CALEA UCENICIEI

JAMES MONTGOMERY BOICE

Există un mare neajuns, ba chiar un neajuns fatal în Biserica lui Isus Cristos în zilele noastre. Şi anume, lipsa unei
ucenicii adevărate. Creştinii adevăraţi ştiu că ucenicia înseamnă să renunţi la tot pentru a-L urma pe Isus Cristos. Dar
pentru mulţi creştini din zilele noastre, există totuşi foarte puţină călcare pe urmele lui Isus Cristos. Şi asta înseamnă
(trebuie să o spunem foarte clar) că există foarte puţin creştinism adevărat. Voi spune că, după părerea mea, există mai
multe motive pentru care avem această stare deplorabilă în Biserica americană în secolul XX.

Eu cred că primul ar fi o teologie defectuoasă. Şi prin aceasta înţeleg o teologie care vorbeşte despre credinţă fără
ascultare. Care vorbeşte despre ucenicie fără necesitatea de a purta crucea lui Cristos. Este uşor de înţeles de ce se întâmplă
astfel. Se întâmplă în istorie, în perioade de prosperitate a credincioşilor. În vremurile în care există dificultăţi şi când
există persecuţie, când te poate costa mult să fii creştin, oamenii nu cedează aşa de uşor acestui tip de Evanghelie uşoară.
Ei aud propovăduită calea crucii şi se cercetează cu atenţie în lumina Evangheliei, înainte de a-şi lua un angajament,
fiindcă ei ştiu că dacă vor lua un angajament - îi va costa ceva. Dar nu este aşa în vremuri de prosperitate. Acest lucru a
fost valabil şi în alte epoci ale Bisericii precum şi în alte zone.

Mă gândesc la Biserica din Germania, cu o generaţie în urmă, şi la Dietrich Bonhoeffer care s-a opus aşa de clar
acestui lucru în scrierile sale. Ceea ce a văzut Bonhoeffer în zilele sale a fost ceea ce el a denumit ‘har ieftin’. Harul ieftin,
spunea el, este a predica iertarea fără a pretinde pocăinţă. Botez fără diciplină în biserică. Cina Domnului fără mărturisire.
Harul ieftin este harul fără ucenicie. Har fără cruce. Har fără Isus Cristos, Cel viu şi încarnat. Mai dau un exemplu de om
care, cu o perspicacitate remarcabilă, a văzut problema vremurilor noastre. Acest om este un american, pastor în Chicago şi
un mare autor devoţional, A. W. Tozer. Tozer a scris: ‘Întregul transfer al convertirii religioase a fost transformat în ceva
mecanic şi fără viaţă. Credinţa poate fi exersată acum fără nici un impact asupra moralităţii şi fără nici o ruşine faţă de
identitatea umană. Cristos poate fi ‘primit’ fără a induce o dragoste specială faţă de El în imima celui care Îl primeşte.
Individul este ‘mântuit’ dar el nu simte foame sau sete pentru Dumnezeu. De fapt,’ spune Tozer, “ el este învăţat în mod
specific să fie mulţumit şi încurajat de puţin.”

A doua cauză este o lipsă de, ceea ce vechii scriitori devoţionali numeau o viaţă de cercetare a sinelui sau o viaţă
caracterizată de introspecţie personală. Este pur şi simplu o viaţă superficială. Ştiţi ce se întâmplă în biserici. În loc să ţi se
ceară să gândeşti, pur şi simplu eşti implicat într-un program. Ţi se cere să slujeşti în acest comitet sau să devii mebru al
acelui grup de conducere. Un comitet cu putere de decizie, pentru a duce la împlinire un anumit program. Şi atâta timp cât
faci acest lucru, cât timp participi la activităţi, cât timp eşti acolo săptămână de săptămână făcând ceea ce pare a fi bine,
după cum se poate observa, nimeni nu se mai întreabă dacă ţi-ai întărit chemarea şi alegerea (2Petru 1:10) şi dacă tu Îl
cunoşti cu adevărat pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor personal. Câte predici aţi auzit care să sugereze oamenilor ce fac
parte dintr-o adunare Evanghelică că s-ar putea de fapt să nu fie născuţi din nou? Câte predici aţi auzit care i-ar încuraja
să-şi cerceteze vieţile pentru a vedea dacă sunt cu adevărat ai lui Cristos sau dacă nu cumva nu vor fi recunoscuţi ca fiind
ai Săi?

De aceea, este intenţia mea să examinez în studiile mele acest aspect al uceniciei. Există multe moduri în care
acest lucru ar putea fi făcut. Desigur, există multe texte în Biblie care vorbesc despre ucenicie, dar ce aş dori să fac eu nu
este să mă concentrez asupra a ceea ce au de spus Pavel, Ioan sau Petru despre ucenicie, ci mai degrabă aş dori să mă
concentrez asupra ceea ce a spus Isus Cristos Însuşi pe măsură ce chema pe oameni la El şi pe măsură ce El a răspuns celor
care, judecând superficial, au spus că ar vrea să vină. Dar sunt multe texte şi doar în acea categorie. Dar noi spunem: ‘cu ce
ar trebui să încep?’

Se pot găsi multe texte care ne-ar putea răspunde la această întrebare. Din nou, dacă ne ducem chiar la început, la
cea mai simplă formă de învăţătură a lui Cristos despre ucenicie, vom ajunge la cuvintele cu care ştim că El i-a invitat pe
primii ucenici să vină la El şi să Îl urmeze. Iar cuvintele au fost pur şi simplu: ‘Vino după Mine’. Le găsim în mai mult de o
singură întâmplare. Prima trimitere unde le găsim ar fi Matei 4, unde Isus îi cheamă pe primii ucenici. Avem de-a face cu
Andrei şi Petru, iar apoi cu Iacov şi Ioan. Isus îi vede când ei se găsesc pe malul mării Galileii. Ei erau pescari. Îşi cârpeau
mrejile. El le întrerupe munca şi spune ‘Veniţi după Mine’. Ca urmare, ei lasă ceea ce făceau şi Îl urmează. El le spune: ‘vă
voi face pescari de oameni’.

A doua oară când ne întâlnim cu ele ar fi în capitolul 9 din Evanghelia după Matei. Matei era un vameş, lucrând
pentru stăpânirea romană. El lucra cu banii la masa unde se strângea vama. Isus a spus ‘Vino după Mine’, iar Matei a lăsat
vama şi a pornit spre a-L urma pe Isus. Oamenilor care au asistat la această întâmplare nu le-au plăcut cele văzute fiindcă
vameşii erau dispreţuiţi. Ei erau păcătoşi. Aşa că L-au criticat pe Isus pentru asta. Au spus ‘Tu te însoţeşti cu păcătoşii. Este

Page 1 of 36
de neacceptat şi numai gândul că Tu chemi un păcătos să vină după Tine.’ Iar Isus a răspuns la aceasta spunând că El este
un medic şi că a venit să îi vindece pe bolnavi. El a spus că a venit să îi cheme la pocăinţă pe păcătoşi. ‘N-am venit să
chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi’, a spus El, ‘ci pe cei păcătoşi’. Răspunsul de aici al Domnului indică că în momentul
în care l-a chemat pe Matei să Îl urmeze (şi prin aceasta referindu-se şi la ceilalţi apostoli), El îl chema pe cel căruia i se
adresa, la a-şi părăsi păcatul şi de a veni la pocăinţă.

Acest accent care se pune pe a urma nu este mai puţin evident în evanghelia după Ioan. De altfel, în evanghelia
după Ioan, el s-ar putea numi ca şi un cadru pentru Evanghelie. Vei afla în capitolul 1, de exemplu, că Ioan Botezătorul
care se găsea pe malul Iordanului împeună cu ucenicii săi, când Isus a trecut pe acolo, el şi-a îndeplinit rolul de deschizător
de drum/înainte-mergător şi martor prin faptul că a atras atenţia asupra lui Isus Cristos ca şi Fiu al lui Dumnezeu şi ca şi
Mielul care ia păcatul lumii. Ca urmare, ucenicii săi au pornit, în sensul fizic, după Isus. Isus S-a întors şi i-a văzut. A
întrebat ce vor. A avut loc un schimb politicos de replici şi Isus a spus: ‘Veniţi’, iar invitaţia a fost repetată mai târziu în
acelaşi capitol. Era ca şi cum ar fi spus: ‘Vino după Mine’, acolo la începutul capitolului unu.

Apoi, ajungem la sfârşitul evangheliei, în capitolului 21, în contextul în care Cristos îl reînsărcinează pe Petru cu
ucenicia, după ce acesta s-a lepădat de Domnul în timpul prinderii şi răstignirii Lui. Iar noi Îl găsim pe Domnul chemându-
l pe Petru, spunându-i ‘Vino după Mine’. Încă o dată vedem cum Cristos accentuează ideea de ucenicie aici la sfârşitul
evangheliei ca şi la începutul ei. Acest lucru ne spune cel puţin că este vorba despre un angajament pe toată viaţa. Şi
rezumând ce se spune aici în evanghelie, este în mod evident tiparul/modelul pentru credicioşii care o citesc şi răspund lui
Cristos ca şi Mântuitor.

Acele cuvinte ‘Vino după Mine’ apar de 15 ori în evanghelii. Dar, în plus, există şi numeroase ocazii propriu-zise,
poate 40 sau 50 de ocazii diferite, când se vorbeşte despre persoane individuale sau grupuri care într-un fel sau altul, au
mers după Cristos în modul acesta.Dar ce vroia să spună Isus când a spus: ‘Vino după Mine’? Ce implică acele cuvinte ale
invitaţiei? Eu văd câteva lucruri:

Primul dintre ele este ascultarea. Acum, nouă nu ne place ideea de ascultare, fiindcă într-un fel, în modul nostru
de gândire vestic, ascultarea este asupritoare. Şi ca urmare, când citim o vorbă a lui Isus de genul ‘Vino după Mine’, ne
gândim la ea, nu aşa cum este ea cu adevărat - o poruncă de a-L urma pe El, ci mai degrabă ca şi ceva ce noi am numi o
invitaţie. Bine, posibil să aibă tonul unei invitaţii, dar vezi, fiind mai exacţi, acele cuvinte se găsesc în cazul vocativ. Când
Isus a spus ‘Vino după Mine’, El nu le dădea celor cu care vorbea o opţiune. De aceea, când citim aceste întâmplări, cei
cărora li s-a adresat cu aceste cuvinte, au lăsat imediat ceea ce făceau şi L-au urmat.

Când suveranul spune ceva, faci ceea ce îţi cere. Vezi, eu cred că lucrurile trebuie înţelese clar. Fiindcă cuvintele
‘Vino după Mine’ reprezintă o poruncă, ascultarea este legată în mod inevitabil de noua viaţă în Cristos. Iar consecinţa este
că dacă nu Îi dai ascultare lui Isus Cristos, nu ai fost chemat de Isus Cristos. Şi dacă nu eşti chemat de Isus Cristos atunci
nu eşti mântuit, indiferent ce mărturiseşti despre El. De unde poţi să ştii că cineva e născut din nou? De acolo că acea
persoană ascultă şi urmează. ce Isus a spus: ‘Oile Mele ascultă glasul Meu şi ele vin după Mine... în veac nu vor pieri’. Aşa
că prima provocare pentru noi, legat de un astfel de subiect este să ne cercetăm pe noi înşine să vedem dacă ascultăm cu
adevărat de Cel despre care mărturisim că Îl avem ca Domn şi Mântuitor.

Acum, al doilea element al uceniciei care derivă din acele cuvinte ‘Vino după Mine’ este pocăinţa. Fiindcă,
desigur, a-L urma pe Cristos este a întoarce spatele păcatului. Cum ar putea fi altfel? Vedem acest lucru în câteva din
povestirile Sale. Cu siguranţă în chemarea lui Matei, aşa cum ne este ea istorisită în capitolul cinci al evangheliei lui Luca.
Acolo, în acel capitol, este foarte limpede că chemarea lui Matei a fost o chemare pentru el de a-şi lăsa viaţa şi de a se
pocăi de păcatul său şi a găsi mântuire. Acest lucru este explicat clar, cu un limbaj ce nu poate fi înţeles greşit. Nu există
urmare a lui Cristos, nu este ucenicie creştină adevărată, nu există creştinism fără a te pocăi de păcate. Poate întrebi: ‘Poate
un credincios să păcătuiască?’. Da, binenţeles, un credincios poate păcătui. Credincioşii păcătuiesc. Dar trebuie să existe şi
pocăinţă. Dar dacă eşti o persoană care poate trăi în păcat şi e mulţumit în păcatul său, o persoană care vine la Scriptură şi
citeşte, dar o intepretează pentru ca să se potrivească la ceea ce vrea să facă, atunci nu eşti creştin. Fiindcă nimeni nu l-a
urmat vreodată pe Fiul fără păcat al lui Dumnezeu, fără să fi întors spatele acelor păcate. Isus nu a făcut niciodată nici un
pas spre păcat. Isus nu a avut niciodată nici un gând păcătos. Iar dacă tu Îl urmezi, prin definiţie tu ai întors spatele la orice
altceva.

Al treilea lucru pe care aceste cuvinte îl sugerează despre ucenicie este supunerea. Supunere faţă de Cristos. El
este Domnul şi noi trebuie să Îl urmăm. Acel cuvânt - supunere, este interesant. Vorbeşte despre cineva care se plasează sub
autoritatea altcuiva. Este foarte aproape de cuvântul ‘aservire’ sau ‘aservit’. Dar înţelesul ambilor termeni este acelaşi. Ei
sunt legaţi într-un mod interesant de o vorbă pe care Domnul nostru a rostit-o despre ucenicie, unde El a descris mersul
după El ca şi supunere sub jugul Lui. ‘Luaţi jugul Meu asupra voastră’, a spus El, ‘şi învăţaţi de la mine’. Acel cuvânt
‘jug’, înseamnă mai multe lucruri. Evident implică să fii legat de Cristos, aşa cum un animal este legat de altul pentru a
lucra. Vorbeşte despre muncă şi disciplină, şi despre toate acele lucruri.

Dar este important că în timpul antichităţii exista un ritual prin care un domnitor ilustra supunerea faţă de el a

Page 2 of 36
celor pe care i-a cucerit. Se înălţau doi stâlpi iar peste ele se aşeza o prăjină, iar acea prăjină era jugul stăpânului. Iar cei pe
care el i-a cucerit îşi manifestau supunerea sau aservirea faţă de el prin trecerea pe sub jugul său. Astfel ei îl luau asupra
lor, sau erau forţaţi să o facă. Iar ideea era că ei nu mai erau oameni liberi ci erau slujitori aceluia care era stăpânul lor. Şi
dacă acest lucru era posibil la nivel uman, cu cât mai adevărat ar trebui să fie el despre oricine care mărturiseşte că Îl
urmează pe El care este Domnul slavei, Isus Cristos. Dacă El nu este Stăpânul tău, atunci tu nu eşti al Lui. Iar dacă nu eşti
al Lui, atunci tu nu eşti un credincios.

Acum mă voi referi la un al patrulea element. Cel de al patrulea element este dedicarea. Trebuie să fii dedicat
lui Cristos, fiindcă, vezi, porunca nu spune doar ‘Vino’, ci spune ‘Vino după Mine’. Nu poţi să-L urmezi pe Cristos fără a fi
dedicat Lui. Dacă nu eşti dedicat faţă de El, vei merge altundeva. Vei urma o altă cale. Mărşăluieşti după ritmul altui
toboşar. Pe de altă parte, dacă îl urmezi pe Cristos, trebuie să Îi fii dedicat Lui fiindcă va trebui să mergi acolo unde merge
El. Dar asta nu înseamnă că vreunul din noi cunoaşte Evanghelia pe deplin sau că înţelege dimensiunile complete ale vieţii
de credincios acum sau vreodată. Viaţa noastră este o perioadă de creştere. Dar acest lucru înseamnă cu siguranţă că dacă
Dumnezeu, prin puterea Duhului Său cel Sfânt activ în Cuvânt, îţi descoperă ceva ce tu trebuie să faci, şi dacă tu poţi
rămâne indiferent la acel lucru, şi dacă poţi spune: ‘Păi, când am devenit creştin, cu siguranţă nu am înţeles nivelul de
dedicare ce trebuie să îl am pentru ca viaţa mea să fie schimbată în acel aspect. Eu nu Îi sunt dedicat lui Isus într-o astfel de
măsură’, dacă vezi că poţi spune asta, atunci tu nu eşti născut din nou, în sensul biblic. Isus e Dumnezeu, şi fiindcă El este
Dumnezeu, El este Domnul. Vezi, dacă în mintea ta crezi că a veni la mântuire înseamnă să vii la un Isus care e mai puţin
decât Domn, care e mai puţin decât Stăpân, atunci tu vii la un Cristos fals născut de imaginaţia ta, iar un Isus fals nu a
mântuit pe nimeni, niciodată. Acel Isus care mântuieşte, este Domnul. Iar dacă tu vii la El pentru mântuire, tu vii la Cel
care este de drept Stăpânul vieţii tale şi revendică acea autoritate peste viaţa ta, dacă va fi să fii ucenicul Său. Deci, vedeţi,
când vorbim despre ucenicie, nu vorbim doar despre ascultare, pocăinţă şi supunere, ci vorbim despre dedicare faţă de
Cristos care este totală şi absolută şi pe toată viaţa. Lucru ce mă aduce la punctul final.

Al cincilea element implicat în ucenicie, evident şi în porunca Lui ‘Vino după Mine’, este perseverenţa. Fiindcă,
vedeţi, a merge după Isus nu este un lucru pe care îl faci o singură dată. Da, trebuie să existe un punct de început. Trebuie
să existe un moment în care să întorci spatele păcatului şi să mergi pe direcţia Lui, când să iei crucea Lui şi să începi să
mergi după El. Dar nu se termină acolo. Chiar termenii ‘Vino după Mine’ sugerează un angajament luat pentru întreaga
viaţă. Şi de aceea vorbeşte Biblia despre a-ţi întări chemarea şi alegerea. De aceea Isus Însuşi a spus: ‘Cine va răbda până
la sfârşit, va fi mântuit.’ Şi ceea ce înseamnă acest lucru este pur şi simplu că ucenicia este o cale pe care trebuie să o
urmezi după cum te călăuzeşte Domnul. Adică, să urmezi pas cu pas şi zi de zi făcând tot ceea ce va dori Dumnezeu să
faci, până la capăt. Şi înseamnă că calea uceniciei nu se termină decât atunci când trecem prin poarta morţii şi primim
coroana pe care Isus o are pentru toţi cei care vor fi iubit venirea Lui. Iar apoi, prin harul Domnului să luăm asta şi toate
celelate răsplăţi şi să le punem la picioarele lui Isus Cristos.

Dar nu este uşor. Această cale a uceniciei este o cale presărată cu pietre şi mărginită de mărăcini. Este o cale
descrisă ca şi drumul crucii. Este o cale care duce la moartea eului şi înălţarea lui Isus. A umbla pe această cale este cel mai
greu lucru la care tu sau eu vom fi chemaţi vreodată să-l facem. Şi totuşi, deşi este greu, această cale este deschisă oricui şi
este posibil pentru oricine, fiindcă Domnul Isus Cristos cheamă, iar chemarea Lui dă fiecăruia puterea de a umbla pe ea.

Iar eu pun întrebarea astfel: vei porni tu pe acea cale a uceniciei? Îl vei urma t u pe Isus Cristos? Isus păşeşte în
faţa ta. Isus a parcurs calea aceea. Isus se opreşte. Se uită înapoi. Se uită la tine. Privirea Lui are căldura unei invitaţii.
Buzele Lui se mişcă. Isus vorbeşte. Îţi vorbeşte ţie. Domnul Isus Cristos spune: ‘Vino’. Domnul Isus Cristos spune:
‘Urmează-Mă’. El îţi spune: ‘vino, şi te voi face pescar de oameni’.

Să ne rugăm - Tatăl nostru, ne înfiorăm auzind chemarea lui Cristos, fiindcă pe măsură ce ne gândim la ea, aşa
cum Tu ne încurajezi să facem, noi recunoaştem preţul ce trebuie plătit. Noi înţelegem, într-o oarecare măsură, ce implică
ea. Şi totuşi, pe măsură ce Îl vedem pe Cristos, pe măsură ce Îl auzim pe Cristos, pe măsură ce acele cuvinte răsună prin
spaţiu pătrunzând în urechile noastre, ne dăm seama că nu putem face altceva decât să venim. Noi trebuie să venim
fiindcă Cel ce cheamă este Isus, Dumnezeul, Domnul slavei. Tată, cheamă pe mulţi în ceasul acesta şi dă-le urechi să audă
şi să răspundă. De dragul lui Isus. Amin.

1. PURTÂNDU-ȚI CRUCEA

Cu mai multe săptămâni în urmă când am început această serie de studii asupra ucenicizării, începusem prin a
spune că există, după părerea mea, o eroare fatală în Biserica lui Isus Cristos, şi aceasta este o lipsă a adevăratei
ucenicizări. Şi nu se poate spune că nu e mult de vorbit asupra acestui lucru. S-au scris multe cărţi despre ucenicizare, în
special acel aspect care are de a face cu ucenicizarea celorlalţi. Acestea fiind spuse, să vorbim privitor asupra acestui fapt al
negării de sine exprimat prin imaginea purtării crucii noastre. Aceasta este ceva despre care noi auzim foarte puţin.

Aceasta ar fi fost o enigmă pentru creştinii din generaţiile primare. Şi mulţi dintre acei sfinţi bătrâni, dacă ar trăi şi

Page 3 of 36
ar putea vedea modul în care ne desfăşurăm noi astăzi, ar fi surprinşi de neglijenţa noastră asupra acestui lucru. Conform
modului lor de gândire, negarea sau lepădarea de sine este de o esenţă reală a ceea ce înseamnă să aparţinem lui
Cristos. ,,Dacă vine cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze." (Matei 16:24) Acestea
sunt cuvinte importante ale lui Isus Cristos asupra ucenicizării.

Vorbim despre porunca ,,Urmaţi-Mă" a lui Cristos şi cumva putem reuşi cu aceasta. Sau venim la porunca Sa de a
lua jugul Său, învăţând despre El şi intrând în şcoala Sa şi să putem face aceasta. Şi în cel mai rău aceasta pare ca o mai
multă osteneală din greu. Dar cum rămâne cu acest fapt al lepădării de sine, acest fapt al purtării crucii? Noi spunem, bine,
dar asta trebuie că e pentru altcineva. Cu siguranţă nu e pentru mine. Şi sigur nu poate fi de esenţă a ceea ce înseamnă să fii
creştin. Din contră, este exact ceea ce spune Domnul Isus Cristos. Ne face să ne întrebăm oare de ce nu auzim mai multe
despre lepădarea de sine.

Walter Chantry este pastor al unei biserici baptiste reformate în Carlisle Pennsylvania şi era îngrijorat, la fel ca şi
mine, de această situaţie tristă a creştinităţii americane. El a scris o carte despre aceasta, ,,Umbra Crucii - Studii Asupra
Lepădării de Sine." La începutul cărţii începe să speculeze el însuşi asupra motivului pentru care auzim atât de puţine
despre asta în predica americană a zilelor noastre. El spune cum că e posibil să fie un anume număr de motive. Unul ar fi
că a fost un exces în acest domeniu undeva în trecut. În mod sigur o deviere de la ceea ce înseamnă a se nega pe sine
pentru Isus Cristos. În Biserica primară primii călugări sau monastici au început prin a părăsi centrele urbane, civilizaţia,
plecând în pustie. Asta a fost o mişcare provenită din Egipt. Ei încercau să trăiască acolo izolaţi de restul lumii. Cel dintâi
mare monastic a fost un om numit Anton. El a plecat în pustie, nu departe de civilizaţie deoarece avea prieteni care-i
aduceau hrană uscată ca să trăiască. Acesta este modul în care a trăit timp de câţiva ani. Ceea ce nu-şi închipuia el a fost că
avea să devină o celebritate. Şi astfel, la fel cum astăzi noi avem excursii în locuri din Ţara Sfântă şi alte regiuni, devenise
o situaţie în care se făceau excursii pentru vizitarea acestui monastic, Anton sihastrul (sau pustnicul). Astfel oamenii în
mare număr năvăleau în pustie. Aceasta l-a deranjat şi a plecat mai departe. Ei însă continuau să vină.. A plecat şi mai
departe. În acea vreme el mai instruia şi pe alţi monastici, iar în final a rupt-o complet cu civilizaţia mutându-se într-o
regiune lângă Marea Roşie, şi acolo şi-a trăit ultimii aproximativ 20 de ani ai vieţii sale, murind la mijlocul secolului al
patrulea la o vârstă destul de înaintată. În ultimii 15 sau 20 de ani ai vieţii sale nimeni nu l-a văzut vreodată. El se izolase
complet.

Ei bine, oamenii de astăzi privesc înapoi la acest fel de negare şi sunt de-a dreptul închişi faţă de aceasta. Dar în
acelaşi timp nu realizează că e o deviere a ceea ce înseamnă, totuşi, o lepădare propriu-zisă a sinelui. Ceea ce nu reuşesc să
vadă este că această mişcare a fost mai mult o formă a negării celor din jur decât o negare de sine. Şi astfel, poate că asta ar
fi o explicaţie.
O altă explicaţie mai recentă. Am avut, în istoria apropiată a Bisericii, o uşoară mişcare caracteristică ce accentuează o a
doua lucrare a harului în creştini. Şi uneori în unele forme ale acesteia, negarea de sine a fost scoasă în evidenţă ca un pas
pe drumul spre cea de-a doua lucrare a harului.

După părerea mea, cred că adevăratul motiv, motivul profund, motivul fundamental pentru care nu auzim mai mult despre
lepădarea de sine şi purtarea crucii este simplul fapt că nouă nu ne place această idee. Lepădarea sau negarea de sine e
negare proprie. Nimeni dintre noi nu dorim să ne lepădăm de noi înşine. Noi dorim să ne slujim nouă înşine. Vrem să
căutăm lucruri pentru noi, iar purtarea crucii, normal că înseamnă moartea sinelui. Aceasta este chiar mai rău decât negarea
proprie, ne gândim şi nu am vrea asta. Aşa că ne întoarcem de la aceasta spre forme ale creştinismului mai uşor de digerat.
Nu chiar atât de solicitanţi şi probabil că promitem mult. Iată şi motivul pentru care nu auzim atât de multe predici despre
aceasta. Un pastor care accentuează cuvintele grele ale lui Cristos tinde să-şi piardă enoriaşii (membrii bisericii). Şi în loc
de a vorbi despre lepădarea de sine, ei vorbesc de stimarea proprie. E mult mai uşor să spui oamenilor că sunt minunaţi, şi
să-i ajuţi să se împlinească primind tot ceea ce doresc. Uneori aceasta ia forma unei evanghelii prospere care este de fapt o
erezie. Asta, desigur, fiindcă oamenii vor veni în mare număr la acest fel de predică. Şi mai mult de atât, acest model de
predică, nu ezit s-o spun, este, probabil neintenţionat, dar este, cu toate acestea, o lepădare faţă de evanghelia lui Isus
Cristos.

Ne întoarcem la acest text şi spunem ce anume accentuează Isus şi de ce avem nevoie pentru a-L auzi atunci când El
zice, ,,dacă cineva vine după Mine, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze"? Acum primul lucru
ce trebuie să-l vedem în Luca 9:23 este că aceste trei elemente, negarea de sine, purtarea crucii şi urmarea lui Isus sunt
toate aspecte ale aceluiaşi lucru şi merg împreună. Fiecare dintre ele defineşte pe cealaltă. Nu sunt doar etape de-a lungul
drumului. Voi lua prima parte a acestuia - negarea de sine.

Cu cât începem să ne gândim mai repede la lepădarea de sine, înţelegem de ce este atât de esenţial, şi de ce nu este pus în
al doilea rând. Fiindcă, ce este de fapt lepădarea de sine? Lepădarea de sine este opusul căutării de sine. Şi ce este căutarea
sinelui? Căutarea sinelui este esenţa păcatului. Iată de ce Biblia ne descrie ca nişte oi căutătoare de sine. Isaia 53:6 - ,,Noi
rătăceam cu toţii ca nişte oi. Fiecare îşi vedea de drumul său."

Iată de ce Petru descrie oamenii nenăscuţi din nou ca cei ce urmează dorinţele corupte ale naturii păcătoase în locui
autorităţii. (2 Petru 2:10). Iată de ce apostolul Pavel descrie ultimele zile spunând că oameni vor fi iubitori de sine. (2
Timotei 3:2) Iată de ce în 2 Corinteni 5:15 apostolul descrie scopul celor ce au fost înviaţi în Cristos spunând, ,,cei ce

Page 4 of 36
trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru Cel ce a murit pentru ei şi a înviat." El indică faptul că înainte de a
deveni ai lui Cristos ei trăiau într-adevăr pentru ei înşişi. Şi dacă vrei opusul acestui mod distructiv de viaţă, te întorci la
Domnul Isus Cristos şi la acea descriere remarcabilă a Sa în cel de-al doilea capitol al Epistolei lui Pavel către Filipeni.
Aceasta spune despre Cristos că a fost egal cu Dumnezeu dar nu s-a considerat la egalitate cu Dumnezeu în faptul de a se
reţine de la consecinţe. El s-a golit de Sine Însuşi, devenit ascultător. El a fost ca un om ascultător până la moarte, chiar
moarte pe cruce, dar Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dar un nume care e mai presus de orice nume, ca în
numele lui Isus să se plece orice genunchi. Acum vedeţi de ce este aşa de important acest fapt al lepădării de sine?
Lepădarea de sine este atitudinea lui Isus Cristos. Şi cei ce aparţin lui Cristos trebuie s-o aibă şi să fie ca şi El.

Acum, permiteţi-mi să spun ceva despre ceea ce implică lepădarea de sine şi ce implică purtarea crucii. Lepădarea de sine
înseamnă a spune nu sinelui. Purtarea crucii este cealaltă parte a monezii care înseamnă a spune da lui Dumnezeu. Faptul
că spunem da lui Dumnezeu este important, deoarece înseamnă că această purtare a crucii, în a-L urma pe Cristos, este,
într-un anume sens, o acţiune voluntară.. Motivul pentru care subliniez aceasta este că noi avem un mod de expunere a
crucii astăzi care în general reduce totul la acea parte care nu este voluntară. Cineva suferă o nenorocire neputând face
nimic, şi atunci ei spun, ,,asta este crucea mea. Trebuie sa o port. E crucea mea. Nu pot face nimic pentru asta." În mod
strict vorbind, asta nu este purtare a crucii. Nu în sensul în despre care vorbeşte Cristos aici. Nu despre asta vorbeşte Isus
când spune ,,poartă-ţi crucea." Când Isus spune, ,,trebuie să-ţi porţi crucea", se referă evident că tu ai deja opţiunea de a
purta sau a nu purta crucea. Şi când ne gândim la aceasta, ne gândim la negarea noastră voluntară şi la purtarea a ceea ce
trimite Isus în vieţile noastre spre a-L sluji. Să explic mai clar. Studiul biblic şi rugăciunea, dacă le facem, ele constau în
purtarea crucii. Fiindcă nu trebuie să le facem. O, putem sta de-o parte înapoi şi să spunem, ,,ei bine, ştiţi, eu merg la
biserică odată pe săptămână. Mereu aud un astfel de lucru. Şi pe lângă aceasta, e tare greu şi necesită disciplină, iar eu nu
am fost niciodată acea persoană foarte disciplinată. Ştiţi, dacă veţi citi Biblia şi vă veţi ruga, dacă veţi studia şi veţi creşte
în acest fel, va trebui să o faceţi. Şi va trebui să daţi la o parte lucruri care probabil, uman vorbind, mai degrabă aţi prefera
să le faceţi. Anumite momente din trecut. O anumită libertate de a-ţi folosi timpul. Implică un anumit număr de
inconvenienţe. Trebuie s-o faci.

Purtarea crucii implică lucrurile despre care Isus explica în capitolul 25 al evangheliei lui Matei în pilda Sa cu oile şi
caprele. El lăuda pe cei ce hrăneau flămânzii, dădeau să bea celor însetaţi, îmbrăcau pe cei goi, îngrijeau pe bolnavi,
primeau pe străini şi vizitau pe cei ce erau în închisoare. Nimeni nu ar fi făcut acestea după bunul plac. Te pui într-o
situaţie inconvenabilă pentru cineva care e flămând, setos, bolnav, gol sau în închisoare, faci aceasta pe cheltuiala
propriului timp şi uneori chiar pe proprii bani. Aceasta este purtarea crucii. Nu trebuie s-o faci. Dar dacă o faci, o faci cu
bucurie căci aparţii lui Cristos.

Purtarea crucii noastre este jertfa spre Dumnezeu a ceea ce El ne dăruieşte. Şi noi dăm, orice ne dăruieşte El. Dacă
Dumnezeu ţi-a dat darul de a fi singur, oferă-te lui Dumnezeu. Şi poate vei spune, ,,Nu-mi prea place asta, mai degrabă să
am altceva." Nu, căci aceasta a dat Dumnezeu. Purtarea crucii înseamnă să primeşti acesta de la Dumnezeu şi să-I oferi
înapoi spunând, ,,Foloseşte-Te de asta." Dacă Dumnezeu ţi-a dat o slujbă, ofer-o lui Dumnezeu. Orice ar fi, nu contează
cine eşti, nu contează în ce circumstanţe din viaţă te afli, ceea ce a dat Dumnezeu, aceasta ai. Şi oferi totul lui Dumnezeu
împlinind în acest fel chemarea lui Isus Cristos.

Acum El foloseşte o ilustraţie puternică. El vorbeşte despre purtarea crucii. Şi o face intenţionat căci, dintre toate
ilustraţiile pe care Domnul le-a folosit în acea zi, această imagine a crucii a fost probabil cea mai tare şi mai puternică
dintre toate. Ar fi greu să ne gândim la ceva asemănător acesteia astăzi. El a ales această ilustraţie intenţionat. Acum, când
vorbim despre asta, trebuie să spunem aceste lucruri.

Mai întâi, această cerinţă de a purta crucea, acest lucru care e atât de dur şi greu de contemplat, este universal. Universal în
sensul că este pentru toţi cei ce-L urmează pe Isus Cristos. Isus o spune clar. Dacă mergi după El, trebuie să porţi crucea.
Dacă nu porţi crucea, tu nu mergi după El. Nu ştiu cum ar putea fi făcut mai clar aceasta. Walter Chantry, pe care l-am
menţionat cu câteva momente în urmă, scrie foarte categoric referitor la aceasta. El spune, ,,E acest aspect clar al
învăţăturii Domnului nostru care a fost uitat sau ignorat de evanghelismul contemporan. Cu nerăbdarea de a aduce
păcătoşii la viaţă, pace şi bucurie în Domnul, evangheliştii uită chiar să menţioneze faptul că Cristos insistă asupra
lepădării de sine încă de la început. Ne mai împlinind cererea Domnului şi uitând-o, evangheliştii nu s-au întrebat
vreodată dacă cei convertiţi de ei cu vieţi centrate pe sine sunt adevăraţi urmaşi ai lui Cristos. Presupunând că e posibil
ca un om să fie îngăduitor cu el însuşi şi totuşi aproape de cer, învăţătorii biblici caută modalităţi de a aduce oamenii
egocentrici la o mai înaltă culme spirituală. Şi atunci negarea de sine este explicată ca o cerinţă pentru o a doua lucrare a
harului. Cei care ignoră texte solicitând o cruce pentru o viaţă mai profundă şi-au înşelat ascultătorii în evanghelizarea
lor. Fără cruce nu există a-L urma pe Cristos şi fără a-L urma pe Cristos rezultă în moarte ." Astfel spune Walter Chantry
şi îl aprob.

În al doilea rând, această cerinţă de a ne purta crucea şi de a-L urma pe Cristos, este continuă. Trebuie spus că e ceva ce
facem nu doar o singură dată, ci ceva care caracterizează fiecare moment al zilelor noastre. Trebuie să-ţi iei crucea zilnic şi
să Mă urmezi, a spus Isus. Ce înseamnă aceasta acum? Ei bine, când vorbeşte despre purtarea crucii noastre zilnic, El se
referă la faptul că fiecare zi a vieţii noastre vom avea de a face cu această decizie majoră. Vom trăi pentru noi înşine sau,

Page 5 of 36
fiindcă acum suntem ai lui Cristos, vom lepăda sinele ca să putem trăi pentru El prin purtarea crucii? Aceasta constă în
sacrificiul de sine pentru a trăi aşa cum a trăit Cristos în slujirea celorlalţi şi în slujba lui Dumnezeu. Zilnic!

Al treilea lucru despre purtarea crucii şi urmarea lui Cristos este că aceasta trebuie să fie bine intenţionat. Este un fapt de
voinţă. Nimeni nu poate lua crucea pentru noi, aşa că trebuie să o faci. Şi chiar mai mult, trebuie să o faci cu bucurie. Căci
în armata lui Cristos nu există sclavi. Armata lui Cristos constă în bărbaţi liberi şi femei libere care-L slujesc fiindcă îşi
doresc să facă asta. Şi se angajează în slujba Sa fiindcă, odată mântuiţi prin Duhul Sfânt, vor găsi aceasta ca fiind cel mai
mulţumitor lucru din viaţa lor. Permiteţi-mi să spun că purtarea crucii este dureroasă. Avem o imagine a crucilor de astăzi
care este produsul magazinului de bijuterii. Dar nu din zilele lui Cristos. Crucea Sa era făcută din lemn. Un lemn necioplit
şi crăpat. Şi persoana care ducea crucea în ziua lui Cristos, ducând-o cu zâmbetul pe buze mergând la execuţie, este acea
persoană care, prin simpla purtare a lemnului îşi rănea mâinile şi care, prin purtarea pe umeri şi-a adâncit rănile pe umeri. A
purta o cruce este dureros. Şi e dureros când faci aceasta în slujba lui Cristos în zilele noastre.

Şi ultimul lucru despre cruce, cel evident, este că purtarea crucii este fatală, mortală chiar. Crucea a existat cu un singur
scop. Ea a existat pentru a ucide victima. A fost o moarte lentă. A fost moarte întârziată. Ea a fost o moarte grea. Dar a fost
moarte. Căci oricine care îşi va lua crucea pentru a-L urma pe Isus va suferi moartea sinelui astfel ca viaţa lui Cristos, în
puterea învierii, să se facă prezentă.

Ce anume ne aduce la negarea sinelui şi purtarea crucii? Lucrul care cu adevărat face aceasta, factorul care motivează cu
adevărat în viaţa de creştin este exemplul lui Isus Cristos Cel care a făcut-o mai înainte. Când noi Îl urmăm, noi mergem
după un Cristos care Şi-a dus crucea, care a fost la cruce, care a murit pentru noi, şi care, cu mâinile larg deschise, chiar în
momentul morţii, a spus, ,,Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu (Cel crucificat) vă voi da odihnă" (Matei
11:28). Este acea dragoste a lui Cristos care a întors oamenii de la egocentrism spre timpuri de bunătate şi în istoria
creştină. Aceasta este ceea ce arată pe un bărbat sau pe o femeie. Nu este frica de iad, deşi ar trebui să ne fie frică de iad.
Nu este promisiunea unor mai răsplătiri sau binecuvântări, chiar dacă sunt cu siguranţă promisiune de răsplată şi
binecuvântări. Este, mai degrabă, imaginea lui Isus Cristos care s-a lepădat de Sine Însuşi şi a purtat crucea Sa pentru
salvarea noastră. O, bărbaţii şi femeile care înţeleg asta, ei sunt cei care iau împărăţia cerurilor cu năvală. (Matei 11:12). Ei
sunt cei care insistă să intre pe poarta cea strâmtă care este mântuirea şi evită poarta cea largă care conduce la pierderea
sufletelor.

Să ne rugăm.
Tatăl Nostru. Trăim asemenea vieţi nenorocite. Venim la cuvântul Tău şi vedem că Tu faci exact opusul aşa cum ne-ai
arătat în evanghelie. Ne faci să ne gândim şi mergi dincolo de imaginaţia noastră când noi ne forţăm să facem lucrul cel
mai greu din viaţă pentru fiinţele umane. Să ne lepădăm şi să-L urmăm pe Isus Cristos într-un mod ce poate însemna
moarte, da, pe de o parte moartea sinelui şi pe de altă parte viaţa în înviere.
Tatăl nostru, nu există altceva care ne-ar putea conduce să facem aceasta, ci puterea şi exemplul Domnului nostru Însuşi.
Ne rugăm ca Tu să foloseşti acum acest exemplu şi această lucrare în puterea de a împlini aceasta în multe vieţi ale
timpului nostru pentru cauza evangheliei şi pentru slava lui Isus Cristos.
Amin şi Amin.

3. Calea ascultarii

Studiul nostru asupra ucenicizării ne-a condus la câteva texte scripturale care cer mult de la noi, pasaje care nu par să fie de
suprafaţă. Isus a spus "Urmaţi-Mă". Acest lucru pare banal până pătrunzi mai adânc. Şi unele pasaje sunt evident grele.
"Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic, şi să Mă urmeze." S-ar putea, dacă v-
aţi gândit, deja, la aceasta, să vă găsiţi în starea în care era femeia ce a venit să discute cu mine după un anumit studiu
individual. Ea a ascultat ceea ce am spus, luând foarte în serios lucrurile, şi mi-a spus că dacă era cu adevărat
conştiincioasă în purtarea crucii şi în urmarea lui Cristos, aceasta înseamnă, probabil, credea ea, că trebuie să renunţe la
slujba ei (deşi îi plăcea şi îşi făcea treaba foarte bine). Dar credea că trebuie să renunţe la ea. Şi va trebui să renunţe şi la
prietenii ei. Avea nişte prieteni creştini foarte buni şi credea că va trebui să renunţe la ei. Apoi, probabil, va trebui să plece
undeva, într-o zonă îndepărtată a lumii să trăiască, total nefericită, ca misionară. Ei bine, cunosc o mulţime de misionari
care nu sunt chiar atât de nefericiţi. Dar era evident că această femeie era pe drumul greşit. Dumnezeu nu ne cheamă să ne
luăm crucea şi să-L urmăm ca să ne facă nefericiţi. Şi, în orice caz, asta are, probabil, prea puţin a face cu renunţarea la o
slujbă şi trecerea la o alta. Pe de altă parte, e posibil, totuşi, ca Dumnezeu să îi ceară să facă un astfel de lucru. Această
slujbă poate că nu este slujba cu bătaie lungă pe care Dumnezeu o are pentru ea. Acei prieteni poate că nu sunt prietenii cu
care Dumnezeu ar vrea ca ea să rămână tot restul vieţii ei. Dumnezeu poate foarte bine să o direcţioneze pe un alt drum.
Ceea ce contează este atitudinea inimii şi supunerea ei faţă de călăuzirea lui Cristos, care, dacă există, atunci nu ne face
vieţile o călătorie în nefericire ci, dimpotrivă, o mare aventură.

Nu veţi trăi prea mult timp cu Dumnezeu în viaţa creştină fără să descoperiţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al
surprizelor. Trebuie să fie evident pentru noi prin simpla observare a universului. Universul este plin de surprize. Eşti dintr-
o dată surprins de frumuseţea ce nu ai mai văzut-o până acum. Copleşit de frumuseţe. Şi aceasta înseamnă că, dacă

Page 6 of 36
Dumnezeu este autorul universului şi El l-a creat ca pe un loc interesant şi surprinzător, ar trebui să privim această viaţă de
ucenicie, această urmare a lui Isus, chiar dacă e descrisă în cei mai duri termeni, în termenii lepădării de sine şi a purtării
crucii, ca fiind de fapt o măreaţă aventură. Cu siguranţă o aventură mult mai măreaţă decât ceea ce înseamnă o viaţă
nefericită.

Dar acum, întrebăm noi, la ce fel de aventură să ne aşteptăm? Şi cine urmează să fie responsabil de această aventură?
Imediat ce îţi pui această întrebare înţelegi că această aventură este una planificată de Însuşi Isus Cristos. Asta înseamnă că
dacă este să fim parte a aventurii Sale, atunci trebuie să-L ascultăm. Acum, în Luca 6:46, Isus nu vorbea despre aventură
când a rostit cuvintele referitoare la ceea ce reprezintă începutul pentru noi: "De ce-Mi ziceţi: ,Doamne, Doamne!' şi nu
faceţi ce spun Eu?" El se gândea, în primul rând, la această problemă a oamenilor care pretindeau că Îl urmează când, de
fapt, ei nici nu Îl ascultau. El a întâmpinat această problemă pe vremea Lui, problemă care a existat în toate timpurile
istoriei biblice, când oamenii vin şi spun, "o da, da, sunt un urmaş al lui Dumnezeu; o da, da, sunt un credincios; o da, da,
sunt un fiu al lui Israel, un copil al legământului; sunt un bun presbiterian, sunt un bun baptist; eu fac toate acele lucruri", şi
totuşi să nu urmeze ceea ce spune Isus. Iar Isus, cu acel fel de precizie uimitoare prin care a putut să-şi pună degetul exact
pe rana vieţii atâtor oameni şi faţă de care o face, spunând simplu, "De ce-Mi ziceţi, Doamne, Doamne!" şi nu faceţi ce
spun Eu? Dacă nu faceţi ce vă spun, nu mă mai numiţi Domn căci nu sunt Domnul vostru. Domn înseamnă stăpân. Nu
veniţi la Mine şi ziceţi, ,O Isuse, Tu eşti stăpânul meu' dacă nu Mă ascultaţi. Dacă nu Mă ascultaţi, nu Mă mai numiţi
stăpân. Mergeţi pe calea voastră. Slujiţi-l pe cel rău. Slujiţi-vă vouă înşivă. Dacă veniţi la Mine şi spuneţi "Doamne,
Doamne", dacă veniţi la Mine şi spuneţi, "Tu eşti stăpânul meu, Isuse", atunci trebuie să ascultaţi."

Acum, la acest punct, vreau să pun întrebarea crucială. Cei mai mulţi vor fi de acord la acest punct, dacă într-adevăr Îl
urmăm pe Cristos, noi trebuie să ascultăm ceea ce ne spune El. Şi dacă El este stăpânul nostru, atunci noi trebuie să-L
urmăm, iar asta are de a face cu ceva specific. Nu poate fi vorba doar de o liberă îndeletnicire. Întrebarea se remarcă pe căi
practice, "Cum ne conduce Domnul Isus Cristos, Domnul şi Stăpânul nostru?" Noi spunem că dorim să-L ascultăm, dar
cum anume ştim ceea ce doreşte El să facem? El este Domnul nostru, dar cum ştim în ce domenii doreşte El să-şi exercite
autoritatea, o domnie specifică, întorcându-ne de la un anumit lucru şi direcţionându-ne pe un nou drum?

Cu câţiva ani în urmă eram în California. Era momentul alegerilor, chiar după prima zi de joi a lunii noiembrie 1980, şi
americanii tocmai fuseseră la centrele de vot şi l-au ales pe Ronald Reagan ca preşedinte în locul lui Jimmy Carter. Atunci
am auzit următoarea emisiune la radio. Se chema "Aţi avut vreodată o experienţă spirituală?" Niciodată înainte nu mai
auzisem o astfel de emisiune. În California auzi absolut orice. Aşadar, tocmai, se difuza emisiunea "Aţi avut vreodată o
experienţă spirituală?" S-a făcut anunţ să participăm la emisiune în direct. Oamenii au dat telefoane spunându-şi
experienţele lor spirituale. În timp ce ascultam (mergând cu maşina) am auzit două persoane telefonând. Una dintre ele nu
s-a referit deloc la ziua alegerilor. Să vă spun cum a fost. Era o tânără. Ea simţise un imbold lăuntric şi a crezut că trebuie
să-şi părăsească casa. Aşa a şi făcut. A făcut autostopul de-a lungul drumului pe coasta oceanului. Când ajunsese cam pe la
jumătatea drumului între San Francisco şi Los Angeles, a simţit imboldul că acesta era locul. Aşa că s-a dat jos din maşină
şi a luat-o pe deal în jos spre ocean. Câteva zile a stat într-o peşteră şi a trebuit să înoate printre stânci şi buruieni. Apoi un
animal a trecut pe lângă ea luând-o într-o anumită direcţie. A considerat aceasta ca un semn că era timpul să plece, aşa că a
urcat înapoi dealul şi a făcut autostopul înapoi spre casă. Aceasta a fost experienţa ei spirituală.

Apoi a intrat pe fir cealaltă femeie. A început prin a spune: "Eu sunt o democrată." Apoi a continuat: "Am fost la centrul de
votare. Şi fiindcă sunt o democrată evident că trebuia să-l votez pe Jimmy Carter." Dar apoi a spus: "O putere ciudată m-a
copleşit şi din anumite motive l-am votat pe Ronald Reagan." Nu s-a pronunţat dacă credea că a fost o experienţă demonică
sau dacă a fost călăuzită de Dumnezeu. Eu cred că, din moment ce era o democrată, a crezut că a fost o experienţă
demonică. Dar, în orice caz, aşa s-a întâmplat. Aceasta a fost experienţa ei.

Acum întrebarea pe care o pun este următoarea: "Este acesta modul în care ne conduce Isus Cristos?" Ne conduce El prin
sugestii neînsemnate? Ne conduce prin dorinţe interioare puternice? Ne conduce El prin nişte idei ciudate? La orice nu te-
ai mai gândit până acum, şi dacă este destul de bizar, trebuie să fie de la Dumnezeu? Ştiţi foarte bine, unii oameni
acţionează în felul acesta. Sau ne conduce El în cu totul alt mod? Acum, reformatorii s-au confruntat cu această problemă.
Ştiţi, în zilele lor, conduceau Biserica într-un mod foarte diferit, contrar cu ceea ce ajunsese să stipuleze tradiţia Bisericii
din Evul Mediu. Ca lideri religioşi şi conducând ca oameni evlavioşi, aveau nevoie de o temelie pentru ceea ce făceau. Aşa
că au lucrat la aceasta foarte atenţi. Reformatorii au spus-o, şi pe bună dreptate, că Dumnezeu conduce în două moduri. Iar
cele două moduri merg întotdeauna împreună. Dumnezeu conduce, înainte de toate, prin Cuvântul Său, care este Biblia, şi
în al doilea rând ne conduce prin Duhul Sfânt, care ne interpretează Scriptura pe înţelesul nostru. Niciodată nu suntem
conduşi de Dumnezeu printr-una fără cealaltă. Reformatorii erau foarte conştienţi de cuvintele Scripturii care aveau
tangenţă cu Duhul Sfânt. În special în Noul Testament şi mai ales în cuvântările lui Cristos . "Vântul suflă încotro vrea, şi-i
auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge..." (Ioan 3:8). Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. El este o putere pe
care nu o poţi vedea. Merge în direcţia pe care nu o poţi anticipa. Duhul Sfânt lucrează în modul acesta. Sau " Când va veni
Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi
auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare." (Ioan 16:13)

Reformatorii au fost conştienţi de aceste texte. Şi au devenit oameni călăuziţi de Duhul. Mai mult chiar, în acelaşi timp, au
fost conştienţi de multe alte pasaje din Scriptură în care se afirmă că Dumnezeu vorbeşte prin Cuvântul Său căci acesta este

Page 7 of 36
adevăratul standard. Noi învăţăm despre Dumnezeu şi mergem cu El prin strângerea Cuvântului Său în inima noastră. Aşa
au spus ei, vedeţi, dacă luaţi Cuvântul fără Duh, altfel spus, dacă vă apropiaţi de el numai într-un mod lumesc, dacă nu
sunteţi născut din nou, (căci Duhul dă înţelegere spirituală), atunci Biblia este o carte moartă. O, o poţi avea în degetul mic.
Luther a spus că poţi deveni un mare doctor în teologie; poţi să predai ceea ce spune Biblia într-un mod academic într-o
universitate importantă. Dar, spiritual vorbind, ea este o carte închisă pentru tine. Nu auzi Cuvântul lui Dumnezeu în ea
fiindcă Duhul Sfânt nu locuieşte în inima ta. Tu nu ai fost adus la viaţă în aceste lucruri. Dar, pe de altă parte, au spus că
dacă găsind afirmaţii absolute, finale crezi că urmezi anumite călăuziri de la Duhul Sfânt fără a fi ancorat în adevărurile
obiective ale Cuvântului lui Dumnezeu, atunci tu te laşi indus într-un fel de imprudenţă ca aceea pe care am auzit-o în
emisiunea "Aţi avut o experienţă spirituală." Înţelegeţi, acum, ce înseamnă când noi suntem serioşi în urmarea lui Cristos:
dorim să-L ascultăm, atunci trebuie să fim bărbaţi şi femei ai Scripturii. E foarte simplu.

Ne întoarcem, astfel, la Scriptură şi spunem, bine dar cum suntem noi ca să o studiem şi ce anume trebuie această Carte să
realizeze în vieţile noastre? Să vă sugerez câteva lucruri.
Înainte de toate, fiecare creştin trebuie să studieze Biblia zilnic. S-a spus în Fapte, în capitolul al 17-lea că şi cei din Bereea
făceau asta. Ei cercetau Scripturile, zilnic, să vadă dacă ceea ce li s-a spus, chiar şi de către apostolul Pavel, era adevărat. Şi
ei au fost lăudaţi pentru aceasta. Acum s-ar putea, să fie momente în viaţă când aţi dori să studiaţi Biblia mai mult. Dacă
aveţi timp şi poate vă aflaţi într-o situaţie stresantă, e necesar să faceţi acest efort. Şi e un lucru bun. S-ar putea ca în
anumite circumstanţe, anumite zile, lucrurile să se desfăşoare aşa încât timpul pe care normal l-aţi petrece studiind Biblia,
să se scurgă pe nesimţite. Nu ar trebui să se întâmple prea des, dar uneori aşa se întâmplă. Se mai poate întâmpla. Dar ca o
regulă generală în viaţa de creştin, Biblia ar trebui studiată ca o preocupare zilnică. La fel ca, în fiecare zi, când ai perioade
normale de somn, te speli pe dinţi sau mănânci şi toate celelalte aspecte zilnice. Vorbind de mesele normale, e o paralelă
bună.

Bineînţeles, că sunt momente, când, dintr-un motiv sau altul, s-ar putea să nu fiţi chiar aşa de regulat în ce privesc mesele
de prânz cum v-aţi dori. Se poate să omiteţi masa de prânz fiindcă ceva se întâmplă în acel moment. Nu poţi pur şi simplu
să renunţi la ce faci doar ca să mănânci. Asta se poate întâmpla odată la un anumit interval de timp, dar, în general vorbind,
nu aţi vrea să fie aşa. Aţi vrea o viaţă ordonată şi constantă. Şi la fel ar trebui să fie cu studiul Bibliei. Ce se întâmplă dacă
nu faceţi asta? Dacă nu studiaţi Biblia zilnic? Ei bine, deveniţi neglijent în lucrurile spirituale. Dacă omiteţi o zi, e uşor să
omiteţi două zile sau trei zile. Poate trece o săptămână. Ştiţi, foarte curând, nu veţi mai fi condus de Cuvântul lui
Dumnezeu şi, deci, nici de vocea lui Cristos, ci de cultură fiindcă asta este ceea ce auzi tot timpul. Asta citeşti în ziare şi
auzi la televizor. Comentariile ce le auzi la serviciu şi aşa mai departe. Şi asta vă formează mintea. Aşa că, dacă aveţi de
gând să luaţi asta în calcul, trebuie să citiţi zilnic Biblia. Probabil vă întrebaţi: bine dar când ar trebui să-mi fac timp pentru
Biblie? Presupun că oamenii sunt diferiţi. Unii sunt oameni eficienţi dimineaţa. Alţii sunt oameni eficienţi noaptea. Unii
oameni studiază mai bine seara. Alţii o fac mai bine dimineaţa. Noaptea, în general, nu e cel mai bun timp deoarece suntem
obosiţi. Mai bine să o faci când eşti proaspăt. Unii oameni se trezesc devreme. Dar oricum ar fi, ar trebui să fie regulat.
Ăsta este primul lucru. Aşa auzim vocea lui Cristos, zilnic, în timp ce ne facem lucrul.

În al doilea rând, ar trebui să studiem Biblia în mod organizat, constant. Asta înseamnă că nu vom face Biblia să spună
ceea ce ne place să facem ca şi când nu am avea-o. Asta ar însemna un fel de impresii sau noţiuni care n-au de a face cu ea.
Tu nu citeşti Biblia, de fapt, atunci când mergi spre acel fel de experienţe spirituale dubioase. Dar citind Biblia, poţi,
cumva, să ajungi să faci chiar şi asta. Ştiţi, alegând de ici şi de colo, asta şi aia şi aşa mai departe, nu ne gândim la acest
aspect. Ar trebui să studiaţi în mod constant ca să învingeţi această tendinţă.

Să vă spun ce fac eu. Atunci când citesc o nouă carte din Biblie, când intenţionez s-o predau sau când vreau să o studiez
individual, primul lucru pe care îl fac este să o citesc de mai multe ori. Deseori sunt familiarizat cu ea. Dacă nu eşti
familiarizat cu ea, trebuie, totuşi, să o citeşti de mai multe ori până când o cunoşti şi îţi faci o idee despre ceea ce este
acolo. Apoi al doilea lucru pe care trebuie să îl faci este să o diseci pe mai multe secţiuni. Similar cu modul în care se fac
diviziunile pe capitole, dar disecarea ta nu trebuie neapărat să corespundă capitolelor cărţii. Îmi place să disec, însă nu atât
de mult pe capitole cât pe paragrafe sau secţiuni care au de a face cu aceeaşi temă. Poate fi o secţiune cu câteva versete sau
dacă este o secţiune narativă, poate fi mai lungă. Dar aşa începi să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu într-un ansamblu de
părţi mai mici. Şi apoi după ce ai făcut asta, începi să diseci părţile secţiunii în termenii unei afirmaţii. Ce spune? Este o
secţiune tematică? Este o dezvoltare a ceea ce se spune acolo? Există o aplicaţie? Cui îi este adresat? Şi aşa mai departe.
Începi să faci asta în felul acesta. Şi când termini, începi să diseci termenii afirmaţiilor în cuvintele folosite şi, în unele,
cazuri doreşti să studiezi cuvintele separate. Ştiţi că în Biblie, cuvintele sunt extrem de importante. Nu puteţi studia (ca să
dăm un exemplu) cartea Romani fără a analiza atent înţelesul cuvintelor pe care le găseşti acolo. Cum ai putea înţelege
cartea Romani fără a cunoaşte modul în care Biblia foloseşte cuvântul "dreptate"? Este prezentat acolo în capitolul al
treilea. Este o idee-cheie în capitolul zece. În ansamblu, termenul este găsit de 35 ori în cartea Romani. Aşa că trebuie să
înţelegi. Şi apoi, acest pas fiind făcut, mergi din ce în ce mai departe şi începi să înţelegi în ansamblu felul cum se
potrivesc lucrurile. Aşa am spus, trebuie să doriţi să studiaţi Biblia sistematic.

Un al treilea lucru. Studiaţi Biblia în mod comprehensiv, complet. Ştiţi, sunt unii oameni, cărora le plac, doar, spusele lui
Isus. E bine. Este greu să te înşeli în privinţa spuselor lui Isus. Ei bine, alţi oameni, iubesc spusele preaiubitului Pavel. Lor
le place să citească ceea ce spune Pavel. Alţi oameni citesc doar Psalmii. Şi asta e bine. E mai bine să facă asta decât să nu
citească deloc. Dar ştiţi, Dumnezeu a dat întreaga Biblie.Eram cu cineva în această ultimă săptămână, care mi-a spus, că,

Page 8 of 36
atunci, când va ajunge în cer şi se va întâlni cu Obadia, sigur va dori să afle ce a spus Obadia. Nu va spune: " O, Obadia,
numele acesta îmi sună cunoscut. Nu eşti menţionat, undeva, în Biblie?" El vrea să ştie ce a avut de spus Obadia în această
carte. Şi când Dumnezeu ne-a dat cartea Obadia, la fel ca toate celelalte cărţi ce le avem, Dumnezeu a dat-o cu un motiv.
Astfel, cântărirea modului de studiu sistematic atent pe marginea unei anumite secţiuni a Cuvântului lui Dumnezeu, ar
trebui să fie o încercare de a-l înţelege în ansamblu ca parte a studiului nostru. Astfel până la sfârşit, pe lângă studiul
nostru, trebuie să avem o citire progresivă a Cuvântului pentru a deveni familiar cu ceea ce găsim acolo.

Un al patrulea lucru. Ar trebui să studiem Biblia cu devoţiune şi respect. Acest aspect este important fiindcă ceea ce
înţelegem când spunem asta, este că Biblia nu este ca alte cărţi. Poţi studia un manual în colegiu în orice domeniu, cu
dedicare. Îl poţi avea în degetul mic. Contează doar modul în care trebuie să-l studiezi. Doar citeşti, vezi de ce anume ai
nevoie şi asimilezi cunoştinţa. Şi e bine. Acesta este scopul cărţii. Dar nu acesta este şi scopul Bibliei. Ştiţi, noi studiem
Biblia, nu pentru a deveni înţelepţi, chiar dacă este înţelepciune în Biblie. Noi studiem Biblia pentru a-L întâlni pe
Dumnezeu, Autorul ei, pentru a auzi vocea lui Cristos şi pentru a învăţa ce înseamnă a fi sfânt şi a trăi într-un mod care-L
mulţumeşte pe Dumnezeu. Şi asta este cu totul altceva.

Citim astfel Cuvântul şi spunem lui Dumnezeu: "ce vrei să-mi spui?" Trebuie să facem aceasta pe măsură ce studiem. De
aceea studiul biblic ar trebui să fie scăldat în rugăciuni. Când stai şi studiezi Biblia ta, vei găsi că Dumnezeu o va
binecuvânta în inima ta într-un mod minunat dacă, înainte de toate, începi astfel: îţi spui în mintea ta, " acum intenţionez să
studiez cuvântul lui Dumnezeu. E un lucru preţios. Nu e precum manualul meu de algebră. Nu e ca manualul meu de
chimie. Aceasta este cartea dată de Dumnezeu. Diferă de toate celelalte cărţi. Aici mă întâlnesc cu Stăpânul meu, Isus
Cristos, Salvatorul meu." Şi trebuie să-mi aduc inima în linişte înaintea Lui. Atunci când încep trebuie să-mi pun
întrebarea, "acum când găsesc aici ceva care îmi vorbeşte, vreau, eu, să fac ceea ce îmi spune? Vreau eu să ascult?"
Trebuie să-ţi spui, "dacă sunt un urmaş al lui Cristos, trebuie să vreau."

Asta înseamnă a fi urmaşul Său. Şi apoi te întorci spre Dumnezeu şi spui, "acum Dumnezeule, încep să citesc Cartea Ta. Şi
nu ştiu ce voi găsi aici. Dar Tu ştii, căci, Tu m-ai direcţionat. Citesc acest pasaj şi Tu ştii ce e aici. Tu ştii modul în care
intenţionezi să-l aplici inimii mele. Dă-mi ochi ca să văd, o minte să înţeleg şi o inimă să răspund. Şi voinţă ca să ascult.
Şi învaţă-mă ceea ce am nevoie să ştiu ca să-mi pot trăi ziua într-un mod care să-Ţi placă în aspecte concrete."

Şi apoi o citeşti şi o studiezi cu această idee în minte. Vei găsi, dacă o abordezi în acest fel, că Dumnezeu îţi va vorbi.
Dumnezeu este cu mult mai nerăbdător să-ţi vorbească decât eşti tu ca să-L auzi. Şi asculţi... iar El îţi spune, "acolo, e
pentru tine, acest verset. Acesta este modul în care Eu vreau să trăieşti. Asta este ceea ce nu faci. Iată unde vreau să te
schimbi." Şi când Dumnezeu vorbeşte, trebuie să spui "da, Doamne." Rugăciunea ta, înainte de a începe, ar trebui să fie
aceea a lui Eli când a zis tânărului Samuel ce să spună. "Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă." Atunci când vorbeşte
Dumnezeu, tu trebuie să spui, "da, Doamne, aşa am să fac." Trebuie s-o spui dacă Isus Cristos este cu adevărat Domnul tău.
Aceasta mă aduce la ultimul meu punct. De fapt, îl anticipează.

Noi trebuie să studiem Biblia zilnic, în mod sistematic, comprehensiv, cu devotament. Trebuie să o studiem în rugăciune.
Deoarece noi îi răspundem lui Dumnezeu. Noi suntem în comuniune cu Dumnezeu. În scriptură suntem în comuniune cu
Isus Cristos. Acum, cineva va spune, tu ai început acest studiu special despre ascultare vorbind de aventură. Şi aţi scos în
evidenţă că în această aventură măreaţă, care este urmarea lui Cristos ca stăpân al nostru, trebuie să te îmbraci cu ascultare.
Şi-L urmez. Dar când încep să mă gândesc la ascultare, încep să mă gândesc la Isus care ne vorbeşte prin Cuvânt, şi când
încep să mă gândesc la studiul sistematic asupra Cuvântului lui Dumnezeu, făcând asta, zilnic, în mod comprehensiv, cu
devotament şi în rugăciune, toate acestea par ca şi cum ar trebui să o iau ca o imensă povară. Şi, parcă, mi-e frică dacă fac
asta, căci tot ce găsesc nu este o aventură, ci o constrângere, ceva care să-mi scurteze viaţa.

Ei bine, unii oameni fac acest fel de observaţie. După mine, oamenii care spun asta sunt, în general, oameni care nu citesc
Biblia şi nu-L urmează, cu adevărat, pe Cristos. Ei folosesc aceasta ca un raţionament pentru a nu citi Biblia şi a nu-L urma
pe Cristos căci, spun ei, dacă-L urmez, aşa se va întâmpla. Eu nu aud să spună una ca asta creştinii care Îl urmează pe
Cristos. Găsesc însă, că oamenii care o iau în serios vorbesc despre bucuria şi libertatea ce o descoperă în slujba lui Cristos.
Eşti obosit de păcatul tău? Eşti obosit de povara neascultării tale? Vino la Cristos. Ascultă-L pe Cristos. El promite libertate
şi bucurie în slujba Sa acum şi mult mai mult în veşnicie.

4. Calea Slujirii

Creştinismul e o problemă foarte ,,individuală" dar nu e ,,individualist". Am vorbit despre creştinism ca fiind individual
într-un studiu anterior şi am arătat că aceasta înseamnă, în termeni simpli, că tu trebuie să trăieşti viaţa creştină. Nimeni
altcineva nu o poate trăi pentru tine. Nu îţi poţi împuternici soţul sau soţia să te reprezinte înaintea lui Dumnezeu. Copiii tăi
nu pot citi Biblia în locul tău, nu se pot ruga sau mărturisi, nu pot face fapte bune în locul tău. Toate aceste lucruri trebuie
să le faci tu însuţi. Dar ,,individualist", ei bine, înseamnă altceva. Dicţionarul Webster defineşte ,,individualismul"
ca ,,orice doctrină sau practică bazată pe presupunerea că individul, nu societatea, este preocuparea principală sau
scopul final". Creştinismul nu e individualist pentru că întotdeauna îi are în vedere pe alţii. Acest lucru e adevărat în ce

Page 9 of 36
priveşte ucenicia şi este prezentat foarte clar în pasajul la care vom privi în continuare.

Domnul Isus Hristos, cu puţin timp înainte de arestarea şi răstignirea Sa, în camera de sus a prezentat o pildă menită să ne
înveţe obligaţia pe care o avem să-i slujim pe ceilalţi, dacă suntem urmaşi ai lui Hristos. Cunoaşteţi întâmplarea. Ni se
spune că în timpul cinei Isus S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a
turnat apă într-un lighean, a îngenuncheat înaintea ucenicilor şi a început să le spele picioarele şi să le şteargă cu ştergarul
cu care era încins. Când a ajuns la Petru, acestuia nu i-a plăcut ce se întâmplă şi s-a opus. El a spus: ,,Niciodată nu-mi vei
spăla picioarele, nu Tu." Isus a replicat că, dacă n-o va face, Petru nu va avea deloc parte cu Isus. Acum, Petru nu a înţeles
prea bine ce se întâmplă şi a trecut în acel moment de la o extremă la cealaltă: ,,Ei bine, în acest caz nu-mi spăla doar
picioarele, ci şi capul, spală-mă în întregime!" Domnul i-a răspuns: ,,Tu nu înţelegi ce fac eu acum, dar vei înţelege mai
târziu. Nu trebuie să-ţi spăl capul. E suficient să-ţi spăl picioarele." Aşa că Petru L-a lăsat să îl spele şi El a făcut-o. La fel
a procedat cu toţi celalţi, slujind în acest fel înaintea tuturor ucenicilor. Când a terminat, şi-a luat din nou hainele Sale şi S-
a întors la locul Lui. Apoi a întrebat: ,,Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?" Bineînţeles că nu înţelegeau. Apoi le-a
explicat: ,,Voi Mă numiţi 'Învăţătorul şi Domnul', şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-
am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să
faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare
decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi." (Ioan 13:1-17)

Relatarea aceasta are menirea să ne înveţe că, aşa cum ne-a slujit Isus, la fel şi noi trebuie să ne slujim unii pe alţii. Trebuie
să privim la acest lucru în termeni foarte practici. Atunci când vorbim despre dragostea Domnului Isus Hristos pentru noi,
care S-a manifestat prin slujire, e uşor să vedem ce a făcut. Putem spune: ,,Ei bine, El a părăsit cerul şi a venit pe pământ ca
să moară pe cruce pentru păcatele noastre." Noi nu putem face asta. Aşa că spunem: ,,Atunci cum putem sluji altora? Ce
înseamnă cu adevărat să adopţi această atitudine de slujitor pe care Domnul Isus Hristos a arătat-o cu acea ocazie?" Vreau
să sugerez următoarele lucruri.

Mai întâi, ascultaţi aceasta pentru că e important. Înainte de toate, trebuie să îi ascultăm pe ceilalţi. Noi ajungem să-L
iubim pe Dumnezeu ascultând ce ne spune prin Cuvântul Său. Şi nu numai că ajungem să-L iubim pe Dumnezeu ascultând
ce ne spune, dar, când ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeul care e dragoste, descoperim că un lucru ce se poate spune
despre Dumnezeu e că El ne ascultă. Dumnezeu nu ne vorbeşte doar ci urechea Sa e deschisă pentru noi în orice vreme. El
spune: ,,Veniţi la Mine şi spuneţi-vă problemele. Vorbiţi-mi despre voi. Spuneţi-mi care sunt nevoile voastre. Veniţi înaintea
Mea cu cererile voastre şi puteţi fi siguri că cererile voastre vor primi răspuns." Dumnezeu e întotdeauna gata să ne
asculte. În acelaşi fel trebuie şi noi să îi ascultăm pe ceilalţi. Problema e că în zilele noastre oamenii au nevoie cu disperare
să fie auziţi şi atât de puţini sunt cei care ascultă. Lucrurile stau tocmai invers. Toţi strigă. Lumea noastră e alcătuită din
oameni care, într-o formă sau alta, strigă să ne atragă atenţia. Astfel, auzim strigătele oamenilor la televiziune, prin
reclamele imense de pe marginea drumului, în magazine, la locul de muncă, la joacă. Oriunde am merge, oamenii încearcă
să ne spună ceva şi sunt foarte puţini cei care ascultă.. Iar inima oamenilor are nevoie disperată ca cineva să o asculte. E
adevărat, în zilele noastre am încercat să rezolvăm cumva problema. Am dezvoltat o întreagă profesie care se ocupă cu
ascultatul. La asta se rezumă psihologia, psihiatria şi consilierea.

Acum, aş vrea să pot spune că în biserica creştină şi în mijlocul creştinilor lucrurile sunt radical diferite. Dar mă tem că nu
e chiar aşa. O, cred că există o diferenţă. Prin harul lui Dumnezeu, se poate spune într-un fel că creştinii ascultă aşa cum
lumea nu o face. Dar aş fi vrut ca lucrurile să fi fost radical diferite şi mă tem că nu sunt deloc aşa. Tot ce trebuie să faci e
să priveşti în propria ta inimă şi să vezi ce se întâmplă în mintea ta atunci când cei din jur încearcă să îţi explice o problemă
lungă. Uneori, prin harul lui Dumnezeu, ascultăm cu adevărat şi încercăm să o facem. Dar oare nu e aşa, mai ales dacă
problema e lungă şi explicarea ei cere timp, că descoperim cum mintea începe să se gândească la altceva. Descoperim cum
mintea trece la alte lucruri. Uneori presupunem că ştim ce urmează să spună interlocutorul nostru şi anticipăm deja
răspunsul pe care-l vom da, aşa că nu mai ascultăm cu adevărat. Şi mă tem că, prin felul în care răspundem, ne dăm de gol
că nu am ascultat ce avea să ne spună celălalt.

Creştinii ar trebui să asculte ce au de zis oamenii. Acesta e unul din primele şi cele mai importante domenii în care îi putem
sluji. E interesant cum, în cartea lui Iacov, la capitolul 5, versetul 16, ni se spune să ne mărturisim unii altora păcatele.
Cine, în biserica protestantă de azi, mai ascultă cu adevărat pe altcineva mărturisindu-şi păcatele? Şi totuşi, aşa ni se spune
în Iacov -- mărturisiţi-vă unii altora păcatele. Cine ascultă cu adevărat? Vedeţi, dacă vrem să slujim în felul acesta, şi este o
slujire biblică, trebuie să începem să ascultăm cu adevărat ce are de spus celălalt. Deci acesta e primul pas. Trebuie să îi
ascultăm pe ceilalţi.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem dacă vrem să urmăm modelul de slujire al lui Hristos este să-i ajutăm pe alţii.
Vedeţi, uneori când oamenii vorbesc, ce doresc ei de fapt e să fie ascultaţi şi asta e tot. Aceasta e o slujire foarte
importantă.. Doar să-i asculţi pe oameni până la capăt. Nu trebuie să vii cu răspunsuri. Nu trebuie să vii cu soluţii. Simpla
ascultare, uneori prin ea însăşi, e o mare parte a soluţiei.

Dar sunt ocazii, şi aşa se întâmplă de cele mai multe ori, când există mai mult decât simpla dorinţă de a fi ascultat. Adesea
celălalt încearcă să exprime nevoi reale. Iar atunci când acele nevoi sunt exprimate, avem obligaţia, ca urmaşi ai lui Isus

Page 10 of 36
Hristos, să încercăm să ajutăm la împlinirea acelor nevoi. Isus a vorbit despre asta. Am privit deja la unele din aceste texte.
Isus a spus că trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi. Trebuie să dăm de băut celor însetaţi. Trebuie să-i vizităm pe cei din
închisoare. Trebuie să purtăm de grijă celor bolnavi, şi aşa mai departe, pentru mulţimea de nevoi pe care oamenii din jurul
nostru le simt şi le exprimă într-un fel sau altul în fiecare zi. Dificultatea stă în faptul că, vedeţi, rareori e ne e convenabil
să-i ajutăm pe alţii. Problema pe care o avem în domeniul ascultării e că ne e greu să ascultăm. Credem că ştim
răspunsurile înainte să auzim care e problema. Dificultatea pe care o avem în acest domeniu e că nu ne simţim confortabil
ajutându-i pe alţii. Presupun că acest lucru e cu atât mai adevărat în zilele noastre din cauza presiunilor pe care le exercită
asupra noastră programul încărcat şi lucrurile care trebuie făcute. Nu mai avem timp, sau cel puţin aşa credem, să ne oprim
şi să ajutăm pe cineva aşa cum are nevoie să fie ajutat. Şi totuşi, când mă gândesc la natura umană şi reflectez la ceea ce
cunosc din istorie, cred că, deşi presiunile pe care trebuie să le suportăm sunt intense, situaţia nu a fost niciodată radical
diferită. Mă gândesc, de exemplu, la exemplul Domnului nostru despre bunul samaritean care l-a ajutat pe omul căzut între
tâlhari în timp ce mergea spre Ierihon. Nici lui nu i-a fost convenabil. Şi el era în drum spre Ierihon. Avea şi el un program
pe care trebuia să-l respecte. Avea şi el afacerea lui. Avea responsabilităţi faţă de familia lui, oricare vor fi fost acestea. Dar
s-a oprit şi a dat din timpul său. L-a ajutat pe omul rănit de tâlhari şi s-a abătut de la drumul lui ca să-l ducă până la un han,
a rămas acolo peste noapte şi a dat din banii săi. A doua zi, vedeţi, 24 de ore mai târziu, şi-a continuat drumul şi şi-a
rezolvat problemele. Când a terminat, în drum spre casă s-a oprit din nou la han ca să vadă dacă nu cumva au fost cheltuieli
mai mari decât banii pe care i-a lăsat pentru îngrijirea rănitului.

Avem aici un om care e experimentat disconfortul. Şi totuşi, Domnul nostru spune că el a fost aproapele celui rănit. El a
fost modelul. El a fost cel care şi-a slujit cu adevărat fratele. Vedeţi, dacă vrem să slujim aşa cum ne-a spus Isus că trebuie
s-o facem, adesea vom descoperi că acest lucru nu e deloc confortabil.

Al treilea lucru pe care îl implică slujirea este dărnicia. Trebuie să dăruim celor din jur. Acum, lumea spune: ,,Ce e al meu
e al meu iar ce e al tău e tot al meu dacă pot pune mâna pe el." Creştinii spun: ,,Ce e al meu nu e al meu. E doar un lucru
pe care l-am primit de la Dumnezeu şi, prin urmare, îl am în administrare. Sunt responsabil de modul cum îl folosesc, de
aceea, dacă tu ai nevoie de el, e al tău." Vedeţi, cele două situaţii sunt total diferite şi avem dificultăţi şi în acest domeniu.
Uneori, în creştinism au existat urmaşi ai lui Hristos care s-au simţit îndemnaţi să dăruiască tot ce aveau pentru a arăta prin
aceasta, într-un mod radical, că ei nu trăiesc pentru ei înşişi ci pentru alţii. Aşa s-a întâmplat la începuturile Bisericii din
Ierusalim. Ni se spune că în acele zile creştinii vindeau tot ce aveau şi dădeau la săraci, iar o parte din bani era dăruită
Bisericii pentru a fi împărţită tuturor, apoi trăiau împreună şi aveau toate lucrurile în comun. Nu cred că acesta e modelul
prescris pentru toţi, dar e ceva la care trebuie să luăm seama. În special, permiteţi-mi să o spun, dacă banii sunt o problemă,
aşa cum sunt pentru cei mai mulţi din zilele noastre. Dacă te înconjori cu lucruri materiale, dacă aceste lucruri au pus
stăpânire pe tine, e un lucru ce ar trebui făcut. Trebuie luată în considerare dăruirea, dacă nu în întregime, cel puţin a unei
mari părţi din aceste lucruri, ca să ne putem elibera de controlul pe care îl au banii asupra noastră. Ne amintim că, în
conversaţia cu tânărul bogat, Isus i-a spuns să vândă tot ce are. Nu a spus acelaşi lucru şi altor oameni, dar l-a spus
tânărului bogat. ,,Vinde tot ce ai, dă la săraci şi apoi vino şi urmează-Mă." Pentru că aceasta era bariera care îl împiedica să
devină un ucenic. Pe această bază, e posibil să spunem că, la fel cum Dumnezeu cheamă pe cineva la o viaţă de sărăcie, un
stil de viaţă simplă, ca să poată dărui iar banii să nu fie o barieră şi să nu deţină controlul asupra vieţii lui, e posibil ca
Dumnezeu să cheme pe altcineva să câştige bani, dacă, în slujirea sa pentru Isus Hristos, poate lua acei bani şi să-i
folosească într-un mod responsabil, ca administrator numit de Dumnezeu, fie ca să asigure locuri de muncă pentru alţii sau
ca să dăruiască aceşti bani. Mai presus de toate, să dăruiască celor în nevoi.

Lucrul care contează aici e atitudinea faţă de Hristos. Trăim noi în această lume ca să acumulăm lucruri pentru noi înşine
sau suntem aici administratori ai lui Dumnezeu? Iar dacă suntem aici ca administratori ai Lui, un fel în care putem sluji
altora e prin dărnicia noastră atunci când apare câte o nevoie.

Daţi-mi voie să sugerez un al patrulea lucru. Noi trebuie să ne purtăm poverile unii altora. Problema aceasta a purtării
poverilor unii altora e una importantă. Atât de importantă încât în al 53-lea capitol al cărţii lui Isaia expresia poate fi
folosită pentru a descrie întreaga slujire a lui Hristos. ,,Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat
asupra Lui." Atât de importantă încât viaţa creştinului poate fi descrisă ca o purtare. E lepădarea de sine apoi luarea, sau
purtarea, crucii pentru a-L urma pe Isus. Pavel ne spune în al şaselea capitol din Galateni, vorbind despre viaţa creştină, că
trebuie să ne purtăm sarcinile unii altora, împlinind astfel Legea lui Hristos.

Şi oamenii au cu adevărat poveri. Au multe poveri. Poveri pe care lumea nu le va purta. Poveri care sunt prea grele pentru
ei să le poarte. Unul din privilegiile pe care le avem ca şi creştini este să purtăm poverile pe care ceilalţi le cară. Daţi-mi
voie să sugerez în acest punct că acesta este un mare avantaj al grupului mic în părtăşia creştină. Şi aceasta din două
motive. Mai întâi, doar în contextul unui grup mic, în părtăşia care există acolo poate o persoană să împărtăşească povara
pe care o poartă. Trăim într-un mediu creştin în care nu numai că oamenii adesea nu ascultă, dar şi dacă ar asculta, ne-am
teme să spunem ce ne frământă de fapt. Pentru că, necunoscându-i pe ceilalţi, ei nu ne ascultă şi nu ştim unde le e inima,
iar dacă vorbim despre problemele pe care le avem (probleme la locul de muncă, probleme în familie, probleme cu soţul,
cu soţia, cu copiii, oricare ar fi aceste probleme), ne temem că vom fi respinşi. Ne face să ne simţim vulnerabili vorbind
despre aceste lucruri care pot foarte bine să fie un eşec din partea noastră. Astfel, ne reţinem şi afişăm un fel de faţadă. Nu
încercăm în mod deliberat să îi înşelăm pe ceilalţi, dar pur şi simplu nu vrem să fim răniţi. Şi aşa se face că nu vorbim
despre acele lucruri care sunt marile poveri din viaţa noastră. Această situaţie poate fi depăşită într-un grup mic, pentru că

Page 11 of 36
într-un grup mic creştinii împărtăşesc cu ceilalţi starea în care se găsesc, ce se întâmplă în vieţile şi inimile lor. Şi, pe
măsură ce încrederea şi intimitatea se dezvoltă pe parcursul mai multor luni sau ani, se creează un context receptiv în care
o persoană poate spune: ,,Ştiţi, n-am vrut să vorbesc despre asta multă vreme dar trebuie să vă spun ce mă frământă." Toate
acele teribile, groaznice poveri ies acum la iveală.

Acesta e primul motiv pentru care un grup mic e important. Mai există şi un al doilea motiv. Trebuie să mărturisesc cu
sinceritate, în acest punct, că uneori când avem de-a face cu oamenii, poverile pe care le au aceştia, izvorând dintr-un trecut
atât de nefericit, sunt atât de copleşitoare încât este literalmente imposibil pentru o persoană, pentru un creştin, oricât de
binevoitor ar fi acesta, să le poarte pe toate. Pur şi simplu nu poţi face faţă. Sunt atât de stringente încât, ca să te opreşti şi
să te ocupi de ele, ei bine, trebuie să laşi orice altceva deoparte. Dar ce se întâmplă într-un grup mic? Acele poveri sunt
împărtăşite. Nu trebuie o singură persoană să le poarte pe toate. Rareori se întâmplă ca într-un grup toţi să aibă o problemă.
De obicei, problemele vin una câte una, sau pe rând la câte o persoană, cel mult la două sau trei odată, şi astfel e posibil,
într-un astfel de context, ca povara să fie distribuită. Şi asta e sănătos pentru grup. Face o astfel slujire posibilă pentru
individ şi, mai mult, e sănătos pentru cel ce are problema pentru că poate învăţa să stabilească o relaţie cu ceilalţi într-un
mod general. Adânc şi personal dar general. Mai bine decât să devină excesiv de ataşat şi dependent de un singur creştin,
ceea ce nu contribuie cu adevărat la creştere ci mai degrabă la un gen de dependenţă copilărească. Şi totuşi, vedeţi, în
aceasta constă slujirea. Da, să asculţi. Să ajuţi la purtarea poverilor altora.

În al cincilea rând, în slujirea celorlalţi trebuie să rostim adevărul Cuvântului lui Dumnezeu din Evanghelie. Spuneam
mai devreme că marea noastră problemă aici e ezitarea în a asculta când celălalt vrea neapărat să vorbească, iar în ordine
cronologică aceasta e o problemă prioritară. Trebuie mai întâi să învăţăm aceasta. Trebuie să învăţăm să ne stăpânim limba.
Trebuie să învăţăm să tăcem. Trebuie să învăţăm să ascultăm. Trebuie să îl ascultăm pe celălalt până la capăt. Aceste
lucruri trebuie să învăţăm să le facem. Dar, după ce am vorbit despre asta, e adevărat şi faptul că vine vremea în relaţia
noastră cu ceilalţi când trebuie să vorbim ceea ce ne-a spus Dumnezeu să vorbim. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă n-am face-
o. Iată o carte plină de speranţă. Iată o carte care vorbeşte despre păcatul nostru dar nu o face ca să ne doboare ci ca să îl
părăsim şi să-l aruncăm la picioarele lui Isus Hristos, unde vom găsi iertarea pe care El o oferă. Iar dacă îi ascultăm pe
ceilalţi cum îşi varsă problemele, dacă, fiind creştini, auzim aceste lucruri şi nu spunem, după ce am ascultat până la
capăt: ,,A, dar iată vestea minunată pe care o găsim în Evanghelie. Evanghelia spune că, dacă mărturiseşti aceste lucruri,
Isus e credincios şi drept ca să te ierte de ele şi să te curăţească de orice nelegiuire." Dacă nu putem spune asta, ei bine, e
un lucru într-adevăr ciudat. Ezităm în acest punct. Adesea nu ne place să părem ca unii care au răspunsuri şi, desigur, avem
dreptate să fim sensibili la aceasta dacă relatarea mesajului Evangheliei înseamnă să vorbim cu mândrie. Nu trebuie să o
facem astfel. Dar acesta este Cuvântul care ne-a fost dat. Acesta e locul unde am fost curăţaţi. Şi, fireşte, pe acesta vrem să
îl împărtăşim cu ceilalţi.

Ultimul punct al slujirii despre care vreau să vorbesc este acesta. Trebuie să îl ridicăm pe celălalt. Despre aceasta vorbeşte
Pavel în Galateni când spune să îl ridicăm pe celălatl cu duhul blândeţii. Avem privilegiul să îi ajutăm pe oameni în această
privinţă. Nu prin tăria noastră. Noi nu avem deloc. Nu prin puterea noastră. Ea lipseşte cu desăvârşire. Nu prin
înţelepciunea noastră. Înţelepciunea noastră e nebunie. Ci prin mesajul Evangheliei, atunci când vorbim în Numele lui
Dumnezeu şi spunem că prin pocăinţa de păcat obţii iertarea; atunci când, într-un mod pozitiv, îl luăm pe celălalt pe după
umeri şi îl readucem din nou în mijlocul nostru şi în părtăşia bisericii.

Ei bine, am ajuns la sfârşitul acestei secţiuni. Şi observ că ultimul lucru pe care îl spune Domnul este acesta: ,,Acum că ştiţi
aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi." Nu e atât de important dacă ai înţeles totul ci lucrul care contează cu adevărat e
dacă faci ce ai înţeles. Şi aici El spune, într-un limbaj cât se poate de practic, după ce a trecut prin toate, după ce şi-a
prezentat demonstraţia, după ce a explicat-o, după ce a spus că în aceasta constă viaţa de slujire şi ea trebuie să facă parte
din tine dacă eşti ucenicul lui... după toate aceste lucruri, El spune: ,,Acum că le ştiţi, ferice de voi dacă le şi faceţi." Fie ca
Dumnezeu să ne dea harul să luăm seama la cuvintele Sale pline de înţelepciune.

5. Calea Smereniei

Noi vorbim despre ucenicizare şi există un anume sens în care fiecare latură a ucenicizării este dificilă şi grea pentru noi.
Este dificilă deoarece noi suntem atât de împotrivitori faţă de ea. Totul în dispoziţia noastră umană naturală tinde spre o
altă cale. Isus spune să ne lepădăm de noi înşine. Ei bine, noi vrem să ne înălţăm pe noi înşine. Isus ne cere să ne purtăm
crucea; noi vrem să facem orice altceva, dar nu aceasta. Noi vrem să ne păstrăm viaţa şi să o înălţăm. Iar Isus a spus să-L
urmăm; ei bine, noi am prefera ca El să vină după noi. În orice caz, noi vrem să facem de capul nostru şi nu ne pasă de El
chiar atât de mult. Ştiţi, dacă este adevărat că pe această cale a ucenicizării fiecare aspect al ei este dificil, aceasta
înseamnă, desigur, realitatea absolută a acestui fapt al smereniei. Smerenia este opusul mândriei. Iar cel dintâi păcat de
moarte este mândria, pe când, opusul acesteia, evident se află undeva mai sus pe culmea acelor virtuţi pe care orice creştin
ar trebui să le dobândească. Şi noi deci trebuie să le dobândim. Căci, dacă Îl urmăm pe Cristos, atunci trebuie să trăim ca şi
Cristos, iar smerenia este în mod sigur una din acele lucruri pe care trebuie să le demonstrăm la fel cum şi Isus a făcut-o.

Un lucru pe care îl observ atunci când studiez învăţăturile lui Cristos referitoare la smerenie în evanghelii este că El s-a
întâlnit cu aceeaşi problemă la discipolii Săi, problemă pe care o experimentăm şi noi. Aceasta înseamnă că în ciuda
faptului că El a fost cu ei trei ani de zile, învăţându-i, şi în ciuda faptului că ei au avut privilegiul exemplului Său, ei se

Page 12 of 36
luptau pentru poziţia lor. Ei încercau să ajungă în faţă. Fiecare încerca să aibă primul loc în împărăţia pe care credeau ei că
Isus Cristos intenţiona să o ridice.

Primul loc menţionat este imediat după schimbarea la faţă a lui Cristos. Nu ni se spune exact cum s-a întâmplat, dar Petru,
Iacob şi Ioan erau pe munte împreună cu Isus şi probabil că acesta era şi motivul central al insatisfacţiei celor ce
rămăseseră în urmă. Se poate ca ei să fi spus, "Bine, dar de ce trebuie ca Petru, Iacob şi Ioan să fie pe primul loc?" Iar
Petru, Iacob şi Ioan, de partea lor, fără îndoială spuneau, "Ei bine, noi avem primul loc. Fără îndoială e drept căci Domnul
vede ceva în noi şi chiar ar trebui să ne dea un astfel de privilegiu." În orice caz, în timp ce erau pe munte, undeva jos în
vale un om şi-a adus fiul la discipoli rugându-i să îl ajute să scoată duhul rău care se afla în fiul lui. Au încercat şi nu au
putut să o facă. Iar când Petru, Iacob, Ioan şi Isus s-au întors de pe munte şi Domnul a trimis duhul rău afară din copil,
discipolii L-au întrebat de ce ei nu au putut şi Domnul a avut astfel ocazia să-i înveţe în acest context. Şi spune, imediat
după aceasta că ei începuseră să se certe între ei care avea să fie cel mai mare.

Atunci Domnul a făcut ceva. El i-a învăţat că cel care vrea să fie mare în împărăţia Sa trebuie să îşi însuşească poziţia cea
mai de jos. Şi ca să demonstreze aceasta, El a adus un copil acolo. A luat copilul şi l-a adus în mijlocul lor iar apoi a spus,
"Priviţi, oricine doreşte să fie mare în împărăţia cerurilor, trebuie să devină asemenea acestui copilaş." E interesant ce s-a
întâmplat în continuare. Chiar după aceasta (în evanghelii aceste două evenimente apar în acelaşi capitol dar numai în
Marcu apar în următorul capitol) găsim acest incident care implicase mamele, copii şi pe Isus învăţând iar discipolii oprind
copii de la Isus. Este într-adevăr o combinaţie ridicolă. Isus a spus, "Uitaţi, dacă vreţi să intraţi în împărăţia cerurilor,
trebuie să deveniţi asemenea acestui copilaş." Şi acum, cu puţin după aceasta, auziţi discipolii spunând, "Ei bine, nu, Isus
nu îi poate primi pe acei copii căci e mult prea ocupat." Şi ceea ce au vrut să spună de fapt este că noi suntem mult prea
ocupaţi, noi suntem prea importanţi ca să ne facem timp pentru copii. Aşa că Isus i-a mai învăţat odată lecţia. El a adus
copii în mijlocul lor şi şi-a pus mâna peste ei binecuvântându-i şi a spus, "Adevărat vă spun că oricine nu va primi
împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copilaş, nu va intra în ea."

Vedeţi acum, aceasta era o întărire a învăţăturii Sale. Prima dată, când a adus copilul, a spus, "Iată, aşa trebuie să fiţi ca să
intraţi în împărăţie. Oricine vrea să devină mare, trebuie să devină asemenea unui copilaş." Dar acum El întăreşte spusele
zicând, "Iată, până ce nu veţi deveni asemenea unui copil, nu veţi intra în împărăţie pe primul loc." Şi da, ai spune că ei
învăţaseră lecţia. Dar ei erau ca şi noi. Ei erau mărginiţi şi nu au învăţat deloc. Găsim abia înaintea ultimei săptămâni în
întâmplările camerei de sus că Iacov şi Ioan, doi dintre cei ce au fost cu Domnul pe munte, au venit la Isus. Şi într-una din
evanghelii ni se spune că ei au înaintat cererea iar în altă evanghelie se spune că mama lor este cea care a făcut cererea.
Fără îndoială, ambele au fost adevărate. Şi ceea ce au spus a fost, "Doamne, când vei veni în împărăţia Ta împlineşte-ne
această rugăminte ca noi să stăm împreună cu Tine, unul la dreapta şi altul la stânga Ta." (Matei 20:21, Marcu 10:37) Ei
nu se gândeau deloc la a fi asemenea unui copil. Dacă Isus urma să fie Regele, ei doreau să fie prim-ministrul şi asistentul
său. Şi dacă El urma să fie preşedintele consiliului, ei doreau să fie cei doi vice-preşedinţi. Şi se spune că noutatea cererii
începuse să se scurgă printre ceilalţi iar ei s-au supărat pe Iacov şi Ioan. Supăraţi, normal, căci dacă cineva urma să aibă
locul, ei sunt cei care râvneau locul în detrimentul lui Iacov şi Ioan. Şi era unul dintre cele mai neaşteptate lucruri. Şi se
afla în acel context în care Isus a dat învăţătura din textul nostru. (Matei 20:25-28)
"Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire..." E un mod de a spune,
"Cunoaşteţi modul de acţionare a lumii?" Lumea se gândeşte că puterea şi poziţia înseamnă totul. "Între voi să nu fie aşa.
Ci oricine va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricine va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob.
Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi."

Ei bine, poate credeţi chiar la acest punct că ei, în sfârşit, îşi învăţaseră lecţia. Dar nu au învăţat-o. Fiindcă atunci când
citim atenţi evanghelia după Luca observăm că ei şi-au purtat disputa chiar şi în camera de sus şi încă aveau astfel de
gânduri chiar în mijlocul serviciului de comuniune. Domnul a instituit Cina şi ni se spune imediat după ce El a făcut asta că
disputa între discipoli a continuat. Şi ca rezultat, cu greu au auzit ei ceva din ce a spus Isus.

Una dintre cele mai interesante cărţi pe care am citit-o în viaţa de creştin este "Goana după Dumnezeu" de A.W.Tozer. Este
o carte aşa de mică, toţi trebuie să o fi citit. Are capitole scurte, sumare. Fiecare conţine un mesaj tare. În această carte este
un capitol referitor la blândeţe şi odihnă. Şi se află în acel capitol în care tratează smerenia, spunând că a învăţa smerenia
înseamnă a fi eliberat de orice povară dusă de oameni. Una din aceste poveri este povara mândriei. Şi iată ce spune.

"Atâta timp cât te pui pe tine însuşi ca un mic dumnezeu căruia să-i fii loial, vor exista cei care îşi vor găsi plăcerea în a-ţi
insulta idolul. Atunci cum poţi spera să ai pace lăuntrică? Efortul aprins al inimii de a se proteja de ofense, de a-şi apăra
onoarea sensibilă de părerile rele ale prietenilor şi duşmanilor niciodată nu îţi va lăsa mintea să aibă linişte. Continuă
această luptă de-a lungul anilor şi povara va deveni insuportabilă. Mai mult de atât, fiii oamenilor poartă această povară
continuu, provocându-şi toate vorbele împotriva lor, ploconindu-se de frică sub critici, suferind dispreţul, neliniştea atunci
când sunt daţi la o parte."

Mi-aş dori să se poată spune că această caracteristică nu este adevărată în ce priveşte creştinii, dar ştiţi la fel de bine ca şi
mine că deseori e foarte adevărat, şi încă foarte adevărat despre noi. Aceasta ne arată cât de puţin am învăţat în şcoala lui
Cristos.

Page 13 of 36
Pentru a înţelege smerenia ca opus al mândriei, trebuie să ne întoarcem la Vechiul Testament, la povestea cu Moise, care, în
al doisprezecelea capitol din Numeri este elogiat ca cel mai smerit om care a trăit vreodată. Se spune acolo că el a fost cel
mai smerit om de pe faţa pământului. E interesant că aceasta are loc în contextul povestirii în care Moise fusese atacat la
adresa persoanei lui. Şi aceasta, nu de nişte străini, nu un duşman sau un membru al altui trib, ci de fapt chiar de membrii
propriei sale familii. Atacul a venit prin Miriam sora lui şi Aaron fratele său care era şi marele preot. Şi avea legătură cu
căsătoria lui Moise. Problema aici era că soţia sa era etiopiană, ea se trăgea din ţara numită Cuş. Cuş este numele vechiei
Etiopii. În orice caz, însemna că femeia nu era de aceeaşi rasă ebraică şi poate sugera că, în termenii culorii pielii, această
femeie era de culoare căci etiopienii erau în general consideraţi negri, de culoare. Şi de asemenea din cauza unui anumit
detaliu care are loc mai târziu în istoria contextului pedepsirii lui Miriam. Miriam şi Aaron au fost ofensaţi. Era chiar
nepotrivit pentru ei ca fratele lor, conducător al lui Israel, să se însoare cu o etiopiană. Ei dovedeau toate felurile de
mândrie rasială. Şi aceasta nu I-a plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu a chemat pe trei dintre ei să se apropie şi să stea în faţa
Cortului Întâlnirii, care se află acolo unde Domnul i-a spus lui Moise. Apoi, în timp ce ei se aflau acolo, Dumnezeu a
chemat pe Miriam şi pe Aaron şi i-a mustrat în faţa întregii adunări. El a spus, "Uitaţi, când Eu vorbesc printr-un profet,
profetul Îmi aude vocea. Dar când vorbesc prin Moise, îi vorbesc faţă în faţă. De ce dar nu v-a fost frică să vorbiţi
împotriva slujitorului Meu Moise?" Ni se spune că mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor şi când a venit ploaia
peste Cortul Întâlnirii cu această ocazie, Miriam devenise albă ca zăpada. Ea era leproasă. Vedeţi, din cauza acestui detaliu
care cred că implică şi culoare pielii etiopienilor. E ca şi cum Dumnezeu i-ar fi spus lui Miriam, "Tu aparţii semiţilor. Eşti
mai mult sau mai puţin închisă la culoare şi crezi că o culoare mai deschisă este mai bună decât cea mai închisă. Eşti
împotriva femeii fiindcă e de culoare închisă. Ei bine, dacă îţi place albul, vei avea mai mult alb" - şi s-a umplut de lepră.
Şi ni se spune că Moise s-a rugat pentru ea şi s-a însănătoşit.

Lucrul interesant în toate acestea este, bineînţeles, comportarea lui Moise. Aici e Moise care era liderul poporului. Moise,
care fusese atacat la modul cel mai personal, punctul sensibil al căsătoriei sale de propria soră şi frate. Ne întrebăm, oare
cum a suportat el această situaţie? A răspuns el cu aceeaşi monedă? S-a răzbunat? A rostit el vorbe aspre şi jignitoare? Nu.
Este în acel context în care ni se spune că Moise era cel mai smerit om care a trăit vreodată. În loc de a se înălţa în mândria
lui, Moise, care tocmai învăţase ce înseamnă a te pleca înaintea lui Dumnezeu la rugul aprins, pur şi simplu şi-a păstrat
calmul. Şi fiindcă nu se îngrijora atât de mult de propria reputaţie, a putut să fie îngrijorat de sora lui şi când a văzut
judecata, nu a ezitat să se roage pentru ea ca Dumnezeu să o vindece. Ceea ce, bineînţeles, Dumnezeu a făcut. Vedeţi, când
învăţăm să fim smeriţi, ne eliberăm de povara mândriei, care înseamnă autoapărarea proprie, atunci când din anumite
motive, cineva ne pătează reputaţia şi suferim în ochii noştri sau în ochii altora.

Există şi o a doua povară de care suntem eliberaţi atunci când învăţăm smerenia în şcoala lui Cristos. Şi aceasta este povara
ipocriziei. Pretinzând a fi ceea ce nu suntem şi încercând să acoperim adevărata noastră faţă. Observăm aceasta mereu la
tot pasul. Uneori e amuzant. Dar de cele mai multe ori este chiar o povară. Cu siguranţă e o povară pentru cealaltă
persoană. Un om simplu care are succes în afaceri vrea să apară ca un om grozav plin de succese. Nu este de ajuns să fie un
afacerist obişnuit. El va dori să fie ceva mai mult. Astfel va pretinde mereu că realizează mult peste nivelul normal. Tozer
spune că un astfel de lucru în cele din urmă ne înăbuşă şi ucide sufletul. Şi este absolut adevărat.

Cred că asta este ceva de care avem nevoie să fim eliberaţi. Şi dacă vreţi, unde are loc? Unde alt undeva găsim eliberare de
această tendinţă de a pretinde ceva ce nu suntem? Răspunsul este că noi găsim eliberare venind faţă în faţă cu Isus Cristos.
Dificultatea, vedeţi, e că problema este mai mare decât ceea ce conştientizăm. Chiar şi când vorbim despre ea aşa cum am
făcut-o eu. Vorbim despre a pretinde a fi ceea ce nu suntem. Şi aceasta înseamnă că noi credem că încercăm să fim mai
interesanţi decât suntem, mai inteligenţi sau a fi realizat mai mult decât am făcut de fapt. Şi aceasta este adevărat. Dar
adevărata problemă merge mai departe şi constă în faptul că noi suntem păcătoşi şi ceea ce încercăm să facem este că
acoperim faptul că suntem nişte păcătoşi şi deci, nu numai că eşuăm în anumite privinţe, dar de fapt suntem o urâciune în
ochii lui Dumnezeu. Avem o preocupare inerentă de a acoperi ceea ce suntem cu adevărat. Şi pretindem mereu înaintea
altora şi înaintea lui Dumnezeu.

Acesta e un motiv pentru care oamenii nu vin la Dumnezeu căci ei cred că dacă Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu, El
cunoaşte totul şi deci Dumnezeu îi ştie. El cunoaşte inima lor. El cunoaşte dispoziţia noastră josnică. El ne cunoaşte minţile
noastre corupte. El ne cunoaşte gândurile murdare. Ne ştie faptele noastre insensibile. Şi nu vrem să venim la El căci a veni
la El ar însemna să fim expuşi. Şi mai mult, aşa cum am spus, aceasta este soluţia la problemă. Fiindcă, ştiţi, ceea ce găsim
când venim şi stăm în faţa lui Dumnezeu care vede profund în inimile noastre, înaintea Căruia toate inimile sunt deschise,
toate dorinţele sunt cunoscute, ceea ce găsim este că Dumnezeu, cu toate că El ne-a cunoscut de la început şi ştie absolut
totul despre noi, cu toate acestea ne-a iubit în Isus Cristos şi a murit pentru noi în persoana lui Isus Cristos ca să fim salvaţi
de acest păcat şi ne-a adus înaintea unei noi relaţii cu El. Bărbaţii şi femeile care au experimentat aceasta sunt eliberaţi.
Veţi spune, "ei bine, dar asta înseamnă să fim smeriţi în faţa lui Dumnezeu." Da, aşa este. Şi încă în acea smerenie
usturătoare. Putem spune, da, dar de ce să mă tem înaintea oamenilor dacă Dumnezeu mă cunoaşte. Dumnezeu ştie totul
despre mine. El cunoaşte şi cele mai rele lucruri despre mine şi încă mă iubeşte. Şi pot sta în picioare înaintea Lui. Şi dacă
pot sta înaintea lui Dumnezeu, atunci pot sta înaintea oricui. Nu am nevoie să pretind a fi ceva ce nu sunt. Poţi spune, sunt
exact ceea ce Dumnezeu m-a făcut şi mă aflu aici ca să-L slujesc căci aceasta este plăcerea Stăpânului meu. Ce lucru
minunat e să fii eliberat de o povară ca aceasta. Oamenii care sunt liberi de această povară pot fi cu adevărat folositori
slujindu-L pe Isus Cristos în această lume.

Page 14 of 36
A treia povară de care suntem eliberaţi este artificialitatea. Are legătură cu ipocrizia, dar e uşor diferită. Este ceea ce
spunem când vorbim de o persoană care joacă teatru. Uneori puteţi râde, dar aceasta te defăimează. A juca teatru înseamnă
ceva care în cele din urmă duce la dezonoarea persoanei care joacă. Unde eşti eliberat de artificialitate? La crucea lui
Cristos. Vedeţi, atunci când staţi înaintea crucii lui Cristos, staţi înaintea acestui fapt care este realitatea şi găsiţi că nu mai
puteţi face impresie falsă odată ce priviţi în ochii Fiului lui Dumnezeu care a murit pentru voi.

Un alt lucru de care suntem eliberaţi este un mod greşit de strădanie (luptă) în viaţă, care de asemenea este o mare povară.
Înţelegeţi, sunt sigur, când vorbesc de strădanie sau luptă că există un anume fel de strădanie care e greşit. Apostolul Pavel,
în capitolul şase din Efeseni vorbeşte de strădania, sau lupta împotriva puterilor întunericului, puterile răului din lume.
Puterile satanice. Cu siguranţă este o luptă acolo. Acelaşi Pavel a scris în Filipeni, "alerg spre ţintă, pentru premiul
chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Filipeni 3:14) spune în aceeaşi epistolă, "...căci m-am deprins să fiu
mulţumit cu starea în care mă găsesc." (Filipeni 4:11) Iar mulţumirea... ce câştig măreţ. Pavel mai spune undeva, "Negreşit,
evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig" (1 Timotei 6:6).

Acum am vorbit despre eliberarea de aceste patru poveri. Povara mândriei. Povara ipocriziei. Povara artificialităţii şi
povara strădaniei proprii. Ceea ce am spus de fiecare dată este că locul în care învăţăm este la Dumnezeu. Şi ceea ce
înseamnă cu adevărat este ceea ce trebuie să învăţăm, urmându-L pe Cristos pe această cale a ucenicizării, însemnând că
Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl sunt în dumnezeire, centrul universului şi nu noi înşine. Căci, vedeţi, modul normal în care
gândim este că noi suntem mai întâi şi trebuie să fim cei dintâi încercând să ne apărăm poziţia cu orice preţ. Iar când
învăţăm că Dumnezeu este cel dintâi, într-adevăr, că Dumnezeu este totul, atunci dorim să adoptăm o poziţie potrivită
înaintea Lui. Şi aceasta se află în postura în care noi suntem binecuvântaţi. Mă întorc la aceşti discipoli care se luptau în
timpul acelor ultime zile ale slujirii pământeşti a lui Cristos. Săracii discipoli. Acei discipoli care urmează să mărturisească,
nu doar un eveniment, nu doar o întâmplare măreaţă, urmau să mărturisească acel eveniment central al istoriei, în toată
realitatea sa. Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce. Şi care, aşa cum am învăţat, scăpaseră din vedere căci erau preocupaţi
de conducere şi, probabil, numai de ei înşişi. Şi lucrul minunat este că Isus, în concluzia finală, nu i-a lăsat să scape din
vedere ci i-a chemat să-L urmeze. Şi fiindcă i-a chemat să-L urmeze, El urma să îi înveţe ceea ce înseamnă a fi smerit în
slujba Sa şi a-L slăvi pe Cristos. Şi astfel, deşi ei se luptau în aceste zile şi cu toate că erau împrăştiaţi din cauza arestului şi
a crucificării, eu au fost, prin puterea Duhului Sfânt, adunaţi la El din nou. Şi în acest context, în compania Sa, ei au învăţat
semnificaţia crucii şi ceea ce însemna cu adevărat a fi slujitorii Lui. Şi o, ce transformare au experimentat. De atunci nu
mai auzim de o astfel de luptă şi nu-l vom mai găsi pe Iacov şi pe Ioan sau alţii încercând să se înalţe. Iacov, aşa cum
vedem în cartea Faptele Apostolilor, a devenit unul dintre primii martiri, dorind să moară pentru Cristos. Şi Ioan, care a
trăit până la bătrâneţe. El a scris evanghelia după Ioan, cele trei Epistole ale sale (1, 2, 3 Ioan) şi Apocalipsa. El a fost
cunoscut în ultimii ani ai săi ca Apostolul dragostei. Şi a spus, "aşa cum Cristos s-a dat pe Sine Însuşi şi a slujit pe alţii, aşa
se cuvine să-i slujim pe fraţi." Aşa este Isus când vine vorba de fapte. Instruindu-i pe discipoli să fie bărbaţi şi femei în
acest fel. Asta este ceea ce face El în viaţa mea şi în viaţa ta. Şi asta este ceea ce trebuie El să facă , dacă dorim să fim cu
adevărat urmaşii Săi.

6. Calatorie fara bagaje

Cu toţii cunoaştem povestea Sfântului Francis de Assisi. El a fost un om care avea din toate din belşug dar care a luat în
serios aceste porunci ale lui Hristos şi a dăruit tot ce avea. A dăruit totul săracilor. A dat până şi hainele de pe el. Apoi, după
ce a primit nişte haine vechi, îmbrăcat numai cu acestea el a plecat în pădure plin de bucurie şi lăudându-L pe Dumnezeu în
gura mare. Ei bine, ştim toate acestea şi presupun că îl admirăm pentru ce a făcut, dar nu facem ca el. De fapt, noi ne
petrecem cea mai mare parte a timpului, cel puţin acea parte a timpului care nu e consumată de necesităţi cum ar fi
dormitul şi mâncatul, ne petrecem cea mai mare parte a timpului făcând bani. Iar dacă suntem cât se poate de cinstiţi în
privinţa aceasta, în general vom recunoaşte că nu facem bani ca să putem dărui mai mult altora.

De cele mai multe ori îi facem pur şi simplu ca să-i cheltuim pentru noi. Astfel se face că suntem deranjaţi atunci când
citim porunci ca aceasta sau când Hristos ne spune, aşa cum a făcut-o atât de clar, ,,oricine dintre voi, care nu se leapădă de
tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu". O parte a problemei pe care o avem atunci când vorbim despre acest subiect al averii
şi relaţia ei cu ucenicia, este că multe din versete, cel puţin la o citire superficială, par să se contrazică între ele. Am
pomenit textul din Marcu 6 unde Isus, instruindu-şi ucenicii pentru prima lor călătorie misionară, le-a spus ,,să nu ia
nimic". Dar ne aducem aminte că la ultima Cină, în timp ce le reamintea anii petrecuţi împreună şi învăţăturile pe care li le-
a dat, El a spus: ,,Când v-am trimis fără pungă, fără traistă, şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?" ,,De nimic", i-au
răspuns ei. Ne-am fi aşteptat ca în acest moment El să continue şi să spună: ,,Ei bine, aveţi încredere în Mine şi la fel să
faceţi tot restul vieţii voastre." În schimb, Domnul a spus: ,,Acum, dimpotrivă, când plecaţi într-o călătorie, să nu uitaţi să
luaţi cu voi o traistă şi o haină în plus..." şi aşa mai departe. Prin cuvintele Sale părea să contrazică ce a spus mai devreme.

Luaţi un alt exemplu. Avem întâmplarea cu tânărul bogat care a venit la El şi care, ne spune Scriptura, Isus l-a iubit. Acesta
era un om sincer interesat de lucrurile spirituale. El L-a întrebat pe Isus: ,,Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa
veşnică?" Şi Isus a început să-l înveţe. El a spus: ,,Ei bine, ştii ce spune Legea, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, să nu
preacurveşti, să te închini Domnului"... toate aceste lucruri. El a repetat cele zece porunci. Tânărul a răspuns, şi putem fi
siguri că a făcut-o cu cea mai mare sinceritate şi seriozitate: ,,Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din

Page 15 of 36
tinereţea mea." În acest moment Domnul nostru i-a spus: ,,Da, dar îţi mai lipseşte un lucru. Vinde tot ce ai, dă la săraci şi
apoi vino şi urmează-Mă." Ni se spune că tânărul a plecat plin de întristare, căci avea multe avuţii.

Ei bine, cunoaştem această întâmplare şi totuşi suntem conştienţi în acelaşi timp că Isus a spus aceste cuvinte tânărului
bogat. El nu le-a spus lui Petru, lui Iacov, lui Ioan sau celorlalţi. Le-a spus acelui om pentru că, e evident acest lucru,
dragostea pentru avere era cea care îl împiedica să devină un ucenic. Astfel, în cazul lui era necesar să renunţe la acele
lucruri pe care le-a adunat. A fost o poruncă foarte clară. Dar nu înseamnă că se aplică tuturor.

Sau, din nou, ne gândim la cazul lui Anania şi Safira, cei doi care au fost condamnaţi de Dumnezeu şi au fost pedepsiţi cu
moartea. Ei au luat o proprietate pe care o aveau în acele zile de început ale Bisericii, când oamenii obişnuiau să facă astfel
de lucruri, au vândut-o iar banii i-au adus şi i-au dat Apostolilor, prefăcându-se că dau totul, când de fapt ei au păstrat o
parte din bani pentru ei înşişi. Pentru aceasta au fost judecaţi. Cu toate acestea, e semnificativ faptul că, în contextul acelei
întâmplări, Petru, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu cu acea ocazie, l-a mustrat pe Anania pentru păcatul lui şi
i-a spus: ,,Anania, atunci când ai avut pământul, oare n-ai avut tu dreptul să-l păstrezi? Iar când l-ai vândut, n-au fost banii
aceia ai tăi? Nu puteai să faci cu ei ce vroiai?" Vedeţi, Petru de fapt stabilea aici dreptul la proprietatea privată. Dreptul de a
deţine proprietăţi. Trebuie să înţelegem că Anania şi Safira au fost judecaţi nu pentru că au refuzat să dăruiască tot ce
aveau, ci pentru că au jucat rolul unor ipocriţi. Au minţit, spunând că au dat totul, când de fapt n-au făcut-o.

Mulţi Psalmi vorbesc în cei mai aleşi termeni despre bogăţii, sugerând că omul evlavios va prospera.

Psalmul 25, versetele 12 şi 13: ,,Cine este omul, care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-
o aleagă. El va locui în fericire..."

Psalmul 112, versetele 1-3: ,,Lăudaţi pe Domnul! Ferice de omul care se teme de Domnul, şi care are o mare plăcere
pentru poruncile Lui! Sămânţa lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat. El are în
casă bogăţie şi belşug, şi neprihănirea lui dăinuieşte în veci."

Psalmul 144:13: ,,Grânarele noastre sunt pline, şi gem de tot felul de merinde; turmele ni se înmulţesc cu miile, cu zecile
de mii, în câmpiile noastre..."

Şi totuşi, pe de altă parte, Scripturile, după cum ştim, sunt literalmente pline cu avertismente în privinţa bogăţiilor.
Episcopul J.C. Ryle, un mare episcop evanghelic din Anglia într-o generaţie anterioară, spune astfel: ,,Oare degeaba a spus
Isus pilda cu bogatul neînţelept şi l-a învinuit că n-a fost bogat faţă de Dumnezeu? Oare degeaba menţionează El în pilda
semănătorului înşelăciunea bogăţiilor ca un motiv pentru care sămânţa Cuvântului nu aduce roade? Oare degeaba spune
El: ,,Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte"? Oare degeaba spune El: ,,Când dai un prânz sau o cină, să nu
chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la
rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut"?"

Şi aşa mai departe. El continuă cu un lung, lung paragraf format dintr-o serie de versete pe aceaşi temă. Când Ryle ajunge
la sfârşit, el spune: ,,Nu există oare o izbitoare şi dureroasă deosebire între acest limbaj şi obiceiurile şi sentimentele
societăţii faţă de bani?"

Deci, aşa cum am spus, cel puţin la suprafaţă, aparentul conflict dintre versetele Scripturii constituie o problemă pentru noi.
Şi totuşi, ştim că Scriptura nu se contrazice pentru că Dumnezeu nu se contrazice. Şi mai ştim, şi vedem într-adevăr cât se
poate de clar atunci când studiem cu atenţie aceste texte, că problema nu e în text. Problema e în noi înşine. Altfel spus,
problema e în atitudinea pe care o avem faţă de bani. Nu există nici o îndoială că Dumnezeu a creat o lume bogată şi
variată pentru ca noi să ne bucurăm de ea. Despre aceasta vorbesc primele două capitole din Geneza. Tot ce vedem, tot ce
avem, Dumnezeu le-a făcut pentru primul bărbat şi pentru prima femeie. Ei trebuiau să se bucure de ele şi să le stăpânească
în calitatea lor de vice-regi ai lui Dumnezeu pe pământ. Totuşi, păcatul a intrat în lume şi, ca rezultat al acestui fapt, ce
trebuia să fie o binecuvântare a devenit o capcană şi o cursă pentru suflet. Îmi amintesc că Mark Talbot a vorbit despre
ceva săptămâna aceasta. El a spus: ,,Dumnezeu ne-a creat cu dorinţe. Nu e nimic rău în asta. Problema e că noi avem
nenumărate dorinţe. Altfel spus, întotdeauna vrem mai mult. Iar pentru că dorinţele noastre sunt infinite, există un singur
lucru care, în ultimă instanţă, poate satisface toate acele dorinţe, iar acesta e Însuşi Dumnezeu."
Augustin spunea: ,,Inimile noastre sunt neliniştite şi nu-şi găsesc odihna până nu se odihnesc în Tine."Asta înseamnă că
atunci când ne concentrăm atenţia asupra lucrurilor, când facem ca lucrurile materiale să ia locul lui Dumnezeu, încercând
să umplem vidul sufletului cu posesiunile noastre, ei bine, am făcut din ele nişte idoli în faţa cărora ne închinăm. Nu-l poţi
iubi şi pe Dumnezeu, şi pe bani. Nici unul care iubeşte banii nu poate fi un slujitor şi un ucenic al lui Isus Hristos.

Acum, trebuie să privim la această problemă a averilor în ansamblul ei. Trebuie să facem acest lucru din perspectiva
uceniciei. Ce vom spune despre ele? Ei bine, sunt multe lucruri negative care pot fi spuse şi care trebuie spuse. Punctul de
pornire este faptul că, aşa cum am mai amintit, averile ne sunt dăruite de către Dumnezeu. Aşa spune şi Iacov , ,,orice ni se
dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră
de mutare." Dumnezeu ne dă toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele. Dacă avem viaţă, aceasta e de la

Page 16 of 36
Dumnezeu. Dacă avem sănătate, aceasta e de la Dumnezeu. Dacă avem trupuri, sunt de la Dumnezeu. Dacă avem minţi,
sunt de la Dumnezeu. Şi toate acestea sunt bune, iar Dumnezeu ni le-a dat să ne bucurăm de ele. Sunt două lucruri în
privinţa aceasta care trebuie spuse. Unul este că Dumnezeu e Cel care ne-a dat aceste lucruri. Trebuie să reţinem asta.
Pentru că Dumnezeu este suveran şi pentru că Dumnezeu e suveran în darurile Sale, la fel ca în orice altceva, înseamnă că
Dumnezeu va dărui mai mult unora şi mai puţin altora, iar asta nu înseamnă nedreptate.

Când Isus a rostit pilda talanţilor, El a arătat cât se poate de clar că stăpânul, atunci când a plecat, a dat cinci talanţi unuia,
doi talanţi altuia şi un talant celui de-al treilea. Problema din relatare nu constă în faptul că unul a avut cinci, altul doi iar al
treilea a avut unul, ci în aceea că ultimul nu şi-a folosit talantul. Vedeţi, creştinismul nu e de partea egalitarismului, ci de
cea a responsabilităţii. Aceasta înseamnă că, deşi Dumnezeu nu îşi împarte în mod egal darurile Sale bune, posesiunile şi
bogăţia Sa, cu toate acestea, toţi oamenii sunt responsabili de ce fac cu ce au primit de la El. Astfel, dacă ne-a dăruit puţin,
suntem responsabili să folosim ce am primit. Dacă ne-a dat mai mult, suntem responsabili să folosim multul pe care ni l-a
dat. Acesta e al doilea lucru. Suntem responsabili. Altfel spus, există această problemă a răspunderii. Ne întoarcem acum la
întrebare, şi aceasta e: Care ar trebui să fie perspectiva realistă a creştinului în ce priveşte averea? Vreau să sugerez câteva
lucruri:

În primul rând, recunoştinţa. Recunoştinţa e deosebit de importantă. Unul din semnele evlaviei e recunoştinţa. Prin
urmare, dacă Dumnezeu ne-a dat lucruri să ne bucurăm de ele, aşa cum cu siguranţă a făcut-o, unul din semnele evlaviei e
să le primim de la El şi să fim recunoscători pe măsură ce le primim. Asta implică mai multe lucruri. Mai implică şi
umilinţă. Pavel vorbeşte despre asta în 1 Corinteni. El spune: ,,Vedeţi, vă lăudaţi cu ce aveţi ca şi cum nu le-aţi fi primit.
Dar tot ce aveţi aţi primit de la Dumnezeu." Astfel, el spune: ,,Dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?"

Vedeţi, acesta e unul din lucrurile pe care le face averea. Când cineva e binecuvântat de Dumnezeu cu lucruri materiale,
apare un mare pericol. Pentru că la început spunem: ,,O, ce bun e Dumnezeu cu mine! Uite ce mi-a dat! Îţi mulţumesc,
Doamne!" Ceva mai târziu, începem să spunem: ,,Da, nu-i aşa că e minunat că El mi-a dat priceperea să adun atât de
mult!" Puţin după aceea, spunem: ,,Nu-i aşa că sunt grozav pentru că am reuşit să adun toate aceste lucruri?" Şi astfel
uităm să fim recunoscători, nu mai suntem smeriţi şi nu ne amintim că Dumnezeu e cel care ne dăruieşte până şi
capacitatea de a câştiga banii necesari pentru pâinea zilnică.

Apoi urmează mulţumirea. Cu alte cuvinte, să fii mulţumit cu ce ai. Dacă nu eşti mulţumit cu ce ai, nu eşti cu adevărat
recunoscător. Dar, dacă eşti recunoscător, eşti mulţumit şi poţi spune, dimpotrivă: ,,Mie îmi dai aceasta, Doamne? O,
Doamne, îţi mulţumesc! Nu m-am aşteptat la asta. E un dar minunat!" Astfel eşti mulţumit cu ce ţi-a dat. Deci, acesta e
primul lucru, recunoştinţa.

Acum, al doilea lucru este perspectiva. Am spus că averea este darul lui Dumnezeu şi acest lucru e adevărat, dar trăim
într-o lume materialistă. Într-o lume materialistă avem tendinţa să ne pierdem perspectiva. Un aspect al pierderii
perspectivei este să credem că averea e un scop în sine. E adevărat, nu facem întotdeauna aceasta în sens filosofic. Ştim că
există Dumnezeu. Dar într-un sens practic avem tendinţa să credem că averea e un scop în sine. Nu vrem să renunţăm la ea
pentru că, de fapt, mult sub suprafaţă, acolo unde funcţionăm de fapt în subconştientul nostru, ne încredem mai mult în
lucrurile pe care le-am acumulat decât în Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că e posibil, aşa cum a spus Însuşi Isus Hristos,
să facem cea mai dezavantajoasă afacere, să câştigăm întreaga lume dar să ne pierdem sufletul. Şi, în acelaşi timp, e posibil
să ne salvăm sufletul şi să pierdem toate lucrurile, făcând astfel cea mai bună afacere din lumea aceasta.

Un alt lucru pe care trebuie să-l înţelegem în legătură cu averile, dacă încercăm să păstrăm o perspectivă biblică şi corectă
în ce le priveşte, este că averile sunt periculoase. Mă gândesc la relatarea lui Hristos despre omul bogat şi Lazăr. Aceasta
cere o analiză atentă. Avem aici un bogat care a pierit. Şi mai avem un sărac, care a fost dus în sânul lui Avraam. Textul nu
ne spune că săracul a intrat în slavă pentru că era sărac, nici că bogatul a pierit pentru că era bogat. Nu spune deloc aşa
ceva. În cer sunt mulţi oameni bogaţi. Mulţi săraci au ajuns în iad. Dar nu ne putem opri sentimentul, în timp ce citim
această relatare, că deşi nu averile bogatului l-au condamnat, cu siguranţă ele l-au împiedicat să caute acele elemente care
ar fi putut contribui la mântuirea lui. Şi-a neglijat sufletul ca să păstreze lucrurile pe care le avea. Mă gândesc şi la ce a
spus Domnul Isus Hristos despre bani, când a zis: ,,Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor."

Al treilea lucru despre care trebuie să vorbim atunci când ne referim la perspectiva creştinului asupra averilor este
administrarea. Prima, recunoştinţa; a doua, perspectiva; iar a treia, administrarea. Pentru că, vedeţi, lucrurile care ni s-au
dat nu ne sunt date pur şi simplu pentru conservare sau pentru acumulare, să le adunăm ca să ne simţim în siguranţă. Ni s-
au dat să le folosim. Cu alte cuvinte, ne-au fost date ca să le folosim ajutându-i pe alţii. Mă întreb cât oare din timpul
nostru îl petrecem gândindu-ne la aceste lucruri? O, poate că ne înşelăm singuri gândindu-ne că ce avem, avem într-adevăr
pentru binele altora şi poate că intenţionăm cu adevărat să le folosim cândva la ajutorarea altora.

Dar dacă priveşti la evidenţa cheltuielilor, le aduni şi compari suma de bani cheltuită pentru ajutorarea altora cu cea pusă
deoparte sau cheltuită pentru tine, vei înţelege unde ţi-e inima şi mintea şi care sunt de fapt loialităţile tale. Încercăm să
adunăm comori pe pământ şi, aşa cum a spus Isus, descoperim că, dacă nu le mănâncă moliile şi rugina şi nu le fură hoţii,
ni le ia statul prin impozite şi taxe. Singurul mod în care poţi avea o comoară durabilă e să aduni comori în cer. Şi singurul

Page 17 of 36
mod în care poţi aduna comori în cer este, într-un mod după voia lui Dumnezeu, să foloseşti pe pământ acea comoară care
ţi s-a încredinţat deja.

Mă întreb dacă te-ai gândit la asta şi te-ai întrebat ce faci cu banii tăi? Dacă îi cheltuieşti pentru tine, s-au dus şi vor pieri
odată cu tine. Dar dacă îţi cheltuieşti banii pentru altcineva, aceia vor rămâne. Vor rămâne pentru totdeauna, pentru că sunt
înregistraţi în registrele cerului. Ştiţi, sunt unii oameni la care privim în viaţa aceasta şi spunem, ei bine, n-au ajuns oameni
mari. N-au făcut niciodată mulţi bani. Cu siguranţă n-au fost de succes aici. Mulţi astfel de oameni vor trece într-o zi prin
porţile de mărgăritar ale cerului şi vor descoperi acolo o bogăţie enormă, strânsă în cer pentru că acum au folosit în cel mai
bun mod ce li s-a dat. Alţii, care au acumulat mult aici jos, într-o zi vor sta săraci înaintea lui Isus Hristos, pentru că n-au
folosit ce au primit ca administratori în serviciul Lui.

Mai vreau să spun un lucru. Vorbim despre avere şi importanţa ei. Şi averea este importantă, şi felul în care o folosim e
important. Dar ce vreau să spun e că sunt lucruri mult mai importante. Unul dintre ele cel puţin, este libertatea. Cu alte
cuvinte, să fii eliberat de lucruri. Lucrurile au tendinţa să ne lege de pământ. În privinţa aceasta, am fost foarte impresionat
de modul în care A.W. Tozer explică întâmplarea când Avraam trebuia să-l jertfească pe fiul său Isaac. El arată la începutul
relatării sale cât de important şi cât de drag a devenit Isaac pentru Avraam. Desigur, acest lucru era un adevăr evident. Isaac
era fiul promisiunii. Era fiul miracolului. Era cel prin care Dumnezeu a promis că va binecuvânta toate popoarele şi în care
era nădejdea mântuirii personale a lui Avraam, pentru că din Isaac, în cele din urmă, avea să vină Mesia, Mântuitorul lumii.
Şi totuşi, spune Tozer, analizând istorisirea, pe măsură ce trecea timpul, ce a fost un mare dar pentru Avraam fără îndoială
că a devenit prea scump pentru el.

Acest lucru ameninţa să îl eclipseze pe Însuşi Dumnezeu. În acest moment Dumnezeu a intervenit şi i-a poruncit: ,,Ia pe
fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe
care ţi-l voi spune." Tozer descrie lupta care trebuia să se fi dat în inima şi în mintea lui Avraam. Cu siguranţă că Avraam s-
a luptat cu această problemă la nivel intelectual. Dar mai mare decât lupta intelectuală era lupta pentru ascultare care se
dădea înăuntru. Cum putea Avraam să facă aşa ceva? Cum putea Avraam să-şi jertfească fiul? Şi totuşi, asta i-a spus
Dumnezeu să facă. Ştim că Avraam a trecut testul. Ni se spune în al 22-lea capitol din Geneza că s-a trezit dis de dimineaţă,
a pus şaua pe măgar, a tăiat lemnele, a luat doi slujitori şi pe fiul său şi a plecat spre Muntele Moria. Când a ajuns acolo, a
construit un altar. Şi-a legat fiul. A ridicat cuţitul şi l-ar fi ucis dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în acel moment ca să-i
oprească mâna. Dumnezeu l-a lăudat pe Avraam. Iar Tozer are un paragraf minunat în care îl descrie pe acest mare om al
lui Dumnezeu stând mândru, înalt şi măiestos pe munte. Un om care, într-un test de care sperăm să nu avem parte nici unul
dintre noi, a fost gata să renunţe literalmente la tot de dragul ascultării faţă de Dumnezeu. În acel moment, spune Tozer,
Avraam nu mai avea nimic, pentru că a dat totul lui Dumnezeu. Stătea acolo singur, fără nimic, pe munte. Nimic? A, da,
spune Tozer. Avraam încă era bogat. Avraam încă se putea bucura de oile sale, caprele, măgarii şi de turmele sale de vite. El
încă îşi avea soţia, prietenii şi, mai presus de toate, îl avea lângă el pe Isaac, cel pe care îl iubea. Vedeţi, el avea totul. Şi
totuşi nu avea nimic. Pentru că era dezlegat de toate aceste lucruri. Atât de mare era dorinţa lui să aparţină în totalitate lui
Dumnezeu.

Astfel călătoreşte fără bagaje în slujba lui Hristos. Ce ni se cere este să fim dezlegaţi de avere. Şi să avem ochii aţintiţi
asupra lui Isus, privind nu către o cetate construită aici cu bogăţie omenească ci către o cetate ale cărei temelii sunt puse de
Însuşi Domnul şi Stăpânul nostru.

7. Stabilirea prioritatilor in relatii

Trăim într-o vreme de mari dezintegrări. Dar, în mijlocul unei astfel de vremi, una din cele mai puternice şi mai eficiente
forţe pentru unitate este relaţia din familie. Vorbesc adesea la căsătorii despre importanţa familiei. Unul din lucrurile pe
care le spun este că familia e prima şi cea mai de bază dintre toate instituţiile umane. Toate celelalte instituţii care s-au
dezvoltat în istoria rasei umane se bazează, într-un anume sens, pe familie şi izvorăsc din aceasta. Câtă vreme rezistă
familia, rezistă şi societatea. Când familia falimentează, toate aceste forme ale instituţiilor umane cad împreună cu ea. Şi
totuşi e o surpriză, în lumina acestor lucruri, să deschidem la una din afirmaţiile lui Hristos despre ucenicie şi să Îl
descoperim cum spune:

,,Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile
sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu."

Şi să mai spui că ucenicia nu costă! În acest pasaj Isus pare să spună că preţul uceniciei e chiar relaţia cu familia naturală.
Şi, în loc să întărească familia şi să o apere, aşa cum ne-am fi aşteptat de la El să facă, El pare, cel puţin în acest text, să
dezbine familia. Isus spune aici ceva foarte, foarte important. Şi trebuie să privim în profunzime la aceasta dacă vrem să
înţelegem ce vrea cu adevărat să spună în versetele următoare, atunci când vorbeşte despre socotirea preţului.

Daţi-mi voie să pun altfel problema. De trei ori în acest pasaj, la care am început să privim data trecută, îl vedem pe Isus
spunând că o persoană nu poate fi ucenicul Său. O spune în versetul 26. O spune în versetul 27 şi o spune a treia oară în
versetul 33.

Page 18 of 36
  Prima dată El spune: ,,Dacă nu urăşti pe tatăl tău şi pe mama ta, pe soţia ta şi copiii tăi, pe fraţii şi surorile tale,
ba chiar viaţa ta, nu poţi fi ucenicul Meu."
 A doua oară El spune: ,,Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu."
 Iar în versetul 33 El spune: ,,Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu."

Deci, indiferent ce altceva ar spune El aici, cel puţin spune aceasta: ,,În toate domeniile, în orice vreme şi în toate felurile,
trebuie să socoteşti preţul, pentru că nimic, nimic, nimic din experienţa umană, din ce îţi aparţine sau de care eşti legat, nu
poate să fie pe primul loc. Dacă vrei să fii un ucenic al Meu, urmează-Mă şi moşteneşte cerul." Acestea sunt cuvinte dure,
foarte dure.

Trebuie să privim acum mai de aproape la aceste cuvinte. Am început săptămâna trecută să privim la a doua parte a lor
pentru că acolo Isus vorbeşte despre socotirea preţului. Dar, vedeţi, deşi am început de acolo, şi am făcut-o pentru că acela
e un principiu de bază, ce trebuie să facem e să ne întoarcem la versetele anterioare şi să vedem că e vorba de ceva mai
mult decât ce am numi ,,contabilizarea costurilor". Când vorbeşti despre relaţii personale, şi mai ales despre acel fel de
relaţii personale care există într-o familie între soţi şi soţii, între părinţi şi copii şi între fraţi şi surori, vorbeşti de fapt
despre ceva care, dacă se distruge, e mai mult decât costisitor. E dureros. Şi astfel, Isus spune: ,,Când te hotărăşti să Mă
urmezi, socoteşte şi acest cost, ca să vezi dacă eşti pregătit, atunci când va fi nevoie, să suporţi suferinţa de dragul Meu."

Acum, această problemă a urii faţă de tată şi mamă, soţie şi copii, fraţi şi surori ni se pare ca o palmă dată peste faţă. Ea
conţine însă un număr de mari adevăruri şi vreau să ne ocupăm de ele pe rând.
Mai întâi, dacă nu face nimic altceva, cu siguranţă ea subliniază cerinţele radicale ale Împărăţiei lui Hristos. Când Isus ne
spune să Îl urmăm, trebuie să înţelegem că nu e ca şi cum ar spune: ,,M-aş bucura dacă ai putea să faci parte din comitetul
Meu de conducere." Isus nu spune: ,,Am ceva de făcut şi am nevoie de ajutorul tău, şi ştiu că eşti ocupat. Dar noi ne
întâlnim doar de trei ori pe an, iar toate cheltuielile sunt plătite. De aceea, dacă ai putea strecura asta în programul tău şi ai
putea veni să ne ajuţi, ei bine, ai fi de mare ajutor pentru organizaţie. Iar dacă ţi se pare o sarcină prea grea, ne-am bucura
să avem măcar numele tău. Poţi să stai acasă. Îţi vom trece doar numele pe listă şi nu-ţi vom cere nimic mai mult." Vedeţi,
Isus n-a spus asta. Isus a ridicat pretenţii radicale şi a spus: ,,Când vrei să Mă urmezi, Eu sunt Cel pe care Îl vei urma.
Nimic altceva nu va putea vreodată să aibă prioritate sau să îţi stea în cale." Aceasta înseamnă că, odată cu venirea
Împărăţiei lui Hristos, ceva radical a intrat în lume. Nimic în întreaga istorie a lumii nu a putut cere vreodată aşa ceva
vreunui bărbat sau vreunei femei înainte de venirea lui Hristos. Statul poate avea pretenţii limitate. Cerinţele unei familii,
deşi mari, legitime şi stabilite de Dumnezeu, nu sunt absolute. Există limite în ceea ce poate pretinde o familie. Nu la fel
stau lucrurile cu Împărăţia lui Hristos. Vedeţi, în Împărăţia lui Hristos nu există limite. Iar dacă ai înţeles măcar ceva despre
chemarea la ucenicie, din ce am încercat să explic în această serie de studii, cu siguranţă trebuie să fi înţeles asta până
acum.

Ce înseamnă chemarea la ucenicie? Să te lepezi de tine însuţi. Să îţi iei crucea şi să Îl urmezi pe Isus. Iar dacă o vei face,
acesta este cel mai radical angajament pe care vei fi chemat să îl iei în întreaga ta viaţă. Deci acesta e primul lucru.
Cerinţele radicale ale Împărăţiei lui Hristos.

Al doilea lucru este autoritatea unică a lui Isus Hristos. Pe aceasta o vedem în felul următor. Ne punem întrebarea: ,,Cine în
lumea asta poate ridica o astfel de pretenţie?" Aş putea eu oare să vă spun: ,,Dacă cineva doreşte să devină membru al
Bisericii Nr. 10 şi vrea să slujească acolo, trebuie să îşi urască tatăl şi mama, soţia şi copiii, fraţii şi surorile, ba chiar
propria-i viaţă, altfel nu se poate alătura Bisericii Nr. 10"? N-aş putea spune aşa ceva. Nu poţi vorbi despre firma ta,
organizaţia ta, şcoala ta sau orice altceva şi să spui: ,,Dacă nu îţi urăşti tatăl şi mama, soţul sau soţia, fraţii şi surorile, atunci
nu poţi lucra aici." Nici unul dintre noi nu poate spune aşa ceva. Şi totuşi, iată-L pe Isus Hristos, acest învăţător care a trăit
acum două mii de ani, venind cu o pretenţie care, la suprafaţă, e absolut ridicolă, dacă El e doar un om. Am putea
spune: ,,Cum se poate ca un om în toate minţile să vină cu o astfel de pretenţie şi să spună: ,,Dacă vrei să Mă urmezi,
trebuie să te lepezi de cele mai naturale reacţii şi sentimente umane. Trebuie să întorci spatele soţiei tale. Trebuie să întorci
spatele soţului tău. Trebuie să întorci spatele copiilor tăi."" Cum ar putea spune aşa ceva un om în toate minţile? Cum a
putut spune Isus aşa ceva, dacă El a fost doar un om?

Dar, vedeţi, tocmai despre asta e vorba. Isus nu e doar un om. Isus Hristos e Dumnezeu şi în calitatea Sa de Dumnezeu El
ne cere acest lucru. Aţi văzut, deja începem să înţelegem. Poate spui, ,,Eu tot nu înţeleg." Dacă nu înţelegi aceasta, nu
înţelegi ce înseamnă să ai de-a face cu Dumnezeu. Dumnezeu e autoritatea supremă. Cu Dumnezeu nu te târguieşti. Nu
poţi spune, ,,Doamne, cum să-Ţi spun, sunt cinci lucruri în viaţa mea iar Tu eşti unul dintre ele. Asta înseamnă 20 la sută.
Vreau ca Tu să reprezinţi primele 20 de procente din viaţa mea." Nu poţi face aşa ceva cu Dumnezeu. Tot ce ai e de la
Dumnezeu. Viaţa ta. Relaţiile tale. Tot ce îţi aparţine. Totul e de la Dumnezeu. De aceea, dacă înţelegi câtuşi de puţin cine
este Dumnezeu, trebuie să spui: ,,Doamne, Tu trebuie să fii absolut totul în toate." Vedeţi, aşa mai merge. În acelaşi timp,
asta îndreaptă lucrurile.

Vedeţi, nu se întâmplă prea des ca atunci când Isus cheamă un bărbat sau o femeie să îl cheme să întoarcă spatele familiei
sale şi să renunţe la ea. În general, lucrurile nu se întâmplă astfel. Dar sunt cazuri când se întâmplă. Uneori familia se
opune iar Isus Hristos spune: ,,Ai de ales între Mine şi familia ta. Trebuie să vii după Mine." Uneori familia devine o

Page 19 of 36
piedică. Isus cheamă pe cineva într-o anumită lucrare, de exemplu să fie misionar. Iar familia spune: ,,O, nu vrem ca fiul
nostru să facă aşa ceva. Nu vrem ca fiica noastră să facă aşa ceva. Vrem ca tu să fii o persoană importantă." Şi astfel ei
devin o piedică. Însă Isus spune: ,,Ascultă, într-o astfel de situaţie trebuie să vii după Mine. Trebuie să întorci spatele oricui
te împiedică să devii un ucenic." Dar, vedeţi, însăşi faptul că El este Domn suveran, faptul că Isus este Dumnezeu face ca
lucrurile să fie în regulă. Căci, dacă Isus, care te iubeşte, te-a creat şi ştie ce vrea să facă cu tine, dacă El te cheamă să faci
aşa ceva, nu o face pentru că te urăşte, nu pentru că vrea să-ţi facă viaţa nefericită, nici măcar pentru că El vrea să-ţi
respingi familia. Isus cunoaşte toate lucrurile şi în El locuieşte toată înţelepciunea. El este cel ce spune: ,,Acesta e cel mai
bun lucru pentru tine. În cazul tău, asta înseamnă ucenicia. Iar tu vei găsi adevărata împlinire, adevărata fericire şi bucurie
în serviciul Meu dacă vei urma acest drum."

Dacă Isus a fost un simplu om, cum putea să spună El aşa ceva? Ai râde de El. Ai spune: ,,De unde ştii Tu ce-o să fie?" Dar
dacă Isus este Dumnezeu, ne putem încrede în El şi putem să păşim pe calea pe care El ne-o pune înainte. Autoritatea unică
a lui Isus Hristos.

Al treilea lucru care ne învaţă aceste versete este despre ura faţă de tată şi mamă, soţie şi copii, fraţi şi surori, este
prioritatea inevitabilă a adevăratei ucenicii. Vedeţi, am spus mai devreme că nu e normal. Nu e natural. Nu e regulă ca Isus
să ne cheme într-un astfel de mod încât noi să fim nevoiţi să renunţăm la familiile noastre. Isus ne-a creat familiile.
Familiile sunt o bucurie. În cele mai multe cazuri privim la familiile noastre şi spunem: ,,Da, familiile noastre ne-au fost de
mare ajutor. N-am fi unde suntem acum, nu numai ca fiinţe umane într-o lume seculară, dar şi ca creştini într-o lume
creştină, dacă n-ar fi fost familiile noastre." Privesc în urmă la familia mea şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu oridecâteori îmi
amintesc de ea. Toate lucrurile care le-am învăţat de la ei. Tot sprijinul pe care mi l-au dat. Nu se întâmplă prea des să fim
nevoiţi să întoarcem spatele familiilor noastre. Nu ştiu nici măcar din punct de vedere statistic cât la sută dintre creştini
sunt chemaţi la aceasta. S-ar putea să fie un mic, mic, mic procent. Dar important este să fii gata să o faci dacă Isus Hristos
ţi-o cere. Fiindcă dacă nu eşti gata, atunci Domnul Isus Hristos nu ocupă cu adevărat primul loc în viaţa ta. Dacă nu e cu
adevărat primul în viaţa ta, El nu e Domnul vieţii tale. Iar dacă nu e Domnul vieţii tale, nu e Mântuitorul tău. Tu nu eşti cu
adevărat ucenicul Lui.

Cineva poate spune: ,,Vai, dar asta e greu. E greu să fii nevoit să-ţi ordonezi priorităţile în aşa fel încât să fii gata să renunţi
la ceva ce-ţi este, omeneşte vorbind, cel mai drag. E adevărat, pare greu. Dar cei ce Îl urmează pe Hristos descoperă că
această ordonare a priorităţilor vieţii este de fapt o forţă eliberatoare. Vedeţi, oamenii care sunt legaţi în această lume sunt
cei indecişi. Ei au loialităţile împărţite. Aceştia trag de mine într-o parte, ceilalţi în altă parte, acesta îmi cere să fac asta iar
acela îmi cere să fac cealaltă. Nu ştiu încotro s-o apuc. Nu ştiu ce să fac. Oamenii aceştia nu au o viaţă consecventă. Ei sunt
legaţi de împrejurări. Adevăraţii oameni, oamenii liberi, sunt cei ce şi-au găsit Stăpânul. Cei care au găsit pe cineva în care
pot avea încredere. Cineva care e centrul priorităţilor lor, astfel încât ei pot spune: ,,Pentru mine lupta s-a terminat. Am fost
eliberat de Isus Hristos. Ştiu pe cine urmez. Ştiu ce încerc să fac. Aceasta e direcţia în care vreau să merg şi o să-L urmez
pe Isus Hristos indiferent unde m-ar duce acest drum, indiferent de preţul cerut." Vedeţi, astfel de oameni sunt eliberaţi în
Hristos pentru a schimba literalmente lumea.

Mai e şi un al patrulea lucru. Sunt pericolele acestei lumi. Pericolul perfid, insistent şi fatal al tentaţiilor acestei lumi. Sunt
sigur că înţelegeţi de ce e aşa. Dacă, în lumina acestui verset, conform învăţăturii lui Isus Hristos, e posibil să fii ţinut la
distanţă de ucenicie, şi prin urmare să fii ţinut departe de mântiure de un lucru atât de bun în esenţa sa cum ar fi dragostea
pentru soţ sau soţie, sau copii, sau fraţi, sau surori; dacă e posibil ca acel fel de dragoste, naturală şi dată de Dumnezeu, să
îl împiedice pe cineva să ajungă la mântuire, atunci cât de perfide trebuie să fie ispitele acestei lumi? Şi cât de periculoase?
Dacă lumea ne poate atinge prin soţul nostru; dacă lumea poate ajunge la noi prin soţia sau copiii noştri, atunci unde mai
putem fi oare în siguranţă într-o astfel de lume? Niciunde. Lumea ne poate ispiti din toate părţile. Satan poate ajunge la noi
prin oricine dacă o poate face prin un membru al familiei noastre. Lumea e un mare pericol. Asta ne spune Isus Hristos.

Aşa că luăm un pasaj ca acesta şi, dacă avem cât de puţină înţelegere, ne întoarcem de la el către Cel ce l-a rostit şi
spunem: ,,Doamne Isus Hristoase, dacă lumea e aşa cum e; dacă mă găsesc într-un pericol atât de mare, cum aş putea oare
să mă păstrez sfânt şi neprihănit pentru Tine în această viaţă de ucenicie?" Bănuiesc că sunt multe răspunsuri la această
întrebare. Cu siguranţă, harul e unul din ele. Dar daţi-mi voie să spun, în opinia mea, că cel mai important lucru este să fii
gata să Îl mărturiseşti pe Isus Hristos înaintea oamenilor, în mod deschis şi în orice vreme.

Ei bine, poate că cineva va spune (poate chiar aud pe cineva gândind astfel): ,,E uşor pentru tine să spui aşa ceva. Dar, vezi,
acesta nu e tocmai lucrul despre care vorbeşte Isus Hristos. Iată un om care se întoarce acasă şi se întâlneşte cu un vechi
prieten. Nu şi-a văzut prietenul de mulţi ani şi îi spune: ,,Sunt creştin." Prietenul îl părăseşte. Şi, ce-i cu asta? Mare
pagubă.. Mai e un alt prieten, un alt prieten şi aşa mai departe. Nu despre aşa ceva vorbeşte Isus. El vorbeşte despre un soţ,
o soţie, un frate, o soră. Vorbeşte despre copii şi părinţi. Altfel stau lucrurile aici, pentru că nu poţi abandona pur şi simplu
astfel de relaţie. Ieşi dintr-o relaţie, găseşti alta. E în regulă. Dar aici e vorba de membrii familiei tale. Ce zici de asta?"
Recunosc că aşa e. Lucrurile sunt diferite în acest caz. Dar daţi-mi voie să sugerez ceva. Două lucruri.

Mai întâi, însăşi faptul că Dumnezeu te-a chemat ar trebui să fie o încurajare: Dumnezeu poate lucra la fel şi în vieţile lor.
El nu garantează acest lucru. Nu găsesc nici o garanţie în Scriptură că Dumnezeu de fiecare dată lucrează neapărat în acest
fel. Dar adesea El o face. Putem vedea acest lucru observând ce se întâmplă în familiile creştine, în acele familii în care un

Page 20 of 36
membru devine creştin. Iată o persoană provenind dintr-o familie păgână care devine un credincios în Isus Hristos şi care
vorbeşte despre acest lucru cu soţul, soţia, părinţii, sau altcineva. Mai întâi întâmpină ostilitate, pentru că familia vede fapta
lui ca o respingere a valorilor lor: ,,Noi te-am crescut cum trebuie. Ce te-a apucat să devii creştin?" Vedeţi, ei nu înţeleg
nimic. Şi totuşi, adesea ostilitatea dispare şi e urmată de curiozitate. ,,Bine, spune-mi şi mie. Ce ţi s-a întâmplat de fapt?
Asta chiar că e ciudat. Nimic de felul acesta nu i s-a întâmplat vreodată unuia dintre noi. Am avut şi noi pojar, vărsat de
vânt şi aşa mai departe. Dar nimeni nu s-a înbolnăvit de microbul ăsta. Spune-ne, cum s-a întâmplat." Astfel, curiozitatea
dă ocazie discuţiilor şi, pe măsură ce trece timpul, adesea curiozitatea e urmată de respect. Respect, nu din toată inima, dar
respect faţă de schimbarea care a avut loc şi faţă de ordinea stabilită de Isus Hristos. În astfel de situaţii mulţi devin
creştini.

Mai e şi un al doilea lucru pe care vreau să îl spun. S-ar putea, deşi Dumnezeu nu garantează acest lucru, s-ar putea ca după
ce devii creştin, să mergi acasă, să vorbeşti despre aceasta cu familia ta iar ei să nu respingă doar lucrurile pe care le spui ci
să te respingă pe tine. S-ar putea ca ruptura să fie adâncă. Ar putea interveni o prăpastie între tine şi întreg trecutul tău,
mediul tău familial. Un astfel de lucru i s-a întâmplat omului născut orb dar care L-a găsit pe Isus Hristos şi a primit nu
numai vederea fizică, ci şi cea spirituală. El s-a dus la farisei iar aceştia l-au excomunicat şi l-au dat afară din biserica lor
pentru că era un urmaş al lui Isus. Astfel de lucruri se pot întâmpla.

Dar, dacă se întâmplă, ai această mare mângăiere: dacă Dumnezeu a pregătit aşa ceva pentru tine, şi El o face în unele
cazuri; dacă El te trece prin experienţa şi durerea respingerii de către propria familie ca să-L poţi urma pe Hristos, trebuie
să ştii că Dumnezeu, cu toate acestea, ţi-a pregătit o nouă familie. O familie în care relaţiile, deşi pot fi încordate în această
lume, sunt cu toate acestea veşnice, pentru că sunt clădite pe ce a făcut El pentru noi în Isus Hristos. Ce mare familie e
aceasta! Are un Tată, pe Însuşi Dumnezeu. Are o mamă, Biserica nevăzută. Are un Domn, chiar pe Domnul Isus Hristos.
Are o chemare, de a-L urma. E o familie fericită, pentru că e o familie care respinge orice lucru care provoacă dezbinare
între bărbaţi şi femei. Respinge mândria. Respinge păcatele prezentate atât de clar în Cuvântul lui Dumnezeu. Are un drum
pe care să meargă în ce priveşte virtuţile omeneşti. Virtutea sa e roada Duhului - dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Toate aceste lucruri. E o familie care are o
Carte. Un set de reguli. O dorinţă, să-L slujească pe Isus Hristos şi să fie folosită de El. E o familie care priveşte spre un
ţel, în principal spre revenirea lui Isus Hristos, când El îşi va începe domnia în toată autoritatea şi puterea. E o familie care
aşteaptă cu nerăbdare ziua când vom fi uniţi cu El prin înviere şi vom fi adunaţi laolaltă în jurul tronului de har al lui
Dumnezeu ca să-I cântăm laude şi să-L slujim o veşnicie pe Regele şi Răscumpărătorul nostru binecuvântat. Vedeţi,
ucenicia costă. Iar preţul e mare. Pentru unii e un preţ dureros. Dar e mai mult decât compensat chiar şi în viaţa aceasta, ca
să nu mai vorbim de cea viitoare.

8. Socotind pretul

Dr. Neil Thompson, un misionar în Tailanda, comenta cu privire la practica misionară din acea parte a lumii. Oamenii
implicaţi în lucrarea de acolo erau, după opinia sa, foarte serioşi, foarte dedicaţi şi foarte sinceri. Dar, spunea el, era un
lucru care, după opinia sa, părea că lipseşte. Spunea că îi iubim pe oameni aşa de mult şi vrem aşa de mult ca ei să devină
creştini, încât se pare că diluăm conţinutul evangheliei în aşa măsură încât, până la urmă, a deveni creştin abia dacă mai
înseamnă ceva.

Exact, mi-am spus, este exact acelaşi lucru care se întâmplă şi aici cu mult din ceea ce numim predicarea evangheliei.
Încercăm să facem evanghelia atât de atractivă, încercăm să-L prezentăm pe Cristos într-un mod atât de mult îndreptat
către nevoile imediate ale oamenilor din societatea noastră, încât orice lucru neliniştitor despre evanghelie este eliminat şi,
mai presus de toate, orice menţiune cu privire la plătirea unui preţ. Este, aşadar, surprinzător, atunci când începi să te
gândeşti la aceste lucruri, să treci prin Evanghelii şi să studiezi ce spune Cristos şi să găseşti cât de multe a avut El de spus
cu privire la preţul uceniciei. Şi calea Lui nu a fost calea popularităţii. Nu a fost calea succesului. Nu a fost calea care
aduce admiraţie din partea lumii. A-L urma pe El însemna un fel de negare. Şi El a spus clar acest lucru. A spus: ,,trebuie
să te lepezi de tine. Trebuie să-ţi iei crucea atunci când mă urmezi". Iar în caz că ei n-au auzit bine, a continuat să spună tot
felul de lucruri pe care le întâlnim în texul nostru pentru acest studiu.

,,Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă
are cu ce să-l sfârşească? Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se
sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?
Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu."

În conformitate cu aceste versete, Isus spune foarte clar că există un preţ pentru a fi ucenic. În al doilea rând, spune că, din
cauză că nu sunt gata să plătească preţul, mulţi încep, dar mai târziu se pierd şi pier. Şi apoi, în al treilea rând, spune că
trebuie să plăteşti preţul dacă vrei să-L urmezi.

Acum, ce mânie stârneşte acest lucru în unele cercuri evanghelice! Să vorbeşti despre a plăti un preţ... vai de mine!... să
vorbeşti despre a plăti un preţ înseamnă să spui că trebuie să ne câştigăm mântuirea. Şi oricine ştie că nu tu îţi câştigi
mântuirea. De aceea, a vorbi despre plătirea unui preţ... ei bine, nu putem înţelege de ce ar fi vorbit Isus aşa. Dar dacă asta

Page 21 of 36
a vrut să spună, atunci el ar fi spus ceva greşit. Noi nu asta vrem să spunem. Cineva a scris: ,,Orice învăţătură care cere o
schimbare de conduită fie faţă de Dumnezeu fie faţă de om, în vederea mântuirii, înseamnă adăugare de fapte sau de efort
uman la credinţă. Şi acest lucru contrazice Scriptura şi este un mesaj blestemat." Cu alte cuvinte, un mesaj care învaţă că
trebuie să gândeşti diferit şi să ai o relaţie diferită cu Dumnezeu decât cea pe care ai avut-o înainte, pentru a fi un urmaş al
lui Cristos, un asemenea mesaj este blestemat. Acum, aceşti oameni sunt bine intenţionaţi. Ceea ce încearcă ei să facă este
să apere ceea ce ei consideră a fi puritatea evangheliei. Dacă ar fi s-o exprime, ar spune că ,,noi luăm poziţie pentru sola
scriptura (numai prin Scriptură), sola fide (numai prin credinţă) şi sola gratia (numai prin har)". Desigur, intenţiile lor sunt
bune şi preocuparea pentru aceste lucruri este bună. Dar ceea ce vreau să spun este: gândeşte-te ce înseamnă să trăieşti, aşa
cum credem că trebuie să trăieşti, doar prin Scriptură, doar prin credinţă, doar prin har. Ia-o pe fiecare la rând. Ce
înseamnă?

Sola Scriptura. Sola Scriptura înseamnă că Cuvântul scris al lui Dumnezeu, din Bibliile noastre, trebuie să fie judecătorul
întregii gândiri şi conduite. Şi acest lucru înseamnă că trebuie să fie judecător chiar şi peste tradiţiile Bisericii, chiar şi
peste practicile religioase. Dacă facem ceva, dacă gândim ceva sau dacă moştenim un anumit model de comportament, fie
că este din Biserică, fie că este din lume, sau din altă parte, sau dintr-un cămin model, sau de oriunde ar fi, dacă acel lucru
este contrar Scripturii trebuie să fie corectat prin Scriptură, întrucât Scriptura este judecătorul. Pentru că Scriptura este
Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este judecătorul. Asta înseamnă sola scriptura. Dar dacă aşa stau lucrurile, cum s-ar
putea să susţii principiul sola scriptura fără să laşi deoparte toate acele idei greşite? Înseamnă, aşa cum a spus Pavel când
le-a scris corintenilor, să faci orice gând rob ascultării de Isus Cristos. Dacă avem vreo idee cu privire la Dumnezeu şi pe
care Scriptura o contrazice, acea idee falsă trebuie îndepărtată. Dacă avem vreo idee despre dreptate şi pe care Scriptura o
contrazice, acea idee greşită trebuie îndepărtată. Şi tot aşa.

Şi doctrina pocăinţei este implicată în sola scriptura. Acesta este unul dintre lipsurile Bisericii Protestante Evanghelice
contemporane. Eşecul de a predica pocăinţa. O, da, bisericile noastre predică iertarea. Spun că, dacă vii şi-ţi mărturiseşti
păcatul, vei găsi iertare de la Dumnezeu. Şi, desigur, acest lucru este absolut adevărat. Aşa învaţă Scriptura. Dacă ne
mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (1 Ioan 1:9).
Dar, vedeţi, iertarea nu este pocăinţă. Pocăinţa este ceva mai mult. Iertare înseamnă mărturisire şi primirea iertării. Pocăinţa
înseamnă întoarcere de la păcat. Şi nu poţi mărturisi cu adevărat păcatul dacă, mai întâi de toate, nu te pocăieşti. Când
începi să te uiţi prin Noul Testament, vei descoperi că toată predicarea pe care o găseşti acolo are, ca notă predominantă,
necesitatea pocăinţei. Când Ioan Botezătorul a ieşit pentu prima dată să predice, a predicat pocăinţa, pentru că Împărăţia lui
Dumnezeu era aproape.. Când Isus a început să predice, a predicat acelaşi lucru. Pocăiţi-vă, spunea El, pentru că Împărăţia
lui Dumnezeu este aici. Vei descoperi că Petru a predicat pocăinţa în ziua Rusaliilor, iar Pavel a predicat pocăinţa pe Dealul
lui Marte din Atena. Şi tot aşa, prin toată Scriptura. Pocăinţa înseamnă, literal, a-ţi schimba mintea. Asta înseamnă
cuvântul. Acum, întreb: cum poate cineva predica pocăinţa, dacă nu avem sola scriptura? Pentru că aceasta este baza pentru
schimbarea minţii. Şi cum putem avea sola scriptura, dacă nu predicăm pocăinţa? Acestea două merg împreună. Astfel,
atunci când vorbeşti despre un preţ, cu siguranţă că în acest domeniu este vorba de un preţ.

Sau, din nou, este marele principiu sola fide (numai prin credinţă). Aceasta înseamnă că nu suntem salvaţi pe nici o altă
cale decât prin acea unire prin credinţă cu Isus Cristos, care este Domn şi Mântuitor. Poţi spune: ce înseamnă să ai credinţă
în Isus Cristos? Nu este vorba doar de un accent intelectual. Am mai vorbit despre acest lucru mai devreme. Nu este nici
doar felul de răspuns la ceea ce a spus Isus şi ne-a încălzit inimile, sau, probabil, ne-a adus lacrimi în ochi. Ci este acel fel
de răspuns care înseamnă o întoarcere de la păcat pentru a ne lipi de Isus. Şi a-L urma, nu doar pentru o săptămână, sau o
lună, sau şase luni, sau un an, ci pentru toată viaţa şi pentru toată veşnicia. Aceasta este credinţa mântuitoare. Vezi, nu poţi
face asta. Nu te poţi apuca să-L urmezi pe Isus Cristos, în acest sens, cu aces fel de credinţă, cu această credinţă
mântuitoare, fără să renunţi la ceea ce ţi-ar putea oferi lumea. Pentru că Isus a zis: iată, lumea nu M-a cunoscut -- şi dacă
lumea nu M-a cunoscut, nu vă va cunoaşte nici pe voi. Isus a zis: lumea M-a urât, şi pentru că lumea Mă urăşte te va urî şi
pe tine, dacă eşti cu adevărat urmaşul Meu. Şi astfel, atunci când vorbim despre credinţă simplă, ceea ce descoperim nu
este aşa de simplu, ci descoperim că este implicat un mare, mare preţ.

Ce putem spune despre sola gratia? Înseamnă ,,numai prin har". Suntem salvaţi numai prin harul lui Dumnezeu. Nu prin
faptele noatre omeneşti. ,,A, spun unii, nu prin fapte. Exact asta spunem şi noi. Când voi vorbiţi despre o schimbare. Când
vorbiţi despre un preţ. Când vorbiţi despre a renunţa la ceva, de fapt vorbiţi despre fapte. Şi ceea ce vrem noi să spunem
este sola gratia, prin har, fără fapte." Ah, vezi, dar acest lucru înseamnă să înţelegi greşit. Pentru că asta este exact ceea ce
înseamnă sola gratia. Înseamnă să renunţi la faptele tale. La propria ta dreptate. Trebuie să plăteşti acest fel de preţ. Nu este
greu să fii un creştin de faţadă. La urma urmei, are chiar şi unele avantaje, întrucât ai parte de părerea bună a oamenilor din
jurul tău. Dar a-L urma pe Cristos, a fi un ucenic al lui Isus Cristos, nu este acelaşi lucru. Pentru a fi un urmaş al lui
Cristos, trebuie să te lepezi de tine. Trebuie să renunţi la propria ta dreptate şi să începi să mergi după El.

Vreau să vorbesc, în al doilea rând, despre ce învaţă Isus aici, şi anume că sunt mulţi din aceia care, pentru că nu stau să
socotească mai întâi preţul, pornesc după Isus, dar mai târziu se îndepărtează şi pier. Sunt multe exemple de oameni care,
aşa cum îi descrie şi Isus în pilda Lui, sunt ca seminţele care cad pe pământ tare şi pe care le culeg păsările. Sau ca
seminţele care cad pe un pământ puţin adânc şi răsar repede. Dar imediat ce iese soarele -- persecuţiile sau greutăţile vieţii
--, se usucă, planta se veştejeşte şi nu aduce rod.

Page 22 of 36
Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a găsi astfel de exemple. Gândeşte-te la vremea lui Isus Cristos, la zilele de la
începutul lucrării sale, când a apărut mai întâi pe scenă, o persoană cuceritoare, învăţând cum n-a mai învăţat nimeni
niciodată înainte. Multe, multe mii de oameni s-au dus după El -- şi s-au dus după El mai ales după ce au descoperit că
poate face minuni. În Galileea, a luat acea micuţă bucăţică de pâine şi peştele şi le-a frânt, le-a înmulţit şi a hrănit mii de
oameni. Este o platformă politică pe care ar invidia-o orice partid democratic. Şi Isus făcea asta. Oamenii au zis: ,,Hei, asta
vrem! Acesta este Mesia. Să-L urmăm!" Dar imediat ce a început să dea învăţătură, imediat ce învăţăturile Lui au devenit
clare, imediat ce oamenii au început să înţeleagă ceea ce vroia El să spună despre ucenicie, ni se spune în Ioan 6 că mulţi s-
au întors şi nu L-au mai urmat. Şi au pierit. Cred că sunt multe asemenea exemple şi astăzi. Vedeţi, când Isus a vorbit
despre socotirea preţului, El vorbea despre ceva foarte real. Spunea: ,,Iată, există oameni care n-o fac." Şi astfel ei încep --
şi ţi se pare că totul e în regulă cu ei, dar se îndepărtează şi pier şi-şi pierd sufletele.

Bun, aceasta este o faţă a monedei. Vorbesc despre preţ şi despre eşecul unora de a plăti preţul. Vreau să spun că există un
preţ, dar sunt sigur că înţelegi că motivul pentru care Isus vorbeşte astfel şi motivul pentru care eu vorbesc astfel încercând
să învăţ ceea ce învaţă El este că ar trebui să fim gata să plătim preţul pentru că ceea ce vom culege este mult mai mult
decât ceea ce semănăm. Doar să ne gândim la ce trebuie să plătim pentru a fi creştini.

Mai întâi, trebuie să plătim preţul propriei noastre dreptăţi. Ne place să avem o părere bună despre noi înşine. Ne place
să credem că dacă facem acest lucru, sau acel lucru, ni-L facem cumva dator pe Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu ne este
dator, atunci trebuie să-Şi plătească datoria. Ceea ce înseamnă că El trebuie să ne ducă în cer pe baza a ceea ce am făcut
noi. Nimeni, niciodată, nu va ajunge în cer pe această cale. Dacă îţi pui încrederea în propria dreptate, eşti un om pierdut.
Propria ta dreptate trebuie să se dea la o parte. Nu te poţi agăţa de nici un fel de faptă bună ca bază pentru ca Dumnezeu să
te primească în cer. Însă, în schimbul propriei tale dreptăţi, la care uneori doare mai tare să renunţi decât orice altceva ţi-ai
putea imagina, în locul propriei tale dreptăţi primeşti dreptatea lui Isus Cristos Însuşi, dată ţie de Dumnezeu. O dreptate
care va rezista testului veşniciei şi în care poţi sta înaintea Dumnezeului de trei ori sfânt (Apoc. 4:8).

Pentru a fi un urmaş al lui Cristos, trebuie să plăteşti preţul păcatelor tale. Trebuie să renunţi la ele. La toate. Nu poţi
spune: ,,Bine, o să renunţ la cele mari şi o să le păstrez pe cele mici." Nu poţi spune: ,,O să renunţ la cele mici şi o să le
păstrez pe cele mari." Nu poţi spune: ,,Bine, voi încerca să renunţ la toate, în afară de acesta. Nu cred că aş putea renunţa la
aceasta." Trebuie să renunţi la toate păcatele. Isus nu te ia în alţi termeni. Nu poţi veni la Isus şi să-I spui: ,,Doamne Isuse,
vreau să cred în Tine şi vreau să Te urmez, dar de la distanţă." Trebuie să renunţi la tot. Şi ce primeşti în locul păcatelor?
Primeşti sfinţenia lui Cristos, fără de care nici un om nu-L va vedea pe Domnul.

Pentru a fi un ucenic al lui Isus Cristos, trebuie să plăteşti preţul propriei tale înţelegeri cu privire la viaţă. Propria ta
idee cu privire la care ar trebui să fie priorităţile. Cu privire la cine eşti tu. Cu privire la cine este Dumnezeu şi cu privire la
ce înseamnă viaţa. Trebuie să renunţi la toate acestea. Pentru că acestea sunt idei omeneşti. Idei false. Idei strâmbe. Trebuie
să vii la Scriptură. Şi trebuie să spui: ,,Ce-mi spune mie Dumnezeu în cartea aceasta? Ce-mi spune Dumnezeu despre Sine?
Ce-mi spune Dumnezeu despre mine? Ce-mi spune Dumnezeu despre locul meu în viaţa aceasta? Cu ce scop sunt aici? Ce
vrea Dumnezeu cu mine?" Trebuie să renunţi la toate ideile greşite. La toate. Şi ce găseşti în schimb? Vei găsi adevărul
Cuvântului lui Dumnezeu. Şi, odată cu aceasta, vei găsi adevărata eliberare, pentru că Isus a zis: ,,Veţi cunoaşte adevărul,
dacă sunteţi ucenicii Mei, şi adevărul vă va face liberi."

Pentru a fi urmaş al lui Isus Cristos, trebuie să plăteşti preţul prieteniei acestei lumi. Puţin mai devreme spuneam că nu
te poţi bucura şi de prietenia lumii şi de prietenia lui Cristos în acelaşi timp. Lumea Îl urăşte pe Cristos. Lumea urăşte
dreptatea. Lumea urăşte evanghelia creştină. O, s-ar putea s-o tolereze, atâta vreme cât n-o sâcâi cu lucrurile acestea. Dar
încearcă să insişti cu aceste porunci ale lui Cristos, în faţa unei persoane nemântuite, şi vei vedea că ura şi opoziţia sunt
acolo. Trebuie să plăteşti preţul prieteniei acestei lumi. Însă ce găseşti? Găseşti, în schimb, prietenia lui Isus Cristos. Acel
prieten care, după cum ni se spune în Scriptură, ne este mai aproape decât un frate. Isus a spus: ,,De acum, nu vă mai
numesc slujitori, pentru că un slujitor nu ştie ce face stăpânul său. Ci v-am numit prieteni."

Pentru a fi un urmaş al lui Isus Cristos trebuie să plăteşti preţul propriilor tale planuri de viaţă. Toţi avem planuri. Ce
vrem să facem cu viaţa noastră. Cum credem că ar trebui să arate viaţa noastră. Dacă vrem să reuşim în acest domeniu sau
în altul. Pentru a-L urma pe Cristos trebuie să renunţi la aceasta. S-ar putea ca Isus să lucreze în tine într-un mod care să
coincidă cu unele dintre lucrurile pe care le-ai fi făcut şi fără Isus Cristos. Nu ştiu. Dar nu poţi veni la El cu această
condiţie. Nu poţi spune: ,,Doamne Isuse, Te voi urma atâta vreme cât mă laşi să fac cutare lucru." Isus nu-Şi ia ucenici în
aceşti termeni. Trebuie să renunţi la aceasta. Trebuie să spui: ,,Doamne, am avut planuri. Am avut idei cu privire la ceea ce
am vrut să fiu şi să fac. Dar este mult mai important să Te urmez pe Tine -- şi sunt gata să renunţ la acestea." Ce se
întâmplă când o faci? Ei bine, descoperim nu planurile noastre, ci planul perfect al lui Isus. Cel pentru care ne-a creat. Acel
plan pentru care El ne va folosi toate talentele şi darurile pe care ni le-a dat şi ne va binecuvânta şi ne va folosi pentru a-i
ajuta pe alţii.

Pentru a fi urmaş al lui Isus Cristos, trebuie să plătim preţul voinţei noastre egoiste, păcătoase. Trebuie să renunţăm la a
vrea ceea ce vrem. ,,O, vei spune, asta este greu!" Da, este greu. Dar ce găseşti în schimb? Descoperim că suntem în stare
să testăm ceea ce spune în Romani 12:2: ,,voia bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu."

Page 23 of 36
Cînd am început acest studiu m-am referit la Dr. Neil Thompson, un medic misionar, şi la conversaţia pe care am avut-o cu
el şi în care mi-a vorbit despre ceea ce el considera ca fiind scăpările modului în care era prezentată evanghelia în zona
misionară respectivă. Pe măsură ce conversaţia înainta, el a ridicat o întrebare pe care spunea că o are în minte de mai mult
timp. A spus: ,,Mă gândesc de mai multă vreme la ce constituie, de fapt, minimul evangheliei. Care este minimul pe care
trebuie să-l creadă cineva pentru a fi creştin?" M-a întrebat ce părere am despre acest lucru. I-am spus: ,,Ei bine, sincer
vorbind, trebuie să spun că dacă m-ai fi întrebat acest lucru cu cinci ani mai devreme, sau chiar mai puţin, ţi-aş fi spus ceea
ce sunt sigur că majoritatea creştinilor evanghelici din această ţară ţi-ar spune astăzi. Aş fi spus: ,,Nu prea multe. Este un
miez al evangheliei. Trebuie să-ţi recunoşti păcatul. Că ai greşit împotriva lui Dumnezeu. Şi trebuie să recunoşti că Isus
Cristos este răspunsul lui Dumnezeu cu privire la păcatul tău. El a murit pe cruce pentru păcatul tău. Şi trebuie să I te
dedici în mod personal."" Am spus, cred că aş fi spus ceva de genul acesta. Desigur, toate acestea sunt absolut adevărate şi
Dumnezeu salvează oameni cu cunoştinţe nu mult peste această înţelegere, pentru că Dumnezeu ne ia de unde suntem şi ne
mântuie -- ne naşte din nou -- şi ne face să creştem începând din acel moment încolo. ,,Dar, am spus, ştii, cred că dacă îmi
pui astăzi această întrebare, după felul cum gândesc astăzi, n-aş răspunde în aceşti termeni. De fapt, cred că nici n-aş
răspunde în termenii unui ,,minimum". Aş spune: ,,A fi creştin nu cere un minimum, ci un maximum. Cere absolut totul.
Trebuie să renunţi la absolut totul. Şi trebuie să-L urmezi pe Isus Cristos cu absolut totul. Să nu laşi nimic deoparte. Însă
ceea ce vei descoperi atunci când vei face aşa va fi că în Isus Cristos, Domnul gloriei, primeşti totul."

S-ar putea să fie momente, în viaţa noastră de creştini, după ce am venit la Cristos şi am început să-L urmăm, când să
privim în urmă la perioade de depresie, perioade în care lucrurile au mers prost şi ne-am putea întreba dacă am făcut într-
adevăr o afacere profitabilă. Dar vin zile, chiar în viaţa aceasta -- şi cu siguranţă în veşnicie --, când vedem că preţul n-a
fost prea mare. De fapt, comparat cu gloriile cerului, nici măcar n-a fost un ,,preţ". Şi a fost un chilipir nespus de înţelept să
renunţăm la orice pentru El, care le are pe toate.

Să ne rugăm.

Tatăl nostru, Te rugăm să lucrezi în inimile celor care se gândesc la lucrurile spirituale şi se întreabă ce înseamnă cu
adevărat să fii creştin. Şi probabil dau înapoi pentru că nu sunt gata să renunţe la ceea ce este păcătos, dar îndrăgit. Tatăl
nostru, ne rugăm ca, prin harul Tău, să înfrângi această împotrivire şi să îi aduci pe mulţi la punctul capitulării personale
înaintea Celui care este Domnul tuturor şi să-i umpli cu bucuria acestui fel de evanghelie. De dragul Domnului Isus,
Amin.

9. Nu privi inapoi

Cu aproape 800 de ani înainte de naşterea lui Hristos, marele profet Ilie a fost călăuzit de Dumnezeu să recruteze în
serviciul Său un tânăr al cărui nume era Elisei. Ilie era genul de om pe care noi l-am numi original. Întotdeauna făcea
lucrurile aşa cum vroia el şi putem spune fără să greşim că modul în care şi-a chemat însoţitorul şi succesorul cu acea
ocazie a fost unul neobişnuit. L-a găsit pe Elisei arând pe câmp şi s-a dus direct spre el; fără să spună un cuvânt, şi-a
aruncat mantaua pe el, apoi s-a întors şi a plecat de acolo. Pentru că era omul cel mai potrivit pentru Ilie, Elisei a înţeles ce
făcea acesta. Era modul în care Ilie îl chema în slujire. Aşa că a alergat după el şi i-a spus: ,,Lasă-mă să sărut pe tatăl şi pe
mama mea, şi te voi urma." Lui Ilie îi părea că e indiferent. El a zis: ,,Ce ţi-am făcut? Du-te înapoi." Elisei s-a întors, iar în
1 Regi 19 ni se spune că şi-a tăiat boii iar din uneltele folosite la arat şi celelalte pe care le mai avea a făcut un foc pe care a
gătit carnea. A dat-o celor din familie să o mănânce şi a plecat de acasă pentru totdeauna pentru a-l urma şi a-l sluji pe Ilie.

Unii au privit la această relatare şi au folosit-o pentru a contrasta într-un mod greşit ce a spus Domnul Isus Hristos în
ultimul verset al capitolului 9 din Luca. Acolo Isus a spus: ,,Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic
pentru Împărăţia lui Dumnezeu." Aceşti oameni spun cam aşa: ,,Vezi, există un contrast aici. Isus spune: ,,Nu se cuvine ca
cineva care doreşte să fie ucenicul Meu să se întoarcă nici măcar ca să-şi ia rămas bun de la tatăl său şi mama sa", pentru că
despre acest lucru vorbesc versetele anterioare. Şi iată că descoperim în Vechiul Testament un caz în care cineva a făcut
tocmai acest lucru şi totuşi Ilie nu-l mustră pentru asta." Sunt sigur că înţelegeţi că acest contrast e doar la suprafaţă. Atunci
când citim pasajul din Luca 9 şi vedem diversele scuze pe care le aduc aceşti aşa-zişi urmaşi ai lui Isus Hristos, înţelegem
că ele sunt exact acest lucru, scuze. Isus îi cheamă aici în slujire. Ei vin cu o justificare rezonabilă, după părerea lor, de ce
nu-L pot urma sau nu-L pot urma acum. Revenim la cazul lui Elisei şi descoperim exact opusul. Avem aici un om care a
recunoscut chemarea ca venind de la Dumnezeu şi care, atunci când s-a întors, a făcut-o ca să taie definitv legăturile cu
trecutul. De aceea a omorât boii. Aceştia nu aveau să mai fie folosiţi pentru arat. A ars uneltele şi nu avea să le mai
folosească vreodată. El îşi lăsa în urmă viaţa de fermier şi pornea în urma lui Ilie.
Vedeţi, exact acest lucru îl spune şi Isus despre ucenicie. El spune: ,,Dacă vrei să fii ucenicul Meu, trebuie să-ţi laşi trecutul
în urmă. Trebuie să vii după Mine şi niciodată, sub nici o formă, nu trebuie să te mai întorci înapoi." Acum, aceste studii de
caz prezentate aici, în acest paragraf, merită explorate, pentru că afirmaţia lui Hristos: ,,Oricine pune mâna pe plug, şi se
uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu" este răspunsul la trei scuze pe care diverşi oameni le-au adus
când au fost chemaţi în slujire sau, în unele cazuri, s-au oferit ca voluntari pentru aceasta.

Din relatare observăm că primul dintre aceşti oameni de fapt nu a oferit o scuză ci avea o problemă. E vorba de un om care,

Page 24 of 36
la fel ca şi al treilea, nu a fost chemat de Isus ci s-a oferit ca voluntar. L-a văzut într-o zi pe Isus trecând şi, conform
textului, a spus: ,,Te voi urma oriunde vei merge." Trebuie să recunoaştem meritele acestui om. El a mers mult mai departe
decât mulţi alţii care au auzit vocea lui Isus şi care au fost atraşi de El. Au fost mulţi cei cărora li s-a spus despre Domnul
Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Cel care a murit pe cruce pentru păcatele lor; mulţi oameni cărora li s-a
explicat Evanghelia, dar care n-au ajuns niciodată până în punctul în care se găsea omul nostru. Au auzit-o şi au lăsat-o
deoparte. Ei spun: ,,Poate că într-o zi Îl voi urma." Sau spun: ,,Păi... sună interesant. Va trebui să mă gândesc la asta." Avem
aici un om care probabil auzise câte ceva despre Isus, iar atunci când L-a auzit trecând, a spus: ,,Te voi urma. Mai mult, Te
voi urma oriunde vei merge."
Când citim o astfel de întâmplare, mai ales dacă lucrurile s-ar întâmpla astăzi şi ar fi implicat un predicator din zilele
noastre, ne-am gândi că un astfel de om trebuie încurajat. Pentru un astfel de om, lucrurile ar trebuie făcute cât mai uşoare
posibil. E vorba de cineva care vrea să-L urmeze pe Hristos şi care spune că Îl va urma oriunde va merge. Şi totuşi, Isus
pare să toarne apă pe foc, dacă a fost vreodată vreunul. Pentru că El îi răspunde omului: ,,Vulpile au vizuini, şi păsările
cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul." Nu ni se mai spune ce a făcut omul în continuare, dar,
deoarece Isus încheie vorbind despre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi, putem deduce că atunci când Isus a pus
astfel problema uceniciei, omul n-a mai vrut să plătească preţul. El îi reprezintă pe cei care nu socotesc preţul înainte de a
se angaja că-L vor urma pe Isus.

Vedeţi, cred că trebuie să spunem, atunci când privim la un astfel de exemplu, că simpla auzire a Evangheliei nu mântuie
pe nimeni. Suntem înclinaţi să credem că totul se reduce la aceasta, pentru că trăim într-o vreme a superficialului. Folosim
o metodă în care uneori Evanghelia e predicată, împărtăşită sau învăţată şi care sună cam aşa: ,,Ai auzit-o. O crezi. Dacă o
crezi, e în regulă. Totul e OK." Iată totuşi un om care a auzit-o şi a crezut-o dar care, atunci când i s-a explicat preţul
personal pe care îl plăteşte cel ce vrea să-L urmeze pe Isus, a decis că nu e pentru el.

Episcopul Ryle a fost un om foarte sensibil la aceste lucruri pe vremea lui şi a scris undeva: ,,Simpla posedare a
privilegiilor religioase nu va mântui nici un suflet. Poate că ai nenumărate avantaje spirituale. Poate că trăieşti în
strălucirea deplină a celor mai bogate oportunităţi şi mijloace ale harului. Poate te bucuri de cele mai bune predici şi de
cea mai aleasă instruire. Poate locuieşti în mijlocul luminii, cunoştinţei, sfinţeniei şi ai un anturaj ales. Toate acestea pot
să se întâmple şi totuşi tu să rămâi neconvertit şi, în cele din urmă, să fii pierdut pentru totdeauna." Trebuie să înţelegem
că aceasta era situaţia în care se găsea acest prim om.

Al doilea nu s-a oferit să-L urmeze pe Isus. Mai degrabă, Isus l-a chemat în acelaşi fel în care i-a chemat pe Petru, Iacov,
Ioan şi Andrei când aceştia pescuiau lângă Marea Galileii. Acestui om Isus i-a spus: ,,Vino după Mine." Omul a
răspuns: ,,Doamne, lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu." Replica lui Isus a fost: ,,Lasă morţii să-şi îngroape
morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu."
Citim aceste lucruri şi spunem: ,,Ascultă, în lista cuvintelor dure rostite de Învăţătorul, şi sunt multe astfel de cuvinte, cu
siguranţă că acestea merită un loc aproape de vârf." Iată un om al cărui tată a murit. El vrea să participe la înmormântare şi
Isus îi spune: ,,Lasă morţii să-şi îngroape morţii. Tu vino după Mine." Nu cred că aceasta e semnificaţia exactă a textului,
din următorul motiv: dacă tatăl omului ar fi murit deja, omul n-ar fi fost pe drumul unde L-a întâlnit Isus şi i-a spus: ,,Vino
după Mine." Omul ar fi fost acasă, în doliu. Aşa se proceda în mod normal. La fel se procedează şi azi. Într-o casă
evreiască eşti în doliu pentru o perioadă de timp. Aşa ar fi făcut şi omul nostru. Cei mai mulţi comentatori care citesc acest
text, nu înţeleg lucrurile în felul acesta, deşi aşa ni se pare şi nouă, ci mai degrabă în felul următor. Ei înţeleg că omul
spunea de fapt: ,,Iată, tatăl meu e bătrân şi va muri în curând. Nu ştiu când o să se întâmple, dar va fi în curând, şi trebuie
să rămân acasă până va muri. Apoi, când această etapă a vieţii mele se va încheia şi după ce îmi voi îndeplini obligaţiile
familiale, atunci, după aceste lucruri, voi veni după Tine." Acestui răspuns care cerea o amânare Isus îi răspunde: ,,Lasă
morţii (adică morţii spirituali) să-şi îngroape morţii. Dar cei care sunt vii spiritual trebuie să meargă înainte cu lucrarea de
proclamare a Evangheliei vieţii, care este Împărăţia."

Fereşte-te de amânări în slujba lui Hristos. Problema cu amânarea e că se perpetuează la nesfârşit. Auzi predicându-se
Evanghelia şi cum Hristos te cheamă, iar Isus îţi spune: ,,Vino după Mine!", dar tu, în inima ta, îţi spui: ,,Păi... aş vrea să
fac asta, dar nu imediat. Nu acum."

Sfântul Augustin e unul dintre cei care au fost chemaţi în felul acesta şi el ne explică ce se întâmpla în inima lui. El a
răspuns: ,,Nu încă." Mai avea lucruri de făcut. ,,Întotdeauna I-am spus lui Dumnezeu: ,,Bine, mâine voi răspunde." Dar,"
continuă el, ,,întodeauna mâine devenea un alt mâine şi un alt mâine după acesta." Şi aşa mai departe. Se continua la
nesfârşit. Înţelegi, dacă acum amâni să răspunzi chemării lui Isus Hristos, nu ai nici un motiv să crezi că vei răspunde
vreodată altfel la predicarea Evangheliei. Tu spui: ,,De ce nu? Am doar câteva lucruri pe care trebuie să le fac." Ei bine, eşti
tânăr. Eşti la şcoală. Îţi spui: ,,Trebuie să termin şcoala." În regulă. Termini şcoala şi ce urmează? Trebuie să-ţi faci o
carieră. Îţi spui: ,,Trebuie mai întâi să îmi încep cariera. Mă voi ocupa mai serios de lucrurile religioase după aceea." Ce se
întâmplă după ce ţi-ai început cariera? Vin presiunile şi afacerea creşte. Cresc şi responsabilităţile. Tu spui: ,,Sunt mult mai
ocupat acum decât eram cu câţiva ani în urmă. În timp, lucrurile se vor linişti şi voi fi mai liber. Va trebui să mai amân
puţin acest angajament." Apoi vin copiii şi responsabilităţile pe care le creează aceştia, precum şi altele pe care lumea e atât
de nerăbdătoare să le pună asupra noastră. În final, ajungi pe patul de moarte, ţi-ai împlinit tot ce ţi-ai propus în viaţă şi
încă nu L-ai urmat pe Isus Hristos ca ucenic al Lui. Despre asta vorbeşte Isus. El spune: ,,Când auzi chemarea (dacă eşti
viu spiritual, o auzi), urmează-Mă atunci. Nu amâna. Nu spune, ,,Trebuie să fac asta. Trebuie să o fac şi pe aceea." Pentru

Page 25 of 36
că dacă vei face aşa, nu vei veni niciodată."

Apoi vine al treilea om. Acesta e un om care, la fel ca şi primul, s-a oferit voluntar să-L urmeze pe Hristos. El a spus: ,,Te
voi urma, Doamne, dar lasă-mă mai întâi să-mi iau rămas bun de la familie." În răspunsul dat acestuia, Isus spune:
,,Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu."

Sunt sigur că atunci când citiţi cuvintele omului care s-a oferit voluntar să-L urmeze pe Hristos, înţelegeţi imediat care e
problema. Omul a spus: ,,Te voi urma, Doamne, dar..." Vedeţi, există o contradicţie aici. Dacă Isus e Domnul, nu poate
exista nici un ,,dar" în serviciul Lui. Iată un om care spune: ,,Vreau să fii Domnul vieţii mele, pentru că asta eşti. Tu eşti
Stăpânul meu. Eu sunt slujitorul Tău. Sunt aici să fac ce-mi vei spune. Dar am şi eu ideile mele în legătură cu modul în
care voi face ce-mi spui. Una dintre ele e să mă întorc şi să-mi iau rămas bun de la familie, şi cine ştie, poate vor fi şi alte
lucruri pe care va trebui să le fac mai întâi." Înţelegeţi, nu-L puteţi urma pe Isus ca Mântuitor dacă nu-L urmaţi pe Isus ca
Domn. Şi nu Îl puteţi urma pe Isus Hristos ca Domn dacă veniţi cu condiţii. Exact acest lucru îl făcea omul nostru.

Când Isus spunea: ,,Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu", El nu
făcea doar o afirmaţie. În mod evident, cuvintele Lui erau şi o avertizare. De aceea trebuie să privim la aceste cuvinte ca la
o avertizare.

În legătură cu aceasta, mă gândesc la ce spune Isus ceva mai târziu în aceeaşi Evanghelie. Cam opt capitole mai târziu. El
vorbeşte despre judecata finală şi despre bărbaţii şi femeile care nu sunt pregătiţi pentru acea zi. Vorbeşte despre judecata
care va veni peste oameni cum a venit distrugerea peste cetăţile Sodoma şi Gomora în zilele lui Avraam. Şi apoi, pentru că
vorbeşte despre aceste lucruri şi foloseşte acel exemplu, Isus spune ceva foarte şocant. El ia un personaj din trecutul
îndepărtat şi îl foloseşte ca pe o avertizare, spunând astfel: ,,Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot." Nevasta lui Lot este
exemplul elocvent din Biblie pentru cineva care a pornit bine dar apoi a privit înapoi şi a pierit. E femeia pe care Isus
Hristos ne spune să ne-o amintim. ,,Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot", spune El. ,,Amintiţi-vă de această femeie.
Amintiţi-vă avantajele pe care le avea. Amintiţi-vă de neascultarea ei. Amintiţi-vă de sfârşitul ei tragic."

Nu vei înţelege niciodată acel exemplu dacă nu înţelegi că această femeie a avut nişte avantaje spirituale enorme. Avea mai
multe avantaje decât, poate, sute de mii de oameni care au existat în acea zi. Mai întâi, avea drept soţ un om credincios.
Apoi avea exemplul lui Avraam, care era un extraordinar model de credinţă. Unul din cei mai mari oameni care au trăit
vreodată.. Avea avantajul să fi locuit împreună cu familia lui pentru o vreme, pentru că Lot şi Avraam au locuit împreună
mulţi ani. Mai mult, când a venit vremea ca Sodoma să fie distrusă, această femeie a avut chiar avantajul să fie vizitată de
îngeri. Îngerii au sosit în cetatea ei. Au venit la uşa ei. Au vorbit personal cu ea şi i-au spus: ,,Ascultă, Lot, tu, fiicele şi
ginerii voştri trebuie să plecaţi din acest loc pentru că îl vom distruge." Nu numai că au avut cuvintele îngerilor, ei au avut
şi ajutorul lor, pentru că, atunci când zăboveau să plece, ni se spune în Geneza că îngerii i-au apucat de mână şi i-au scos
afară din cetate. Să mai spună cineva că n-au avut avantaje spirituale! Au fost o mulţime. Şi totuşi, în ciuda acestora,
femeia a pierit. Care era problema ei? În primul rând, ea nu a ascultat. Dumnezeu a spus: ,,Părăsiţi cetatea" şi ea n-a vrut să
plece. Îşi târa picioarele după ea, la propriu. Apoi, Dumnezeu i-a spus: ,,Nu privi înapoi" dar ea a privit înapoi.

În al doilea rând, ea a pierit din pricina necredinţei. Dumnezeu a spus: ,,Fugiţi către munţi şi nu priviţi înapoi, căci, dacă o
veţi face, veţi pieri." Ea şi-a spus, aşa cum facem mulţi dintre noi: ,,Cu siguranţă Dumnezeu nu vrea să spună chiar asta.
Ştiu eu ce a vrut să spună. Poate e o hiperbolă. Poate e doar felul în care Dumnezeu ne dă de înţeles să ne grăbim. Poate că
Dumnezeu vrea să spună de fapt: ,,Ascultaţi, să nu pierdeţi vremea. Problema e serioasă. Până la urmă va trebui să judec
locul acesta. Voi vedeţi-vă de drum." Vedeţi, ea nu a crezut. Nu a luat spusele lui Dumnezeu în serios. Aşa că a privit înapoi
şi a fost judecată.

Cu toate acestea, când mă gândesc la caracterul acestei femei, cred că esenţa problemei, adică motivul pentru care nu a
ascultat şi nu a crezut, constă în faptul că ea a iubit lumea şi plăcerile ei mai mult decât pe Dumnezeu. În cele din urmă,
asta l-a caracterizat şi pe Lot şi toată familia lui. Ei vroiau să coboare în vale, unde lucrurile erau frumoase, din punctul de
vedere al lumii. Nu doreau să trăiască viaţa plină de privaţiuni pe care Avraam şi familia lui o duceau sus pe munte. Ei
vroiau o viaţă uşoară. Vroiau ce le putea oferi lumea. O, ştiu că dacă aţi fi discutat cu această femeie şi aţi fi întrebat-o:
,,Eşti o femeie lumească?", ea ar fi negat acest lucru. Pentru că, vedeţi, ea nu se compara cu Avraam. Ea se compara cu
locuitorii Sodomei. În comparaţie cu ei, ea era destul de bună. Şi totuşi, în timp ce era dusă afară din cetate, ea a privit
înapoi pentru că nu dorea să-şi lase trecutul în urmă. Aşa că nu a rezistat până la sfârşit şi nu a fost salvată.

Am folosit mult timp vorbind despre caracterul celor care au privit înapoi. Nu vreau să termin pe nota asta. Vreau să
vorbesc despre caracterul celor care merg înainte. Vedeţi, uneori predicatorii şi gânditorii calvinişti sunt criticaţi pentru că,
dacă Dumnezeu e cel care operează în vieţile noastre; dacă Dumnezeu e cel care cheamă şi El e cel care ne face să
perseverăm, atunci, dacă Dumnezeu face toate aceste lucruri, noi nu mai trebuie să facem nimic. Logica ar fi: ,,Dacă
Dumnezeu face aceasta, lasă-L pe El să o facă. Eu voi sta fără să fac ceva. Îl las pe El să lucreze. De ce să Îl încurc în ce
vrea El să facă? Eu îl las pe Dumnezeu să facă ce vrea El. Nu voi face nimic."

Dar, vedeţi, nu aşa stau lucrurile. E adevărat, Domnul Isus Hristos i-a spus lui Nicodim că dacă nu se naşte din nou nu
poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, cu atât mai puţin nu poate intra în ea. Dumnezeu trebuie să facă acea lucrare de

Page 26 of 36
regenerare. Nici unul dintre noi nu putem deveni prin noi înşine vii spiritual, aşa cum un copil nu poate deveni viu din
punct de vedere fizic prin el însuşi. Dar, vedeţi, odată ce am fost făcuţi vii; odată ce Dumnezeu a făcut acea lucrare de
regenerare; dacă Dumnezeu a făcut acest lucru, asta înseamnă că nu mai suntem bărbaţii şi femeile care eram mai înainte.
Suntem bărbaţii şi femeile lui Hristos. Iar pentru că noi Îi aparţinem, vom persevera, pentru că aceasta e natura care a fost
pusă în noi.

Vrei să ştii cum arată cei ce perseverează? Lasă-mă să-ţi vorbesc despre cei ce pun mâna pe plug şi nu mai privesc înapoi.
Acesta e caracterul celor care au o sete de nestins după neprihănire şi care nu renunţă până ce setea nu le va fi potolită.
Aceşti oameni sunt flămânzi după lucrurile spirituale. Ei nu par să se sature vreodată de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum
spunea şi David, e plăcerea lor supremă de-a lungul întregii zile. Ei sunt oile care odată erau pierdute dar acum au auzit
vocea păstorului şi nu îi mai mângăie nici o altă voce. Ei erau orbi dar li s-au redat vederea. Ochii lor sunt umpluţi acum cu
priveliştea slavei ce va veni. Ei sunt oamenii care îi hrănesc pe cei flămânzi. Ei dau de băut celor însetaţi, adăpostesc
străinii, îi îmbracă pe cei goi, se îngrijesc de cei bolnavi, îi mângâie pe cei din închisoare. Ei sunt mlădiţele care aduc rod.
Ei sunt fântânile care nu seacă. Ei sunt alergătorii care nu obosesc în timpul cursei. Ei sunt slujitorii pe care Domnul îi
găseşte veghind, atunci când se întoarce.
Vedeţi, noi nu alergăm într-o cursă pămânească, iar cursa noastră nu e un simplu sprint. Noi participăm la cursa cerească şi
această cursă e un maraton. Un maraton care începe în momentul când Hristos ne cheamă şi continuă până în momentul
morţii noastre sau al revenirii Sale. Această cursă, această luptă e cel mai greu lucru pe care tu şi eu vom fi chemaţi să-l
facem vreodată, pentru că ne implică în războiul spiritual care e esenţa întregii semnificaţii a istoriei omenirii. Dar, în
acelaşi timp, deşi e cel mai greu lucru pe care tu şi cu mine vom fi chemaţi vreodată să îl facem, e şi cel mai măreţ lucru.
Ne umple de cea mai deplină bucurie. Şi ne angajăm la aceasta nu tremurând ci cu îndrăzneală în Numele lui Hristos,
pentru că avem promisiunile Lui care spun aşa: ,,Iată că Eu sunt cu voi, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20. El ne-a
spus că nu vom pieri niciodată dacă pornim în această cursă. Ne-a spus că nimeni nu ne va smulge din mâna Lui. (Ioan
10:28).

10. Crestinul fericit

Dacă producătorul unuia din filmele populare din zilele noastre; un regizor al unui spectacol de televiziune sau un editor al
unei cunoscute reviste de modă sau al unui ziar ar vrea să rescrie Fericirile, bănuiesc că ar suna cam aşa: ,Ferice de cei
bogaţi şi puternici. Ferice de cei emancipaţi sexual. Ferice de cei frumoşi şi prezentabili. Ferice de cei renumiţi. Ferice de
cei pe care lumea îi admiră." Aceste lucruri sunt exact opusul celor spuse de Isus Hristos în Predica de pe Munte. El a spus:
,,Ferice de cei săraci în duh. Ferice de cei ce plâng. Ferice de cei blânzi. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după
neprihănire. Ferice de cei milostivi. Ferice de cei cu inima curată. Ferice de cei împăciuitori. Ferice de cei prigoniţi din
pricina neprihănirii."

Şi totuşi, lucrul cu adevărat remarcabil, vedeţi, nu e faptul că Isus spune: ,,Ascultaţi, dacă vreţi să ajungeţi în cer, asta va
trebui să faceţi. Va trebui să fiţi săraci. Va trebui să plângeţi. Va trebui să fiţi nefericiţi", şi tot felul de astfel de lucruri.
Dimpotrivă, Isus Hristos spune: ,,Iată, aceasta e calea spre fericire. Şi nu o fericire într-o Împărăţie a lui Dumnezeu undeva
în ceruri. Aceasta e calea pentru a fi fericit acum. Pentru că metoda lumii, metoda eului propriu, nu duce la fericire. Dar
calea Mea, care e calea renunţării de sine de dragul altora, este cu adevărat drumul spre fericire."

Trebuie să ascultăm acum ce spune Isus Hristos despre fericire, chiar dacă o facem nu din alt motiv afară de acela absolut
evident că metoda lumii nu funcţionează. Cei care trăim în America ştim că Constituţia ne garantează, ca un drept
inalienabil, dreptul la căutarea fericirii. Cu acest lucru se ocupă oamenii cel mai mult, cu căutarea fericirii. Şi încearcă tot
felul de metode.
Este câte unul care crede că pentru a fi fericit trebuie să fie bogat, aşa că îşi petrece tot timpul încercând să acumuleze bani.
El crede că va fi fericit dacă va ajunge să aibă 100.000 de dolari. Adună 100.000 de dolari, dar până să îi aibă pe toţi
inflaţia le reduce valoarea la cât avea la început, aşa că se gândeşte că va fi fericit când va avea un milion. Dacă pune mâna
pe milion, vrea de-acum două sau trei, sau mai multe. Cineva l-a întrebat odată pe John D. Rockefeller, care pe vremea lui
a fost cel mai bogat om din America: ,,Câţi bani trebuie să ai ca să ai destui?" Rockefeller a răspuns, cu un anume dram de
înţelepciune: ,,Încă puţin." Un milionar din Texas spunea: ,,Credeam că banii pot cumpăra fericirea. Am fost crunt
dezamăgit."

Altcineva crede că poate fi fericit dacă acumulează suficientă putere. Aşa că începe să urmărească puterea politică. Pune
ochii pe un loc din consiliul unui oraş şi îl obţine. Nici nu apucă să îşi ocupe locul câştigat că începe să se gândească cum
ar putea să devină primar. Ajunge primar. Priveşte de-acum la fotoliul guvernatorului. Se gândeşte: ,,O, de-aş putea ajunge
guvernator, aş fi fericit!" Imediat ce obţine această poziţie, următorul pas e să devină preşedintele Statelor Unite. Puterea
nu aduce fericirea. Un cunoscut om de stat, acum decedat, cancelar al Germaniei în ultimii ani, i-a spus odată lui Billy
Graham... I-a spus: ,,Sunt bătrân. Viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie. Mă aşteaptă un salt mortal în necunoscut."

Am impresia că astăzi ni se vinde eliberarea sexuală mai mult decât orice ca fiind calea spre fericire. Ni se spune că, dacă
am renunţa la orice ce ne inhibă dorinţele şi dacă ne-am satisface dorinţele sexuale oricând am vrea şi cu oricine am vrea,

Page 27 of 36
totul ar fi în regulă. Acesta e drumul spre fericire. Interesant e faptul că până şi lumea recunoaşte că acest drum e de fapt o
fundătură.. CBS a prezentat un reportaj despre mişcarea ,,necăsătoriţilor oscilanţi" din nordul Californiei, în care a luat
interviuri mai multor oameni, printre care şi unui număr de femei implicate în această mişcare. Aceste femei (nu erau
creştine) au spus una după alta în timp ce erau intervievate pentru acest program: ,,Tot ce vor bărbaţii e să ajungă în pat cu
tine. M-am săturat de asta cât să-mi ajungă o viaţă." Ele spuneau că renunţă la acea mişcare.

Un altul spune: ,,Ei bine, faima e drumul de urmat. Dacă ai putea deveni suficient de renumit, atunci toţi te vor urma.
Oamenii te vor aprecia. Totul va fi minunat." Voltaire, ateistul, a fost pe vremea lui probabil cel mai faimos bărbat din
Europa. Dar ni se spune că pe patul de moarte i-a mărturisit doctorului său: ,,Sunt abandonat şi de Dumnezeu şi de oameni.
Îţi dau jumătate din tot ce am dacă îmi dai doar încă şase luni de viaţă."

Privim la lume şi la toate aceste încercări de a cumpăra sau câştiga fericirea, şi tot ce vedem este deziluzie, frustrare, peste
tot în jurul nostru. Ajungem să ne întrebăm: ,,Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e nimeni fericit cu adevărat?" Ei bine,
indiferent cum ar sta lucrurile în ce ne priveşte, a existat cel puţin un om care în mod evident a fost fericit. Îl numim ,,Om
al durerii". Şi a fost un Om al durerii. El a luat durerea noastră asupra Lui. Totuşi, dacă a fost vreodată un om fericit, El a
fost acela. Billy Graham scria despre El:

,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost
fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele,
farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli
externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără
teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu
siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos."

În Predica de pe Munte, la care m-am referit, în special în Fericiri, Isus Hristos transmite ucenicilor Săi secretul fericirii
Sale. Merită să privim la această formulă, pentru că asta e de fapt. Sunt câteva lucruri pe care El le menţionează. Isus
vorbeşte în primul rând despre cei săraci în duh.
A fi sărac în duh este exact opusul celui bogat în mândrie. Isus se referă aici la acel fel de sărăcie prin care o persoană
adoptă o poziţie smerită înaintea lui Dumnezeu. Acesta e locul de la care trebuie să pornim atunci când vorbim despre
relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu venim la Dumnezeu lăudându-ne cu ce am făcut, sau cu ce avem, sau cu ce putem face,
sau cu ce am realizat. Venim înaintea Lui ca sărmani, ca cerşetori, pentru că la aceasta se referă expresia ,,sărac în duh".
Apoi spunem: ,,O, Doamne Dumnezeule, nu am nimic să-Ţi aduc. Vin cu mâinile goale şi Te rog să mi le umpli cu harul
Tău." Astfel de oameni sunt fericiţi.

A doua Fericire vorbeşte despre cei ce plâng. Din nou, când ajungem la un astfel de cuvânt, descoperim că poate fi
interpretat în diverse moduri. Eu cred, aşa cum am spus şi mai înainte, că atunci când vorbeşte despre plâns se referă în
principal la plânsul din cauza păcatului. Pentru că nu poţi citi Biblia fără să îţi dai seama că păcatul este cea mai mare
problemă. O, sunt şi alte probleme în lume, probleme care izvorăsc din păcat şi pentru care trebuie să plângem. Dar marea
problemă şi semnificaţia principală a păcatului este aceea că noi suntem în opoziţie cu Dumnezeu iar păcatul creează o
prăpastie între noi şi El. Pentru aceasta trebuie să plângem şi să ne pară rău. Oricine înţelege acest lucru trebuie să plângă,
iar cei ce plâng descoperă acel fel de mângâiere despre care vorbeşte Isus Hristos, mângâierea Evangheliei. Şi totuşi, după
ce am spus aceste lucruri, vreau să adaug de asemenea că cei ce plâng pentru păcat şi îşi găsesc plăcerea în Evanghelie nu
sunt insensibili la tragediile acestei lumi ci mai degrabă plâng şi pentru ele.

Versetul cinci: ,,Ferice de cei blânzi", spune Isus. Oare ce înseamnă să fii blând? Când vorbim despre blândeţe, ei bine, ne
gândim la cine a fost Casper Milktoast. El permitea celorlalţi să îl trateze ca un gunoi şi să profite de el. Era întotdeauna
călcat în picioare de ceilalţi. Noi spunem: ,,Nimeni nu vrea să fie aşa." Cred că acest lucru e probabil adevărat. Nimeni nu
vrea şi eu mă număr printre aceştia. Nici mie nu-mi place să fiu aşa. În acest caz cred că Isus se referea la Vechiul
Testament. Bineînţeles, El a trăit în Vechiul Testament. Acesta forma Scriptura acelor zile. Şi multe din lucrurile spuse de
El îşi au rădăcinile în Vechiul Testament, deşi, desigur, acestea sunt profund transformate şi proaspete în învăţăturile lui
Hristos. După părerea mea, în acest caz El împrumută această Fericire direct din cartea Psalmilor. Din Psalmul 37, versetul
11: ,,Cei blânzi moştenesc ţara." Asta spune versetul din Psalmi, şi ascultaţi ce spune Isus: ,,Cei blânzi vor moşteni
pământul."

Motivul pentru care mă refer la acest lucru este acela că, dacă veţi studia Psalmul 37, veţi descoperi că Psalmul 37 este o
expunere a ce înseamnă să fii blând. Un om blând nu este cineva pe care ceilalţi îl calcă tot timpul în picioare. Un om blând
e cineva care se pleacă adânc înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru că se smereşte înaintea lui Dumnezeu, el poate sta în
picioare şi poate rezista împotriva celor care vor să îl asuprească.

Isus are o binecuvântare foarte interesantă pentru cei blânzi. El spune: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul." Aţi meditat
vreodată la acest lucru? Ei bine, probabil că e adevărat din mai multe privinţe. E adevărat din punct de vedere spiritual şi
chiar istoric în ce priveşte planul lui Dumnezeu descoperit în istorie. Când creştinii participă la proclamarea Evangheliei şi
Împărăţia lui Dumnezeu vine în felul acesta, putem spune că creştinii, ca membri ai marii familii a lui Dumnezeu,
moştenesc pământul. Iar atunci când Domnul Isus Hristos va reveni să Îşi instituie domnia asupra pământului, putem spune

Page 28 of 36
că ei vor moşteni pământul şi vor domni împreună cu El. Asta ne spune Scriptura. Dar cred că mai există un sens în care
moştenim pământul chiar acum, pentru că, vedeţi, acele lucruri ţin de viitor şi s-ar putea să nu însemne prea mult. Cel
blând, care conform definiţiei din Psalmul 37 se încrede în Domnul şi nu se îngrijorează din cauza celor ce fac răul ci
aşteaptă cu răbdare să vadă ce va face Dumnezeu, acest om, fie că are multe lucruri sau mai puţine, într-un sens el are totul.

Nu-şi face griji pentru ziua de mâine. Îşi pune nădejdea în Domnul care se va îngriji de ea. Dumnezeu, care se îngrijeşte de
crinii de pe câmp şi de păsările cerului, cu siguranţă poate avea grijă şi de el. Aşa se face că el poate pleca de acasă
dimineaţa şi, în loc să-şi facă probleme cum va putea să aducă mai mult profit pentru firmă ca să-şi impresioneze şeful şi să
primească o mărire de salar săptămâna viitoare, după care să fie promovat pe scara ierarhică, el priveşte spre cer şi admiră
răsăritul de soare şi frumuseţea unei noi zile; astfel tot cerul e al lui. Apoi, când pleacă în excursie la sfârşit de săptămână,
în loc să se îngrijoreze dacă lucrurile vor merge bine săptămâna viitoare sau se va întâmpla ceva rău, el se bucură în schimb
de frumuseţea pământului. Putem spune că într-un fel tot pământul e al lui. Şi acesta e un lucru minunat. Isus spune că
aceasta e calea spre fericire.

,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi dupa neprihănire." Aha, uite cheia. Foamea şi setea după neprihănire. Cine flămânzeşte şi
însetează după neprihănire? Am în biroul meu o cărticică scrisă de Walter Trobisch, pe care soţia mea a folosit-o în
cursurile pe care le-a predat. Cartea se numeşte ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite" (Living with Unfulfilled Desires).
E scrisă pentru adolescenţi şi vorbeşte despre dorinţele sexuale şi despre cum poţi trece prin acea fază dificilă a vieţii. Dar,
vedeţi, acel titlu, ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite", poate la fel de bine să fie titlul generaţiei noastre. Dorinţe
neîmplinite. Oamenii trăiesc cu ele. Singura problemă e că cei mai mulţi dintre ei nu doresc să trăiască aşa. Motto-ul
generaţiei noastre este: ,,Fă tot ce poţi ca să-ţi satisfaci dorinţele. Şi fă-o cât poţi de repede. Nu pierde vremea. Ai o
singură viaţă. Trăieşte pentru ziua de azi. Ia tot ce poţi din ea." Aşa procedează lumea noastră. Flămânzeşte şi însetează
după orice în afară de neprihănire. Astfel descoperă păcatul şi, odată cu acesta, frustrarea pe care o aduce. De aceea lumea
e un loc atât de nenorocit. De aceea atât de mulţi creştini sunt uneori atât de nefericiţi. Noi nu flămânzim şi nu însetăm
după neprihănire. Suntem flămânzi şi însetaţi după lucrurile lumii.

Care e promisiunea? ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi." Crezi că dacă flămânzeşti
şi însetezi după neprihănire, Dumnezeu nu ţi-o va da? Crezi că va spune: ,,Nu, nu vreau încă să fii sfânt. Mai suferă puţin."
Dorinţa lui Dumnezeu e ca noi să fim sfinţi. Dacă nu suntem sfinţi, e din cauză că noi nu vrem cu adevărat să fim.

Aceste Fericiri nu sunt pur şi simplu adunate la întâmplare. Există o ordine a lor. Primele trei dintre ele... Cei săraci în duh,
cei ce plâng, cei blânzi... Acestea se referă la o anumită atitudine care e necesară pentru a te apropia pe Dumnezeu. Cheia
este însă a patra. ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire." O descoperim în Isus Hristos. Acesta e un mod în
care putem vorbi despre mântuire înainte de cruce. Apoi vin celelalte. Matei 5 versetul 7, versetul 8 şi în special versetul 9.
Ele vorbesc despre roada vieţii pe care noi o găsim în Isus.
,,Ferice de cei milostivi." ,,Ferice de cei cu inima curată." ,,Ferice de cei împăciuitori."

,,Ferice de cei milostivi." Dumnezeu e milostiv. De la El învăţăm ce e mila. Mila e harul în acţiune pentru cei ce nu o
merită. Pe ea o găsim la cruce. Dumnezeu îşi arată mila faţă de noi. Iar creştinii sunt chemaţi să fie milostivi în acelaşi fel.
Bonhoeffer, atunci când scrie despre acest lucru în ,,Preţul uceniciei" (The Cost of Discipleship), contrastează mila (pe
bună dreptate, cred eu) cu un sentiment greşit înţeles al demnităţii proprii. El explică lucrurile în felul următor.

Există un sentiment îndreptăţit al demnităţii. Înţelegem asta. Bărbaţii şi femeile sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi
avem demnitate pentru că suntem făcuţi după chipul Lui. Deşi această imagine e denaturată, e încă acolo. Acest lucru e
foarte important. De aceea trebuie să respectăm viaţa. Viaţa după chipul lui Dumnezeu. Dar există şi un sentiment greşit
înţeles al demnităţii. Există acel fel de demnitate care spune: ,,Sunt o persoană prea importantă ca să fiu deranjat cu astfel
de lucruri, care nici măcar n-au apucat să se întâmple." Sau: ,,Sunt prea ocupat ca să-mi fac timp pentru problema aceasta,
deşi poate că au nevoie de timpul meu." Acesta e un sentiment al demnităţii greşit înţeles. Despre el vorbeşte Bonhoeffer.
El spune: ,,Vedeţi, cei milostivi, cei care Îl urmează pe Hristos şi învaţă de la El ce e mila, sunt oprimaţii acestei lumi."
Oamenii din vremea lui Isus priveau la El şi se întrebau: ,,Ce fel de Învăţător e acesta? Uite, e prieten cu păcătoşii." Şi nu
se refereau la ,,păcătoşi" în sensul teologic al cuvântului. Se refereau la oamenii care nu sunt la fel de drăguţi ca şi noi.
Pentru că asta făcea Isus şi Dumnezeu proceda astfel ca mila Sa să ajungă la cei ce aveau nevoie de ea. Şi noi suntem
chemaţi să facem la fel. Care e promisiunea? ,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă." Bineînţeles că vor
avea parte de ea. De fapt, dacă au trăit în felul acesta, au găsit deja mila pentru că această milă se găseşte la crucea lui
Hristos.

,,Ferice de cei cu inima curată." Puritatea. O, cât de demodat e acest cuvânt în ziua de azi. Puritate. Cine vrea să fie curat în
această lume? Asta înseamnă să fii rigid. Înseamnă să nu fii sofisticat. Înseamnă să fii învechit. Aşa crede lumea. Şi totuşi,
Isus spune: ,,Ascultaţi, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu!" De ce? Pentru că Dumnezeu e sfânt. Cei care nu
sunt neprihăniţi, cei care nu sunt curaţi nu vor sta înaintea Lui.

,,Ferice de cei împăciuitori." De ce? Pentru că Dumnezeu a făcut pace cu noi. Pace la cruce. Noi eram duşmanii lui
Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre aceasta în Efeseni. Mergeam pe drumul nostru pentru că eram duşmanii lui Dumnezeu.
Ne luptam între noi. Dumnezeu a coborât şi a făcut pace la cruce. Isus a murit ca să înlăture cauza conflictului. Iar noi, cei

Page 29 of 36
care am primit acest fel de pace, nu putem să fim altfel decât împăciuitori, încercând să aducem bărbaţii şi femeile din nou
împreună şi, mai presus de orice, împreună cu Dumnezeu.

Iar apoi, în cele din urmă, Isus vorbeşte despre persecuţie. Şi ea va veni. Sunt sigur că înţelegeţi acest lucru. Există
apropierea. Există plata păcatului şi neprihănirea lui Hristos. Există roada luminii care izvorăşte din aceasta. Iar apoi, aşa
cum spune Isus în altă parte, în mod inevitabil vor urma persecuţiile. Dar ce ne spune El? Oare ne spune: ,,Păi, vedeţi, v-
am arătat un mod de viaţă care e calea spre fericire, dar trebuie să vă spun că mai sunt şi persecuţii, iar cel puţin în acest
domeniu veţi fi foarte, foarte nefericiţi." Nu spune nimic de felul acesta. El spune: ,,Ferice de cei persecutaţi." De ce?
,,Pentru că persecuţia e dovada că voi sunteţi identificaţi cu Mine." El vorbeşte aici despre un anume fel de persecuţie.
Persecuţia despre care vorbeşte e cea care vine peste noi din cauză că Duhul lui Isus Hristos lucrează în inimile noastre şi
noi devenim din ce în ce mai mult asemenea Lui. Începem să trăim în această lume ca Isus Hristos şi în mod inevitabil vom
suferi acelaşi fel de persecuţie de care a avut parte şi El. Ne putem bucura de aceasta, pentru că e dovada că Îi aparţinem lui
Isus. Fericirea constă în aceea că El Însuşi mângăie inimile şi sufletele ucenicilor Săi.

Întrebarea cu care vreau să închei e următoarea. E una practică. Unde vom găsi oare în lumea aceasta un loc unde oamenii
să poată trăi astfel? Vedeţi, nu e vorba de o lume indiferentă. E o lume ostilă, păcătoasă, crudă, lacomă. E o lume care
trăieşte pentru sine. Unde oare în mijlocul unei astfel de lumi există un loc pentru cei săraci în duh, cei ce plâng pentru
păcat, cei blânzi înaintea lui Dumnezeu, cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, cei milostivi, cei cu inima curată,
cei împăciuitori, cei prigoniţi din pricina neprihănirii? Există un singur loc de felul acesta. E locul unde această lume L-a
dus pe Domnul Isus Hristos. E la cruce. Dar iată, la cruce e o mare părtăşie. Vedeţi, atunci când privim la cruce şi încercăm
să-L urmăm pe Isus, luându-ne crucea şi mergând după El, auzim înapoia noastră strigătele acestei lumi. Şi lumea nu strigă
cuvinte de binecuvântare, ci ,,Răstigneşte-L, răstigniţi-i." Dar când privim la Isus, Îl auzim spunând: ,,Ferice de ei!" Iar un
singur cuvânt de binecuvântare din gura Lui valorează mai mult decât orice, orice lucru pe care îl poate face lumea.

Vă încurajez să urmaţi calea crucii. Veţi găsi acolo părtăşia martirilor şi binecuvântarea lui Isus, care va spune celor ce Îl
urmează: ,,Bine ai lucrat, rob bun şi credincios. Intră în bucuria Stăpânului tău."

11. Binecuvantari in prezent, impreuna cu persectutii

Un lucru pe care îl învăţăm la scurtă vreme după ce începem să studiem Biblia este că metodele lui Dumnezeu nu sunt
metodele noastre. Gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. De aceea ar trebui să ne aşteptăm ca atunci când ne apropiem
de Scriptură şi citim despre învăţăturile lui Hristos să descoperim că sunt surprinzătoare. Pur şi simplu nu sunt în
concordanţă cu felul în care gândim noi în mod normal. Acest lucru e adevărat în ce priveşte majoritatea învăţăturilor Sale
despre ucenicie, pe care le-am studiat împreună, şi în mod deosebit se aplică la cea pe care o studiem acum. Pentru că
aceasta e surprinzătoare chiar privită în lumina celor dinaintea ei. Înainte de ea, Isus a vorbit despre ucenicie şi, în general,
a pus accentul pe costul uceniciei. A spus că nimeni nu poate fi ucenicul Lui, nimeni nu-L poate urma, nimeni nu poate fi
mântuit dacă nu se leapădă mai întâi de sine însuşi, renunţă la tot de dragul lui Hristos şi Îl urmează, luându-şi crucea şi
purtând-o până la sfârşit. Asta înseamnă să asculte de Domnul Isus Hristos până la moarte. Am început să înţelegem acest
lucru. Şi totuşi, imediat după ce a spus aceste lucruri, Hristos spune în acest pasaj: ,,Aşa e, dar vă promit binecuvântări şi
mai mari, chiar în viaţa aceasta."

Cuvintele Sale exacte sunt acestea: ,,Nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau
nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de
ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică." (Marcu
10:29-30)
Aceste cuvinte sunt cu adevărat şocante. Atât de şocante încât, atunci când le citim, aproape că o luăm de la capăt,
spunându-ne: ,,Cred că n-am citit ceva corect." Nu ne-am fi aşteptat la aşa ceva. Sau, dacă am citit corect, am vrea să-I
spunem lui Isus: ,,Cu siguranţă e ceva ascuns printre rânduri." Sau am vrea să-I spunem: ,,Nu se poate, Isuse, dacă mă
gândesc la tot ce-ai spus până acum, cu siguranţă glumeşti când spui asta." Şi totuşi El nu glumeşte. Exact asta vrea să
spună: dacă renunţi la tot şi Îl urmezi, El te va binecuvânta material de o sută de ori mai mult decât ai avut înainte, şi o va
face în viaţa aceasta. Pe măsură ce analizăm afirmaţia Lui, ea devine tot mai uimitoare.

Mai întâi, El vorbeşte despre răsplăţi. Chiar şi acest lucru e surprinzător, pentru că nu există nimic propriu uceniciei care să
implice răsplăţile. Mai mult, El vorbeşte despre răsplăţi în viaţa aceasta. Asta înseamnă răsplăţi materiale, aici şi acum. E
adevărat, ştiu că există şi răsplăţi spirituale. Mai ştiu că aceste răsplăţi spirituale, dacă le măsurăm cinstit, sunt mai mari
decât cele materiale. Isus spunea că nu-ţi foloseşte la nimic să câştigi întreaga lume, o lume de lucruri materiale, şi să-ţi
pierzi sufletul. Lucrurile spirituale sunt întotdeauna mai mari, şi totuşi, cu toate acestea, El vorbeşte aici despre lucruri
materiale.

Cuvântul care mă izbeşte pe mine atunci când citesc aceste pasaj este cuvântul ,,holde". Pentru că, vedeţi, poţi spiritualiza
sau cel puţin dematerializa orice altceva. Însă când e vorba de ,,holde", nu mai poţi face asta. Holdele sunt aici şi acum.
Cea mai mare parte a bogăţiei unei persoane din antichitate consta în pământuri. De aceea, El vorbeşte de fapt despre

Page 30 of 36
bogăţie, posesiuni, holde. Noi le-am numi terenuri. Iar El spune: ,,Te voi binecuvânta şi cu ele."

Când începem să ne gândim la aceasta, trebuie să ne întoarcem înapoi la context. Când studiem contextul acestor cuvinte,
numai din el devine cât se poate de evident faptul că despre aceasta vorbeşte Isus. Pentru că aici avem întâmplarea cu
tânărul bogat care a venit la Isus dar a plecat întristat pentru că avea mari avuţii. În cazul lui, avuţiile erau bariera în calea
urmării lui Isus. După ce Isus a vorbit cu tânărul..., (tânărul a plecat întristat pentru că avea mari avuţii iar Isus a rămas
probabil întristat pentru că tânărul plecase)..., Petru se pare că a încercat să-l mângăie pe Isus, pentru că Isus îl privise pe
tânăr plecând şi acum era trist din cauza aceasta. Petru îi spune cam aşa: ,,Ei bine, Doamne, ai pierdut unul, dar gândeşte-
Te la cei mulţi pe care îi ai deja." ,,De fapt", îi spune Petru, ,,uită-te la noi, ucenicii, noi am lăsat totul ca să Te urmăm." Iar
Isus, care niciodată nu s-a lăsat copleşit de sentimente ci întotdeauna era preocupat de cei din jur, a folosit ocazia ca pe o
oportunitate să-i înveţe, spunând: ,,Nimeni nu a renunţat la ceva pentru Mine şi să nu fie răsplătit de o sută de ori mai mult
chiar în viaţa aceasta."

Vezi, atunci când citeşti contextul pur şi simplu nu poţi evita faptul că El vorbeşte despre binecuvântări materiale aici şi
acum, pe lângă toate binecuvântările spirituale pe care ştim că le avem. Şi acestea de o sută de ori mai mult. De o sută de
ori. Vreau să spun, chiar şi Iov, în final a primit doar de două ori mai mult decât a avut iniţial. Iar aici Isus vorbeşte despre
o sută de ori, chiar în viaţa aceasta.

Sunt sigur că înţelegeţi că trebuie să fim înţelepţi atunci când vorbim despre aceasta. Pasajul acesta nu e singurul din
Scriptură la care trebuie să ne gândim. Pe de o parte, ar trebui să fie cât se poate de evident că nu trebuie să privim la
această problemă doar din punct de vedere materialist. Isus vorbeşte despre o binecuvântare reală, dar aceasta nu e o
formulă pentru a te îmbogăţi. Vedeţi, chiar şi textul ne învaţă asta, pentru că, dacă ar fi o formulă de îmbogăţire... dacă Isus
ar spune: ,,Iată, vreau să fii bogat şi aceasta e metoda"... atunci ar însemna să îţi petreci cea mai mare parte a vieţii
acumulând cât mai mult iar la momentul potrivit să dăruieşti totul lui Isus, ştiind că înainte să mori El îţi va da înapoi de o
sută de ori mai mult. Evident că nu despre asta vorbeşte textul, pentru că ar însemna să renunţi la ucenicie. Aceasta nu ar
mai însemna să-L urmezi pe Isus.

Trebuie să mai spunem, când ne gândim la aceasta, că este la fel de evident faptul că Dumnezeu într-adevăr îi cheamă pe
unii creştini la sărăcie, sau cel puţin îi cheamă pe unii la o viaţă plină de nevoi. Iar pe alţii, ca în cazul tânărului bogat din
această ocazie, îi cheamă să renunţe la acele lucruri care, în cazul lor, sunt o barieră în calea uceniciei şi a ascultării de El.
Ştim, de exemplu, că însăşi ucenicii, chiar cei ce stăteau acolo, cei mai mulţi dintre ei s-au răspândit în lume în zone cu
probleme şi, din câte ştim, nu au fost bogaţi, deşi, fără îndoială, au avut suficient pentru slujirea lor. Trebuie să privim
lucrurile în acest context.

După ce am făcut asta, trebuie să spunem, cu toate acestea, că e o promisiune de binecuvântare. Dacă nu altceva, Isus
spune cel puţin că El se va îngriji de ucenicii Săi, şi eu cred că mai spune celor ce Îl vor urma le va da în viaţa aceasta mai
mult decât ar fi avut sau decât s-ar fi bucurat de ele dacă nu L-ar fi urmat. Personal, eu cred că Dumnezeu ne dăruieşte din
bunurile acestei lumi atât cât are încredere că nu ne va periclita slujirea creştină sau nu ne va distruge sufletele. Motivul
pentru care mulţi dintre noi nu au mai mult este acela că Dumnezeu ştie că am cheltui mai mult pentru noi şi nu am folosi
acele bunuri cu folos în slujba Sa.

Totuşi, este o mare promisiune. Şi, ca toate marile promisiuni din Scriptură, are menirea să ne încurajeze în anumite
domenii ale vieţii. Această promisiune ne încurajează în mai multe feluri. Primul este acela că ne încurajează să îl slujim pe
Isus Hristos. Adică, să pornim în serviciul Său, ştiind (putem spune asta) că Dumnezeu nu datorează nimănui nimic. Uneori
expresia ,,a nu rămâne dator cu nimic" e folosită în mod greşit. Sunt unii oameni cărora li se spune: ,,Dacă îi dăruiţi lui
Dumnezeu asta şi asta, Dumnezeu vă va dărui asta şi asta." Deci dacă vrei asta, fă aşa. Aceasta e manipulare. Nu despre
acest lucru vorbeşte textul. Nu vorbeşte în acest fel. Dar, cu toate acestea, dacă o înţelegem corect, este o mare încurajare
de a-L sluji pe Isus Hristos, ştiind că vom fi binecuvântaţi în această slujire.

Acum, daţi-mi voie să sugerez modurile în care vom fi binecuvântaţi. În primul rând, din text reiese în mod evident că vom
avea binecuvântări mai mari, chiar binecuvântări materiale, în slujirea lui Hristos, decât am avea altfel. Dacă vei vorbi cu
cei din lume despre aceasta, te vor considera nebun. ,,Să renunţ la tot şi să devin creştin? Asta e pur şi simplu ridicol." Şi
totuşi, când mergi la credincioşi şi îi întrebi, aceasta va fi mărturia lor. Credincioşii îţi vor spune, dacă sunt serioşi în
urmarea lui Hristos şi nu I se împotrivesc pe cale, dacă Îl urmează cu seriozitate îţi vor spune că niciodată nu eşti în
dezavantaj, chiar din punct de vedere material, atunci când Îl urmezi pe Isus.

Trebuie să-i întrebi: ,,Avraame, ce ai găsit tu? Citim în Scriptură povestea ta, prin câte ai trecut. Ai fost un om căruia
Dumnezeu i-a spus să-şi părăsească ţara şi familia şi tot ce are, şi să plece de acolo, să devină un rătăcitor pe acest pământ.
Ce ai găsit tu, Avraame? Ai lăsat totul şi ai fost timp de mulţi ani un pelerin. Nu crezi că ai ieşit în dezavantaj? Nu poţi
spune că ai fost binecuvântat de o sută de ori mai mult în slujba lui Dumnezeu." ,,O", îţi va răspunde Avraam, ,,nu ai citit
până la capăt? E adevărat, Dumnezeu m-a chemat să las în urmă toate acele lucruri, care ar fi însemnat moartea sufletului
meu. Religia, cultura, ţara, valorile din Ur şi Caldeea. E adevărat că Dumnezeu m-a chemat să fiu un rătăcitor pe pământ şi
un pelerin în ţară. E adevărat şi că singurul teren care a fost într-adevăr al meu a fost ogorul cu peştera în care am îngropat-
o pe Sara. Dar, o, Dumnezeu a fost mai mult decât credincios promisiunilor Sale! El mi-a promis că îmi va da o familie

Page 31 of 36
mare, şi aşa a făcut. Mi-a dat o familie atât de numeroasă, încât, odată, când împăraţii răsăritului i-au atacat pe cei din
câmpie, mi-am adunat slujitorii, 318 oameni înarmaţi, pe care i-am folosit ca pe o armată cu care l-am adus înapoi pe Lot.
Ei bine, asta nu-i nimic, dacă te gândeşti la marea familie a lui Dumnezeu pe care El mi-a dăruit-o, pentru că eu, într-un fel,
sunt tatăl acestei familii. Chiar şi azi, familia mea e mai numeroasă decât nisipul de pe ţărmul mării sau decât stelele de pe
cer. În ce priveşte pământul, e adevărat, nu a fost proprietatea mea, în felul în care lumea priveşte lucrurile, dar l-am
cutreierat în sus şi în jos. Am putut să mă bucur de el. Am fost peste tot şi de atunci Dumnezeu l-a dăruit în mod literal
urmaşilor mei, pentru totdeauna."

Pavel spunea, din propria experienţă, scriindu-le filipenilor: ,,Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre,
după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos." (Filipeni 4:19)
Vorbind despre sine, chiar în finalul vieţii sale, când era în închisoare, Pavel scrie: ,,Am de toate, şi sunt în belşug. Sunt
bogat..." (Filipeni 4:18)
Aceasta e mărturia creştinilor. Nici unul dintre apostoli, nici unul dintre martiri nu a putut spune vreodată că faci o afacere
în pierdere urmându-L pe Domnul Isus Hristos.

Această promisiune este o încurajare în a-L urma pe Isus Hristos, nu numai din cauză că binecuvântările promise sunt mai
mari decât am fi avut altfel, dar este o încurajare şi din cauză că binecuvântările promise sunt sigure, adică vor veni cu
siguranţă.

Vedeţi, există o nuanţă de ironie în povestirea tânărului bogat care a renunţat la Hristos din cauza lucrurilor pe care le avea
şi la care nu vroia să renunţe. Ironia constă în aceea că a întors spatele acelor posesiuni care erau sigure pentru a se agăţa
de acelea care, fără îndoială, erau nesigure. Aurul putea să îi fie furat înainte de sfârşitul anului. Putea să-şi piardă prietenii.
La fel ca în cazul fiului risipitor, prietenii puteau să înceapă să îl evite şi să-i întoarcă spatele. Isus spune, dimpotrivă:
,,Dacă vii după Mine, Eu te voi binecuvânta. Iar binecuvântările pe care ţi le voi da, pentru că Eu sunt cel ce ţi le dau, sunt
binecuvântări sigure." O, nu ştiu ce crezi tu despre lucrurile materiale, dar eu aş prefera mai degrabă să le încredinţez în
mâinile lui Isus Hristos, să facă ce vrea cu ele, ştiind că acolo sunt mai în siguranţă decât dacă le-aş investi în acţiuni la
bursă sau le-aş păstra la bancă. Ştiind că la Isus, aceste lucruri nu numai că sunt în siguranţă, dar se şi înmulţesc. Cred că
pot fi şi mai categoric. Nu numai că în serviciul lui Hristos averile noastre sunt în siguranţă, dar putem fi siguri şi că, în
cazul în care Isus Hristos ne cheamă şi noi ne împotrivim, El ne va lua, dacă trebuie, chiar şi acele lucruri pe care le avem.
Pentru că, vedeţi, Isus nu ne va permite să alegem altceva în afară de El. Dar, iată, vii în serviciul lui Hristos cu toate
lucrurile tale, cu averile, cu dorinţele, cu aspiraţiile tale şi spui: ,,O, Doamne, eu vreau să fac asta. Dar nu ştiu cum pot să
renunţ la aceste lucruri ca să Te slujesc pe Tine." Atunci El te cheamă pe nume, tu îţi ridici privirea şi Îl vezi, iar când Îi
vezi faţa, dragostea şi gloria Lui, priveşti apoi la lucrurile tale şi ţi se par nişte nimicuri. Apoi spui: ,,Nu, am înţeles greşit.
Am privit lucrurile ca un păcătos. Cum aş putea să cred că acestea au vreo valoare, când am ocazia să Te slujesc?" Atunci
le laşi deoparte, porneşti după Isus, şi ce se întâmplă? El te primeşte şi începe să te binecuvinteze, iar după ani şi ani, îţi
priveşti mâinile şi iată că sunt din nou pline. Nu îţi vine să crezi şi spui: ,,Iată tot ce mi-a dăruit." Dar, vezi, acum nu mai
există acea tensiune între lururile materiale şi Isus, iar tu te poţi întoarce spre El şi-I poţi spune: ,,Îţi mulţumesc, îţi
mulţumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai dăruit. Ştiu că aceste lucruri sunt în siguranţă, pentru că le-am primit din mâna
Ta."

Vedeţi, în serviciul lui Hristos chiar şi lucrurile pe care le facem sunt binecuvântate. Familiile creştine sunt cele mai
puternice şi mai fericite familii din lume. Părtăşia creştină este mai reală şi mai permanentă decât orice lucru. Prietenii
creştini sunt cei mai adevăraţi şi mai fideli prieteni. Nu vreau să spun că lucrurile sunt perfecte. Nici un creştin nu ar putea
spune vreodată aşa ceva. Dar sunt mult, mult mai bune decât orice am putea găsi vreodată în afara slujirii lui Hristos.

Apoi mai vreau să spun ceva. Suntem încurajaţi în slujirea noastră pentru că acele binecuvântări pe care Dumnezeu le dă
sunt binecuvântate. Vreau să spun, în sensul că El ni le dă, nu doar ca să ne bucurăm de ele ca o răsplată, ci ca să fie
binecuvântate atunci când le folosim slujind altor oameni. Şi Dumnezeu le binecuvintează din belşug. Vedeţi, ce face Isus
cu averile noastre este ce a făcut cu pâinile şi peştii în Galilea. Au venit la El şi I-au spus: ,,Iată, este aici o mare mulţime
care trebuie hrănită, şi tot ce avem noi sunt cinci pâini şi doi peştişori, de la acest băiat." Dar Isus a răspuns: ,,Aduceţi-i la
Mine." El a luat mâncarea, iar în mâinile Sale, în timp ce o binecuvânta, a înmulţit-o, astfel încât a fost de ajuns să
hrănească toată acea mare mulţime. Vedeţi, poate că e bine să fim binecuvântaţi de Isus şi, cu siguranţă, atunci când
suntem, trebuie să mulţumim pentru aceasta. Ne bucurăm în bunătatea Lui. Dar, o, să pui acele lucruri în serviciul Său şi El
să le binecuvinteze, înmulţindu-le, e o bucurie mai mare decât oricare alta! Iar aceasta, mai presus de toate, ne încurajează
să Îl slujim.

Permiteţi-mi să mai spun ceva. Am vorbit despre această promisiune ca o încurajare pentru slujire, dar daţi-mi voie să arăt
că e şi o încurajare să ne încredem. Să ne încredem în Dumnezeu, în special când vremurile sunt grele. Cu siguranţă că asta
a intenţionat şi Isus, pentru că atunci când a vorbit despre binecuvântările cu case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, El le-
a menţionat împreună cu persecuţiile. N-a vrut să ascundă acest lucru. El a spus: ,,Doar pentru că vă binecuvintez cu
lucruri materiale, cu familii şi cu relaţii, asta nu înseamnă că nu veţi avea parte de persecuţiile care vin peste toţi cei ce vor
cu seriozitate să trăiască pentru Mine în această lume rea. Veţi avea parte de persecuţii." Dar, observaţi: "Iar în veacul
viitor, viaţa veşnică." Ce le spune aici este aceea că îi va călăuzi prin persecuţii şi că la sfârşit vor fi binecuvântaţi în acelaşi
fel ca la început.

Page 32 of 36
Persecuţiile vin din mai multe părţi. Persecuţiile vin din partea lumii, pentru că lumea îi urăşte pe urmaşii lui Isus Hristos.
Isus a spus că aşa va fi. El a spus: ,,Dacă lumea Mă urăşte pe Mine, puteţi fi siguri că şi pe voi vă va urî." Şi totuşi, când
vin persecuţiile un creştin poate spune cam aşa: ,,E adevărat că vin persecuţii, şi n-ar trebui să fiu surprins de asta. Isus a
spus că aceste lucruri se vor întâmpla. Dar, ştii, când privesc la viaţa mea văd atâtea dovezi ale binecuvântărilor lui
Dumnezeu, atâtea dovezi ale bunăvoinţei Sale faţă de mine încât sunt încurajat. E adevărat că lumea nu mă vrea, dar Isus
mă vrea. E adevărat că lumea mă urăşte, dar Isus mă iubeşte. E adevărat că nu sunt prieten cu lumea, dar, o, sunt prieten cu
Cel ce e prietenul păcătoşilor! Chiar faptul că El m-a binecuvântat în aceste feluri, aceste lucruri pe care le pot menţiona
specific sunt o mare încurajare pentru mine să merg mai departe prin persecuţii şi să Îi rămân credincios, să fiu o mărturie
credincioasă indiferent de consecinţe, ştiind că Cel ce a promis că va fi cu mine până la sfârşit va rămâne cu mine până la
sfârşit şi mă va conduce în siguranţă până în glorie."

Aşa lucrează Dumnezeu cu poporul Său. Dumnezeu nu e un Dumnezeu zgârcit. Dumnezeu nu e un Dumnezeu lipsit de
generozitate. Dumnezeu nu e un Dumnezeu care să îşi găsească plăcerea în suferinţa poporului Său. Dumnezeu ne vrea
binele şi El ne binecuvintează în multe, multe feluri. De o sută de ori mai mult. Ce spunem noi? De o mie de ori! De un
milion de ori mai mult decât am putea avea în această lume despărţiţi de Isus Hristos. David, în ultimii ani ai vieţii,
scria: ,,Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit sau pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea." Şi
totuşi, trebuie să spun că promisiunea este pentru cei neprihăniţi. Altfel spus, este pentru cei care au găsit neprihănirea lui
Dumnezeu, prin harul Său, în urmarea lui Isus Hristos. Dacă te agăţi de lucrurile acestei lumi şi spui: ,,Sunt ale mele", nu Îl
poţi avea pe Isus. Dar dacă renunţi la ele şi îl urmezi pe Isus, împreună cu El vei avea de toate din belşug, mai mult decât
vei avea vreodată nevoie.

12. Marea insarcinare

Acesta este al 14-lea şi ultimul studiu din seria despre ucenicie pe care am început-o în acest an, şi el mă îndeamnă la
reflecţie. Ce mă preocupă este faptul că, după părerea mea, s-a trecut de la ideea de ucenicie personală, care trebuie să aibă
loc mai întâi, la cea de ucenicizare a altora. Dacă putem face ucenici din alţii, este doar pentru că şi noi suntem ucenicii lui
Isus. Dar, pentru că tendinţa în cultura americană este să gândim metodic, mă tem că adesea înlocuim călcarea noastră pe
urmele lui Isus Hristos cu o metodologie.

Acestea fiind spuse, vreau totuşi să recunosc că ucenicizarea este o idee biblică. O găsim în ultimul text de care ne vom
ocupa în această serie, Marea Însărcinare, chiar la finalul Evangheliei după Matei (Matei 28:18-20). Ni se spune aici să
mergem şi să facem ucenici din toate neamurile. Celor care sunt ucenici ai lui Hristos, celor care Îl urmează în ucenicie
personală, Isus le spune să meargă şi să facă ucenici. E un mod potrivit de a încheia. Dacă suntem ascultători de Hristos,
aşa cum trebuie să fim dacă vrem să Îl urmăm, atunci vom îndeplini această însărcinare.

Trebuie să recunoaştem că e o însărcinare interesantă. Isus ne spune să mergem, dar înainte să ne spună să mergem şi să
facem ucenici din toate neamurile, ne spune ceva important despre El Însuşi. Aceasta e baza pentru porunca ce urmează.
Ce spune Isus despre El Însuşi găsim în versetul 18: ,,Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ." [versiunea în
limba engleză - n.trad.] Cuvântul folosit în limba greacă este exousia. Acesta e un cuvânt foarte important. Versiunile mai
vechi traduceau aşa: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ." Termenul implică puterea, dar cuvântul autoritate
este o traducere mai bună, pentru că înseamnă putere exercitată de o autoritate legitimă. Merită să ne gândim la asta.
Autoritatea lui Hristos. Isus o explică prin două cuvinte. Toată autoritatea în cer şi pe pământ. Dar, când începem să ne
gândim la aceste două cuvinte, observăm că ele pot fi analizate mai în detaliu. Ce vrea să spună Isus prin ,,toată autoritatea
Mi-a fost dată în cer"? Ce autoritate există în cer? Autoritatea din ceruri este autoritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este
autoritatea în ceruri. Deci, atunci când Isus spune: ,,Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer", El spune de fapt: ,,În tot ce fac,
Eu lucrez cu toată autoritatea lui Dumnezeu, peste lume şi peste Biserică." E o referire puternică la divinitatea Sa. Ce face
Isus, face de fapt Iehova. Ce face Dumnezeu Tatăl, face şi Dumnezeu Fiul. E o afirmaţie foarte importantă.

Vreau să mai arăt că atunci când Biblia vorbeşte despre autoritatea din cer, sau despre puterea din cer (în special aşa cum o
face Pavel în cartea Efeseni), Scriptura se referă la forţele spirituale demonice care stau în spatele forţelor vizibile ale
acestei lumi. Cu aceste puteri spune Pavel că ne luptăm noi (Efeseni 6:12). Nu luptăm împotriva cărnii şi sângelui, ci
împotriva acestor forţe spirituale din locurile cereşti. Aşa că, atunci când Isus spune: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer",
pe lângă alte lucruri pe care le implică această afirmaţie, cu siguranţă ea înseamnă că Isus are acum autoritate şi peste
puterile demonice. Scriptura ne spune că Isus l-a înfrânt pe Satan la cruce. El Şi-a demonstrat puterea prin crucea şi prin
învierea Sa.

Isus spune: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ." Ce înseamnă aceasta? Ei bine, înseamnă cel puţin că El are
autoritatea providenţei. Altfel spus, lucrurile de pe pământ nu au loc la întâmplare, ci Iehova are controlul asupra lor. Prin
urmare, orice s-ar întâmpla în viaţa creştinului individual, sau în istoria Bisericii, sau în dezvoltarea şi expansiunea
Evangheliei în lume, are loc sub divina Sa coordonare. Nici unul din aceste lucruri nu are loc accidental. Atunci când Isus
spune: ,,Toată autoritatea Mi-a fost dată pe pământ", îi include pe toţi oamenii de pe pământ, printre care cu siguranţă că îi
include şi pe cei ce erau ucenicii Lui. El are autoritate peste noi. De aceea, atunci când ne spune în următorul verset:
,,Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile", o face pentru că el e Domnul nostru. Iar noi trebuie să facem ce ne spune.

Page 33 of 36
Mai trebuie să arăt că El spune: ,,Toată autoritatea pe pământ..." şi, aşa cum indică restul versetului, aceasta se extinde nu
doar asupra celor ce Îi erau ucenici, ci şi peste toate neamurile, peste popoarele la care El ne trimite. Vedeţi, naţiunile şi
popoarele acestei lumi, poate că nu recunosc autoritatea lui Isus Hristos, dar El are autoritate asupra lor indiferent de
aceasta. Asta ne face să sperăm atunci când proclamăm Evanghelia. E lucrul care face din creştinism o religie mondială.
Isus nu e Domn doar peste evrei, deşi, din punct de vedere uman, strămoşii Lui erau evrei. El nu e Domn doar peste
europeni, americani sau englezi, sau peste vreo altă naţiune în care de-a lungul anilor creştinismul a avut o influenţă
puternică. Isus este Domnul tuturor. De aceea, atunci când El ne trimite înaintea popoarelor şi când vorbim despre Isus
Hristos Mântuitorul, o facem cu autoritatea lui Dumnezeu, pentru că aceste popoare Îi aparţin şi vor răspunde în cele din
urmă înaintea Lui dacă recunosc sau nu acest lucru.

Această Mare Însărcinare din Matei 28 este plină de afirmaţii universale. Sunt patru astfel de afirmaţii. ,,Toată autoritatea."
Aceasta e prima. ,,Toate neamurile." A doua. ,,Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit." A treia. Iar, în cele din urmă:
,,Eu sunt cu voi în toate zilele." În alte cuvinte, toate zilele până la sfârşitul veacurilor. A doua afirmaţie se referea la ,,toate
neamurile". Am vorbit deja despre aceasta în ce priveşte autoritatea lui Hristos. El are autoritate peste toate neamurile. Din
cauza aceasta, atunci când noi mergem înaintea lor, o facem cu curaj. Când spune: ,,Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate
neamurile", El nu vorbeşte despre autoritate, ci despre mărimea, întinderea lucrării noastre. Când plecăm în lume, nu
trebuie să ne lăsăm limitaţi. Nu trebuie să ne lăsăm reţinuţi de barierele naţionale sau internaţionale, de rasă, de credinţe
religioase sau altele de felul acesta. Trebuie să mergem peste tot cu Evanghelia, pentru că autoritatea lui Isus Hristos se
întinde peste tot.

E interesant că descoperim aceste lucruri la sfârşitul Evangheliei după Matei. Fiecare Evanghelie are propriile ei
caracteristici, aşa cum dacă oricine le studiază cu atenţie le descoperă, şi se spune, pe bună dreptate după părerea mea, că
autorii au scris aceste cărţi cu o anumită audienţă în minte. Nu pentru că acea audienţă avea să fie singura care urma să
citească acea carte, ci scriitorul avea probabil în vedere un anume tip de audienţă.

Prin contrast cu celelalte Evanghelii şi sublinierile lor particulare, Evanghelia după Matei este considerată în general ca
fiind Evanghelia evreilor. Şi totuşi, ajungem la finalul ei şi descoperim că, dintre toate Evangheliile, în paragraful final ea
este cea mai universală dintre toate. Vedeţi, ni se spune aici că, deşi Isus a venit la evrei, deşi putem spune că întreaga Sa
slujire s-a desfăşurat printre evrei, deşi ucenicii Săi, pe care i-a adunat în jurul Lui şi pe care i-a învăţat, erau evrei crescuţi
în iudaism, cu toate acestea lucrarea lor nu urma să se desfăşoare doar printre evrei, ci ei trebuiau să ia acea Evanghelie şi
să o ducă înaintea tuturor popoarelor, pentru că El era Domn şi Mântuitor şi pentru aceste popoare.

Dintre aceste patru afirmaţii universale, cred că cea mai importantă, poate cea mai importantă pentru zilele noastre, este a
treia. Ea ne spune să mergem şi să facem ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-i să păzească tot ce ne-a poruncit Isus. Creştinii au această provocare, atunci când merg în lume,
să prezinte ceea ce teologii în general numesc toate învăţăturile lui Dumnezeu. Motivul pentru care spun că afirmaţia e
probabil mai importantă pentru zilele noastre este acela că, atunci când mă uit la Biserica de azi, anume la cea din America,
observ că suntem preocupaţi să facem exact invers. Isus a spus: ,,Când veţi merge, să nu limitaţi conţinutul Evangheliei,
aşa cum nu trebuie să vă limitaţi audienţa. Mergeţi la toţi, şi mergeţi cu toată Evanghelia." Dar noi spunem: Păi, stai puţin,
dacă vrem să ajungem la toţi, nu o putem face cu tot ce a spus Isus. Trebuie să-ţi cunoşti audienţa. Şi ştim cât se poate de
bine că multe din lucrurile spuse de Isus sunt ofensatoare. Multe sunt greu de înţeles. Nici chiar Isus nu a avut parte de un
succes răsunător. Uneori a spus lucruri despre care unii au spus: ,,Nu le înţelegem" şi au plecat.
La un moment dat, se gândea că şi ucenicii urmau să-L părăsească. El i-a întrebat: ,,Plecaţi şi voi?" Iar ei i-au răspuns:
,,Noi rămânem. Dar singurul motiv pentru care rămânem este că nu avem unde merge." Aşa a spus Petru: ,,Doamne, unde
să ne ducem?" Noi gândim astfel: ,,A, ce trebuie să facem noi e să diluăm Evanghelia sau să îi netezim colţurile, să o
facem mai simplă, ca oamenii să o înţeleagă." Aşa că avem predicuţe rostite de predicatoraşi pentru creştinuţi. Acesta e
adevărul, şi e motivul pentru care Biserica e atât de slabă. Dacă vrem o Biserică puternică şi un impact mondial, nu vom
reuşi doar cu o parte a Evangheliei, ci cu întreaga Evanghelie. Trebuie să predicăm toate învăţăturile lui Dumnezeu. Cineva
ar putea spune: ,,Da, aşa e, dar e greu." Cine a spus că va fi uşor? Altcineva ar putea spune: ,,Da, aşa e, dar mulţi nu vor
vrea să asculte." Cine a spus că lucrurile vor sta altfel? Isus a spus să îi învăţăm să păzească tot ce ne-a poruncit. Motivul
pentru care îi învăţăm tot ce ne-a poruncit nu este pentru că pare să fie cea mai bună metodă, din punct de vedere uman.
Pare că nu e cea mai bună metodă. Motivul e că aceasta e metoda pe care Isus Hristos o binecuvintează, şi noi avem nevoie
de binecuvântările Sale.

Daţi-mi voie să sugerez câteva lucruri pe care trebuie să le avem dacă vrem să îi învăţăm pe oameni tot ce ne-a poruncit
Isus. Un lucru pe care trebuie să îl avem este un respect faţă de Scriptură. Isus Hristos i-a învăţat pe oameni din Biblie şi
asta vreau să fac şi eu. Vreau să mă bazez pe ea. Ei bine, când facem aşa, când îi învăţăm pe oameni din ea, atunci Isus
binecuvintează şi Biserica se întăreşte.

A doua doctrină la care trebuie să ne gândim dacă vrem să îndeplinim cu credincioşie porunca lui Hristos şi Marea
Însărcinare este suveranitatea lui Dumnezeu.. Dumnezeu este Dumnezeul suveran. El e suveran peste toate naţiunile. El e
suveran peste Biserică. Ce decretează Dumnezeu, se întâmplă. Iar cei ce sunt uniţi cu El prin credinţa mântuitoare în Isus
Hristos, pot sta alături de El. Ce le dă creştinilor curajul să meargă într-o lume ostilă şi să vorbească pentru Isus Hristos,

Page 34 of 36
dacă nu credinţa lor în suveranitatea lui Dumnezeu? Dacă aş crede că câştigarea oamenilor la credinţa în Hristos depinde
de mine, aş renunţa chiar acum. Nimeni nu e suficient de elocvent, suficient de convingător sau suficient de influent ca să
aducă un suflet mort la viaţă. Dar dacă Dumnezeu e suveran, Dumnezeul care aduce morţii la viaţă şi care Şi-a demonstrat
puterea prin învierea lui Isus Hristos este în stare să mântuiască bărbaţi şi femei, să deschidă ochii orbilor, să atragă o
voinţă răzvrătită, să Îşi supună toate gândurile care se ridică împotriva Lui. Suveranitatea lui Dumnezeu şi credinţa într-un
Dumnezeu suveran sunt lucrurile care fac Biserica să fie puternică.

A treia doctrină este starea de depravare a omului. Când vorbeşti despre păcat, nu ai prea mari probleme în ziua de azi dacă
te referi doar la faptul că nu suntem perfecţi. Cei mai mulţi oameni ştiu că nu sunt perfecţi. Dar nu asta ne învaţă Biblia
despre păcat. Biblia ne învaţă că păcatul este răzvrătirea inimii faţă de Dumnezeu. Nu înseamnă că nu avem parte de
bunătatea lui Dumnezeu. Înseamnă că noi urâm bunătatea lui Dumnezeu. Nu vrem să fim judecaţi ţinând cont de acel
standard. Vrem să venim cu propriul nostru standard. Vrem să aducem standardul nostru pentru bunătate şi să fim judecaţi
după acesta. Iar dacă lui Dumnezeu nu-i place asta, n-are decât să se ducă în iad. Aşa vorbeşte inima umană. Trebuie să o
spunem. Trebuie să îi învăţăm pe oameni aceasta. Pentru că, dacă îi înveţi aşa, începi să înţelegi câte ceva despre tine însuţi
şi câte ceva despre harul lui Dumnezeu. Începi să îţi dai seama că oricât de multă morală i-am face unui suflet, aceasta nu îl
va mântui, pentru că ne împotrivim cu îndârjire acestui fel de mântuire. Şi îţi dai seama că, dacă o persoană trebuie să fie
mântuită, numai Dumnezeu o poate face.

Trebuie să vorbim despre har. Am vorbit deja despre acest subiect. Dacă pierzi harul, pierzi Evanghelia. Oamenilor le-ar
conveni să fie mântuiţi dacă asta ar însemna să primească ceva ajutor. Câtă vreme Dumnezeu recunoaşte că eu mi-am făcut
partea, ei bine, mă bucur să-L las pe El să facă restul. Nimeni nu se supără dacă punem problema în acest fel. Când Biblia
vorbeşte despre har, Biblia se referă la ceea ce înţelegeau Reformatorii când vorbeau despre sola gratia - numai harul. Nu
înseamnă că Dumnezeu adaugă ceva la ce facem noi, înseamnă că Dumnezeu dă la o parte ce facem noi, pentru că e corupt
şi nelalocul lui, apoi Dumnezeu, pentru că îi face plăcere acest lucru, asigură sută la sută tot ce avem nevoie. De aceea L-a
trimis pe Isus Hristos să moară pentru păcatul nostru, atunci când noi nu I-am cerut să vină, şi L-am omorât când a venit.
De aceea Îşi trimite Duhul Său Sfânt să ne apropie de Hristos, deşi noi nu L-am cerut, mai mult, ne împotrivim Lui din
toate puterile noastre. Numai harul, harul, harul, de la un capăt la celălalt. ,,Harul", spunem noi, ,,ne-a adus în siguranţă
până aici, şi tot harul mă va conduce spre casă" (un verset din cântarea Măreţul Har). Trebuie să proclamăm acest lucru,
pentru că, atunci când o facem, luăm slava de la bărbaţii şi femeile care nu o merită şi o aducem înaintea lui Dumnezeu.

Cred că trebuie să vorbim despre lucrarea pe care Dumnezeu le-a dat-o creştinilor să o facă. Într-un sens, despre asta e
vorba în această serie despre ucenicie. Când Isus ne mântuie, El nu o face doar ca să ne salveze de la ceva, El ne salvează
pentru ceva. Pentru ucenicie. Pentru fapte bune. E interesant că, în al doilea capitol din Efeseni, unde sunt menţionate
faptele bune, mai întâi li se neagă validitatea. Ni se spune că nu suntem mântuiţi prin fapte. Dar, după ce ni se spune asta,
după ce se recunoaşte faptul că nu suntem mântuiţi prin vreun lucru făcut de noi... după ce ne spune că suntem mântuiţi
prin har, textul continuă şi spune: ,,am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai
dinainte, ca să umblăm în ele." Ni se spune chiar că Dumnezeu a pregătit dinainte faptele bune pe care le vom face. Nouă
calviniştilor ne place să vorbim despre faptul că am fost predestinaţi pentru mântuire, şi acest lucru e adevărat. E o doctrină
foarte importantă. Dar acelaşi cuvânt e folosit şi pentru faptele pe care Dumnezeu ni le-a dat să le facem. Dacă suntem
ascultători de Isus Hristos; dacă Îl urmăm într-o ucenicie personală; dacă trăim după standardele Lui, ne aşteaptă o lucrare
pe care trebuie să o facem. Trebuie să o spunem. Nu suntem cu adevărat ucenicii Lui dacă nu facem lucrarea Sa în această
lume.

În final, trebuie să vorbim despre ceea ce teologia numeşte perseverenţa sfinţilor sau, mai bine zis, perseverenţa lui
Dumnezeu faţă de sfinţii Lui. Isus a spus: ,,Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau
viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea" (Ioan 10:27,28). Cineva ar putea spune: ,,E
adevărat că nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui, dar noi putem sări de acolo din proprie iniţiativă." ,,O, nu!", răspunde
Isus. El spune: ,,În veac nu vor pieri." Ei bine, dar dacă cineva încearcă să ne scoată de acolo? Aşa e, cineva încearcă să o
facă. Diavolul încearcă acest lucru fără încetare. Dar Isus spune: ,,În veac nu vor pieri." ,,În veac nu vor pieri", spunem noi.
,,Nu", răspunde Isus, ,,pentru că Eu le-am dat viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată."
Trebuie să proclamăm acest lucru pentru că el ne oferă libertatea în viaţa creştină. Observaţi că atunci când Isus vorbeşte
despre ucenicie, pe de o parte ne avertizează împotriva presupunerilor. El ne spune: ,,Să nu crezi că Mă urmezi, dacă nu
vrei cu adevărat să vii după Mine. Să nu crezi că totul e în regulă doar dacă crezi anumite lucruri, că poţi face ce vrei dacă
vii şi stai pe o bancă într-o biserică." Dacă gândeşti în felul acesta, probabil că nici măcar nu ai fost născut din nou
vreodată. Oricum ar sta lucrurile, mai bine verifică-ţi starea, pentru că această poziţie e cea mai periculoasă dintre toate. E
ca şi cum ai fi vaccinat împotriva adevărului, imun la acesta. Îl trăieşti dar nu eşti schimbat de el. Gândul acesta e
înspăimântător. Dar El spune: ,,Nu vreau să ai îndoieli în privinţa aceasta." Trebuie să fim siguri de chemarea şi alegerea
noastră (2 Petru 1:10), iar dacă ne cercetăm pe noi înşine în lumina învăţăturilor Sale şi descoperim în viaţa noastră dovezi
ale harului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt... încercăm să Îl urmăm; încercăm să ascultăm de poruncile Lui; dorim să
mergem în lume cu Evanghelia; vrem să vorbim despre credinţa noastră cu toţi aceea pe care îi întâlnim... atunci avem
dovada faptului că suntem ai Lui, putem fi liniştiţi în privinţa aceasta şi putem spune: ,,Chiar dacă iadul s-ar ridica
împotriva mea, nimic nu mă poate smulge din mâna lui Hristos."
Bărbaţii şi femeile care au avut acest fel de credinţă au trebuit să înfrunte, literal, fălcile morţii şi totuşi au rămas
credincioşi lui Isus Hristos până la sfârşit.

Page 35 of 36
Ultima dintre aceste patru afirmaţii universale. Această promisiune că Isus va fi cu noi până la sfârşitul veacului cu
siguranţă că îşi are locul ei după celelalte. Vedeţi, suntem trimişi în toată lumea să predicăm Evanghelia în toată plinătatea
ei înaintea tuturor naţiunilor, iar Isus ne spune că nu vom fi singuri. El merge cu noi. El ne însoţeşte în prezenţa şi prin
puterea Duhului Său Sfânt. De aceea, în drumul nostru, mergem însoţiţi de El. Mergem în puterea Lui. Mergem plini de
speranţă, pentru că Domnul care ne trimite e acelaşi Domn care a spus: ,,Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se
întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele" (Isaia 55:11).

Vedeţi, ucenicia nu e uşoară. Isus n-a spus niciodată că va fi uşoară. Dar Isus a spus că va fi cu noi atunci când trăim pentru
El. Putem merge în locuri dificile şi El va fi cu noi şi acolo. Putem lucra pentru El în Philadelphia, dacă El ne-a chemat în
locul acesta. El va fi cu noi şi aici. Putem merge în cele mai rău famate cartiere ale oraşelor, pe cele mai periculoase străzi.
Isus va fi cu noi în acele cartiere şi pe acele străzi. Putem merge în acele părţi ale lumii unde creştinismul e întâmpinat cu
ostilitate. El va fi cu noi şi în mijlocul acelor împotriviri. Putem merge în zonele îndepărtate ale acestei planete unde
oamenii n-au auzit niciodată pomenindu-se numele lui Isus Hristos, iar El va fi cu noi şi acolo, binecuvântând mărturia
noastră şi câştigând pe unii pentru El. Putem merge înainte sănătoşi. El va fi cu noi în sănătatea noastră. Putem merge
înainte bolnavi fiind. El va fi cu noi în boala noastră. Putem merge împreună cu alţii. El va binecuvânta părtăşia noastră.
Putem merge singuri. Pentru că nu vom fi singuri. El ne însoţeşte pe drumul nostru.

Vedeţi, ucenicia, dacă o tratăm cu seriozitate, e dificilă, dar fiecare minut al ei se merită. Se merită, dacă nu pentru altceva,
măcar pentru părtăşia pe care o are păcătosul răscumpărat cu Domnul său Isus Hristos. Iar să-L cunoşti pe El... să Îl cunoşti
e mult mai valoros decât aurul. Să stai în părtăşie cu El e mult mai preţios decât mărgăritarele.

Page 36 of 36