mântuită. Cei care cred în Cristos nu trebuie să facă altceva decât s-o urmeze; după Maria, şi nu
fără mijlocirea ei, suntem binecuvântaţi şi aleşi în Cristos de Dumnezeu spre a fi sfinţi şi
neprihăniţi... în iubire. Cum să spunem, ca să înţelegem mai bine acest adevăr? Putem compara
pe Fecioara Maria cu un rezervor imens de apă: izvorul divin se revarsă în acest rezervor,
conducta este Cristos şi apa care trece prin el şi se depozitează în ea este Duhul Sfânt. Din acest
rezervor, începutul celor răscumpăraţi, plinătatea se revarsă spre toţi cei care ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l împlinesc în Duhul Sfânt. Dacă acest plan s-a realizat în Maria printr-o plinătate
unică şi privilegiată, trebuie să se realizeze în orice credincios în conformitate cu măsura stabilită
de Cel Preaînalt. Ca acest lucru să se realizeze, credinciosul nu are de făcut altceva decât să-şi
modeleze viaţa sa după cea a Neprihănitei: imitându-i credincioşia în păstrarea harului, în
deschiderea inimii spre a primi cuvântul lui Dumnezeu, în a se dărui slujirii lui şi aproapelui cu
toată iubirea.
Istoria mântuirii culminează în misterul pascal al lui Cristos şi devine istoria fiecărui om prin
sfântul Botez care îl introduce în acest mister. Fiindcă în paradis Adam era plin de daruri,
Şarpele viclean a devenit invidios pe această bogăţie spirituală care îl arăta ca pe un adevărat
copil al lui Dumnezeu după chip şi asemănare. L-a ispitit... şi Adam a căzut. În cădere s-a golit
de tot darul spiritual; a rămas ca un rezervor gol; o recunoaşte el însuşi: „Sunt gol şi m-am
ascuns”. Patima, moartea şi învierea lui Isus ne-au meritat Botezul. Cel care îl primeşte se umple
de tot darul desăvârşit care vine de la Dumnezeul luminilor şi restabileşte legătura cu Dumnezeu
prin plinătatea credinţei, speranţei şi dragostei. Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură, ci în
totalitatea plinătăţii dumnezeirii sale. Duhul Sfânt l-a înviat pe Cristos din morţi. Cel ce se
botează în Cristos dobândeşte plinătatea Duhului Sfânt, garanţia învierii. Ca să-şi dovedească
chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, omul botezat trebuie să-şi deschidă rezervorul plin de darul
luminii. Sufletul, ca să reverse bogăţia credinţei, speranţei şi iubirii peste toţi cei din jur,
dovedind că are în sine viaţa dumnezeiască, sfânta Împărtăşanie primită; Euharistia trăită
deschide izvorul Botezului şi face ca legătura cu Dumnezeu prin virtuţile teologale – credinţă,
speranţă şi iubire – să devină legătura sfântă cu semenii. Prin acest sacrament – Botez – „am fost
înmormântaţi împreună cu Cristos în moarte ca, după cum Cristos a fost înviat din morţi şi este
viu în Euharistie, tot aşa şi noi trebuie să ducem o viaţă nouă”, viaţa fiilor lui Dumnezeu. Fiindcă
în cer preacurata Fecioară Maria este singura persoană umană care este cea mai apropiată de
tronul lui Dumnezeu şi ne mijloceşte, prin Fiul, harul neprihănirii. Dacă Isus ne-a adus
neprihănirea prin sfântul Botez pe pământ, Maria, ca tabernacol viu pe pământ pentru Isus, ne
conduce paşii spre tabernacolul bisericii, fiindcă ne iubeşte ca mamă şi vrea să ne arate în ceruri
frumuseţea izvorului neprihănirii şi bunătăţii celui care ne-a ales în el mai înainte de întemeierea
lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui. Privilegiul neprihănitei zămisliri a Maicii
Domnului a început în cer din veşnicie şi va dura în cer pentru veşnicie.

Cuprins

Prefaţă 3

Timpul Adventului 5
Duminica I din Advent 5
Duminica a II-a din Advent 8
Duminica a III-a din Advent 11
Duminica a IV-a din Advent 15

Timpul Crăciunului 18
Liturghia din noaptea de Crăciun 18
Liturghia din zorii Zilei de Crăciun 21
Liturghia Zilei de Crăciun 25
Sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif 28
Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria
Născătoare de Dumnezeu 31
Duminica a II-a după Naşterea Domnului 34
Epifania Domnului 37
Botezul Domnului 40

Timpul Postului Mare 44

Miercurea Cenuşii 44
Duminica I din Postul Mare 47
Duminica a II-a din Postul Mare 50
Duminica a III-a din Postul Mare 53
Duminica a IV-a din Postul Mare 56
Duminica a V-a din Postul Mare 59
Duminica a VI-a din Postul Mare 62
Joia Mare şi Sfântă 65
Vinerea Mare şi Sfântă 68

Timpul Paştelui 71
Duminica Paştelui – Învierea Domnului 71
În ziua de Paşti 75
Duminica a II-a după Paşti 78
Duminica a III-a după Paşti 81
Duminica IV-a după Paşti 84
Duminica a V-a după Paşti 87
Duminica a VI-a după Paşti 90
Înălţarea Domnului 93
Duminica a VII-a după Paşti 96
Duminica Rusaliilor 99
Duminica Preasfintei Treimi 103
Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge 106

Timpul de peste an 110

Duminica a II-a d.p.a. 110
Duminica a III-a d.p.a. 113
Duminica a IV-a d.p.a. 116
Duminica a V-a d.p.a. 119
Duminica a VI-a d.p.a. 122
Duminica a VII-a d.p.a. 125
Duminica a VIII-a d.p.a. 128
Duminica a IX-a d.p.a. 132
Duminica a X-a d.p.a. 135
Duminica a XI-a d.p.a 139
Duminica a XII-a d.p.a. 142
Duminica a XIII-a d.p.a. 145
Duminica a XIV-a d.p.a. 148
Duminica a XV-a d.p.a. 151
Duminica a XVI-a d.p.a. 155
Duminica a XVII-a d.p.a. 158
Duminica a XVIII-a d.p.a. 161
Duminica a XIX-a d.p.a. 164
Duminica a XX-a d.p.a. 167
Duminica a XXI-a d.p.a. 170
Duminica a XXII-a d.p.a. 173
Duminica a XXIII-a d.p.a. 176
Duminica a XXIV-a d.p.a. 180
Duminica a XXV-a d.p.a. 183
Duminica a XXVI-a d.p.a. 187
Duminica a XXVII-a d.p.a. 190
Duminica a XXVIII-a d.p.a 193
Duminica a XXIX-a d.p.a. 196
Duminica a XXX-a d.p.a. 200
Duminica a XXXI-a d.p.a 203
Duminica a XXXII-a d.p.a. 206
Duminica a XXXIII-a d.p.a. 209
Duminica a XXXIV-a d.p.a. 213

Solemnităţi şi sărbători 217

Solemnitatea Sfântului Iosif 217
Sfinţii Apostoli Petru şi Paul 220
Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului 223
Solemnitatea Tuturor Sfinţilor 226
Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Maicii Domnului 229