Etimologia limbii române

Bibliografie

1. Atlas lingvistic roman, vol I, II, III, IV, V, VI, VII

2. Grigore Brancus – Vocabularul autohton al lb romane
3. Andrei Avram – Contributii etimologice
- Probleme de etimologie
4. Andrei Berinde si S Lugojan – Contributii la cunoasterea lb dacilor
5. Ion Coteanu – Istoria lb romane
6. Ov Densusianu – Istoria lb romane
7. Vladimir Drimba – Cercetari etimologice
8. Constantin Francu – Geneza lb romane si etnogeneza romanilor
9. Ghe Giuglea – Cuvinte romanesti si romanice
10. Al Grau - Alte etimologii romanesti
- Etimologii romanesti
- Evolutia lb romane
- Dictionar de cuvinte calatoare
11. Theodor Hristea – Probleme de etimologie
- Studii, articole, note
12. George Ivănescu: Istoria limbii române
13. Francisc Kiraly: Etimologia. Etimologii.
14. Dumitru Loșonți: Soluții și sugestii etimologice
15. Gheorghe Mihăilă: studii de lexicologie și istorie a lingvisticii române
16. Virgil Nestorescu: Cercetări etimologice
17. Sextil Pușcariu: Limba română
18. Al. Rosetti: Istoria limbii române
19. Marius Sala: Introducere în etimologia limbii române
20. Mihai Vinereanu: Dicționar etimologic al limbii române.

Idiom – termen generic pentru limba dintr-o zona

Idiom – idiomuri
Etimon – etimoane

Teme seminar

1. Despre etilomologia lb romane: def, importangta, obiect de studio, raport

cu alte discipline.
1
 2. Principiile si metodele etimologice: tipuri.
3. Forma si sensul cuvintelor, gruparea lor, etimonul.
4. Etimologie directa si indirect, multipla, colectiva, populrara, literara.
5. Elemental autohton, bastinas ( elemental de substrat in lb romana);
elemente latinesti.
6. Influente slave: slava
7. Influenta maghiara
8. Influenta greaca
9. Influenta turcica
10. Influenta franceza
11. Influenta germana
12. Imprumuturi din tiganeasca
13. Colocviu

Curs 1
Note de etimologie română

Etimologia este studiul originii cuvintelor. Știința care urmărește și explică

dezvoltarea cuvintelor de la formele și înțelesurile cele mai vechi, până la cele
actuale.
Ramura lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi, prin
explicarea evoluției fonetice și semantice.
Stabilirea originii unui cuvânt presupune explicare formei și sensului
acestuia prin forma și sensul altui cuvânt, care este punctul de plecare al celui
dintâi, adică etimonul.
Uneori se admite proveniența unui cuvânt din mai multe etimoane, care
numai luate împreună pot explica toate sensurile cuvântului respectiv și structura
fonetică a tuturor variantelor lui (în acest caz este vorba de o etimologie multiplă).
Pentru că limba română este aspectul la care a ajuns la un moment dat varianta
dunăreană a lb latine, etimoanele unor cuvinte sunt moștenite, adică transmise de la
o generație la alta (2000 de cuvinte element de substrat).
Alte cuvinte provin din substratul daco-get al lb. române sau din adstrat,
adică din limba cu care româna a venit în contact, mai avem o serie de cuvinte

2
formate. Originea cuvântului din aceste categorii formează obiectul etimologiei
limbii române, adică o subdiviziune a unei ramuri a lingvisticii care studiază limba
română din trecut și de azi și este numită românistică. Întrucât stabilirea originii
unui cuvânt înseamnă descoperirea etimonului acestuia, s-a ajuns la sinonimia:
etimologie = etimon, etimologie = origine.
Etimologia „profită” de ceea ce îi oferă alte discipline lingvistice, în primul
rând fonetica și semantica. De fapt, criteriile fonetice trebuie completate cu alte
criterii, cu criteriul răspândirii geografice:
- criteriul funcțional (poziția, locul cuvântului în limba)
- criteriul istorico-social
- criteriul semantico-onomasiologic (onomasiologia = nume proprii,
specifice)
La stabilirea unei etimologii corecte se ajunge apelând la fonetica generală și
cea istorică a limbii respective; aplicare criteriul fonetic sau formal se face ținând
seama de faptul că un sunet nu se schimbă direct în alt sunet, indiferent în ce
condiții. În căutarea etimonului unui cuvânt, cercetătorii se bazează pe legile
fonetice care acționează într-o limba și nu sunt aceleași în orice perioadă a istoriei
unei limbi. Demonstrația fonetică este completată în mod obligatoriu de o
demonstrație semantică, chiar și atunci când se stabilește etimologia unui derivat.
Criteriul răspândirii geografice își dobândește eficiența în cercetările
etimologice consacrate împrumuturilor din limba popoarelor vecine. Statul
funcțional este auxiliar, întrucât există într-o limbă cuvinte importante și cuvinte de
care ne putem lipsi, fără a diminua calitatea comunicării. Se întâlnesc în limbă
cuvinte literare (specifice limbii culte), cuvinte populare, cuvinte frecvente și
cuvinte rar utilizate, cuvinte polisemantice, figurate, etc.
Data atestării prime a unui termen reprezintă un criteriu ce trebuie folosit cu
prudență și nu este util în orice împrejurare, explicație etimologică trebuie să fie în
concordanță cu datele furnizate de istoria limbii, prioritar fiind criteriul lingvistic.
Adesea, o ipoteză etimologică referitoare la un cuvânt din limba literară sau
din graiurile limbii respective poate fi confruntată cu date pe care ni le oferă limba

3
veche sau alte graiuri, inclusiv dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân,
astroromân) și cel nordic (dacoromân).
Există particularități ale graiurilor care nu reflectă legile fonetice, ci doar
tendințe ale limbii. De multe ori formele unui cuvânt suferă transformări care nu
reflectă legile cunoscute. Dacă facem abstracție că unele legi și tendințe fonetice
sunt specifice anumitor graiuri, trebuie să avem în vedere fenomenul oscilațiilor
fonetice și pe cel al fluctuațiilor morfologice la care ne referim des în stabilirea
etomologiei unui cuvânt.

Curs 2:
Formele unui cuvânt reprezintă aspectele pe care le iau cuvintele în timpul
flexiunii, toate aspectele noi sau vechi, literare sau regionale, folosite pe un anumit
teritoriu. Înțelesurile cuvintelor sunt toate posibilitățile pe care le are un cuvânt de a
denumi obiecte, acțiuni, idei și de a trezi în mintea cititorului reprezentări ale lor.
Gruparea cuvintelor:
Cuvintele se grupează în mod obișnuit în jurul unuia dintre ele, în funcție de
înțeles sau formă; ne aflăm în fața unei familii de cuvinte care este formată din
cuvinte derivate, compuse (ex.: casă, căsuță, căscioară, casnic, etc. Astfel de grupuri
de cuvinte sunt organizate sistematic, unele derivate sunt ulterior cuvinte de bază,
iar o familie de cuvinte dă naștere și unor subgrupări (casă, casnic, căsătorie).
Originea comună a unor forme și înțelesurile lor asemănătoare sau opuse fac
să se adune laolaltă numeroase cuvinte (casă și sinonime: căsuță, căscioară, palat,
clădire, cabană și – ant. Colibă, bordei, magherniță etc).
Aceste grupări de cuvinte stabilite pe baza unui sau mai multor înțelesuri
asemănătoare sau opuse se numesc câmpuri semantice, ele reprezintă o realitate
obiectivă a limbii. Câmpurile semantice au importanță pentru etimologie, pentru
înțelegerea evoluției sensurilor cuvintelor. Aceste câmpuri semantice nu sunt date o
dată pentru totdeauna, utilizarea unui cuvânt sau a altuia pentru lucruri
asemănătoare depind de raportul dintre cuvintele cu sens general.

4
 Etimonul, cuvânt de origine greacă, împrumutat din latină pe cale savantă
(cărturărească, a scrisului), înseamnă „sens adevărat”, etimologia = originea
cuvintelor. Forma fonetică, originară, se poate modifica prin mai multe procedee:
a) prin adăugarea unor sunete (proteză- la început: aromân, alămâie, alăută,
anaptixă și epenteză la mijloc: sclab, sclugă, oichi, perină, terină etc, și
apoi epiteză, la sfârșit: acuma).
b) Eliminarea unor sunete din cuvinte:
- Afereză: la început (Alexandru-Lixandru, talian)
- Sincopă: la mijloc (perină – pernă, țărnă)
- Apocopa: la sfârșit (omu’, studentu’, elevu’). Â
c) Metateză: inversarea sau schimbarea unor sunete într-un cuvânt (șoloban
= șobolan, molocotivă = locomotivă, crastravete = castravete etc).
d) Antiteza.
Descoperirea etimonului ne cere să cunoaștem evoluția fonetică a sistemului
unei limbi date, dar și a sistemelor limbilor care au influențat limba noastră. În
orice stadiu de evoluție, limbile dispun de un sistem în orice stadiu de evoluție
(fonetic, morfologic, sintactic) și de un ansamblu de cuvinte în circulație la o
anumită dată; în procesul de formare a cuvintelor se concentrează elemente de la
fonetică până la semantică, uneori legile fonetice perturbează celelalte sisteme ale
limbii. Pentru a stabili etimologia unor cuvinte trebuie să avem un set de reguli, care
acționează permanent și nu în mod întâmplător:
1) Pierderea consoanelor finale în limba română (apocopă) în cuvinte
latinești: lat. caput>cap, sarem >sare, partem>parte, laudat>laudă, mai
ales consoanele M, n, s, t,
2) Grupurile consonantice (gl, cl) se rostesc cu l înmuiat, moale (claie), lat.
oclu<oculus, glaices>???????, glandem>glindă), acestea au devenit che,
chi, ghe, ghi (ochi, ghindă, glandă).
3) „l” intervocalic a devenit „r”: lat. molam>moară, solem>soare,
felem>fiere etc. fenomen care se numește rotacism. „n” – „r”: lună >lură,
spune>spure = tot rotacism

5
 4) „e” urmat de a, ă, e a dat diftongul „ea”. E+a, e, ă >ea (diftongi
ascendanți), feta>feată, apoi fată; petra > peatră, piatră, legem >leage,
lege.
Trebuie să mai avem în vedere atunci când stabilim etimologia cuvintelor și
sensurile lor sau complexitatea relațiilor semantice (tropi: metaforă, metonimie,
sinecdocă, hiperbolă).

Etimologie în accepție largă și restrânsă

Criterii în cercetarea etimologiei:

- De bază
- Suplimentare
În accepțiune largă, etimologia a devenit știință în prima jumătate a secolului
al XIX-lea. (gr. „etimos” = adevărat, real, „logos” = știință).
În Grecia Antică problemele de limbă erau parte componentă a filozofiei, iar
mai târziu a trecut în sarcina gramaticienilor. Hugo Schuchardt insistă asupra ideii
că fiecare cuvânt se găsește în împrejurări speciale făcând din etimologie o
adevărată istorie a cuvintelor.
Alți cercetători: Jules Gillieron acordă o mare atenție omonimiei și
etimologiei populare în producerea modificărilor în limbă: „fiecare cuvânt își are
istoria lui”.
Leo Spitzer introduce în cercetarea etimologiei un punct de vedere stilistic,
preferând creațiile lingvistice, spontane, înainte de a apela la alte limbi pentru a
explica originea unui cuvânt trebuie să încercăm să îl explicăm prin/din limba în
care există.
Cercetările etimologice ajung la noi dimensiuni o dată cu V. von Wartburg
(autor al dicționarului etimologic al limbii franceze), acesta a încercat să ofere o
adevărată istorie de la începutul cuvintelor până azi. Un rol important în ocupă
cercetarea relațiilor existente între diverși termeni aparținând aceluiași câmp
semantic.
În evoluția modernă a etimologiei se pot distinge trei etape:

6
 1) Sex. XIX: se pornește de la formarea cuvintelor fără să se acorde atenție
evoluției semantice. Aceasta este etapa: Meyer-Lubke.
2) Sfârșitul sec. al XIX-lea (Michelle Breal) când se constituie ca disciplină
și semantică, contribuind la aceasta și dialectologia, geografia lingvisticii;
acum se ajunge la originea cuvintelor făcând istoria lor.
3) Marchează evoluția generală a lingvisticii când se insistă asupra ideii că
limba este un sistem și când se trece de la etimologie – origine, la
etimologie – istorie, fapt care implică o cunoaștere amănunțită a relației
dintre cuvinte.
Unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în etimologia romanică, H. Meier
distinge patru etape în istoria etimologie romanice:
1) Etapa umanismului (sec. XIV-XIX), care începea cu Dante și a fost puțin
studiată.
2) Etapa marcată de inovațiile aduse de Fr. Diez: metoda comparativ istorică
aplicată la o familie de limbi și introducerea legilor fonetice.
3) Etapa de la încep. sec. XX când este părăsit studiul diacronic al limbilor și se
trece la cercetarea limbilor vii, a dialectelor, a argoului; sunt avansați acum
principii cărora în trecut li se acorda un rol secundar: rolul onomatopeelor și
al creațiilor expresive, contaminarea cuvintelor, metafora ca înnoitor al
lexicului.
4) Accentul pus pe 3 principii metodologice:
a) Fonetica istorică aplicată la cuvintel noi lasă locul foneticii sintactice
b) Dicționarele latino-romanice care au un singur sens
c) O propunere etimologică merită încredere atunci când se acordă aceeași
importanță factorului fonetic și semantic și familiei de cuvinte.
Etimolgia în accepție restrânsă:
Pentru a stabili originea unui cuvânt se apelează la două criterii
fundamentale:
- Concordanța fonetică
- Concordanța semantică, între cuvintele analizate și cuvintele din
care se presupune că vine acesta.

7
 Alteori aceste criterii nu sunt suficiente pentru a stabili etimologia corectă a
unui cuvânt și atunci trebuie să mai știm istoria cuvintelor, răspândirea greografică
și poziția în limbă (dacă sunt frecvente sau nu).
Studiul cuvintelor ține seama de trei axe:
1) Axa diacronică
2) Axa diatopică
3) Axa diastratică
Axa diacronică:
Presupune stabilirea importanței unui cuvânt, vechimii acestuia și originii.
Absența unui cuvânt dintr-un text vechi poate fi un indiciu, nu un argument, întrucât
această absență se datorează cuvitelor textului (există cuvinte moștenite din latină
care foarte târziu au fost atestate).
Axa diatopică:
Este important pentru cunoașterea răspândirii geografice a unui cuvânt. Un
cuvânt răspândit în limba română poate fi un indiciu că este un cuvânt vechi, unele
cuvinte sunt răspândite doar în anumite arii dilectale, iar acesta este semn că
cuvintele respective provin din limbile învecinate.
Axa diastratică:
Trebuie să știm dacă un cuvânt aparține limbii comune sau face parte dintr-
un camp semantic restrains, ori aparține unei variante, ramificații sociale.

Criteria de bază:
- Fonetic
- Semantic.
Criteriul fonetic:
Între latină și română există o serie de deosebiri de formă:
- Toate consoanele finale latinești au căzut (caput, legem, laudat)
- Evoluția grupurilor cl și gl (clavem - cheie, glaciam - gheață)
- L intervocalic devine r
- E și o accentuat urmat de a, ă, e = au devenit diftongii: ea, oa (ligat
– leagă, porta – poartă).

8
 Cunoașterea acestor legi fonetice care au funcționat în trecerea de la latină la
română este indispensabilă pentru stabilirea etimonului unui cuvânt, necunoașterea
lor duce la greșeli grave.

Criteriul semantic:
La cuvintele moștenite din latină se constată aceeași continuitate și în limba
română și în celelalte limbi romanice. În stabilirea unei etimologii corecte trebuie să
ținem seama și de legăturile, relațiile între diverși termini aparținând aceluiași camp
semantic și de schimbările care au loc în trecerea de la latină în limbile romanice.
Criteriile de bază trebuie completate cu anumite criteria suplimentare:
a) Geografic;
b) funcțional;
c) istorico-social
d) Vechimii
e) Comparația cu limbile înrudite.
a) Criteriul răspândirii geografice:
Devine obligatoriu când este vorba de cuvintele împrumutate din limbile vecine.
Mai poate fi luat ca argument dacă aria de răspândire a termenilor nu este
cunoscută.
b) Criteriul funcțional:
Poate oferi informații etimologice în care împrumuturile dintr-o sursă în general
au elemente de valoare inegală; în masa împrumuturilor lexical nu se poate pune pe
același plan etimologia unui cuvânt oarecare cu aceea a unui cuvânt din lexicul de
bază.
c) Criteriul istorico-social
Etimologia trebuie să țină seama și de etimologia unui popor a cărei limbi este
studiată. Aspecte istorice, politice, culturale, sociale, chiar dacă aceste date nu pot
lua locul criteriilor lingvistice.
d) Criteiul vechimii:
Cu anumite limite, invocarea lui nefiind eficientă întotdeauna; data primei
atenstări a unui cuvânt poate fi un prim semn ce trebuie folosit cu prudență, acesta

9
nu trebuie absolutizat. El poate fi bine folosit în cercetarea etimologiei cuvintelor
internaționale recente, neologisme.
e) Comparația cu limbile înrudite:
Criteriu cu o poziție specială, invocat mai ales la cuvintele latinești. uneori
comparația cu alte limbi înrudite este implicită, ca în cazul fonetic sau semantic.

Curs 3:
Neconcordanța între criterii:
În istoria etimologiei sunt considerate prioritare criteriul fonetic și criteriul
semantic. Puține sunt cazurile în care aplicându-se de ex. criteriul fonetic se ajunge
la concluzii diferite de cele rezultate în urma aplicării criteirul semantic. Astăzi
etimologii trebuie să arate că în cazul unor cuvinte este vorba de „o etimologie
necunoscută” sau o „etimonolgie nesigură” sau să se arate incertitudinea prin
formulări de ex. „probabil din…”. Cei mai mulți specialiști susțin prioritatea
criteriului fonetic.
Etimonul/originea unui cuvânt nu poate fi stabilită în mod fantezist. Un rol
deosebit îl are și metoda reconstrucției bazată pe compararea cuvintelor din două
sau mai multe limbi romanice având aceeași formă și înțeles.

TIPURI DE ETIMOLOGIE (internă, directă, indirectă, multiplă, pupulară,

colectivă, literară)

Etimologia internă:
Multe cuvinte romînești s-au format pe teren românesc, chiar dacă
moștenirea latină în lexicul nostru este mare. (Cuvintele transmise din latină și
sistemul latinesc de formare a cuvintelor au dus la îmbogățirea lexicului de-a lungul
secolelor). Problema etimologiei interne se suprapune cu cea a formării cuvintelor
într-o limbă: un cuvânt „format” se caracterizează prin faptul că poate fi pus în
relație de proveniență cu alt cuvânt din aceeași limbă, fenomen care se numește
formă internă. Este important să se stabilească, mai întâi, originea cuvântului în
limba din care face parte cuvântul respective, prin sistemul de derivare și apoi în

10
limba veche în graiuri și dialecte. După ce a fost găsită rădăcina și sensul cuvântului
se poate trece la limba latină, adică, la limba-mamă.
Etimologia directă:
Lexical românesc include, pe lângă cuvintele formate pe teren românesc și
cuvinte moștenite din latină și cuvinte împrumutate din alte limbi. Astfel, cuvintele
moștenite s-au transmiso dată cu celelalte elemente ale structurii latine, iar cuvintele
împrumutate au apărut ulterior. Pentru cercetători este important de stabilit din care
limbă a pătruns la noi un cuvânt, indiferent de originea acestuia în limba respectivă.
O situație clară este cea a cuvintelor de origine „exotică” din română care
sunt împrumuturi din limba franceză. Iar aici, sunt împrumuturi din limbile
indigene-americane, prin intermediul limbilor spaniolă sau portugheză (condor,
chimină, cobai, pirogă) sau din limbile africane (banană), caz în care româna nu a
avut contacte directe cu aceste limbi. Alte cuvinte au ca etimologie directă limba
turcă, în limba turcă ele provenind din arabă sau persană (belea, berechet, bidiviu);
unii termeni religioși sunt de origine greacă (aici in greacă provenind din ebraică:
amin, heruvim etc). pentru etimologie nu este interesantă filiera prin care au pătruns
cuvinteleîn română, singurul principiul cu valoare absolută în respectarea unui
împrumut este cel am …. Directe. Importantă este și varianta limbii sursă pentru
originea unor cuvinte românești dialectale, populare, arhaice etc.

Etimologia indirectă: (cercetarea din aproape în aproape)

Este necesar în unele czuri să se cerceteze limbile mai îndepărtate din care
ne-au venit direct unele cuvinte (jachet vine în română din rusă unde este de origine
franceză).
Etimologi multiplă:
Conceptul îi aparține lui Alexandru Graur – un cuvânt are o singură
etimologie justă (românescul lampă a pătruns la început din neogracă „lambă” și cu
sensul de „lampă de ulei”; mai târziu cuvântul a intrat din alte limbi unde avea
forma cu p și sensul de „lampă de petrol”, „de gaz”, „electrică”). Astfel un cuvânt
poate avea o etimologie multiplă, adică simultan are câteva etimoane (românescul
țap cu sensul de pahar în care se servește berea, trebuie explicat prin germanul bock,

11
care înseamnă și animal și pahar de bere; alte exemple „muntean”, „oltean” sunt
derivate de la munte sau de la Olt dar cu sensul „locuitor din Muntenia/Oltenia”.
Etimologie populară:
Este fenomenul prin care vorbitorul bazându-se pe o serie de asemănări sau
asocieri superficiale, alătură în mod spontan un cuvânt de altul, de care nu este legat
genetic. La noi etimologia populară explică unele cuvinte și nu cu mijloace
științifice, etimologia populară procedând exclusiv sincronic. Adică vorbitorul
încearcă să-și explice cuvintele noi sau vechi, rare sau izolate, cu un sens neclar sau
cu o formă deosebită, prin false asociații etimologice. Alexandru Graur consideră
etimologia populară „abatere de la care sunetele sunt sporadice pentru că vorbitorii
și-au închipuit că au înțeles cum este constituit un cuvânt încadrându-l într-o familie
de cuvinte cu care nu are nimic de-a face.”
Ele sunt rezultatul unor astfel de asociații etimologice false, au caracter
întâmplător, sunt o reacție împotriva caracterului nemotivat al semnului lingvistic,
nefiind un fenomen generalizat. Theodor Hristea distinge trei tipuri fundamentale de
etimologie populară:
1) Etimologii populare care ating forma cuvântului (comparativă >
cooperativă, ferăstrău > fierăstrău).
2) Ating sensul cuvintelor (a căpia la început cu sensul „a se îmbolnăvi de
capie”, azi cu sensul de a se sminti, a se țăcăni).
3) Care atinge și forma și întelesul (cârdășie inițial scris cu ă, cărdășie, cu
sensul de tovărășie; sensul cu â, cârdășie înseamnă azi gașcă).
Formele produse prin etimologia populară sunt efemere, sunt corectate
încetul cu încetul prin cultură. Ea poate ascunde uneori originea unui cuvânt, ele au
o strânsă legătură și cu toponimele (nume de locuri) și cu antroponimele (nume de
persoane) – ele formează onomastica.
Etimologia colectivă:
Termen folosit de Graur în stabilirea etimologiei unui cuvânt tre sa ținem
seama de faptul că în mod obișnuit cuvintele se grupează în jurul unuia dintre ele, în
funcție de înțeles sau formă.
Etimologia literară:

12
 Crearea de noi cuvinte (prin compunere, sau derivare) și etimologiile
populare dovedesc că vorbitorii interpretează cuvintele stabilind adesea raporturi
fanteziste între forme și sensuri.

Etimologia și numele proprii:

Principiile formulate pentru etimologia numelor comune nu sunt aceleași cu
cele pentru stabilirea numelor proprii, întrucât acestea nu se formează pe bază de
abstractizări ca la substantivele comune, ele sunt date fiecărui loc sau fiecărei
persoane în parte. Între numele de locuri și cele de persoane există multe deosebiri
astfel: numele de locuri sunt mai stabile, ele nu mor o dată cu oamenii, sunt mai
vechi și adesea sunt preluate de la o populație anterioară care vorbea o altă limbă.
Fiecare populație a putut adapta numele respectiv la fonetica limbii ei; în cazul
numelor transmise cu alfabet latin sau grec, a intervenit și modul cum au fost
transmise diverse sunete caracteristice din toponimica foarte veche. În cazul
numelor proprii, procentul de etimologii necunoscute este mai mare decât la numele
de persoane. Iar pentru a face etimologia numelor geografice, trebuie să se apeleze
și la istorie. Numele de persoane nu au niciun înțeles pentru părinții copiiilor, ele se
schimbă mai ușor (în română, ca și celelalte limbi romanice, nu s-a păstrat din latină
sau din substrat – dacii- , niciun nume de persoană!).
Atât la numele geografice cât și la numele de persoane, nu avem un element
esențial folosit în etimologia cuvintelor respective; în cazul numelor geografice
vechi se întâmpină greutăți în privința stabilirii relațiilor dintre forma actuală și cea
inițială, iar pentru asta nu trebuie dat curs fanteziei. și pentru etimologia numelor
proprii trebuie să știm forma și sensul cuvintelor și sunt numeroase situațiile când
un nume propriu poate primi mai multe explicații, acestea au la bază doar asemănări
formale.
În ceea ce privește numele de locuri, acestea nu respectă legile fonetice iar
nerespectarea lor duce iarăși la soluții, la explicații fanteziste. și mai grea este
situația numelor de persoane pentru că nu există corespondențe între complexul
sonor și un înțeles oarecare exprimat prin cuvintele limbii comune. La numele de
persoane pot interveni tot felul de întâmplări care fac ca o anumită persoană să

13
primească un nume și a cărui istorie trebuie cunoscută pentru a evita explicațiile
eronate. O populație poate crea nume de locuri, servindu-se de elemente
împrumutate de vocabular din limbile învecinate. Aceste împrumuturi au același rol
în cercetarea toponimelor noi ca și elementele vechii din limbile respective (Poiana,
Prislop, Izvoarele, Heleșteu...nu sunt nume de locuri străine, ele pot fi explicate
pornindu-se de la apelativele românești...). Toponimia cu aspect slav de pe teritoriul
României nu trebuie considerată la modul global, adică fără a face distincție între
numele de locuri create de o populație care vorbea un grai slav și cele create de
români din elemente de origine slavă.
Abateri de la principiile etimologice în cazul numelor proprii:
Unele nume proprii pot fi rezultatul unor accidente fonetice, alte abateri sunt
determinate de factori diferiți de cei evocați la etimologia numelor comunem cea
mai simplă situație este cea a numelor care au la bază cuvinte dispărute mai târziu
din limba comună; în aceste situații, pentru stabilirea originii lor este necesar să
găsim apelativele dispărute (Mușat, Bucur,) unele nume proprii pot păstra forme
gramaticale învechite (Baia de Criș, Curtea de Argeș, Roșiori de Vede) – valoare de
genitiv cu prepoziția de.
Aparente abateri de la ...
Dacă numele de persoane călătoresc mai puțin normal ca si numele de locuri
să călătorescă, aceste lucruri se întâmplă în cazul unor colonizări, noii veniți au
„botezat” localități noi cu nume aduse din țara lor (SUA există 12 orașe numite
Paris). Moda numelor străine poate fi întâlnită și în cazul persoanelor și în cazul
locurilor. În cazul numelor proprii este important să avem în vedere forma exactă
care circulă azi sau a circulat în trecut, întrucât necunoașterea formei actuale duce la
explicarea unei variante rezultate din stâlcirea numelui. O greșeală de interpretare a
grafiei poate duce la oficializarea unui nume inexistent, însă cunoașterea formelor
vechi ale numelor de localități permite evitarea unor false etimologii. Între numele
de locuri și cele de persoane au existat și există legături de care etimologii trebuie să
țină cont astfel că, pentru stabilirea originii numelor proprii trebuie cunoscută istoria
fiecăruia în parte.

14
 Curs 4:
Straturi etimologice ale lexicului românesc

În lexicul românesc există multe cuvinte a căror etimologie a rămas

necunoscută sau nu a primit o soluție satisfăcătoare. Dintre principiile metodologice
ale etimologiei trebuie să subliniem importanța principiului priorității explicației
interne. Inainte de a căuta explicare unui cuvânt românesc rin împrumut, cercetătorii
trebuie să folosească toate posibilitățile de a explica un cuvânt prin latina continuată
de română sau prin mijloacele interne ale limbii noastre.
Se poate renunța le explicarea prin latină sau română doar atunci când apar
dificultăți fonetice sau semantice, iar explicarea prin împrumut corespunde tuturor
criteriilor folosite. Etimologii pot apela pe lângă principiul explicației interne și la
alte principii/criterii (finetic și semantic) și criterii auxiliare: aplicarea acestor
principii diferă de la caz la caz, în funcție de originea presupusă a cuvintelor
analizate.

Cuvinte moștenite de ansamblul limbilor romanice:

- Elementul latin
Fiecare dintre limbile romanice a moștenit din latină cam 2000 de cuvinte,
fără derivate. Dintre acestea, aproape 500 au fost transmise tuturor limbilor
romanice, iar din acestea un număr de 145 sunt prezente în vocabularul
reprezentativ al limbiilor romanice. La aceste cuvinte, se regăsesc cele mai multe
dintre fenomenele fonetice și morfologice care explică transformarea limbii latine în
limbă romanică, legi de care ținem seama în stabilirea etimologiei corecte a
cuvintelor moștenite din latină.

15
 La polul opus celor 145 de cuvinte, se află un număr de 18 cuvinte care nu au
fost selectate în niciun vocabular romanic, ele fiind cuvinte cu frecvență redusă:
soc, noră.
În ceea ce privește cuvintele moștenite doar în unele limbi romanice trebuie
să precizăm faptul că se disting patru categorii de astfel de cuvinte latinești:
1) Cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane, toate fiind latinești
2) Derivate moștenite sau formații pe teren românesc
3) Cuvinte considerate de unii cercetători ca moștenite din latina populară,
iar de alții ca împrumuturi din latina savantă.
4) Cuvinte pentru care s-a dat o etimologie latină, dar s-a susținut și
proveniența lor din alte limbi

1) Cuvinte cu diverse etimoane

În cazul cuvintelor considerate în unanimitate ca moștenite din latină,
criteriul de bază rămâne compararea cu alte limbi (astfel, cuvântul românesc
sprânceană este moștenit sigur din latinescul supercilium sau supercenna,
comparația cu alte limbi romanice este reală întrucât îl avem și în alte limbi
romanice cu același sens (în spaniolă sombrecenio provenit din lat. supercenna).
Ideea unui sprijin extern în rezolvarea unei etimologii a fost folosită și în cercetările
de etimologie romanică, în dicționarele etimologice etc.
Există însă în limba noastră cuvinte de origine latină certă, cu multe soluții
etimologice, pentru care comparația cu alte nu mai este edificatoare. Diversele
soluții etimologice nu întrunesc întotdeauna condiții fonetice și semantice așa că în
cazul unor cuvinte, ele trebuie considerate latinești dar cu etimologie nerezolvată. În
condițiile în care nu se știe dacă unul dintre termenii latinești propuși ca etimon să fi
fost transmis limbilor romanice, este necesar să se apeleze și la alte criterii cum ar
fi: criteriul sytructurii semantice (este vorba de sensurile și relațiile dintre cuvinte)
sau criteriul funcționării unui cuvânt în limbă ( dacă este frecvent sau nu folosit în
comunicare).

16
 2) Etimologia derivatelor rămâne încă o dilemă a lingvisticii romanice. De
aceea trebuie aduse în discuție criteriile de bază (fonetic și semantic) și
criteriile suplimentare.
Criteriul fonetic nu ajută întotdeauna pentru că în limba română, ca de altfel
și italiană, aproape toate derivatele prezintă același fonetism moștenit. Criteriul
fonetic nu trebuie absolutizat pentru că pot exista aparente neconcordanțe între
derivatele latinești și cele românești, determinate de faptul că în istoria limbii
române, ca și cea a limbilor romanice, a fost o legătură permanentă între cuvântul
de bază și cuvintele derivate. De aceea fonetismul cuvântului de bază, poate
influența fonetismul cuvântului derivat (porcar, variantă a lui purcar, din latinescul
porcarius, are fonetismul anormal cu o neaccentuat netrecut la u. Fonetisul normal
apărând în graiurile dacoromâne sau și în dialectele aromân etc). criteriul semantic
a fost invocat pentru respingerea latinescului blanditia, ca etimon al românescului
blândețe, al cărui sens abstract se explică mai bine în cazul blând și nu derivatul
blândețe.
Ca și în cazul cuvintelor de bază, la derivate decizia privind originea lor se
sprijină pe lângă fapte de ordin fonetic și semantic, și pe criterii suplimentare
(problema atestărilor în limba latină, răspândirea geografică, statutul funcționării
cuvintelor respective etc etc.
Între derivatele latinești unele sunt atestate, altele nu, trebuie să facem
deosebire, între neatestarea unui derivat și neatestarea unei variante fonetice sau
morfologice care poate sta direct la baza unui cuvânt românesc (latinescul prandire
este neatestat ca verb de conjugarea a IV-a, pentru că latina clasică avea derivatul
prandere, care stă la baza românescului a prânzi, dar și la baza altor derivate
romanice.

Cursul 5:

Între derivatele neatestate în latină și existente numai în română, o

subcategorie este formată din cele răspândite în daco-română și în dialecteșe sud-
dunărene. Ptr aceasta trebuie să avem în vedere că derivatul este moștenit din latină

17
ori îl considerîm apărut în româna comună și apelăm la criteriul răspândirii
geografice (fecior este prezent în cele patru dialecte și este considerat ca moștenit
din latinescul fetiorus și este explicat de Alexandru Graur ca diminutiv al lui făt;
sărbătoare este considerat ca moștenit din latinescu sevatoria, dar și ca derivat pe
teren românesc, el există și în aromână și în meglenoromână).

În cazul derivatelor atestate în latină, vorbim de un alt criteriu folosit în

precizarea etimologiei și anume, statutul funcțional al derivaterlor în limba latină
(românescul trăgaci provine din lat. trahax: nu există probe că ar fi fost folosit în
latină, chiar dacă este atestat; românescul tun moștenit din latinescul tunus...).

Multe dintre criteriile suplimentare aplicate la derivatele românești sunt

asemănătoare în mare parte cu cele invocate pentur limba latină și ele pot fi
urmărite pe cele trei axe ale răspândirii unui fenomen lingvistic: axa diatopică (e
vorba de răspândirea geografică), axa diacronică (vechimea cuvintelor, istoria lor),
axa diastratică (poziția derivatelor în limba noastră).

Criteriul răspândirii geografice (axa diatopică):

Corespunde parțial criteriului răspândirii cuvintelor din latină și poate fi

interpretat în mai multe feluri; în cazul limbii române, răspândirea derivatelor și în
cazul dialectelor sud dunărene, criteriul geografic este un argument pentru a
demonstra vechimea cuvintelor (derivatelor) și posibila moștenire din latină.
Răspândirea geografică a unui derivat la nivelul unei limbi, poate fi un argument
similar răspândirii derivatelor la nivelul limbilor romanice. Un criteriu geografic
suplimentar, în interiorul unui domeniu lingvistic ar putea fi păstrarea în arii mai
conservatoare a derivatelor respective. Răspândirea geografică este un criteriu
întâlnit nu numai în etimologie, ci și în alte domenii romanice. O interpretare
specială a criteriului răspândirii geografice valabilă ptr limba română, vizează
existența acelui derivat și în albaneză (limba balcanică cea mai influențată de latină,
substratul limbii române este înrudit cu limba pe care o continuă albaneza). Un
argument important în luarea unei decizii etimologice folosit în cazul limbilor

18
romanice poate fi argumentul cronologic, adică prezența derivatelor pe axa
diacronică.

Axa diastratică (poziția derivatelor în limbă)

Este mai ușor de acceptat ca un derivat care denumește noțiuni ale vieții
cotidiene sa fi fost mereu prezent în vorbire până azi decât termenii mai rari cei care
denumesc noțiuni abstracte. Ca un criteriu suplimentar în favoarea moștenirii unui
derivat din latină poate fi invocat raportul dintre derivat și cuvântul presupus a sta la
baza acestuia. Atunci când raportul dintre cele două cuvinte nu este motivat
semantic, derivatele pot fi considerate moștenite din latină.

Alt criteriu ce poate fi adus în discuție în legătură cu axa diastratică este

criteriul istorico-social: în ce măsură uzul unui cuvânt a putut fi justificat în tot
timpul istoriei unui popor. Un alt criteriul suplimentar este și răspândirea derivatelor
în celelalte limbi romanice: în funcție de existența unor derivate identice și în
celelalte limbi romanice, coroborate cu atestarea lui în latină, se pot stabili trei
categorii de derivate pentru care moștenirea din latină poate fi soluția etimologilor:
derivate certe, plauzibile și îndoielnice.

Astfel, atestate în latină și bine reprezentate în aria romanică ar putea fi

considerate certe moștenite din latină cuvinte ca: arătură, arboret, arma etc.
plauzibile se pot considera unele derivate atestate în latină și prezente doar în
română: bălțat, blândețe, afunda, a îngrășa etc. îndoielnice sunt categoria cuvintelor
neastetate în latină și slab reprezentate în aria romanică (păduros...), și cuvintele
neatestate în laltină și reconstruite doar pe baza limbii române.

În concluzie, existența unui derivat în toate limbile romanice nu este o

dovadă sigură pentru caracterul moștenit al derivatelor; criteriul comparației este cel
mai greu de aplicat, pentru că ea presupune clarificarea istoriei fiecărui cuvânt în
fiecare limbă romanică, inclusiv în dialecte; de aceea trebuie cunoscut și statutul
derivatelor analizabile formate cu aceleași afixe ca în română. Comparația poate da

19
sugestii importante chiar în absența unor studii care să aducă lumină în problema
derivării în dialectele romanice.

Cuvinte moștenite sau împrumutate din latină:

Distincția dintre cuvintele moștenite se face cu ajutorul fonetismului

cuvântului respectiv, diverse forme romanice împrumutate din latină pot fi
recunoscute prin absența unor modificări fonetice. Este greu de făcut, de precizat în
română diferența dintre cuvintele moștenite și împrumutate, pentru că în cuvintele
moștenite nu s-au produs modificări mari, spectaculoase ale etimonului. Pentru a
face distincție între cuvintele moștenite și cele împrumutate, cel mai important este
criteriul vechimii, acestuia i se adaugă cel legat de axa diatopică, adică răspândirea
geografică: este importan de precizat dacă un cuvânt este răspândit numai în daco
română, sau există și în dialectele sud – dunărene. Răspândirea teritoială în daco-
română favorizează un criteriu suplimentar atunci când cuvântul respectiv există
numai în graiuri și se caracterizează prin păstrarea multo elemente arhaice. Prezența
unui cuvânt în toate limbile romanice reprezintă un semn pentru o cercetare mai
atentă a cuvintelor, putând fi invocate și alte criterii: bogăția semantică (multe
cuvinte moștenite au mai multe sensuri decât împrumuturile recente), puterea de
derivare (cuvintele vechi reprezintă baze pentru mai multe derivate).

Cuvinte moștenite sau împrumutate din alte limbi: în cazul cuvinelor pentru
care s-a propus o etimologie latină, alături de una traco-dacă, criteriile istoric,
social, semantic, nu sunt întotdeauna pertinente căci domeniile bine reprezentate de
termenii autohtoni (domeniul păstoritului) sunt bine reprezentate și de elemente
latinești moștenite trebuie folosute cu pridență, celelalte elemente: bogăția
semantică, puterea de derivare, domeniul istoric, social, criteriul semantic, cel al
compareției cu limbile romanice, vechimea ...... pentru că există cuvinte considerate
îmărumuturi din traco-dacă și elemente moștenite din limba latină cu un grad mai
mare sau mai redus de probabilitate.

În domeniul onomasiologic, majoritatea elementelor sunt latinești, provin din

latină (mamă, mătusă, nas, nepot, văr etc). o situație mai delicate apare în cazul

20
cuvintelor considerate de unii cercetători moștenite din latină formate pe teren
românesc. Pharmacum, pharmacare, iar ptr alții cuvântul farmec este considerat
chiar provenind din limba greacă.

Exista un criteriu comun de verificare a cuvintelor moștenite din latină și

anumecompararea cu limbile romanice: atunci când vorbim de sensul unui cuvânt
existent în latină și în română, nimic nu ne împiedică să considerăm sensul
româneasc ca o continuare a celui din latină. La sensurile românești neatestate în
latină, se deosebesc două categorii în funcție de aria răspândirii lor: sensuri care
apar numai ân română și sensuri caee apar și în celelalte limbi romanice (latinescul
facies, cu sensul de „parte principală a unui obiect care se prezintă vederii” este în
română, italiană, franceză, spaniolă, portugheză. Latinescul capra cu sensul de
„scripete, mașină de ridicat greutăți sau chiar macara” este prezent în toate libile, cu
sensul „suport de lucru” și în română.....etc etc

...........................................compararea cu faptele romanice este posibilă și

necesară din urm motive:

1) Există cuvinte ale căror corespondente din limbile romanice au sensuri f

apropiate de cel existent in romana(barba, cațel etc)

2) Dezvoltarea semantică din română găsește sprijin în evoluția semantică a

unor sinonime romanice (a culege, etc)

3) Compararea cu situația din celelalte limbi romanice poate da indicații

generale cu privire la structura semantică a unui cuvânt (unele cuv.
moștenite de limbile romanice au o pletoră semantică, altele nu au
dezvoltat sensuri atât de ...)

Ăîn cazul in care sensurile cuvintelor exista si in alte limbi romanice la fel ca
in cazul derivatelor, optiunea cercetatorilor ptr dezvoltare semantică nu poate fi
afectată de existenta unor sensuri si in limbile invecinate. Cand avem de0a face cu
sensuri neatestate in latina si existenta doar in romana, optiunea ptr un imprumut
semantic nu trebuie sa fie aceeasi in toate Cazurile. Iar situatia unor cuvinte fără

21
suport romanic evident este necesară cunoașterea aprofundată a structurii semantice
a cuv romanice corespunzătoare, inclusiv sensurilor din dialectele romanice.

Cuvintele din substrat

Limba latină în expansiunea ei a intrat în contact cu diverse idiomuri ale

populațiilor cucerite și romanizate, numite limbi de substrat (în peninsula balcanică
substratul este ilir și trac). În cele mai multe cazuri, limbile desubtrat sunt limbile
indoeuropene din aceeași familie cu limba latină. Condițiile etnice au fost uneori
complexe așa că vorbim de o variatate a limbilor de substrat, lucru dificil pentru
etimologi atunci când doresc să stabilească exact originea cuvintelor romanice
împrumutate din limbile pupulațiilor autohtone; lipsesc în cea mai mare parte
textele scrise în aceste limbi și de aceea structura și poziția lingvistică a acestor
idiomuri este puțin cunoscută.

Criteriile fundamentale fonetic si semantic nu pot fi aplicate riguros în cazul

limbilor de substrat și din partea etimologiștilor se cere prudență maximă. La
cuvintele din substrat, în toate limbile romanice se poate constata o anumită
distribuție onomasiologică: ele aparțin în mare parte terminologiei legate de natură
și de unele ocupații (păstoritul) această apartenență putând fi un indiciu pentru
originea autohtonă a unui cuvânt.

Specialiștii trebuie să țintă seama și de relațiile din cuvintele de subtrat și

termenii latini și trebuie să facă o distincție între termenii împrumutați fără nicio
rezistență din partea cuvintelor din fondul latinesc și cei cu care au intrat în
concurență la început și chiar și astăzi. Datorită extinderii teritoriului limbii latine și
pentru a exprima realități noi, limba latină a făcut apel la idiomul cu care a venit în
contact. Cuvintele latinești s-au lovit de cuvintele împrurmutate în vorbirea
populației autohtone care și-a abandonat limba în favoarea latinei. S-au conservat
mulți termeni care au funcționat ca sinonime ale cuvintelor latinești și de mult eori
cuvintele latinești au fost contaminate cu un sinonim din limba de substrat.
(româneascul ai, din latinescul alium, pentru usturoiul cultivat și „leurdă” din traco-
dacă pentru usturoiul salbatic, negru din latinesucl niger reprezintă termnul generic

22
„negru” în timp ce murg din traco-dacă este folosit doar ptr denumirea culorii negre
a animalelor.

Cursul 6: (29. 11. 2012)

Uneori dintre cele două sinonime (termenul latinesc și cel împrumutat din
substrat a fost păstrat doar termenul de substrat care nu rămâne marcat din punct de
vedere sementic). Elementul autohton este în română este elementul cel mai puțin
elucidat al istoriei limbii noastre. Primul care a încercat să delimiteze elementele
autohtone a fost Dimitrie Cantemir. Care a crezut să prin metoda eliminării poate
ajunge la selectarea cuvingtelor autohtone (pădure, eleșteu, cărare, a grăi, a
nimeri...ulterior s-au dovedit că nu sunt de origine dacă). Alți cercetători precum
Sextil Pușcariu nu admiteau teoretic rpezența elementelor autohtone; Al. Graur și
Ov. Densușianu le-au acceptat cu prudență în vreme ce I.I. Russu pune multe
cuvinte pe seama substratului.

Identificarea cuvintelor românești provenite din traco-dacă este o analiză

dificilă ptr că nu este cunoscută și informațiile despre această limbă sunt f reduse.
Astfel există câteva glose (57 de nume de plante medicinale dacice) câteva nume
proprii de persoane de triburi, zeități, ape și munți și aproape în jur de 30 de
inscripții dacice cu litere grecești, alcătuite numai din consoane și nedescifrate încă
(una singură este descifrată dar nesatisfăcător, e vorba despre inscripția de pe inelul
de la Ezerobov, din sec. V î.Hr., cu 61 de semne grecești dispuse în 8 rânduri), din
această cauză a absenței totale a unor informații directe, cercetătorii apelează la
diverse procedee ptr a stabili fondul autohton lexical al limbii române. Procedee
care se grupează în două categorii:

a) Compararea limbii române cu albaneza )ea fiind considerată descendentă

directă a limbii trace)

b) Reconstrucția unor elemente traco-dace pe baza comparației cu o serie de

limbi indo-europene.

23
a) Compararea limbii române cu albaneza: Sextil Pușcariu, Al. Rosetti, Grigore
Brâncuș, aceasta este un mijloc mai puțin nesigur pentru a afla cuvinte din
substratul traco-dac al limbii române. Între diversele cuvite comune române
și albaneze, aproape 80 (Gr Bâncuși dă cam 132), trebuie să distingem mai
întâi cuvintele cu aceeași formă și cuvinte cu același înțeles în cele două
limbi.din prima categorie (buză, gălbează, ciucă etc), a doua grupă
(constituită din cuvinte care se aseamănă, dar nu sunt identice ca formă și
sens: prin urmare ele nu pot fi împrumutate și orice comparație între română
și albaneză trebuie făcută doar între formele lor vechi și nu între stadiile
contemporane.

b) A fost folosită Al. Philipide, I.I.Rusu, A. Vraciu. G. Ivănescu etc. este

valabilă și pentru cuvintele moștenite din albaneză; s-au făcut comparații cu
vechile limbi balcanice, considerând că unele cuvinte aveau o circulație mai
largă și că existau ..............s-au făcut comparații și în limbile indo-europene
mai îndepărtate, de ex. limbile baltice și cu ricare altă limbă veche din care
limba română n-a putut împrumuta direct s-au indirect unele cuvinte. metoda
reconstrucției este mai puțin sigură, de aceea rămân cele două criterii
fundamentale

Categorii de cuvinte autohtone

Marcăm 5 grupe:

1) Cuvinte pentru care s-au propus numai etimologii traco-dace. Ele sunt puține
(abur, barză, viezure etc) sunt considerate autohtone pe baza comparației cu
limba albaneză; altele au fost considerate de origine traco-dacă pe baza

24
 atenstării lor în limbile vechi, balcanice, în timp ce alți cercetători au făcut
tot comparație între română albaneză.

2) Cuvinte pentru care s-a propus o etimologie traco-dacă sau o explicație prin
împrumut din albaneză. Elementele românești comune cu albaneza au fost
explicate ca împrumuturi din această limbă efectuate în perioada românei
comune (până în sec. X-XII); criteriul fonetic poate fi aici folosit parțial
pentru că unui sunet albanez în corespund diverse sunete românești.
coincidența fonetică dar și cea semantică a cuvintelor românești cu cele
albaneze ar fi o probă pentru explicația prin împrumut precum (buză, cioc,
gălbează...) în vreme ce: brâu, mânz...sunt cuvinte mai vechi. Sextil pușcariu
a adus ca argument pentru statutul de împrumut al unui cuvânt și fapte
fonetice: gionoaie, noian, etc, iar Grigore Brâncuș aduce un criteriu
suplimentar, acela al uniformității pe care o prezintă cu puține excepții, din
punctul de vedere al răspândirii pe teritoriul de limbă română comună. Faptul
că unele cuvinte eraucunoscute la nord și la sud de Dunăre, nu se poate
explica decât în aceea că ele ni s-au transmis prin latină. Alte criterii istorico-
social, semantic, pot fi invocate ca argumente împotriva împrumuturilor din
albaneză pentru că formele de viață pastorală și agricolă erau în lumea
preromană, de aceeași intensitate ca la strămoșii albanezilor (este de
neconceput ca românii care practicau păstoritul să împrumute atâta cuvinte
păstorești de la albanezi, iar aceștia să nu împrumute nici unul de la români).

3) Cuvinte pentru care s-a propus un etimon traco-dac și unul latin. Termenii
albanezi a căror origine a fost explicată prin latină nu pot fi luați în
considerare ca termeni de substrat ai românei. Avem cuvinte pentru care
etimonul termenului albanez este chiar cuvântul latin care stă și la baza
cuvântului românesc. și atunci originea autohtonă a acestora nu poate fi
acceptată: rom. codru este considerat ca provenind din substrat, iar în
albaneză este explicat ca provenind din latină, fluture, a cruța, sarică s-a
propus în română pe lângă etimonul latin de substrat și alte etimologii. Există
cazuri când pe lângă etimonul latin, un cuvând albanez a fost explicat ca

25
 rezultat al evoluției interne (albanezul a fărâma, a distruge comparat cu
românescul a dărâma, explicat prin latginescul deramare). Dintre cuvintele
explicate prin traco-dacă sau prin latină și care sunt cu un mai mare grad de
probabilitate de origine autohtonă (rom. sarbăd care nu provine din latină, ci
dintr-un cuvânt autohton care stă și la baza cuvântului albanez cu același
sens. și există cuvinte pentru care nici etimologia traco-dacă, nici cea latină
nu este satisfăcătoare. Ambele prezentând dificultăți de ordin fonetic și
semantic.

4) Cuvinte explicate prin substrat dar și ca formate pe teren românesc. Au

primit astfel de cuvinte o serie de soluții etimologice: căpușă derivat din
cap+ușă se poate explica din punct de vedere fonetic și semantic în română,
în timp ce în albaneză este explicat din sârbo-croată; noian cuvântul de bază
a fost comparat cu albaneza însă Grigore Brâncuș consideră că noian este o
creație relațiv recentă; cuvântul abur s-au propus etimologii latine, dar și
etimologie traco-dacă (avem de a face aici cu o etimologie nesigură dacă nu
am putea explica formarea cuvântului în română din latnia populară abburire,
abbuire.

5) Cuvintele cu etimologie traco-dacă și alte etimologii. Cea mai bine

reprezentată. Ex.: românescul fluture este explicat ca formație de la verbul a
flutura, rom. mare explicat prin latinescul mas maris (Rosetti îl consderă și el
nume latinesc, dar și element comun cu albaneza), mire a fost atribuit
aproape tuturor straturilor etimologice ale lb române, considerat proivenit din
latină dar și din substrat, din limba traco-dacă, cei mai mulți etimologi îl
consideră provenit din latinescul miles=soldat.

26