Patru pași în descoperirea adevăratei smerenii

Ioan 1:19-28

Prin harul lui Dumnezeu suntem din nou împreună la Masa Domnului. Un nou prilej de
sărbătoare... și un nou prilej de cercetare pentru fiecare dintre noi. Sărbătoarea plăcută lui Dumnezeu
se clădește pe cercetare și curățire. Dumnezeu primește mirosul unei jertfe sfinte, dar respinge o
jertfă adusă dintr-o inimă păcătoasă. Ca sărbătoarea noastră să fie bine primită în această zi înaintea
Domnului, e nevoie în prealabil și de cercetare și de sfințire personală.
Așadar, vă invit să pășim alături pe acest drum al cercetării și sfințirii. Lucrul acesta este
posibil în măsura în care ne vom smeri sub mâna tare a lui Dumnezeu. Iar unul dintre cele mai bune
exemple în ceea ce privește smerirea, este Ioan Botezătorul. Ne vom uita în acest mesaj la modul în
care Ioan s-a smerit, fără nicio umbră de falsă modestie sau fără să urmărească vreun scop ascuns.
Smerenia lui a fost naturală, pentru că a izvorât dintr-o inimă curată.
Aici este un mare semn de exclamare pe care fiecare dintre noi trebuie să ni-l punem. Biblia nu
numai că ne cheamă la o atitudine smerită, dar ne cheamă să avem și o smerenie autentică. Diavolul
este suficient de perfid să întineze sfințenia adevărată. Sunt mulți creștini care abordează o atitudine
smerită, dar în spatele acelei măști se ascunde o falsă smerenie.
Aduceți-vă aminte de Moise în Exodul cap. 3 și 4. A fost momentul în care Dumnezeu i s-a
descoperit în acel rug aprins, și l-a chemat în lucrare. Deși am citit acel pasaj de multe ori, senzația
pe care o am acum după mulți ani de parcurgere a Bibliei este acela că Moise, în acel moment, a
încercat să afișeze înaintea lui Dumnezeu o falsă smerenie.
Cunoșteți modul în care el a vrut să „dribleze” (chiar dacă termenul nu este foarte frumos, cred
că exprimă cel mai bine intenția lui) chemarea lui Dumnezeu în lucrare, pozând ca fiind un om
limitat, incapabil, lipsit de putere și autoritate. Probabil că Moise se obișnuise prea mult în Madian,
cu un ritm de viață lipsit de orice responsabilitate și sacrificiu. Domnul însă îl avea în plan doar pe el
(și nu pe altul) pentru acea lucrare, de aceea, a avut răbdare să-i dea răspunsuri la toate șovăielile lui,
și în cele din urmă Moise a trebuit să recunoască că nu mai are niciun argument împotriva chemării
venite din partea lui Dumnezeu.
Aici din nou aș vrea să fac o observație. Știu că Domnul nostru nu este niciodată în criză de
oameni în lucrare spirituală, dar mai înțeleg ceva din această istorie. Atunci când El are un plan cu
viața ta sau a mea pentru o anumită lucrare, nu va renunța până când va înfrânge și ultima barieră de
falsă modestie din viața noastră. A te încăpățâna unei chemări repetate din partea lui Dumnezeu
pentru o lucrare specifică la care El te cheamă, nu este o dovadă de mare înțelepciune. De multe ori
și noi suntem atât de obișnuiți cu culcușul cald al lipsei de implicare și de răspundere pentru lucrarea
spirituală, încât o chemare specifică, menită să ne scoată din zona de confort și să ne trimită înaintea
lui faraonilor acestei lumi, ne buimăcește, și prima noastră reacție este adoptarea unei false smerenii:
„Doamne, nu sunt capabil, cheamă-l pe altul.”
Ioan Botezătorul nu a adoptat o asemenea reacție. El a fost gata să fie tot ceea ce Dumnezeu l-a
destinat să fie, și a pregătit calea Domnului Isus cu pasiune și spirit de jertfă, dar totodată îmbrăcat
într-o haină a smereniei adevărate.
Cred că și noi am fost chemați de Dumnezeu în lucrare. Stând înaintea acestor simboluri care
ne aduc aminte de Cel care Și-a dat viața ca noi să putem trăi și lucra pentru El, aș vrea să ne
apropiem nu numai cu un duh zdrobit de Masa Domnului, ci și cu un duh zdrobit sincer. Să nu luăm
o mască de falși smeriți, ci să fim sinceri în închinarea noastră.
Să ne cercetăm fiecare, și așa să ne apropiem de Cina Domnului. În sensul acesta, aș vrea să
învățăm patru lucruri sau caracteristici ale adevăratei smerenii.

1
 1. Primul pas: Să știi cine nu ești
Textul citit începe cu cuvintele: Iată mărturisirea făcută de Ioan (v. 19). Aici începe
frumusețea textului citit, cu acest prim cuvânt tradus prin „mărturisire”.
Am fost curios să văd în limba greacă care este semnificația lui. În original, termenul folosit de
către evanghelistul Ioan este marturia. De aici derivă în limba română cu numai termenul „mărturie”
sau „mărturisire” ci și cel de martiriu” sau „martiraj”.
În limba greacă, „mărturie” și „martiraj” au aceeași rădăcină. Ambele exprimă același lucru, și
anume, a sta înaintea altor oameni și a vorbi în favoarea cuiva. Martiriul este un martor al Domnului
Isus Cristos înaintea lumii. Ioan Botezătorul, în lumina acestei definiții, a stat înaintea preoților și
leviților veniți din Ierusalim și a depus mărturie despre misiunea care i-a fost încredințată de către
Dumnezeu.
Acum vă rog să fiți atenți la această afirmație. Orice credincios născut din nou este un martor
al Domnului Isus Cristos înaintea oamenilor. Cu alte cuvinte, orice credincios născut din nou devine
o persoană publică la un moment dat al chemării lui.
Ce înseamnă lucrul acesta? Vine un moment în viața adevăratului credincios când lumina nu
mai este ținută sub obroc, ci ea începe să strălucească înaintea tuturor, și toți pot vedea calea
mântuirii și pot auzi adevărul sub călăuzirea acelei lumini. Din acel moment, lumina devine publică,
devine un punct de reper, un far, o călăuză. Lumina are un mesaj, devine o mărturie pentru
Dumnezeu într-o lume a întunericului.
Rețineți vă rog această afirmație foarte importantă. Dumnezeu nu ne-a mântuit să ne ascundem
lumina în biserică, ci să o aprindem în fața lumii. În același timp sunt conștient de faptul că martorii
nu se nasc peste noapte. Există un proces spiritual lent dar continuu de formare a martorilor, de
formare a luminii și a sării, și apoi vine ceasul în care Dumnezeu ne spune: „A sosit vremea voastră,
în care voi trebuie să fiți persoane publice, să vadă toți lumina voastră, să audă toți mărturia voastră.”
Vedem acest principiu de-a lungul întregii Biblii. Cei mai frumoși ani ai vieții, adolescența și
tinerețea, Iosif și-i i-a petrecut pe nedrept în robie apoi în închisoare, înainte de a ajunge un martor al
Domnului înaintea lui faraon. Moise a fost format timp de 40 de ani în Madian. Atât Domnul Isus cât
și Ioan Botezătorul au fost doi cvasi-necunoscuți până în jurul vârstei de 30 de ani. Ucenicii au stat la
picioarele Domnului trei ani și jumătate, iar apostolul Pavel, după convertire, a petrecut trei ani în
Arabia, perioadă despre care nu cunoaștem absolut nimic.
Observați același principiu spiritual la toți aceștia? Înainte de a deveni persoane publice și
înainte de a deveni martori ai luminii, Dumnezeu i-a format în ascuns și în tăcere. La unii perioada a
fost mai lungă, la alții mai scurtă, dar toți au avut un timp de creștere și maturizare. Dumnezeu are
nevoie de stejari spirituali și nu de dovleci spirituali. Stejarii cresc încet, dar odată crescuți, niciun
vânt nu-i mai dă peste cap.
Ne-ntoarcem la Ioan. Sosise momentul de-acum ca el să devină o figură publică, un martor al
Domnului. El își începe lucrarea plin de putere, iar lucrul acesta a produs o agitație atât de mare la
Ierusalim, încât marii preoți de-acolo au trimis rapid o delegație care să măsoare și să cântărească
lumina care începuse să strălucească în pustie.
Prima întrebare pe care ei i-o pun lui Ioan este în v. 19: Tu cine ești? Aș vrea să observați
foarte bine această întrebare, și să încercați să citiți adevărata întrebare din spatele ei. De fapt,
întrebarea preoților nu viza un nume, ci o autoritate. Ei nu erau interesați de numele din buletin al lui
Ioan, ci de autoritatea lui spirituală.
Când devii o persoană publică pentru Cristos, prima întrebare care ți se va pune când vei
începe să lucrezi va fi aceasta: „Tu cine ești?” Dacă nu ai în spate, în trecutul tău, o chemare foarte
clară din partea lui Dumnezeu, și o perioadă de formare, vei răspunde plin de mândrie: „Eu sunt
Popescu din Sânmartin!” Un astfel de răspuns însă, va trăda absența unei adevărate trimiteri.
Deschideți vă rog acum la Fapte 19:13-17, ca să vedem ce se întâmplă atunci când mergem în
Numele Domnului fără ca El să ne trimită. Observați în v. 15 aceeași întrebare: „Voi cine sunteți?”
Bieții oameni, n-au mai apucat să spună că ei sunt fiii lui Sceva, rabinul cel vestit, că duhul a și sărit

2
asupra lor și pe doi dintre ei i-a făcut de rușine. De ce? Pentru că nu aveau nicio autoritate;
Dumnezeu nici nu-i chemase și nici nu-i trimisese.
Frați și surori, Satan știe care sunt oamenii pe care Dumnezeu îi alege și-i trimite pentru a-I
deveni martori. El nu poate constesta, chiar dacă va încerca, o chemare divină. În schimb, își va bate
joc de falșii trimiși, de cei care nu au nicio chemare specifică din partea lui Dumnezeu.
Vă întreb: Ioan era conștient de chemarea lui Dumnezeu specifică pentru viața lui? Cu
siguranță că da. Întoarceți vă rog la Luca cap. 1. Iată ce citim în v. 66: Și mâna Domnului era într-
adevăr cu el (cu Ioan). Citim și v. 80: Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a stat în locuri
pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.
A fost conștient Ioan de alegerea lui? Cu siguranță că da. Copilăria și adolescența lui au fost
diferite de a celorlalți copii de vârsta lui. Ioan iubea pustietatea, un loc de care fugeau toți. Acolo
însă, departe de zgomotul mulțimii, Ioan creștea la picioarele lui Dumnezeu și nu în cultura lumii.
Nu intru aici în diferitele teorii legate de mișcarea spirituală pe care el ar fi întemeiat-o în pustie. Eu
cred un singur lucru. Acolo Ioan a crescut direct la picioarele Domnului. Cum la fel, în Nazaret,
verișorul lui, Isus, creștea și El având aceeași relație specială cu Tatăl.
Acum vă rog să rețineți această afirmație foarte importantă. Cei care cresc încet dar constant la
picioarele Domnului, învață o lecție pe care nu o vor mai uita niciodată: lecția smereniei. Cei mândri
sunt cei necrescuți, cei care se cred cineva măcar că nu sunt nimic. Cu cât vei sta mai mult la
picioarele Domnului, cu atât vei fi mai smerit.
Ne întoarcem acum la răspunsul lui Ioan. Versetul 20: El a mărturisit și n-a tăgăduit: a
mărturisit că nu este el Cristosul.
Ce spune, de fapt, Ioan în acest verset? Ce nu era. Primul pas al smereniei este recunoașterea a
ceea ce nu ești. Un martor smerit va vedea mai degrabă ceea ce nu este, decât ceea ce este.
Aici aș vrea să fac o nouă observație foarte importantă. Vei vedea cu adevărat ceea ce nu ești,
doar atunci când te vei uita doar la Cristos și când te vei compara numai cu Cristos. Un adevărat
martor nu-și va căuta termeni de comparație în jurul lui. El se va uita țintă doar la Cel care l-a chemat
în lucrare, se va compara doar la standardele de sfințenie, dragoste, bunătate sau credință ale
Domnului Isus Cristos, și se va vedea apoi așa cum nu este el.
A mărturisit ce nu este... Ce cuvinte mari a rostit Ioan Boteazătorul! Putea să înceapă să se
prezinte înaintea mai marilor veniți de la Ierusalim cu ceea ce era el, și ar fi avut ce spune pentru că
avea deja o carte de vizită spirituală impresionantă. Ioan însă începe să le spună ce nu este.
Aceasta este frați și surori adevărata față a smereniei. Oamenii care vor veni înaintea dvs. și
vor începe să vă spună cine sunt, ce au făcut, cât de multe au realizat, cât sunt ei de buni, și câte face
Domnul prin ei, acei oameni vă spun că nu sunt decât o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor.
Oamenii care sunt cu adevărat, cu cât vor fi mai de folos lucrării lui Dumnezeu, cu cât vor fi mai
mari în ochii Domnului, cu atât se vor vedea mai mici, mai neînsemnați și mai nevrednici pentru a fi
folosiți de Dumnezeu.
Mi-aduc aminte de Saul umplut de Duhul lui Dumnezeu care, atunci când era căutat de
mulțime pentru a fi uns ca împărat, s-a ascuns printre vase. Altul imediat și-ar fi umflat pieptul și ar
fi alergat înaintea tuturor strigând: „Hei, aici sunt. Abia aștept să domnesc peste voi”. În acele
momente Saul nu era însă condus de firea lui avidă de putere și influență, ci de Duhul Sfânt care-l
umbrise. În acele momente Saul se vedea așa cum era de fapt: nevrednic, fără niciun merit.
Din păcate, curând după acel moment Saul a căzut în păcat, Duhul Sfânt l-a părăsit, și din omul
smerit de la început, a devenit un om rău, mândru și setos de putere. Sfârșitul lui a fost tragic. El
rămâne pentru noi exemplul unui om care a nesocotit harul lui Dumnezeu, și care s-a jucat cu
păcatul.
Frați și surori, stând înaintea Mesei Domnului, prima mea întrebare este: Știți cine nu sunteți?
Abia atunci când ne vom vedea așa cum nu suntem de fapt, Dumnezeu va începe să ne facă să fim
mari, asemănători în umblare și caracter cu Fiul Lui.

3
 2. Al doilea pas: Cine ești cu adevărat?
Pașii care ne conduc spre aprofundarea și acceptarea adevăratei smerenii continuă cu cea de-a
doua întrebare: Atunci, cine ești cu adevărat?
Uitați-vă vă rog în versetul 21, prima parte: Atunci i-au zis: „Dar cine ești? Ca să dăm un
răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuți?”
Sunt două întrebări extrem de dificile pe care preoții i le-au pus lui Ioan. Aceleași întrebări mă
rog ca Duhul lui Dumnezeu să ni le pună și nouă în această dimineață.
Cine ești frate și soră? Este prima dintre cele două întrebări.
Trebuie să recunosc că nu este o întrebare foarte confortabilă. Nu te întreb ce-ai făcut, ce poți
să faci sau de ce ai venit în dimineața aceasta la biserică. Întrebarea este: Cine ești? Ce se ascunde în
spatele chipului? Ești cu adevărat ceea ce arăți a fi, sau ești o altă persoană?
Sunt uimit și îndurerat cât de falși putem fi unii cu alții. Stai de vorbă cu un frate, îți zâmbește
frumos, răspunde bine la toate întrebările, se roagă cu tine, îți spune că totul este în regulă cu el,
pentru ca peste câteva zile să auzi că și-a înșelat soția, sau că s-a îmbătat, sau a făcut alte și alte
lucruri. Te întâlnești cu o soră, îți zîmbește și-ți spune: „Slavă Domnului frate, mă rog tot timpul
pentru dvs.!”, iar peste câte zile auzi despre ea că s-a certat cu un vecin, că s-a răzbunat sau că a
bârfit un alt copil al Domnului.
Cine ești tinere drag? Dincolo de haina curată de duminică pe care o porți, dincolo de
cumințenia pe care o afișezi în Casa Domnului, cine ești cu adevărat atunci când stai până noaptea
târziu în locuri în care nu ar trebui să stai, când fumezi sau când bei pe ascuns, sau când ochii tăi se
dilată privind imagini obscene dintr-un film sau o revistă? Când ești tu cu adevărat, aici când toți te
pot vedea, sau atunci când nimeni nu te vede?
De ce ne înșelăm singuri frați și surori? De ce ne batem joc de noi înșine încercând să fim
duminica ceea ce nu suntem în restul săptămânii, și invers? Chiar în aceste momente Duhul Sfânt
pune această întrebare în dreptul tău. Nu te gândi: „Ce bună e întrebarea pentru X sau Y. Întrebarea
aceasta este doar pentru tine, pentru că înaintea Mesei Domnului și înaintea lui Dumnezeu nu poți să
fii decât ceea ce ești.
O, poate te gândești: „Oricum nu știe fratele păstor cine sunt eu cu adevărat.” Nu eu trebuie să
știu, pentru că judecata nu o fac eu. Judecata o va face Dumnezeu, și El va începe judecata din casa
Lui, și dacă nu iei aminte la cuvintele mele, într-o zi vei plânge și vei regreta cu amar, dar va fi prea
târziu. Analizează-ți viața chiar în aceste momente, pocăiește-te și smerește-te înaintea lui Dumnezeu
astăzi, ca să nu ajungi mâine să plângi cu amar că va fi prea târziu.
Mai este o întrebare care i-a fost pusă lui Ioan în acest verset: Ce zici tu despre tine însuți?
Această întrebare scormonește și mai adânc în ființa ta. Întrebare nu este: „Ce spune mama sau
tata, sau ce spun frații sau surorile despre tine sau ce spune soția?” Întrebarea este: „Stând înaintea
conștiinței tale, ce spune conțiința ta că ești cu adevărat?”
Aș vrea să înțelegeți că această treaptă este treapta cea mai de jos din ființa noastră. Este
momentul în care pătrunzi în locul cel mai adânc al ființei tale și scoți la lumină lucruri pe care
niciodată nu ai fi vrut să le scoți. Majoritatea oamenilor nu vor să-și pună această întrebare, pentru că
sunt conștienți de răspunsul care izvorăște din ei. Le este groază de degetul acuzator al conștiinței
îndreptat împotriva lor, și de glasul care strigă neîntrerupt: „Ești vinovat!”
Sunt doar două păreri care contează înaintea lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu cu privire la
tine și la felul tău de viață: părerea conștiinței tale și părerea Lui izvorâtă din atotcunoaștere. În unele
cazuri, unii oameni chiar dacă înnăbușe glasul conștiinței, niciodată nu vor putea să stingă părerea
conștiinței despre ei înșiși. Și într-o zi, înaintea tronului de judecată, cea care îi va osândi va fi cea
care a fost martora chiar și a celor mai ascunse lucruri din viața lor: conștiința.
Împotriva conștiinței nu poți lupta. Poți să consumi alcool în neștire, conștiința nu se îmbată
niciodată. Poți să furi sau să minți toată viața ta, conștiința nu va fi mituită sau coruptă niciodată. Poți
să faci toate relele din lume și să dai vina apoi pe cei din jur, conștiința nu poate fi pătată cu nimic.
Te naști cu ea, și ea pleacă împreună cu tine în veșnicie, pentru a derula filmul vieții tale înaintea lui

4
Dumnezeu. Ea este „cutia neagră” care va supraviețui oricărui dezastru și faliment, și unde sunt
înregistrate absolut toate informațiile necesare pronunțării verdictului în ziua aceea.
Care este răspunsul corect la această întrebare? Dacă mai este vreun strop de mândrie, dacă
sunt păcate ascunse și falimente nemărturisite, dacă sunt poveri pe care le porți de mulți ani, această
întrebare pusă într-un mod corect te poate conduce la cruce, locul în care poți scăpa de orice păcat și
povară din sufletul tău, chiar și de cea mai cumplită povară.
La cruce redescoperi faptul că ai aripi spirituale nu să te târâi cu el, ci să zbori cu ele. La cruce
nu primești doar iertare și eliberare, la cruce primești și bucurie, avânt, o nouă motivație pentru
slujire, o nouă perspectivă asupra lucrării. Când îngenunchezi la cruce, acolo redescoperi cine ești cu
adevărat, o creație nouă în și prin Domnul Isus Cristos.
Care este răspunsul corect la această întrebare? Dacă viața ta este curată și inima ta este plină
de smerenie, atunci răspunsul tău la această întrebare trebuie să fie similar cu cel al lui Ioan. Care a
fost răspunsul lui? Uitați-vă în versetul 23: „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie.”
Ce răspuns extraordinar! Este răspunsul unei vieți smerite cu adevărat, care se pusese cu totul
la dispoziția Domnului Isus Cristos.
În răspunsul lui, Ioan folosește aici o sinecdocă. Ce este sinecdoca? O figură de stil care constă
în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a
particularului în locul generalului sau a generalului în locul particularului. Ioan spune: „Eu sunt doar
un glas.” Nu era el doar un glas, întreaga lui lucrare era mai mult decât un glas, dar smerenia
adevărată care l-a caracterizat nu l-a lăsat să spună mai mult decât atât: „Eu sunt glasul care strigă...”
Frate și soră, ce ești cu adevărat? Unii dintre noi poate că vor putea să spună: „Eu sunt urechea
Domnului gata întotdeauna să asculte durererile altora.” Alții vor spune: „Eu sunt mâna Domnului
gata oricând să ajut pe cei aflați în nevoi.” Alții ar spune: „Eu sunt inima Domnului, o inimă care
arde pentru mântuirea celor pierduți.” Alții vor spune: „Eu sunt piciorul Domnului, pregătit în orice
moment să alerg pe ogorul Evangheliei.”
În trupul Domnului Isus fiecare este ceva. Nimeni nu este și ochi, și ureche, și mână și picior.
Unii sunt mână, alții gură, dar fiecare se identifică cu chemarea specifică care i-a fost adresată și nu
va privi cu invidie la mână dacă a fost chemat să fie picior, și nici nu va disprețui urechea dacă a fost
chemat să fie gură. Toți vor avea nevoie de toți, și niciunul nu va privi de sus sau nu va invidia pe
ceilalți, pentru că fiecare își va vedea foarte bine în dreptul lui ce are de făcut. Un astfel de trup
spiritual va funcționa perfect, eficient, va fi un trup care va aduce multă roadă spirituală și
mădularele vor trăi în armonie.
Dă-mi voie să reformulez întrebarea: Tu știi ce ești în trupul Domnului? Înțelegi că ești chemat
să fii ceea ce Dumnezeu ți-a încredințat doar ție să fii? Cauți să descoperi cine ești și care este rolul
tău în Biserică? Nu fii neglijent cu ceea ce Domnul ți-a încredințat. Dacă îmi vei spune doar ceea ce
nu poți fii, atunci eu îți voi spune ce nu vrei să devii: un mădular sănătos în trupul Bisericii. Domnul
nu altoiește mlădițe uscate și nici nu adaugă mădulare moarte.
Dacă ești uscat și mort spiritual, problema nu este la Dumnezeu, problema este doar la tine.
Numai ai mare grijă: Stăpânul tău și al meu va veni să caute rod continuu în viața ta, poate că va mai
aștepta un an, dar dacă continui să fii neroditor, într-o zi te va tăia și te va arunca în focul de afară
unde este plânsul și scrâșnirea dinților.
Cercetează-ți viața și lucrarea în lumina aceastui Cuvânt, fă rânduială înlăuntru ființei tale, și
decide să aduci multă roadă pentru Dumnezeu până când mai poți să faci lucrul acesta, ca nu cumva
să ajungi să dorești să mai faci ceva pentru Domnul, dar pentru sufletul tău să nu mai fie timp.

3. Al treilea pas: De ce faci ceea ce faci?

Al treilea pas pe calea descoperii adevăratei smerenii îl vedem în cea de-a treia întrebare pe
care fariseii i-au pus-o lui Ioan, și care ne este relalată în versetul 25: Ei i-au mai pus următoarea
întrebare: „Atunci de ce botezi, dacă nu ești Cristosul, nici Ilie, nici proorocul?”
Al treilea pas: De ce faci ceea ce faci?

5
 La prima întrebare, Ioan a fost confruntat cu ceea ce nu era el. La cea de-a doua întrebare, el a
fost confruntat cu propria lui părere despre el însuși. A trebuit să coboare și mai adânc în ființa lui
pentru a da răspunsul la această întrebare.
Cea de-a treia întrebare viza lucrarea lui. Care era adevărata motivație a lucrării pe care o
desfășura în pustia Iudeii? De ce făcea ceea ce făcea?
Din nou această întrebare este foarte grea, pentru că ea ne pune față în față cu adevăratele
motivații ale lucrării noastre spirituale.
Ioan începuse să-i boteze pe toți cei care veneau la el în pustie. Înainte de aceasta însă, el îi
confrunta cu viața lor, cu păcatele lor, și botezul pe care el l-a practicat a fost intitulat un botez al
pocăinței. Lucrarea lui avea o motivație foarte bună, foarte nobilă.
Mesajul lui Ioan a fost unul simplu dar foarte direct: Pocăiți-vă, căci Împărăția lui Dumnezeu
este aproape (Matei 3:2). Toți cei care își mărturiseau păcatele și se căiau de faptele lor rele, primeau
acest botez la râul Iordan.
Ne întoarcem acum la noi. De ce facem ceea ce facem? Care este adevărata motivație a lucrării
mele? De ce predic? De ce mă rog? De ce cânt în cor? De ce sunt implicat într-o lucrare sau alta? De
ce cânt un solo sau recit un text? De ce fac toate aceste lucruri?
Vă rog să fiți atenți la afirmația pe care o voi face aici: o lucrare construită pe o motivație falsă
sau greșită, este o lucrare care nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu. Poate fi extrem de
frumoasă, poate fi foarte bine apreciată de cei din jur, poate avea chiar impact asupra altora, dar dacă
motivația mea este greșită sau falsă, acea lucrare într-o zi va arde.
De unde știm lucrul acesta? Deschideți vă rog la 1 Corinteni 3:10-15. Acest pasaj este de o
importanță foarte mare, pentru că el ne ajută să ne verificăm foarte bine nu numai lucrarea ci și
motivația, și în același timp, ne ajută să ne re-evaluăm lucrarea din perspectiva judecății finale.
Ce ne spune apostolul Pavel aici? În primul rând, că există deja o temelie care deja a fost pusă
și pe care se clădește orice lucrare spirituală. Această temelie este Domnul Isus. Prin moartea Lui pe
cruce în locul nostru, El a pregătit deja cadrul lucrării noastre spirituale. Toți cei mântuiți sunt
chemați să-și clădească lucrarea la care au fost chemați, prin credința în Domnul Isus Cristos.
Observați cât de categorică este exprimarea apostolului Pavel în versetul 11: Căci nimeni nu
poate pune o altă temelie. Orice lucrare care se clădește pe o altă temelie nu este o lucrare adevărată,
ci una falsă.
Trăim vremuri în care sunt multe lucrări clădite pe alte temelii decât cea care a fost pusă de
Domnul Isus și de apostoli. Toate aceste lucrări vor arde într-o zi împreună cu temelia pe care au fost
construite. Atenție frați și surori la temelia pe care construiți orice lucrare spirituală. Asigurați-vă să
fie adevărata temelie, pentru ca lucrarea să rămână în picioare.
În al doilea rând, apostolul Pavel ne mai spune ceva: lucrările sunt diferențiate prin motivația
care stă la baza lucrării. Versetul 12: Iar dacă clădește cineva pe această temelie aur, argint, pietre
scumpe, lemn, fân, trestie. Rețineți vă rog această afirmație. Rezistența lucrării este dată de temelie.
Valoarea lucrării este dată de motivație.
Poți construi pe fundația bună având o motivație corectă. În acest caz, lucrarea ta va fi una
prețuită în ochii lui Dumnezeu, pentru că este construită din metale nobile: aur, argint, pietre scumpe.
Sau, poți construi pe fundația bună care este Domnul Isus, având o motivație greșită, falsă. În acest
caz, lucrarea ta va fi una de lemn, fân, trestie. Adică, vei construi o lucrare lipsită de valoare în ochii
lui Dumnezeu pe cea mai scumpă temelie care ți se putea oferi.
În al treilea rând, apostolul Pavel ne mai comunică o învățătură: fiecare lucrare va trebui să
treacă o probă, un test care stabilește valoarea respectivei lucrări. Subliniez: fiecare lucrare. Și
lucrarea mea pastorală aici în Sânmartin într-o zi va fi supusă acestui test, și lucrarea ta, oricare este
ea. În urma acestui test, care poartă numele de Ziua Domnului, unele lucrări vor rămânea în picioare,
iar altele vor arde. Lucrările izvorâte dintr-o motivație bună vor rămânea în picioare și vor fi
răsplătite de Dumnezeu. Lucrările izvorâte dintr-o motivație greșită vor arde în întregime.

6
 Asta nu înseamnă că persoana care a lucrat își va pierde mântuirea, ci ea își va pierde doar
răsplata. De ce? Pentru că deja și-a primit răsplata aici pe pământ. Lucrul pe care eu mi-l doresc din
toată inima este să-mi primesc răsplata nu de-aici de la oameni, ci acolo sus de la Dumnezeu.
Ne întoarcem acum la Ioan Botezătorul. Înaintea întrebării puse de farisei, Ioan își verifică încă
o dată lucrarea (cred că a făcut lucrul acesta de foarte multe ori) și a dat răspunsul cel potrivit: Eu
botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoașteți. El este acela care vine
după mine - și care este înaintea mea. (vs. 26, 27).
Ce spune Ioan prin acest răspuns? Un singur lucru: că el este doar un deschizător de drum
pentru Unul mult mai important decât el, Mesia.
Ioan și-a înțeles foarte bine menirea, rolul. De aceea, Ioan L-a cinstit pe Domnul, pentru că a
înțeles foarte bine cine este Cel care venea după el, dar care era înaintea Lui.
De ce faci ceea ce faci? Care este motivația lucrării tale? Cred că cel mai potrivit răspuns este
cel al lui Ioan: eu nu fac altceva decât ceea ce mi s-a cerut să fac. Știu cine am fost, și cine aș fi fost
și acum dacă Dumnezeu nu ar fi avut milă de mine. De asemenea, știu la ce am fost chemat: să
trăiesc pentru El și pentru slava Numelui Lui. Ca atare, fac tot ce pot ca Domnul să fie onorat prin
viața mea.
Încă un aspect pe care aș vrea să-l subliniez aici, legat de lucrare. La întrebarea fariseilor: „De
ce botezi?”, Ioan are un răspuns foarte bine articulat și argumentat. Mă întreb: Noi, dacă ni s-ar cere
foarte clar să dăm socoteală de ce facem ceea ce facem, care ar fi răspunsul nostru?
Dați-mi voie să reformulez întrebarea: Frați și surori din Sânmartin, de ce credeți ceea ce vi se
propovăduiește de la acest amvon? Sunteți siguri pe credința dvs? Dacă aș începe, prin absurd, să vă
propovăduiesc o învățătură falsă, ați remarca imediat și ați reacționa imediat?
Tineri dragi, dacă v-aș întreba acum care este credința voastră, iar apoi v-aș ruga să-mi
prezentați această credință într-un mod articulat, bazați pe Cuvântul lui Dumnezeu, ce mi-ați spune?
Înțelegeți problema pe care o ridic? Trăim într-un mare pericol. Pentru că nu mai știm ce
credem, și pentru că nu mai suntem preocupați de ceea ce credem, suntem indiferenți la cei care vin
cu o altă învățătură. Pentru că am ajuns să purtăm doar o etichetă de baptiști, dar cunoaștem atât de
puțin despre credința noastră, am ajuns să fim toleranți cu păcatul, cu învățătura falsă și cu ereziile.
Știați că președintele Uniunii baptiste din Italia este o femeie, care de curând a afirmat că este
de acord cu primirea și ordinarea homosexualilor în biserică, și că nu ar trebui să privim lucrul acesta
ca un păcat? Oare nu citesc și baptiștii din Italia aceeași Biblie ca noi? Și totuși, cum au putut ajunge
să numească păcatul ca fiind doar o altă opțiune de viață?
Cred că am ajuns aici datorită faptului că nu mai știm ce credem. Când Ioan a fost întrebat de
ce face acel lucru, el nu a rămas blocat, nu a cerut timp de gândire și nici nu a spus: „Mă duc să
întreb și eu pe alții.” Ioan a știut foarte bine de ce face ceea ce face.
Înainte de a porni într-o lucrare spirituală, stabilește-ți foarte bine baza doctrinară, crezul.
Lucrarea se clădește pe crez. Lucrarea veritabilă se clădește pe crez veritabil. La Dieta de la Worms,
în fața împăratului, a prinților, a trimisului papei și înconjurat de mulți dușmani, lui Luther i s-a cerut
să retracteze tot ce a spus și a scris împotriva papei de la Roma, sub amenințarea excomunicării și
blestemului. Iată răspunsul lui: Dacă nu sunt convins cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi
dacă ele nu-mi supun conştiinţa Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci e periculos
pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu! Amin.
Aceste cuvinte au schimbat cursul istoriei. Ne putem închipui ce s-ar fi întâmplat dacă Luther
s-ar fi speriat și ar fi fost gata să dea înapoi. Dar nu a făcut-o, pentru a știut ce crede.
Înțelegeți de ce sunt atât de importante convingerile religioase, doctrinele, învățătura? De
aceea, baptiștii întotdeauna au pus accent foarte mare pe Cuvânt și învățătură, pentru că o convingere
puternică, unită cu o învățătură Scripturală sănătoasă și o lucrare curată, aduce cea mai mare
binecuvântare în viața unui om.

7
 Acum, ne întoarcem la tema acestui mesaj. Care este legătura între crez și smerenie? Un crez
puternic ancorat în Cuvânt, pe care se clădește o lucrare curată, va da naștere la un duh smerit.
Depărtarea de Cuvânt naște mândrie. Rămânerea lângă Cuvânt aduce smerenie. Cuvântul lui
Dumnezeu va fi permanent o oglindă spirituală puternică care va reflecta adevărata ta față. În lumina
Cuvântului îți vei vedea și pornirile inimii și gândurile, și astfel te vei putea păzi de păcat. O inimă
mândră va înlocui autoritatea Cuvântului, cu autoritatea propriei rațiuni și dorințe. O inimă smerită
va avea ca singur și principal scop în viață împlinirea planului lui Dumnezeu, reliefat în Cuvânt.

4. Al patrulea pas: În tot ce faci, arată doar spre Cristos

Am ajuns la ultimul punct al acestui mesaj. Haideți să recitim ultima parte a versetului 27: eu
nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui.
Al patrulea pas spre o smerenie autentică: Arată doar spre Cristos.
Spre cine arată lucrarea ta spirituală: spre tine sau spre Cristos? Să ne păzească Dumnezeu de
slavă deșartă și de laudă de sine. O lucrare spirituală veritabilă va îndrepta privirea oamenilor
niciodată spre noi, întotdeauna doar spre Dumnezeu.
Ce spune Ioan? Îndreaptă privirea și atenția fariseilor spre Domnul Isus. Ei veniseră să afle mai
multe despre Ioan, și pleacă de acolo aflând mai multe despre Domnul Isus. Aceasta este lucrarea
unui adevărat copil al lui Dumnezeu.
Deschideți la Ioan 3:22-30. Ce lecție extraordinară de smerenie avem aici! Înaintea ucenicilor
lui, care erau frustrați de lucrarea Domnului și de avântul ei, Ioan le dă o lecție de adâncă smerenie.
Care sunt cuvintele lui? „Eu sunt doar un prieten al mirelui care mă bucur de glasul lui. Nu sunt eu
Mirele, eu sunt doar prietenul Lui. De aceea, El trebuie să crească iar eu să mă micșorez.”
În timpul pregătirii nunții, nu prietenul mirelui este persoana cea mai importantă, ci mirele
însuși. Unui adevărat prieten îi este suficientă vocea mirelui. Pentru el, cea mai mare bucurie este să
știe că mirele, prietenul lui, este fericit.
Frate și soră, ai fost vreodată invidios pe Domnul? Nu te grăbi să spui: „Vai de mine, nu”. Ori
de câte ori ai încercat să furi din slava Lui o bucățică cât de mică și pentru tine, aceasta este o dovadă
de invidie și egoism. Un prieten adevărat va face din fericirea Mirelui, scopul vieții lui. De aceea,
Domnul ajunge în Ioan 15:15 să spună acele cuvinte memorabile ucenicilor: Nu vă mai numesc robi,
pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut
tot ce am auzit de la Tatăl meu.
Mă cutremur în fața acestor cuvinte: „V-am numit prieteni.” Doamne, pe mine un nemernic, un
ticălos, mă numești prietenul tău? „Da”, îmi spune El. Dar să nu uităm niciodată ce înseamnă să fii
prieten al Domnului, al Mirelui. Cel mai bun exemplu este cel al lui Ioan: Trebuie ca El să crească,
iar eu să mă micșorez.
Cu cât lucrezi mai bine și mai mult pentru Domnul, cu atât tu trebuie să te micșorezi până
aproape să dispari cu totul, iar Cristos să strălucească mai mult și mai tare! Cea mai mare fericire și
împlinire pentru un prieten al Domnului este să audă glasul Domnului. Și, ne spune Ioan, cu cât
auzim mai mult și mai tare glasul Domnului, fericirea noastră este deplină.
Înțelegem noi această taină a smereniei? Este ultima treaptă, ultimul pas, locul în care smerenia
ta este desăvârșită. Este acea stare a inimii tale în care, văzând că lucrarea pentru Dumnezeu are
parte de succes peste succes, singura ta bucurie este să distingi glasul Domnului în corul de voci din
jurul tău, spunându-ți: „Ai lucrat bine!”
În acele momente nu mai contează nimic altceva, doar un singur glas. Mă întreb: Lucrăm noi
doar pentru a auzi un singur glas, sau pentru a primi o singură apreciere, cea venită din partea
Domnului nostru Isus Cristos?
Doamne, vrem să fim cu adevărat un popor de prieteni ai Tăi smeriți și umili, a căror bucurie
maximă să fie izvorâtă din auzirea vocii Mirelui lor drag, o voce plină de bucurie, o voce caldă și
prietenoasă, o voce care răsună deja pe norii cerului. Amin!