EFESENI

JAMES MONTGOMERY BOICE

1988

Page 1 of 150
 CUPRINS

1. Prezentare generală a Epistolei către Efeseni (Efeseni 1:1-2)

2. Binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti (Efeseni 1:3)
3. Aleşi în El (Efeseni 1:4-6)
4. Rolul lui Isus în Mântuire (Efeseni 1:7-10)
5. Pecetea Duhului Sfânt (Efeseni 1:11-14)
6. Rugăciunea (Efeseni 1:15-19)
7. Înălţarea prezentă a lui Hristos (Efeseni 1:19-23)
8. Trecutul nostru (Efeseni 2:1-3)
9. Dar Dumnezeu (Efeseni 2:4-5)
10. Aduşi la viaţă, înălţaţi, aşezaţi (Efeseni 2:4-7)
11. Mântuiţi prin har (Efeseni 2:8-9)
12. Lucrarea lui Dumnezeu (Efeseni 2:10)
13. Trecutul, prezentul şi viitorul celui dintre neamuri (Efeseni 2:11-13)
14. Alienarea (Efeseni 2:14-18)
15. Familia lui Dumnezeu (Efeseni 2:19-22)
16. Misterul (Efeseni 3:1-6)
17. Sensul istoriei (Efeseni 3:7-13)
18. Rugăciune, cerere şi familia lui Dumnezeu (Efeseni 3:14-19)
19. Rugăciunea (Efeseni 3:20,21)
20. Cum să trăim vieţi vrednice de chemarea noastră creştină (Efeseni 4:1-3)
21. Conflictele creştine şi comuniunea sfinţilor (Efeseni 4:4-6)
22. Scopul darurilor spirituale (Efeseni 4:7-10)
23. Cum să ne recunoaştem darurile spirituale (Efeseni 4:11-13)
24. De ce este atât de importantă maturitatea spirituală (Efeseni 4:14,16)
25. Percepând lumea aşa cum Dumnezeu o percepe (Efeseni 4:17-19)
26. Marea Cumpănă (Efeseni 4:20-24)
27. Dezbrăcare şi îmbrăcare (Efeseni 4:25-30)
28. Imitatori ai lui Dumnezeu (Efeseni 5:1,2)
29. Lucruri care nici nu trebuie pomenite (Efeseni 5:3-14)
30. Optimizarea oportunităţilor (Efeseni 5:15-20)
31. Căsătoria (Efeseni 5:21-33)
32. Soţi iubitori, soţii fericite (Efeseni 5:21-33)
33. O căsnicie fericită (Efeseni 5:32-33)
34. Practicarea credinţei în viaţa de familie (Efeseni 6:1-4)
35. Valoarea muncii (Efeseni 6:5-9)
36. Păcatul, Satan şi războiul spiritual (Efeseni 6:10-12)
37. Inamicul nostru teribil (Efeseni 6:12)
38. Singura noastră putere (Efeseni 6:13)
39. Armura noastră strălucitoare (Efeseni 6:14-17)
40. Puternica noastră armă (Efeseni 6:17)
41. Resursele noastre secrete (Efeseni 6:18-24)

Page 2 of 150
 1. PREZENTARE GENERALĂ A EPISTOLEI CĂTRE EFESENI
EFESENI 1:1-2

Mi-am dat seama, pe măsură ce am studiat diferite cărţi ale Bibliei, că acei comentatori care scriu despre o
carte o laudă, inevitabil, ca fiind cea mai importantă, cea mai profundă, cea mai relevantă carte din toată Scriptura.
Epistola către Efeseni nu face excepţie de la acest fapt. William Barclay, în comentariul său asupra cărţii Efeseni, o
numeşte "Regina Epistolelor". Armitage Robinson, în comentariul scris pe la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, l-a numit
"coroana operelor Sfântului Pavel". Mergând şi mai departe înapoi în istorie, poetul englez Samuel Taylor Coleridge,
care a fost citat de Barclay, a numit epistola "ce mai divină compoziţie a omului". Şi aceasta deoarece, aşa cum credea
el, ea cuprinde, în primul rând, acele doctrine specifice creştinismului şi acele învăţături comune lui care se găsesc şi în
alte religii. John Macay, fost rector al Seminarului Teologic Princeton, care fusese convertit în tinereţe prin citirea şi
studierea cărţii, numeşte Epistola către Efeseni "cea mai măreaţă, cea mai matură şi, pentru timpurile noastre, cea mai
relevantă dintre scrierile lui Pavel." "Această epistolă este muzică pură", a spus el. Ruth Paxson, a numit Efeseni "Marele
Canion al Scripturii", în sensul că te uimeşte cu frumuseţea ei şi pare de necuprins celui care doreşte să o studieze.

Ei bine, aceste superlative vor trebui să rămână în picioare sau să se prăbuşească în măsura în care merită
acest lucru, desigur, însă ideea pe care doresc să o subliniez, la începutul studiului acestei cărţi, este că dacă epistola
către Efeseni este profundă şi adâncă, relevantă şi plină de sens, nu se datorează faptului că ea prezintă doctrine
misterioase care sunt aproape insondabile şi care ne-ar fi complet necunoscute dacă n-ar exista această carte, ci pentru
că ea prezintă, în cel mai simplu şi mai convingător limbaj, acele doctrine care sunt fundamentale întregului creştinism.
În opinia mea, atracţia acestei epistole stă în faptul că ea prezintă doctrinele fundamentale ale creştinismului într-un
mod cuprinzător, clar, practic şi atractiv. Sau, pot s-o spun într-alt fel. Doctrina centrală în această carte este cea a
Bisericii ca nouă societate a lui Dumnezeu. Şi există, pornind de aici, o raţiune prin care toate celelalte doctrine pe care
le-am menţionat, precum şi altele pe care le vom menţiona pe parcurs, toate celelalte doctrine, se aplică Bisericii. Iar pe
măsură ce le vom studia vom descoperi, aşadar, aplicaţia lor practică pentru noi, cei care încercăm să trăim ca noua
societate a lui Dumnezeu în această lume. Aceste doctrine ne spun cine suntem, cum am ajuns la acest statut, ce vom fi
şi ce trebuie să facem acum, în lumina acestui destin. John Stott scrie: "Întreaga epistolă este, astfel, o minunată
combinaţie între doctrină creştină şi datorie creştină, credinţă creştină şi viaţă creştină, între ceea ce a făcut Dumnezeu
prin Hristos şi ceea ce trebuie să facem noi în consecinţă".

Epistola le este adresată efesenilor, iar acest lucru prezintă o problemă, cel puţin pentru unii cercetători,
deoarece expresia "în Efes" care apare în primul verset nu este prezentă în trei dintre cele mai timpurii manuscrise:
Codex Vaticanus, Codex Sinaiticus şi papirusul Chester Beatty, papirus care le este anterior celor două codexuri.
Problema nu este doar că lipseşte expresia "în Efes". Una dintre caracteristicile importante ale acestei cărţi, care o
deosebeşte de cele mai multe dintre celelalte epistole ale lui Pavel, este aceea că aceasta nu conţine salutări personale.
Epistola către Romani conţine un întreg capitol de salutări personale iar Pavel nici nu fusese încă la Roma. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, Coloseni, precum şi pentru alte cărţi. Efeseni nu conţine aşa
ceva. Şi totuşi, cunoaştem din prezentarea călătoriilor lui Pavel, pe care o avem în cartea Faptelor Apostolilor, că Pavel a
petrecut doi ani în acest oraş. Un timp îndelungat, foarte îndelungat pentru lucrarea sa de natură itinerantă. Fără îndoială
că ştia mulţi, mulţi oameni în oraşul Efes. El a scris această carte, după cum credem, ceva mai târziu, pe când se afla în
închisoare. El spune lucrul acesta în primul verset din capitolul trei.

Ce era oraşul Efes? Era capitala Provinciei romane Asia. Era situat pe râul Caystar, nu departe de coasta Mării
Egee. Râul era navigabil până la Efes, prin urmare Efesul era un port bine protejat şi foarte important. A devenit un
centru comercial, negustoresc, şi unul de comunicare. Era cea mai importantă verigă între Roma, la vest, şi toate celelalte
provincii de la est. Produsele de consum treceau pe aici. Naţiuni şi rase de oameni se amestecau pe străzi: evrei şi păgâni,
sclavi şi oameni liberi, greci şi romani. Toţi aceştia se aflau acolo, în acest oraş Efes. Efesul era un oraş materialist.
Deasemenea, era şi un centru spiritual. Lucrul cu care se mândreau cel mai mult efesenii referitor la oraşul lor era
măreţul templu al Dianei sau Artemisei, care se afla la marginea oraşului şi despre care se credea, chiar şi atunci, că este
una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Era o structură imensă. Înregistrările indică o lungime de 130 metri, o
lăţime de 67 m şi o înălţime de 18 m. Iar ca să vă dau un termen de comparaţie, pentru a putea înţelege cât de mare era
acest templu, acesta era mai mare de patru ori decât Partenonul grecesc din Atena. Prin urmare, era o construcţie imensă.

Page 3 of 150
Avea coloane uriaşe şi, mai presus de orice altceva, avea un tezaur în care mari sume de bani erau depozitate, astfel că a
devenit, de fapt, banca Asiei. A fost construit deoarece efesenii credeau că o statuie deosebită a zeiţei Diana sau Artemis
a coborât din cer. Iar această statuie era venerată acolo, la Efes.

La templu slujeau sute, dacă nu mii de preotese care erau, de fapt, prostituate sacre. Acesta era oraşul în care
Pavel a venit în cea de-a treia sa călătorie misionară; a făcut o scurtă vizită acolo, mai întâi, în cea de-a doua sa călătorie
misionară, iar apoi a stat acolo pentru o perioadă de mai bine de doi ani, în cea de-a treia sa călătorie misionară. În acest
oraş Dumnezeu dorea să-şi întemeieze o biserică creştină credincioasă. Şi creştinilor din acest oraş le-a fost scrisă această
Epistolă către Efeseni. Această carte pe care avem de gând s-o studiem acum cu atenţie.

Pavel începe prin a se identifica pe sine ca "un apostol al lui Hristos Isus, prin voia lui Dumnezeu." Este un
mod foarte interesant prin care se prezintă pe sine. Dacă Efeseni a fost scrisă la Roma, aşa cum credem, spre sfârşitul
lucrării şi slujbei lui Pavel, atunci ar fi fost posibil să se prezinte pe sine într-un cu totul alt mod. Pavel ar fi putut începe
reamintindu-le efesenilor toate acele multe lucruri pe care le-a făcut în slujba lui Isus Hristos. Totuşi, Pavel nu face acest
lucru. Pavel se prezintă pe sine aşa cum, în felul său caracteristic, o face în alte epistole spunând, înainte de toate, că el
este un apostol al lui Hristos, iar apoi, că este un apostol al lui Hristos prin voia lui Dumnezeu. Un apostol era, desigur,
unul pe care Isus, El Însuşi, l-a ales să fie un recipient al revelaţiei nou-testamentale şi un proclamator oficial al acelei
evanghelii. Apostolii, în general, erau aceia care fuseseră ucenicii lui Isus Hristos şi care petrecuseră timp cu El în vremea
cât a fost în trup. Însă au fost şi alţii, iar unul dintre aceştia este Pavel. Domnul l-a chemat şi l-a însărcinat atunci când
era pe drumul Damascului, mergând să-i persecute pe creştini. Domnul Isus i-a schimbat complet viaţa, i-a dat o cu totul
altă direcţie iar de atunci încolo Pavel a fost omul lui Dumnezeu, apostolul lui Dumnezeu care trebuia să ducă mesajul
mântuirii comunităţilor dintre neamuri.

De aceea, când Pavel se prezintă pe sine ca un apostol al lui Hristos Isus, noi trebuie să privim acest lucru cu
toată seriozitatea. Cu alte cuvinte, această carte pe care suntem gata să o studiem nu este la fel ca alte cărţi care au fost
scrise de bărbaţi sau femei. Cărţi pe care le putem citi şi care să ne placă, dacă le găsim plăcute şi dacă avem ce învăţa
din ele sau pe care le putem respinge dacă decidem că ceea ce conţin nu ne ajută. Această carte nu este la fel. Dacă Pavel
scrie această carte în calitate de apostol al lui Isus Hristos, căruia se declară că Îi aparţine, şi dacă, aşa cum spune în 1
Corinteni, apostolul nu vorbeşte cuvinte învăţate cu înţelepciune omenească, ci cuvinte dăruite de Duhul Sfânt, explicând
lucrurile spirituale prin cuvinte spirituale, atunci aceasta este cartea lui Dumnezeu, pe care Pavel ne-o comunică nouă.
Este adevărul lui Dumnezeu, revelaţia lui Dumnezeu şi este, prin urmare, autoritară. Acest fapt înseamnă, încă de la bun
început, de când începem s-o studiem, că trebuie s-o studiem nu ca pe un lucru pe care îl judecăm noi, ci mai degrabă ca
pe Cuvântul lui Dumnezeu care ne judecă el pe noi.

Cred, oricum, că deşi există în mod sigur un accent pus pe cuvântul "apostol", ... din perspectiva faptului că în
versetele de la 3 la 15, care urmează imediat, în acele versete Pavel subliniază suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire,
cred că accentul pe care Pavel îl pune în fraza de introducere nu este pe cuvântul "apostol", ci pe expresia "prin voia lui
Dumnezeu". Pentru că, observaţi, numai prin voia lui Dumnezeu a devenit Pavel un apostol. De fapt, chiar numai prin
voia lui Dumnezeu a devenit Pavel un creştin. Deoarece, dacă ar fi fost lăsat după voia sa, aşa cum a fost Pavel înainte ca
Dumnezeu să-l oprească pe drumul spre Damasc şi să-i redirecţioneze viaţa, lăsat după voia sa Pavel, departe de a
promova lucrarea lui Hristos, departe de a zidi Biserica, el ar fi intenţionat, de fapt, s-o distrugă. Pavel a fost un duşman
al lui Dumnezeu. Când Pavel s-a uitat în urmă la viaţa sa, aşa cum o făcuse de multe alte ori şi aşa cum o făcuse chiar în
unele dintre cărţile pe care ni le-a lăsat, Pavel a fost, ca întotdeauna, conştient de faptul că harul lui Dumnezeu, revărsat
doar din voia lui Dumnezeu, a fost acela care i-a schimbat viaţa.

În acelaşi fel se întâmplă şi cu noi. În acelaşi fel s-a întâmplat şi cu creştinii din Efes. Dacă astăzi suntem adepţi
ai lui Hristos, mai degrabă decât să-I fim duşmani, acest lucru se datorează voii lui Dumnezeu de a fi mântuiţi. Astfel,
începem să studiem această carte şi chiar în introducerea cărţii suntem smeriţi înaintea lui Dumnezeu iar ochii noştri
sunt ridicaţi pentru a-L vedea pe El drept sursa şi centrul tuturor lucrurilor. Acest lucru ne învaţă că întotdeauna trebuie
să începem cu Dumnezeu. Dr. Martin Lloyd Jones, în comentariul său, spune lucrul acesta în felul următor. El spune:
"Multe dintre problemele pe care le are astăzi Biserica se datorează faptului că suntem atât de subiectivi, atât de interesaţi
de noi înşine, atât de egocentrici. Uitându-L pe Dumnezeu şi devenind atât de interesaţi de noi înşine devenim nenorociţi
şi jalnici şi ne petrecem timpul în deprimare şi în suferinţe. Mesajul Bibliei, de la început la sfârşit, are scopul să ne aducă
înapoi la Dumnezeu, să ne smerească înaintea lui Dumnezeu şi să ne facă să fim capabili să vedem adevărata noastră
relaţie cu El." Apoi adaugă: "Aceasta este măreaţa temă a acestei epistole."

Este, de asemenea, tema celei de-a doua părţi a primului verset deoarece, descriindu-se, înainte de toate, pe
sine ca un apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, Pavel se întoarce acum spre aceia cărora le adresează

Page 4 of 150
epistola şi îi identifică. El îi identifică în trei moduri. Îi numeşte "sfinţi". Spune că sunt "credincioşi". Şi spune că ei sunt
"în Hristos Isus". Dacă pot s-o spun în felul acesta, acei trei termeni alcătuiesc minimul absolut a ceea ce înseamnă să fii
un creştin.

Să ne uităm la aceşti termeni. Înainte de toate, creştinii sunt sfinţi. Recunosc, spunând aceasta, că acest lucru
este contrar la ceea ce majoritatea oamenilor au în minte atunci când folosesc cuvântul "sfânt". Lumea spune: "Dacă a
fost vreodată un sfânt, atunci este şi acum." Ei se referă la cineva care este prea bun pentru a trăi între fiinţele umane
normale. Acum, nu aceasta este ideea biblică. Sunt sigur că v-aţi dat seama de lucrul acesta. Deşi, aşa cum voi arăta
imediat, cuvântul "sfânt" are conotaţii morale, în terminologia biblică un sfânt este, în esenţă, o persoană care a fost pusă
deoparte pentru Dumnezeu. Iar acest lucru este realizat de Dumnezeu. Adică, nu este prin bunătatea umană, ca şi cum
noi înşine I-am putea face impresie bună lui Dumnezeu, ci este numai prin voia lui Dumnezeu, prin care Pavel, în fraza
precedentă, spune că a fost făcut apostol. Ce s-a întâmplat când Pavel a fost făcut apostol? Dumnezeu a intervenit şi l-a
pus pe Pavel deoparte de la ceea ce făcea pentru ceea ce Dumnezeu dorea ca el să facă. Acelaşi lucru se petrece şi în
mântuire. Dumnezeu intervine şi ne pune deoparte de la ceea ce făceam pentru noi, de la preocupările noastre, pentru
slujba Sa sfântă.

Puteţi observa lucrul acesta dramatizat în diferite locuri din Biblie. În Vechiul Testament, în cartea Exod, Moise
este instruit la un moment dat să sfinţească altarul şi ligheanul de aramă care ţineau de cortul evreilor. Atunci când le-a
sfinţit, sau le-a făcut sfinte, nu înseamnă că, într-un anume fel, el a făcut ca materialul din care era construit ligheanul
sau pietrele folosite la construirea altarului să fie mai sfinte. Nu poţi face ca obiectele fără viaţă să fie sfinte. Sensul este
că Moise trebuia să pună aceste obiecte deoparte pentru o uzanţă sacră. Înainte de asta ele erau doar nişte pietre. Acum
ele trebuiau să alcătuiască un altar, iar acest altar trebuia să fie folosit în slujba lui Dumnezeu.

În acest sens erau sfinţi oamenii din Efes care crezuseră în Hristos. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine.
De aici rezultă că ei trebuie, prin definiţie, să aibă un fel de ruptură radicală cu lumea. Aceasta nu înseamnă că erau luaţi
din lume. Nu acesta este modul în care lucrează Dumnezeu. Dumnezeu ne lasă în lume ca să lucrăm pentru El. Însă, într-
un adevărat sens al cuvântului, Pavel a vrut să spună că ei nu erau ai lumii. Adică în sensul că ei au rupt-o cu lumea, în
sensul că ei au noi priorităţi, un nou Domn, o nouă ordine de zi. Şi pe deasupra tuturor, în sensul că ei fac parte dintr-o
nouă societate. Iar ei erau conştienţi de aceste lucruri.

Putem spune, aplicând aceste lucruri, că dacă nu eşti conştient de o ruptură radicală cu lumea astfel încât
acum Isus este Domnul tău mai degrabă decât duhul acestei vremi şi dacă nu eşti conştient că ai o nouă ordine de zi şi
un nou set de priorităţi şi că aparţii unei noi societăţi, atunci nu eşti creştin. Pentru că, priveşte, Pavel le scrie tuturor
sfinţilor din Efes şi ceea ce spune este că toţi care sunt creştini în Efes sunt sfinţi şi toţi sfinţii sunt creştini. Pur şi simplu
nu există o altă cale.

Spuneam mai devreme că acest cuvânt, deşi se referă în primul rând la a fi pus deoparte pentru Dumnezeu,
totuşi are conotaţii etice. Şi mă întorc la această idee acum deoarece rezultă că dacă Isus ne-a pus de-o parte faţă de lume
şi dacă viaţa Sa este înăuntrul nostru astfel încât El ne conduce, atunci noi suntem gata să începem să trăim aşa cum a
trăit El în lume. Acesta este un mod de a spune că un sfânt va fi din ce în ce mai sfânt. Vedeţi, un creştin este o persoană
care a fost pusă de-o parte de Dumnezeu însă care, chiar prin faptul că a fost pusă de-o parte de Dumnezeu, acum trăieşte
pentru Dumnezeu în acest veac ticălos.

Al doilea termen este credincios. Şi acest termen are, de asemenea, două sensuri. În primă instanţă, acest
cuvânt, "credincios", înseamnă a practica credinţa. Un creştin este o persoană care practică credinţa, adică, care crede
Evanghelia. Când discutăm despre credinţă în sensul acesta nu discutăm despre un lucru superficial. Discutăm despre
ceva ce schimbă vieţi. În mod general, când definim credinţa spunem că aceasta, în sens biblic, în întregul sens biblic
mântuitor, are trei elemente.

Există un element intelectual, deoarece nu poţi avea credinţă chiar în nimic. Credinţa are conţinut. Trebuie să
înţelegi lucrul pe care eşti chemat să-l crezi. Prin urmare, este esenţial ca Evanghelia să fie proclamată. Până ce cuvântul
nu este proclamat, pentru ca oamenii să-l audă şi să-l înţeleagă, până atunci credinţa nu este posibilă. Însă credinţa nu
este doar înţelegere intelectuală. Al doilea element este cel emoţional, sau elementul inimii. Aceasta înseamnă că atunci
când auzim Evanghelia - care nu este doar ceva incidental, ceva adevărat dar ceva care poate nu este chiar atât de
important, ci este mai degrabă aceea care transformă vieţi, aceea care are de-a face cu moartea chiar a Fiului lui
Dumnezeu pentru mine, un păcătos - aceasta trebuie, dacă o înţeleg cu adevărat, să aibă efect asupra mea la un nivel
foarte profund. Şi astfel, credinţa implică acel răspuns al inimii faţă de Evanghelie. Apoi, al treilea element este
elementul angajamentului personal. Pentru că atunci când înţeleg că Dumnezeu Şi-a trimis propriul Fiu, pe Isus Hristos,

Page 5 of 150
să moară pe cruce pentru mine, recunosc că singurul răspuns potrivit la acest fapt este credinţa mea în El, prin care Îl
primesc în mod personal drept Mântuitorul meu. Este corect să spui că nimeni nu este creştin dacă nu este credincios în
acel sens. Iar punând-o într-o altă formă, putem spune, contrar, că toţi care-şi practică credinţa în acest sens sunt creştini
adevăraţi.

Şi totuşi, există şi acel al doilea sens. A fi credincios nu înseamnă doar să-ţi practici credinţa, înseamnă şi să
fii plin de credinţă sau să perseverezi în credinţă, sau cum spunem în mod familiar: "a păstra credinţa". Înseamnă să
perseverezi până la sfârşit. Şi astfel, creştinul, observaţi, nu este doar o persoană ce-şi practică credinţa în Isus Hristos
şi se angajează pe sine faţă de El, ci este de asemenea o persoană care continuă să trăiască în această credinţă,
perseverând până la sfârşit deoarece Dumnezeu este la lucru. Dumnezeu, Cel Care este imuabil (neschimbător), este la
lucru în viaţa acelei persoane. Este corect să spui că oricare care nu perseverează nu este creştin şi că toţi care
perseverează sunt creştini şi că toţi creştinii perseverează.

A treia expresie este "în Hristos Isus". Este o expresie dificilă. Este atât de dificilă încât Biblia însăşi trebuie să
folosească imagini pentru a ne ajuta s-o înţelegem. Biblia foloseşte imaginea unui templu în care Hristos este piatra din
capul unghiului iar noi suntem celelalte pietre; foloseşte imaginea unui trup în care El este capul iar noi suntem celelalte
mădulare. Biblia mai foloseşte imaginea viţei şi a mlădiţelor, în care Hristos este viţa iar noi suntem mlădiţele; apoi
imaginea căsătoriei în care Isus este mirele iar noi mireasa. Toate acele imagini! O idee foarte importantă! Această
expresie: "în Hristos" sau "în El", sau echivalentul ei, apare de nouă ori numai în această secţiune care urmează din
Efeseni - versetele de la trei la paisprezece. Iar cu totul, apare de 164 de ori în scrierile lui Pavel. Este atât de importantă
această expresie încât imediat mai târziu, în Efeseni, Pavel spune chiar că faptul de a fi în Hristos înseamnă că am fost
înviaţi în Hristos chiar dacă învierea noastră nu a avut încă loc. Pavel mai spune că am fost aşezaţi împreună cu El în
locurile cereşti, în Hristos Isus, chiar dacă noi nu suntem încă în ceruri. Vom studia acest lucru mai în amănunţime însă
permiteţi-mi să spun aici că fie că înţelegem, fie că nu înţelegem acest lucru, şi probabil că nu-l înţelegem pe deplin,
unirea cu Hristos este, totuşi, într-un sens, tocmai ansamblul mântuirii.

Acum, ultima frază a acestei introduceri a lui Pavel la epistolă vorbeşte despre: "har şi pace de la Dumnezeu,
Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos." Daţi-mi voie să o leg de ceea ce am spus deja, referitor la acest lucru. Când
Pavel le scrie acestor creştini el nu le scrie unor creştini care nu erau în vreun loc anume, ci le scrie unor creştini care
erau aici, în această lume; în cazul acesta, în Efes, chiar în locul unde li se cerea să aducă o mărturie despre Isus Hristos.
Iar Efesul, aşa cum am observat, avea o cultură materialistă, seculară, pâgână, şi orientată spre sexualitate. Exact ca
propria noastră cultură. Poţi spune: era Efesul materialist? Oraşele noastre sunt materialiste. Era Efesul păgân? Oraşele
noastre sunt păgâne.

Tot ceea ce ar putea fi spus despre acel mare oraş păgân sunt valabile pentru propriul nostru oraş. Ne dăm
seama, prin urmare, că dacă Pavel le scrie creştinilor care se aflau într-un loc ca acela, spunându-le cum să trăiască şi
de ce ar trebui să trăiască în felul acela, el de asemenea ne scrie şi nouă pentru a ne spune cum ar trebui să trăim şi de
ce ar trebui să trăim aşa. Şi ne întrebăm: "cum am putea să facem acest lucru într-un asemenea mediu?" Răspunsul, care
se află tocmai la începutul cărţii, este acela că putem prin harul lui Dumnezeu. Tu şi cu mine ne uităm la cultura în care
trăim, ne lustruim armura, ne punem pălăria de sfinţi, ne năpustim afară şi spunem: "suntem gata să schimbăm lumea."
Ne vom da sema, destul de repede, că nu suntem pe cale de a schimba lumea. Lumea este pe cale de a ne schimba. Iar
noi suntem pe cale de a deveni exact ca ea, prinşi în mrejele păcatelor ei. Însă dacă ne bizuim pe harul lui Dumnezeu,
dacă creştem în cunoaşterea lui Hristos Isus, Cel Care este centrul Evangheliei, atunci, prin voia lui Dumnezeu, puterea
lui Dumnezeu va fi în noi. Iar noi vom fi capabili să trăim într-un mod victorios şi care aduce glorie Numelui Său, care
este cel mai sfânt.

2. BINECUVÂNTAȚI CU TOT FELUL DE BINECUVÂNTĂRI DUHOVNICEȘTI

EFESENI 1:3

Am descoperit că pe măsură ce anii au trecut am început, cred, să apreciez, la fel de mult, dacă nu chiar mai
mult decât alte lucruri, momentul în care poporul lui Dumnezeu Îi cântă imnuri. Şi aceasta deoarece în momentul în care

Page 6 of 150
cântă imnuri, comunitatea este, de fapt, implicată activ în glorificarea lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că predica şi
citirea Scripturii nu sunt importante. Evident că sunt. Noi învăţăm de la Dumnezeu prin acele lucruri. Însă dacă învăţăm
ceea ce trebuie de la Dumnezeu prin predică şi prin citirea Scripturii, înseamnă că vom dori să-L lăudăm. Aceasta e, în
mod simplu, un fel de a spune că rezultatul doctrinei trebuie să fie doxologia.

Apostolul Pavel ştia în mod evident lucrul acesta. Uneori spunem, şi pe bună dreptate, când facem schiţe
sumare ale epistolelor lui Pavel că, general vorbind, epistolele sale se împart în două. Există o parte de învăţătură, la
început, şi o parte de aplicare, care vine pe urmă. Cu alte cuvinte, este credinţă şi viaţă, doctrină şi datorie. Însă adesea
trecem cu vederea faptul că, cu mult înainte ca Pavel să ajungă în scrisorile sale la secţiunea în care aplică doctrinele, se
pare că sufletul său izbucneşte spontan în laudă la adresa lui Dumnezeu pentru toate lucrurile măreţe pe care Dumnezeu
le-a făcut pentru el. Găsim lucrul acesta, de exemplu, în Epistola către Romani unde multe doctrine importante sunt
menţionate chiar la început, în primul capitol, iar Dumnezeu este lăudat pentru acele mari adevăruri. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în 2 Corinteni, în Filipeni, pe scurt în Galateni, în Coloseni, sau în oricare dintre celelalte epistole. Oricum,
dintre toate cărţile în care Pavel urmăreşte acest tipar, cred că niciunde nu face acest lucru prin secţiuni mai mari şi cu
o profunzime mai mare ca în Epistola către Efeseni. Pavel face o scurtă introducere în versetele 1 şi 2 şi apoi începe cu
versetul 3, continuând până în versetul 14 să-şi verse pur şi simplu sufletul în laudă la adresa lui Dumnezeu pentru
multele Sale binecuvântări. Iar apoi, de la acel punct, începând cu versetul 15, începe să se roage, pe baza a ceea ce deja
şi-a reamintit, pentru cei cărora le scrie.

Este o secţiune interesantă a cărţii. O singură frază vorbeşte despre un singur lucru. În multe dintre versiunile
englezeşti versetele de la 3 la 14 sunt împărţite deoarece nu putem citi paragrafe care sunt atât de lungi şi, în acelaşi
timp, să şi înţelegem despre ce este vorba. Astfel, veţi găsi că în multe dintre versiunile pe care le citim paragraful este
împărţit prin semne de punctuţie. Însă în limba greacă, în care a scris Pavel, versetele de la 3 la 14 sunt o singură frază.
Ceea ce înseamnă că Pavel pur şi simplu începe, în versetul 3, să-L laude pe Dumnezeu enumerând multele Sale
binecuvântări, iar pe măsură ce începe să le enumere ele încep să-i iasă din gură una după alta, adăugând frază după
frază şi doctrină după doctrină într-o încercare de a exprima minunăţia acestei mântuiri măreţe pe care o avem în Isus
Hristos.

Comentatorii înşişi, par a se întrece unul pe altul în a lăuda calitatea acestui paragraf. Unul dintre comentatori
îl numeşte poarta magnifică a epistolei. Un altul îl numeşte un lanţ de aur cu multe inele. Un al treilea îl numeşte un
caleidoscop de lumini orbitoare şi de culori schimbătoare. John Stott, care enumeră aceste descrieri, precum şi altele
făcute acestui paragraf, le rezumă în felul următor: "O poartă, un lanţ de aur, un caleidoscop, un bulgăre de zăpadă, un
cal de cursă, o uvertură de operă, zborul unui vultur; toate aceste metafore descriu, fiecare în felul ei, impresia de culoare,
mişcare şi grandoare pe care o lasă fraza în mintea cititorului." Şi totuşi, nu numai culoarea şi mişcarea sunt cele cu care
ne confruntăm în acest paragraf. Sunt de asemenea acele măreţe doctrine care apar una după alta. Aceste doctrine sunt
toate relaţionate una la alta gramatical şi teologic.

Am spus că în cele mai multe dintre versiunile englezeşti acest paragraf este împărţit, ceea ce nu reflectă
realitatea. În limba greacă este o singură frază. Şi totuşi, deşi este o singură frază în greacă, există un scop real şi cred,
înţelepciune, în faptul că paragraful este împărţit, nu numai pentru a fi mai uşor de citit ci, în cazul versetului 3, pentru
a scoate în evidenţă acest verset faţă de tot ceea ce urmează. Pentru că versetul 3 este un verset-titlu, o afirmaţie aşezată
la începutul acestei secţiuni care vorbeşte cu adevărat despre ceea ce urmează. Ea spune: "Binecuvântat să fie Dumnezeu,
Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti,
în Hristos."

Pavel doreşte să vorbească despre aceste binecuvântări şi doreşte să-L laude pe Dumnezeu pentru ele. Însă
aici, la început, el rosteşte laudă şi spune că, deşi paragraful său este pe cale de a detalia unele dintre aceste binecuvântări,
el doreşte să arate că am primit TOT FELUL de binecuvântări duhovniceşti prin lucrarea lui Dumnezeu realizată în Isus
Hristos, mântuitorul nostru. Este necesar să ne uităm cu atenţie la cuvântul "duhovnicesc", deoarece acest cuvânt poate
fi folosit în multe şi diferite feluri. În contextul de faţă ar putea fi folosit în două feluri. Poate însemna că aceste
binecuvântări vin la noi prin intermediul Duhului Sfânt. Da, Duhul Sfânt este vehiculul sau agentul care pune în inimile
noastre aceste binecuvântări. Şi aceasta, bineînţeles, este adevărat. Când ne uităm la versetele de la 11 la 14, unde este
menţionat Duhul Sfânt, înţelegem că, probabil, această idee o are Pavel în minte. Cu siguranţă, aceste versete vorbesc
despre modul în care aceste lucruri ne sunt aplicate prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Al doilea lucru care poate însemna cuvântul "duhovnicesc" se referă la faptul că Pavel a avut în minte ceea ce
este duhovnicesc ca opunându-se la ceea ce este material sau materialist. Citind acest verset eu cred că, din pricina
expresiei: "în locurile cereşti", care apare şi ea în verset, ceea ce are Pavel într-adevăr în minte este al doilea sens. Primul

Page 7 of 150
sens este adevărat. Aceste binecuvântări vin la noi prin intermediul Duhului Sfânt însă cred că atunci când Pavel spune
"Dumnezeu ne-a binecuvântat în locurile cereşti cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti" ceea ce vrea să spună este
că noi ar trebui să fim cei mai mulţumitori şi să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce are natură duhovnicească.

Acum, nu înseamnă că Dumnezeu nu ne binecuvântează şi material. El face lucrul acesta. Domnul Isus Hristos,
în Predica de pe Munte, în acel pasaj măreţ împotriva îngrijorării şi anxietăţii (neliniştii), spune că Dumnezeu ne va
suplini toate nevoile. El poartă de grijă florilor de pe câmp şi păsărilor cerului. Isus a spus: "Priviţi, dacă Dumnezeu face
aceasta pentru flori şi pentru păsări, cu siguranţă El este capabil să vă poarte de grijă. Aşa că, nu vă îngrijoraţi, nu vă
frământaţi cu privire la acest lucru. Dumnezeu vă va suplini şi nevoile materiale." Apostolul Pavel a spus, în Epistola
către Filipeni: "Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos."
Cu siguranţă Dumnezeu suplineşte nevoile materiale.

Însă, vedeţi, ceea ce ar dori Pavel să ştim, atunci când îşi începe minunata Epistolă către Efeseni, este că oricât
de importante ar putea fi lucrurile materiale (şi avem tot dreptul să-I cerem lui Dumnezeu lucruri materiale, rugându-
ne: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", aşa cum ne-a învăţat Domnul Isus să ne rugăm), ele sunt
nesemnificative atunci când le comparăm cu binecuvântările noastre duhovniceşti. Vedeţi, dacă viaţa aceasta ar fi tot
ceea ce cunoaştem, lucru pe care lumea îl crede în general, deoarece nu are cunoştinţe despre o altă viaţă, care urmează,
dacă asta ar fi tot, atunci a pierde lucruri materiale ar fi cea mai mare tragedie, deoarece lucrurile materiale sunt tot
ceea ce există, iar dacă le-ai pierdut, ai pierdut totul. Însă dacă există un domeniu spiritual, dacă există viaţă după
mormânt, dacă există o eternitate, precum există şi timp, atunci ar fi posibil să pierzi aceste lucruri şi totuşi să te bucuri,
deoarece avem mântuirea sufletelor noastre. Şi astfel Pavel, aici, Îl laudă pe Dumnezeu pentru tot felul de binecuvântări
duhovniceşti, începând să enumere acele lucruri în care ar trebui să ne bucurăm.

Acum, haideţi să ne uităm la ele. Primul lucru despre care scrie Pavel este alegerea. Versetul 4: "În El,
Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui." Este interesant, nu-i aşa,
că prima dintre aceste mari doctrine despre care vorbeşte Pavel, este alegerea. Şi cu toate acestea este o doctrină despre
care, aşa cum ştim din viaţa evanghelică americană de astăzi, nu se prea vorbeşte. Cel puţin creează o dificultate în
minţile multor oameni iar predicatorii, aceia care lucrează cu aceste texte, nu doresc să aibă de-a face cu dificultăţi.
Astfel, impresia lăsată este aceea că dacă alegerea este adevărată iar Dumnezeu îi alege pe unii pentru mântuire şi
mântuirea este a Domnului, aşa cum se spune în cartea Iona (chiar şi în Vechiul Testament), atunci alegerea umană,
voinţa umană este oarecum distrusă. Sau, avem cel puţin scuza pentru o viaţă lipsită de evlavie deoarece, ei bine, dacă
Dumnezeu are de gând să ne mântuiască, El ne va mântui oricum; nu contează cum trăim, putem să-l slujim chiar şi pe
diavol, ştiind că în cele din urmă vom ajunge în cer.

Cu siguranţă, aceasta este o gravă deformare a doctrinei. Nu este în nici un caz ceea ce alegerea ne învaţă.
Vedeţi, când discutaţi despre prima dintre aceste probleme, relaţia dintre alegerea lui Dumnezeu şi voinţa umană, ceea
ce trebuie să înţelegeţi este că, în termenii voinţei noastre, chiar într-o stare de oameni ne-mântuiţi, voi şi eu facem, cu
siguranţă, alegeri. Problema, desigur, este că noi nu suntem vii faţă de Dumnezeu. Noi nu avem natura lui Isus Hristos
înăuntrul nostru şi, astfel, alegerile pe care le facem, departe de a fi alegeri călăuzite de Dumnezeu, sunt întotdeauna
alegeri împotriva Lui. Evanghelia este proclamată, dar noi nu avem nevoie de ea. Isus Hristos este înălţat dar noi nu
dorim ca Isus Hristos să fie înălţat. Noi dorim să fim noi înşine înălţaţi. Şi astfel, în exerciţiul liber al voinţei noastre
umane depravate fugim de Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă de fapt în cazul alegerii este că, prin alegere şi prin ceea ce
rezultă din ea, adică regenerarea bărbatului şi a femeii păcătoase, atunci când suntem înviaţi în Hristos noi, de fapt,
obţinem o capacitate de a face alegeri pe care n-am mai avut-o niciodată înainte. Observaţi, putem face alegeri însă
numai într-o zonă restrânsă, dar acum, pentru prima oară, deoarece avem o nouă natură, suntem capabili să-L alegem
pe Dumnezeu. Iar ceea ce până acum era indezirabil pentru noi, Dumnezeu, Cel Care doreşte să domnească peste noi şi
a cărui domnie nu o doriserăm, acum devine Tatăl ceresc iubitor, aşa cum Îl descrie Scriptura. Acum spunem: "Da, asta
este ceea ce dorim, asta este ceea ce avem nevoie, Acesta este Cel pe Care dorim să-L slujim." Astfel acum suntem dispuşi
să-L alegem aşa cum înainte eram încântaţi să-L respingem. Vedeţi, alegerea face acest lucru posibil. Iar dacă Dumnezeu
nu hotărăşte şi nu alege iar, pe baza acestei alegeri, nu regenerează, noi am fi dispuşi cu toţii să pierim prin propriile
noastre decizii libere.

A doua problemă are de-a face cu viaţa lipsită de evlavie. Aceasta este problema cu care Pavel se confrunta
adesea atunci când îşi predica evanghelia altor biserici, deoarece oamenii spuneau cam aşa: "Ei bine, dacă acest lucru
este adevărat, dacă mântuirea Îi aparţine în întregime lui Dumnezeu, atunci eu nu aş putea face nimic în această privinţă.
Dacă sunt mântuit, sunt mântuit. Dacă sunt pierdut, sunt pierdut. În acelaşi timp aş putea trăi pentru mine şi pentru
păcat şi să fac tot ceea ce doresc." Pavel ar spune: "Dacă asta este ceea ce simţi, atunci ai o bună dovadă a faptului că nu
eşti ales." Şi aceasta deoarece, observaţi, aici este spus că Dumnezeu, care ne-a binecuvântat în locurile cereşti, ne-a ales

Page 8 of 150
în El înainte de întemeierea lumii (pentru ce?) ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. Aceeaşi voie electivă a lui
Dumnezeu care determină faptul că urmăm să fim în Hristos este de asemenea focalizată asupra sfinţirii noastre. Astfel,
tu întrebi: "Ei bine, cum pot să ştiu dacă sunt ales?"

În mod fundamental, singurul răspuns depinde de faptul dacă trăieşti o viaţă sfântă şi fără prihană. Poţi spune:
"Cred ceea ce trebuie." Acelaşi lucru îl fac şi demonii. Poţi spune: "Frecventez biserica." Mulţi oameni nemântuiţi fac
acelaşi lucru. Vedeţi, singura cale prin care poţi şti dacă eşti ales depinde de faptul dacă alegerea ta de către Dumnezeu
conduce la ceea ce Îl onorează, şi anume o viaţă de sfinţenie. Pentru aceasta ne-a ales El.

Al doilea lucru pe care Pavel îl menţionează se află în versetul 5. Adopţia (Înfierea). Pavel spune: "În dragostea
Lui ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale". Adopţia este una dintre cele
mai mari binecuvântări ale vieţii creştine deoarece aceasta înseamnă că, în timp ce înainte eram înstrăinaţi de
Dumnezeu, acum, prin harul Său, suntem aduşi în propria Sa familie şi avem toate privilegiile care decurg din relaţiile
existente în sânul acestei familii. Unul dintre privilegii este acela de a fi, aşa cum Pavel spune în al cincilea capitol din
Romani, moştenitori cu Dumnezeu şi co-moştenitori cu Isus Hristos.

O altă binecuvântare a relaţiilor din sânul acestei familii este capacitatea de a aduce cererile noastre înaintea
lui Dumnezeu în rugăciune, ca un copil - un fiu sau o fiică - către un Tată şi să ştim nu numai că aceste rugăciuni sunt
auzite, ci şi că ni se va răspunde la ele în conformitate cu înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu. Aceasta este o mare
binecuvântare. Iar când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru toate binecuvântările duhovniceşti pe care le avem în locurile
cereşti nu trebuie să uităm de adopţia noastră. Aceasta pentru a deveni fii şi fiice ale Celui Atotputernic.

Al treilea lucru pe care îl menţionează Pavel este răscumpărarea. O găsiţi în versetul 7: "În El avem
răscumpărarea prin sângele Lui." Dintre toţi termenii care fac referire la mântuirea noastră, răscumpărarea este probabil
cea mai îndrăgită de minţile şi conştiinţele creştinilor deoarece se referă la ceea ce Domnul Isus Hristos Însuşi a făcut în
mod direct pentru noi. Când discuţi despre justificare (îndreptăţire), discuţi despre un termen legal, cum Dumnezeu, ca
Judecător, ne declară drepţi în faţa legii. Aceasta este foarte semnificativ însă nu ne atinge atât de mult precum o face
răscumpărarea. Când discuţi despre ispăşire, discuţi despre ceea ce Isus face relaţionat la Dumnezeu Tatăl. El înlătură
mânia lui Dumnezeu. Aceasta este important însă nu ne vorbeşte în mod atât de direct. Când discuţi despre
răscumpărare, discuţi despre Isus Hristos, despre preţul propriului Său sânge, despre cum ne-a eliberat prin moartea Sa
de robia păcatului şi a morţii pentru a-L putea sluji pe El. Nu doar că a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu murind în
locul nostru. Acest lucru este minunat. Acesta este miezul a ceea ce dorim să spunem când discutăm despre ispăşirea
substituitoare. Însă nu este doar aceasta. Înseamnă că Isus, prin moartea Sa, ne eliberează de păcat. Ne dă o nouă natură
astfel încât să fim capabili să trăim pentru El. Să trăim o viaţă sfântă, care este o viaţă de mare bucurie şi fericire.

Al patrulea lucru despre care vorbeşte Pavel este iertarea. El o leagă foarte strâns de răscumpărare, spunând
în versetul 7: "În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor." Însă iertarea nu este chiar acelaşi lucru cu
răscumpărarea. Răscumpărarea înseamnă să fii eliberat din sclavia păcatului prin moartea lui Isus Hristos. Iertarea
înseamnă a avea toate acele păcate pe care le-am comis înaintea lui Dumnezeu spălate şi înlăturate din palmaresul nostru
astfel încât, în cel mai strict sens, Dumnezeu să nu-Şi mai aducă aminte de ele împotriva noastră. În Ieremia se spune:
"Le voi ierta păcatele şi nu-Mi voi mai aduce aminte de fărădelegile lor." Mulţi oameni trec prin viaţă având pe umeri
povara păcatelor neiertate. Şi aceasta îi apasă. Se simt vinovaţi şi pe bună dreptate. Ei nu se pot elibera prin propriile
puteri. Atunci când ne apropiem de această problemă a iertării, aşa cum ne este ea oferită de către Dumnezeu, descoperim
că iertarea este eliberatoare în sine deoarece, ei bine, dacă Dumnezeu nu are nimic împotriva noastră, dacă Dumnezeu
iartă, atunci cine ar putea să aducă vreo acuzaţie împotriva noastră? Aceasta este într-adevăr o mare binecuvântare.

Al cincilea lucru despre care vorbeşte Pavel este descoperirea planului lui Dumnezeu în Isus Christos. Versetul
9: "Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la
îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe
pământ." Dintre toate lucrurile despre care vorbeşte aici, Pavel pare a atinge cel mai înalt vârf al admiraţiei şi al laudei
atunci când vorbeşte despre descoperirea acestui măreţ plan. Şi anume că toate lucrurile urmează să fie aduse împreună,
într-o anume zi, spre a fi supuse lui Isus Hristos. Cred că admiraţia lui Pavel este cauzată de faptul că el era conştient că
trăieşte într-o lume ruptă şi fărâmiţată. Pavel cunoştea toate problemele pe care le avea Imperiul Roman. Făcea parte
din trei culturi. Vorbea greceşte. Era evreu. Trăia într-o societate romană. Şi mai era conştient, într-o lume ca aceea, că
romanii erau împotriva grecilor, evreii împotriva neamurilor, aristocraţii împotriva oamenilor de rând, iar bogaţii
împotriva săracilor. El a văzut toate acele dificultăţi şi, aşa cum fac foarte mulţi oameni din lumea seculară, chiar şi în
vremea noastră, el a recunoscut că fără harul lui Dumnezeu nu există nici o soluţie la acele probleme. Şi iată că aici avem
descoperirea propriei soluţii a lui Dumnezeu. Şi anume, că într-o bună zi, Dumnezeu Însuşi va aduce împreună toate

Page 9 of 150
lucrurile în supunere faţă de Isus Hristos. Cu alte cuvinte, Dumnezeu urmează să le aducă împreună în felul în care erau
înainte de căderea omului, când păcatul a intrat în lume. În acele zile totul era în armonie, deoarece exista o singură
voie, voia lui Dumnezeu Tatăl, şi fiecare - îngerii, Adam şi Eva, aşa cum au fost ei creaţi de la început - era bucuros să
împlinească voia lui Dumnezeu. Apoi a intrat păcatul în lume, rezultând împărţirile, rupturile, conflictele, rivalităţile,
certurile şi toate celelalte lucruri care se petrec în timpurile noastre. Pavel spune că acum Dumnezeu ne-a descoperit că
are de gând să aducă toate lucrurile înapoi împreună, în ascultare de Hristos. El a scris despre acest lucru şi în Filipeni
capitolul 2. El a spus: "Dumnezeu I-a dat un nume care este mai presus de orice nume pentru ca în numele lui Isus să se
plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ, şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui
Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul."

Ne apropiem de sfârşitul paragrafului şi de încă două binecuvântări. Una este pecetea Duhului Sfânt. Pecetea
(sigiliul) este ceva ce pui pe un document pentru a-l autentifica. Iar Pavel spune că acest lucru este Duhul Sfânt pentru
noi. Este pecetea lui Dumnezeu pusă pe promisiunile Lui. Dumnezeu ne dă aici lucrurile de care ne bucurăm acum. Există
însă promisiuni care privesc viaţa viitoare şi de care încă nu ne bucurăm. Însă Duhul Sfânt este pecetea lui Dumnezeu
care garantează că acele promisiuni vor fi împlinite pe deplin în viaţa care va veni.

Ultimul lucru pe care îl menţionează Pavel este o moştenire care ne este lăsată nouă şi a cărei arvună este
Duhul Sfânt. Observaţi, Duhul Sfânt, care ne este dat, nu este doar o pecete. Nu este doar autentificarea lui Dumnezeu
că promisiunile Lui sunt adevărate şi că vor fi împlinite. Duhul Sfânt este de asemenea acontul pentru acele promisiuni.
Este asemenea acontului pentru o casă. Este o arvună. Un lucru care garantează restul de plată însă care este, el însuşi,
parte a plăţii. Totuşi El spune că faptul că posedăm Duhul Sfânt acum şi faptul că Duhul Sfânt ne posedă, este o gustare
anticipată a gloriei depline care urmează să vină.

Ei bine, aveţi o privire de ansamblu. Pavel Îl laudă pe Dumnezeu pentru că ne-a binecuvântat în locurile cereşti
cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti. El a menţionat şapte dintre acestea. Însă luaţi seama la faptul că fraza
împărţită în versete pe care o studiem spune nu numai că Dumnezeu ne-a binecuvântat în locurile cereşti cu tot felul de
binecuvântări duhovniceşti, ci şi că El ne-a binecuvântat în Hristos. Adică, doar în Isus. Acesta este locul unde pot fi
găsite aceste binecuvântări. O, este adevărat că Dumnezeu, aparte de harul şi dragostea Sa măreaţă, are ceea ce, în
teologie este numit harul comun. Este un fel de binecuvântare legată, în special, de lucruri materiale, de viaţă, de sănătate
şi tot ce ţine de acest gen de lucruri, care se aplică în mod general la bărbaţi şi femei în această lume căzută. Isus Însuşi
a vorbit despre acest fapt când a spus că "Dumnezeu Îşi trimite ploaia la fel şi pentru cei drepţi ca şi pentru cei nedrepţi."
Este adevărat. Există binecuvântări comune. Există o experimentare universal valabilă a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Însă
nu despre asta vorbeşte Pavel aici. Aici Pavel vorbeşte despre lucruri spirituale. Despre acelea care ţin de mântuire.
Acelea care au de-a face cu relaţia dintre noi şi Dumnezeu. Iar Pavel spune despre acelea că nu sunt lucruri generale.
Acelea sunt binecuvântări care vin în Hristos, numai în Hristos.

Observaţi, în Hristos avem toate lucrurile. Aparte de Hristos, sigur, putem câştiga întreaga lume însă la urmă
vom pierde, pentru că ne vom pierde sufletul. Ce înseamnă să fii fără Hristos? Pavel vorbeşte despre acest lucru imediat
în capitolul următor. El spune: "Aduce-ţi-vă aminte că atunci când eraţi fără Hristos voi nu aveaţi drept de cetăţenie în
Israel. Eraţi străini faţă de legămintele făgăduinţei. Eraţi fără speranţă şi fără Hristos în lume." Fără Isus Hristos, dacă
nu suntem în El, totul este suferinţă. Însă, pe de altă parte, dacă suntem în Hristos, atunci totul este binecuvântare aici,
iar în eternitate şi mai mult.

Jean Calvin a rezumat acest lucru în mod înţelept. El a spus: "Orice s-ar întâmpla cu noi să ne asigurăm
întotdeauna că avem un bun motiv să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru. Chiar dacă suntem săraci şi suferinzi în această
lume, fericirea cerului este suficientă pentru a ne linişti, pentru a îndulci toate necazurile şi durerile noastre şi pentru a
ne da o asemenea mulţumire încât să putem, în ciuda greutăţilor, să avem gurile deschise pentru a-L binecuvânta pe
Dumnezeu căci se arată atât de binevoitor şi de generos faţă de noi încât ne adoptă ca şi copii ai Săi şi ne arată că
moştenirea care a fost cumpărată pentru noi cu sângele singurului Său Fiu este pregătită pentru noi iar noi nu o putem
pierde, înţelegând că mergem spre ea cu o statornicie a credinţei care este adevărată şi de neînvins." Apoi Calvin
concluzionează, şi eu cred că foarte înţelept, spunând: "Fie ca Dumnezeu să binevoiască să ofere acest har nu numai
nouă, ci tuturor oamenilor."

3. ALEȘI ÎN EL
EFESENI 1:4-6

Page 10 of 150
 Un lucru minunat ce poate fi spus, în conformitate cu ceea ce zice Pavel în Efeseni 1:3, este acela că Dumnezeu
ne-a binecuvântat în locurile cereşti cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în Hristos. Insă imediat ce ni se spune
acest lucru am dori să întrebăm cum se întâmplă că aceste binecuvântări duhovniceşti vin la noi. Pavel le numeşte
duhovniceşti. El mai spune că sunt în locurile cereşti. Problema care se iveşte este că noi nu suntem nici duhovniceşti şi
nici nu ne aflăm în locurile cereşti. Ne aflăm pe pământ. Astfel, ne întrebăm cum intrăm în contact cu aceste
binecuvântări şi cum intrăm, de fapt, în posesia lor. La aceste întrebări răspunde Pavel în Efeseni 1:4-6. El spune că totul
se petrece prin actul suveran al lui Dumnezeu, adică prin alegerea lui Dumnezeu. Spune în felul următor: "În El,
Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,
ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe
care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui."

În acord cu aceste versete, şi cu multe altele în cuprinsul Cuvântului lui Dumnezeu, comoara spirituală ne este
dăruită pentru nici un alt motiv decât acela că lui Dumnezeu Îi face plăcere să ne-o dăruiască. Această doctrină a alegerii,
pe care Pavel o introduce aici la începutul cărţii, este o problemă pentru mulţi. Aş dori să ne ocupăm cu unele dintre
problemele pe care oamenii le au referitor la doctrina alegerii. Înainte de aceasta trebuie să ne uităm la această doctrină
într-un mod mai general, adică în termenii diferitelor opţiuni care există referitor la doctrina alegerii. În principal sunt
trei.

Prima opţiune este o negare completă şi directă a alegerii. Adică, pur şi simplu o respingere a faptului că
aceasta ar fi o doctrină validă pentru creştini. Argumentul ar fi acesta: "Nu spunem că Dumnezeu nu-Şi exercită harul
în mântuirea bărbaţilor şi a femeilor. Negarea alegerii nu este în mod necesar negarea harului." Mai departe: " cu
siguranţă Dumnezeu Îşi arată harul descoperindu-ni-Se, aşa cum o face în natură. Dumnezeu Îşi arată mai mult harul
prin faptul că ni Se descoperă în mod personal, lucru pe care L-a făcut în Isus Hristos. Dumnezeu Îşi arată harul prin
explicarea căii mântuirii în Scripturi. Dumnezeu Îşi arată harul chiar prin faptul că trimite bărbaţi şi femei cu Evanghelia
lui Hristos la o lume depravată căreia să-i proclame calea mântuirii". Toate aceste lucruri sunt minunate. Toate acestea
vorbesc despre har. "Dar...", spun cei ce obiectează la alegere, "harul se opreşte aici".

Oferta este făcută, mântuirea este oferită însă mântuirea unei persoane depinde nu de Dumnezeu, ci de fiinţele
umane şi, probabil, de alegerea binelui sau, probabil, de capacitatea de exercitare a credinţei pe care, în conformitate cu
această teorie, fiinţele umane o posedă. Evanghelia este predicată însă răspunsul nostru faţă de Evanghelie este, în cele
din urmă, nu ceva ce face Dumnezeu, ci ceva ce vine din propria noastră minte şi inimă. Aceasta este, desigur, o negare
a alegerii. Forţa acestei poziţii este aceea că ea ne apare în termenii a ceea ce noi vrem să credem despre abilităţile
noastre naturale. Cu toţii dorim să credem că suntem la cârma lucrurilor, inclusiv a celor spirituale. Însă problema este
că această poziţie vine în opoziţie cu învăţătura explicită a Scripturii. Şi aceasta deoarece, dacă este vreun lucru clar când
începi să te uiţi la această doctrină în Biblie, acesta este că Biblia, fie că ne place sau nu, învaţă despre alegere.

A doua opţiune este să admiţi alegerea dar s-o înţelegi ca fiind bazată pe o cunoaştere mai dinainte. Aceasta
pare a fi o poziţie de compromis. Ar suna în felul următor: cu siguranţă Dumnezeu alege pentru mântuire, deoarece
Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă aşa. Însă această alegere a Lui este bazată pe ceva ce Dumnezeu prevede în oamenii
cărora le este predicată Evanghelia. El prevede, probabil, credinţă, anume că ei vor crede, astfel că El Îi alege pentru
mântuire pe baza credinţei lor. Sau El prevede în ei un bine ce poate fi valorificat şi adus la maturitate şi astfel îi alege
pe baza acelui bine. Sau El prevede că aceştia vor face o alegere corectă, o alegere pentru evlavie în detrimentul unei
alegeri pentru lipsa de evlavie şi astfel îi alege pe baza acelei alegeri.

Aceasta este teoria. Dificultatea, cea dintâi dificultate evidentă, în legătură cu această opţiune este că dacă în
felul acesta este definită alegerea, atunci cu greu mai este vrednică de apelativul "alegere". Pentru că această opţiune nu
tratează în nici un caz alegerea cuiva de către Dumnezeu, ci alegerea noastră de către noi. Nu este o problemă de
predestinarea lui Dumnezeu, ci de predestinarea noastră. Noi suntem cei care decidem. Astfel, în acest sistem, Dumnezeu
aşteaptă după deciziile noastre. O, e posibil că El a hotărât din eternitate pe baza cunoaşterii Sale mai dinainte, însă
decizia noastră o precede pe a Lui.

Cealaltă opţiune, cea care este crucială, este următoarea. Dacă inimile noastre sunt într-adevăr atât de
împietrite şi duhurile noastre atât de moarte precum declară Biblia, atunci ce bine posibil ar putea Dumnezeu prevedea
în cei cărora le este vestită Evanghelia. Vedeţi, dacă ar fi posibil să spunem că persoanele cu voinţă liberă pot să-şi
exercite acea calitate bună care este credinţa, atunci aceştia nu sunt depravaţi, aşa cum îi numeşte Biblia. Înseamnă că
există o fărâmă de bine în ei. Dacă, pe de altă parte, ei sunt atât de depravaţi spiritual precum Biblia spune că sunt, atunci
Dumnezeu ar putea aştepta un milion de ani pentru ca fiinţele umane să facă ceva care să le conducă în direcţia mântuirii
însă va aştepta în van, deoarece acest lucru nu se va întâmpla.

Page 11 of 150
 Un alt mod de a spune acelaşi lucru este să discutăm despre depravare şi să punem următoarea întrebare:
"Cât de adânc au căzut bărbaţii şi femeile, atunci când au căzut?" Adică, atunci când Adam şi Eva au păcătuit, cât de grav
a fost păcatul lor şi cât de mult s-a extins depravarea? Biblia spune că suntem morţi în păcate şi în fărădelegi. Cât de
mult bine poate să facă un om mort? Biblia spune că nu este nimeni care să-L caute pe Dumnezeu. Dacă noi nu-L căutăm
pe Dumnezeu, cum ar putea fi posibil să credem în El atunci când se predică Evanghelia? Isus a spus: "Nimeni nu poate
veni la Mine dacă nu este atras de Tatăl Care M-a trimis". Iar dacă Tatăl, Care L-a trimis pe Hristos, mai întâi trebuie să
atragă, atunci aceasta se numeşte alegere şi nu capacitate umană. Este scris în Geneza că Dumnezeu a văzut cât de mare
a ajuns răutatea omului pe pământ şi că fiecare înclinaţie a gândurilor inimii sale era întotdeauna numai spre rău. Astfel
că întreb: Ce bine ar putea vedea Dumnezeu în nişte inimi care sunt moarte în păcate şi în fărădelegi şi a căror înclinaţie
este numai spre rău tot timpul? Ce bine ar putea Dumnezeu anticipa (aştepta) de la oameni care nu pot să vină la El şi
care nici măcar nu-L caută până când nu îi atrage El mai întâi spre El Însuşi? Dacă aşa stau lucrurile, precum o spune
Biblia, atunci singura cale prin care orice bărbat sau femeie pot fi mântuiţi vreodată este ca Dumnezeu, mai întâi de
toate, din propria Sa iniţiativă, să se apropie de ei în Isus Hristos, să le ofere calea prin care pot fi mântuiţi şi apoi, prin
lucrarea Duhului Sfânt, să le deschidă ochii orbi pentru a vedea adevărul Evangheliei, să le regenereze sufletele şi să le
transforme mintea astfel încât, prin voinţa lor recreată sau spirituală, ei să răspundă la Evanghelia care este predicată.
Fără această condiţie, fiecare dintre noi, în conformitate cu Scriptura, vom urma inevitabil propriul nostru drum.

A treia poziţie este exact aceasta. Anume că Dumnezeu alege, pur şi simplu, ca mântuirea să vină de la El de
la început şi până la sfârşit şi că dacă răspundem cu credinţă, ceea ce cu siguranţă trebuie să facem, este din cauză că
Dumnezeu lucrează mai dinainte, conducându-ne la a face acest pas. Iar ca rezultat, toată gloria este a lui Dumnezeu şi
nu a bărbatului sau a femeii care sunt depravaţi.

După cum am spus, sunt oameni care obiectează la aceste lucruri. Sunt multe obiecţii aduse. Alegerea, ca
doctrină, a fost enunţată de multă vreme şi, deoarece oamenilor nu le-a plăcut, au inventat o seamă de obiecţii pe
parcursul anilor. Daţi-mi voie să mă ocup doar de două dintre acestea. Prima se referă la faptul că alegerea, ca doctrină,
este arbitrară şi a doua la faptul că alegerea, dacă lucrurile stau aşa cum au fost prezentate, este nedreaptă.

Când oamenii critică această doctrină ca fiind arbitrară ceea ce doresc să spună este că ea nu este arbitrară
din punctul de vedere al oamenilor, ci din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu, din nici un motiv,
pur şi simplu alege pe unul şi îl abandonează pe celălalt. Această critică poate fi făcută de oameni care gândesc în felul
acesta: "Ei bine, dacă El alege să-l mântuiască pe unul şi nu pe celălalt, de ce nu ar putea să-l mântuiască pe celălalt şi
nu pe acel unul? De ce nu procedează, pur şi simplu, invers? Sau, de ce nu-i mântuieşte pe toţi? Sau, de ce nu mântuieşte
pe nimeni?"

Observ, imediat ce ajungem la acel punct, că atunci când începem să punem întrebarea: "De ce, dacă toate
acestea sunt arbitrare, Dumnezeu nu alege să nu mântuiască pe nimeni?", începem, de fapt, să găsim răspuns la această
întrebare. Deoarece, chiar în aceste versete din Efeseni, Pavel spune, vorbind despre alegerea lui Dumnezeu, că aceasta
este spre lauda slavei harului Său. Iar imediat ce începi să discuţi despre alegere, tu discuţi nu despre ceva ce este arbitrar,
ci despre ceva ce are un scop. Scopul lui Dumnezeu este să Se glorifice pe Sine prin mântuirea unora. "Ei bine, în regulă",
ar spune cineva, "dar de ce o face în felul acesta? Sunt de acord, trebuie să mântuiască măcar unul pentru a-Şi slăvi harul
însă, în cazul acesta, de ce nu-i mântuieşte pe toţi? Sau, de ce îi mântuieşte pe aceia pe care îi mântuieşte?".

Acestea sunt întrebări importante. Însă ceea ce vreau să susţin este că acestea sunt întrebări complet diferite
de acelea pe care ar trebui să le punem când vrem să aflăm dacă Dumnezeu este arbitrar în alegere. Când întrebăm de
ce Dumnezeu îl mântuieşte pe unul mai degrabă decât pe altul noi discutăm despre căile lui Dumnezeu şi ar trebui să
admitem foarte sincer că pur şi simplu nu avem răspuns la aceste întrebări. Putem avea păreri cu privire la motivul
pentru care Dumnezeu procedează în felul în care o face. Putem născoci teorii pentru a explica ce face Dumnezeu în
cadrul acestui întreg şi măreţ proces al alegerii şi al mântuirii, care este în cele din urmă sensul istoriei. Însă nu vom şti
cu adevărat aceste lucruri. Mai mult, la acest punct ceea ce spunem cu toţii şi ceea ce, în mod evident, ar trebui să
spunem, este că noi nu suntem Dumnezeu. Nu gândim în felul în are Dumnezeu gândeşte. Nu putem cunoaşte tot ceea
ce Dumnezeu cunoaşte. Iar când aveţi de-a face cu o străduinţă atât de grea precum este aceasta, este pe deplin de înţeles
că pur şi simplu nu putem să cunoaştem aceste lucruri. Şi atunci trebuie să spunem simplu, aşa cum o face Pavel, că
Dumnezeu predestinează în acord cu buna Lui plăcere şi cu voia Sa. De la acest punct trebuie să pornim.

Aici mai există o obiecţie. Obiecţia că alegerea ar fi nedreaptă. Argumentul este acesta: Dacă este drept,
Dumnezeu trebuie să ofere o şansă fiecăruia. Fie Dumnezeu va trebui să-i mântuiască pe toţi, fie va trebui să nu
mântuiască pe nimeni sau va trebui să respingem alegerea şi să spunem că Dumnezeu doar predică sau face cunoscută
Evanghelia şi unii sunt mântuiţi iar alţii sunt pierduţi pe baza propriei lor decizii. Însă, vedeţi, acest lucru mă miră,
deoarece am discutat despre depravare şi atunci oricine poate să ridice o obiecţie foarte serioasă. O alegere? O alegere?
De ce? Noi am făcut deja o alegere? Noi am avut de făcut o alegere şi am făcut-o. Iar alegerea noastră, întotdeauna
separată de harul lui Dumnezeu, este să-L respingem, să mergem pe propria noastră cale. Aşa cum spunea Calvin: "Chiar

Page 12 of 150
dacă Dumnezeu ar trebui să aştepte o sută de mii de ani, presupunând că ar putea dura atât, noi niciodată nu L-am alege
pe El".

În ceea ce priveşte modul în care lucrează dreptatea, oare ce anume pretinde dreptatea în cazul unor păcătoşi
rebeli şi plini de păcat, ale căror gânduri sunt întotdeauna rele? Dreptatea cere condamnare. Dreptatea lui Dumnezeu
este cea care îi trimite pe bărbaţi şi pe femei în iad. Observaţi, nu dreptatea este lucrul pe care îl dorim de la Dumnezeu,
ci harul. Şi alegerea numai despre acest lucru vorbeşte - despre Har. Tu spui: "Dar n-ar trebui Dumnezeu să arate...?".
Imediat ce începi să vorbeşti în felul acesta tu nu mai vorbeşti despre har. Dacă Dumnezeu trebuie să facă ceva, acesta
nu mai este har. Harul este Dumnezeu, decurgând din scopul şi voia Sa bună şi absolută şi mântuind pe unii.

Am vorbit despre problemele pe care oamenii cred că le are alegerea şi despre obiecţiile pe care oamenii i le
aduc. Daţi-mi voie să vorbesc, în concluzie, despre binecuvântările alegerii. Despre acestea ar trebui să vorbim mai mult.
Sunt patru. Prima dintre ele este aceea că alegerea elimină lăudăroşenia.

Alegerea, dacă este fundamentată în buna şi absoluta plăcere a lui Dumnezeu, înseamnă că nu are nimic care
ne aparţine nouă. Prin urmare, departe de a fi un prilej de laudă, alegerea este, de fapt, cea care ne smereşte înaintea lui
Dumnezeu şi elimină lăudăroşenia definitiv. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă mântuirea ar depinde, în cele din urmă, de ceva
ce s-ar găsi în noi. Să presupunem că există aici o persoană care susţine acest lucru şi care crede că el sau ea este mântuit
pe baza credinţei pe care a exercitat-o. Prin urmare, o întrebăm: "Într-o bună zi vei fi în cer şi vor fi unii oameni care se
vor afla cu tine acolo, însă vor fi şi unii oameni care nu se vor afla cu tine acolo; întrebarea pe care ţi-am pune-o în acea
situaţie este aceasta: "Cum se face că tu te afli aici pe când ceilalţi nu? Oare n-a fost harul lui Isus Hristos suficient pentru
ei?" Persoana despre care vorbim ar trebui să ne răspundă: "Desigur că harul lui Isus Hristos a fost suficient pentru ei."
Iar noi vom întreba: "Cel puţin în câteva dintre acele cazuri nu le-a fost vestită Evanghelia astfel încât să aibă o şansă de
a crede?" Omul nostru ar trebui să ne răspundă: "Da, în multe cazuri Evanghelia a fost vestită iar aceştia au avut şansa
de a crede." În regulă, atunci, ne întoarcem la prima noastră întrebare: "Cum se face, în această situaţie, că tu eşti aici,
iar ei nu?".

La acest punct persoana ar trebui să dea un răspuns de genul acesta: "Ei bine acum, urăsc să fac lucru pe care
va trebui să-l fac, deoarece mă aflu în cer iar cerul este un loc în care oamenii se află pentru a-L lăuda pe Dumnezeu.
Însă tu vrei să afli adevărul şi mă presezi în privinţa aceasta, aşa că trebuie să spun adevărul şi să admit, deşi aş vrea să
nu fac lucrul acesta aici, în cer, mi-ar fi plăcut mai degrabă să nu-mi pui această întrebare, însă trebuie să admit că
motivul pentru care eu mă aflu aici iar ei nu este că eu am avut ceva ce ei nu au avut şi acest ceva a fost credinţa."
Observaţi, la acest punct, oricât de mare sau mică ne putem imagina că ar fi credinţa noastră, la acest punct o parte din
glorie este luată de la Dumnezeu şi le este dată bărbaţilor şi femeilor căzuţi. Astfel s-a deschis o fereastră în cer pentru
lăudăroşenie. O, s-ar putea să nu fie multă. S-ar putea să fie o jumătate dintr-un procent. Însă, chiar şi aşa, după părerea
persoanei despre care am vorbit, acest mic procent este ceea ce m-a adus aici, iar lipsa acestuia este ceea ce îi ţine pe
ceilalţi afară. Alegerea elimină pe deplin orice motiv de lăudăroşenie. Ea elimină lăudăroşenia şi îl smereşte pe oricine
înaintea lui Dumnezeu.

A doua binecuvântare a alegerii este aceea că alegerea oferă siguranţa mântuirii. Să presupunem că ar fi altfel.
Să presupunem că mântuirea noastră depinde, în cele din urmă, de noi. Dacă ar fi aşa, atunci mântuirea ar fi la fel de
nestatornică precum suntem noi. Ştim că sunt momente în vieţile noastre când părem puternici în credinţă şi ne este
uşor să credem, şi sunt alte momente când suntem clătinaţi. Uneori în viaţa noastră se întâmplă lucruri care ne zdruncină
puternic. În cazul acesta apare o anumită nesiguranţă legată de întrebarea dacă tu sau eu, indiferent de ce tip de
experienţă spirituală avem, vom ajunge vreodată în cer. Pe de altă parte, observaţi, dacă alegerea este fundamentată în
decizia lui Dumnezeu, atunci putem să ne liniştim, asiguraţi de aceasta, deoarece Dumnezeu este imuabil (neschimbător).
Dumnezeu nu se schimbă. Deciziile lui Dumnezeu rămân în picioare şi rămân nu numai pentru viaţa aceasta, ci pentru
întreaga eternitate.

Calvin, comentând acest text, a găsit această doctrină a asigurării în chestiunea adopţiei despre care în versetul
cinci se spune că este rezultatul faptului că am fost aleşi. Dumnezeu ne-a predestinat să fim adoptaţi ca fii şi fiice ale Lui
prin Isus Hristos. Adopţia înseamnă a fi adus în familia lui Dumnezeu. Înseamnă a avea capacitatea să-I spui lui
Dumnezeu "Tată". "Ei bine", spune Calvin, "cum ar putea fi posibil să facem acest lucru dacă nu ştim că suntem cu
adevărat mântuiţi de către Dumnezeu ca rezultat al alegerii Sale?" El a mai spus: "Ca să fii un creştin trebuie să te rogi.
Iar dacă ne rugăm, chiar primele cuvinte pe care trebuie să le rostim, conform învăţăturii Domnului Isus Hristos, sunt:
'Tatăl nostru'. Dacă nu ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru, atunci acele cuvinte dovedesc ipocrizie. Sau, în cel mai bun
caz, sunt o presupunere." "O, nu", spune el, "observaţi, ca să fii un creştin trebuie să ştii că eşti un creştin şi trebuie să
ştii că acest lucru depinde de Dumnezeu şi nu de noi înşine."

A treia binecuvântare a alegerii este aceea că alegerea conduce la sfinţenie. Sunt unii care presupun contrariul.
Ei zic: "O, nu! Nu este aşa cum spui tu. Dacă sunt mântuit, ei bine, atunci sunt mântuit şi nu este nimic ce aş putea eu

Page 13 of 150
face în privinţa aceasta şi, prin urmare, pot să continui să trăiesc cum am eu chef. Iar dacă păcătuiesc, este în regulă,
Dumnezeu oricum are să mă mântuiască." Nu aşa se întâmplă, deoarece nu în felul acesta arată alegerea. Observaţi că
atunci când Pavel se referă la alegere pentru prima oară în acest capitol, el spune: "În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de
întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui." El nu ne-a ales ca să păcătuim, El ne-a ales tocmai ca să
nu păcătuim. El nu ne-a ales pentru a fi lipsiţi de evlavie, El ne-a ales tocmai pentru a fi evlavioşi. Iar dacă nu creştem în
sfinţenie, dacă nu creştem în har, atunci nu suntem aleşi. Pentru că alegerea şi sfinţenia merg împreună. În cele din
urmă, aşa cum mulţi comentatori spun, singurul mod în care poţi şti dacă eşti ales este determinat de creşterea ta în
sfinţenie, aşa cum Pavel menţionează.

Iată şi ultima binecuvântare. Binecuvântarea ce rezultă din relaţia dintre alegere şi evanghelism. Alegerea
promovează evanghelismul. Te întrebi: "Cum aşa? Cum ar putea alegerea să promoveze evanghelismul? Dacă Dumnezeu
este pe cale să îi mântuiască, atunci El îi va mântui. Eu nu trebuie să fac nimic în privinţa aceasta." Nu, nu aşa se întâmplă.
Pentru că, vedeţi, chiar faptul că Dumnezeu alege oameni, adică chiar faptul că Dumnezeu determină scopurile nu
înseamnă că Dumnezeu nu determină, în acelaşi timp, mijloacele prin care aceste scopuri sunt atinse. Aceste mijloace
sunt parte din procesul alegerii. Iar Dumnezeu este hotărât ca bărbaţi şi femei să fie mântuiţi prin proclamarea
Evangheliei. În 1 Corinteni se spune că prin nebunia predicării bărbaţi şi femei ajung să creadă. Prin faptul că cei care
deja Îl cunosc pe Isus Hristos, Îl mărturisesc pe Isus Hristos, iar cei ce sunt însărcinaţi cu predicarea Evangheliei predică
Evanghelia, bărbaţi şi femei sunt mântuiţi.

Vedeţi astfel, că departe de a submina importanţa evanghelismului, pentru a nu merge la alţii cu Evanghelia,
alegerea de fapt ne încurajează la evanghelism deoarece ne dă putere şi curaj atunci când mergem cu Evanghelia. Dacă
nu ar avea legătură cu alegerea, nu mi-aş mai fi bătut capul nici o secundă cu încercarea de a predica Evanghelia, deoarece
dacă Dumnezeu nu-i poate mântui pe cei cărora le predic, ştiu foarte bine că nici eu nu pot. Dacă pe de altă parte,
Dumnezeu face lucrarea şi dacă Dumnezeu, prin acelaşi proces al alegerii, foloseşte anumite mijloace iar dacă aceste
mijloace sunt împărtăşirea şi predicarea Evangheliei, atunci, în momentul în care iau cuvântul Evangheliei şi îl
împărtăşesc cu alţii, pot fi încurajat în ceea ce fac. O, nu ştiu cine este pe cale să primească acest cuvânt. Nu ştiu cine
este ales. Singurul mod prin care voi ajunge vreodată să ştiu acest lucru este dacă vor răspunde pozitiv şi dacă vor
persevera în viaţa creştină. Ceea ce pot şti însă este că Dumnezeu Îşi va împlini voia, voia Sa eficace şi suverană în vieţile
lor, şi aceasta pur şi simplu pentru că această voie este suverană şi eficace. Şi astfel merg cu această Evanghelie şi spun,
folosind invitaţia Domnului Isus Hristos: "Orişicine doreşte poate să vină. Dacă doreşti, vino, vino şi ia-L pe Domnul Isus
Hristos fără plată." Şi mă bucur pe măsură ce Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce pe acela şi pe acela şi pe acela la
credinţa în Mântuitorul, aducându-Şi astfel toată gloria Numelui Său. Să ne rugăm:

Tatăl nostru, o asemenea doctrină ca aceasta ne smereşte în momentul acesta. Ne place să credem, oarecum, că suntem
mai răspunzători faţă de lucrurile ce ţin de mântuire, decât suntem de fapt. În acelaşi timp, când recunoaştem că mântuirea
este a Domnului, admitem că aceasta nu înseamnă, prin urmare, că noi nu avem nimic de făcut. Astfel, acceptăm
provocarea pe care ne-o faci cu chiar mai multă bucurie şi hotărâre, ştiind că Îţi face plăcere, prin lucrarea mesagerilor
Tăi, să-i mântuieşti pe aceia pe care ai hotărât să-i mântuieşti înainte de întemeierea lumii. Tatăl nostru, fă-ne îndrăzneţi
în această lucrare şi ridică-ne ochii tot mai mult de la ceea ce suntem noi capabili să facem spre ceea ce faci Tu, spre lauda
măreţei Tale slave şi a harului Tău etern.

4. ROLUL LUI ISUS ÎN MÂNTUIRE

EFESENI 1:7-10

Unitarienii le reamintesc frecvent creştinilor că termenul "trinitate" nu apare nicăieri în Biblie şi că acesta
este, fără îndoială, un argument împotriva doctrinei Trinităţii. Este adevărat. Termenul "trinitate" nu apare în Scriptură.
Însă aceasta nu înseamnă, în acelaşi timp, că doctrina despre Trinitate nu apare nici ea. Doctrina despre Trinitate este
întâlnită în multe locuri. Iar unul dintre locurile în care apare este acest extraordinar prim capitol al Epistolei către
Efeseni, pe care-l studiem.

Am afirmat înainte, când am început să studiem paragraful care începe cu versetul 3, că în limba greacă acest
paragraf alcătuieşte o singură frază, ceea ce-l face foarte dificil de schiţat deoarece Pavel stivuieşte frază după frază şi
concept după concept. Atât de mult este el preocupat să exprime o laudă potrivită la adresa lui Dumnezeu pentru măreaţa

Page 14 of 150
mântuire pe care o avem în Isus Hristos. Şi totuşi, deşi este greu de schiţat, în acest paragraf există o succesiune clară a
ideilor. Iar una dintre cele mai clare succesiuni este aceea care implică Trinitatea.

Versetele de la 3 la 6 se ocupă în primul rând de rolul lui Dumnezeu Tatăl în mântuire. Versetele de la 7 la 10
se ocupă cu rolul Domnului Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu în mântuire. Iar versetele de la 11 la 14 se ocupă cu lucrarea
celei de-a treia Persoane din Trinitate, anume Duhul Sfânt. Rolul primordial al lui Dumnezeu Tatăl este de a alcătui
planul mântuirii. Rolul Duhului Sfânt este de a aplica mântuirea la inima fiecărui creştin. Rolul lui Isus Hristos, asupra
căruia se concentrează aceste versete centrale, este de a obţine (realiza) mântuirea, lucru pe care l-a făcut prin lucrarea
Sa de răscumpărare, prin moartea Sa pe crucea Calvarului. Acest lucru înseamnă, desigur, că răscumpărarea este punctul
central al creştinismului. Este chiar mai mult decât atât. Răscumpărarea este unul dintre cele mai binecuvântate concepte
sau cuvinte din vocabularul creştinului.

Pentru început, în Noul Testament există trei termeni care se referă la răscumpărare. Doi dintre aceştia sunt
strânşi relaţionaţi între ei iar al treilea este un cuvânt complet diferit de primii doi. Primul termen este agorazo.
Verbul agorazo este bazat pe substantivul grecesc agora care se referă la piaţa, pe care o puteai găsi în orice cetate
grecească. Astfel, termenul agorazo înseamnă a cumpăra sau a cumpăra în piaţă. Se referă, în termeni spirituali, la ceea
ce a făcut Isus Hristos când, prin propria Sa moarte (sau, aşa cum spunem în termeni creştini, cu (la) preţul sângelui
Său) El a cumpărat pentru Sine un mare popor, o mare moştenire.

Imediat ce începi să discuţi despre un anume preţ al mântuirii există oameni care se ridică să obiecteze. Iar
unii dintre cercetătorii liberali se numără printre ei. Aceştia argumentează că imediat ce vorbeşti despre un anume preţ
al mântuirii, ataci harul, deoarece harul este ceva gratuit. Mântuirea trebuie să fie gratuită, spun ei. Astfel că dacă discuţi
despre un preţ, tu subminezi cu adevărat Evanghelia. Ei atacă termenul "răscumpărare" în acest mod, schimbându-i
sensul de la ceea ce în mod evident înseamnă, lucru pe care îl indică orice studiu elementar al lexiconului grec sau latin
în dreptul termenului "a răscumpăra", anume acelaşi lucru: a cumpăra, a cumpăra cu un preţ etc. Ei schimbă acest sens
spunând că nu este vorba despre răscumpărare prin plata unui preţ, ci despre ideea de eliberare fără a mai fi vorba de
plata unui preţ. Citează anumite texte ca argument.

De exemplu, capitolul 24 din Luca, când Isus se arată ucenicilor care se îndreptau spre casa lor din Emaus,
după răstignire şi înviere, şi le cere să Îi spună de ce sunt atât de trişti. Ei Îi spun despre Isus, despre arestarea Sa şi
despre crucificarea Sa, adăugând aceste cuvinte: "Însă noi speram că El trebuia să fie Cel Care să-l răscumpere pe Israel."
Aceşti cercetători susţin, şi pe bună dreptate în cazul acesta, că atunci când ucenicii vorbesc despre răscumpărarea lui
Israel, ei nu se referă la o tranzacţie spiritual-comercială, ci se referă la eliberare. Ei ar fi vrut să spună: "Speram că
acesta era Mesia care să-i izgonească pe romani."

Un alt citat luat ca argument este chiar din Epistola lui Pavel către Efeseni. În capitolul 4, versetul 30, Pavel
spune: "Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării." Aici este
vorba despre răscumpărarea trupurilor noastre. Este vorba despre momentul în care, prin harul lui Dumnezeu, vom fi
eliberaţi sau izbăviţi de păcat şi de decăderea trupului. "Ei bine", spun ei, "ceea ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt
este izbăvire, a elibera pe cineva. Nu are nimic de-a face cu vreun presupus preţ pe care Isus Hristos l-ar fi plătit pe
Calvar."

Ce aveţi de spus în faţa acestor argumente? Ei bine, un răspuns, cel puţin referitor la ucenicii ce se îndreptau
spre Emaus, este acela că ucenicii aceştia au înţeles greşit ceea ce Isus le spusese. Ei gândeau în termenii unei eliberări
politice şi n-au înţeles ceea ce a făcut Isus de fapt. El a adus o eliberare spirituală murind pe cruce. Chiar El Însuşi explică
acest lucru mai târziu, când îi adună pe toţi ucenicii în camera de sus. El le interpretează evenimentele dincolo de
Scripturi şi le spune: "aceste texte învaţă că a fost necesar pentru Hristos să sufere şi să moară iar pe baza morţii lui vor
trebui propovăduite tuturor oamenilor pocăinţa şi iertarea păcatelor." Aceasta este interpretarea, aşa cum o avem rostită
de Domnul Isus Hristos, cu privire la ce înseamnă răscumpărarea.

Puteţi răspunde obiecţiei aduse existenţei unui preţ al mântuirii şi în alte moduri. Priviţi la tiparele din Vechiul
Testament. În Vechiul Testament a existat o idee a răscumpărării, extrem de importantă, exprimată într-o varietate de
termeni. Unul dintre aceşti termeni este ga'al, care înseamnă "a răscumpăra" iar apoi substantivul care este derivat de
aici, go'el, care de obicei este tradus cu "o rudă cu drept de răscumpărare". Trebuie să ne ocupăm de aceşti termeni. Din
perspectiva evreilor, posesiunea pământului era cel mai important lucru deoarece era vorba despre partea pe care un
individ sau o familie o deţinea în moştenirea lui Israel. Astfel, dacă din cauza unei datorii sau din alte raţiuni, un evreu
îşi pierdea terenul, el îşi pierdea partea de moştenire. Acest lucru era rău. Prin urmare, în lege era o clauză prin care o
rudă apropiată, un neam, avea obligaţia, dacă era posibil, să cumpere înapoi terenul de la cel care-l deţinea la acel timp
şi să-l restituie rudei sale. Prin aceasta el era un răscumpărător al terenului. El cumpăra terenul înapoi, plătind un anume
preţ. Avem un astfel de exemplu în Vechiul Testament. Boaz a făcut un asemenea lucru referitor la terenul care
aparţinuse soţului lui Rut.

Page 15 of 150
 Sau, există şi ideea de kofer. Un kofer era un preţ de răscumpărare, fiind folosit în sensul acesta. Să
presupunem că tu aveai un animal, un taur, iar într-o zi animalul se dezlega, ieşea în drum şi străpungea pe un vecin cu
cornul iar vecinul murea. În conformitate cu legea evreiască, animalul putea fi omorât drept pedeapsă pentru uciderea
acelei persoane. Însă dacă era vorba de neglijenţă, viaţa proprietarului animalului putea fi luată pentru viaţa celui ce
fusese ucis. Însă desigur că nimeni nu ieşea în câştig dintr-o astfel de întâmplare. Două morţi nu puteau compensa una
singură. Prin urmare exista o clauză prin care dacă proprietarul animalului ar fi ajuns la un acord cu rudele celui ce
fusese ucis, privind un preţ, el putea să răscumpere viaţa, fie a animalului, fie propria sa viaţă. El putea să-şi salveze
viaţa plătind un preţ. Ceea ce vor toate acestea să spună este că ideea răscumpărării prin plata unui preţ era obişnuită
în Israel. Prin urmare, este normal să gândim că atunci când Domnul Isus Hristos şi ucenicii Săi au folosit cuvântul
"răscumpărare" ei gândeau în conformitate cu ideea vechi-testamentală.

Dar ideea de răscumpărare prin plata unui preţ era comună nu numai în cultura evreiască. Era comună şi în
cultura greacă. Adolf Deissmann, în măreţul său studiu clasic, "Lumină din Orientul Antic", şi Leon Morris, în studiul
său asupra ispăşirii intitulat "Predicarea apostolică a crucii", amândoi oferă exemple cu privire la ceea ce era aproape o
formulă standard a dezrobirii (act de eliberare din sclavie) pentru eliberarea unui sclav. Sclavii, desigur, erau cumpăraţi
şi vânduţi în fiecare zi în pieţele greceşti. Iar dacă cineva, dintr-un motiv oarecare, dorea să elibereze un sclav, el putea
să plătească un preţ prin care acel sclav ar fi fost răscumpărat. Apoi, în sensul acesta, era redactat un act, un contract.
Avem multe, multe exemple de astfel de contracte în antichitate. Ar fi sunat în felul acesta: "Eu, ... (formulele de
prezentare), îi plătesc lui Apollo Pythius (trebuia să-i plăteşti unuia dintre zei deoarece se înţelegea că sclavii erau în
serviciul zeilor la temple), îi plătesc lui Apollo Pythius suma de atâtea mine cu condiţia ca sclavul să fie eliberat şi să nu
mai fie niciodată vândut ca sclav." Era o formulă de răscumpărare. Şi în această formulă specifică preţul era întotdeauna
stipulat.

Adevăratul argument împotriva oricărei încercări de a nega existenţa preţului în răscumpărare este învăţătura
clară a Noului Testament. Toate textele importante din Noul Testament care vorbesc despre moartea lui Isus, afirmă şi
ideea unui preţ. De exemplu, în Matei 20:28 Isus spune: "Fiul Omului nu a venit ca să I Se slujească, ci să slujească şi să-
Şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi." Ce înţelegea El prin răscumpărare? Răscumpărarea era viaţa Sa. Plătind
cu preţul propriei Sale vieţi, El i-a răscumpărat pe păcătoşi. Tit 2:14 vorbeşte despre Isus în felul următor: "El S-a dat pe
Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească pentru Sine un popor care să fie al
Lui, plin de râvnă pentru fapte bune." Care este preţul, preţul de cumpărare, în acest verset? Ei bine, acesta este dăruirea
de Sine, dăruirea de Sine în moarte. În cele din urmă avem textul din 1 Petru 1:18,19. Acesta este probabil cel mai clar
dintre toate textele. Petru scrie: "căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul
deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără
prihană." În acest verset ideea vieţii lui Hristos drept preţ al răscumpărării noastre se impune de la sine.

Am spus că acest concept, răscumpărarea, este bogat, în parte datorită varietăţii de termeni folosiţi pentru a-
l exprima. Unul dintre aceşti termeni, cuvântul pe care tocmai l-am studiat, este agorazo. Al doilea termen
este exagorazo. Acesta este exact acelaşi termen însă cu un prefix adăugat. Prefixul ex care înseamnă "a lua din"..
Astfel, agorazo înseamnă a cumpăra din piaţă, iar exagorazo a cumpăra ceva pentru totdeauna din piaţă. Pentru acest
motiv este semnificativ termenul. Imaginaţi-vă, vorbim în termeni seculari, că un proprietar de sclavi milostiv merge
într-o zi la piaţă şi cumpără un sclav pentru ca acesta să lucreze în casa lui sau a ei. Îl tratează bine pe acest sclav însă
după o perioadă de timp nu mai este mulţumit de abilităţile şi de performanţele sclavului şi decide: "am să merg să-l
vând pe acest sclav din nou." Astfel că sclavul se întoarce în piaţa de sclavi şi este expus spre vânzare încă o dată. Acest
lucru trebuie să se fi întâmplat de nenumărate ori în antichitate.

Prin urmare, situaţia sclavului în antichitate nu era niciodată sigură. Nu tot aşa este cu răscumpărarea pe care
o avem în Isus Hristos. Isus ne-a cumpărat din piaţă. Da, este adevărat. Însă el ne-a cumpărat pentru totdeauna din
piaţă ce înseamnă că nu mai este posibil să ne reîntoarcem vreodată în piaţa păcatului. Este lucrul la care se referă unii
oameni când spun: "o dată salvat, pentru totdeauna salvat". Isus nu ne-a cumpărat cu sângele Său şi apoi ne-a aruncat
înapoi în lume. Noi am devenit ai Lui, numai ai Lui, pentru totdeauna. Nu există un preţ mai mare care să poată fi plătit
pentru mântuirea unui bărbat sau unei femei, decât preţiosul sânge al Domnului Isus Hristos. Acest lucru înseamnă că
nu există nimeni care să ofere mai mult decât preţul lui Hristos şi astfel să ne cumpere de la El.

Al treilea termen pentru răscumpărare, despre care spuneam adineauri că este complet diferit de ceilalţi doi,
este termenul luo. Acest termen înseamnă "a dezlega, a elibera". Aici chiar că avem de-a face cu ideea de eliberare.
Termenul are o sumă de derivate. Luo ne dă pe lutron care înseamnă "preţul pentru eliberare". Apoi pe lutrosis care
înseamnă "a răscumpăra cu plata unui preţ". Iar apoi pe apolutrosis care este termenul nou-testamental de bază pentru
răscumpărare. Înseamnă "a fi eliberat".

Daţi-mi voie să mă întorc la ilustraţia a ceea ce înseamnă să fii sclav. Avem un sclav care a fost cumpărat din
piaţă. A fost cumpărat de către un proprietar generos. A fost cumpărat de către unul ce spune: "Doresc să vii şi să trăieşti

Page 16 of 150
la mine în casă. Eu îţi voi purta de grijă şi n-am să te mai vând niciodată." Într-adevăr, toate aceste lucruri pot fi foarte
minunate, în special dacă proprietarul este milostiv. Însă, cu toate acestea, individul care a fost cumpărat rămâne un
sclav. Nu tot aşa este cu ceea ce a făcut Hristos. Domnul Isus Hristos ne-a răscumpărat, nu pentru a ne continua viaţa în
calitate de sclavi, deşi există un sens în care noi de bună voie îl slujim acum pe Isus Hristos, ci pentru ca cel care a fost
cumpărat să poată fi eliberat. Eliberat de păcat. Eliberaţi de lanţurile propriei noastre fărădelegi care ne apasă şi care ne
deformează gândurile şi care distruge cele mai bune dintre lucrurile pe care dorim să le facem. Eliberaţi de aceasta.
Eliberaţi pentru ca, prin puterea lui Isus Hristos, să-i putem sluji în neprihănire şi să putem face ceea ce Îi este plăcut şi
ceea ce durează pentru eternitate. Despre acest lucru scrie marele Charles Wesley în imnul meu favorit, imn care este
tema Orei de Studiu Biblic. Versurile spun aşa:

"Long my imprisoned spirit lay

Fast bound in sin and nature's night;
Thine eye diffused the quickening ray -
I woke, the dungeon flamed with light;
My chains fell off, my hart was free,
I rose, went forth, and followed Thee."

"Timp îndelungat întemniţat mi-a zăcut sufletul

Ferecat în păcat şi în noaptea firii;
Până când ochiu-Ţi rază dătătoare de viaţă a răspândit -
Şi m-am trezit. Iar temniţa strălucea de lumină;
Lanţurile căzute-mi erau şi inima eliberată,
M-am ridicat şi am păşit înainte, urmându-Te."

Am vorbit despre răscumpărare şi, făcând lucrul acesta, am discutat într-adevăr despre ceea ce scrie Pavel în
versetul 8 când spune: "pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere, după
bogăţiile harului Său." Am început să vedem ceva din bogăţiile harului lui Dumnezeu în răscumpărare. Şi totuşi sunt
mult mai multe. Pentru că versetele următoare, versetele 9 şi 10, vorbesc mai departe despre alte două lucruri: taina lui
Dumnezeu, care este planul Său în întreaga istorie, şi părtăşia celor răscumpăraţi, ce rezultă de aici. Pavel scrie: “Căci a
binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi ca să-l aducă la îndeplinire la
împlinirea vremii spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ.”

Este ciudat, cred eu, că Pavel foloseşte cuvântul "taină" aici, deoarece mulţi oameni au fost induşi în eroare de
acest cuvânt. Ei n-au reuşit să înţeleagă despre ce vorbesc aceste versete. Nu totul este tainic. Pavel vorbeşte aici despre
măreţul plan al lui Dumnezeu în istorie. El spune că ceea ce Dumnezeu a făcut şi face în istorie este să repare ceea ce,
din pricina căderii îngerilor şi a lui Adam şi a Evei în păcat, a produs o lume haotică şi, prin lucrarea lui Isus Hristos de
răscumpărare, să aducă toate lucrurile înapoi în armonie.

În faimosul său studiu pe acest capitol, Dr.D.Martin Lloyd Jones afirmă, şi cred că în mod corect, că soluţia
prin care putem înţelege despre ce este vorba aici ne-o oferă un cuvânt pe care cele mai multe dintre traducerile noastre
nu îl includ niciodată. Este un simplu cuvânt. Este cuvântul "din nou". Probabil că te uiţi în Biblia ta şi nu găseşti acest
cuvânt "din nou" în versetele 9 şi 10 însă el este totuşi acolo. Este legat de verbul grecesc principal. Verbul grecesc este
unul interesant. Este bazat pe cuvântul kephale, care înseamnă "cap". Este folosit în diferite moduri. Acest cuvânt "cap"
poate să se refere la o piatră de temelie, pe care am numi-o piatră din capul unghiului. Sau se poate referi la titlul uni
capitol sau la concluzia unui capitol care ar putea fi un sumar la ceea ce este spus. Sau se poate referi chiar la un sul în
care sunt rezumate toate lucrurile şi apoi este rulat. Este verbul tradus cu "să aducă toate lucrurile din cer şi de pe
pământ împreună sub un singur cap". Dacă dăm la o parte "din cer şi de pe pământ" ceea ce rămâne este un singur verb
în greacă, "a aduce toate lucrurile împreună sub un singur cap". Aşa se traduce acest verb. Însă lucrul interesant pe care,
aşa cum spuneam, îl scoate în evidenţă Dr. Lloyd Jones, este acela că, în greacă, acest mare verb este prefaţat de
cuvântul ana care înseamnă "din nou". Şi cu toate că nu este tradus în felul acesta în cele mai multe dintre versiunile
noastre, ceea ce spune de fapt versetul este că: "Planul măreţ al lui Dumnezeu în istorie este să aducă toate lucrurile
împreună din nou sub un singur cap, adică Isus Hristos."

Observaţi cum lămureşte acest cuvânt pasajul. Pavel spune că a existat o vreme, cu mult timp în urmă, când
toate lucrurile erau împreună, sub un singur cap. Exista o singură voinţă în univers. Totul era în armonie. Apoi a
intervenit păcatul iar această armonie a fost ruptă. Şi cunoaştem tipul de ruptură ce caracterizează în mod tragic lumea
noastră. Ruptură a relaţiilor dintre oameni. Ruptură a relaţiilor dintre naţiuni. Chiar ruptura care se află în noi şi care
nu ne lasă să ne dăm seama cine suntem, încotro ne îndreptăm, şi toate acele lucruri care ne fac să fim confuzi în
încercarea noastră de a trăi în lumea aceasta. Însă, Pavel spune, aici este taina. Aceasta este marea taină. Aceasta este
taina care ne-a fost descoperită şi atâta timp cât vei trăi, în viaţa aceasta nu vei auzi niciodată o taină, nu vei învăţa
niciodată un adevăr care să fie mai mare decât acesta. Şi anume că măreţul plan al lui Dumnezeu în istorie, centrat în

Page 17 of 150
răscumpărarea lui Hristos, este să aducă toate lucrurile împreună din nou. Aceasta nu este o doctrină despre
universalism, deoarece această doctrină este respinsă în altă parte. Însuşi Domnul Isus Hristos a fost cel mai categoric
în această privinţă, învăţând că nu toţi vor fi mântuiţi. Taina se referă la a aduce împreună din nou şi în armonie în
sensul că toţi aceia care cred în Hristos şi se supun în armonie voii Sale sunt aduşi împreună în El. Iar cei ce refuză să se
supună sunt, totuşi, forţaţi şi ei să recunoască, aşa cum spune Filipeni 2, că Isus Hristos este Domnul peste toate iar răul
este oprit şi limitat pentru totdeauna.

În anii de început ai acestui secol, distinsul profesor de teologie didactică şi polemică de la Princeton
Theological Seminary, Benjamin Breckinridge Warfield, s-a adresat proaspeţilor studenţi cu un discurs pe tema
răscumpărării în care a afirmat că nu este nici un titlu al lui Hristos care să fie mai scump inimii creştinului decât acela
de "Răscumpărător". Daţi-mi voie să vă prezint ceea ce a spus Warfield. Este o parte din cea mai bună lucrare a sa: "Este
trist să vezi cuvinte ca acestea cum mor în acest fel. Şi sper că voi veţi hotărî, şi Dumnezeu să vă ajute, să nu permiteţi
ca ele să moară în felul acesta, dacă veţi avea grijă, fiecare pentru el, să le păstraţi în viaţă şi în vigoare. Însă moartea
cuvintelor nu este cel mai trist lucru pe care-l vedem aici. Cel mai trist lucru este moartea (împietrirea) inimii oamenilor
faţă de lucrurile ce stau la temelia acestei lumi. Adevăratul lucru pe care ar trebui să ţi-l fixezi în minte, aşadar, este dacă
Hristos este cu adevărat un Răscumpărător pentru tine şi dacă găseşti o Răscumpărare efectivă în El, îţi dai seama că
Hristos este Răscumpărătorul tău şi că, efectiv, Şi-a vărsat sângele pentru tine ca preţ al tău de răscumpărare? Îţi dai
seama că mântuirea ta a fost cumpărată, cumpărată la un preţ extraordinar, la preţul nepreţuit al sângelui, al sângelui
lui Hristos, Sfântul lui Dumnezeu? Sau, să mergem un pas mai departe: îţi dai seama că acest Hristos, Care Şi-a vărsat
astfel sângele pentru tine, este El Însuşi Dumnezeul tău? Aşa ne învaţă Scriptura (şi a citat aceste versuri):

The blood of God outpoured upon the tree!

So reads the Book. O mind, recieve the thought,
Nor helpless murmur thou hast vainly sought
Thought-room within thee for such mystery.
Draw near and listen to this sweetest sweet,
Thy God, O mindling, shed His blood for thee!

Sângele lui Dumnezeu s-a revărsat peste copac!

Aşa spune Cartea. O minte, primeşte gândul,
Cu nici un murmur disperat n-ai căutat în van
Vorbeşte inimii tale despre o asemenea taină.
Apropie-te şi ascultă cel mai plăcut lucru,
Dumnezeul tău, o, omule, Şi-a vărsat sângele pentru tine!

Să ne rugăm:

Tatăl nostru, avem multe idei pe care le recepţionăm şi le auzim şi care trec mai departe deoarece nu sunt de o
mare importanţă pentru noi sau pentru alţii. Însă nu putem face aşa cu cuvântul Tău. Iar mai presus de toate nu putem
face aşa cu acele învăţături care se ocupă de ceea ce este inima creştinismului, anume moartea lui Hristos pentru noi pe
Calvar. Tatăl nostru, aşa cum gândim în aceste momente cu privire la înţelesul răscumpărării şi la preţul pe care Domnul
nostru, chiar Fiul lui Dumnezeu, l-a plătit pentru mântuirea noastră, te rugăm să ne ridici şi să ne încurajezi să-I
răspundem într-un mod potrivit, spunând: "O Dragoste atât de minunată, atât de divină cere viaţa mea, sufletul meu, tot
ceea ce sunt". Fie ca, prin harul Tău, să trăim pentru Isus pentru totdeauna. Amin.

5. PECETEA DUHUL SFÂNT

EFESENI 1:11-14

Apostolul Pavel a fost fascinat de o mare ştire şi în felul în care Pavel scrie despre ea înţelegem că aceasta n-a
fost doar o ştire, ci este cea mai mare ştire care a existat vreodată. Este o ştire care are de-a face cu mântuirea iar originile
acestei ştiri merg înapoi până înainte de crearea lumii, ajungând la planul şi mintea lui Dumnezeu din eternitate. Iar
aceste origini merg înapoi pe măsură ce acel plan se desfăşoară pe parcursul întregii, aşa cum o numim, istorii, până în
îndepărtata veşnicie. Această ştire are trei părţi. Prima parte se ocupă de sfaturile elective ale lui Dumnezeu. Din propriile
lui raţiuni şi pentru cauze care Îi sunt cunoscute numai Lui, nu şi nouă, El a ales un anumit număr pentru mântuirea în

Page 18 of 150
Isus Hristos. Al doilea act se ocupă de realizarea acestei mântuiri prin lucrarea lui Isus Hristos, centrată în răscumpărarea
prin care avem iertarea păcatelor şi restaurarea unei relaţii corecte cu Dumnezeu.

Avem apoi al treilea act, a treia parte a ştirii, parte pe care suntem pe cale de a o studia acum, de la versetele
11 până la 14 ale acestui prim capitol. Această a treia parte se ocupă de ceea ce teologii numesc aplicarea mântuirii în
vieţile noastre în mod personal, prin lucrarea Duhului Sfânt. Lăsată în seama noastră, mântuirea putea fi realizată de
Hristos, însă nici unul dintre noi nu am fi putut beneficia de ea. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, să ia şi să aplice
mântuirea la vieţile noastre, în mod individual, unul câte unul. Despre acest lucru scrie Pavel atunci când spune: În El
am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca
să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului
(Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit şi care este o
arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu spre lauda slavei Lui.

Acestea sunt nişte versete extraordinare. Această întreagă secţiune din Efeseni 1, începând cu versetul 3 până
la versetul 14, este un paragraf extraordinar. Deja am afirmat de mai multe ori că în greacă, în limba în care a fost scris,
întregul paragraf compune o singură frază în care apostolul Pavel revarsă împreună, după cum se pare, într-o mare
revărsare, doctrină după doctrină, cele mai importante doctrine ale credinţei creştine. Este o extraordinară expunere a
teologiei creştine. Tratează doctrinele despre Dumnezeu, despre Trinitate, despre răscumpărarea realizată de Hristos,
despre iertarea păcatelor şi despre Biserică, care este trupul lui Hristos. Vorbeşte chiar şi despre glorificarea şi despre
readucerea tuturor lucrurilor în Hristos, devenindu-I supuse Lui la sfârşitul veacurilor, precum şi despre alte doctrine.
Iar în mijlocul tuturor acestor doctrine, apostolul Pavel ne oferă o magnifică expunere a doctrinei despre Duhul Sfânt.
Cea mai mare parte din ceea ce trebuie spus despre Duhul Sfânt este spus în doar aceste patru versete. Uitându-ne la
aceste versete descoperim că ne este oferită, nu numai o doctrină biblică a Duhul Sfânt, ci că ea ne este oferită în aşa fel
încât să privim echilibrat aceste lucruri, ceea ce este necesar după cum ştiţi, deoarece aceasta este o parte a teologiei în
care mulţi tind să exagereze lucrurile într-un fel sau altul.

Permiteţi-mi să mă ocup de câteva din aceste învăţături. Prima dintre ele este aceea pe care teologii o numesc
doctrina chemării eficace. Adică lucrarea Duhului Sfânt, prin care celor care sunt surzi faţă de oferta evangheliei le sunt
date urechi să audă şi celor care sunt orbi în faţa adevărului evangheliei, descoperit în Scriptură, le sunt daţi ochi ca să
vadă. Domnul Isus Hristos, când a vorbit despre venirea Duhului Sfânt, a spus că atunci când acesta va veni va dovedi
lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata. În ceea ce priveşte păcatul, deoarece ei nu cred în mine.
El va face clar că acesta este cel mai rău dintre toate păcatele, anume să auzi evanghelia dar s-o respingi. În ceea ce
priveşte dreptatea, deoarece Eu Mă duc la Tatăl. O dată ce Isus a plecat, cum am putea noi vreodată să spunem ce este
dreptatea? Cu siguranţă nu uitându-ne unul la altul. Şi în ceea ce priveşte judecata, deoarece Prinţul lumii este judecat.
Duhul Sfânt face acea lucrare de condamnare şi de atragere, iar fără lucrarea Lui nici un singur suflet n-ar putea fi
mântuit.

Al doilea aspect al lucrării Duhului Sfânt, pe care Pavel îl menţionează în aceste versete, este glorificarea lui
Hristos, pe care o avem prezentată în versetul 12. Este continuarea a ceea ce s-a spus în versetul precedent. Toată lucrarea
este făcută, spune Pavel, pentru ca "noi care mai dinainte am nădăjduit în Hristos, să slujim drept laudă gloriei Sale".
Isus Însuşi a vorbit despre lucrarea Duhului Sfânt în aceşti termeni. Atunci când Isus Îşi învăţa ucenicii, în ceea ce numim
ultimele discursuri chiar înainte de crucificarea, învierea şi înălţarea Sa la cer, El le-a vorbit despre venirea Duhului
Sfânt. El a spus: "când va veni Duhul Sfânt El nu va vorbi despre El, ci va lua din ceea ce este al Meu şi vă va da vouă." A
mai spus: "Duhul Sfânt Mă va glorifica."

Este foarte important să recunoaştem acest lucru deoarece ori de câte ori Biserica a uitat că rolul Duhului
Sfânt este acela de a-L glorifica pe Hristos, concentrându-se, în schimb, pe Duhul Sfânt Însuşi, dezbinarea a apărut
inevitabil în Biserică. Şi aceasta deoarece oamenii au început să gândească în termenii experienţei. Ai experienţei sau ai
experienţelor Duhului Sfânt. Şi îi veţi găsi pe aceşti oameni punând întrebări ca acestea: "Ai avut această experienţă? Ai
experimentat a doua lucrare a harului? Ai primit cel de-al doilea botez? Ai vreo dovadă că l-ai primit? S-au petrecut toate
acele lucruri, pe care noi le considerăm preţioase, în viaţa ta? Ai Duhul Sfânt?" Şi în felul acesta Biserica este divizată.
Însă ori de câte ori Biserica I-a permis Duhului Sfânt să-Şi facă lucrarea pe care trebuie s-o facă, aceea de a arăta spre
Isus Hristos, şi când ea înţelege diferitele lucrări ale Duhului Sfânt, care sunt multe (inspirarea Scripturii, regenerarea
celor morţi, sfinţirea credinciosului, şi multe, multe alte lucruri), ori de câte ori Biserica înţelege toate aceste lucruri ca
operând pentru scopul intenţionat de Duhul Sfânt, anume să-L glorifice pe Hristos, atunci Biserica este adunată împreună
ca unul singur în jurul lui Isus. În felul acesta Biserica nu este divizată, ci Biserica este unită în El. Putem învăţa o lecţie
foarte practică aici, care ar fi următoarea: ori de câte ori există ceva ce ne captează atenţia asupra lucrării Duhului Sfânt,
mai degrabă decât asupra lui Isus Hristos ... adică, ori de câte ori există ceva care ne abate minţile de la El (Isus Hristos),
atunci putem identifica acea mişcare ca fiind produsul unui alt duh, anume duhul antihristului a cărui slujbă este aceea
să minimalizeze valoarea lui Hristos. Ori de câte ori însă ceva arată spre Hristos, glorificându-L astfel, indiferent din ce
sursă vine, putem identifica acea lucrare ca fiind de la Duhul Sfânt şi ne putem bucura astfel în ea.
Page 19 of 150
 Doresc să spun încă un lucru aici. Am remarcat că atunci când Pavel scrie despre această lucrare a Duhului
Sfânt de glorificare a lui Hristos el spune că această lucrare se realizează prin noi. Literal cuvintele lui sunt: "Pentru ca
să putem sluji drept laudă gloriei Sale". Observaţi, există două greşeli pe care creştinii le pot face atunci când vorbesc
despre Duhul Sfânt. Una dintre greşeli este aceea de a fi exagerat de subiectivi. Noi obişnuim să spunem: "Ei bine,
creştinismul constă în experienţe şi în 'ai avut cutare experienţă?'" Ori de câte ori faci acest lucru, mintea îţi este fixată
asupra ta. Cu siguranţă nu este fixată asupra lui Isus. Aceasta este o poziţionare slabă.

Însă cealaltă greşeală care, probabil, este la fel de serioasă, este greşeala de a deveni atât de abstract sau atât
de intelectual sau, cel puţin, atât de detaşat de lucrarea lui Dumnezeu, încât să spui: "Ei bine, dacă Dumnezeu are de
gând s-o facă, s-o facă Dumnezeu. Eu nu trebuie să fiu implicat." Iar Pavel, printr-o alegere a limbajului inspirată divin,
indică faptul că, deşi este treaba Duhului Sfânt să-L glorifice pe Isus Hristos, Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt, însă
prin anumite mijloace, nelucrând independent de tine sau de mine. Vedeţi, când Dumnezeu cheamă bărbaţi şi femei la
credinţă, El face lucrul acesta slujindu-se de nişte mijloace. O face prin Scripturi şi prin lucrarea Duhului Sfânt de a
interpreta Scripturile pentru inimile noastre. Şi atunci când Îl glorifică pe Hristos o face tot prin anumite mijloace, anume
prin Duhul Sfânt în vieţile indivizilor care I se predau. Prin urmare, ne întrebăm: "Oare tu Îl glorifici pe Isus Hristos în
viaţa ta?" dacă nu, atunci nu ai Duhul Sfânt, deoarece este lucrarea Duhului Sfânt să-L glorifice pe Hristos în cei care
sunt ucenicii Săi. Pe de cealaltă parte, dacă eşti, prin harul lui Dumnezeu, capabil să-L glorifici pe Hristos în ceea ce faci
şi în modul în care mărturiseşti despre El, atunci te poţi bucura, deoarece acest lucru vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu
face, mântuindu-te şi făcându-te folositor pentru El.

A treia funcţie a Duhului Sfânt pe care Pavel o menţionează în aceste versete este aceea de a face una trupul
lui Isus Hristos. Sau, aşa cum Pavel spune: "Un singur om nou, un singur trup". El vorbeşte despre aceasta în capitolul
2, într-o porţiune mare de text, deoarece devine o temă pe care el o dezvoltă acolo unde vorbeşte despre Biserică. În
acelaşi timp, o prezintă într-un mod foarte interesant. John Stott, în comentariul său, crede că această temă este atât de
semnificativă încât schiţează respectiva porţiune din Efeseni 1 pe această bază. El vorbeşte despre această unitate care
există. Apoi vorbeşte despre scopul unităţii, arătând că intenţia este aceea de a include atât evrei, cât şi neamuri şi orice
alt popor. Aici avem un paralelism. Trebuie să înţelegeţi versetele 11 şi 12 ca fiind paralele cu versetele 13 şi 14. Pavel
scrie şi vorbeşte despre sine şi despre credincioşii dintre evrei, spunând: "În El am şi ..., fiind rânduiţi mai dinainte ... ca
să slujim drept laudă gloriei Sale." Am lăsat la o parte ceea ce era în mijloc. Însă în felul acesta trebuie interpretat: "Noi
evreii am fost rânduiţi mai dinainte spre lauda gloriei Sale.". Versetul 13 spune: "Voi, de asemenea, ...", adresându-se
credincioşilor dintre neamuri, grecilor din Efes. "Voi, de asemenea, sunteţi incluşi în Hristos." Ce urmează? "... pentru
lauda gloriei Sale."

Înţelegeţi ce spune Pavel? Pavel era foarte conştient de diviziunile care existau în lume în acea vreme. Era
conştient de marea ostilitate ce exista între evrei şi neamuri. În capitolul 2 el vorbeşte prezintă această ostilitate ca un
zid de despărţire, un zid de ostilitate care-l despărţea pe evreu de neevreu. Şi ar fi putut spune, aşa cum probabil o face
în altă parte, un zid de ostilitate care-i desparte pe greci de romani, pe bogaţi de săraci, pe oamenii liberi de sclavi. Toate
aceste divizări care existau în vremea lui şi care, în categorii diferite dar, totuşi, reale, sunt existente şi astăzi.

Pavel era foarte conştient de acest lucru. Însă Pavel spune: "Priviţi, Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt,
face ceva nou în lume. Ceea ce face Dumnezeu în lume este să atragă bărbaţi şi femei din anumite societăţi particulare
care, probabil, în circumstanţe normale, niciodată nu ar fi vorbit unul cu altul şi care, cu siguranţă erau antipatici unul
altuia. Dumnezeu îi atrage împreună într-o nouă societate, în jurul lui Isus Hristos. Însă El nu dă la o parte realităţile
cărora le aparţin. Evreul rămâne evreu. Neevreul rămâne neevreu. Bogatul rămâne bogat şi aşa mai departe. Însă în
mintea acestei noi societăţi de oameni, aceste lucruri încep să se diminueze. Ei încep să se vadă pe ei înşişi, în primul
rând nu ca evrei şi neamuri, liber şi sclav, bogat-sărac, roman-grec, bărbat-femeie, ci încep să se vadă în primul rând ca
slujitori ai lui Isus Hristos. Şi sunt încântaţi să fie atraşi împreună cu alţii care, de asemenea, Îi mărturisesc numele.

Acesta este un lucru mare. Aceasta este o noutate în această lume. Lumea, în zilele noastre, ca şi în zilele lui
Pavel, este chinuită de divizări. Însă Duhul Sfânt îi atrage pe oameni împreună şi îi binecuvântează în jurul crucii lui
Hristos. Îmi pare rău pentru bisericile care nu au oportunitatea de a reflecta la acest tip de diversitate. Acei oameni care
sfătuiesc bisericile cum să crească în membri ne spun că cea mai bună cale prin care biserica ta poate să crească este
dacă toţi din biserică sunt la fel. Şi aceasta deoarece oamenilor le place să se asocieze cu cei care sunt la fel ca ei. Presupun
că este adevărat. Nu ştiu. Însă trebuie să spun că este un mod regretabil de a creşte, cumpărat cu un preţ foarte scump.
Ce mare privilegiu este acela de a lucra într-un loc în care oameni din toate categoriile sociale şi din tot felul de medii
sociale se adună împreună. Şi aceasta deoarece acolo ai o mărturie despre ce este capabil să facă Dumnezeu, Duhul Sfânt,
în oameni a căror vieţi Îi sunt predate Lui.

Cea dea patra dintre doctrinele legate de Duhul Sfânt despre care Pavel vorbeşte aici se ocupă cu lucrarea
Duhului Sfânt de folosire a Cuvântului lui Dumnezeu şi de aplicare a lui pentru a-i aduce pe oameni la credinţa în Hristos.

Page 20 of 150
Pavel vorbeşte despre aceasta în versetul 13: “În El, voi de asemenea, după ce aţi auzit mesajul adevărului, evanghelia
mântuirii voastre...”

Această legătură dintre lucrarea Duhului şi Cuvântul scris al lui Dumnezeu a fost un lucru descoperit într-un
mod nou şi proaspăt de către reformaţii protestanţi. Aceştia au fost nişte bărbaţi care erau foarte conştienţi de lucrarea
Duhului Sfânt. Ei au ştiut că niciodată nu se întâmplă ceva spiritual în viaţa vreunui bărbat sau vreunei femeie, fără a fi
lucrarea Duhului Sfânt. Iar motivul pentru care ei au ştiut acest lucru este pentru că Biblia învaţă aceasta într-un mod
atât de clar. Ori de câte ori se gândeau la Duhul Sfânt ei se gândeau la versete ca Ioan 3:8: "Vântul suflă încotro vrea şi-
i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge; tot aşa este cu orişicine este născut din Duhul." Sau 1 Ioan
5:6: "Duhul este Cel ce mărturiseşte, deoarece Duhul este adevărul." Sau 1 Corinteni 2:12-14: "Şi noi n-am primit duhul
lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.
Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt,
întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte."

Reformaţii protestanţi cunoşteau aceste versete şi, astfel, ei erau foarte preocupaţi să recunoască lucrarea
Duhului Sfânt în mântuire. Însă, în acelaşi timp, reformaţii erau foarte conştienţi de faptul că ceea ce Dumnezeu face în
lume, El face, de asemenea, prin mijloacele Cuvântului Său scris, Biblia. Prin urmare, ei au afirmat că atunci când Duhul
Sfânt vorbeşte, El nu vorbeşte niciodată separat de Scriptură. Altminteri, poţi avea într-o parte un individ care spune:
"O, am avut o descoperire." Iar în altă parte un altul care spune: "O, am avut o descoperire." Iar oamenii ajung să facă
tot felul de lucruri şi nu este nici o modalitate de a-i verifica. Însă reformatorii au spus, şi eu cred că au spus-o foarte
înţelept, că Dumnezeu vorbeşte prin Scriptură. Şi astfel, atunci când ne strângem în jurul Scripturii, ca popor al lui
Dumnezeu, cercetăm dacă ceea ce simţim în inimile noastre este în conformitate cu Cuvântul. Şi dacă este în conformitate
cu Cuvântul şi ne găsim atraşi de acest Cuvânt şi informaţi de el şi dornici să facem ceea ce spune, atunci noi spunem că
Duhul Sfânt este la lucru cu putere în mijlocul nostru. Lucrul acesta vrea să-l spună Pavel. Eşti cuprins în Hristos prin
mijloacele Duhului Sfânt, însă prin lucrarea Duhului Sfânt de iluminare a cuvântului evangheliei pentru inima ta.

Separat de revelaţia lui Dumnezeu în natură, care prin ea însăşi nu mântuieşte pe nimeni, Dumnezeu Se
descoperă pe Sine în trei moduri.

- El Se descoperă pe Sine în istorie, centrat în primul rând în lucrarea lui Isus Hristos.
- El Se descoperă pe Sine în Cuvântul scris, care este de asemenea centrat în lucrarea lui Isus Hristos şi care
explică ce a făcut Dumnezeu în istorie.
- El Se descoperă pe Sine prin lucrarea Duhului Sfânt prin care ceea ce este scris este iluminat pentru înţelegerea
noastră. Şi ne trezim că suntem atraşi către acest cuvânt.

O, este un lucru măreţ când Cuvântul este înălţat în felul acesta şi când Duhul Sfânt lucrează prin el. Trebuie
să spun că pe măsură ce pregătesc mesaje şi studii şi fac lucrarea de predicare şi de învăţare săptămână de săptămână,
sunt întotdeauna uimit de modul în care Dumnezeu Îşi onorează Cuvântul. Dacă te uiţi la el dintr-o perspectivă
omenească, nu este nimic mai nebunesc (ridicol). Pavel de fapt, foloseşte acest cuvânt pentru sine când vorbeşte despre
nebunia predicării. Nu pare nimic mai nebunesc decât să crezi că poţi schimba vieţile oamenilor, în mod simplu, prin
acel tip de învăţătură care este oferit de la amvoane săptămână de săptămână. Mă trezesc eu însumi spunând: "Cum este
posibil? Cum se întâmplă?" iar răspunsul este că Dumnezeu alege să lucreze în felul acesta, prin Cuvântul Său. O mare
parte din lucrarea de predicare este fără efect. Însă chiar şi cel mai ineficient predicator, omeneşte vorbind, atunci când
învaţă din Cuvântul lui Dumnezeu este binecuvântat de Duhul lui Dumnezeu. Şi aceasta deoarece Dumnezeu găseşte
plăcere în a-Şi onora Cuvântul şi deoarece El îi conduce pe mulţi oameni la credinţă în felul acesta, săptămână de
săptămână.

Iată şi a cincea doctrină. Este aceea despre care Pavel vorbeşte în versetele 13 şi 14. Este sigilarea vieţilor
noastre de către Duhul Sfânt. El spune: “... aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi (sigilaţi) cu Duhul Sfânt, care fusese
făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei
Lui.”

Ce face o pecete un sigiliu? Charles Hodge, în extraordinarul său comentariu asupra acestei cărţi, arată faptul
că un sigiliu este folosit în trei moduri diferite. Este folosit pentru a autentifica un document. Este folosit pentru a
identifica un anume lucru drept posesiunea cuiva. Şi mai este folosit pentru a asigura un lucru. O ilustrare a celui dintâi
mod ar fi marele sigiliu al Statelor unite care apare pe bancnote, autentificându-le în felul acesta ca valabile. Sau sigiliul
care se află în paşaport, autentificându-l ca fiind valabil. O exemplificare a celui de-al doilea mod ar fi, probabil, o
etichetă, o ştampilă pusă pe foaia de titlu a unei cărţi care o identifică ca aparţinându-ţi ţie. O exemplificare a celui de-
al treilea mod ar putea fi sigiliul Soborului pus pe mormântul lui Isus Hristos, în speranţa că ar face mormântul mai bine
păzit, pentru ca ucenicii să nu vină, aşa cum credeau cei din Sobor, şi să fure trupul.

Page 21 of 150
 Este interesant că în Scriptură fiecare din aceste uzanţe ale sigiliului sunt aplicate într-o manieră simbolică la
ceea ce face Duhul Sfânt în viaţa fiecărui creştin. Duhul Sfânt autentifică experienţa creştinului ca fiind veritabilă. De
aceea Pavel, în Romani, vorbeşte despre Duhul Sfânt ca mărturisind, împreună cu duhul nostru, că suntem copiii lui
Dumnezeu. Duhul Sfânt ne identifică ca fiind posesiunea lui Dumnezeu, aşa cum Pavel, vorbind despre aceasta, foloseşte
chiar această expresie: "Posesiunea (moştenirea) lui Dumnezeu." Duhul Sfânt este, de asemenea, acela care ne sigilează,
în sensul că ne păstrează în siguranţă şi protejaţi până în ziua răscumpărării noastre finale. Pavel foloseşte termenul de
garanţie. Adică un avans. Termenul în greacă este arrhabon. În greaca contemporană acest termen este folosit pentru a
desemna inelul de logodnă, o dovadă a ceea ce încă nu s-a întâmplat, dar este pe cale să se întâmple. Este un avans care
însă este parte din preţul întreg. Pavel spune: "Priviţi, Duhul Sfânt le însumează pe toate acestea pentru poporul lui
Dumnezeu." Şi când începi să te gândeşti la ceea ce face Dumnezeu în această măreaţă operă de mântuire, nu uita că El
te sigilează în felul acesta pentru ca tu să poţi şti că eşti al Lui şi că eşti păstrat în siguranţă până în ziua răscumpărării
complete a trupurilor noastre.

Ajungând la sfârşitul secţiunii studiate, ultimele cuvinte sunt acestea: "spre lauda gloriei Sale". Lucrul acesta
este interesant, deoarece aşa începe Pavel. Dacă te întorci la versetul 3 îl găseşti pe Pavel spunând: "Binecuvântat să fie
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos." Acesta este lucrul pe care el doreşte să-l facă. El doreşte să-l
binecuvânteze pe Dumnezeu iar în această extraordinară şi lungă frază el oferă toate aceste adevăruri teologice, unul
după altul, pentru a arăta de ce s-ar cuveni să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, şi anume pentru că a noastră este o
asemenea magnifică răscumpărare. Şi când ajunge la final, el se întoarce chiar de unde a pornit. El spune: "Toate acestea
sunt spre lauda slavei Sale."

Sau putem să privim lucrurile şi în următorul mod. Pe măsură ce Pavel schiţează mântuirea noastră, el se
întoarce spre voia lui Dumnezeu. Unde îşi are originea mântuirea noastră? În noi? Cu siguranţă nu în noi. În crucea lui
Hristos? Ei bine, într-un anume sens, da, însă nu în sensul fundamental. Unde şi-a avut originea mântuirea noastră? În
mintea lui Dumnezeu, înainte de crearea lumii, în veşnicie. Acolo găsim originea mântuirii noastre. Apoi, mai departe,
el întreabă: "unde îşi are sfârşitul mântuirea noastră?" Tu spui: "În trăirea unei vieţi sfinte." Nu, nu acolo. În glorificarea
Bisericii? Nu, nu acolo. Mai mult, în glorificarea lui Dumnezeu, deoarece toate acestea sunt spre lauda gloriei Sale.
Înţelegeţi ce spune Pavel? El spune că mântuirea începe în Dumnezeu şi mântuirea sfârşeşte în Dumnezeu şi, prin
urmare, toată lauda să-i fie dată lui Dumnezeu. Nu cunosc vreo ştire care să fie mai bună decât asta. Tu cunoşti? Iar dacă
nu cunoşti, îţi pun această întrebare: Ce faci de obicei cu o veste bună? O spui şi altora. Haideţi să fim credincioşi şi să
spunem şi altora vestea bună pe care am auzit-o.

Să ne rugăm.

Tatăl nostru, binecuvântează aceste cuvinte ale Scripturii în inimile noastre. Aceste cuvinte, în termenii
limbajului, deoarece sunt atât de concentrate încât sunt greu de priceput în întregime. Şi totuşi, în termenii cuvântului
Duhului Sfânt care ne aduce la credinţă şi care ne păstrează în credinţă, este absolut esenţial să cunoaştem ce ai făcut Tu
şi ce trebuie noi să fim şi să facem. Tatăl nostru, permite ca aceia care au experimentat mântuirea şi care cunosc ceea ce
Tu ai făcut în istorie, să poată fi împuterniciţi să spună despre acestea cu îndrăzneală în mijlocul unei lumi care are nevoie
să audă. Şi ne mai rugăm pentru noi. Fă-ne martori ai acestei măreţe veşti bune. De dragul lui Isus.

6. RUGĂCIUNEA
EFESENI 1:15-19

Una dintre obiecţiile aduse modului lor de înţelegere a învăţăturii biblice pe care calviniştii o aud cel mai
adesea fiind, probabil, cea mai obişnuită dintre toate obiecţiile, este aceasta. Dacă Dumnezeu este suveran şi dacă El
hotărăşte toate lucrurile în conformitate cu voia Sa desăvârşită şi plăcută, atunci care este rostul rugăciunii pentru un
lucru oarecare? De fapt, în esenţă, care este rostul pentru care să facem ceva? Pentru ce mărturie, pentru ce fapte bune,
pentru ce să mai facem ceva, la urma urmei? Dacă ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla oricum, atunci de ce să
nu stăm retraşi şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze? Ei bine, un răspuns simplu, dar răspunsul corect la aceste întrebări
este acela că, deşi Dumnezeu este suveran şi deşi El hotărăşte toate lucrurile în conformitate cu voia Sa desăvârşită, El,
cu toate acestea, lucrează folosindu-se de mijloace. Iar unul dintre aceste mijloace este rugăciunea. La fel sunt
mărturisirea, faptele bune şi altele. Dumnezeu lucrează folosindu-se de mijloace şi, prin urmare, la fel de corect este să
spui, aşa cum spune Iacov în epistola sa: "Nu aveţi pentru că nu cereţi.", precum este să spui: "Voia lui Dumnezeu se

Page 22 of 150
împlineşte." Este corect să spunem, înţelegând lucrurile în felul acesta, că dacă nu ne rugăm, nu vom primi. Dacă
mijloacele nu sunt folosite, rezultatele nu vor apare. La fel cum este de adevărat să spui şi că: "Dumnezeu Îşi duce la
îndeplinire planurile."

Cred că nu există o învăţătură mai evidentă ca aceasta în capitolul întâi din Efeseni. Deoarece în cazul acesta
schiţa elementară a capitolului, împărţirea simplă a materialului, susţine exact punctul nostru. Prima parte a capitolului,
acea frază lungă care începe în versetul 3 şi continuă până în versetul 14, pune accentul pe suveranitatea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, în a doua jumătate a capitolului, fără nici cea mai mică idee că s-ar contrazice, Pavel se roagă ca ceea
ce Dumnezeu face să poată continua în vieţile efesenilor. De fapt, el chiar leagă aceste lucruri, deoarece propoziţia care
începe versetul 15 leagă rugăciunea de ceea ce tocmai spusese. Pavel spune: "Tocmai pentru acest motiv mă rog.".
Observaţi, în modul de gândire al lui Pavel, suveranitatea lui Dumnezeu în toate domeniile nu descuraja rugăciunea, ci,
dimpotrivă, era singura şi adevărata încurajare. Şi aceasta deoarece el ştia că Dumnezeu Şi-ar fi dus la îndeplinire planul
în vieţile efesenilor, de aceea se roagă pentru ei.

Această rugăciune este interesantă. În limba greacă are o construcţie tipică. Există o frază în care Pavel spune
pentru ce se roagă, iar această frază este urmată de o propoziţie de scop care indică de ce se roagă pentru acele lucruri.
El face lucrul acesta de două ori. În versetul 17 Pavel spune că Îi cere lui Dumnezeu să le dea efesenilor un duh de
înţelepciune şi de descoperire. Şi apoi explică de ce. Anume pentru ca ei să-L poată cunoaşte mai bine. Să-L poată
cunoaşte pe Dumnezeu. În versetele 18 şi 19 el face acelaşi lucru din nou. Spune că se roagă ca ochii inimii lor să fie
luminaţi pentru ca să poată cunoaşte trei lucruri: nădejdea la care i-a chemat Dumnezeu, bogăţiile moştenirii Sale
glorioase în sfinţi, şi puterea Sa incomparabil de mare arătată nouă, care credem. Cunoaşterea este tema care leagă
laolaltă toate aceste versete. Iar ideea care predomină este aceea care apare prima, anume, creştinii din Efes să-L poată
cunoaşte, aşa cum spune Pavel, pe Dumnezeu mai bine. Cred că este o mare nevoie pentru acest lucru astăzi, tot aşa
cum, în mod evident, era şi în timpul lui Pavel.

Cu câţiva ani în urmă eram la o întâlnire bazată pe întrebări şi răspunsuri, organizată de un anume grup şi
am fost întrebat, la acea întâlnire, care consider eu că ar fi cea mai mare nevoie pe care o are astăzi Biserica Evanghelică
din America. Era un moment oportun pentru mine să mi se pună acea întrebare. Nu mi s-a mai pus până atunci. Tocmai
am studiat atributele lui Dumnezeu şi aveam aceste lucruri în mintea mea. Cred că dacă mi s-ar fi pus această întrebare
în urmă cu mai mulţi ani, aş fi putut să spun ceva în felul următor: "Ei bine, credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu
şi învăţătura biblică sau dragostea arătată în comunitatea creştină" sau alte lucruri de felul acesta. Însă în acea situaţie,
din pricina modului în care Dumnezeu mi-a călăuzit gândirea, am oferit un răspuns vizavi de care n-am văzut nici un
motiv să-mi schimb părerea în toţi anii care au trecut de când mi s-a pus acea întrebare. Am spus că: "în opinia mea,
singura şi cea mai mare nevoie a Bisericii Evanghelice din America de azi este aceea ca cei ce sunt creştini să-L poată
cunoaşte pe Dumnezeu." Iar motivul acestei nevoi este acela că avem o aşa de superficială cunoaştere, chiar legată de
chestiunile biblice, fără să mai vorbim despre cunoaşterea superficială a lui Dumnezeu, aşa cum este El în El Însuşi. Ne
mulţumim cu atât de puţin. Unii oameni se mulţumesc cu ceea ce, practic, este egal cu ignoranţa. Ei cântă: "Nu am alt
argument. Nu am o altă obiecţie. Ştiu doar că Isus a murit şi că a murit pentru mine." Ei bine, toate acestea sunt foarte
bune. Şi totuşi, dacă nu doreşti să cunoşti ceva mai mult decât atât, acest lucru echivalează cu a spune că vrei să mergi
în cer fără să te intereseze.

Unii oameni se mulţumesc cu puţină cunoştinţă biblică. Din nou, acesta este un lucru bun. Este fundamentul
pentru toate celelalte. Este fundamentat pe temelia a ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit în Scriptură pentru ca să-L
cunoaştem. Şi totuşi, este posibil să cunoşti foarte mult despre Biblie şi să ai foarte puţină înţelepciune în lucrurile
spirituale. Daţi-mi voie să merg puţin mai departe. Unii sunt mulţumiţi cu o cunoaştere despre Dumnezeu. Din nou,
lucrul acesta este bun. Este un lucru minunat. Acesta este lucrul la care ajungem dacă studiem Biblia cu credincioşie.
Este acelaşi lucru cu a deveni un fel de teolog. Este extraordinar să cunoşti aceste lucruri. În acelaşi timp, însă, este
posibil să cunoşti despre Dumnezeu, fără să-L cunoşti pe Dumnezeu. Şi acesta este la fel cu a spune că este posibil să fii
un teolog şi totuşi să nu fii mântuit.

Observaţi, dorinţa lui Pavel este ca noi să-L putem cunoaşte pe Dumnezeu Însuşi. Este oarecum surprinzător
să găsim aceste cuvinte pe buzele apostolului Pavel deoarece fireşte că de la apostolul Pavel au învăţat efesenii tot ceea
ce ştiau despre Dumnezeu, învăţătură care, trebuie să înţelegem, era substanţială. O mare parte din această învăţătură
se află în această epistolă. Chiar o mare parte se află în capitolul întâi. Prin urmare, ne-am întoarce spre Pavel şi i-am
spune: "Pavel, nu pricepem despre ce vorbeşti. Aici tu te rogi ca cei care sunt creştini în Efes să-L poată cunoaşte pe
Dumnezeu, însă priveşte la tot ceea ce i-ai învăţat despre Dumnezeu. Adică vrei să spui că nu i-ai învăţat bine sau că ei
nu au priceput ceea ce i-ai învăţat? Sau, probabil vrei să spui că pe undeva se află un fel de înţelepciune ezoterică,
asemănătoare religiilor misterioase greceşti, înţelepciune care încă trebuie descoperită?" Pavel ar replica: "Nu, problema
este că voi nu înţelegeţi ce vreau să spun. Eu nu vorbesc despre cunoaşterea despre Dumnezeu deşi, fără nici o îndoială,
mai sunt încă multe lucruri despre Dumnezeu, pe care cu toţii avem nevoie să le ştim, chiar şi efesenii, însă eu vorbesc
despre cunoaşterea lui (de) Dumnezeu Însuşi. Pentru asta mă rog eu. Doresc ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu mai bine."
Page 23 of 150
 Ce înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu? Aceasta nu este o întrebare uşoară. De fapt, cărţi întregi au fost scrise
pe acest subiect. Într-una din aceste cărţi, "Cunoscându-L pe Dumnezeu", teologul britanic J.I.Packer sugerează trei
elemente. Primul, spune el, este acesta: cunoaşterea lui Dumnezeu este o problemă de relaţii personale. Este o problemă
de a te relaţiona la El pe măsură ce El se deschide spre tine. Este o problemă de a Se relaţiona la tine pe măsură ce tu
ajungi să-L cunoşti. Al doilea, spune Packer, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este o problemă de implicare personală a raţiunii,
voinţei şi sentimentelor. Credinciosul se bucură atunci când Dumnezeu este onorat şi are cea mai acută mâhnire când
vede că Dumnezeu este tratat cu dispreţ. La fel, creştinul simte ruşine şi mâhnire când este convins că a păcătuit înaintea
Domnului. Al treilea element, spune el, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este o problemă de har. Este o relaţie în care iniţiativa
îi aparţine lui Dumnezeu în întregime, aşa cum şi trebuie să fie, din moment ce Dumnezeu este absolut deasupra noastră
iar noi nu putem să-I pretindem vreo favoare, din pricina păcatelor noastre.

Lucrul acesta, vedeţi, înseamnă în ultimă analiză că ideea crucială nu este atât de mult cunoaşterea lui
Dumnezeu de către noi, deşi acest lucru urmează natural, ci cunoaşterea noastră de către Dumnezeu, idee pe care, cu
siguranţă, Apostolul Pavel o subliniază în acest capitol. Dumnezeu Şi-a aşezat dragostea peste noi. Dumnezeu ne
cunoaşte. Dumnezeu ne alege în mod personal, individual, unul câte unul. Şi din această cauză, ca un rezultat al harului
Său, noi, în ceea ce ne priveşte, putem să ne apropiem de El şi să-L cunoaştem într-un mod personal. Acest lucru îl
realizăm dacă venim la El prin credinţa în Isus Hristos şi dacă creştem în această credinţă pe măsură ce înaintăm în viaţa
creştină.

A doua oară când apostolul Pavel vorbeşte despre conţinutul rugăciunii sale pentru efeseni el modifică oarecum
planul sau schimbă focalizarea. Prima oară, în versetul 17, el se roagă ca ei să aibă un duh de înţelepciune pentru ca,
astfel, să-L cunoască pe Dumnezeu mai bine. A doua oară el se roagă ca ei să poată avea înţelegere pentru a putea
cunoaşte, nu doar pe Dumnezeu în El Însuşi, ci şi ceva despre mântuirea care ne-a fost pusă la dispoziţie. El explică acest
lucru. Foloseşte trei expresii. El se roagă ca noi să putem cunoaşte nădejdea la care El ne-a chemat, bogăţiile moştenirii
Sale glorioase în sfinţi şi puterea Sa incomparabil de mare arătată nouă, care credem.

Primul dintre aceşti termeni este interesant. Ceea ce face Pavel în acea frază în care vorbeşte despre nădejdea
la care El ne-a chemat, este să lege laolaltă cele două cuvinte importante "nădejde" şi "chemare". Acest lucru este
important deoarece Pavel a vorbit tot timpul despre chemarea lui Dumnezeu. Iar acum este ca şi cum ar vrea să spună
că această chemare nu trebuie înţeleasă ca ceva abstract sau general ca şi cum, folosind o imagine, Dumnezeu ne-a făcut
pur şi simplu o chemare dintr-o negură de unde să nu-L putem vedea, să nu putem şti nimic despre noi sau despre
destinul nostru. Mai degrabă, el vrea să spună că chemarea lui Dumnezeu este la ceva şi pentru ceva.

Când vom începe să înţelegem lucrul acesta şi ne vom uita în urmă, în acest capitol, descoperim că de fiecare
dată când menţionează chemarea lui Dumnezeu, aceasta întotdeauna are un obiectiv. Este o direcţie spre care ne trimite
această chemare. Suntem chemaţi, spune el în versetul 4, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Sa. El spune mai departe
că Dumnezeu ne-a chemat pentru ca să putem fi adoptaţi ca fii. Iar în final, în ultimul paragraf al părţii de introducere,
noi am fost chemaţi pentru lauda gloriei Sale. În orice caz, secţiunea aceasta vorbeşte despre ceea ce, în parte, avem
acum însă va fi desăvârşit mai târziu. Aceasta este nădejdea creştină. Vedeţi, un creştin, conform acestei definiţii, este
determinat, nu atât de mult de unde vine, ci de încotro se îndreaptă. Şi pentru că noi îi vedem pe credincioşi în această
lumină, acest lucru schimbă pur şi simplu modul în care ne uităm la ceilalţi în cadrul comunităţii creştine.

Martin Lloyd Jones, în comentariul său, relatează povestea lui Philip Henry, tatăl marelui comentator şi scriitor
biblic, Matthew Henry. Philip Henry şi o anume tânără domnişoară erau îndrăgostiţi unul de celălalt. Însă relaţia lor era
dificilă, deoarece el provenea din ceea ce era văzut ca o clasă inferioară a societăţii iar ea provenea din ceea ce era văzut
ca o clasă superioară. Însă ea era creştină şi vedea lucrurile diferit. Nu era nici un obstacol pentru ea, însă era un obstacol
pentru părinţii ei. Aceştia au văzut diferenţa dintre cei doi ca o barieră în calea mariajului. Cu o ocazie în care au vorbit
despre acest lucru, ei au întrebat-o : "acest Philip Henry, de unde vine?", la care această femeie, care a devenit, în cele
din urmă, mama lui Matthew Henry, a dat o replică nepieritoare. Ea a răspuns: "Nu ştiu de unde vine, însă ştiu încotro
se îndreaptă."

Aşa şi este. Cunoaşterea ţintei înspre care ne îndreptăm. Noi mărşăluim spre Sion. Ţinta noastră este să
devenim asemenea Domnului Isus Hristos în toate privinţele. Această perspectivă transformă lucrurile. Astfel, nu-i vom
mai vedea pe ceilalţi credincioşi după trup, ci îi vom vedea în termenii a ceea ce ei devin, din punct de vedere spiritual,
în Isus Hristos.

Aş putea spune că această cunoaştere a nădejdii noastre ne oferă, de asemenea, şi certitudine. Vedeţi, acea
legătură dintre "nădejde" şi "chemare" face ca nădejdea creştinului să fie sigură. În limbajul obişnuit de fiecare zi, atunci
când folosim termenul nădejde, vorbim în general despre ceva nesigur, despre ceva pentru care nădăjduim, însă nu ştim
dacă va veni sau nu. În limbajul biblic, acest cuvânt nu este folosit niciodată în sensul acesta. Nădejdea creştină este
întotdeauna ceva sigur. Tocmai de aceea este numită nădejde binecuvântată. Tocmai de aceea este desemnată ca ceva în

Page 24 of 150
care ne putem bucura. De ce? Deoarece nădejdea noastră este fundamentată în chemarea lui Dumnezeu iar chemarea lui
Dumnezeu nu se schimbă pentru că este fundamentată în caracterul lui Dumnezeu. Astfel, dacă El ne cheamă la ceva,
acea nădejde, deşi este legată de lucrul la care am fost chemaţi, nu este nesigură, ci sigură. Prin urmare, putem să ne
aşezăm picioarele pe ea. Cunoscând această nădejde, indiferent de ce se întâmplă în această viaţă, acesta este destinul
nostru în Isus Hristos. Pavel se roagă ca efesenii şi noi înşine, de asemenea, să putem ajunge să cunoaştem acest lucru
pe deplin. "Nădejdea mea este zidită pe nimic mai puţin decât pe sângele şi dreptatea lui Isus." De aceea cântăm: "Pe
Hristos, Stânca solidă stau. Orice alt sol este nisip mişcător." O, fie să cunoaştem acest lucru. Să cunoaştem acest lucru
mai bine, ca popor creştin.

Apoi, există şi acest al doilea lucru. Pavel s-a rugat ca noi să putem cunoaşte nădejdea la care Dumnezeu ne-a
chemat. Acum el se roagă ca să putem cunoaşte bogăţiile moştenirii Sale glorioase în sfinţi. Sunt două moduri în care
putem înţelege această propoziţie. Se poate referi la moştenirea lui Dumnezeu, care am fi noi sau se poate referi la
moştenirea noastră şi la lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi în mântuire. Din punct de vedere lingvistic,
ambele variante sunt posibile, însă observând contextul, a doua variantă este de preferat. Deoarece, în definitiv, pentru
asta se roagă Pavel aici. Pentru ca să putem şti ceea ce ne aparţine în mântuire. Şi pentru că în Coloseni, în capitolul
întâi, versetul 12 există un verset paralel care clarifică foarte bine ceea ce am spus. Pavel se roagă pentru ca să putem
cunoaşte, pe deplin, ceea ce este cu adevărat al nostru în Hristos şi ceea ce vom avea pe deplin atunci când Îl vom vedea
pe Domnul Isus Hristos faţă în faţă.

Dacă cineva se va gândi cu atenţie la aceste lucruri, el sau ea ar putea să întrebe: "Dacă este aşa, atunci care
este diferenţa dintre această propoziţie şi cea de dinaintea ei? Când vorbeşti despre nădejdea creştină vorbeşti despre
ceva ce este sigur, însă ceva ce noi nu posedăm într-o măsură deplină. Când vorbeşti despre bogăţiile moştenirii noastre
glorioase vorbeşti despre ceva ce avem, dar care nu ne aparţine încă într-o măsură deplină. Care este diferenţa dintre
cele două?". Diferenţa constă în deosebirea dintre cuvântul "nădejde", din prima propoziţie, şi "bogăţii" din a doua.
Nădejdea are de-a face cu încrederea. Rezultatul aici este asigurarea. Bogăţiile au de-a face cu intenţia cu care Dumnezeu
asigură. Rezultatul aici este o cunoaştere crescândă a complexităţii harului Dumnezeului nostru. Cât de puţin cunoaştem
despre acele bogăţii ale moştenirii noastre în sfinţi. Însă chiar şi apostolul Pavel a spus cu o ocazie: "Aici vedem în parte.
Cunoaştem în parte. Însă în acea zi vom cunoaşte pe deplin întocmai cum şi noi suntem cunoscuţi." Aşa suntem şi noi
iar uneori suntem foarte ignoranţi.

Am ajuns şi la ultima propoziţie. "Şi ca să puteţi cunoaşte puterea Sa incomparabil de mare arătată pentru noi,
care credem." John Stott, în comentariul său, sugerează că aici avem răspunsul la ceea ce ar putea apărea ca o problemă
în primele două propoziţii. Când vorbeşti despre chemarea lui Dumnezeu, vorbeşti despre trecut. Dumnezeu ne-a chemat
din eternitate. Când vorbeşti despre moştenirea noastră, vorbeşti despre viitor. Acea moştenire pe care o vom primi în
eternitatea care va veni. Dar ce putem spune despre interimat? Ce putem spune despre această lume a lui aici şi acum
în care trăim? Cum putem să trăim ca popor al lui Dumnezeu cu o moştenire ca aceasta, răspunzând la chemarea lui
Dumnezeu într-o lume plină de păcat, care se opune suveranităţii lui Dumnezeu? Răspunsul este în această frază: "pentru
ca să putem cunoaşte acea mare putere a lui Dumnezeu pe care a descoperit-o în Isus Hristos." Cred că aceasta este ideea
pe care Pavel a avut-o cel mai mult în minte când a scris aceste lucruri. Şi aceasta deoarece este ideea la care se referă,
pe care o dezvoltă şi cu care umple restul capitolului. El doreşte să explice ce este acea putere. Acea putere, spune el, este
lucrarea puterii şi tăriei Lui pe care şi-a exercitat-o în Hristos, atunci când L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta
Sa, în locurile cereşti, cu mult deasupra oricărei domnii şi autorităţi, puteri şi stăpâniri, şi oricărui titlu care poate fi dat,
nu numai în veacul prezent, ci şi în cel care va veni.

Închei întrebând cum vom putea, eu şi voi, să ajungem vreodată să cunoaştem acea putere? Cum vom putea,
eu şi voi, să ajungem la punctul în care să-L putem cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi să trăim ca şi El? Nu există
decât o singură cale. Doar petrecând timp cu Dumnezeu. Dacă dorim să cunoaştem mai mult despre o altă fiinţă umană,
trebuie să petrecem timp cu acea persoană. O, poţi învăţa câte ceva despre o altă persoană prin scrisori. Poţi învăţa câte
ceva despre o altă persoană, ascultând ceea ce altcineva are de spus despre ea. Însă dacă vrei cu adevărat să o cunoşti în
mod personal trebuie să petreci timp cu acea persoană, faţă în faţă. Nu mai puţin adevărat este lucrul acesta în privinţa
relaţiei noastre cu Dumnezeu. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru a cunoaşte puterea lui Isus Hristos trebuie să
petreci timp cu Dumnezeu. În rugăciune, în studiu biblic şi în meditaţie. Aici nu este vorba despre inteligenţă. Nu este
vorba despre o instruire excepţională sau despre grade academice. Este vorba despre timpul petrecut cu Dumnezeu,
deoarece inima este aceea care îngenunchiază înaintea Lui pentru ca Domnul Isus să deschidă marele tezaur al propriei
Sale inimi şi dragoste pentru noi.

Să ne rugăm:

Tatăl nostru, trăim într-o vreme în care suntem ocupaţi. Trăim într-o lume în care problemele ei se războiesc
cu acele momente de părtăşie de care avem nevoie să le petrecem cu tine. Tatăl nostru, dă-ne harul să înţelegem acest
lucru. Să înţelegem că această lume şi activitatea ei nu este un prieten, ci mai degrabă un duşman al sufletelor noastre.

Page 25 of 150
Dă-ne harul să petrecem acel timp cu tine, singurul din care vin secretele unei vieţi evlavioase şi puterea de a trăi şi a-L
sluji pe Isus Hristos aici şi acum. Ne rugăm în numele Mântuitorului nostru, Isus. Amin.

7. ÎNĂLȚAREA PREZENTĂ A LUI CRISTOS

EFESENI 1:19-23

O persoană nu are nevoie să citească foarte mult din Noul Testament pentru a-şi da seama că porţiuni mari
din el sunt orientate spre viitor. Citim desigur despre lucrarea din trecut a lui Hristos, realizată pentru a ne asigura
mântuirea prin moartea Sa pe cruce. Însă, de asemenea, ni se spune să privim înainte spre acea zi în care El se va
reîntoarce în glorie şi-Şi va supune toţi vrăjmaşii pentru totdeauna. Citim în Noul Testament ceea ce a fost, probabil,
una dintre cele mai timpurii rugăciuni creştine. În 1 Corinteni 16 şi în Apocalipsa 22: "Vino Doamne Isuse!". În mod clar,
biserica primară, atât în practica ei, cât şi în teologia ei, era orientată spre viitor. Din nefericire există astăzi, în unele
cercuri creştine, o tendinţă de a accentua atât de mult aceste aspecte viitoare ale credinţei, în principal reîntoarcerea lui
Hristos în glorie pentru a-Şi supune vrăjmaşii, încât ceva din înălţarea prezentă a lui Hristos deasupra tuturor forţelor
răului a fost pierdut. Există o oarecare tendinţă de a spune: "Ei bine, când Isus va veni El va domni pentru totdeauna."
Dar, de fapt, Biblia ne învaţă, de asemenea, aşa cum spune autorul Epistolei către Evrei, că "deşi încă nu vedem toate
lucrurile puse sub autoritatea Lui, Îl vedem în acelaşi timp pe Isus încoronat cu slavă şi cinste."

Acest lucru îl are Pavel în minte îndreptându-se spre finalul acestui extraordinar capitol întâi din Efeseni.
Vorbind, aici, despre înălţarea lui Hristos, Pavel se gândeşte la ea din trei perspective. Din perspectiva învierii. Din
perspectiva înălţării Sale la cer şi a înălţării deasupra tuturor forţelor rele ale universului. Iar în al treilea rând se
gândeşte la Isus ca fiind înălţat în calitate de Cap al Bisericii. Este interesant să ne oprim puţin şi să ne gândim cum a
ajuns Pavel la aceste perspective. Şi aceasta deoarece, pe măsură ce citim, ne vom da seama că el nu începe simplu, prin
a spune că Isus Hristos a fost glorificat peste toate lucrurile. Cu puţin înainte de aceasta, aşa cum am arătat, Pavel se
ruga pentru efeseni, iar rugăciunea sa era preocupată de faptul ca, prin experimentare, ei să poată cunoaşte puterea lui
Dumnezeu în vieţile lor. Pe această bază clădeşte el discuţia referitoare la înălţarea lui Hristos. Acest lucru înseamnă că
puterea este preocuparea de căpătâi a lui Pavel, în rugăciunea sa pentru efeseni.

Dacă ne uităm puţin mai înainte de aceasta, observăm pe bună dreptate că Pavel este preocupat, de asemenea,
de cunoaştere. De multe ori el se roagă ca ei să-L poată cunoaşte mai bine pe Dumnezeu pentru a putea cunoaşte nădejdea
la care El i-a chemat şi bogăţiile moştenirii lor şi alte asemenea lucruri. Cunoaşterea este un lucru foarte important. Pe
ea sunt fundamentate alte lucruri. Creştinismul este o religie a cunoaşterii. Însă nu este o religie numai a cunoaşterii.
Aceasta este ideea pe care o afirmă aceste versete. Creştinismul nu este doar cunoaştere în sensul unei filozofii care este
ceva prin ea însăşi şi prin care încercăm să trăim. Creştinismul este mult mai mult decât atât. Creştinismul este
cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu a făcut însă este, de asemenea, o însuşire prin experimentare a puterii lui Dumnezeu
care lucrează prin această cunoaştere în viaţa fiecărui creştin. Citind diferite epistole ale lui Pavel având în minte această
problemă a puterii sau a tăriei, am sesizat că Pavel a fost foarte preocupat de aceasta în timpul său. El trăia într-o lume
dominată de romani. Romanii erau foarte puternici. Dacă era ceva de care să fie mândri, aceasta era puterea romană.
Iar într-o lume care era conştientă de această putere, Pavel vorbeşte adesea despre acea putere a lui Dumnezeu,
superioară şi irezistibilă, observată în învierea lui Hristos iar acum, aşa cum se roagă, care trebuia să se observe în
fiecare creştin. Observaţi ce zice? El spune că în creştinism începem cu cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu a făcut şi creştem
în această cunoaştere. Însă creştem în ea pentru ca să putem trăi aceste lucruri într-un mod transformator, în mijlocul
unei societăţi, a lui şi a noastră, care are nevoie, în mod clar, de această transformare.

Pavel se gândeşte la trei domenii în care este observată puterea lui Dumnezeu în Hristos. Primul domeniu este
acela al învierii. Este cel mai evident. Când Isus Hristos a fost aici pe pământ a vorbit despre învierea Sa. El a încercat
să-Şi pregătească ucenicii pentru acel moment spunând, aşa cum ni se relatează în Marcu 10 şi în alte locuri, că El trebuie
să se suie la Ierusalim iar acolo va fi arestat şi bătut, scuipat, insultat şi apoi crucificat. Însă, a spus El, în a treia zi voi
învia. Este o profeţie uluitoare. Era un lucru aparent imposibil să se poată întâmpla. De secole şi de milenii bărbaţi şi
femei s-au născut şi au murit şi toată lumea putea să vadă că moartea le era sfârşitul. Şi totuşi, se afla acolo Isus care
spunea că va muri, aşa cum toţi o vor face, însă după ce va muri, chiar la trei zile după aceea, Dumnezeu, Tatăl Său,
Dumnezeul gloriei, Dumnezeul Vechiului Testament va interveni şi Îl va învia dintre cei morţi. Te uiţi la o asemenea
afirmaţie şi spui: "Ce putere de pe pământ ar putea realiza o asemenea înviere?". Iar răspunsul este că nici o putere de
pe pământ nu poate, însă o putere cerească poate şi a făcut-o. Şi astfel, în a treia zi, Isus a fost readus la viaţă iar prin

Page 26 of 150
acest act Dumnezeu a justificat pretenţiile lui Hristos, oferind o mărturie a propriei noastre învieri finale şi arătând că
există o putere disponibilă pentru a-l capacita pe oricine este unit cu Isus Hristos prin credinţa mântuitoare să învingă
păcatul acum. La acest lucru se gândeşte Pavel în timp ce scrie.

Martin Lloyd Jones, în comentariul său, vorbind despre vrăjmaşii care ni se opun în trăirea unei vieţi creştine,
îi împarte într-un mod foarte clar. Înainte de toate vorbeşte despre lume, despre aspectul lumesc, despre sistemul lumii
care, aşa cum observă el în mod corect, ne bombardează constant, într-o varietate de moduri. Lumea îşi prezintă sistemul
şi valorile prin intermediul televiziunii. Citim despre ele în ziare. Se află în reviste. Se află în valorile companiilor pentru
care lucrăm. Le găsim în conversaţiile pe care le avem. E vorba despre acele valori care spun: "Ceea ce este important în
viaţă este să ajungi cât mai sus, să obţii lucruri materiale, să nu-ţi pese de alţii, decât de tine şi tot ce ţine de acestea. Să
ajungi în frunte şi să fii recunoscut." Iar Lloyd Jones întreabă: "cum am putea, fiind în lume, să înfrângem acest tip de
sistem?". Cum am putea să fim reînnoiţi din interior, după cum scrie Pavel în Romani 12, "ca să putem deosebi bine voia
lui Dumnezeu, cea bună şi desăvârşită"? Nu există decât o singură cale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin acea putere care
a fost dovedită în înviere. Asta ar vrea Pavel să vadă. Asta ar vrea Dumnezeu să vadă. În felul acesta ne doreşte Dumnezeu.
Dumnezeu ne doreşte, nu în asemănare cu această lume, ci transformaţi din interior astfel încât să reprezentăm şi să
fim ceva diferit în mijlocul unui sistem lumesc corupt şi egoist.

Lloyd Jones vorbeşte, de asemenea, despre fire (trup, carne). În Biblie, firea se referă la natura umană aşa cum
este ea despărţită de harul lui Dumnezeu în Hristos. Se referă la persoana care nu este născută din nou. Iar această parte
a fiinţei umane ne însoţeşte în viaţa creştină. Se exprimă pe sine prin lene, acel tip de lene care ne împiedică să citim
Biblia, să ne rugăm, să mergem la biserică, să avem părtăşie cu alţi creştini şi să facem ceea ce avem de făcut. Se exprimă
pe sine prin egoism. Prin urmare ne slujim pe noi înainte de a-i sluji pe alţii. Se exprimă într-o varietate de moduri. Prin
obiceiuri rele, prin obiceiuri păcătoase de care nu putem scăpa. Astfel că întrebăm unde în această lume putem găsi
puterea de a rupe acea strânsoare pe care firea o exercită asupra noastră. Nu o vom găsi în această lume. Lumea nu are
nimic de oferit. Unde vom găsi victoria asupra acestor obiceiuri rele? Există doar un singur răspuns. Prin puterea lui
Dumnezeu arătată în învierea lui Isus Hristos. Numai aceasta este suficientă.

Apoi ne gândim la puterea diavolului. Lumea, firea şi diavolul. La acestea s-au referit marii conducători ai
Bisericii. Diavolul este un inamic sau un adversar formidabil. Pavel scrie despre diavol mai târziu, chiar în această
epistolă. El spune: "Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva
domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti."
El spune: "Priviţi, puneţi-vă armura lui Dumnezeu pentru ca să vă puteţi împotrivi atacurilor diavolului." Unde vom găsi
victorie asupra unui adversar atât de formidabil ca acesta? Nu există decât un singur răspuns. Prin puterea lui Dumnezeu
demonstrată în învierea lui Isus Hristos.

Atunci când ne gândim la înviere trebuie să ne spunem că aceasta este o problemă de practică. Nu este o
problemă de teologie care este dincolo de înţelegere şi experienţă. Este tocmai locul în care teologia coboară spre noi,
devenind practică în vieţile noastre de zi cu zi. Noi trebuie să ne întrebăm: "Se vede ceva în viaţa mea care să vorbească
despre puterea lui Dumnezeu şi despre învierea lui Isus Hristos? Există ceva acolo din Dumnezeu atât de evident încât
cineva care priveşte de afară să spună: 'Nu văd cum au putut să facă acest lucru. Nu văd cum s-au putut schimba. Nu
văd cum au putut să realizeze acea victorie morală şi spirituală, din moment ce e realizată printr-o putere dincolo de
limitele lor'?" Observaţi că atunci când Pavel se gândeşte la puterea şi glorificarea lui Isus Hristos, el se gândeşte la ea
în aceşti termeni.

În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre puterea lui Dumnezeu exercitată în Hristos când "L-a pus să şadă la
dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de
orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor." Acest lucru este, de asemenea, important.
Deoarece, observaţi, atunci când începem să vorbim despre lupta spirituală în care suntem angajaţi... nu numai împotriva
lumii, nu numai împotriva firii... Când vorbim despre conflictul cu lumea şi cu firea am putea spune: "Poate, dacă există
un asemenea lucru ca puterea învierii, ei bine, atunci putem fi victorioşi asupra acestor lucruri." Însă când ne gândim,
nu numai la aceste lucruri, ci şi la puterea diavolului şi a forţelor demonice ce sunt strânse în jurul lui, despre care
vorbeşte Pavel mai târziu, în capitolul 6, acele puteri din văzduh, acele forţe demonice, când ne gândim la acestea ne
întrebăm: "Este oare puterea lui Dumnezeu demonstrată în învierea lui Isus Hristos suficientă?" Iar răspunsul lui Pavel
este acela că puterea lui Dumnezeu văzută în învierea lui Isus Hristos este observată nu numai în înviere, ca şi cum acolo
lucrarea lui Dumnezeu în Hristos s-ar fi oprit, ci puterea lui Dumnezeu merge mai departe, aşa cum spune: "spre acea
glorificare a lui Isus mai presus de toate forţele spirituale ale acestei lumi."

Când Isus este înălţat deasupra tuturor domniilor şi stăpânirilor, aşa cum spune textul, acest lucru include
puterile pământeşti, îngerii şi tot ce ţine de acestea, însă, mai presus de toate, implică forţele demonice, ostile, care sunt
dispuse în spatele puterilor politice ale acestei lumi. Prin urmare el spune: "Vezi, putem fi victorioşi şi aici deoarece

Page 27 of 150
Dumnezeu L-a înălţat pe Isus, Stăpânul nostru, Domnul nostru, cu care suntem uniţi în acea poziţie, prin credinţa
mântuitoare."

Apoi, în al treilea rând, Pavel vorbeşte despre ce a făcut Dumnezeu când L-a pus pe Hristos drept Cap peste
toate, pentru Biserică. Aici se continuă ideea de mai devreme. Se spune că Dumnezeu L-a înviat pe Isus Hristos dintre
cei morţi şi L-a înălţat la ceruri şi I-a dat o poziţie deasupra oricărei stăpâniri, oricărei autorităţi şi puteri, însă toate
acestea de dragul Bisericii. Aceasta este o afirmaţie extraordinară. Acesta este primul loc în care este menţionat cuvântul
Biserică în epistolă. Şi totuşi, într-un anumit sens, cartea a fost despre Biserică de la început şi continuă să fie despre
Biserică până la sfârşit. Vorbeşte despre originea Bisericii, natura Bisericii, standardele Bisericii şi despre relaţia, în
termeni practici, dintre Biserică şi Isus Hristos, Stăpânul ei. Ceea ce spune este că, într-un anume sens, toate acestea
sunt în folosul nostru, pentru ca să putem trăi cu adevărat ca popor al lui Dumnezeu sub domnia lui Isus Hristos în acest
veac de acum.

Există o frază aici care a dat multe bătăi de cap comentatorilor iar motivul este evident. Motivul este că, din
punct de vedere lingvistic, fraza poate fi interpretată în diverse moduri. Este vorba despre fraza care alcătuieşte versetul
23: "(Biserica) care este trupul Său, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi." Oare la ce se referă? Ce înseamnă
"plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi"? Avem trei posibilităţi. Prima interpretează acel cuvânt, "plinătate", ca
referindu-se, nu la Biserică, ci la Hristos Însuşi. Astfel, am putea citi în felul următor: "Biserica, care este trupul Său
(adică Hristos), Care este plinătatea Lui (a lui Dumnezeu), Care împlineşte totul în toţi." La prima privire aceasta este o
posibilitate atractivă. Cu siguranţă, ni se spune altundeva în Scriptură că Dumnezeu umple totul în toţi şi ni se spune că
Hristos este plinătatea lui Dumnezeu în sensul că Isus Hristos descoperă plinătatea naturii divine în El Însuşi. Şi totuşi,
dacă începi să studiezi versetul în conformitate cu alte pasaje scripturale, această interpretare nu pare pe deplin corectă.
Scriptura nu spune nicăieri că Hristos este plinătatea lui Dumnezeu. Ea spune că plinătatea lui Dumnezeu locuieşte în
Hristos, ceea ce înseamnă că Isus este complet divin. Însă nu spune că Hristos este plinătatea lui Dumnezeu în sensul că
oarecum Dumnezeu este subsumat în Isus Hristos. Aceasta ar fi o idee greşită. Este poate un lucru minor şi mai degrabă
tehnic însă arată faptul că nu trebuie să interpretăm versetul în sensul acesta.

A doua posibilitate ar fi să interpretăm plinătatea ca referindu-se la Biserică, într-un sens activ. Adică, Biserica
Îl umple sau Îl completează pe Isus Hristos. La prima privire aceasta este o idee care şochează. În mod evident nu trebuie
înţeleasă într-un sens ontologic (al naturii existenţei sau fiinţei) ca şi cum am vorbi despre esenţa lui Dumnezeu Tatăl,
ca şi cum am spune că nişte biete creaturi alcătuiesc sau completează esenţa divinităţii. Evident nu despre asta este
vorba. Nu asta vor să spună cei care propun această interpretare. Ei se ocupă pur-şi-simplu de imaginea Bisericii ca trup
sau mireasă a lui Hristos, imagine pe care Pavel o dezvoltă chiar în această epistolă. Şi, spun ei, tot aşa cum capul nu
este complet fără trup iar un soţ nu este complet fără soţia lui şi nici o soţie fără soţul ei, tot aşa Hristos nu este complet
fără Biserică, care este trupul Său.

Ei bine, este posibil. Cu toate acestea, eu cred că o a treia posibilitate este cea corectă, în lumina capitolului.
Această posibilitate interpretează cuvântul "plinătate" ca referindu-se la Biserică, însă nu într-un sens activ, ci într-unul
pasiv. Adică nu Biserica este cea care Îl umple sau Îl completează pe Isus Hristos, ci mai degrabă Biserica este cea umplută
de Hristos. El ne umple.

Aceasta este perspectiva pe care John Stott o are în interpretarea acestui capitol şi cred că este cea corectă.
Cred lucrul acesta din mai multe motive. Mai întâi de toate, din cauza analogiei Scripturii. Când te confrunţi cu un pasaj
dificil un foarte important principiu de interpretare este acela de a descoperi ce spun alte pasaje, ce fel de lumină aruncă
acestea asupra pasajului-problemă. Şi dacă vei studia alte pasaje relaţionate la al nostru nu vei găsi niciodată în altă
parte unde să se spună că Biserica Îl umple sau Îl completează pe Hristos, însă vei găsi în multe, multe locuri că Hristos
umple Biserica. Un alt argument derivă din modul în care se desfăşoară pasajul. Pavel vorbeşte despre nevoia de putere
în Biserică, spunând că motivul pentru care Biserica are promisiunea acestei puteri este acela că Isus Hristos este înălţat,
că puterea lui Dumnezeu este observată în El şi că - ce anume? - Isus ne umple. Iar dacă Isus umple Biserica, atunci
puterea lui Dumnezeu, care este în Isus, umple de asemenea Biserica iar noi devenim un element transformator în
această lume în declin.

Mă întreb dacă acest lucru se întâmplă cu adevărat cu noi. O, este uşor să vorbeşti despre putere. Obişnuim să
spunem: "O, da, da, puterea evangheliei, puterea crucii." Însă acea putere extraordinară a lui Dumnezeu, lucrarea puterii
tăriei Lui (acesta este limbajul pe care Pavel îl foloseşte) este ea văzută în noi? O, dacă este, atunci noi cu adevărat vom
fi ceea ce Isus a spus că trebuie să fie Biserica. Vom fi sare şi lumină în lume şi multe lucruri bune se vor întâmpla doar
pentru că Biserica lui Isus Hristos este aici. Acea putere care trebuie să se manifeste în Biserică nu este puterea armelor.
Nu este puterea politică. Nu este puterea forţei. Este puterea personalităţilor transformate, a priorităţilor redirecţionate,
a noilor valori care, binecuvântate de Dumnezeu, se vor răspândi pentru a influenţa, cu timpul, o întreagă cultură.

Page 28 of 150
 Edward Gibbon, în monumentala sa operă clasică, "Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman", are
un paragraf în care scrie despre influenţa pe care Biserica a avut-o în lumea romană. El scrie într-un limbaj foarte
emoţionant. Limbajul este atât de emoţionant încât Winston Churchil, cu o anume ocazie, l-a memorat ca şi cum l-ar fi
avut dintotdeauna în minte. Iată ce a scris Gibbon:

"În timp ce acel corp extraordinar, Imperiul Roman, era invadat prin violenţă şi subminat prin depravare
lentă, o religie pură şi umilă s-a strecurat încetul cu încetul în minţile oamenilor, a crescut în tăcere şi obscuritate, a
obţinut o nouă vigoare din partea opoziţiei şi, în final, a ridicat stindardul Crucii pe ruinele Capitalei. Influenţa
creştinismului nu s-a limitat numai la perioada sau la graniţele Imperiului Roman. După o revoluţie de treisprezece sau
paisprezece secole, această religie este încă practicată de naţiunile Europei, de cea mai remarcabilă parte a omenirii în
ceea ce priveşte artele şi învăţătura, precum şi armele. Prin efortul şi zelul europenilor ea a fost larg răspândită până la
cele mai îndepărtate ţărmuri ale Asiei şi Africii, iar prin intermediul coloniilor a fost adânc înrădăcinată din Canada până
în Chile într-o lume care nu fusese cunoscută celor din vechime."

Edward Gibbon nu a fost un prieten al creştinismului evanghelic. El a regretat prăbuşirea Imperiului Roman
şi a atribuit o mare parte din această prăbuşire influenţei creştine. Însă el a fost un istoric cinstit. El a recunoscut că,
uitându-se la creştinism în acele vremuri timpurii, acea liniştită, umilă şi pură infuzie a vieţii şi a puterii lui Isus Hristos
a produs, în final, o schimbare în întreaga lume cunoscută atunci. Avem nevoie de aceasta în zilele noastre. Nu se va
întâmpla prin puterea noastră. Însă se poate întâmpla prin puterea lui Dumnezeu în Isus Hristos în măsura în care El Îşi
umple poporul.

Să ne rugăm:

Tatăl nostru, când citim un paragraf ca acesta ne este greu să rămânem superficiali. Uneori spunem: "O, da, da,
este putere în sângele lui Hristos, este putere în cruce" şi într-adevăr este. Însă Tatăl nostru, noi trebuie să ne auto-
examinăm şi să ne întrebăm dacă puterea Hristosului înălţat este cu adevărat vizibilă în noi, în modul în care ne trăim
vieţile. Tată, iartă-ne căci ştim că acest lucru nu se întâmplă. Iartă-ne căci adesea, poate de cele mai multe ori, trăim ca şi
lumea. O, iartă-ne pentru aceasta! Iar prin puterea ta capacitează-ne să putem fi ceea ce trebuie să fim. Anume sare în
lume. Lumină în lume. Şi, Tatăl nostru, binecuvântează pe mulţi, în numele lui Hristos.

8. TRECUTUL NOSTRU
EFESENI 2:1-3

Cu câţiva ani în urmă a rulat un film nostalgic, intitulat "Calea pe care am fost". Era o privire sentimentală
înspre trecut. Este modul în care majoritatea oamenilor încearcă să privească spre trecut, spre acele zile frumoase de
demult, care s-au dus, dar de care ne face plăcere să ne amintim din când în când. Apostolul Pavel, începând această
nouă idee principală în capitolul 2, priveşte de asemenea spre trecut; numai că Pavel, atunci când priveşte spre calea pe
care eram, el nu este câtuşi de puţin sentimental sau nostalgic. El este un realist desăvârşit. Şi deoarece el este un realist
în ceea ce are de spus cu privire la condiţia noastră pe care o aveam înainte ca Hristos să-Şi facă simţită prezenţa în
vieţile noastre, el pictează ceea ce este, fără îndoială, unul dintre cele mai pesimiste portrete ale naturii umane din toată
literatura omenească. Acest pasaj e unul pesimist chiar comparat cu cel din Romani care, aşa cum ştim, este destul de
pesimist. Pavel doreşte să arate ce lucruri teribile existau înainte ca Hristos să intervină în viaţa fiecărui creştin. Abia
după aceea Pavel continuă să vorbească, şi o face, despre gloria lui Dumnezeu în mântuire, care are o notă tot atât de
optimistă pe cât de pesimist este portretul naturii umane separată de har.

Înainte de toate, el sondează adâncimile pesimismului pentru ca, după aceea, să se poată înălţa spre culmile
optimismului, contemplând harul lui Dumnezeu. Astfel, el discută despre natura umană. Vrem să aflăm ce are de spus
cu privire la aceasta. În întreaga istorie a rasei umane au existat cu adevărat doar trei poziţii fundamentale preocupate
de o analiză a naturii umane. Dacă ar fi să folosim termeni medicali pentru a le descrie, am spune că aceste poziţii sunt:
1) Concepţia că omul este, în mod general, într-o stare bună sau sănătos; 2) Concepţia că omul este, în mod general,
bolnav, nicidecum sănătos sau într-o stare bună; 3) Concepţia biblică că omul, spiritual vorbind, este mort.

Prima concepţie este destul de comună. Oamenii vor să creadă de bine despre natura umană. Nimeni nu vrea
cu adevărat să spună că ceva foarte rău se întâmplă cu noi. Cei care sunt în esenţa lor optimişti la acest punct vor diferi
cu privire la gradul de bine la care ne aflăm. Vor spune: "Suntem bine, da, însă poate că nu într-o stare perfectă." Ei vor

Page 29 of 150
sublinia faptul că în trecutul istoric al rasei umane au existat lucruri rele. Au existat războaie, boli, foamete, conflicte,
sărăcie şi alte astfel de lucruri. Însă, spun ei: " Ştii, trăim într-o lume care este în evoluţie. Lucrurile se schimbă din bine
în mai bine şi, sigur, se poate să nu fim perfecţi, însă suntem cu mult mai bine decât am fost; şi, ştii, într-o bună zi chiar
şi aceste mici imperfecţiuni vor dispărea." Problema cu această concepţie şi răspunsul evident este acela că rasa umană
există de destul de mult timp iar dacă imperfecţiunile noastre ar fi doar imperfecţiuni, cu siguranţă că ele ar fi trebuit să
fi fost eliminate cu mult timp înainte. Cu toate acestea, uitându-ne în jurul nostru, vedem încă lupte, conflicte, războaie,
disensiuni, sărăcie, foamete şi toate celelalte lucruri ca acestea. Bărbaţi şi femei nu par a fi în stare a avea relaţii bune
unii cu alţii astăzi mai mult decât înainte. Dacă ceea ce este rău cu privire la natura umană este într-adevăr atât de minor,
precum susţine concepţia optimistă, atunci aceste lucruri rele ar fi trebuit să fie eliminate cu mult înainte. Faptul că ele
n-au fost eliminate arată că situaţia este, fără îndoială, mai serioasă decât susţine concepţia optimistă.

A doua concepţie, una mai realistă, este aceea că omul nu este într-o stare bună sau sănătos, ci el este, de fapt,
bolnav. Ar fi însă anumite dezacorduri în ceea ce priveşte cât de grav este. Unii ar spune: "Ei bine, este grav bolnav."
Alţii ar spune: "Poate chiar pe moarte. Dacă lucrurile continuă în felul acesta, vom distruge în totalitate rasa umană.
Suntem pe cale să aruncăm în aer planeta." Da, poate chiar pe moarte, dar nu mort încă. Şi atâta timp cât mai există
viaţă, ei bine, noi avem o vorbă: "unde există viaţă, acolo există speranţă." Deci, să nu disperăm. Haideţi să facem ce
putem mai bine. Nu este încă nevoie să chemăm antreprenorul de pompe funebre.

Apoi avem a treia concepţie. Iar a treia concepţie este concepţia biblică. Este concepţia pe care Pavel o exprimă
aici într-un limbaj clasic. Pavel spune, observaţi, că nu se pune problema că fiinţele umane ar fi sănătoase. Nu se pune
problema că fiinţele umane ar fi doar bolnave, în termeni spirituali. Este mult, mult mai rău decât atât. În măsura în
care ne referim la relaţia noastră cu Dumnezeu, separaţi de harul lui Dumnezeu, noi suntem, de fapt, morţi din punct de
vedere spiritual. Acest lucru înseamnă, că nu avem mai multă capacitate să ne ajutăm pe noi înşine, să răspundem
chemării lui Dumnezeu, să gândim corect despre Dumnezeu, decât are un cadavru culcat în sicriul său. Iar lucrul de care
avem nevoie, dacă dorim să-L găsim pe Dumnezeu, este o înviere spirituală pe care, spune Apostolul Pavel în continuare,
o realizează Dumnezeu în cazul celor ce-L găsesc pe Hristos.

Miezul discuţiei despre a fi morţi în păcatele şi fărădelegile noastre implică voinţa umană. Acest lucru a fost
exprimat în diferite moduri. Martin Luther l-a exprimat într-un mod diferit. La fel şi Sfântul Augustin. John Calvin a
vorbit despre acest lucru într-un mod diferit faţă de Martin Luther. Jonathan Edwards a avut, probabil, cea mai originală
contribuţie. Totuşi, toţi aceşti bărbaţi au căzut de acord, spunând acelaşi lucru, anume că situaţia este disperată. Nu poţi
să tratezi corect învăţătura biblică despre păcat până nu spui: "În privinţa capacităţii noastre de a-I răspunde lui
Dumnezeu suntem în postura de care vorbeşte Pavel: 'Morţi în greşelile şi păcatele noastre.'" Nu răspundem deoarece,
moraliceşte vorbind, nu putem. Nu este că nu putem înţelege adevărul despre Dumnezeu din punct de vedere intelectual,
ci că nu ne place adevărul despre Dumnezeu pe care îl înţelegem din punct de vedere intelectual, astfel că ne folosim
mintea în orice fel pentru a nega (respinge) autoritatea lui Dumnezeu în vieţile noastre. Nu este că nu putem înţelege
din punct de vedere moral că dacă Dumnezeu există şi dacă El este Creatorul nostru şi dacă El a murit pentru noi, în Isus
Hristos, noi Îi datorăm întreaga loialitate şi ascultare. Putem înţelege asta. Are un sens perfect raţional însă avem motive
să nu facem ceea ce trebuie. Vrem să facem ceea ce noi vrem să facem. Vrem să ne trăim propriile noastre vieţi şi astfel,
mai degrabă decât să ne întoarcem de bună voie spre Dumnezeu, care este viaţă, voim să ne întoarcem de la Dumnezeu,
care este viaţă, şi să experimentăm moartea spirituală de care vorbeşte Pavel. Şi astfel, moraliceşte vorbind, noi nu ne
putem întoarce la Dumnezeu prin exercitarea voinţei noastre deoarece noi nu vrem lucrul acesta. Şi nu vom vrea până
ce Dumnezeu nu va face, mai întâi, o minune a învierii.

După ce Pavel a spus că suntem morţi în greşelile şi păcatele noastre, el continuă să vorbească despre felul
morţii în care suntem. Şi este un fel de moarte foarte ciudat. Deoarece când Pavel vorbeşte despre faptul că suntem morţi
în greşelile şi păcatele noastre el nu spune că, pentru că suntem morţi, noi doar zăcem de-o parte, ca să spunem aşa, şi
nu facem nimic. Aceasta ţi-ar spune imaginea pe care el o foloseşte. Mai degrabă el spune că, fiind mort din punct de
vedere spiritual, tu totuşi eşti în picioare, umblând peste tot, complet activ şi practicând tot felul de lucruri rele. El
foloseşte aici verbe active. Spune: "Voi urmăreaţi mersul acestei lumi şi căutaţi să vă satisfaceţi poftele naturii voastre
păcătoase."

Cu câţiva ani în urmă l-am auzit pe Dr. John Gerstner vorbind, cu referire la acest pasaj, despre păcatul
persoanei nenăscute din nou şi despre moartea care rezultă din acest păcat. El a spus că în urmă cu ceva vreme se afla
într-un tren şi nu avea nimic de citit la el însă cineva a lăsat pe locul de lângă el o revistă. A luat-o şi a răsfoit-o. Era una
dintre acele reviste horror, care publică povestiri macabre despre morţi, fantome, demoni şi alte astfel de lucruri. A
început s-o răsfoiască fără prea multă curiozitate, iar una dintre povestirile din acea revistă de groază era despre un
zombi. Pentru aceia dintre voi care în mod normal nu citiţi acest gen de literatură, daţi-mi voie să vă explic ce este un
zombi. Un zombi este o persoană care a murit, dar care, cu toate acestea, este în picioare şi umblă. De fapt, este chiar
mai rău. Acest trup animat este un cadavru iar aceasta înseamnă că este un trup care se degradează, în stare de
putrefacţie. Nu pot să mă gândesc la ceva mai dezgustător decât acesta. Este mai mult dezgustător decât înfricoşător. Şi,
Page 30 of 150
totuşi, Gerstner se referă la acest trup pentru a spune, pe bună dreptate cred, că aceasta este o imagine a descrierii pe
care o face Pavel bărbaţilor şi femeilor în starea lor naturală. Ei sunt morţi în greşelile şi păcatele lor însă, pentru a
agrava situaţia, în greşelile şi în păcatele lor ei nu se mulţumesc să zacă de o parte şi să nu facă nimic. Ei umblă peste
tot, trăindu-şi vieţile, oameni morţi care infectează totul în jurul lor. Gerstner spunea că implicaţia imaginii este aceea
că noi suntem un miros urât în nările lui Dumnezeu. Spiritual vorbind, în greşelile şi păcatele noastre, puţim.

Tu spui: ar putea exista ceva mai grav decât aceasta? Da. Fiecare propoziţie în descrierea lui Pavel este mai
gravă decât cea care-i precede. După ce Pavel explică cum, deşi morţi, noi umblăm practicând nelegiuirea, el vorbeşte
despre tipul de nelegiuire pe care-l practicăm. El raportează nelegiuirea la lume, în primul rând, fiind viaţa trăită după
mersul lumii; la diavol, în al doilea rând, viaţa fiind trăită după domnul puterii văzduhului; la natura firească păcătoasă
(versetul 3), în al treilea rând, deoarece, spune el, noi satisfăceam poftele naturii noastre păcătoase şi urmăream
dorinţele şi gândurile ei. Cunoaşteţi, sunt sigur, că în liturghia Bisericii a existat, şi există, un mod tradiţional de a vorbi
despre sursele ispitirii, în care sunt folosite cele trei idei. Biserica vorbeşte despre lume, despre fire, despre diavol şi
despre ispitele care vin de la aceştia. Însă, luaţi aminte, Pavel aici nu vorbeşte simplu despre lume, fire şi diavol ca o
sursă a ispitelor. Pavel vorbeşte despre aceste trei categorii ca despre moduri de viaţă, moduri de viaţă de care, separat
de harul lui Dumnezeu, nu putem scăpa.

Când am vorbit despre ultimele versete din capitolul întâi am menţionat lumea, firea şi diavolul şi cum, prin
lucrarea lui Hristos, avem biruinţă asupra acestor trei domenii şi cum suntem eliberaţi de ele. Însă Pavel nu despre asta
vorbeşte aici. Pavel spune că, fiind morţi în greşelile şi păcatele noastre, suntem înrobiţi de duhul lumii; suntem înrobiţi
de către diavol; suntem prinşi de poftele noastre păcătoase carnale. Şi astfel, noi nu ne putem elibera. Perfect evident că,
fără lucrarea lui Hristos, o persoană este înrobită de lume. Termenul de lume nu se referă la pământ, la globul pământesc.
Nu se referă nici măcar la oameni, aşa cum sunt prezentaţi aceştia în Scriptură, pe cât se referă la sistemul lumii, valorile
ei, modul ei de a vedea lucrurile, genul de lucruri cu care suntem confruntaţi oră de oră, chiar minut de minut, prin
intermediul ziarelor, televiziunii, radioului şi a altor astfel de lucruri. Valorile lumii. Iar Pavel spune că în starea noastră
naturală nu putem scăpa de acestea. Nu avem nici un mijloc prin care să ne eliberăm. Astfel, ceea ce gândeşte lumea
gândim şi noi. O, încercăm să ne exercităm independenţa din când în când. Spunem că nu suntem de acord cu un lucru,
însă chiar şi atunci când nu suntem de acord noi arătăm duhul lumii. Noi nu gândim cum gândeşte Dumnezeu. Căile lui
Dumnezeu nu sunt căile noastre. Gândurile lui nu sunt gândurile noastre. Nu putem să scăpăm de aici. Astfel, fiecare
lucru la care ne gândim este distorsionat de această captivitate a lumii. Şi lucrul de care avem nevoie este înnoirea
minţilor noastre, despre care vorbeşte Pavel în Romani 12.

Pavel vorbeşte şi despre diavol. Aici avem o propoziţie interesantă. Pavel vorbeşte despre faptul că trăim după
mersul lumii şi al (în conformitate cu căile) domnului puterii văzduhului, diavolul. Apoi el adaugă, "a duhului care
lucrează acum în fiii neascultării". Ceea ce înseamnă aceasta cu adevărat este că noi urmăm căile domnului puterii
văzduhului, domn care exercită control asupra duhului care lucrează acum în cei nesupuşi. Acest lucru este important
deoarece explică modul în care diavolul îi influenţează pe oameni în lume. Am subliniat înainte că diavolul nu este
asemenea lui Dumnezeu, în sensul de a fi omniprezent, omniscient şi atotputernic. El este o creatură. El este limitat în
timp, spaţiu, putere şi altele, precum suntem şi noi. Diavolul nu-i poate ispiti pe toţi în acelaşi timp, însă el îşi exercită
puterea asupra lumii, prin puterea pe care o are asupra duhului lumii. Există un anumit mod de a gândi despre lucruri
care este controlat de Satan şi acesta este cel care-i capturează pe bărbaţi şi femei.

Apoi, în final, Pavel vorbeşte despre al treilea lucru. Despre poftele naturii noastre păcătoase, despre fire. El
subliniază, reiese foarte clar din pasaj, că nu este vorba doar despre ceea ce numim păcate sexuale sau senzuale. Acestea,
probabil, sunt implicate în termenul "dorinţe". Este însă ceva ce cuprinde şi gândurile noastre. Păcatele cărnii sunt
evidente. Poftele, lenea, lăcomia şi altele asemenea lor. Însă mai puţin evidente, şi totuşi la fel de rele, sunt acele păcate
ale minţii. Păcatele mândriei, falsei ambiţii, duşmăniei, invidiei faţă de alţii şi altele. Pavel spune că suntem prizonierii
acestor lucruri.

Ei bine, spuneam ceva mai devreme că fiecare propoziţie care urmează este mai gravă decât cea care-i precede.
Acest lucru nu este mai puţin adevărat cu privire la această ultimă idee. Pavel a vorbit despre faptul că suntem morţi în
greşelile şi păcatele noastre. În al doilea rând, Pavel a vorbit despre tipul de moarte în care suntem. Este o moarte în
stare activă păcătoasă, în care practicăm nelegiuirea, fiind înrobiţi de puterea lumii, a firii şi a diavolului. Acum, în al
treilea rând, el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu. El spune, observaţi, că eram din fire obiecte ale mâniei lui
Dumnezeu. Cred că aud o obiecţie. Cineva spune: "Mânie? Oare chiar te-am auzit spunând: mânia lui Dumnezeu? Dacă
ai spus-o, cu siguranţă, nu vorbeşti serios. Sunt conştient de faptul că sunt unele locuri în Biblie, probabil rare, dar care
totuşi există, şi care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Însă cu siguranţă că astăzi acesta nu este un subiect despre
care un slujitor al Bisericii lui Isus Hristos ar trebui să vorbească. Noi nu mai vorbim astăzi despre mânia lui Dumnezeu.
Este o ideea demodată. Ceea ce vrem noi astăzi este dragostea lui Dumnezeu. Vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu,
dacă doreşti. Vorbeşte chiar despre dreptatea lui Dumnezeu. Dar nu despre mânie. Aceasta este ceva de care creştinilor
ar trebui, cu siguranţă, să le fie ruşine."
Page 31 of 150
 Când aud această obiecţie, ceea ce aud este chiar acea captivitate exercitată de modul de gândire al lumii despre
care vorbea Pavel. Se poate să nu ne placă ideea mâniei lui Dumnezeu. Într-adevăr, dacă o înţelegem corect, ne temem
de mânia lui Dumnezeu. Însă aceasta este prezentă, cu siguranţă, în Scriptură şi nu se află doar în anumite pasaje izolate.
În Vechiul Testament, în limba ebraică, există mai mult de 20 de cuvinte folosite pentru a exprima dimensiunile mâniei
atotputernicului Dumnezeu. Sunt peste 600 de pasaje importante, nu doar simple locuri unde apar aceste cuvinte, ci
pasaje în care mânia lui Dumnezeu este descrisă în detaliu. În Noul Testament sunt două cuvinte extraordinare pentru
mânie. Thumos, care se referă la o năpustire în mânie, modul în care ar proceda un om mânios care vrea să se răzbune.
Acest termen este folosit ocazional, mai ales în Apocalipsa. Al doilea cuvânt, orge, este complet diferit. Înseamnă a ridica
încet, în sensul în care se ridică o clădire. Acest termen este folosit aici. Vorbeşte despre o opoziţie, care se clădeşte şi
care se intensifică, a Dumnezeului sfânt faţă de păcat.

Puneţi laolaltă toate pasajele care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu şi aceasta se va arăta a fi ceva controlat,
intens şi drept. Aceasta o face atât de înspăimântătoare. Observaţi, nu este pur şi simplu faptul că Dumnezeu, cum am
spune, devine mânios. Pe neaşteptate este scos din sărite de un lucru pe care îl facem, se năpusteşte, ne trage una şi după
aceea uită de ceea ce am făcut. Nu acesta este modul în care Biblia vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu. Biblia vorbeşte
despre mânia lui Dumnezeu ca fiind opoziţia, care se intensifică şi care se clădeşte, a lui Dumnezeu faţă de orice Îi este
opus Lui şi dreptăţii Sale. Mânia sfântă, dreaptă şi în creştere care într-o bună zi se va revărsa împotriva oricărei
necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nelegiuiri a bărbaţilor şi femeilor.

Aceasta nu este ceva care se va petrece doar în viitor. Există şi un sens prezent al mâniei lui Dumnezeu. Pavel
scrie despre el în Romani. El spune că, deoarece Dumnezeu arată mânie faţă de păcat, păcatul are întotdeauna consecinţe.
El vorbeşte în Romani, într-o succesiune de versete, despre modul în care, atunci când ne opunem lui Dumnezeu, ne
aflăm separaţi de ce este bine, degradaţi în gândirea noastră şi, în cele din urmă, corupţi în morala noastră. El înfăţişează
acolo o imagine oribilă a rasei umane în păcatul ei. Acesta este doar un mod de a spune că Dumnezeu, în sfinţenia Lui, a
hotărât ca păcatul să nu mai propăşească. Păcatul întotdeauna dă naştere la judecată. Dar apoi, pentru a completa tabloul,
avem mânia care stă să se arate. Autorul Epistolei către Evrei scrie despre aceasta: Cine a călcat Legea lui Moise, este
omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare
pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim
cine este Cel ce a zis: "A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!" Şi în altă parte: "Domnul va judeca pe poporul Său."
Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

Citind aceste versete ne întrebăm: "Ei bine, dacă aceasta este calea pe care ne aflăm, unde vom găsi vreodată
mântuirea?" Însă, desigur, despre aceasta este gata să vorbească Pavel acum. Avem de-a face cu o boală îngrozitor de
gravă care necesită un remediu radical. Însă Dumnezeu este sursa oricărui remediu. Următoarele versete spun: Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile
noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).Morţi în greşeli? Da! Morţi în păcate? Da!
Însă Dumnezeu! Dumnezeu este Dumnezeul învierii şi acesta este lucrul de care avem nevoie. Fără această intervenţie a
lui Dumnezeu ceea ce am fost rămâne ceea ce suntem şi continuă ca ceea ce vom fi şi astfel vom pieri în modul nostru
de a fi. Într-adevăr, eram pierduţi. Însă când Isus spune cuvântul, când Isus Îşi cheamă oile pe nume, când Isus strigă:
"Lazăre, vino afară!", cei care sunt ai Lui Îi aud vocea şi vin. Vocea Lui aduce viaţă în ei. Piatra este prăvălită la o parte,
ei ies, hainele mortuare sunt lepădate şi ei merg să-L slujească. Fie ca aceasta să fie experienţa ta şi fie ca aceasta să fie
manifestarea învierii şi puterea ei în viaţa ta!

9. DAR DUMNEZEU
EFESENI 2:4-5

Este un lucru obişnuit, în traducerile englezeşti ale Noului Testament, ca propoziţiile greceşti să fie rearanjate.
Acest lucru este potrivit şi necesar deoarece sintaxa limbii greceşti este diferită de cea a limbii engleze, iar rearanjarea
face adesea ca sensul propoziţiei greceşti să fie mai clar pentru minţile celor ce gândesc englezeşte, lucru care nu ar fi
posibil altfel. Cu toate acestea, mi-ar fi plăcut ca traducătorii NIV (New International Version) să nu fi rearanjat cuvintele
din Efeseni 2:4. În textul grecesc, versetul începe cu cuvintele "Dar Dumnezeu". Este o afirmaţie cu o semnificaţie
deosebită iar interpunând propoziţia "pentru dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit" între cuvintele "Dar" şi
"Dumnezeu", versiunea NIV diminuează semnificaţia expresiei.

Page 32 of 150
 Doctorul Martin Lloyd Jones, în comentariul său, afirmă că aceste două cuvinte, "Dar Dumnezeu", sunt, într-
un anume sens, întregul Evangheliei. Acest lucru este adevărat deoarece ele indică spre ceea ce a făcut Dumnezeu. Ele
arată o intervenţie a lui Dumnezeu într-o situaţie care, fără acţiunea lui Dumnezeu, ar continua într-un mod deplorabil.

"Dar" este, desigur, o conjuncţie coordonatoare. Este asemenea conjuncţiei "şi", doar că este în raport de
coordonare adversativ. Leagă ceea ce urmează după versetul 4 cu ceea ce s-a spus înainte, însă legătura este una prin
contrast. În primele versete ni s-a spus care este situaţia fără Dumnezeu. Pavel scrie: Voi eraţi morţi în greşelile şi în
păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care
lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când
făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Este o imagine
disperată, fără speranţă, înspăimântătoare, deplorabilă. Dar apoi, în versetul 4 citim: "Dar Dumnezeu ..." O! Această
expresie face ca totul să fie diferit.

Uitându-ne la această combinaţie din două cuvinte, doresc să pun patru întrebări referitoare la ea. Prima:
"Cine este acest Dumnezeu?"; a doua: "Ce a făcut El?"; a treia: "De ce a făcut ceea ce a făcut?"; şi a patra: "Ce trebuie să
facem noi, în consecinţă?".

Este important să punem prima întrebare, "Cine este acest Dumnezeu?", deoarece exisă multe idei false despre
Dumnezeu. Oamenii, separat de revelaţia lui Dumnezeu, au inevitabil o idee incorectă despre Dumnezeu. Cei mai mulţi
oameni, presupun, se gândesc la Dumnezeu ca fiind generos, însă fără putere. El este undeva dincolo, El vrea să facă
binele, însă oarecum El pur şi simplu nu poate să facă tot ceea ce trebuie să facă. El vrea să ne ajute şi, ei bine, poate că
uneori o face, însă în general El este incapabil să facă lucrurile de care avem cu adevărat nevoie să le facă.

Alţii se gândesc la Dumnezeu ca fiind puternic, însă retras, abstract, lipsit de preocupare. El ar putea să ne
ajute dacă ar vrea, însă nu o face, pur şi simplu nu Îi pasă. Nici una dintre aceste idei şi o mulţime de alte idei care sunt,
de asemenea, concepţii greşite, nu sunt susţinute de Biblie deoarece Biblia, şi Pavel, în cazul nostru, nu scrie despre un
Dumnezeu slab sau puternic, dar care este indiferent, ci despre Dumnezeul Vechiului Testament, Dumnezeul Noului
Testament, Dumnezeul Domnului Isus Hristos, Dumnezeul despre care a scris cu foarte mare atenţie chiar în primul
capitol al acestei epistole. Acest Dumnezeu este un Dumnezeu mare. Şi, aşa cum observăm în acest pasaj, un Dumnezeu
care, de fapt, intervine în viaţa omului pentru a face exact ceea ce este nevoie să fie făcut.

Ce ar putea fi spus despre acest Dumnezeu? Primul lucru pe care trebuie să-l spunem despre El este acela că
El este suveran. Trebuie să începem de la acest punct deoarece dacă Dumnezeu nu este suveran, Dumnezeu nu mai este
Dumnezeu. Suveranitatea are de-a face cu guvernarea, iar suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu
guvernează peste creaţia Sa. El a făcut-o şi tot El este în control asupra ei şi, prin urmare, lucrurile nu se întâmplă pur
şi simplu, prin şansă. Nimic din ceea ce se întâmplă în acest univers nu L-ar putea surprinde pe Dumnezeu. Dumnezeu
cunoaşte totul de la început iar motivul pentru care Dumnezeu cunoaşte de la început este acela că Dumnezeu este în
control de la început. Nu poţi scăpa din vedere acest lucru, citind primul capitol, deoarece acolo Pavel trasează măreţul
plan de mântuire al lui Dumnezeu din eternitatea trecută până în eternitatea viitoare. Iar el vorbeşte despre viitor cu
aceeaşi certitudine cu care vorbeşte despre trecut. Ar fi fost posibil ca Pavel să vorbească cu certitudine despre trecut, pe
baza simplei observaţii. Pavel ar fi putut spune: "Aceasta este ceea ce a făcut Dumnezeu deoarece noi L-am văzut făcând-
o. Este pur şi simplu un lucru pe care-l cunoaştem." Însă lucrul semnificativ este acela că Pavel vorbeşte despre viitor cu
o la fel de mare certitudine iar motivul pentru care el vorbeşte despre viitor cu certitudine este acela că Dumnezeu este
suveran. Viitorul este pe cale de a se desfăşura în modul în care Pavel îl descrie aici, anume în glorificarea lui Isus Hristos
şi în supunerea tuturor păcatelor şi vrăjmaşilor sub picioarele Sale deoarece Dumnezeu controlează viitorul la fel de
exact cum a controlat şi trecutul. Deci, când Biblia vorbeşte despre Dumnezeu, ea vorbeşte în primul rând despre
Dumnezeul suveran şi atotputernic.

În al doilea rând, Dumnezeu este sfânt. Practic, tot ceea ce se spune în Efeseni capitolul 1 implică acest lucru.
Deoarece Efeseni 1 vorbeşte despre mântuire, iar mântuirea este o mântuire de păcat, de tot ceea ce nu este sfânt. Păcatul
este o mare pată în universul pe care Dumnezeu l-a făcut iar Pavel descrie aici modul în care Dumnezeu Îşi arată
preocuparea faţă de păcat. Dumnezeu este Dumnezeul sfânt. Dumnezeu pledează pentru dreptate. Prin urmare,
Dumnezeu lucrează, pe de-o parte, prin judecată iar, pe de altă parte, prin mântuire, pentru a-i salva pe cei ce au căzut
în cursa păcatului.

În al treilea rând, în versetul care precede textul nostru, Pavel spune că Dumnezeu este mânie. Adică,
Dumnezeu este mânie împotriva păcatului. Acest lucru este considerat de mulţi oameni ca fiind un atribut nedemn de
Dumnezeu. Un atribut de care creştinii ar trebui să se simtă jenaţi. Însă nu este aşa, iar în momentul în care îl înţelegem
corect ne dăm seama de ce trebuie să fie prezent. Dacă Dumnezeu este cu adevărat sfânt, atunci El trebuie să Se
împotrivească la tot ceea ce nu este sfânt. Dumnezeu nu poate proceda aşa cum procedăm noi, anume să avem în minte
două opinii sau atitudini contradictorii în acelaşi timp. Noi spunem: "Ei bine, da, 'A' este un lucru pe care îl cred iar 'B',

Page 33 of 150
chiar dacă este contrar lui 'A', îl cred şi pe acesta." Dumnezeu nu operează în felul acesta. Dacă Dumnezeu este sfânt şi
dacă Dumnezeu iubeşte sfinţenia şi dreptatea şi pledează pentru bunătate, atunci Dumnezeu trebuie să urască tot ceea
ce este împotriva dreptăţii, sfinţeniei şi bunătăţii. Iar mânia lui Dumnezeu este acel aspect al caracterului lui Dumnezeu
care este direcţionat împotriva acelor lucruri. Pavel spune aici că această mânie este direcţionată împotriva acelora care
sunt, prin natura lor, obiecte ale mâniei, datorită păcatului lor. Observaţi, de aceea condiţia noastră, aşa cum o descrie
Pavel în primele trei versete, este atât de îngrozitoare, atât de înspăimântătoare. Nu este doar că nu suntem ca şi
Dumnezeu. Acest lucru este destul de adevărat. Însă, în el însuşi, acest lucru nu este înspăimântător. Am vrea să fim
Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu iar noi suntem oameni şi s-ar putea să dorim să fim Dumnezeu însă nu suntem.
Acest lucru nu ne afectează prea mult. Am putea spune: "Ei bine, Dumnezeu este sfânt, noi suntem păcătoşi. Şi, ce-i cu
asta?" Ai putea să-ţi menţii această poziţie în cazul în care Dumnezeu ar fi indiferent faţă de ceea ce se petrece în
universul Său. Însă Biblia ne spune că Dumnezeu nu este indiferent. Dumnezeu este mânie împotriva păcatului şi, prin
urmare, dacă noi suntem păcătoşi, atunci suntem obiecte ale mâniei Sale şi acest lucru face din condiţia noastră una
înspăimântătoare. Atunci când discutăm despre Dumnezeul care apare în aceste versete, Acela este Dumnezeul Bibliei şi
al Domnului Isus Hristos cu care trebuie să ne împăcăm.

În al doilea rând, aceste versete nu ne spun numai cine este Dumnezeu, ci şi ce a făcut EL. Pe scurt, Dumnezeu
a făcut tot ce trebuia să fie făcut. Dumnezeu ne-a mântuit, ne-a mântuit de păcatele noastre. Pavel foloseşte acest cuvânt.
Uneori citim Biblia ca şi cum ar fi o colecţie de idei amestecate. O citim în felul acesta probabil din pricină că acesta este
modul în care majoritatea dintre noi gândim aproape o mare parte a timpului. Cu toate acestea nu aşa stau lucrurile aici.
Aceste idei sunt construite cu mare grijă. Şi ceea ce Pavel spune despre ceea ce Dumnezeu face în Isus Hristos pentru a
ne mântui se potriveşte perfect cu tot ceea ce el a spus deja cu privire la condiţia noastră de oameni pierduţi în greşelile
noastre.
Daţi-mi voie să recapitulez ce a spus în primele trei versete. Pavel a spus, înainte de toate, că noi suntem morţi
în greşelile şi păcatele noastre. Suntem asemenea lui Lazăr în mormânt. Suntem atât de incapabili să răspundem
dreptăţii, chemării Evangheliei proclamate de mesagerii umani, ca un cadavru aşezat într-un mormânt, la fel cum Lazăr
era incapabil de a răspunde vocilor celor vii. Până în momentul în care Dumnezeu face ceva, aceasta este condiţia noastră.
Isus Hristos poate fi proclamat în auzul nostru, Evanghelia poate fi predicată cu înflăcărare, mesajele pot fi pregătite
pentru a fi extrem de atrăgătoare şi, totuşi, noi să rămânem morţi din punct de vedere spiritual, inerţi în faţa mesajului
Evangheliei, până când Dumnezeu nu va face ceva supranatural.

În al doilea rând, spune Pavel, noi suntem activi în păcatul nostru. Observaţi, este o moarte ciudată. Noi suntem
morţi din punct de vedere spiritual faţă de Dumnezeu însă, oarecum, în moartea noastră, noi suntem, totuşi, complet
activi în practicarea răutăţii. Pavel descrie această stare. El spune că trăim după mersul lumii, după domnul puterii
văzduhului etc. Acesta este modul în care trăim şi, ca urmare, suntem înrobiţi faţă de aceste lucruri. Dacă suntem surzi
faţă de Dumnezeu, dacă suntem morţi faţă de dreptate, atunci înseamnă că nu putem scăpa din această lume a păcatului
în care trăim. Ne-ar plăcea să putem. Ne-ar plăcea, însă nu putem. Lumea, firea şi diavolul exercită o stăpânire tiranică
asupra noastră iar noi suntem incapabili de a ne elibera de sub această stăpânire până când Dumnezeu nu face ceva.

Apoi, în al treilea rând, Pavel vorbeşte despre mânie, subiectul despre care tocmai am discutat. El spune că noi
suntem obiecte ale acelei mânii înspăimântătoare a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu ...! Dar Dumnezeu ...! Dumnezeu face
ceea ce este nevoie să fie făcut. Suntem morţi în greşeli şi păcate. Este aceasta o condiţie disperată? Da, este într-adevăr.
Dar Dumnezeu ..., Dumnezeu este Dumnezeul învierilor. Şi astfel, spune Pavel, Dumnezeu, care este bogat în îndurare,
ne-a înviat împreună cu Hristos, chiar dacă noi eram morţi în păcate. Suntem robi ai păcatului? Da, aşa este, însă Pavel
merge mai departe pentru a spune că Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile
cereşti, în Hristos Isus. În ceruri nu mai sunt robi. Astfel, dacă în Hristos noi suntem înviaţi şi aşezaţi cu El în locurile
cereşti, atunci acest lucru se întâmplă cu noi ca bărbaţi şi femei liberi. Lanţurile păcatului sunt rupte. Suntem eliberaţi
de sub acea tiranie sub care am trudit. Ce putem spune despre mânia lui Dumnezeu? Prin natură, copii ai mâniei? Da,
aceasta este o descriere a noastră. Aceasta suntem. Dar Dumnezeu ..., Dumnezeu, observaţi, datorită bogatei Sale
îndurări, ne-a mântuit în Hristos şi a turnat peste noi bunătatea Sa iubitoare.

Aşa s-au petrecut lucrurile. Înainte morţi în greşeli, acum vii în Hristos. Înainte încătuşaţi de păcat, acum
eliberaţi şi răscumpăraţi în Hristos. Înainte obiecte ale mâniei lui Dumnezeu, acum obiecte ale binefacerii sale veşnice şi
infinite. Sunt lucruri pentru care, dacă le-am experimentat, trebuie să-L lăudăm şi să ne încredem în Dumnezeu.

Acelaşi principiu, "Dar Dumnezeu", îl întâlnim, nu numai la începutul vieţii creştine, ci şi pe parcursul ei. Să
ne întrebăm asupra condiţiei noastre. Sunt ignorant faţă de Dumnezeu? Da, sunt. Însă priviţi ce scrie Pavel în 1 Corinteni:
"Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-
a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său." Sunt ispitit să
păcătuiesc? Da, sunt, chiar creştin fiind. Pavel spune că fiecare om este ispitit, "Dar Dumnezeu, care este credincios, nu
va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi
răbda." Sunt eu lipsit de pricepere? Sunt eu slab? Sunt eu josnic? Sunt eu vrednic de dispreţ? Da, aşa sunt. "Dar
Page 34 of 150
Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale
lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă
lucrurile care nu Sunt, ca să nimicească pe cele ce Sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu." Am
fost oare victima păcatului şi a voinţei bolnave a altora? Probabil că da. Sau, cel puţin, voi fi, mai devreme sau mai târziu.
Cu toate acestea, voi fi capabil să spun ca şi Iosif: "Voi v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a transformat răul în
bine."

Acum am să pun a treia întrebare. Am întrebat cine este acest Dumnezeu. Am întrebat ce a făcut Dumnezeu.
Acum întreb, de ce a făcut ceea ce a făcut? Răspunsul este harul. Este un răspuns simplu. Este un răspuns într-un singur
cuvânt. Este interesant că Pavel, începând să vorbească despre ceea ce am putea numi motivaţia divină, foloseşte nu un
singur cuvânt, "harul", ci patru cuvinte, în acest pasaj. Ca şi cum ar părea că scotoceşte limba greacă, căutând termeni
care să exprime cât mai adecvat de ce Dumnezeu a acţionat în felul în care a făcut-o. Primul este "dragostea", în versetul
4: "Dumnezeu, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit". Cei mai mulţi dintre creştinii care nu au pregătire teologică
ştiu că versetul traduce termenul grecesc agape sau agapao, verbul "a iubi", care se referă la acel unic tip de dragoste de
care numai Dumnezeu este capabil. Este un cuvânt care depăşeşte aproape orice descriere. Putem vorbi despre iubirile
omeneşti şi putem spune că ele vin de la Dumnezeu şi reflectă dragostea lui Dumnezeu şi aceste lucruri sunt adevărate.
Însă atunci când discutăm despre agape noi suntem dincolo de orice am experimentat vreodată.

Al doilea cuvânt pe care Pavel îl foloseşte este îndurare. Se află de asemenea în versetul 4: "Dumnezeu, care
este bogat în îndurare." Îndurarea curge din dragoste. Însă îndurarea are o caracteristică specială. Îndurarea este favorul
lui Dumnezeu arătat peste cei care merită tocmai contrariul. Noi nu merităm îndurare. Ceea ce merităm noi este mânie.
Fără acţiunea lui Dumnezeu noi suntem prin natură copii ai mâniei. Şi iată-L pe Dumnezeu, care în îndurare, vine să ne
mântuiască în Isus Hristos.

Al treilea cuvânt este har. Îl găsiţi în versetul 5. Acesta a fost probabil termenul la care Pavel s-a gândit cel mai
mult deoarece îl repetă de două ori. În versetul 5: "Prin har aţi fost mântuiţi." Şi apoi din nou în versetul 8, cu aproape
aceleaşi cuvinte: "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu."
Harul înseamnă că Dumnezeu nu ne datorează nouă nimic. Ne este foarte greu să acceptăm acest adevăr. Chiar creştini
fiind, după ce au trecut mulţi ani de când am fost mântuiţi, păstrăm în mintea noastră ideea că oarecum Dumnezeu
datorează ceva fiinţelor umane păcătoase. S-ar putea să nu gândim acest lucru în felul în care o face lumea. Însă spunem:
"Ei bine, Dumnezeu le datorează oamenilor cel puţin şansa de a auzi Evanghelia." Dacă gândeşti în felul acesta, nu ai
înţeles încă cu adevărat ce este harul. Harul înseamnă că Dumnezeu nu ne datorează nouă nimic. Dumnezeu nu ne
datorează mântuirea. Dumnezeu nu ne datorează nici măcar o şansă să auzim despre mântuire. Iar dacă suntem
mântuiţi, acest lucru este cu desăvârşire prin har, nefiind determinat de ceva ce avem noi înşine.

Al patrulea termen pe care-l foloseşte Pavel este bunătate. Îl găsiţi în versetul 7: "Arătat în bunătatea Lui faţă
de noi în Hristos Isus." Comparat cu celelalte cuvinte, termenul "bunătate" pare relativ mai slab. Nu este însă slab
deoarece este parte din caracterul lui Dumnezeu iar caracterul lui Dumnezeu nu este slab. Dumnezeu este mare în
bunătatea Sa. Locul unde vedem cel mai bine acest adevăr este viaţa creştină. Ce se întâmplă atunci când, în viaţa de
creştin, păcătuim şi mergem pe propria noastră cale, când ne împiedicăm şi cădem, când nesocotim ceea ce ştim că sunt
învăţăturile Scripturii? Ne doboară Dumnezeu de tot? Oare spune Dumnezeu: "Aha, ai păcătuit, primeşte deci ceea ce
meriţi!"? Oare spune Dumnezeu: "Nu pot să mai am nimic de-a face cu cineva care a păcătuit în felul acesta şi şi-a întors
spatele.", şi pleacă, lăsându-ne în propria noastră nenorocire? Dumnezeu nu procedează în felul acesta. Dumnezeu este
bun faţă de noi. Adu-ţi aminte din viaţa ta, atunci când nu L-ai ascultat, ţi-ai dat seama ce ai făcut şi ştiai ce meriţi. Ţi-a
dat Dumnezeu ceea ce ai meritat? Nu, Dumnezeu nu a procedat aşa. Dumnezeu a fost bun. Deoarece plăcerea Lui nu este
numai să ne izbăvească de judecata Sa, ci şi să ne izbăvească de sub puterea păcatului şi să ne desăvârşească zi de zi pe
măsură ce creştem în măsura plinătăţii lui Hristos.

Deci, mă întorc la întrebare şi o pun din nou: De ce a acţionat Dumnezeu în felul în care a făcut-o? Răspunsul,
din nou, este harul. Acesta este modul în care operează Dumnezeu. Operează în felul acesta, spune Pavel, pentru că El
este dragoste, îndurare, har şi bunătate. Iar recunoaştem că trebuie să mărturisim că nu avem încă răspuns la întrebare
deoarece nu ni s-a oferit o explicaţie plauzibilă prin care să înţelegem de ce lucrează Dumnezeu în felul în care o face,
nu putem decât să exclamăm: "Aşa este Dumnezeu". Dumnezeu este Unul iubitor, îndurător, plin de har şi bun. Şi pentru
aceasta, cei care au înţeles aceste lucruri, trebuie să-L laude. Dacă înţelegi harul lui Dumnezeu, atunci tu eşti născut din
nou. Deoarece îţi înţelegi propriul păcat şi acţiunea lui Dumnezeu prin care te-a mântuit în Isus Hristos. Iar dacă nu
înţelegi aceste lucruri, atunci tu încă nu ai început să înţelegi primul lucru care trebuie înţeles referitor la religia creştină.

Acum, pun întrebarea finală: "Ce trebuie să fac eu?". Am discutat despre ce a făcut Dumnezeu şi de ce a făcut
Dumnezeu lucrul acesta. Întrebarea este, ce trebuie să fac eu? Trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu, cu siguranţă. Însă este
mai mult decât atât. Trebuie şi să acţionăm. Nimic din ceea ce facem nu poate să ne facă să merităm mântuirea. Nimic
din ceea ce facem nu ne poate atrage spre Dumnezeu. Noi suntem, chiar când suntem cei mai buni, obiecte ale mâniei

Page 35 of 150
lui Dumnezeu. Fiind chemaţi de Dumnezeu noi putem să-L slujim şi putem să răspundem cu credincioşie şi ascultare la
ceea ce El proclamă. Dacă nu eşti încă un creştin atunci această proclamare a dragostei lui Dumnezeu în Hristos are rolul
de a te transforma şi a te atrage, de a te regenera, pentru a te învia în Hristos, deoarece aceasta este Evanghelia prin
care Dumnezeu operează. Dumnezeu vorbeşte prin Pavel, în Epistola către Romani, capitolul 5, spunând: "Dar Dumnezeu
Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi." Dumnezeu L-
a trimis pe Hristos ca să fie Mântuitorul nostru pe când noi eram asemenea persoanei descrise în versetele de la 1 la 3
(din Efeseni 2). Acest adevăr are menirea de a te atrage la credinţa în El. Iar dacă eşti deja un creştin, atunci această
cunoaştere a harului lui Dumnezeu arătat în Hristos are menirea de a te atrage la El într-o slujire plină de credincioşie.
Trebuie să spui, asemenea autorului acestui imn: "O dragoste atât de uluitoare, atât de divină, îmi cere viaţa, sufletul,
tot ceea ce sunt."

O, Tatăl nostru, foloseşte această Evanghelie prin noi, prin mărturia noastră şi prin această învăţătură pentru
a atrage pe mulţi la acea bucurie în Hristos pe care atât de mulţi alţii, fără număr, au găsit-o deja. Ne rugăm în numele
lui Isus. Amin şi Amin.

10. ADUȘI LA VIAȚĂ, ÎNĂLȚAȚI, AȘEZAȚI

EFESENI 2:4-7

Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi nevoiţi să inventaţi un cuvânt pentru motivul că în limba engleză (română,
n.tr.) nu există nici un termen adecvat pentru lucrul pe care doriţi să-l exprimaţi? Unii oameni au făcut lucrul acesta. Cu
aproape 250 de ani în urmă, mai exact în 1754, Horace Walpole a inventat cuvântul "serendipity". El l-a descris ca
definind senzaţia produsă în urma unei descoperiri accidentale fericite şi neaşteptate. A trebuit să caut în dicţionarul
meu Oxford, de 12 volume, pentru a găsi acest termen deoarece chiar şi după 200 de ani, cuvântul încă nu se află în mai
scurtul dicţionar Webster's Collegiate. C. Northcote Parkinson a inventat cuvântul "injelitis". El l-a descris ca ceea ce
"cauzează inferioritatea. Boala care este văzută în cei care în mod intenţionat încearcă puţin şi nu obţin nimic". În
contemporaneitate se inventează o sumedenie de astfel de termeni.

Ei bine, şi apostolul Pavel inventa cuvinte din când în când. Am început prin a vă spune aceste lucruri deoarece
în al doilea capitol din Efeseni, în versetele pe care le studiem, versetele 4-7, şi mai ales în versetele 5 şi 6, găsim trei
astfel de cuvinte inventate. Apostolul Pavel a scris despre condiţia noastră în păcat înainte de lucrarea mântuitoare a lui
Dumnezeu în Isus Hristos. El descrie corect această condiţie în acei termeni duri şi categorici, spunând că eram morţi în
greşeli şi păcate. Că eram robi păcatelor noastre, chiar în acea stare de boală. Că datorită condiţiei noastre eram sub
mânia lui Dumnezeu, fiind obiecte ale mâniei Sale. Apoi el introduce extraordinara schimbare care survine ca rezultat a
ceea ce Dumnezeu a făcut. "Dar Dumnezeu", spune el. Dumnezeu ne-a adus la viaţă pe când eram, în mod clar, morţi.
Dumnezeu ne-a eliberat pe când eram, în mod clar, înrobiţi. Dumnezeu ne-a scos din acea condiţie în care eram obiecte
ale mâniei Sale şi, în locul acesteia, ne-a făcut obiecte ale bunătăţii, milei şi măreţei Sale iubiri. Ce cuvinte ar putea fi
potrivite pentru a descrie modul în care a venit această extraordinară schimbare? Această lucrare este ceva absolut nou
în istoria umanităţii. Anticipată, probabil, în Vechiul Testament dar necunoscută, neexperimentată până în clipa în care
a venit Isus Hristos.

Cum ar fi putut Pavel, în vremea lui şi cu vocabularul pe care-l avea la dispoziţie, să descrie în mod potrivit ce
a făcut Dumnezeu în Hristos pentru a mântui asemenea oameni depravaţi, bărbaţi şi femei? Aparent, nu existau cuvinte
potrivite. Prin urmare, Pavel a inventat trei astfel de cuvinte, aşa cum am menţionat. Ceea ce a făcut Pavel a fost să ia
prepoziţia "sun", care înseamnă "cu" sau "împreună cu" şi să o combine cu trei cuvinte care sunt folosite în altă parte
pentru a descrie ce I-a făcut Dumnezeu lui Isus Hristos Însuşi, după crucificare. Primul cuvânt a fost "a aduce la viaţă".
Al doilea a fost " a înălţa", iar al treilea, "a aşeza" în sensul că Dumnezeu L-a aşezat la dreapta Sa în ceruri. Pavel a luat
aceste cuvinte, le-a combinat cu prepoziţia "sun", şi a apărut cu trei cuvinte noi, primul însemnând "a aduce la viaţă
împreună cu", al doilea, "a înălţa împreună cu", iar al treilea, "a aşeza împreună". În traducere, versetul arată astfel:

Page 36 of 150
 Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi
în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har suntem mântuiţi). El ne-a înălţat împreună cu El şi
ne-a pus să şedem împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie
a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.

Luate împreună, aceste trei noi cuvinte alcătuiesc una dintre cele mai puternice afirmaţii din întreg Noul
Testament referitoare la minunata doctrină a unirii mistice dintre credincios şi Domnul Isus Hristos, unire realizată prin
credinţă. Şi, prin urmare, este ceva ce are cu adevărat nevoie de un studiu mai atent.

Această extraordinară doctrină, aceea a unirii cu Isus Hristos, este proeminentă pe parcursul întregului Nou
Testament. Ca şi multe dintre doctrinele Noului Testament, aceasta îşi are rădăcinile în propria învăţătură a lui Isus
Hristos, în special în unele dintre metaforele pe care Isus le-a folosit pentru a descrie relaţia dintre El şi cei care cred în
El. Cea mai evidentă şi, probabil, cea mai semnificativă, este pilda sau metafora viei şi a mlădiţelor, a legăturii dintre ele.
Isus a spus: "Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne
în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne
în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic." În minunata Sa rugăciune
pentru ucenicii Săi, chiar înainte de crucificare, rugăciune înregistrată în Ioan 17, Isus a dezvoltat acest adevăr într-un
mod mai explicit. El a spus: "Eu le-am dat slava, pe care mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una,
Eu în ei şi Tu în Mine."

Apostolul Pavel dezvoltă această doctrină şi, într-o oarecare măsură, chiar o întăreşte în scrierile sale. Uneori,
aşa cum este cazul în Efeseni 2, capitolul pe care tocmai îl studiem, chiar inventează termeni care să descrie natura
acestei măreţe uniri. Alteori foloseşte cel mai simplu limbaj. El vorbeşte despre existenţa noastră în El sau în Hristos sau
în Hristos Isus. Cei care au numărat de câte ori apar aceste expresii spun că, dat fiind faptul că apar de 164 de ori în
epistolele pe care le avem de la apostolul Pavel, ideea pe care o exprimă acestea este una proeminentă în scrierile lui
Pavel. Folosind aceste expresii Pavel învaţă că noi am fost aleşi în El înainte de crearea lumii, că am fost răscumpăraţi în
El, că am fost îndreptăţiţi în El, că am fost sfinţiţi în El, că am fost îmbogăţiţi în El în orice fel. Şi toate acestea în virtutea
acestei mistice uniri dintre credincios şi Hristos. Apostolul Pavel exprimă această idee cu referire la persoana sa în
Galateni 2:20, când spune: "Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine, iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine
Însuşi pentru mine." Această doctrină este atât de proeminentă în Noul Testament încât un comentator a numit-o "inima
religiei lui Pavel". John Murray a spus: "Unirea cu Hristos este adevărul central al întregii doctrine a mântuirii." Arthur
W. Pink a scris: "Subiectul unirii spirituale este cel mai important, cel mai profund şi, pe deasupra, cel mai binecuvântat
dintre toate lucrurile care ne sunt prezentate în Scriptură." Pink a fost întotdeauna înclinat înspre a face afirmaţii
puternice. El a mai observat, din păcate, şi un lucru trist de afirmat, anume că nici o altă doctrină nu este mai neglijată,
la modul general, în zilele noastre, decât aceasta. Şi sunt de acord cu el la acest punct.

Vedeţi, a discuta despre proeminenţa acestei învăţături în Scriptură nu înseamnă şi că o înţelegem. Mulţi nu
o înţeleg şi probabil acesta este motivul pentru care această învăţătură este neglijată. De fapt, pentru cei mai mulţi
oameni este dificil să înţeleagă, atunci când întâlnesc expresii ca aceasta şi îl văd pe Pavel vorbind despre fiinţa noastră
adusă la viaţă împreună cu Hristos sau înălţată împreună cu Hristos sau aşezată împreună cu Hristos în locurile cereşti,
la dreapta lui Dumnezeu, este dificil să înţeleagă că ceea ce facem de fapt este doar să ne jucăm cu cuvintele. Ei întreabă:
"Ei bine, în ce sens am fost adus la viaţă în Isus Hristos? Cum se poate afirma că am fost, în realitate, aşezat cu El, sau
înălţat împreună cu El în locurile cereşti?"

Sunt două moduri fundamentale prin care se vorbeşte despre unirea cu Hristos în teologie. Primul mod de a
descrie această unire mistică este ceea ce se numeşte unirea federală sau contractuală. Este cazul în care Domnul Isus
Hristos ne reprezintă în mod tehnic în acelaşi mod în care Adam, primul om, ne-a reprezentat în mod tehnic în Eden,
înainte de cădere. Cu alte cuvinte, această unire spune că Dumnezeu a judecat întreaga rasă umană, în Adam, ca şi cum
acesta ar fi fost căpetenia noastră federală sau contractuală. Prin contrast, acelaşi lucru este adevărat şi în termenii
relaţiei noastre cu Isus Hristos atunci când suntem uniţi cu El prin credinţa mântuitoare. Dumnezeu ne vede ca fiind
uniţi cu Hristos, astfel încât dreptatea Lui devine dreptatea noastră. Lucrarea Lui, într-un anume sens, devine lucrarea
noastră. Tot ce poate fi spus despre Isus Hristos, în termenii lucrării Sale prin care ne oferă mântuirea, poate fi spus şi
despre noi, de asemenea. El a fost îndreptăţit, prin urmare şi noi suntem îndreptăţiţi. El a fost sfinţit, prin urmare şi noi
suntem sfinţiţi. Şi aşa mai departe.

Mai este şi al doilea mod. Iar acest al doilea mod de a vorbi despre unirea cu Hristos este mult mai semnificativ
pentru noi în a înţelege ce vrea să spună Pavel. Primul mod, observaţi, este tehnic. Are de a face cu poziţia noastră tehnică
în Hristos. Al doilea mod, venind în opoziţie cu acela federal sau contractual, este numit vital sau prin experienţă.
Înseamnă a vorbi în termeni practici despre ceva ce se petrece cu adevărat în noi din pricina acestei relaţii. În mod
evident la acest mod se referă Pavel în pasajul nostru deoarece el nu discută doar despre o poziţie tehnică pe care am

Page 37 of 150
avea-o în Isus Hristos, ci mai degrabă despre acea poziţie care are efect asupra a ceea ce suntem şi cum trăim în această
lume. Ilustraţia lui Hristos cu viţa şi mlădiţele, la care m-am referit mai devreme, este unul dintre textele de căpătâi
pentru înţelegerea unirii noastre în modul acesta. Când Hristos a vorbit despre mlădiţele care sunt unite cu viţa El nu a
vorbit despre o unire doar tehnică. El a spus: "Dacă sunteţi uniţi cu Mine, atunci puterea viţei, puterea Mea, va curge
prin voi. Iar ca rezultat voi veţi fi eficienţi în rugăciune şi capabili să produceţi multă roadă." În acest mod gândeşte Pavel
când spune că am fost aduşi la viaţă în Hristos, că am fost înălţaţi împreună cu Hristos şi că am fost aşezaţi cu Dumnezeu
în locurile cereşti, în Hristos Isus.

Daţi-mi voie să mă ocup de fiecare dintre aceste adevăruri şi să explic ce cred eu că înseamnă. Primul este cel
mai uşor de înţeles. Faptul că am fost aduşi la viaţă cu Hristos, chiar atunci când eram morţi în greşeli şi păcate. Pavel,
aici, se referă la condiţia pe care o aveam înainte ca Dumnezeu să-Şi realizeze măreaţa lucrare de mântuire. Şi, aşa cum
a făcut-o în primul verset al capitolului şi cum se repetă mai târziu, aici, în versetul 5, Pavel arată faptul că, spiritual
vorbind, poziţia pe care o avusesem înainte era aceeaşi cu condiţia unui om mort. Caracteristicile unui om mort sunt
următoarele: în primul rând, cel mort este inconştient faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său. În al doilea rând, este
inactiv, iar în al treilea rând, este în proces de putrefacţie. Pavel spune că aceleaşi lucruri se petrec şi din punct de vedere
spiritual. Individul care este mort în greşelile şi păcatele sale nu este conştient de Dumnezeu. O, se poate ca el să
folosească cuvântul "Dumnezeu", însă el nu acţionează ca şi cum Dumnezeu ar exista. El nu-L cunoaşte pe Dumnezeu,
Acesta este doar un nume pentru el. Individul care este mort în greşeli şi păcate este inactiv în ceea ce priveşte lucrurile
legate de Dumnezeu. O, el face tot soiul de lucruri care decurg din natura sa carnală şi păcătoasă. Însă nu va face nimic
din ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu, din ceea ce este spiritual în sensul acesta. Iar în al treilea rând, el este supus unei
decadenţe morale. Ajunge din mai rău în mai rău. Împietrit în păcatul lui aşa cum fusese Faraon în timpurile vechi-
testamentale.

Acum, spune Pavel, Dumnezeu a schimbat toate aceste lucruri. Dumnezeu a intrat în vieţile celor care au crezut
şi le-a transformat. Astfel, acum, ei nu mai sunt cei care au fost. Ei au fost aduşi la viaţă. Acum sunt conştienţi de
Dumnezeu. Sunt vigilenţi faţă de lucrurile spirituale. Acum ei încep să funcţioneze după norme spirituale, luptându-se
pentru un comportament evlavios şi, în loc să fie într-o stare de decadenţă morală, ei de fapt cresc în neprihănire în
măsura în care se străduiesc să asculte de legile lui Dumnezeu. Vei spune: "Cum se întâmplă lucrul acesta?" Nu putem
să explicăm cum se întâmplă. Acelaşi lucru l-a vrut şi Nicodim să-L afle. A întrebat: "Cum ar putea să se întâmple lucrul
acesta?". Iar Isus i-a răspuns: "Uite, se întâmplă ca şi cu vântul. Acesta bate încotro vrea. Îl auzi, îi vezi efectele, însă nu
ştii de unde vine şi încotro se îndreaptă. Tot aşa se întâmplă cu oricine este născut din Duhul." Este pur şi simplu ceva
supra-natural. Aceasta este ceea ce face Dumnezeu. Însă este o extraordinară realitate şi fără de ea nu există creştinism
adevărat. Îţi dai seama ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă că creştinismul nu este numai doctrină. Creştinismul nu
este doar iertare sau sentimentul că, probabil, se poate ca într-o bună zi Dumnezeu să te ierte pentru că, dincolo de orice,
El este un Dumnezeu plin de har. Creştinismul este Hristos, Hristos în cel credincios. Creştinismul este o schimbare. Aşa
cum Pavel spune în altă parte: "Hristos în voi, nădejdea slavei". Persoana care este unită cu Hristos prin credinţă, care a
fost adusă la viaţă împreună cu Hristos, nu va mai muri niciodată faţă de Dumnezeu. Şi nici nu se va mai reîntoarce la
păcatele şi greşelile sale în care era mort altădată.

Al doilea dintre termenii noi folosiţi de Pavel este "înălţaţi împreună cu Hristos". Acesta este puţin mai dificil
de înţeles. Uneori acest cuvânt, "înălţaţi", este folosit pentru a descrie învierea. În pasajul nostru însă nu este folosit în
sensul acesta. Aici este folosit în sensul de înălţare. Adică, înălţaţi în locurile cereşti. Este ceea ce s-a întâmplat cu Hristos
după crucificare şi înviere. El a petrecut 40 de zile cu ucenicii iar apoi a fost luat de la ei în ceruri. Acesta este sensul în
care Pavel foloseşte termenul aici. Pavel spune că noi, deoarece suntem uniţi cu Hristos, suntem de fapt înălţaţi împreună
cu El în acele locuri cereşti. Spuneam că este puţin mai greu de înţeles. Ne întrebăm: "Cum se face că suntem înălţaţi
împreună cu Hristos în locurile cereşti?" În sensul acesta: când vorbim despre a fi aduşi la viaţă în Hristos noi vorbim
de fapt despre darul vieţii noi pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Avem o viaţă nouă. Când vorbim despre a fi înălţaţi
împreună cu Hristos în locurile cereşti, noi vorbim despre un nou cadru, un nou mod de a privi lucrurile, o nouă
perspectivă asupra lumii. Nu este doar că avem noul caracter al lui Isus Hristos în noi înşine, ci că avem un întreg nou
sistem de referinţă, astfel că acum noi nu mai privim la această lume ca şi cum ar fi suma tuturor lucrurilor, astfel că
singurele lucruri care există, cele care ne preocupă, sunt lucrurile pe care le putem atinge, vedea, auzi şi mirosi, ci mai
degrabă avem o orientare spirituală. Recunoaştem valorile spirituale şi adevărurile spirituale. Existenţa lui Dumnezeu
în Împărăţia Lui, acesta este cadrul în care acum începem să trăim şi să acţionăm.

Atunci când Pavel foloseşte al treilea termen, al treilea cuvânt inventat, acela că am fost "aşezaţi împreună cu
El", adică cu Dumnezeu, în locurile cereşti în Hristos Isus, el merge puţin mai departe. Cred că acesta este cel mai
interesant dintre toţi termenii. Această idee de a fi aşezat este un simbol important în Scriptură. Ne aducem aminte,
atunci când începem să ne gândim la ea, că este vorba despre acel tron de la dreapta lui Dumnezeu, pe care este aşezat
Domnul Isus Hristos, tron care exprimă ideea de guvernare. Dacă noi suntem aşezaţi cu El la dreapta lui Dumnezeu, pe
tronul Său, acel lucru înseamnă că noi exercităm chiar acum ceva din guvernarea lui Dumnezeu. Luaţi aminte că verbul

Page 38 of 150
nu este la timpul viitor. Nu spune că într-o bună zi vom guverna, deşi într-un sens este adevărat şi acest lucru. Spune
mai degrabă că Dumnezeu deja ne-a aşezat cu Hristos în locurile cereşti. Astfel, există un sens în care, oriunde ne-am
afla, Îl reprezentăm pe Hristos şi autoritatea Sa şi guvernăm împreună cu El, chiar acum. Mă gândesc de asemenea la
Psalmul 110, primul verset, în care Dumnezeu Îi vorbeşte Fiului, spunându-I: "Aşează-te la dreapta Mea, până-i voi face
pe duşmanii tăi aşternut picioarelor tale." Acest tron din Psalmul 100, care este citat de mai multe ori în întreg Noul
Testament simbolizează o victorie deja obţinută. Simbolizează securitate, constanţă, bucurie şi tot soiul de astfel de
lucruri. Acest tron este de asemenea al nostru dacă suntem aşezaţi la dreapta lui Dumnezeu, cu Hristos, în locurile cereşti.

Şi totuşi, daţi-mi voie să spun că eu nu cred că Pavel a avut în minte în special această idee atunci când a
inventat cuvântul respectiv. Daţi-mi voie să vă spun ce cred eu că a avut Pavel în minte. Vă aduceţi, cred, aminte, din
Evanghelia după Ioan, de acea minunată descriere a cinei de pe urmă din camera de sus. Vă aduceţi aminte cum Ioan,
care a fost prezent la acel eveniment, relatează ce spunea Isus şi cum acel Isus, la un moment dat, în mijlocul acelei
ultime cine împreună cu ucenicii Săi, a spus: "Unul dintre voi Mă va trăda." Când Isus a spus acele cuvinte, "Unul dintre
voi Mă va trăda", Simon Petru, care era şi el prezent, i-a făcut semn lui Ioan care, ni se spune, şedea alături de Isus
Hristos. Petru i-a făcut semn, iar semnul vroia să spună: "Află despre cine este vorba! Vreau să ştiu cine este." Astfel
Ioan, vorbind despre sine, afirmă: "El", adică ucenicul preaiubit, Ioan, fiul lui Zebedei, "s-a sprijinit". Observaţi, este o
imagine care arată intimitate. S-a sprijinit pe Isus şi L-a întrebat: "Doamne, cine este?" Isus i-a răspuns încet, astfel încât
numai Ioan a auzit: "Acela, căruia îi voi da bucăţica de pâine înmuiată." Şi Isus a făcut întocmai. A înmuiat pâinea şi i-a
dat-o lui Iuda Iscarioteanul. Şi astfel, Ioan, ucenicul preaiubit, a devenit recipientul acelei revelaţii.

Cu această imagine în minte încercaţi să citiţi versetele acestea: "Dumnezeu ne-a înălţat împreună cu Hristos
şi ne-a pus să şedem împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie
a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus." Cred că aceasta este ceea ce a avut Pavel în minte. Pavel nu
vorbeşte aici despre guvernare sau despre victorie sau despre odihnă, deşi toate aceste aspecte sunt implicate şi ar fi
putut foarte bine să le dezvolte în detaliu. Însă Pavel vorbeşte aici despre acel spaţiu al intimităţii şi al revelaţiei care se
află chiar alături de Dumnezeu, Tatăl Atotputernic. Şi luaţi aminte, aşa cum am mai spus, aceasta nu este ceva ce se va
petrece în viitor. El vorbeşte despre ceva ce se întâmplă acum. Termenul grecesc este la timpul aorist. Acest timp
determină ceva ce deja s-a petrecut. Chiar acum noi suntem aşezaţi alături de Dumnezeu. Chiar acum Dumnezeu Îşi
descarcă inima către poporul Său. Chiar acum Dumnezeu împărtăşeşte, în cel mai intim mod, cu noi.

Prin urmare pun următoarele întrebări. Prima este aceasta: Ai fost adus la viaţă în Hristos? Aceasta este esenţa
creştinismului. Creştinismul nu este doar o simplă doctrină. Creştinismul nu este doar un simplu sentiment al iertării.
Creştinismul este viaţă nouă, viaţa lui Isus Hristos în tine. Ai fost adus la viaţă în El? Acest lucru nu poate fi adevărat
dacă tu nu ai, ceea ce Martin Lloyd Jones numea, o nouă dispoziţie. Deci, nu-ţi găsi odihna până nu vei obţine această
nouă dispoziţie. Caută-L pe Dumnezeu până când vei găsi acea viaţă nouă. Este darul lui Dumnezeu. El ne-o dăruieşte pe
măsură ce studiem Cuvântul Său iar Duhul Său cel Sfânt lucrează în inimile noastre. Fără acest dar totul este pierdut.
Cu această nouă viaţă totul este câştigat. Este cea mai măreaţă dintre comorile vieţii. În al doilea rând întreb: ai fost
înălţat împreună cu Hristos în locurile cereşti? Adică, trăieşti într-un nou cadru? Vezi oare lucrurile diferit? Înainte te
uitai la lume şi gândeai că nimic altceva nu mai există. Scopul tău era să obţii de la ea cât puteai mai mult. Acum tu vezi
lucrurile spiritual şi doreşti să renunţi la lume şi la bogăţiile ei pentru a câştiga bogăţiile cu mult mai mari care au fost
puse deoparte pentru sufletul tău. Ştii lucrul acesta? Ştii că faci parte din Împărăţia lui Dumnezeu? Vrei să trăieşti în
lumina acestei împărăţii şi să acţionezi în conformitate cu legile ei? În final, ai fost aşezat împreună cu Hristos în locurile
cereşti alături de Dumnezeu Tatăl? Cunoşti acea stare de intimitate? Ţi se descoperă Dumnezeu pe măsură ce Îi studiezi
Cuvântul? Cel care recunoaşte vocea lui Dumnezeu în acest tip de poziţie intimă, trăieşte pentru Dumnezeu şi pentru
Hristos chiar acum.

11. MÂNTUIȚI PRIN HAR

EFESENI 2:8-9

Textul nostru de astăzi este unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe bună
dreptate, deoarece conţine cel mai extraordinar mesaj pe care îl poate auzi vreun bărbat sau femeie. Presupun că în
experienţa celor mai mulţi creştini acesta este textul cel mai bine memorat, cu excepţia lui Ioan 3:16 şi probabil a
Psalmului 23. Ioan 3:16 spune: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Efeseni 2:8 şi 9 spune acelaşi lucru, din punct de vedere teologic:
Page 39 of 150
 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin
fapte, ca să nu se laude nimeni.

Textul acesta are trei părţi. Avem o primă parte care ne spune cum ne-a mântuit Dumnezeu. Anume prin har.
A doua parte ne spune cum primim acest har al lui Dumnezeu în mod personal. Anume prin credinţă. A treia parte, prin
contrast, ne spune cum nu ne-a mântuit Dumnezeu şi explică de ce nu ne-a mântuit în felul acesta. Nu prin fapte, pentru
ca nimeni să nu se poată lăuda.

Cu câţiva ani în urmă unul dintre predecesorii mei la Tenth Presbyterian Church, pastorul Donald Grey
Barnhouse, a publicat o broşură intitulată "Cum i-a mântuit Dumnezeu pe oameni", broşură în care el a analizat acest
text şi a ilustrat ce înseamnă "prin har". A început prin a sublinia dificultatea pe care o avem în a defini lucrurile. Atunci
când te gândeşti la definiţii dintr-o perspectivă critică este dificil a defini chiar şi un obiect obişnuit, cum ar fi un scaun.
Iar dacă acest lucru este adevărat cu privire la obiectele obişnuite, cu mult mai dificil este atunci când vorbeşti despre
concepte teologice. Însă, spune el, de multe ori poţi să prinzi ideea printr-o ilustrare, motiv pentru care el a oferit
următoarea ilustrare pentru harul lui Dumnezeu. În secolul XIX, în cea mai mizerabilă mahala din Londra, lucra un
asistent social pe nume Harry Morehouse. Într-o bună zi, pe înserate, Morehouse se plimba prin oraş când a văzut o
fetiţă ieşind dintr-o magazie aflată la un subsol şi cărând un urcior cu lapte. Aparent ea fusese trimisă acolo de către
părinţi iar acum se întorcea acasă cu urciorul. Fetiţa nu i-a dat atenţie lui Morehouse. Mergând, dintr-o dată fetiţa s-a
împiedicat. Împiedicându-se, a scăpat urciorul care, căzând pe stradă, s-a spart iar laptele s-a scurs prin canalul de
scurgere. Fetiţa a început să plângă de parcă inima ei s-ar fi frânt. Domnul Morehouse a văzut ce s-a întâmplat, a mers
la ea şi a ridicat-o mai întâi ca să vadă dacă nu cumva s-a rănit. Nu se rănise. Atunci el i-a zis: "Nu plânge fetiţo! Nu
plânge!" Fetiţa i-a răspuns: "Mama mă va biciui. Mama mă va biciui." "Nu, nu", i-a răspuns el, "nu plânge, fetiţo! Îţi
promit că mama ta nu te va biciui." Apoi i-a zis: "Uite, poate că nu este spart chiar atât de tare." Apoi el s-a aplecat, a
adunat bucăţile şi a început să le fixeze la loc împreună. În momentul în care a început să facă lucrul acesta fetiţa s-a
oprit din plâns. Ea provenea dintr-o familie săracă şi văzuse probabil bucăţi de vas care au fost lipite laolaltă din nou, de
aceea credea că ar fi posibil ca acest străin să o poată ajuta. Astfel, cu o oarecare speranţă, ea se uita la el cum încerca să
prindă bucăţile laolaltă. Însă, imediat, urciorul s-a sfărâmat din nou. Iar când urciorul s-a sfărâmat din nou, au început
să curgă şi lacrimile. El a zis: "Nu, fetiţo, nu plânge! Să încercăm încă o dată." Iar el a început din nou să prindă laolaltă
bucăţile şi în final a reuşit, cu excepţia torţii. I-a dat fetiţei toarta ca să vadă dacă poate să o fixeze. Ea a pus toarta la
urcior însă desigur că mişcarea ei a afectat bucăţile, care s-au împrăştiat din nou iar de data aceasta lacrimile fetiţei nu
se mai opreau. Atunci Morehouse a ridicat-o repede şi s-a dus cu ea la o prăvălie care vindea vase din ceramică. A intrat
în prăvălie şi a cumpărat un urcior pentru a-l înlocui pe cel care s-a spart. Apoi s-a întors la magazia de la subsol de unde
a văzut că a ieşit fetiţa. A intrat în magazie şi a umplut din nou urciorul. Apoi, ţinând-o încă pe fetiţă, a întrebat-o:
"Spune-mi acum, fetiţo, unde se află casa ta?" Fetiţa i-a explicat locul. Nu era foarte departe astfel că, într-o mână ţinând-
o pe fetiţă iar în cealaltă ţinând urciorul cu lapte, a mers până în faţa uşii casei ei. Apoi a aşezat-o cu grijă jos, a luat
urciorul şi i l-a pus în braţe. I-a deschis uşa iar ea a intrat. Pe când era să intre i-a pus o ultimă întrebare. A întrebat-o:
"Spune-mi acum, fetiţo, te va mai biciui mama ta?" A fost răsplătit cu un zâmbet luminos atunci când fetiţa i-a răspuns:
"O, nu domnule, deoarece acesta este un urcior mult mai bun decât cel pe care-l aveam înainte."

Aceasta este o extraordinară ilustrare a harului. Şi probabil atunci când vorbim despre har, aşa cum vorbeşte
Pavel în al doilea capitol din Efeseni, această ilustrare este mai potrivită decât orice altă definiţie teologică care ar putea
să ne facă să înţelegem în inimile noastre semnificaţia harului. O, poţi defini harul. Teologii spun că harul este favoarea
nemeritată din partea lui Dumnezeu. Teologii mai spun că este bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu îndreptate spre noi
prin Isus Hristos. Toate acestea sunt adevărate. Însă, atunci când te gândeşti la ce s-a întâmplat în povestea lui Henry
Morehouse şi a fetiţei, ai o ilustrare strălucită a situaţiei în care eram şi cum Dumnezeu, prin har pur, a venit să
transforme ceea ce, înainte ca El să vină, era complet lipsit de speranţă.

Vedeţi, când Dumnezeu a creat primul bărbat şi prima femeie, pe Adam şi Eva - primii noştri părinţi, El i-a
creat după chipul Său. Adică ei aveau personalitate aşa cum are şi El, precum şi moralitate şi spiritualitate. Erau într-o
comuniune perfectă cu Creatorul lor. Însă a apărut păcatul. Ei au încălcat legea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi când păcatul
a intrat în univers prin prima lor neascultare, acel chip al lui Dumnezeu în om a fost sfărâmat fără a mai putea fi refăcut.
S-a zdrobit parcă de pământ şi s-a împrăştiat în sute de bucăţi. Iar astăzi ne aflăm în situaţia în care nu există nici o
posibilitate de a pune bucăţile la loc şi a restaura natura umană în măsura în care ea trebuie să-I placă lui Dumnezeu.

Însă aici intervine harul lui Dumnezeu. Noi nu suntem capabili să restaurăm fiinţa umană. Şi nici chiar
Dumnezeu nu încearcă să o restaureze. Însă Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus Hristos pentru a realiza o măreaţă
lucrare de răscumpărare şi pentru a ne oferi ceva ce este, nu numai dincolo de capacitatea noastră, ci separat de revelaţia
lui Dumnezeu în Scriptură şi chiar dincolo de imaginaţia noastră. Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus Hristos pentru
a ne oferi o nouă natură în locul celei pe care am pierdut-o. Isus i-a zis lui Nicodim: "Trebuie să fii născut din nou." Şi
este posibil să fii născut din nou. Poţi să porneşti din nou. Pavel a spus, în scrisoarea către Corinteni: "Acum suntem noi
creaturi în Hristos. Nu mai suntem ceea ce fusesem înainte."
Page 40 of 150
 Una dintre problemele fiinţelor umane este aceea că îşi cheltuiesc prea mult din viaţa lor încercând să
restaureze vasul. Auzim oferta mântuirii lui Dumnezeu însă nu dorim să îi cedăm. Pentru că a ceda ofertei de mântuire
a lui Dumnezeu ar însemna să recunoaştem că nu putem să realizăm mântuirea prin propria noastră putere şi
determinare (hotărâre). Şi suntem dependenţi de acestea. Astfel că, atunci când oferta mântuirii este făcută, noi îi
întoarcem spatele. Spunem: "Nu vrem har. Vrem s-o facem prin noi înşine." Aşa că lucrăm la ea. Adunăm toate acele
bucăţi de urcoir şi suntem bucuroşi cănd găsim o bucată mare. Şi încercăm să o potrivim împreună cu celelalte bucăţi.
Şi spunem, "O, în sfârşit, realizăm ceva." Însă vedeţi, ceea ce pretinde Dumnezeu este ca la un moment dat, în lupta
noastră, să ne oprim şi să realizăm că cerul pe care trebuie să-l atingem este atât de departe şi că intrarea înapoi în
comuniunea pe care trebuie s-o avem cu Dumnezeu este atât de departe încât toate eforturile noastre sunt fără speranţă.
Şi ceea ce trebuie să facem este să primim de la El ceea ce noi nu am putea face pentru noi înşine.

Astfel, devenim noi creaturi în Hristos. Primim o nouă natură. Şi acea nouă natură, care este darul lui
Dumnezeu, este chiar natura lui Hristos înăuntrul vieţilor celor ce sunt poporul Său. Şi dacă aş putea să spun în aşa fel
încât să parafrazez ultimele cuvinte ale fetiţei, aş spune că "este o natură cu mult mai bună decât cea pe care am avut-o
înainte." Este numai prin har. Charles Haddon Spurgeon, vestitul predicator baptist din secolul 19, a scris o carte
intitulată "Totul din har". În această carte el a scris: "Deoarece Dumnezeu este plin de har, de aceea oamenii păcătoşi
sunt iertaţi, convertiţi, purificaţi şi mântuiţi. Nu sunt mântuiţi datorită a ceva ce există în ei sau a ceva ce ar putea exista
vreodată în ei, ci din pricina dragostei, bunătăţii, îndurării, compasiunii, milei şi harului nesfârşit al lui Dumnezeu."
Acest lucru îl învaţă şi Pavel în Efeseni.

La acest punct cred că cineva ar putea să spună: "Da, ai vorbit despre harul lui Dumnezeu în mântuire şi acesta
este cu siguranţă un lucru minunat. Şi înţeleg lucrul acesta. Înţeleg că în măsura în care trebuie să-I plac lui Dumnezeu,
nimic din ceea ce voi putea face vreodată nu va închega la loc bucăţile caracterului meu. Sunt un păcătos şi aşa voi fi
întotdeauna şi din punctul meu de vedere acesta este un lucru de care nu pot scăpa. Înţeleg toate aceste lucruri. Mai
mult, înţeleg că mântuirea vine prin lucrarea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Iar aceasta este o dovadă a harului. Însă
întrebarea pe care o am este următoarea. Aici este mântuirea măreaţă oferită de către Dumnezeu în Isus Hristos, însă
privind la ea îmi pare atât de inaccesibilă. Pare atât de abstractă. Probabil pentru altcineva înseamnă ceva, însă pentru
mine este ceva de neatins şi ceea ce doresc să ştiu este cum poate această extraordinară mântuire să devină a mea, într-
un mod personal."

A întrebat înainte: cum ne mântuieşte Dumnezeu? Prin har. Acum el arată cum devine acest har al nostru. Iar
răspunsul este: prin credinţă. Atunci când vorbim despre credinţă trebuie să eliminăm o seamă de concepţii greşite
obişnuite în lume, deoarece în lume există foarte multe astfel de concepţii. Una dintre acestea, probabil cea mai obişnuită,
este ideea că credinţa ar fi oarecum o problemă ce are de-a face cu sentimente subiective.

Este ceea ce simţi cu privire la ceva. Ceva complet diferit de ceea ce cunoaştem ca fiind fapte.Cu mulţi ani în
urmă discutam cu un tânăr care spunea că era creştin. Am început să discutăm despre credinţă. Pe măsură ce discutam
am descoperit că ceea ce credea cu adevărat nu era practic nimic ce s-ar fi putut numi creştinism. Nu credea că Isus este
Fiul lui Dumnezeu, cel puţin nu în adevăratul sens. O, probabil Fiul lui Dumnezeu în sensul că suntem cu toţii fiii şi fiicele
lui Dumnezeu, spunea el. Nu credea într-o ispăşire substituitoare realizată prin moartea lui Isus Hristos pentru noi, pe
cruce. Şi, desigur, nu credea în înviere şi nu vedea nici un motiv pentru care să creadă într-o influenţă sau putere specială
a Duhului Sfânt în vieţile oamenilor. Pe măsură ce i-am prezentat aceste importante doctrine, nu credea în nici una
dintre ele şi totuşi el considera că era creştin. Observaţi, ceea ce pretindea el erau pur-şi-simplu nişte sentimente
subiective complet separate de tot ceea ce Biblia intenţionează să spună atunci când vorbeşte despre credinţă.

Mai există şi a doua concepţie greşită referitoare la credinţă. Aceasta este concepţia greşită care ar defini
credinţa drept credulitate. Adică, a crede ceva pur-şi-simplu pentru că tu vrei să crezi acel lucru. Unii oameni cred, în
acest sens, în anumite tratamente miraculoase pentru boli. Ei cred că pot fi vindecaţi numai pentru că doresc aceasta.
Însă, în timp ce aceasta poate fi credinţă într-un anumit sens, anume în sensul lumii, nici acesta nu este sensul credinţei
prezentat de Biblie.

Există o definiţie a credinţei care echivalează credinţa în mod esenţial optimismului. Este un fel de credinţă
pe care o poate avea un vânzător atunci când vinde. Dacă nu crede că poate să vândă anumite lucruri sau că are un
produs calitativ de vânzare, atunci nu-şi va face foarte bine treaba. Şi este foarte adevărat că credinţa, în sensul acesta,
este foarte importantă. Dacă un senator crede că poate să devină preşedintele Statelor Unite, are o mult mai mare şansă
să devină preşedintele Statelor Unite, printr-o muncă asiduă, decât în cazul în care nu ar crede lucrul acesta. Observăm
lucrul acesta, punem accentul pe el şi spunem: "Da, este un lucru foarte important această calitate a încrederii în sine
sau a optimismului. Ne ajută să facem mult mai mult decât am face în lipsa ei."

Norman Vincent Peale este cel care s-a referit cel mai mult la această concepţie în termenii aplicării ei la
credinţa creştină. Cu puţini ani în urmă a scris o carte intitulată "Puterea Gândirii Pozitive", carte care a avut un

Page 41 of 150
extraordinar impact asupra multor oameni. Ceea ce susţinea el în această carte era ideea că dacă gândeşti pozitiv despre
un anumit lucru atunci îl poţi obţine. Astfel, tu trebuie să gândeşti pozitiv despre tine însuţi, despre slujba pe care o ai,
despre Dumnezeu şi despre toate celelalte lucruri. Spunea el că ceea ce ai nevoie să faci, creştin fiind, este să iei marile
promisiuni din Biblie, să le memorezi şi să le permiţi să-ţi intre în subconştientul tău astfel încât tu să trăieşti de fapt pe
baza acelor promisiuni, zi de zi. Să luăm un verset ca acesta: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice
muntelui acestuia: "Mută-te de aici acolo!" şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă." Peale concluzionează în încheierea
cărţii: "Atât cât îţi este credinţa în tine însuţi, atât cât îţi este credinţa vizavi de slujba ta, atât cât îţi este credinţa în
Dumnezeu, atât de departe vei ajunge, nici mai mult, nici mai puţin."

Credinţa vizavi de slujba pe care o ai. Aceasta poate fi foarte folositoare. Însă, observaţi, problema este că
Peale, în afirmaţia lui, aşează credinţa într-o slujbă, credinţa în tine însuţi şi credinţa în Dumnezeu în aceeaşi categorie.
Şi ceea ce devine important este credinţa, mai degrabă decât obiectul credinţei. Obiectul nu mai contează deloc. John W.
Stott, care a analizat perspectiva lui Peale, spune, într-una din scrierile sale că credinţa despre care vorbeşte Dr. Peale
nu este decât un sinonim al "încrederii în sine". Nu asta doreşte să spună Biblia atunci când vorbeşte despre credinţă.

Cuvântul "credinţă", atunci când este folosit în Biblie, are trei elemente esenţiale. Primul dintre acestea
este cunoaşterea. Şi aceasta deoarece atunci când crezi, tu nu crezi în nimic sau în ceva abstract. Tu crezi în ceva. Şi prin
urmare trebuie să ai o anumită cunoaştere a ceea ce este lucrul în care crezi. Atunci când vorbim despre creştinism,
vorbim despre Evanghelie. Ceea ce tu crezi este Evanghelia. Crezi că suntem pierduţi în păcat. Crezi exact în acele lucruri
despre care vorbeşte Pavel aici, în Efeseni 2. Morţi în greşeli şi păcate, făcând ceea ce este rău, sub mânia lui Dumnezeu.
Însă mai crezi şi că Dumnezeu, văzându-ne în această situaţie disperată, a făcut ceea ce trebuia făcut. L-a trimis pe Isus
Hristos ca să moară pe cruce pentru noi, să ne substituie, să poarte păcatul nostru. Iar pe baza a ceea ce a făcut Isus
Hristos să ne ofere o viaţă nouă. Aceasta este Evanghelia. Prin urmare, când vorbeşti despre credinţă în sensul biblic,
începi de aici. Începi cu cunoaşterea. Calvin a scris despre aceasta: "Vom avea o definiţie corectă a credinţei dacă o vom
defini ca o cunoaştere fermă şi sigură a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi, cunoaştere fundamentată pe adevărul
promisiunii oferite gratuit în Hristos, promisiune descoperită minţii noastre şi pecetluită în inimile noastre prin Duhul
Sfânt."

În al doilea rând, credinţa în sensul biblic, implică ceea ce aş numi răspunsul inimii. Adică, aceste adevăruri
pe care le cunoaştem acum şi pe care suntem chemaţi să le credem nu sunt nişte lucruri simple care trebuie să aibă de-
a face cu alţii şi nu cu noi înşine sau care trebuie să aibă de-a face cu aspecte minore ale vieţii, ci sunt lucruri care ne
afectează în mod personal în toate sensurile posibile. Astfel, al doilea stadiu în credinţa biblică adevărată este acela de a
fi afectaţi de aceasta într-un mod personal. Calvin a înţeles lucrul acesta. Calvin avea o minte strălucită şi a făcut o lucrare
extraordinară explicând credinţa creştină în termeni raţionali. Însă Calvin a fost de asemenea şi un teolog ce avea în
vedere inima. Calvin a scris despre credinţă în felul acesta: "Acum rămâne să turnăm în inimă ceea ce mintea a preluat.
Cuvântul lui Dumnezeu nu este primit prin credinţă dacă se duce doar undeva în vârful creierului, ci atunci când prinde
rădăcină în adâncul inimii în aşa fel încât să poată fi o apărare invincibilă şi să înlăture toate strategiile de ispitire."

Apoi, în al treilea rând, credinţa implică angajament. Charles Haddon Spurgeon, în acea cărticică pe care am
menţionat-o mai devreme, "Totul din har", defineşte credinţa ca având trei elemente. Cunoaşterea, credinţa şi
încrederea. Însă ceea ce vrea să spună el prin acestea este aproximativ acelaşi lucru cu ceea ce am spus eu până aici.
Cuvântul său pentru angajament este încrederea. Adică, nu trebuie doar că cunoşti Evanghelia, nici chiar să fii cercetat,
apoi, de Evanghelie. Credinţa implică de asemenea un angajament faţă de Domnul Isus Hristos, aşa cum ni S-a descoperit
în Evanghelie, angajament exprimat prin încrederea în El. Credinţa aceasta se odihneşte pe promisiunile lui Hristos.
Credinţa aceasta primeşte oferta mântuirii pe care El o face. Credinţa aceasta înseamnă a ne angaja pe noi înşine înaintea
Lui că ne va fi Mântuitor şi Domn.

O extraordinară ilustrare a modului în care operează această credinţă ne-o oferă ceea ce se întâmplă cu un
bărbat şi o femeie atunci când se căsătoresc. Strict vorbind, fiecare dintre aceste aspecte ar trebui să fie prezent în relaţie
dacă se doreşte un bun mariaj. Înainte de toate, avem problema cunoaşterii. De obicei, aceasta se întâmplă în perioada
de curtare. Avem cazul unui bărbat şi al unei femei care încep să se cunoască unul pe altul şi încep să descopere, pe
măsură ce interacţionează la toate nivelurile, dacă persoana cu care doreşte să se căsătorească va fi într-adevăr un soţ
sau o soţie bună. Aceasta este curtarea şi cunoaşterea. Al doilea element este răspunsul inimii. Putem înţelege lucrul
acesta fiindcă despre el se vorbeşte în cultura noastră aproape tot timpul. Romantic vorbind, aceasta înseamnă să te
îndrăgosteşti. Se spune că soţul sau soţia bună este acea persoană de care aş fi îndrăgostit. Acea persoană aş vrea să fie
soţul sau soţia mea.

Dar, observaţi, doar aceste lucruri nu înseamnă mariajul. Mariajul are loc în momentul în care bărbatul şi
femeia care au început să se cunoască şi să se iubească, stau înaintea pastorului şi îşi jură unul altuia: "Eu, Ioan, te iau
pe tine, Maria, ca să-mi fii soţie. Promit şi fac legământ înaintea lui Dumnezeu şi a acestor martori că-ţi voi fi soţ iubitor
şi credincios în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi."

Page 42 of 150
Apoi acea femeie face acelaşi jurământ, spunând: "Eu, Maria, te iau pe tine, Ioan, ca să-mi fii soţ. Promit şi fac legământ
înaintea lui Dumnezeu şi a acestor martori că-ţi voi fi soţie iubitoare şi credincioasă în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi
în tristeţe, în boală şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi." Acesta este angajamentul şi este făcut pe baza
declaraţiei pe care o rosteşte pastorul: "Vă declar acum (şi foloseşte numele bărbatului şi al femeii) soţ şi soţie în
conformitate cu porunca lui Dumnezeu şi cu legea statului."

Aşa este şi credinţa, în sensul biblic. Observaţi, o puteţi ilustra chiar prin ceea ce este mariajul. Isus a venit
mai întâi la noi, prin har, noi nefăcând nimic care să merite aceasta, şi a făcut jurăminte. A spus: "Eu, Isus, te iau pe tine,
păcătosul, să-mi fii soţie. Şi promit înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Meu din ceruri, să-ţi fiu soţ şi mire iubitor şi credincios
în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe în această viaţă şi în veşnicie." Noi I-am privit faţa şi am repetat jurământul
după El: "Eu, păcătosul, Te iau pe Tine, Isuse, să fii Mântuitorul meu şi soţul meu spiritual. Promit şi fac legământ
înaintea lui Dumnezeu să-Ţi fiu mireasă iubitoare şi credincioasă în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală
şi în sănătate, în această viaţă şi în veşnicie." Iar Dumnezeu ne declară soţ şi soţie. Astfel, înainte de căsătorie ne numeam
domnişoara Păcătoasă însă acum ne numim doamna Creştină deoarece am primit numele Său şi suntem uniţi cu El pe
vecie de acum înainte.

Mai există o ultimă parte a acestui verset. Aceasta ne spune cum nu ne-a mântuit Dumnezeu. Pavel a vorbit
despre har. A vorbit despre credinţă. Acum el spune: "Iată, mai trebuie să înţelegeţi încă un lucru. Ceea ce aţi primit nu
este prin fapte. Nu este nici măcar în parte prin fapte. Pentru că atâta timp cât ar fi prin fapte sau aţi crede că este prin
fapte, v-aţi lăuda cu faptele voastre. Iar Dumnezeu nu doreşte ca în ceruri să existe vreo lăudăroşie." Observaţi, acest
lucru înseamnă că nici măcar credinţa nu este o faptă. O, trebuie să credem. Trebuie să facem un angajament faţă de
Hristos. Însă când credem şi facem acest angajament, chiar şi acesta este prin har. Dacă crezi că poţi să contribui cu ceva
la mântuire, indiferent cât de mult sau cât de puţin, dacă crezi că poţi să contribui cu ceva la mântuire şi te încrezi în
acel ceva, atunci nu eşti mântuit. Însă dacă spui: "Mă prezint cu mâinile goale. Nu am nimic de adus." Dacă vei face
lucrul acesta şi te vei încrede în Hristos, atunci Hristos îţi aşează în mâini noul urcior iar tu nu ai altceva de făcut decât
să-l primeşti şi să-ţi petreci zilele lăudându-L pe El pentru harul Său.

12. LUCRAREA LUI DUMNEZEU

EFESENI 2:10

De la Reforma Protestantă încoace, toţi cei ce au călcat pe urmele lui Martin Luther au fost gata să susţină că
îndreptăţirea (justificarea) este prin har, prin credinţă şi nu prin faptele pe care ar putea să le facă omul. Însă aceasta
înseamnă oare că faptele bune nu au nici un loc în creştinism? Dacă da, oare nu este adevărată acuzaţia că doctrina
harului conduce la un comportament negativ? Acest subiect ne apare în atenţie în textul pe care îl studiem astăzi, Efeseni
2:10, şi ne apare aici în atenţie într-un mod izbitor; probabil în cel mai izbitor limbaj dintre toate pasajele Noului
Testament. Efeseni 2:10 spune:

Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Isus Hristos pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte
ca să umblăm în ele.

Comentatorii acestui pasaj au menţionat de mult că există o repetare evidentă a cuvântului "fapte". În acest
pasaj, în versetul 9, există o menţionare a faptelor, care însă este negativă. Versetul 9 spune că "suntem mântuiţi prin
har, prin credinţă, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni." Însă apoi, în versetul 10, despre fapte se vorbeşte în mod
pozitiv, anume că Dumnezeu ne-a creat pentru a face aceste fapte bune. Observaţi, textul este foarte interesant. Acesta
elimină complet posibilitatea de a fi îndreptăţit prin fapte. Şi totuşi versetul merge mai departe pentru a spune că, dacă
suntem îndreptăţiţi, adică dacă Dumnezeu este la lucru în noi, atunci faptele bune vor urma cu necesitate deoarece
Dumnezeu a hotărât ca noi să le împlinim.

La acest subiect dorim să fim atenţi. Aş vrea să ne uităm la faptele bune, desigur, însă înainte de aceasta trebuie
să ne uităm la faptele bune care sunt, de fapt, fapte rele şi pe care trebuie să le excludem din îndreptăţire. Trebuie să
observăm de ce Dumnezeu nu poate să le admită. Motivul, desigur, este pentru că standardul lui Dumnezeu este
perfecţiunea. Trebuie să fie aşa deoarece Dumnezeu este perfect şi El nu poate avea vreun standard care este mai prejos
decât El Însuşi. Şi, prin urmare, chiar dacă ne-am petrece tot timpul vieţii adunând toate faptele bune, toate acţiunile
bune, toate acţiunile caritabile, toate gândurile pioase de care suntem capabili, în cele din urmă când le vom aduce

Page 43 of 150
împreună pe toate, acestea nu vor atinge perfecţiunea. Şi, prin urmare, Dumnezeu trebuie să ne mântuiască într-un mod
complet diferit.

Săptămâna trecută, când am discutat despre versetele imediat precedente, am folosit o ilustraţie, a lui Donald
Grey Barnhouse, şi aş dori să folosesc o alta acum. Şi aceasta deoarece el vorbea foarte clar despre aceste versete iar
această ilustraţie îi va ajuta probabil pe unii.

El se referă în ilustraţia lui la tipul vechi de cântar. Astăzi noi lucrăm cu cântare electronice însă era un lucru
obişnuit să vedem tipul vechi de cântar până nu demult în magazinele săteşti unde băcanul obişnuia să cântărească
câteva sute de grame, de exemplu, de zahăr, sare sau alte produse solide. Acest cântar era, de fapt, o balanţă. Dacă cineva
spunea că doreşte un kilogram de zahăr, băcanul lua o greutate de un kilogram şi apoi, cu o lopăţică, turna zahăr în
cealaltă parte a cântarului, până când cele două părţi se echilibrau. Iar când se întâmpla lucrul acesta însemna că acolo
se afla un kilogram de zahăr iar băcanul îl punea într-o cutie sau într-o pungă şi cumpărătorul obţinea kilogramul de
zahăr dorit.

Barnhouse spunea, în această ilustraţie, că trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu are propria Sa neprihănire
iar această neprihănire a Sa care se revarsă din propria Sa natură este ceea ce El pretinde de la cel care intră în comuniune
cu El şi va fi în ceruri. De dragul ilustraţiei, aceasta este un kilogram din neprihănirea Lui. Dumnezeu pune acest kilogram
într-o parte a cântarului iar noi suntem invitaţi să venim cu propria noastră neprihănire şi să o aşezăm în cealaltă parte
a cântarului şi să vedem dacă este posibil să facem să se echilibreze cântarul. Întreaga lume este invitată să vină. Astfel,
oamenii vin şi, mai întâi, vin cei care n-au realizat prea mult în domeniul neprihănirii umane. De fapt, ei au căzut jos de
tot pe scara valorilor umane. Aceştia sunt cei care se fac vinovaţi de infracţiuni grave. Poate hoţi sau criminali şi tot soiul
de astfel de oameni. Aceştia sunt chemaţi şi sunt invitaţi să-şi aşeze neprihănirea pe cântarul lui Dumnezeu. Ei nu sunt
lipsiţi de vreo bunătate. Noi spunem că există onoare chiar şi printre hoţi. Astfel, ei vin cu frânturile lor de bunătate, un
gram sau două de neprihănire. Le aşează pe cântar însă, desigur, cântarul nu se mişcă deloc. Atunci ei sunt puşi deoparte,
în termenii învăţăturii lui Pavel din Efeseni 2, intră sub incidenţa dreptei judecăţi a atotputernicului Dumnezeu. Ei sunt
obiecte ale mâniei lui Dumnezeu.

Următorii care vin sunt oamenii obişnuiţi ca cei mai mulţi dintre noi. Ei sunt cu puţin mai buni decât pleava
societăţii. Ei vin cu opt grame de neprihănire. Aceasta este de patru ori mai mult decât cei care au venit mai înainte. Însă
în momentul în care îşi aduc neprihănirea şi o aşează pe cântarul lui Dumnezeu, nici aceasta nu mişcă cântarul. Pentru
că opt grame, chiar dacă sunt de patru ori mai mult decât două grame, totuşi este puţin în comparaţie cu kilogramul din
cealaltă parte a cântarului. Prin urmare şi aceştia sunt daţi la o parte.

În cele din urmă îi aducem pe cei mai buni oameni ai societăţii noastre, pe aceia care sunt modele de integritate,
pe conducătorii de seamă ai societăţii noastre. Pe filantropi, pe marii învăţători ai moralei. Apoi le spunem să-şi prezinte
neprihănirea. Ei vin cu toate faptele lor bune. Ei nu pretind că ar fi perfecţi, desigur. Unul dintre aspectele tăriei lor de
caracter este tocmai acesta, că ei realizează faptul că nu sunt perfecţi. Prin urmare vin aducând cu ei unsprezece sau
doisprezece grame de neprihănire pe care le aşează pe cântar însă desigur că cele unsprezece sau doisprezece grame ale
lor nu mişcă balanţa mai mult decât cele un gram sau două ale scursurii societăţii. Astfel, şi ei sunt daţi de-o parte şi cu
toţii, de la cei mai puţin neprihăniţi până la cei mai neprihăniţi, trec prin judecata lui Dumnezeu. Ei n-au izbutit să
egaleze gloria lui Dumnezeu şi astfel judecata lui Dumnezeu cade peste ei.

Şi totuşi, observaţi, aici intervine harul. Observaţi că atunci când Dumnezeu se apropie de noi el nu-Şi schimbă
standardele câtuşi de puţin. Standardul lui Dumnezeu rămâne acel kilogram de neprihănire. Dumnezeu le spune celor
care se află sub judecata Sa: "Priviţi, nu puteţi să-Mi mişcaţi măcar balanţa, însă o voi mişca Eu pentru voi. Îl voi trimite
pe Fiul Meu, Domnul Isus Hristos, să facă ceea ce voi nu puteţi face. El va veni ca un om, va fi un om perfect şi va trăi o
viaţă perfectă şi, deoarece El este Dumnezeu, El va veni de asemenea şi ca Dumnezeu şi va muri pentru voi. Voi face două
lucruri prin Isus Hristos. Înainte de toate, deoarece voi aţi păcătuit şi sunteţi sub judecata Mea, voi aşeza această judecată
asupra lui Isus, purtând-o El pentru voi. Pentru că este om El poate să moară deoarece plata păcatului este moartea.
Pentru că este Dumnezeu El poate să moară pentru un număr infinit de păcătoşi. Astfel El va muri iar prin aceasta Eu Îl
voi pedepsi pe El pentru toate păcatele voastre."

Apoi, în al doilea rând, Dumnezeu spune: "Vă voi oferi neprihănirea lui Isus Hristos ca dar gratuit. Voi nu aveţi
nimic ce aţi putea să oferiţi pentru voi. Puteţi veni cu propria voastră neprihănire însă aceasta nu este suficientă. Însă
dacă o veţi pune deoparte, dacă veţi renunţa la încercarea de a-mi fi pe plac prin propria voastră bunătate, prin lucruri
care decurg din caracterul vostru denaturat şi, în locul acestora, veţi primi neprihănirea pe care Isus Hristos o oferă şi
pe care Eu v-o ofer în El, atunci cu această neprihănire puteţi să vă apropiaţi şi veţi descoperi că balanţa va ajunge la
echilibru."

Aşa şi facem, venim cum spune imnul, nu cu propria noastră neprihănire: "Nimic nu aduc în mâini." Însă
venim primind, în schimb, neprihănirea lui Hristos şi pe aceasta o aşezăm pe cântar. În momentul în care aceasta este
Page 44 of 150
aşezată pe cântar, acesta se echilibrează iar Dumnezeu ne primeşte ca păcătoşi îndreptăţiţi (justificaţi) prin lucrarea lui
Isus Hristos. Despre aceasta vorbeşte creştinismul. Dacă te apropii cu propria ta neprihănire, dacă crezi că îţi poţi obţine
mântuirea prin ceva ce faci tu, dacă crezi că poţi contribui cu ceva la îndreptăţire, atunci tu nu eşti îndreptăţit, nu eşti
mântuit. Eşti încă sub mânia lui Dumnezeu. Însă dacă recunoşti vanitatea a tot ceea ce poţi face tu şi, în schimb, primeşti
ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos şi te prezinţi cu aceasta înaintea lui Dumnezeu, atunci eşti îndreptăţit şi ai trecut,
cum spune Pavel, de la moarte la viaţă.

Cineva ar putea obiecta, spunând: "Dacă este adevărat, dacă acesta este modul în care oamenii păcătoşi sunt
îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu, atunci de ce, tu şi alţii, insistaţi asupra necesităţii faptelor bune?" Cuvântul cheie aici
este, desigur, "necesitate", necesitatea faptelor bune. Problema nu este că faptele bune nu ar fi o idee bună. Faptele bune,
prin definiţia lor, sunt o idee bună. Este un lucru bun să le avem. Nu doar că acestea sunt cea mai extraordinară cale
spre fericire, anume prin a dărui şi a face fapte bune. Dumnezeu spune că este mai ferice să dai decât să primeşti. Nu
doar că este o obligaţie pentru noi să facem fapte bune. Ca şi cum am spune că, dacă eşti creştin, eşti dator să faci fapte
bune. Acest lucru este, desigur, adevărat. Însă problema pe care o discutăm aici este aceea a necesităţii faptelor bune.
Anume că acela care a fost îndreptăţit, dacă el sau ea au fost îndreptăţiţi, trebuie să facă faptele pe care Dumnezeu le-a
hotărât pentru acea persoană să le facă. Cum este posibil acest lucru?

Răspunsul este găsit în faptul că deşi îndreptăţirea este termenul cheie folosit pentru a descrie ce s-a întâmplat
în mântuirea păcătosului, acesta nu este singurul termen pe care Biblia îl foloseşte şi nici nu este singurul lucru care se
întâmplă. Cunoaşteţi, sunt sigur, că Biblia vorbeşte despre naşterea din nou, despre a fi născut din nou sau regenerat. Şi
aceasta înseamnă, aşa cum Pavel în mod sigur învaţă aici, în capitolul doi din Efeseni, că în ceea ce priveşte mântuirea,
noi am fost nu doar transferaţi, în ochii lui Dumnezeu, dintr-o condiţie de damnare într-una de îndreptăţire, ci şi că noi
am fost aduşi la viaţă în Hristos, la o viaţă care vine din Dumnezeu Însuşi. Teologic vorbind, nu există îndreptăţire aparte
de regenerare. Nu există îndreptăţire aparte de sfinţire. Sfinţirea nu are ca rezultat îndreptăţirea. Regenerarea nu ne
îndreptăţeşte. Însă odată ce am fost îndreptăţiţi şi regeneraţi vom fi sfinţiţi iar faptele bune despre care Pavel vorbeşte
aici vor începe să apară în vieţile creştinilor.

Studiind învăţăturile lui Hristos vei descoperi imediat că ceea ce spuneam mai devreme a fost un aspect major
al învăţăturii Lui. Hristos a vorbit despre lucrarea Lui prin care oferă mântuirea. El a spus: "Fiul Omului nu a venit ca
să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi." El urma să-i mântuiască pe
oameni prin moartea Sa. Acest lucru este complet în concordanţă cu doctrina îndreptăţirii numai prin har şi prin
credinţă. Însă Isus a spus şi că: "Dacă Mă urmează cineva trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea zi de zi şi să Mă
urmeze." El a spus: "De ce-Mi ziceţi: 'Doamne, Doamne!' şi nu faceţi ce spun Eu?" "Cine aude cuvintele Mele şi nu le
pune în practică este ca un om care a zidit pe un teren fără a avea fundaţie. În momentul în care torentele lovesc acea
casă aceasta se dărâmă iar prăbuşirea ei este desăvârşită." Isus le-a spus evreilor din timpul Său: "Dacă neprihănirea
voastră n-o va întrece pe cea a fariseilor şi a învăţătorilor Legii, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor."

Sunt convins că puteţi înţelege din aceste învăţături, şi în special din ultima dintre ele, că aceasta este ceva
chiar mai mult decât a avea fapte bune. Critic anumite ramuri ale Bisericii Evanghelice care învaţă că este posibil să fii
mântuit fără a avea fapte bune deloc. Să fii salvat şi să nu faci nimic, nimic care să fie bun în termenii lui Dumnezeu, şi
totuşi să mergi în cer. Aceasta este absolut greşit. Însă aceste texte spun nu numai că trebuie să existe fapte bune ci, în
conformitate cu Matei 5:20, că trebuie să existe fapte bune care chiar să le depăşească pe cele ale cărturarilor şi fariseilor
care erau liderii morali şi religioşi recunoscuţi ai momentului. Observaţi ce spune Isus? El spune că trebuie să se petreacă
o aşa mare schimbare în tine încât dacă faptele tale bune, acele fapte pe care tu le-ai respins deja ca neavând puterea să
te ajute cu ceva la îndreptăţirea ta; încât dacă tu, care ai respins faptele bune ca neputând contribui la îndreptăţirea ta,
totuşi nu faci fapte bune care să le întreacă chiar pe cele ale cărturarilor şi fariseilor, tu nu eşti îndreptăţit. Pentru că,
dacă eşti îndreptăţit, viaţa lui Dumnezeu trăieşte în tine iar viaţa lui Dumnezeu în tine va face lucrurile pe care Dumnezeu
le face, care sunt lucruri bune izvorând din perfecţiunea dragostei Sale.

Cine s-ar fi putut gândi vreodată la o asemenea religie în care eşti îndreptăţit fără fapte însă în care dacă eşti
îndreptăţit, vei înfăptui inevitabil fapte bune? Nimeni în afară de Dumnezeu nu s-ar fi putut gândi la aceasta. Prin
urmare, ne apropiem de astfel de învăţături pe care le găsim în Scriptură şi spunem: "Da, aceasta spune un adevăr.
Aceasta trebuie să fie de la Dumnezeu deoarece Îl glorifică pe Dumnezeu şi în acelaşi timp, produce în poporul lui
Dumnezeu acel gen de lucruri care trebuie să fie făcute dacă Dumnezeu este glorificat." Înţeleg că pentru mulţi oameni,
în special pentru cei care aud aceste lucruri pentru prima oară, acestea sună confuz şi poate chiar contradictoriu. Însă
aceasta este o aparenţă care dispare foarte repede. Imediat ce realizezi că faptele bune care sunt făcute de către creştini,
acele fapte bune care le întrec pe cele ale cărturarilor şi fariseilor care erau oameni morali ne-născuţi din nou ai vremii,
sunt făcute de către Dumnezeu în creştin. Observaţi, de aceea vorbeşte Pavel în felul acesta în versetul pe care-l studiem.
El spune, în versetul 10, că "Noi suntem lucrarea lui Dumnezeu. şi pentru că suntem lucrarea lui Dumnezeu, Dumnezeu
este Acela care lucrează în noi pentru a face faptele bune." Pavel ne spune, în Epistola către Filipeni, să ne ducem până
la capăt mântuirea. "Duceţi până la capăt mântuirea voastră", spune el, "Ţineţi la ea! Faceţi lucrul acesta! Perseveraţi
Page 45 of 150
până la sfârşit! Faceţi fapte bune!" De ce? Pentru că, spune el, "Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după
plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea."

Observaţi cum decurg lucrurile aici? Noi spunem: "Dacă trebuie să ducem până la capăt mântuirea noastră,
atunci aceasta trebuie să ne aparţină nouă. Să depindă de noi. Trebuie să fie a noastră, nu poate fi a lui Dumnezeu." Sau
spunem: "Dacă mântuirea este a lui Dumnezeu, atunci să renunţăm. Noi nu trebuie să facem nimic. Dumnezeu va face."
Pavel spune: "Nu este aşa. Dumnezeu este Acela care lucrează în voi. Prin urmare duceţi-o până la capăt."

Termenul pe care îl foloseşte în versetul 10 este "creaţie" ("zidire"). "Voi sunteţi lucrarea lui
Dumnezeu, creaţi (zidiţi) în Hristos Isus pentru a face faptele bune." Sunt sigur că atunci când a scris acest cuvânt el se
gândea la creaţia iniţială a lui Adam şi la contrastul dintre creaţia iniţială şi noua creare a noastră de către Dumnezeu în
Isus Hristos. Acelaşi tip de contrast îl face şi în capitolul cinci din Romani, versetul 12 şi următoarele. Când Dumnezeu l-
a creat pe întâiul om, pe Adam, l-a creat cu o întreagă capacitate de a face fapte bune. Aceasta trebuia să facă Adam. Şi
totuşi, Adam a căzut, după cum bine ştim, iar drept consecinţă natura lui Adam a fost depravată iar depravarea lui a
trecut de la el la copiii lui, la copiii copiilor lui, până la noi. Prin urmare tot ceea ce facem, chiar şi atunci când încercăm
să facem ce putem mai bine, este contaminat de păcatul nostru şi chiar în cel mai bun caz, facem fapte bune cu motivaţii
nedemne deoarece le facem pentru a ne atribui nouă gloria şi nu lui Dumnezeu. Iar acum, observaţi, Pavel spune că
Dumnezeu a intervenit pentru a face ceva absolut minunat. Dumnezeu a realizat o primă creaţie iar Adam a căzut, păcatul
contaminând întreaga rasă. Acum, caz după caz, în măsura în care Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, se apropie şi ne
deschide ochii spre adevăr, El recrează oameni după chipul lui Hristos, oameni care acum, din pricina creaţiei Sale, sunt
capabili să-I placă lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne dă un nou set de simţuri, spiritual vorbind. Înainte de renaşterea noastră aveam ochi; puteam
vedea din punct de vedere fizic, însă din punct de vedere spiritual eram morţi. Apoi Dumnezeu ne-a deschis ochii şi am
început să vedem lucrurile spirituale pe care nu le mai văzusem niciodată înainte şi întreaga viaţă s-a schimbat pentru
noi. Înainte aveam urechi însă puteam auzi doar fizic. Nu-L puteam auzi pe Dumnezeu. Nu puteam înţelege ceea ce
spunea Dumnezeu. Nu puteam auzi vocea lui Hristos. Apoi însă, vocea lui Hristos, care ea însăşi a născut viaţă în copiii
Săi, a rostit numele nostru iar urechile noastre s-au deschis înspre El şi acum noi Îi auzim vocea şi Îi ascultăm poruncile.
Înainte de aceasta minţile noastre erau întunecate, aşa cum spune Pavel în Romani. O, puteam înţelege aşa cum lumea
înţelegea însă amestecam toate lucrurile. Şi atunci când încercam să ne gândim la lucrurile spirituale acestea nu aveau
prea mult înţeles pentru noi. Părea că soluţia trebuia să vină din partea noastră iar Dumnezeu trebuia să se apropie de
noi în termenii noştri. Îi eram ostili lui Dumnezeu în răzvrătirea minţilor noastre. Apoi Dumnezeu ne-a dat minţi noi şi
abilitatea de a vedea lucrurile diferit. Totul a fost transformat şi acum ne găsim hrănindu-ne din Cuvântul Său,
bucurându-ne de ceea ce Dumnezeu a făcut, iubindu-L pentru ceea ce a făcut şi începând să ne înnoim minţile zi după
zi, aşa cum spune Pavel în capitolul 12 din Romani, primele două versete.

Înainte de naşterea noastră din nou inimile ne erau împietrite. Inimile ne erau împietrite faţă de Dumnezeu şi
nu erau foarte dezmorţite nici unul faţă de celălalt. Ne trăiam viaţa numai pentru ceea ce puteam obţine de la ea. Dar
acum Dumnezeu ne-a înmuiat inimile, ne-a dat o inimă de carne şi ne dăm seama că avem dragoste pentru Dumnezeu.
Pentru că El ne iubeşte, şi noi Îl iubim şi din pricina aceasta ne dăm seama că ne iubim şi unii pe alţii. Faptul că începem
să facem acel gen de lucruri despre care Isus Însuşi vorbea în Evanghelia după Matei când spunea că: "Aceia care sunt
oile Mele îi vor hrăni pe cei flămânzi, vor da să bea celor însetaţi, îi vor vizita pe bolnavi, îi vor mângâia, îi vor vizita pe
cei din închisoare şi vor ajuta oameni de toate felurile şi din toate locurile", faptul acesta izvorăşte din acea dragoste a
Domnului Isus Hristos care se află înăuntrul nostru.

Am în bibliotecă o carte scrisă de un distins medic, Doctorul Paul Brand. Cartea se numeşte "Fearfully and
Wonderfully made" ("Creaţi în mod teribil şi minunat"). Acest medic, doctorul Brand, este şeful secţiei de reanimare a
unui spital guvernamental american dintr-un mic oraş din Louisiana. Este un medic distins din pricina cercetării pe care
o face în domeniul vindecării şi ajutării celor care suferă de lepră. În această carte, "Fearfully and Wonderfully made",
acest mare medic şi chirurg examinează diferitele părţi ale corpului uman şi face aplicaţii spirituale, minunându-se de
lucrul extraordinar pe care L-a făcut Dumnezeu creându-l pe om. El vorbeşte despre celule şi despre cum funcţionează
acestea. Despre piele, oase şi despre minunea de a ne mişca. De fiecare dată când citesc această carte mă minunez de
creaţia lui Dumnezeu. Şi totuşi, oricât de minunată ar fi această extraordinară creaţie, omul făcut după chipul lui
Dumnezeu cu toată acea complicată manoperă, totuşi nu se poate nici de departe compara cu noua creaţie pe care
Dumnezeu o realizează în cei care vin la El prin Domnul Isus Hristos. Aceştia sunt dintre aceia care erau morţi din punct
de vedere spiritual şi care au fost aduşi la viaţă. Aceia care trăiau după domnul puterii văzduhului, dar care acum trăiesc
în conformitate cu neprihănirea. Aceia care erau sub mânie, dar care acum au trecut într-o sferă a iubirii lui Dumnezeu
şi de Dumnezeu, sferă în care ei fac fapte bune pentru binecuvântarea altor oameni şi pentru gloria Tatălui lor din ceruri.

Să ne rugăm.

Page 46 of 150
 Tatăl nostru, te-am ruga să faci ca un text ca acesta să poată, prin harul Tău, să fie folosit în vieţile multora
pentru a ne opri şi verifica dacă viaţa lui Hristos trăieşte cu adevărat în vieţile noastre. Mărturisim că ne este uşor să ne
îndreptăm înspre lucruri teologice abstracte. Ne este uşor să vorbim despre a fi îndreptăţit prin credinţă. Şi oricât de
important ar fi un asemenea lucru, ne rugăm ca Tu să ne păzeşti de o siguranţă falsă bazată doar pe cuvinte şi pe o viaţă
care este complet separată de viaţa lui Hristos. Tatăl Nostru, foloseşte aceste cuvinte pentru ca ele să ducă la acea
examinare proprie care să ne apropie de Isus în credinţă mântuitoare şi care să ne trimită apoi de la El înspre a-i sluji pe
alţii în Numele Lui, în această lume în nevoi. Ne rugăm în numele lui Isus.

13. TRECUTUL, PREZENTUL ȘI VIITORUL CELUI DINTRE NEAMURI

EFESENI 2:11-13

Cu mulţi ani în urmă, când Harry Ironside se afla în perioada de maximă activitate şi succes, acest mare
învăţător biblic şi evanghelist, care mai târziu a devenit pastorul Bisericii Moody din Chicago, călătorea cu trenul spre
sudul Californiei unde trebuia să vorbească la o întrunire. La puţin timp după ce s-a aşezat pe locul său, în tren, s-a
apropiat o ţigancă care şi-a croit drum prin culoar căutând oameni care ar fi dornici să le prezică viitorul (destinul). S-a
aşezat lângă Ironside şi a spus: "Vă rog, domnule, vreţi să vi se prezică viitorul? Întindeţi-mi o monedă de argint şi vă
voi spune trecutul, prezentul şi viitorul." Ironside i-a răspuns: "Chiar crezi că poţi face lucrul acesta?" A mai adăugat:
"Ştii, eu sunt scoţian şi nu mi-ar plăcea deloc să pierd nişte bani fără să fiu sigur că trecutul, prezentul şi viitorul mi-au
fost spuse corect." Ţiganca a devenit foarte serioasă. A spus: "O, sigur, domnule, vă rog lăsaţi-mă să vă prezic viitorul."
Ironside şi-a băgat mâna în buzunar de unde a scos o Biblie. Apoi a spus: "Nu am deloc nevoie ca tu să-mi spui trecutul,
prezentul şi viitorul deoarece trecutul meu, prezentul meu şi viitorul meu se află scrise în această carte." La început,
ţiganca a părut puţin interesată. El a adăugat: "Priveşte, aici se află scris trecutul meu." Apoi a dat paginile până la al
doilea capitol din Efeseni, capitol pe care noi l-am studiat.

"Voi eraţi morţi în păcatele şi în greşelile voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după
domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam
în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai
mâniei, ca şi ceilalţi."

Ţigăncii nu i-a plăcut. A spus: "Nu mai am nevoie să aud. Acum am s-o şterg." Însă Ironside i-a zis: "Nu pleca,
aşteaptă numai puţin. Acesta a fost trecutul meu. Însă iată, am aici şi prezentul meu." Apoi a citit versetul 4:"Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile
noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)."

Ţiganca a zis: "Destul." Apoi a dat să plece însă Ironside a apucat-o de braţ zicându-i: "Stai puţin, nu mi-ai
auzit încă viitorul:" Apoi a citit versetul 6:"...şi (Dumnezeu) ne-a înviat împreună cu El (Hristos) şi ne-a aşezat împreună
cu El în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea
Lui faţă de noi, în Hristos Isus."Ţiganca a ieşit de pe culoar zicând: "Mi-am ales omul nepotrivit, mi-am ales omul
nepotrivit."

Noi am studiat deja Efeseni 2:1-10, astfel că ne putem da seama cât de potrivită este această relatare din viaţa
lui Ironside. Aceste versete ne oferă într-adevăr, nouă, celor care suntem născuţi în păcat, dar care, prin harul lui
Dumnezeu, am fost aduşi la viaţă în Hristos, ne oferă tot ceea ce trebuie să ştim în legătură cu trecutul, prezentul şi
viitorul. Însă ceea ce doresc să observaţi astăzi, pe măsură ce vom studia a doua jumătate a acestui capitol, este că această
a doua parte conţine de asemenea informaţii legate de trecut, prezent şi viitor. Pavel vorbeşte şi aici despre destin.
Singura diferenţă este legată de omul al cărui destin îl prezintă. Observaţi, în primele 10 versete el vorbeşte despre
omenire în general. Ceea ce spune el în aceste versete referitor la moartea noastră în păcate şi greşeli, la aducerea
noastră, prin harul lui Dumnezeu, la viaţă împreună cu Hristos se aplică absolut oricăruia l-a găsit pe Hristos. Nu face
nici o deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau condiţie socială. Dacă L-ai găsit pe Isus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul
tău, acesta este trecutul tău, prezentul tău şi viitorul tău.

Însă în a doua jumătate a acestui capitol el particularizează oarecum aceste lucruri. El vorbeşte acum despre
trecutul, prezentul şi viitorul nu al creştinilor în general, ci al celui dintre neamuri în contrast cu evreul. El discută despre
trecutul celui dintre neamuri în versetele 11 şi 12. Apoi, în versetul 13, despre prezentul celui dintre neamuri. Iar apoi,

Page 47 of 150
spre sfârşitul capitolului, el oferă informaţii referitoare şi la viitorul acestuia. În mod normal, aceste lucruri poartă
caracteristicile grupului particular despre care vorbeşte.

Este foarte semnificativ deoarece el vrea să ne arate aici, în contrast cu evreul, cât de disperată era situaţia
celui dintre neamuri. Observând acest lucru şi comparându-l cu prima parte a capitolului te întrebi: "Ar putea fi mult
mai rău decăt atât? El ne-a descris deja condiţia omului natural ca fiind mort în păcate şi greşeli, trăind după domnul
puterii văzduhului şi fiind sub judecata lui Dumnezeu, din fire copii ai mâniei. "Ar putea fi mult mai rău decăt atât?"
Desigur, răspunsul este că, într-un anume sens, cu greu ar putea fi ceva mai rău. Această descriere prezintă condiţia
disperată a individului în faţa lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, într-un anume sens, neamurile erau într-o situaţie chiar mai rea decât aceasta. Deoarece, ne
arată Pavel, neamurile în condiţia şi experienţa vieţii lor, erau lipsite chiar şi de avantajele spirituale de care se bucura
evreul care nu era născut din nou. Despre aceasta vorbeşte Pavel. El spune, în versetul 12: "aduceţi-vă aminte că în
vremea aceea (când, dintre neamuri fiind, nu eraţi mântuiţi) eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini
de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume."

La începutul acestei secţiuni îl găsim pe Pavel acordând o importanţă minoră tipului de deosebire dintre evreu
şi cel dintre neamuri, tip de deosebire pe care evreii îl făceau. El se referă la terminologia evreiască la acest punct. El se
referă la cei care erau circumcişi (adică la evrei) şi la cei care nu erau circumcişi (adică la neamuri), o identificare despre
care el spune clar că este făcută de către evrei şi care este bazată pe o deosebire exterioară, adică pe circumcizia făcută
de mâna omului. Cunoaştem, din modul în care Pavel foloseşte termenul "circumcizie" în alte locuri, că el era interesat
de ceea ce era interesat şi Dumnezeu, anume circumcizia inimii. Această expresie este un mod poetic (metaforic) de a
vorbi despre transformarea interioară. Întreaga transformare trebuie să fie exterioară. Însă evreii din vremea sa, în
necredinţa lor, puneau aceste deosebiri naţionale pe baza semnelor exterioare, în special pe acest semn exterior al
legământului. Pavel era preocupat de transformările interioare, dând o puţină importanţă tipului de distincţie pe care
evreii îl făceau.

Însă dacă distincţia pe care o făceau evreii, bazată pe semne exterioare, este de o puţină însemnătate, nu
înseamnă că nu există deloc deosebiri, şi în special unele care trebuie tratate cu seriozitate. Despre aceste deosebiri
importante vorbeşte Pavel în versetul 12. Dacă eşti dintre neamuri, lipsit de beneficiile de care are parte Israel, atunci
aceasta este o descriere a ta fără Isus Hristos. Fără Isus Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, în sensul spiritual,
străin de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume. Merită să ne uităm la fiecare dintre aceste
lucruri.

Să-l luăm mai întâi pe primul. "Fără Hristos". Această expresie, "fără Hristos" s-ar putea referi într-un sens
general la absenţa a ceea ce este numită în teologie, unirea mistică a credinciosului cu Domnul. Însă aici nu se referă la
acest lucru deoarece în cazul acesta s-ar aplica şi la evreii care nu sunt născuţi din nou. Pentru că şi ei, în starea lor de
oameni ne-născuţi din nou, sunt fără Hristos. Pavel nu la aceasta se referă în paragraful nostru. El încearcă să facă o
distincţie între evreu şi cel dintre neamuri. Prin urmare, ne întrebăm, în ce sens cel dintre neamuri este fără Hristos
într-un mod în care evreul, în condiţia sa de necredincios, nu este fără Hristos? Cred că răspunsul se află în faptul că
Pavel foloseşte aici cuvântul "Hristos" mai degrabă decât cuvântul "Isus". Cuvântul "Hristos" înseamnă "Mesia" iar Isus
era Mesia lui Israel. Iar când Pavel vorbeşte în aceşti termeni, fără îndoială că el gândeşte la fel cum a gândit când a scris
despre avantajele evreului, în Romani capitolul 9. El întreabă: "Ce avantaje are deci evreul?" Şi tot el răspunde: "Multe,
de tot felul." Apoi începe să le enumere. El enumeră legământul, promisiunile şi toate celelalte iar în final afirmă că prin
acestea, după trup, a venit Mesia, adică Hristos. El nu spune în aceste versete că Isus nu a venit şi pentru evreu şi pentru
cel dintre neamuri, ci că Isus a venit în sânul iudaismului iar promisiunile venirii lui Mesia, Isus, în sânul iudaismului,
au fost făcute evreilor, fiind cunoscute de evrei. Iar neamurile, în condiţia lor de neamuri, erau fără aceste promisiuni.
Am putea spune acelaşi lucru, cu alte cuvinte, afirmând că neamurile pur şi simplu nu cunoşteau nimic despre Mesia
care avea să vină. Şi, chiar dacă a avea doar o cunoaştere intelectuală despre Mesia nu înseamnă mântuire, totuşi este
cu siguranţă ceva mai mult decât a nu avea nici o cunoştinţă despre un Mesia, care are să vină. Acest lucru le caracteriza
pe neamuri, în condiţia lor.

Al doilea lucru despre care Pavel le spune creştinilor din Efes că le caracteriza pe neamuri este că acestea erau
fără drept de cetăţenie în Israel. Pavel vorbeşte şi în altă parte despre ce implică cetăţenia. Însă pentru a avea cea mai
bună explicaţie trebuie să ne întoarcem la învăţătura lui Isus Hristos Însuşi. Aduceţi-vă aminte de acea relatare pe care
Ioan o înregistrează în capitolul 4 din evanghelia sa, despre întâlnirea lui Isus cu femeia samariteancă, femeie care era
samariteancă şi nu evreică şi care, imediat ce a intrat în discuţie cu El, a încercat să-L implice în acel tip de ciorovăială
teologică fără importanţă de care erau interesaţi oamenii vremii. Ea a spus: "Ştii că voi, evreii, spuneţi că locul unde
trebuie să vă închinaţi este Ierusalimul, iar noi, samaritenii, suntem învăţaţi că este Muntele Garizim, din Samaria. Acum,
care este locul corect? Iar Isus i-a răspuns, în acel context, cu o afirmaţie care spunea fără echivoc că mântuirea era a
evreilor şi că aceasta putea fi găsită, în acea perioadă, în iudaism. El a zis: "Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne

Page 48 of 150
închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei." Acesta nu a fost o blamare a naţionalităţii ei. Isus nu a făcut
altceva decât să articuleze în mod simplu un fapt al istoriei mântuirii. Adică, ideea că atunci când Dumnezeu S-a apropiat
de oameni în ceea ce numim perioada Vechiului Testament, Dumnezeu i-a mântuit aducându-i în comunitatea lui Israel
şi dându-le drept de cetăţenie în Israel. Unul dintre neamuri, dacă vroia să-L găsească pe Dumnezeu şi să fie mântuit,
trebuia să-L găsească devenind mai întâi evreu. Întâlnim lucrul acesta în multe texte interesante din Vechiul Testament.
Să vă dau două ilustraţii.

Prima ilustraţie este din cartea Rut. Rut era o moabită. S-a căsătorit cu fiul unei femei evreice numită Naomi.
După ce Naomi împreună cu fiii săi a plecat să locuiască în Moab din pricina foametei din ţara ei, s-a întâmplat că fiii ei
au murit. Rut a devenit văduvă iar Naomi, după aceste lucruri, s-a hotărât să se întoarcă în ţara ei. Când a vrut să plece,
Rut a hotărât că va merge împreună cu ea. Naomi a spus: "Nu, mai bine rămâi aici, cu poporul tău." Însă Rut nu a vrut
să dea înapoi. În cele din urmă i-a replicat lui Naomi în cuvinte care adesea sunt folosite în serviciile de cununie: "Nu
insista să te părăsesc şi să mă întorc de la a te urma. Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu voi locui şi
eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu." Frumuseţea acestor cuvinte îi face pe oameni
să treacă adesea cu vederea ultima secvenţă a versetului. Rut a spus că doreşte să-L cunoască şi să-L iubească pe
Dumnezeul lui Naomi, adică pe Dumnezeul evreilor, pe Iehova. Ea dorea ca acest Dumnezeu să fie Dumnezeul ei.
Observaţi că atunci când îşi exprimă dorinţa ea nu spune în această ordine: "Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu şi
poporul tău va fi poporul meu", ci invers. Ea spune mai întâi: "Poporul tău va fi poporul meu" şi apoi "(dacă devin o
evreică) Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu."

Când Pavel spune în acest pasaj că "atunci când eraţi dintre neamuri eraţi fără drept de cetăţenie în Israel", el
nu spune doar că voi eraţi greci sau romani, şi nu membri ai naţiunii israelite. El spune: "O, nu, eraţi excluşi de la toate
beneficiile, între care cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, cunoaştere mediată de iudaism." Atunci când vorbeşte despre
cetăţenie cred că la acelaşi lucru se referă şi următorul cuvânt, anume "străini". Doar că aici Pavel duce sensul acestui
termen puţin mai departe. El vorbeşte acum nu despre faptul de a fi străini faţă de Israel ci străini faţă de legămintele
promisiunii. Ceea ce este semnificativ aici este faptul că termenul "promisiune" este la singular. Dacă ar fi fost la plural
am fi putut înţelege în felul următor: "Eraţi excluşi din Israel. Eraţi excluşi de la promisiunile pe care Israel le avea."
Însă Pavel nu se gândeşte în primul rând la aceste lucruri. Atunci când foloseşte cuvântul "promisiune" la singular, Pavel
trebuie să se fi gândit la cea dintâi promisiune care i-a fost făcută de către Dumnezeu lui Avraam, părintele poporului
evreu. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam pe când acesta se afla în Ur, în Caldeea, şi i-a zis: "Părăseşte-ţi ţara, familia,
poporul şi mergi într-o ţară pe care ţi-o voi arăta." Apoi Dumnezeu i-a vorbit despre binecuvântările pe care i le va dărui.
Avraam avea să fie părintele multor popoare şi toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate prin el. Acesta a fost
legământul iniţial. Din acest legământ au rezultat toate celelalte. Astfel, când Pavel le scrie celor dintre neamuri, aşa cum
face în textul nostru, el spune: "Iată, nefiind parte din Israel, eraţi lipsiţi de acea promisiune iniţială care i-a fost făcută
lui Avraam şi urmaşilor să. Prin urmare, eraţi lipsiţi de toate legămintele, de toate legămintele harului prin care cineva
este mântuit, deoarece eraţi lipsiţi de acea promisiune iniţială.

Al patrulea lucru pe care îl spune este acela că neamurile erau fără speranţă. Am un prieten care de multe ori
vorbea despre cuvântul "nefolositor" şi despre faptul că, în concepţia lui, acesta este unul dintre cele mai descurajatoare
cuvinte pe care le-a auzit vreodată. El spunea că niciodată nu doreşte ca acest cuvânt să i se adreseze lui. Adică să fie
văzut ca o fiinţă umană care nu este de nici un folos. Sau acest cuvânt să fie folosit în legătură cu ceea ce face. Adică să
exprime o lucrare nefolositoare. El a spus că are o mare repulsie faţă de acest lucru. Într-adevăr este un cuvânt foarte
descurajator. Însă nu este atât de descurajator ca şi expresia "fără speranţă", expresie pe care apostolul Pavel o foloseşte
aici. Vedeţi, ceva ce este nefolositor poate, în timp, prin harul lui Dumnezeu, să devină folositor. Iar o persoană care este
nefolositoare poate, prin harul lui Dumnezeu, să devină folositoare. Însă dacă nu este speranţă, nu este speranţă, şi toate
lucrurile sunt descurajatoare până la extremă.

Aceasta, spune Pavel, era condiţia neamurilor fără harul lui Dumnezeu - fără speranţă, ei nu aveau nici o
speranţă. Nu existau promisiuni. Nu exista nici o ofertă a evangheliei. Nu era nici măcar o oportunitate chiar de a o auzi
şi de a veni la Hristos pentru mântuire. Şi ca ei să-şi dea seama mai bine cât de gravă era situaţia lor, Pavel însumează
toate acestea în propoziţia cu care încheie: "Şi", spune el, "fără Dumnezeu în lume". Atunci când începe, Pavel o face
într-un mod general, "fără Hristos", deoarece totul se rezumă la relaţia noastră cu Hristos. Iar când încheie el spune:
"fără Dumnezeu", generalizând prin aceasta deoarece, într-un anume sens, dacă eşti fără Dumnezeu, nu ai nimic. Iacov
ne spune că "orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit vine de la Dumnezeu." Prin urmare, dacă eşti fără Dumnezeu, eşti
lipsit de orice lucru care dă sens şi valoare acestei vieţi, precum şi celei de dincolo.

Nu cunosc vreun pasaj în Scriptură care să fie mai descurajator decât acesta. Şi totuşi, sunt convins că
înţelegeţi lucrul acesta, scopul pentru care Pavel caracterizează neamurile în felul acesta nu este să-i lase pe cei dintre
neamuri fără nici o speranţă, ci mai degrabă să accentueze ce anume a făcut Dumnezeu când i-a scos din acea stare
deplorabilă şi i-a adus în acea condiţie mântuitoare pe care o au în urma unirii cu Isus Hristos. Versetul 13 spune: "Dar
acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos."
Page 49 of 150
 În următoarea secţiune Pavel vorbeşte despre Biserică. Deoarece, dat fiind faptul că tocmai a vorbit despre
neamuri, el începe acum să vorbească despre acel lucru nou pe care Dumnezeu l-a făcut prin aducerea împreună a
neamurilor şi a evreilor într-o singură comuniune. Pentru că, observaţi, dacă unul dintre neamuri vroia să fie mântuit,
el trebuia să devină evreu. Însă acum nu este aşa. Cel dintre neamuri nu devine evreu şi nici evreul unul dintre neamuri.
Însă amândoi devin membri ai trupului lui Hristos. Iar Pavel vorbeşte despre aceasta ca fiind taina pe care Dumnezeu
ne-a descoperit-o acum. El vorbeşte despre aceasta într-o secţiune destul de mare.

Atunci când începi să te gândeşti la ce a făcut Dumnezeu, modul în care poţi să înţelegi lucrul acesta, în felul
în care îl explică epistola ca întreg, este prin a înţelege fiecare din părţile epistolei. Observaţi ce ne spun acestea. Înainte
de toate, Pavel spune că neamurile, în condiţia lor de oameni nemântuiţi, erau fără Hristos. Cel dintre neamuri nu avea
parte de nimic. Cum stau însă lucrurile acum, în urma acţiunii lui Dumnezeu? Acum, spune Pavel, cel dintre neamuri
este unit cu Hristos. La fel cum a spus şi în primul capitol: "După ce aţi auzit cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii
voastre, aţi fost şi voi incluşi în Hristos" (versetul 13). În Hristos atât cel dintre neamuri, cât şi evreul, au toate lucrurile.

Înainte, cel dintre neamuri era fără drept de cetăţenie în Israel, al doilea lucru pe care Pavel l-a menţionat.
Acum, el spune mai jos cu şapte versete, "Voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci cetăţeni împreună cu cei
din poporul lui Dumnezeu şi membri ai casei lui Dumnezeu." Ştiţi că el le scrie acest lucru şi filipenilor. El spune: "Dar
cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării
noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate
lucrurile."

Înainte, neamurile erau străine de legămintele promisiunii. Acum, spune Pavel în capitolul 3, "... neamurile
sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Hristos
Isus, prin Evanghelie..."

El spune că înainte eram fără speranţă. Acum avem speranţă. El a vorbit deja despre aceasta în primul capitol,
unde s-a rugat "... ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării Lui care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care
este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale faţă de noi, care credem...".

Înainte eram fără Dumnezeu. Acum, spune el în versetele 19 şi 20, "... voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii
şi faceţi parte din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din capul unghiului fiind
Însuşi Isus Hristos."

Nu-i aşa că este un lucru extraordinar? Acel trecut pus în contrast cu acest prezent. Vei spune: "Sigur că este
extraordinar." Sper că spui lucrul acesta. Însă dacă aşa stau lucrurile, dacă înţelegi extraordinara schimbare care s-a
petrecut cu tine datorită harului lui Dumnezeu, atunci fă ceea ce spune Pavel aici. Nu uita lucrul acesta, ci adu-ţi aminte
de el. Atunci când citeşti aceste versete observă că Pavel foloseşte expresia "aduceţi-vă aminte" de două ori. În versetul
11 (în original, n.tr.), "De aceea, aduceţi-vă aminte...", spune el. Şi apoi în versetul 12, "... aduceţi-vă aminte că în vremea
aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel..." şi aşa mai departe. Suntem atât de înclinaţi înspre a uita
aceste lucruri. Intrăm în posesia privilegiilor noastre şi uităm de ceea ce eram. Şi chiar ne mândrim ca şi cum am fi
contribuit oarecum la mântuirea pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, prin har. Pavel spune: "Nu vă uitaţi trecutul!"
Deoarece, dacă nu-ţi vei uita trecutul, nu vei uita nici de harul lui Dumnezeu. Iar dacă nu vei uita de harul lui Dumnezeu,
atunci vei abunda în speranţă, lucru spre care tânjesc toţi oamenii.

John Newton, negustorul de sclavi care a fost mântuit într-un mod glorios, vorbea odată cu cineva despre
disperare. Acea persoană nu părea dispusă să răspundă Evangheliei. L-a întrebat pe Newton: "Dumneavoastră nu vă
pierdeţi niciodată speranţa de salvare?" Newton i-a răspuns: "De când Dumnezeu m-a mântuit n-am disperat niciodată."
Acesta ar trebui să fie gândul celui ce face parte din poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu m-a mântuit. Ce lucru
extraordinar. Anume că Dumnezeu S-a coborât şi m-a apucat pe când eram fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel,
fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume, deschizând o poartă nouă a comuniunii şi a oportunităţii pe care o am prin
Hristos şi prin Evanghelie. Ce lucru extraordinar! Dacă este aşa, atunci nu uita de el. Şi nu dispera. Ci fă-l cunoscut oricui
este dispus să audă aceste mari adevăruri.

Să ne rugăm:

Tatăl nostru, te rugăm să-Ţi binecuvântezi Cuvântul în inimile noastre, nu numai acum, lucru pe care deja l-ai
făcut, ci ori de câte ori medităm la aceste lucruri în orele şi în zilele care vin. Şi, Tatăl nostru, ne rugăm să ne dai un sens
proaspăt al acestui minunat şi măreţ har care este al nostru prin Hristos. Şi fă-ne ambasadori ai acestui adevăr, precum
şi vestitori credincioşi ai acestei speranţe într-o lume lipsită de speranţă. În numele lui Isus, Amin.

Page 50 of 150
 14. ALIENAREA
EFESENI 2:14-18

Fiecare generaţie are, ceea ce numim noi astăzi, cuvintele sau expresiile ei tipice. Unul dintre cuvintele tipice
vremii noastre este "alienarea". Vorbim despre alienare în toate felurile posibile. Vorbim despre alienare politică atunci
când descriem modul în care un individ sau un anume grup de persoane este exclus de la procesul democratic. Sau
vorbim despre alienare în cadrul mariajului, în măsura în care un mariaj începe să se destrame - vorbind aici despre
ostilitatea care poate exista între un bărbat şi o femeie, într-un mariaj. Sau vorbim despre alienarea părinţilor faţă de
copii şi a copiilor faţă de părinţi.

Alienarea există în lume încă de când Eva a luat fructul din copacul oprit, sfidând poruncile lui Dumnezeu, şi
apoi l-a dat şi soţului ei, care a mâncat şi el. Alienarea a început acolo. Oricum, ceea ce este important pentru noi aici
este să vedem modul în care apostolul Pavel foloseşte această idee şi soluţiile pe care el le propune problemei în acele
versete care alcătuiesc textul nostru din al doilea capitol din Efeseni.

Pavel avea în minte o imagine foarte concretă a ceea ce era alienarea atunci când se gândea la zidul care
înconjura curţile interioare ale Templului evreiesc din Ierusalim, zid care separa acele curţi de curtea exterioară, numită
Curtea Neamurilor. Acest Templu din Ierusalim, care era încă în picioare atunci când Pavel scria această epistolă, era
ceva impresionant. A fost construit de către Irod cel Mare, care a înlocuit structura zidită de către exilaţii întorşi în ţară
în timpul lui Neemia şi Ezra, structură care nu mai era potrivită. Porţiuni din el, în special cele de sus, erau acoperite cu
aur, astfel că acesta strălucea şi scânteia asupra întregului oraş. În acele zile era gloria Ierusalimului. Era zidit pe o
platformă ridicată, o porţiune de teren care există şi astăzi în oraş şi care este numită Muntele Templului. Acest Templu,
în întreaga sa măreţie, era înconjurat de nişte curţi, despre care am menţionat mai devreme. Curtea cea mai interioară
era numită Curtea Preoţilor. Era numită aşa deoarece numai membrii de sex bărbătesc ai tribului lui Levi aveau acces în
ea. Ei intrau acolo pentru a aduce jertfele şi pentru a-şi îndeplini celelalte responsabilităţi asociate cu Templul. Apoi,
dincolo de această curte era o a doua curte, numită Curtea lui Israel. În această curte aveau acces toţi bărbaţii israeliţi,
femeile neavând voie să intre acolo. Dincolo de această curte se afla Curtea Femeilor, numită astfel, evident, pentru că
era locul în care oricare israelit putea să intre, inclusiv femeile, însă era curtea până unde puteau intra femeile în această
ierarhie specifică.

Aceste curţi indicau, toate, diferitele grade de separare care existau între clasele poporului ales Israel. Şi totuşi,
fiecare dintre aceste curţi se afla la acelaşi nivel. Astfel, deşi existau mari diferenţe între ele, semnificative în termenii
celor implicaţi, diferenţele dintre acele clase nu se puteau compara cu marea separare care exista între acele curţi
interioare şi curtea exterioară pe care am descris-o deja ca fiind Curtea Neamurilor. Cineva care părăsea Templul trebuia
să treacă prin diferitele curţi şi să ajungă la capătul Curţii Femeilor. Apoi trebuia să coboare câteva trepte (cinci trepte),
ajungând într-o zonă plană în centrul căreia exista un zid clădit din piatră, înalt de 1,5 metri, care înconjura toate curţile
interioare. Apoi mai erau încă paisprezece trepte care coborau. Când ajungeai la acel nivel, în sfârşit te aflai în zona în
care le era permis neamurilor să meargă. Acest mare zid, acest zid care-l despărţea pe evreu de cel dintre neamuri, avea
pe el, la intervale corespunzătoare, nişte inscripţii săpate în piatră. Acestea erau nişte inscripţii care avertizau că nici o
persoană dintre neamuri nu poate să treacă de acea barieră pentru că dacă trecea bariera, acest lucru îl costa viaţa.

Observaţi, în mintea lui Pavel, şi nu numai în mintea lui Pavel, ci în realitate, acest zid care se afla în Ierusalim
era marele simbol al înspăimântătoarei prăpăstii ce se afla între evreu şi cel dintre neamuri. Dintre toate zidurile, fie
cele de atunci, ziduri în sens propriu, fie cele de azi, ziduri în sens figurat, tipul de ziduri psihologice pe care le ridicăm
între noi şi alţii, nici un zid nu era atât de extrem sau de radical în semnificaţia lui ca acela de la Ierusalim. Şi aceasta
deoarece zidul respectiv spunea că evreii erau evrei iar neamurile neamuri şi că evreii erau un popor privilegiat, că evreii
aveau acces la Dumnezeu pe când neamurile nu, neamurile neputând să treacă obstacolul. Iar ceea ce spune Pavel în
Efeseni 2, versetele 14-18 este că Dumnezeu a prăbuşit acel zid ca urmare a lucrării lui Isus Hristos.

Căci El Însuşi (adică Isus) este pacea noastră, care din doi a făcut unul(adică l-a făcut pe evreu şi pe cel dintre
neamuri una), şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, care este
Legea poruncilor, în orânduirile ei ....

Această frază specifică, sau verset, spune altceva. După ce a vorbit despre lucrarea lui Hristos de înlăturare a
deosebirilor dintre evreu şi cel dintre neamuri, Pavel ne vorbeşte mai departe despre scopul lui Hristos. Vom spune:
"Păi, nu acesta era scopul Lui?" Nu, iar Pavel ni-l explică mai pe îndelete.

Page 51 of 150
...ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace şi să-i poată împăca pe cei doi cu Dumnezeu
într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

Ca să înţelegem aceste lucruri trebuie să înaintăm cu încă un pas în imaginea Templului care se află în mintea
noastră. Spuneam ceva mai devreme, când vorbeam despre acel mare zid care îl separa pe evreu de cel dintre neamuri,
că Templul era înconjurat de o serie de curţi concentrice. Curtea cea mai interioară era Curtea Preoţilor. Dincolo de
aceasta se afla Curtea lui Israel. Dincolo de aceasta, Curtea Femeilor. Iar în cele din urmă, Curtea Neamurilor. Acele curţi
erau importante deoarece oricine mergea la Ierusalim şi se uita în direcţia Templului vedea acele curţi. Era perfect
evident pentru orice evreu care ar fi privit în acea direcţie că acele diviziuni existau pe baza formei de guvernământ şi a
religiei care era practicată în Israel. Însă ceea ce nu putea să vadă cel care privea spre Templu, deoarece se afla în
interiorul Templului, era cea mai mare dintre toate acele bariere.

Există un sens în care nu poţi să înţelegi barierele din afară până când nu o înţelegi pe cea dinăuntru. În
interiorul Templului, separând Locul Sfânt, în care putea să intre oricare dintre preoţi în mod regulat pentru îndeplinirea
funcţiilor religioase, de Locul Preasfânt, cea mai lăuntrică parte a Templului, unde numai Marele Preot putea să intre,
adică un singur om şi doar o singură dată pe an, de Ziua Ispăşirii, şi numai după ce, mai întâi, a adus jertfă pentru sine
şi pentru familia sa afară, în curte, şi în conformitate cu cerinţele legii, între acel Loc Sfânt de dincolo şi acel Loc Preasfânt
din interior era o perdea imensă. Era ea însăşi o barieră. Era, ca să spunem aşa, un zid. Avea o grosime de 15 cm şi se
întindea de sus până jos şi dintr-o parte într-alta. Era o cale prin care le era amintit continuu oamenilor, atunci când se
gândeau la Templu sau când priveau înspre el, că marea barieră care există în această lume nu este bariera dintre evreu
şi cel dintre neamuri sau dintre bărbat şi femeie sau dintre omul liber şi sclav sau dintre oricare alte clase sociale ar mai
putea exista (deşi acestea sunt împărţiri reale), ci le amintea de bariera care există între toţi oamenii, dincolo de
diferenţele dintre ei, şi Dumnezeu. Aceasta trebuie înţeleasă, desigur, în felul în care a intenţionat să înveţe, anume că
marea barieră a lumii acesteia este păcatul. Pentru că, observaţi, păcatul este acela care ne desparte de Dumnezeu şi tot
păcatul este problema care dă naştere tuturor celorlalte separări.

Bineînţeles că oamenii nu vor să fie confruntaţi cu lucrul acesta. Dacă sunteţi suficient de înaintaţi în vârstă
ca să vă aduceţi aminte de vreun detaliu al Celui De-al Doilea Război Mondial, vă puteţi aminti că înainte de începerea
războiului a fost o perioadă când persoane optimiste şi bine intenţionate din Europa, şi în special din Anglia, credeau că
războiul ar putea fi evitat doar dacă i-ai putea determina pe şefii de guverne, în special pe şefii guvernelor englez şi
francez, să şadă la o masă a tratativelor cu Hitler şi să rezolve problemele ca nişte domni. Argumentul era, că dincolo de
orice, Hitler este şi el om. Trebuie să aibă şi el sentimente umane normale. Este un individ raţional. Să ne aşezăm aşadar
şi să dezbatem problemele. Neville Chamberlain, primul ministru din acea vreme, era unul dintre cei care gândeau în
felul acesta, fiind o persoană optimistă simpatică. A mers să discute cu Hitler. Când s-a întors a comunicat poporului
britanic că totul a mers bine. Dincolo de orice, Hitler era un om rezonabil. Tot ceea ce aveai de făcut cu adevărat era să
te aşezi la masa tratativelor şi să dezbaţi problemele. "Pace în zilele noastre" a fost mesajul pe care Chamberlain l-a adus
de la acea conferinţă. Însă, desigur, răspunsul lui Hitler a fost bombardarea regiunii Danzig din Polonia, bombardamente
care au marcat începutul războiului şi care au dus la destituirea lui Chamberlain şi ridicarea lui Winston Churchil la
poziţia pe care a ocupat-o pe durata conflictului.

Cu siguranţă este bine să discuţi. Discuţiile sunt mai bune decât războiul. Şi dacă nu realizezi nimic altceva
prin negocierile pe care le faci, probabil, cel puţin, reuşeşti să amâni războiul sau poţi chiar să-l eviţi cu desăvârşire, însă
nu vei reuşi să rezolvi problema. Deoarece problema nu este eşecul negocierilor, faptul că oamenii nu vor să discute,
eşecul este cauzat de păcat. Oamenii se folosesc de negocieri, nu pentru a fi rezonabili, ci pentru a-şi realiza propriile
ambiţii. Toate naţiunile fac lucrul acesta. Ei vor ceea ce vor. Facem lucrul acesta în conversaţiile pe care le purtăm cu alţi
oameni. Cum spuneam, dacă putem discuta, să discutăm. Este mai bine să facem lucrul acesta decât să nu discutăm. Să
evităm conflictul, dacă putem. Însă haideţi să recunoaştem că soluţia, războiul, fie că este unul la o scară naţională, fie
că este unul între indivizi, fie că este războiul care se duce în inimile noastre, nu este negociabil. Însă soluţia pentru acest
război este o soluţie pentru problema păcatului, soluţie care, în ultimă instanţă, numai Dumnezeu poate să o ofere.

Cu siguranţă despre aceasta vorbeşte Pavel. Pavel ne aduce în atenţie acest extraordinar simbol al zidului,
arătându-ne că acesta îl separă pe evreu de cel dintre neamuri, pe unii oameni de alţii şi chiar pe om de Dumnezeu, însă
face lucrul acesta pentru a ne arăta ce anume a făcut Dumnezeu în Hristos pentru a da la o parte acest zid. Vă puteţi
aduce aminte din Evanghelia după Matei, capitolul 27, acea relatare a evenimentelor care însoţesc crucificarea lui Hristos,
că atunci când Domnul Isus Hristos a fost crucificat, aşa cum ni se spune în acel pasaj, perdeaua Templului a fost ruptă
în două de sus în jos. Aceasta, observaţi, a fost o extraordinară demonstraţie vizibilă a ceea ce Dumnezeu a făcut. Era
vorba despre acea barieră care dintotdeauna, de când a fost construit Templul, întorcându-ne până la Cortul Întâlnirii
din pustie, care avea aceeaşi arhitectură de bază, apoi ajungând la Templul lui Neemia, la Templul lui Irod ...
dintotdeauna, de la început, acea mare perdea a stat acolo ca un simbol al faptului că noi, în păcatul nostru, nu puteam
să intrăm neinvitaţi în prezenţa Dumnezeului sfânt. Acest lucru era ceva complet diferit de mentalitatea păgânilor. Un
roman putea să intre în orice templu roman iar un grec putea să intre în orice templu grecesc şi puteau, de asemenea,
Page 52 of 150
să intre unul în templul celuilalt. Nu era nici o problemă, deoarece ei nu erau conştienţi de păcatul lor iar zeii pe care ei
îi venerau oricum nu erau sfinţi. Însă în iudaism nu era aşa. Dumnezeul lor era sfânt iar omul păcătos nu putea da buzna
în prezenţa Sa.

Ceea ce s-a întâmplat este că, observaţi, Dumnezeu a pedepsit păcatul în Isus Hristos. Înlăturată fiind cauza
vrăjmăşiei, a fost înlăturată, prin urmare, şi perdeaua, ca să ne arate că oricine vine prin credinţa în Isus Hristos are
acum acces la Tatăl, aşa cum scrie Pavel în versetul 18. Termenul pe care îl foloseşte Pavel pentru a descrie lucrul acesta
în aceste versete-cheie este termenul "a împăca" (a reconcilia) sau "împăcare" (reconciliere). Îl găsiţi în versetul 16: “...
şi a împăcat pe cei doi (adică pe evreu şi pe cel dintre neamuri şi pe oricine altcineva) cu Dumnezeu într-un singur trup,
prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.”

Cuvântul "împăcare" este unul dintre cele mai mari concepte teologice din Noul Testament. Şi, într-un anume
sens, cel mai mare dintre toate. Martin Lloyd Jones are o extraordinară analiză a acestui cuvânt în comentariul său. El
spune că, strict vorbind, acest singur cuvânt conţine în el cinci idei importante.

Numărul unu: împăcarea implică o schimbare de la o relaţie ostilă la una prietenoasă. Este în relaţie cu
vrăjmăşia, conflictul, ostilitatea. În cazul nostru îl avem pe om fiindu-i ostil lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu fiind mânios
pe oameni din pricina păcatului lor. Această situaţie este schimbată, prin împăcare, într-o relaţie în care ne numim
"prieteni."

În al doilea rând: împăcarea implică o eliminare a relaţiilor reci. Acest lucru este important deoarece împăcarea
nu înseamnă în mod simplu că o negociere a dat rezultate, astfel că oamenii, deşi în principiu rămân ostili, totuşi pot
face ceva împreună. Uneori avem cazul acesta printre naţiuni. Ele sunt încă ostile una alteia însă, la timpul respectiv, ele
lucrează împreună pentru un oarecare scop comun. Nu este aşa. Împăcarea înseamnă a înlătura cauza relaţiilor reci.

În al treilea rând: împăcarea înseamnă o îndepărtare completă a cauzei relaţiilor reci. Nu o îndepărtare parţială
sau de compromis, ci una completă.

În al patrulea rând: împăcarea sugerează iniţiativă luată nu în mod mutual, de ambele părţi, ci una luată în
mod decisiv de partea cea mai puternică. Acest lucru este sugestiv chiar în ceea ce priveşte cuvântul grecesc folosit în
cazul acesta, anume că este vorba despre o iniţiativă luată de partea care este deasupra, cu referire la Dumnezeu.
Dumnezeu a coborât şi a făcut pace cu noi în Isus Hristos, prin sângele crucii Sale.

Şi apoi, în final: împăcarea (reconcilierea) are de-a face cu restabilirea a ceea ce a fost înainte, dar care s-a
pierdut între timp. Acest lucru ne trimite înapoi, desigur, în primele capitole ale Genezei unde bărbatul şi femeia erau
într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Aceasta s-a pierdut însă din cauza păcatului. Acum, Isus Hristos împacă din nou.
Avem lucrul acesta chiar în cuprinsul cuvântului, deoarece "re" înseamnă "din nou". Folosind cuvântul "a reconcilia"
putem spune că odată am fost conciliaţi cu Dumnezeu, am pierdut apoi această stare iar acum suntem "re" conciliaţi.
Aceasta este ceea ce implică cuvântul. Şi, desigur, aceasta este ceea ce Isus a făcut prin moartea Sa, luând păcatul nostru,
murind în locul nostru. El a dat la o parte cauza vrăjmăşiei. Iar acum, accesul la Dumnezeu este disponibil pentru oricine
va veni prin credinţă în El şi în jertfa Lui.

Mai este un lucru pe care îl învaţă acest cuvânt. Ne întoarcem unde eram la început iar ceea ce doresc să
subliniez este că dacă cea mai mare alienare este dată la o parte, dacă perdeaua din interiorul Templului este ruptă,
atunci nu mai există nici cel mai mic motiv pentru care să existe ziduri despărţitoare între aceia care vin acum, nu ca
evrei sau dintre neamuri, nu ca oameni liberi sau sclavi, nu ca bărbaţi şi femei, ci ca păcătoşi, pentru a primi harul lui
Dumnezeu, care vin la Isus Hristos, singurul loc în care acest har poate fi găsit. Este perfect evident, nu-i aşa, că trebuie
să funcţioneze în felul acesta. Pentru că singura cale prin care venim la Dumnezeu şi găsim perdeaua dată la o parte este
să fim în Hristos. Iar dacă suntem în Hristos atunci suntem în acelaşi loc. Hristos nu este împărţit. Iar dacă suntem cu
adevărat în Hristos, atunci venim împreună în Hristos ca parte din trupul Lui, găsind vindecare practică a separărilor
care până atunci ne-au chinuit vieţile. Acesta este modul în care trebuie citit acest pasaj. După ce am oferit toată această
explicaţie, permiteţi-mi să citez, începând cu versetul 13.

Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi (adică, voi, neamurile), aţi fost apropiaţi prin
sângele lui Hristos. Căci El Însuşi (Isus) este pacea noastră, care din doi (evreul şi cel dintre neamuri) a făcut unul, şi a
surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, care este Legea poruncilor, în
orânduirile ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace, şi să-i poată împăca pe cei doi
cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii
vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau departe; căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh.

Aş vrea să subliniez numai două aspecte, în încheiere. Înainte de toate, pentru cei care sunteţi deja în Hristos.
Dacă sunteţi în Hristos prin credinţa în ceea ce a făcut, dacă sunteţi născuţi din nou, atunci sunteţi una cu oricare altul

Page 53 of 150
care, în mod similar, este în Hristos prin credinţa în El şi care este născut din nou. Aceasta nu înseamnă că în fiecare
circumstanţă a vieţii vom fi de aceeaşi părere cu alţi creştini. Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată în lumea aceasta.
Acest lucru nu este, cred eu, în anumite circumstanţe, ceva ce ar trebui să dorim întotdeauna. Deoarece, dintr-un anume
tip de deosebire armonioasă, rezultă adesea maturitate. Însă, observaţi, ceea ce textul ne spune este că noi nu trebuie să
permitem vreodată ca aceste lucruri, aceste opinii diferite, aceste diferite metodologii, aceste diferite perspective asupra
lucrurilor, să devină vreodată atât de mari încât să distrugă unitatea reală, unitatea fundamentală pe care o avem în Isus
Hristos. Dacă se întâmplă lucrul acesta, dacă avem o anumită perspectivă asupra unui lucru iar un frate are o altă
perspectivă asupra aceluiaşi lucru, iar noi spunem: "Nu pot avea o părtăşie corectă cu el deoarece nu vede lucrurile în
felul în care eu le văd", atunci tu distrugi unitatea pe care Dumnezeu Însuşi ne-a oferit-o în Isus Hristos, cu preţul morţii
propriului Său Fiu. Acest lucru este groaznic. Iar dacă ne dăm seama că facem acest lucru pe care, din nefericire, Biserica
l-a făcut continuu pe parcursul secolelor, atunci singurul lucru pe care putem să-l facem este să cădem în genunchi
înaintea lui Dumnezeu şi să ne mărturisim păcatul, deoarece acest lucru este păcat, şi să cerem iertare şi vindecare
pentru ruptura pe care am cauzat-o prin modul nostru defectuos de a vedea lucrurile spirituale.

În al doilea rând, poate eşti unul care încă nu te afli în Hristos. Încă te afli în păcatul tău. Dacă este aşa, aplic
aceste lucruri situaţiei tale în felul următor. Te uiţi la viaţa ta, vezi problemele pe care le ai, toată lumea are probleme,
şi-ţi spui: "Pot să le rezolv. La urma urmei sunt capabil să înfrunt viaţa. Am sub control aceste lucruri. Iar dacă nu mă
descurc, sunt oameni la care pot apela pentru ajutor." Nu voi spune că nu poţi găsi ajutor la oameni însă, într-o analiză
finală, acest lucru nu va fi suficient deoarece problema fundamentală, aşa cum o declară Biblia, este păcatul iar de acesta
trebuie să te ocupi mai întâi. Problema aceasta este rezolvată în Isus Hristos, ceea ce înseamnă că răspunsul esenţial şi
fundamental, singurul suficient, la aceste probleme, trebuie găsit în ceea ce El a făcut şi într-o restabilire a unei relaţii
corecte cu Dumnezeu, care L-a trimis să facă ceea ce a făcut. Ce vreau să spun este că există un aspect obiectiv a ceea ce
a făcut Isus. Acesta spune că El a făcut pace prin sângele crucii Sale. Acesta este aspectul obiectiv. Însă există şi un aspect
subiectiv. Deoarece adesea se repetă, în pasajul pe care-l studiem, precum în întreaga secţiune de început a Epistolei
către Efeseni, pe care o studiem, faptul că suntem în El. Nu numai că El a făcut ceva pentru noi, ci că noi suntem în El
sau uniţi cu El prin credinţă. De aceea, la mijlocul acestui pasaj, care vorbeşte în mod obiectiv de ceea ce Domnul Isus
Hristos a făcut, se spune, în versetul 17: "El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe." Adică,
El a făcut cunoscut mesajul pentru ca, prin auzirea Cuvântului, Dumnezeu să poată genera credinţă în inimile voastre şi
să vă aducă într-o relaţie corectă cu Mântuitorul. Aceasta este întrebarea cu care închei: "Te afli tu în El? Eşti în Hristos?
Deoarece numai în Hristos poţi avea acces la Dumnezeu, aici şi în viaţa viitoare.

15. FAMILIA LUI DUMNEZEU

EFESENI 2:19-22

Tema centrală a Epistolei lui Pavel către Efeseni este Biserica. Însă Pavel nu se ocupă în mod direct de această
temă. El se ocupă indirect de ea. De fapt, cuvântul "biserică" apare pentru prima oară destul de târziu în epistolă. Apare
abia la sfârşitul capitolului 1, unde se spune despre Isus că este căpetenie peste toate lucrurile, pentru Biserică. Totuşi,
acest lucru nu înseamnă că tema aceasta este dincolo de preocuparea lui Pavel ci, dimpotrivă, el îşi construieşte
argumentul spre această temă şi că, într-un anume sens, tot ceea ce a spus până aici contribuie la discuţia care va urma,
în detaliu, în capitolele 3 şi 4.

Capitolul 1 a abordat această problemă a Bisericii din perspectiva lui Dumnezeu, anume, vorbind despre
măreţul plan al lui Dumnezeu în istorie, pornind de la harul electiv al lui Dumnezeu şi continuând până la acea
extraordinară înălţare a lui Isus Hristos, cum spuneam, drept căpetenie peste toate lucrurile, pentru Biserică, care este
trupul Său, plinătatea Celui ce împlineşte totul în orice fel.

Capitolul 2 priveşte acelaşi lucru din perspectiva noastră; planul lui Dumnezeu aşa cum ne afectează pe noi.
Începe cu condiţia noastră ca fiind morţi în greşeli şi în păcate. Apoi arată cum am fost aduşi la viaţă în Isus Hristos,
aduşi în familia lui Dumnezeu, încheind apoi şi acest capitol cu o observaţie asupra Bisericii.

Acestea sunt versetele la care ajungem acum. Versetele 19-22 din capitolul 2. Mă întreb dacă puteţi să vă
amintiţi de timpul copilăriei când vi s-a oferit o carte cu jocuri puzzle pentru copii, de un tip anume. Acest tip de jocuri
puzzle erau cele în care aveai o imagine formată din linii albe şi negre, cele mai multe dintre ele ondulate, iar în mijlocul
imaginii fiind ascunse anumite lucruri. Putea fi o imagine de câmpuri şi copaci, de frunze şi nori pufoşi care pluteau pe

Page 54 of 150
cer, iar dedesubtul lor scria: "Puteţi să găsiţi cele 33 de animale care sunt ascunse în această imagine?" Iar voi vă uitaţi
la imagine cu mare atenţie şi deasupra, în nori, se afla un cal cu capul în jos. Iar în frunzele copacilor putea să fie aşezat
un elefant. Iar ascunşi între rădăcinile copacului puteau fi trei peşti ş.a.m.d.

Ei bine, Pavel vorbeşte despre Biserică în aceste versete, folosind imagini şi tablouri. Mă întreb dacă, uitându-
vă la aceste versete, puteţi să scoateţi imaginile care sunt ascunse acolo. Daţi-mi voie să vă ajut. Sunt trei astfel de
imagini.

Înainte de toate, el vorbeşte despre Biserică ca fiind o împărăţie. Sau, fiind posibil lucrul acesta, ca despre un
oraş-stat, care în acele zile era, practic, un adevărat regat. Despre acest lucru vorbeşte în prima jumătate a versetului 19,
când spune: "Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci împreună cetăţeni cu sfinţii...". Aceasta este
prima imagine.

În al doilea rând, Pavel portretizează Biserica în imaginea unei familii. Acest lucru este ascuns în propoziţia:
"oameni din casa lui Dumnezeu...".

Apoi, în al treilea rând, în cel mai elaborat tablou dintre toate, vorbeşte despre Biserică asemănând-o cu o
clădire care, pe măsură ce dezvoltă imaginea, devine un templu. Restul pasajului vorbeşte despre aceasta: "...fiind zidiţi
pe temelia apostolilor şi profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte
ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul."
Observaţi, el nu foloseşte cuvintele "împărăţie" sau "familie" sau "clădire", deşi acestea sunt ascunse în limbajul său.
Însă el aduce în atenţie aceste lucruri ca fiind imagini asupra cărora trebuie să ne concentrăm gândirea. Haideţi să ne
uităm la fiecare dintre acestea, pe rând.

Prima dintre cele trei imagini este aceea a Bisericii ca împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când apostolul Pavel a
descris această imagine el a ajuns la ea pornind de la ceea ce spusese cu puţin înainte. Ceea ce avea el în minte, scriind
versetele precedente pasajului nostru, este acel lucru nou care s-a petrecut atunci când Dumnezeu S-a apropiat, dincolo
de comunitatea evreilor, care erau punctul central al Împărăţiei lui Dumnezeu înainte de venirea lui Mesia, la neamuri,
pentru ca şi ei să fie incluşi (în Împărăţia lui Dumnezeu). Înainte de aceasta, observaţi, împărăţia era de natură evreiască.
Acum împărăţia este pe cale de a deveni ceva ce încorporează oameni de pe tot cuprinsul pământului deoarece acel mare
zid despărţitor care îi separa pe evrei de neamuri este dărâmat. Acest lucru este într-adevăr unul extraordinar.

Trebuie să vă aduceţi aminte că atunci când apostolul Pavel scrie aceste lucruri el trăia în perioada de maximă
expansiune a teritoriului şi a măreţiei romane. Nici un indiciu istoric, cât de mic, nu începuse să se arate referitor la
slăbiciunea imperiului, care ar fi putut duce la prăbuşirea lui. Roma era în toate foarte puternică. Drumurile romane
uneau întreaga lume cunoscută. Armatele romane vegheau asupra păcii şi administrau dreptatea. Un singur împărat,
împăratul roman, domnea peste tot. Şi iată-l pe Pavel privind la acest imperiu; Pavel care era un cetăţean al lui, Pavel
care îl înţelegea foarte bine, gândindu-se la el, nu ca la o entitate de origine divină şi glorioasă, aşa cum probabil gândea
imperiul despre sine, ci ca ceva crud şi tiranic, care îi supunea pe oameni şi care producea diviziuni, nu numai între evrei
şi neamuri, ci şi între bogat şi sărac, între sclav şi omul liber, între bărbat şi femeie, între grec şi roman şi între orice alte
lucruri. Şi în locul acestui imperiu, Apostolul Pavel vedea această mare împărăţie pe care Dumnezeu a ridicat-o. Nu o
împărăţie vizibilă, zidită în jurul unui împărat pământesc, ci o împărăţie spirituală, zidită în jurul Împăratului cerurilor
care se apropie de oameni de orice rasă, de orice limbă, din orice naţiune, aducându-i să-I fie loiali lui Isus Hristos, şi
într-o legătură unul cu altul care trecea dincolo de tot ce s-a cunoscut până atunci în istoria umană. Şi acesta este modul
în care funcţionează. Imperiul Roman s-a ridicat, însă apoi s-a prăbuşit. Imperiile Europei s-au ridicat dar apoi s-au
prăbuşit. Statele Unite s-au ridicat. În decursul timpului însă şi Statele Unite se vor prăbuşi. Dar împărăţia Dumnezeului
nostru, împărăţia Domnului Isus Hristos rămâne pe vecie.

A doua imagine pe care Pavel o introduce aici pentru a descrie natura Bisericii este cea mai puţin elaborată. El
vorbeşte despre creştini ca fiind membri ai casei lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc care apare aici se poate referi la casă
într-un sens general. O casă romană sau una grecească implica mulţi oameni. Se aflau în acea casă cei care făceau parte
din familia proprietarului casei. Însă se mai aflau acolo şi persoane care nu făceau parte direct din familie, sclavi,
muncitori şi alţii. Toţi aceştia puteau compune o casă. Având în vedere cele spuse de Pavel mai înainte în acest capitol,
cred că ceea ce face Pavel este să se ocupe din nou, în aceste versete finale, de toate temele pe care le-a tratat mai înainte.
Având în vedere ceea ce spusese mai înainte în acest capitol referitor la noi ca fiind morţi în păcate şi în greşeli şi apoi
aduşi la viaţă în Hristos, adică, fiind născuţi din nou şi aduşi, ca urmare, în familia lui Dumnezeu, cred că Pavel avea în
minte ideea unei case într-un sens mult mai restrâns. Adică, el se referă la cei care sunt înrudiţi direct cu tatăl prin
naştere sau, ceea ce ar fi posibil, prin adopţie.

Este interesant, nu-i aşa, că Biblia foloseşte amândouă aceste cuvinte (naştere, adopţie, n.tr.) pentru a descrie
ce s-a întâmplat cu noi în momentul în care am devenit membri ai familiei lui Dumnezeu, fiind mântuiţi de păcat. Cea
mai obişnuită este ideea de naştere din nou. Despre acest lucru i-a vorbit Isus lui Nicodim când i-a spus: "Trebuie să te
Page 55 of 150
naşti din nou." Despre acest lucru vorbea Petru în prima sa epistolă când spunea: "Fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu
prin nişte lucruri efemere, ca argintul sau aurul, ci printr-un lucru nepieritor. Anume, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care
este viu şi care rămâne în veac." Dumnezeu, prin puterea Duhului Său, ia acest Cuvânt şi îl foloseşte pentru a produce o
viaţă nouă în inima omului. Iar această viaţă, care este creată în inima omului, este viaţa lui Dumnezeu.

Apoi, Biblia foloseşte, de asemenea, şi imaginea adopţiei. Iar când foloseşte această imagine, lucru caracteristic
lui Pavel, o foloseşte, fără îndoială, deoarece el scrie unei audienţe formată din greci şi romani pentru care acest concept
era foarte important, iar ceea ce accentuează este privilegiile de care avem parte, deoarece un fiu adoptat de o familie
romană se bucura de toate privilegiile de care s-ar fi bucurat un fiu natural. Gândiţi-vă la toate privilegiile pe care le
avem în familia lui Dumnezeu. Avem ceea ce am numi ajutor mutual, datorat relaţiilor dintre fraţi şi surori în cadrul
aceleiaşi familii. Avem privilegiile botezului, ale Cinei Domnului şi ale unei instruiri regulate în Cuvânt. Şi, probabil mai
presus de toate, avem privilegiul de a veni la Dumnezeu, Tatăl nostru, în rugăciune, aşezând toate doleanţele noastre
înaintea Lui.

Înţelegeţi ce s-a întâmplat cu cele două imagini? Pavel le prezintă în progres. Când vorbeşte despre Biserică,
prezentând-o ca Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta este o imagine semnificativă. Implică tot felul de lucruri importante.
Însă atunci când vorbeşte despre Biserică, prezentând-o ca o familie, el intensifică imaginea şi o personalizează. El vrea
să spună că nu este doar ca şi când ai frecventa un club, ci că tu faci parte din familie şi beneficiezi de toate privilegiile
tuturor acestor interacţiuni personale.

Apoi avem a treia imagine. Acest al treilea tablou este acela pe care el îl elaborează cel mai mult. El prezintă
Biserica drept o clădire şi, apoi, chiar un templu: "...fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi profeţilor, piatra din capul
unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul." Sunt câteva
lucruri diferite despre care vorbeşte Pavel aici şi merită să medităm la ele, la fiecare.

Înainte de toate, el vorbeşte despre temelie. Ştim că în 1 Corinteni, în capitolul 3, unde foloseşte aceeaşi
imagine, el se referă la Isus Hristos ca fiind temelia. Cunoaşteţi versetul, care spune: "Căci nimeni nu poate pune o altă
temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos." Aici el prezintă temelia ca fiind apostolii şi profeţii. Când
observăm acest text, aparent vedem o contradicţie. Spunem: "Ce se întâmplă? Cine este temelia: apostolii şi profeţii sau
Isus Hristos?". Aşa cum spuneam, este o contradicţie aparentă, deoarece, dacă cercetăm mai departe să vedem care este
temelia apostolilor şi a profeţilor, vom constata că, în mod clar, nu sunt oamenii înşişi, cei la care se gândeşte Pavel, ci
mai degrabă învăţătura lor, care este centrată în Isus Hristos, deci este acelaşi lucru (de care vorbeşte în Corinteni).
Domnul i-a zis lui Petru: "Pe această stâncă (şi se referea la El Însuşi), pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica." Acelaşi
lucru îl spune şi apostolul Pavel.

Această problemă a temeliei este foarte importantă deoarece, până nu avem o temelie puternică, nu avem o
clădire solidă. Dacă ai o temelie slabă, nu numai că nu poţi ridica o clădire mare, ci orice clădire ai ridica pe această
temelie ar fi în pericol de a se prăbuşi.

Acea temelie, observaţi, învăţătura apostolilor şi a profeţilor, este adevărul solid de bază al creştinismului. Şi
este important să realizăm acest lucru deoarece trăim într-o perioadă în care există o atât de mare preocupare vizavi de
unitatea creştină. Unii clerici şi-au făcut o întreagă carieră în aşa numita Mişcare Ecumenică iar noi nu suntem împotriva
unităţii. Unitatea este un lucru bun. Este o tragedie, un lucru trist, că Biserica este divizată în felul în care este. Însă
atunci când începi să discuţi despre unitatea Bisericii e important să fii sigur că înţelegi despre ce tip de unitate discută
acei oameni. Este vorba despre o unitate bazată pe cel mai mic numitor comun? În cazul acesta laşi ceea ce tu crezi la
standardul cel mai de jos până când primeşti pe toată lumea în biserică, însă în momentul în care ai făcut acest lucru nu
mai ai nimic de oferit celor pe care i-ai primit în biserică. Pur şi simplu totul dispare de sub ochii tăi. În mod clar nu la
aceasta se referă unitatea.

Este vorba despre o unitate de conformitate, în care fiecare este forţat să adere la ceva şi, mai presus de toate,
la un sistem politic în care autoritatea absolută a bisericii predomină în Biserica lui Isus Hristos? Nu, nici aceasta nu
înseamnă unitatea. Singura unitate care contează, adică, singura unitate care este una reală este unitatea în adevăr.
Unitatea bazată pe doctrina apostolilor şi a profeţilor, centrată în persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. Şi acolo unde
această temelie este pusă, Biserica este binecuvântată iar Dumnezeu, care este arhitectul prin predicarea slujitorilor Săi,
zideşte un mare templu, spre propria Sa glorie. Apoi Pavel vorbeşte, nu numai despre temelie, ci şi despre o piatră de
temelie. Aici Îl introduce pe Domnul Isus Hristos. Piatra de temelie era parte a temeliei. Însă pe lângă aceasta, avea
importanta sarcină de a fi piatra după care era fixat unghiul clădirii, unghi după care arhitectul construia zidurile şi
diferitele arcade. Isus Hristos, spune Pavel, îndeplineşte această funcţie.

Aici trebuie să ne gândim din nou la bogăţia metaforelor biblice care ne sunt înfăţişate. În capitolul 28 din
Isaia, în versetul 16, găsiţi, din cât ştiu eu, primul mare text din Biblie care dezvoltă acest adevăr. Isaia ne oferă o profeţie
acolo, spunând, din partea lui Dumnezeu: "Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de mare preţ,
Page 56 of 150
piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică. Cel ce va crede în ea nu va fi tulburat...". Dacă mergeţi puţin mai
înapoi în Biblie, ajungeţi în cartea Psalmilor, în Psalmul 118, iar acolo găsiţi o referire la o piatră de temelie, care este
bazată pe un incident care se pare că ar fi avut loc în timpul construirii măreţului templu din timpul lui Solomon. A fost
extrasă o piatră, o piatră de temelie sau o cheie de boltă, care a fost adusă la constructori, însă aceştia nu au ştiut ce să
facă cu ea astfel că au lăsat-o deoparte. Cineva a crezut că cei de la carieră au făcut o greşeală. Însă mai apoi, pe măsură
ce clădirea se ridica, a sosit momentul în care au avut nevoie de o cheie de boltă. Au trimis în carieră unde li s-a spus că
piatra a fost trimisă deja. S-au uitat după ea şi era acolo.

Astfel, acea piatră care fusese respinsă, a devenit cheia de boltă. La aceasta se referă psalmistul spunând:
"Piatra pe care au lepădat-o zidarii a devenit cheia de boltă", într-o profeţie despre Isus Hristos, care se referă în mod
clar la crucificarea Sa, prin care a fost respins de poporul Său şi la învierea Sa, prin care a devenit cheia de boltă a
întregului templu al religiei revelate. Este interesant că apostolul Petru, în prima sa epistolă, gândind la fel ca Pavel,
dezvoltă aceeaşi imagine. El priveşte în urmă, în Vechiul Testament, ia aceste două texte, plus Isaia 8:14, şi le înfăşoară
într-un extraordinar întreg. Petru a scris: "Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie
sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: "Iată că pun
în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine." Cinstea aceasta este,
dar, pentru voi, care credeţi; însă pentru cei care nu cred, "piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul
unghiului" şi "o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere". Ei se lovesc de ea pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta
sunt rânduiţi." Ne uităm la texte ca acesta împrăştiate peste tot în Biblie şi ceea ce vedem este un singur veşmânt alcătuit
din toate aceste texte diferite care arată spre Isus Hristos şi spre rolul său esenţial de temelie a Bisericii în care, prin
harul lui Dumnezeu, am fost făcuţi şi noi membri.

Apoi Pavel vorbeşte despre noi ca fiind pietre zidite în acest templu. El nu foloseşte, de fapt, termenul "pietre",
însă în mod sigur acest lucru l-a avut în minte când a spus: "În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu
sfânt în Domnul." Aceasta este o imagine care merită într-adevăr să fie dezvoltată. S-ar putea să treceţi cu vederea
semnificaţia faptului că suntem pietre zidite în templu, însă daţi-mi voie să vă sugerez, pe scurt, câteva dintre lucrurile
care sunt implicate.

Primul, pietrele care sunt aşezate în această mare structură sunt alese şi ajustate pentru poziţia lor de către
Dumnezeu Însuşi, Arhitectul şi Constructorul. Observaţi, noi nu ne putem invita pe noi înşine în această structură şi nici
nu putem hotărî locul în care vom fi puşi. Această lucrare o face Însuşi Dumnezeu. Imaginea sugerează acest lucru.

Al doilea, pietrele sunt aşezate, toate, în relaţie cu Isus Hristos. El este piatra de temelie. Ne potrivim numai
în relaţie cu El. Adică, dacă suntem uniţi cu Hristos, atunci suntem parte a clădirii iar dacă nu suntem uniţi cu Hristos,
atunci nu suntem parte a clădirii sau suntem parte a unei alte clădiri, care însă nu este Biserica lui Hristos, nu este
templul Dumnezeului nostru.

Al treilea, trebuie să ne gândim la o clădire antică, nu la una făcută din cărămidă, în modul în care o zidim
astăzi, ci la una făcută din pietre normale, aşa cum sunt ele găsite. Pietrele sunt de forme şi mărimi diferite. Poate chiar
din materiale diferite şi fiecare este folosită la diferite funcţii ale clădirii. Cât de adevărat este acest lucru referitor la
Biserica lui Isus Hristos! Avem întotdeauna tendinţa să dorim ca oamenii să se potrivească exact în acelaşi tipar.
Dumnezeu este un Dumnezeu al varietăţii şi trebuie să spun, uitându-mă la unii dintre noi, un Dumnezeu care are un
mare umor, deoarece El ia oameni din diferite medii, din diferite moduri de viaţă şi cu diferite abilităţi şi le dă, uneori,
cele mai ciudate lucruri de făcut. Însă toate acestea contribuie la întreg. Avem nevoie de această varietate.

Al patrulea, pietrele sunt prinse una de alta. O piatră nu stă în clădire numai prin ea însăşi. Este legată cu
mortar de întreg. Noi nu putem să stăm singuri. Stăm împreună cu alţi creştini. S-ar putea chiar să nu le vezi pe toate
celelalte pietre. Însă eşti unit cu ele în acel măreţ templu.

Al cincilea, pietrele templului sunt alese, modelate şi aşezate, nu pentru a atrage atenţia asupra lor însele
pentru a contribui la o măreaţă clădire în care Dumnezeu locuieşte. Noi nu suntem aici, în Biserică, pentru a fi super-
eroi sau vedete. Suntem aici pentru a fi parte din ceva în care oamenii Îl pot vedea pe Dumnezeu, în care Îl pot vedea pe
Isus Hristos.

Şi, al şaselea, aşezarea fiecărei pietre este doar o parte dintr-o lucrare începută cu mii de ani în urmă şi care
va continua până la revenirea Domnului Isus Hristos. Această Biserică, în conformitate cu limbajul lui Pavel, este în
proces de zidire, ceea ce înseamnă că încă nu este finalizată şi că încă mai este mult de lucru, atât pentru Dumnezeu, cât
şi pentru noi. Este o lucrare tainică. Este minunat modul în care Dumnezeu face această lucrare. Dumnezeu adaugă un
membru aici, un membru acolo şi tu nu poţi auzi cum face Dumnezeu lucrul acesta, deoarece Dumnezeu lucrează
înăuntru, în inima şi mintea individului, în mod spiritual. Este lucrarea lui Dumnezeu iar Dumnezeu face acest lucru: îl
ia pe unul de aici, pe altul de acolo şi îi adaugă în timp ce, după înţelepciunea Sa măreaţă, templul se ridică ca ceva
glorios şi ca ceva care-I aduce Lui glorie. În felul acesta s-au derulat lucrurile pe parcursul întregii istorii. Ne uităm în
Page 57 of 150
trecut, vedem în vremurile Vechiului Testament cum Dumnezeu i-a atras pe Avraam, pe Moise, pe David, pe Isaia şi pe
toţi marii sfinţi ai Vechiului Testament şi cum, în timpul lui Isus Hristos, Domnul Însuşi, aflându-Se pe pământ, a început
să-i atragă pe Petru, pe Iacov, pe Ioan, pe Natanael şi pe toţi ceilalţi, formând, astfel, Biserica. Apoi, pe măsură ce
Evanghelia s-a răspândit, au început să fie incluse şi neamurile. Luca, care era dintre neamuri, Fivi, Lidia, chiar aceşti
creştini care se aflau aici în Efes şi cărora le scrie Pavel, creştini din alte oraşe greceşti şi romane, apoi Părinţii Bisericii,
timpurii şi târzii, pe toţi aceştia i-a adăugat Dumnezeu. Iar în timpul Reformei, i-a atras pe Martin Luter, pe John Calvin,
pe Bucer, pe Melanchton iar în Anglia pe Cramer iar în Scoţia pe John Knox. Evanghelia s-a răspândit, Biserica a crescut,
iar Dumnezeu poartă de grijă acestei lucrări astăzi. Dumnezeu face lucrul acesta chiar acum, pe măsură ce, ca cel mai
mare dintre constructori şi artizani, atrage oameni la Sine.

Se poate ca aceasta să fie ziua în care El te atrage. Ai auzit aceste lucruri. Din punct de vedere intelectual le
cunoşti. Într-un anume sens Dumnezeu te-a modelat, modelându-ţi gândirea în conformitate cu locul pe care îl vei ocupa
în acest templu. Acum El te provoacă, aducându-te la viaţă prin Duhul Său şi aşezându-te în el. Răspunde la această
provocare dacă acesta este lucrul pe care El îl face. Bucură-te că ai un loc în această clădire, în această familie, în această
împărăţie care va dura veşnic.

16. MISTERUL
EFESENI 3:1-6

Unul dintre cele mai extraordinare cuvinte din vocabularul apostolului Pavel a fost cuvântul "mister". Însă nu
este un cuvânt foarte bine înţeles. Cunoaştem cel mai bine cuvântul probabil din 1 Corinteni 15, versetele 51 şi 53, cuvinte
care sunt încorporate în oratoriul Mesia de Handel, ca o arie: "Iată, vă spun o taină (mister): nu vom adormi toţi dar toţi
vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea de pe urmă trâmbiţă...". Însă acest cuvânt "mister" apare de
încă 19 ori în scrierile lui Pavel, în total apărând de 20 de ori, şi mai este întâlnit de încă şapte ori în Evanghelii şi în
cartea Apocalipsei. Începem cu întrebarea: ce este un mister, în sens biblic? În engleza contemporană (şi în română,
n.tr.), termenul "mister" se referă de obicei la ceva care este misterios sau neştiut. Însă nu acelaşi înţeles îl avea termenul
în antichitate. În vremea lui Pavel, cuvântul grecesc musterion, termen din care provine cuvântul nostru "mister",
însemna ceva ce înainte fusese necunoscut dar acum este descoperit unui grup de iniţiaţi. Acesta este modul în care era
folosit cuvântul, de exemplu, cu referire la religiile greceşti, numite "religiile misterelor". Existau "misterele lui Mitra,
ale lui Isis, ale lui Osiris, ale lui Eleusis sau ale lui Dionisos". Acestea erau religii în care doctrina religiei era cunoscută,
însă le era cunoscută doar celor iniţiaţi. Cei care nu făceau parte din religia respectivă puteau cunoaşte, mai mult sau
mai puţin, ce se întâmpla în interiorul cultului, însă o dată ce erau iniţiaţi în religia respectivă, misterele le erau
descoperite.

Oarecum în acelaşi tipar de gândire foloseşte şi Pavel acest cuvânt. Atunci când Pavel vorbeşte despre mister
el nu vorbeşte despre ceva ce este misterios şi care nu poate fi cunoscut de noi. El vorbeşte, mai degrabă, despre ceva ce
fusese ascuns în perioada vechi-testamentară, dar care acum a fost făcut cunoscut pe deplin prin venirea lui Isus Hristos
şi prin proclamarea Evangheliei. În Efeseni 3, capitolul pe care-l studiem, Pavel foloseşte acest cuvânt, "mister", de trei
ori. Daţi-mi voie să citesc versetele care conţin cuvântul "mister"; termenul apare de două ori în versetele de care ne
vom ocupa imediat şi încă o dată în versetele care urmează şi de care ne vom ocupa mai pe îndelete săptămâna
următoare. Pavel spune:

"...dacă cel puţin aţi auzit despre isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dat faţă de voi. Prin
descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina (misterul) aceasta, despre care v-am scris în puţine cuvinte.
Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina (misterul) lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut
fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul în care a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi profeţi ai lui Hristos, prin
Duhul. Că adică neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la
aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea ..."

Apoi, aşa cum spuneam, câteva versete mai târziu, Pavel foloseşte cuvântul încă o dată. El spune că era
însărcinarea lui "...să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine (mister), ascunse din veacuri în
Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască acum, prin
Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu...".

Page 58 of 150
 Care este misterul? Foarte simplu, anume acela că astăzi evreii şi cei dintre neamuri sunt aduşi împreună în
trupul lui Hristos, care este Biserica. Cineva ar putea foarte bine întreba la acest punct cum poate acest lucru să fie nou,
dat fiind faptul că scopul lui Dumnezeu de a-i mântui pe cei dintre neamuri a fost anunţat în Vechiul Testament, chiar
din timpuri străvechi. Ne gândim, de exemplu, la chemarea iniţială a lui Avraam de către Dumnezeu, aşa cum ne este ea
prezentată în capitolul 12 din Geneza. Din această chemare fac parte şi cuvintele: "În tine vor fi binecuvântate toate
familiile pământului." Adică toate naţiunile, neamurile, vor fi binecuvântate prin tine. Cineva ar putea întreba: "Ei bine,
cum poate fi acest lucru ceva nou, dat fiind faptul că Dumnezeu a spus de la început că mântuirea nu este destinată
exclusiv evreilor, ci că în ea sunt incluse şi neamurile." Răspunsul la această întrebare este acela că, deşi cei dintre
neamuri în timpul Vechiului Testament erau mântuiţi, ei erau mântuiţi, totuşi, dacă deveneau evrei. Adică, unul dintre
neamuri putea să se apropie de Dumnezeul lui Israel însă el trebuia să se apropie de El ca un israelit, prin procesul
prozelitismului, al circumciziei şi a tot ceea ce era nevoie pentru a face din el, neevreul, parte din poporul evreu, popor
al legământului.

Noutatea este aceea că, în conformitate cu învăţătura lui Pavel de aici şi din altă parte a Noului Testament,
procesul prin care un neevreu devenea evreu a fost abolit. Acesta este acel zid de despărţire, simbol al ostilităţii, pe care
Hristos l-a surpat. Acum, după spusele lui Pavel, evreul şi neevreul, deopotrivă şi împreună, vin ca un singur popor în
acest nou trup al lui Hristos. Acesta este lucrul despre care spune Pavel că i-a fost descoperit, nefiind arătat în vremea
Vechiului Testament, şi pe care el ca apostol al neamurilor are responsabilitatea să-l proclame.

Trăim la câteva mii de ani distanţă de acele vremuri şi pentru noi, creştini dintre neamuri, în special, suntem
obişnuiţi să ne închinăm în biserici dintre neamuri, acest adevăr cu greu ar putea fi o noutate absolută. Ne spunem:
"Presupun că acest lucru este evident. Dumnezeu este Dumnezeul tuturor. Cu siguranţă, mântuirea trebuie să fie pentru
toţi." Şi totuşi trebuie să înţelegem că în vremea lui Pavel, precum şi în a noastră, dacă-l înţelegem, acel lucru era o
noutate absolută. Cred că Pavel ne oferă o cheie prin care să înţelegem cât de radicală era acea noutate, prin modul în
care introduce capitolul trei, prin acea propoziţie pe care o găsim în versetul întâi dar pe care o întrerupe pentru a se
ocupa de aceste versete pe care le studiem şi care sunt un excurs sau o paranteză. În versetul întâi el spune: "Iată de ce
eu, Pavel, ..." apoi urmează nişte puncte de suspensie la sfârşitul versetului şi abia în versetul 14 revine la idee. El este
gata să spună: Iată de ce eu, Pavel, mă rog pentru voi..." şi să înceapă rugăciunea. Însă când spune: "Eu, Pavel,
întemniţatul lui Isus Hristos pentru voi, neamurile..." menţionarea cuvântului "neamuri" îi aduce imediat în minte lucrul
pentru care face acea paranteză pe care o studiem noi.

Însă, aşa cum spuneam, versetul întâi conţine o cheie prin care ne arată cât de radicală era noutatea. Spun
lucrul acesta deoarece el se referă la sine ca fiind prizonierul lui Isus Hristos pentru neamuri. Iar acest lucru era, desigur,
adevărat în sens propriu. Istorisirea care ne arată acest lucru se găseşte în Fapte, capitolul 21 şi 22. Pavel se dusese la
Ierusalim, ducând cu sine nişte daruri din partea bisericilor dintre neamuri pentru ajutorarea săracilor din comunitatea
creştină din Ierusalim. În timp ce se afla acolo s-a hotărât să se supună unui ritual de purificare, practicat în zona
Templului, împreună cu alţi evrei. Era un ritual care ţinea timp de o săptămână, o perioadă de şapte zile, iar el se suia la
Templu, împreună cu aceşti alţi evrei, în fiecare din cele şapte zile. În ultima dintre aceste zile câţiva evrei din Asia care,
foarte interesant, erau din zona Efesului, l-au văzut. Ceva mai devreme ei văzuseră un grec care era din Efes, un bărbat
pe nume Trofim, cu Pavel în oraş. Prin urmare, ei au presupus că Pavel vroia să-i introducă pe cei dintre neamuri în
zona Templului în care nu avea voie să intre nici o persoană dintre neamuri. Astfel ei au izbucnit într-un strigăt puternic
către evreii care se aflau în preajmă: "Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor! Iată omul care propovăduieşte pretutindeni şi tuturor
împotriva poporului nostru, împotriva Legii şi împotriva acestui locaş; mai mult, i-a adus şi pe nişte greci în templu şi a
profanat acest locaş sfânt." Vă aduceţi aminte că imediat după aceea, ne spune relatarea, Pavel era cât pe ce să fie linşat
de acea mulţime înfuriată. A fost salvat de un centurion roman şi de soldaţii acestuia. Era responsabilitatea acestuia de
a păstra ordinea în cetate. Prin urmare l-a luat pe Pavel cu sine şi probabil l-a întemniţat. A aflat însă că Pavel era cetăţean
roman, lucru care a trezit respect în centurion deoarece romanii erau protejaţi de lege în faţa unor asemenea lucruri
cum era o mulţime înfuriată, iar Pavel a obţinut o audienţă la acesta. Pavel i-a zis: "Ai înţeles greşit ceea ce s-a întâmplat.
Dă-mi o şansă să le vorbesc oamenilor." Centurionul a fost de acord şi, fără îndoială, protejându-l cu un cordon de soldaţi,
i-a permis lui Pavel să stea în picioare într-un loc în care putea fi văzut şi de unde Pavel a început să vorbească mulţimii.

Înţelept, el a început să vorbească în aramaică. Vorbea această limbă ca pe propria-i limbă, desigur. A crescut
în Ierusalim. Imediat ce a început să vorbească în limba norodului acesta s-a liniştit. I-a oferit lui Pavel oportunitatea de
a ţine un lung discurs care a fost o mărturie referitor la ce a făcut Dumnezeu în viaţa sa. El a relatat faptul că s-a născut
în Tars, un oraş nu foarte însemnat, faptul că de timpuriu a venit la Ierusalim, unde a studiat sub îndrumarea lui
Gamaliel, un rabin distins acolo şi cunoscut de toată lumea. A spus: "Îmi cunoaşteţi conduita de dinainte, aceea prin care
eram plin de râvnă pentru tradiţiile părinţilor mei. Cunoaşteţi că am căutat să-i arestez pe creştini deoarece credeam că
distrug iudaismul. Chiar am primit scrisori prin care aveam autoritatea de a merge la Damasc, unde vroiam să-i arestez
pe cei ce urmau Calea, să-i aduc la Ierusalim şi să-i pedepsesc pentru fărădelegile lor." A spus: "Pe drum mi-a apărut
însă Domnul slavei, iar eu am fost orbit de această descoperire. Mi s-a spus să intru în cetatea Damasc unde voi fi ajutat.

Page 59 of 150
Pe când eram în aşteptare acolo a venit un bărbat pe nume Anania care a fost folosit de Dumnezeu pentru a-mi reda
vederea. Am început să mărturisesc despre ce mi s-a întâmplat şi, întorcându-mă la Ierusalim, am început să spun ce a
făcut Dumnezeu prin Isus Hristos. Iar Domnul, adică, Isus Hristos mi-a vorbit astfel: 'Pleacă de aici. Ei nu-ţi vor asculta
mărturia.' Mai mult, Domnul a spus: 'Du-te şi du mesajul neamurilor.'"

Adevărul este că până la acest moment din discursul său acea mulţime mare şi furioasă din Ierusalim a ascultat
cu atenţie fiecare cuvânt pe care l-a rostit Pavel. Nu au obiectat la faptul că L-a menţionat pe Isus. Nu au obiectat la
partea cu descoperirea de pe drumul spre Damasc şi nici la poruncile pe care Pavel le-a primit de la Domnul. Însă când
a ajuns la ultima parte în care a spus: "Isus m-a trimis la neamuri", mulţimea a devenit atât de înfuriată de acest cuvânt
încât a izbucnit imediat, strigând: "Şterge de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască." Observaţi cât
de intensă era opoziţia lor faţă de neamuri. Opoziţia nu era atât de intensă la toate nivelurile, desigur. Opoziţia dintre
evrei şi neamuri era atât de intensă în cazul de faţă deoarece era în joc o problemă de ordin religios. Şi nu există fanatism
mai mare ca acela religios. Cu siguranţă aveau şi neamurile prejudecăţile lor. Observaţi de ce era un mesaj atât de inedit
acela cu care venea Pavel, anume că Dumnezeu a descoperit că, acum, toţi oamenii, evreu sau neevreu, sclav sau om
liber, bărbat sau femeie, sau orice alt grup de oameni la care vă puteţi gândi, toţi oamenii sunt aduşi împreună în Hristos,
în aceeaşi termeni. Evreul nu trebuia să devină unul dintre neamuri. Cel dintre neamuri nu trebuia să devină evreu. Mai
degrabă, venind la Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, ei deveneau ceva nou, un popor nou, care este Biserica lui
Hristos.

Accentul pe care îl pune Pavel în acest pasaj este pe toate acele binecuvântări ale Bisericii de care beneficiază
evreul şi cel dintre neamuri împreună. Acest lucru este foarte dificil de exprimat în limba engleză (şi în română, n.tr.)
deoarece, ca să înveţe aceasta, ceea ce face Pavel este să aducă împreună în versetul şase, versetul cheie, trei cuvinte,
toate introduse de prepoziţia grecească sun, care înseamnă "cu" sau "împreună cu". Două dintre cele trei cuvinte mai
apar şi în altă parte. Pe unul probabil că l-a inventat. Primul dintre cuvinte este kleronomos, care înseamnă "moştenitori",
la care Pavel adaugă prepoziţia sun, obţinând "moştenitori împreună cu". Al doilea cuvânt este somos, care înseamnă
"trup", la care adaugă prepoziţia sun, obţinând "un trup cu". Acesta nu sună foarte bine nici măcar în greacă, darămite
în engleză (sau în română, n.tr.), însă acesta este cuvântul redat de Pavel. Al treilea cuvânt este metochos care înseamnă
"partener sau tovarăş care ia parte în", la care adaugă prepoziţia sun. Astfel, în limba greacă aveţi trei cuvinte, fiecare
urmându-l pe celălalt într-un tip paralel de construcţie.

După cum spuneam, este foarte dificil să traduci foarte corect în engleză (şi în română, n.tr.) şi să redai, în
acelaşi timp, fluenţa pasajului. După părerea mea, New International Version (o versiune în limba engleză a Bibliei, n.tr.)
traduce cel mai bine. Această versiune traduce: "Moştenitori împreună cu Israel. Membri împreună într-un singur trup.
Părtaşi împreună la promisiunea făcută în Isus Hristos." Merită să ne uităm la fiecare din aceste expresii în detaliu.

Să o luăm pe prima dintre ele. "Moştenitori împreună cu Israel." Acest termen, "moştenitori" este unul foarte
important în învăţătura lui Pavel. Apare în Romani 4, versetul 14, cu referire la Avraam. Acolo, Pavel îl numeşte pe
Avraam moştenitorul lumii prin neprihănirea lui Hristos. În Galateni, Pavel extinde această afirmaţie, aplicând-o tuturor
credincioşilor, nu numai lui Avraam, ci şi nouă înşine, spunând: "Dacă sunteţi ai lui Hristos, atunci sunteţi sămânţa lui
Avraam şi moştenitori în conformitate cu făgăduinţa" (Galateni 3:29), anume aceeaşi făgăduinţă pe care a primit-o
Avraam. Apoi în Romani 8:17, Pavel foloseşte acelaşi cuvânt care apare aici, în Efeseni, anume acela format cu
prepoziţia sun, spunând: "Dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori
cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El pentru a fi şi proslăviţi împreună cu El."

Ceea ce vrea să spună acolo unde vorbeşte despre noi ca fiind moştenitori împreună cu Israel este faptul că,
acum, neamurile, prin harul lui Dumnezeu, se bucură pe deplin de toate privilegiile de care s-a bucurat Israel. Acesta
este un fel de a spune că în Biserica lui Hristos nu există cetăţeni de rangul întâi şi de rangul al doilea. Evreii nu au
întâietate, urmaţi de neamuri, şi nici neamurile, urmate de evrei. Mai degrabă ei sunt, toţi, una în Hristos. În Hristos ei
moştenesc binecuvântarea lui Dumnezeu împreună, ţinându-se de ea ca unul singur.

În al doilea rând avem expresia "Membri împreună într-un singur trup." La sfârşitul capitolului 2, unde Pavel
a început să vorbească pentru prima oară în detaliu despre Biserică, el foloseşte trei imagini pentru a o descrie. Biserica
este descrisă ca o împărăţie, ca o familie, şi ca o clădire care se transformă pentru a deveni un templu. Aici el introduce
o a patra imagine. Atunci când citiţi aceste referiri la Biserică, şi în special atunci când studiaţi această extraordinară
imagine a trupului, vă puteţi da seama că implică două aspecte. Pe de-o parte, avem o unitate care este dată. Însă, pe de
altă parte, avem o unitate care trebuie realizată deoarece, după cum bine ştim, ceea ce este dat nu este întotdeauna
actualizat în experienţa noastră. Aşa se face că sunt rugăciuni în Biblie prin care se cere ca cei care sunt una în Hristos
să poată fi una, adică să poată creşte în Isus Hristos în aşa măsură încât unitatea lor în El să devină evidentă iar barierele
naturale, fie că sunt bariere puse de rasă, naţiune sau cultură, să poată fi tot mai mult depăşite.

Page 60 of 150
 Poţi să spui: "Cum se întâmplă lucrul acesta?" Se întâmplă pe măsură ce citim Scriptura şi suntem atraşi la
Hristos. Observaţi, când ne uităm la noi în lume, când luăm în considerare mediile din care provenim şi toate celelalte
astfel de lucruri, întotdeauna vom găsi lucruri care ne vor separa de alţi oameni. Nu numai lucruri care ne fac să fim
diferiţi, ci lucruri care, după judecata noastră, ne fac mai buni decât ceilalţi. Însă pe măsură ce suntem atraşi la Hristos
şi Îl vedem pe El şi în prezenţa Lui ne este explicată Evanghelia în plenitudinea ei, toate aceste lucruri se schimbă şi noi
recunoaştem că acele mici diferenţe care există sunt doar atât, mici diferenţe, şi că toate lucrurile importante sunt
lucrurile care ne unesc în mântuirea noastră comună. Suntem cu toţii, în mod egal, păcătoşi înaintea lui Dumnezeu. Cu
toţii avem nevoie, în mod egal, de un Mântuitor. Avem acelaşi Tată. Avem aceeaşi Biblie. Cu toţii avem acelaşi Duh Sfânt
care lucrează spre sfinţirea noastră. Cu toţii avem aceeaşi sarcină. Cu toţii avem aceeaşi misiune în lume. Este acelaşi
chip al lui Hristos în care trebuie să creştem. Şi astfel, în măsura în care înţelegem aceste lucruri şi creştem în ele,
Dumnezeu face, în har, lucrul pentru care S-a rugat Domnul Isus Hristos în acel minunat capitol 17 din Evanghelia după
Ioan. Anume, El ne face una în unitatea minţii, a voinţei şi a scopului, unitate care-şi are extraordinarul model în unitatea
existentă în sânul Dumnezeirii.

A treia expresie din versetul 6 este: "părtaşi împreună la promisiune". Există multe promisiuni în Biblie şi
toate sunt, desigur, pentru noi. Însă în acest verset cuvântul "promisiune" este la singular, "promisiune", nu
"promisiuni". Deoarece este la singular el trebuie să se refere, nu la acele diferite şi minunate promisiuni, ci la
extraordinara promisiune de răscumpărare pe care o avem în Hristos. Aceasta a fost promisiunea făcută lui Avraam şi
care a fost repetată de nenumărate ori în cărţile Vechiului Testament şi în Profeţi şi care a fost împlinită acum prin
lucrarea lui Hristos de pe Calvar. Observaţi, Pavel spune: "Suntem părtaşi la aceasta împreună, în Biserică. Iar dacă nu
împărtăşim aceasta împreună, în Biserică, atunci nu suntem membri ai ei."

Închei în felul acesta. Cu greu aţi putea trece cu vederea, dacă aţi citit pasajul cu atenţie, că peste tot, în întreaga
secţiune, transpare o mare temă; ceva ce Pavel are în minte la fel ca subiectul misterului acum revelat, anume propriul
său rol în a-l face cunoscut. Prin urmare, Pavel spune că dacă este ca separările din lumea aceasta să fie vreodată învinse,
dacă este ca cei dintr-o anume rasă să fie vreodată una cu cei dintr-o altă rasă, lucru despre care simţim instinctiv că aşa
trebuie să se întâmple, aceasta va avea loc prin Hristos, Mijlocitorul, deoarece El este singurul care a dat la o parte
barierele. Şi, aşa cum spune Pavel, acesta este mesajul pe care eu l-am primit şi pe care sunt însărcinat să-l proclam
neamurilor. Îmi dai voie să afirm că acesta este mesajul pe care şi tu l-ai primit? Tu nu eşti un apostol aşa cum a fost
Pavel. Tu nu ai primit o nouă descoperire. Nu poţi susţine că ai fi un profet. Însă acea descoperire care i-a fost dată lui
Pavel, prin acesta ţi-a fost dată şi ţie şi, astfel, deşi nu este nouă prin tine, ea este mesajul tău, de asemenea. Crezi lucrul
acesta? Îl înţelegi? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci acest extraordinar mesaj, reconcilierea cu Dumnezeu şi
reconcilierea unul cu celălalt în comuniunea Bisericii, este mesajul tău pentru o lume împărţită. Fie ca Dumnezeu să ne
dea har asemenea celor care au intrat în acest trup şi în această experienţă. Fie ca Dumnezeu să ne dea har pentru a lua
acest mesaj şi a-l proclama pentru ca şi alţii, pentru care Hristos a murit, să poată afla mântuirea.

17. SENSUL ISTORIEI

EFESENI 3:7-13

Nu mulţi oameni ar fi atât de direcţi în evaluarea istoriei cum a fost inventatorul şi industriaşul Henry Ford.
Însă în multe minţi seculare de astăzi există suspiciune vizavi de cuvintele lui Henry Ford. În 1919, în mijlocul unui proces
de calomnie între el şi Chicago Tribune, Henry Ford a spus: "Istoria este ridicolă." Aceasta este o judecată aspră, desigur,
şi mulţi oameni i s-au opus, deoarece dacă istoria nu are sens, atunci nici viaţa nu are sens. Iar, într-o ultimă analiză,
nici eu nu am sens. Este demn de observat aici că cei mai distinşi istorici moderni, Oswald Spengler, din Germania, şi
Arnold Toynbee, din Anglia, amândoi au avut tendinţa să înţeleagă istoria după un tipar ciclic, alcătuit din naştere,
dezvoltare, decadenţă şi, în cele din urmă, moarte. Amândoi au evaluat istoria în termeni foarte diferiţi. Nu sunt la fel
de pesimişti însă, cu toate acestea, tind să vadă istoria decurgând ciclic, lucru care arată faptul că perspectiva lor asupra
istoriei nu este cu mult diferită decât cea pe care o aveau grecii cu mii de ani în urmă. Spengler este acela care a dezvoltat
această perspectivă cel mai consistent, prezicând că, în cele din urmă, toate culturile se vor prăbuşi. Şi-a intitulat a sa
istorie a lumii în două volume, "Declinul Occidentului", ca o previziune a ceea ce are să se întâmple iar, ca rezultat, şi-a
câştigat o mare faimă.

Oare aceasta este perspectiva pe care trebuie s-o avem asupra istoriei? Oare, cu adevărat, istoria este fără
sens? Oare viaţa, într-o ultimă analiză, este fără sens? Este oare doar o succesiune de lucruri? Este interesant că apostolul
Page 61 of 150
Pavel, care nu era un istoric oarecare (avea o perspectivă măreaţă asupra istoriei), a spus ceva cu totul diferit. Apostolul
Pavel, în epistola către Efeseni, a spus că sensul istoriei trebuie să fie găsit în Biserica lui Isus Hristos şi în ceea ce
Dumnezeu, prin harul său, face prin acei oameni din Biserică pe care i-a adus la credinţa în numele Său. Pavel a scris
aceasta, în Efeseni 3:10. Intenţia sa era aceea ca, acum, "...înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să poată fi
făcută cunoscută, prin Biserică, domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti, după planul veşnic pe care l-a adus la
îndeplinire în Hristos Isus, Domnul nostru."

Această afirmaţie este una extraordinară şi de un radical contrast. Într-adevăr, este o schimbare de 180 de
grade faţă de ceea ce gândesc cele mai multe minţi seculare. John Stott a exprimat contrastul în felul următor: "Istoria
seculară", a spus el, "îşi concentrează atenţia asupra regilor, reginelor, preşedinţilor, politicienilor şi generalilor. De fapt,
asupra VIP-urilor. Biblia se concentrează, în schimb, asupra grupului pe care-l numeşte 'sfinţi'. Adesea oameni mici,
neînsemnaţi, neimportanţi care, în acelaşi timp, sunt poporul lui Dumnezeu. Şi pentru acest motiv sunt necunoscuţi
lumii, însă sunt cunoscuţi bine de Dumnezeu. Istoria seculară se concentrează asupra războaielor, bătăliilor şi tratatelor
de pace, urmate însă de alte războaie, bătălii şi tratate de pace. Biblia se concentrează, în schimb, asupra războiului
dintre bine şi rău, asupra victoriei decisive, câştigate de Isus Hristos împotriva puterilor întunericului, asupra tratatului
de pace ratificat prin sângele Său şi asupra proclamaţiei suverane de amnistie pentru toţi rebelii care se vor căi şi vor
crede." "Mai departe", spune el, "istoria seculară se concentrează asupra hărţii lumii în continuă schimbare, pe măsură
ce o naţiune o înfrânge pe alta şi îi anexează teritoriul, precum şi asupra ridicării şi prăbuşirii imperiilor. Biblia se
concentrează, în schimb, asupra comunităţii multinaţionale numită Biserică, care nu are frontiere teritoriale, care nu
pretinde nimic mai puţin decât întreaga lume pentru Hristos şi al cărei imperiu nu va avea sfârşit."

Aceasta este realitatea pe care Pavel o menţine sub privirea noastră pe măsură ce face cunoscut, în acest pasaj,
administrarea misterului care a fost ţinut ascuns de veacuri în Dumnezeu însă care este acum descoperit spre folosul
nostru. În conformitate cu acest pasaj, nu numai înaintea ochilor noştri înfăţişează apostolul Pavel această mare taină a
Bisericii, centrul planului lui Dumnezeu în istorie. Pavel ne spune că acest lucru este, de asemenea, arătat înaintea oştilor
cereşti, pe care el le numeşte domnii şi stăpâniri din locurile cereşti. Acest lucru ridică o întrebare interesantă. Putem
crede, şi pe bună dreptate, desigur, că stăpânirile din locurile cereşti înţeleg lucrurile mai bine decât noi. Astfel, dacă ele
privesc, aşa cum spune Pavel, pentru a înţelege care este scopul etern şi măreţ al lui Dumnezeu, putem întreba pe bună
dreptate: "La ce se uită ele? Care este înţelepciunea nespus de felurită pe care stăpânirile cereşti o văd în Biserica lui Isus
Hristos? Care este scopul lui Dumnezeu care este descoperit în noi?" Cred că pasajul sugerează o seamă de lucruri care
sunt foarte semnificative. Daţi-mi voie să mă ocup de ele.

În primul rând, Biserica arată scopul lui Dumnezeu de a aduce împreună, în Isus Hristos, oameni altfel divizaţi.
În primele versete Pavel se gândeşte la situaţia istorică din timpul său. El se gândeşte la evreu şi la cel dintre neamuri, o
fricţiune care exista, şi cum această fricţiune a fost rezolvată, cum acel zid de despărţire din Templul evreiesc a fost
prăbuşit şi cum perdeaua dinăuntrul Templului a fost ruptă de sus până jos. În momentul în care ajunge, în această
secţiune, să vorbească despre măreţul scop al lui Dumnezeu în Biserică, mintea lui se concentrează nu doar asupra
istoriei imediate în care trăieşte, ci, mai degrabă, asupra trecutului îndepărtat şi asupra viitorului îndepărtat. Cred că el
arată acest lucru atunci când introduce, în versetul 9, faptul că Dumnezeu a creat toate lucrurile. Când citim că Dumnezeu
a creat toate lucrurile, la ce ne gândim? Ei bine, ne gândim la primele capitole din Geneza, când Dumnezeu a creat toate
lucrurile într-o pură perfecţiune, când păcatul nu era în lume. Ne reamintim că imediat după aceea păcatul a intrat în
lume şi împreună cu păcatul a intrat şi înstrăinarea şi divizarea, vrăjmăşia şi ranchiuna; toate acele lucruri care au
caracterizat istoria, care au făcut din istoria rasei umane ceva îngrozitor.

Ne aducem aminte că după ce a intrat păcatul, înstrăinarea ce a urmat nu a fost doar între primii părinţi şi
Dumnezeu, deşi aceasta a fost cea mai importantă şi extremă, ci a fost şi o înstrăinare ce a avut loc între bărbat şi femeie
şi între toţi ceilalţi oameni ce au venit după ei. Când Adam şi Eva au păcătuit pentru prima oară s-au ascuns. Iar când
Dumnezeu a venit în grădină şi i-a chemat ei au încercat să evite întâlnirea. Dumnezeu a insistat în chemarea Sa şi i-a
spus: "Adame, ce ai făcut? Ai mâncat cumva din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci, spunând că în ziua în care
vei mânca din el vei muri?" Adam a început să caute scuze, spunând: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea pe care Tu
ai aşezat-o lângă mine, ea mi-a dat şi am mâncat." Aparent era destul de adevărat. Femeia i-a dat fructul. Dumnezeu a
făcut femeia. Însă ceea ce făcea de fapt Adam era să arunce vina asupra altora. El a dat vina pe Dumnezeu deoarece
Acesta i-a dat femeia. A dat vina, de asemenea, pe femeie. Iar prin ceea ce a făcut, prin acele cuvinte, el a demonstrat
plastic ruptura care a avut loc între cele două părţi: între Dumnezeu şi om, între bărbat şi femeie şi între toţi ceilalţi ce
vor veni după ei.

Aceasta este istoria rasei umane. Păcat, vina aruncată asupra altora, apariţia vrăjmăşiei şi a înstrăinării care
i-a urmat. Cred că Pavel privea spre marea putere reconciliatoare a Evangheliei lui Isus Hristos având aceste lucruri în
minte - anume că aceia care, din mai multe motive, sunt divizaţi în ura şi suspiciunea lor unul faţă de celălalt vin
împreună, ca păcătoşi răscumpăraţi şi iertaţi, la crucea lui Isus Hristos. Răscumpăraţi prin lucrarea lui Hristos. Iertaţi

Page 62 of 150
de către Dumnezeu Tatăl. Şi toate acestea într-o asemenea manieră încât în Biserica lui Hristos nu există nici un motiv
întemeiat pentru a fi înstrăinaţi unul faţă de celălalt. Şi aceasta deoarece mântuirea este prin har.

Dacă mântuirea ar fi fost prin fapte, lucru pe care l-am fi dorit şi la care, probabil, chiar şi îngerii care ne
privesc ar fi putut să se aştepte (aceştia ar fi spus: "Ei bine, au căzut prin fapte rele, acum ei trebuie să fie răscumpăraţi
prin fapte bune"), dacă mântuirea ar fi fost prin fapte, observaţi, atunci înstrăinarea nu ar fi fost înlăturată deoarece eu
m-aş fi uitat la faptele mele şi tu te-ai fi uitat la ale tale şi ne-am fi întrebat: "Ale cui fapte sunt mai bune?" Sau am fi
întrebat: "Care dintre noi are cea mai bună tradiţie?" Sau: "Care dintre noi este cel mai credincios în a împlini poruncile
lui Dumnezeu?" Şi toată rivalitatea, toată ostilitatea ar rămâne.

În schimb, observaţi, Dumnezeu Şi-a demonstrat înţelepciunea nespus de felurită mântuind fiinţele umane
prin har, care este primit prin intermediul credinţei. Iar acum, aceşti păcătoşi iertaţi stau împreună în Biserica lui Hristos
şi nu spus: "Sunt bun, sunt mai bun, sunt cel mai bun." Ei spun: "Sunt aici numai prin harul lui Dumnezeu iar tu eşti
aici, de asemenea, prin harul lui Dumnezeu şi este datoria noastră, este privilegiul nostru, ca popor răscumpărat, să-L
lăudăm." Şi, astfel, înstrăinarea este învinsă iar zidurile ostilităţii sunt prăbuşite. Iar îngerii care ne privesc sunt
îndreptăţiţi să spună: "O, minunată înţelepciune, nespus de felurită, a Dumnezeului Atotputernic!"

Al doilea lucru pe care îl sugerează pasajul este prezentarea vieţii şi a naturii lui Hristos înaintea lumii de către
poporul creştin. Discutam ceva mai devreme, până la acest punct, despre Biserică ca punctul focal al istoriei. Şi este
potrivit să spunem lucrul acesta deoarece îl spune şi Pavel. Însă ar fi la fel de potrivit să vorbim despre Isus Hristos ca
punctul focal al istoriei deoarece şi acest lucru îl spune Pavel. Discutăm despre acest mister care a fost descoperit şi care,
în versetele 9 şi 10, este Biserica, misterul care de veacuri a fost ţinut ascuns în Dumnezeu, misterul care este acesta că
azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să fie arătată înaintea îngerilor. Acolo se află misterul.
Însă dacă mergem în urmă cu câteva versete găsim expresia "misterul lui Hristos". În celelalte locuri în care apare
cuvântul "mister", acesta se referă la Evanghelia care este centrată în lucrarea lui Hristos şi care are drept scop aducerea
în fiinţă a Bisericii, trupul Lui, compus din poporul Său răscumpărat. Observaţi, ideea de trup este aceea care uneşte cele
două adevăruri, deoarece a spune că Biserica este punctul central al istoriei este acelaşi lucru cu a spune că Isus este
punctul central al istoriei, dacă Biserica este trupul lui Isus Hristos în lume.

Prin urmare, când discutăm despre sensul istoriei, noi discutăm despre viaţa şi semnificaţia Lui, care este
Mântuitorul nostru. În mintea creştinului sensul istoriei este găsit în Isus Hristos. Prin urmare, pentru a înţelege
vremurile dinaintea venirii Sale, trebuie să priveşti la venirea Sa. Iar pentru a înţelege vremurile de după venirea Sa,
noi, care trăim acum, trebuie să privim înapoi. Istoricul secular ar putea să se uite la venirea lui Hristos şi să o găsească
semnificativă din motive seculare. Ar putea să spună, şi ar avea dreptate: "Priviţi la marele impact pe care l-a avut acest
individ asupra istoriei. Nu poţi înţelege istoria lumii apusene fără a încerca să înţelegi cine este Isus Hristos şi ce a făcut
El." Şi acest lucru, bineînţeles, este adevărat. Însă pentru creştini venirea lui Isus Hristos înseamnă mai mult decât atât.
Pentru creştini înseamnă nu numai că Isus Hristos a influenţat istoria, ci că Isus Hristos a dat sens istoriei şi este
judecătorul istoriei.

Dacă ai şti ce este istoria ar trebui să te uiţi la El şi ar trebui să te uiţi la El aşa cum este El văzut în trupul Său,
Biserica lui Isus Hristos care trăieşte în această lume prezentă. Observaţi ce important este acest din urmă punct? Isus
Hristos nu este doar o oarecare idee istorică abstractă. El nu este doar ceva ce a avut loc în trecut. Isus Hristos nu este
doar Cel crucificat. Isus Hristos este Cel înviat, Domnul care trăieşte, Cel care este văzut în poporul Său. Şi acest lucru
înseamnă că dacă este ca lumea să-L vadă pe Isus ca punctul central al istoriei, ea trebuie să-L vadă pe Isus trăind în cei
care, să spunem aşa, oferă vieţii Sale mâini, picioare, nervi şi muşchi. Cred că aţi început să vedeţi, după ce am început
să vorbim în aceşti termeni, de ce Biserica este atât de importantă şi de ce chiar îngerii privesc pentru a vedea ce
demonstrează Dumnezeu în poporul Său, în această lume.

Apoi, în al treilea rând, Dumnezeu arată, pe măsură ce Îşi descoperă în noi înţelepciunea nespus de felurită,
că suferinţa din pricina adevărului şi a neprihănirii este calea spre glorie şi secretul adevăratei fericiri. Acest lucru este
adevărat deoarece calea lui Isus este calea suferinţei. Isus Însuşi a spus: "dacă aţi fi ai lumii, lumea v-ar iubi, însă pentru
că nu sunteţi ai lumii, lumea nu vă iubeşte, lumea vă urăşte şi vă persecută deoarece M-a urât şi M-a persecutat pe Mine."
Însă nu numai pentru acest motiv, ci şi pentru motivul pe care-l expune Pavel la sfârşitul pasajului, în versetul 13: "De
aceea, vă rog să nu vă descurajaţi din pricina necazurilor mele pentru voi, căci acestea sunt slava voastră."

Aceasta nu este o simplă propoziţie, neesenţială, pe care Pavel o adaugă. Pavel vorbeşte despre ce anume face
Dumnezeu în istorie. Vorbind despre propria sa suferinţă, Pavel spune că: "Aceasta este ceea ce Dumnezeu face în mine
deoarece sunt o parte din Biserică. Dumnezeu permite să sufăr, aşa cum şi Isus Hristos a suferit, pentru ca în suferinţele
mele să poată fi văzută înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu." Oare esenţa vieţii creştine este o viaţă
fundamentată pe promisiunea că Isus va rezolva orice problemă din viaţa noastră? Că ne va binecuvânta cu abundenţă

Page 63 of 150
materială? Că ne va da sănătate? Că ne va face fericiţi? Că ne va păzi de pericole? Ei bine, greu de susţinut lucrul acesta.
Daţi-mi voie să vă spun pe scurt ce cred eu că face Dumnezeu în Biserica Sa, în istoria rasei umane.

Când Satan s-a răzvrătit, la început, împotriva lui Dumnezeu şi şi-a urmat propria cale, Dumnezeu ar fi putut
să-i răspundă în mânie şi să-l îndepărteze pe Satan şi poate chiar să-l anihileze din acest univers. Acelaşi lucru l-ar fi
putut face cu toţi îngerii căzuţi. Acest lucru ar fi fost drept. Iar Dumnezeu este dreptul judecător al acestui univers. Acest
lucru ar fi fost chiar bine gândit. Putem să spunem chiar, dacă ducem argumentul mai departe, că acest lucru ar fi arătat
mila lui Dumnezeu. Deoarece, dacă Dumnezeu hotărâse să-i creeze pe Adam şi pe Eva, lucru pe care-l credem, hotărât
fiind pentru aceasta înainte de crearea lumii şi chiar înainte de crearea lui Satan, dacă, în lumina acestui fapt, Dumnezeu,
prin anihilarea lui Satan şi a oştirilor sale ar fi eliminat principiul răului din lumea aceasta, am putea spune că Dumnezeu
ar fi fost plin de milă în judecata Sa deoarece i-ar fi cruţat pe Adam şi pe Eva de tragedia căderii. Satan nu ar fi fost acolo
ca să-i ispitească pe primii noştri părinţi. Rasa umană n-ar fi căzut iar păcatul şi moartea n-ar fi trecut asupra tuturor
celor ce au venit pe urmă.

Însă Dumnezeu nu a procedat în felul acesta. Acest lucru ar fi demonstrat, aşa cum am spus, dreptatea lui
Dumnezeu şi o bună judecată şi, probabil, chiar mila lui Dumnezeu însă nu ar fi demonstrat marea Sa înţelepciune.
Astfel, în loc să-l anihileze pe Satan, Dumnezeu a spus ceva de felul acesta: "M-am hotărât deja să creez rasa umană şi
ştiu, deoarece Eu ştiu toate lucrurile, că Satan, acest înger răutăcios căzut, se va amesteca în această creaţie şi va aduce
distrugerea omului. Satan îl va ispiti să se răzvrătească fără nici un temei împotriva Mea, împotriva dreptăţii Mele, a
adevărului Meu şi a căii Mele. Satan va aduce nenorocire asupra rasei umane şi după ce va face acest lucru, va sta
deoparte şi va râde, crezând că a învins. Lucrul pe care îl va face va fi acela de a corupe această măreaţă creaţie pe care
sunt pe cale să o înfăptuiesc. Însă voi face ceva. În loc să permit ca lucrurile să decurgă în felul acesta, voi interveni Eu
Însumi. Voi coborî în mijlocul acelei mulţimi de oameni căzuţi şi suferinzi şi numai prin har, nu prin ceva ce ar avea ei,
ci numai prin har, voi începe să-i mântuiesc pe unii. Voi face aceasta prin lucrarea Fiului Meu, Isus. El va muri pentru ei
şi le va arăta modelul de viaţă pe care doresc s-o trăiască. Iar prin harul Meu îi voi înnoi şi vor veni la Isus prin credinţă,
se vor încrede în El şi vor începe să trăiască aşa cum a trăit El. Da, voi face lucrul acesta.

Satan va fi mândru de biruinţa sa şi Mă va dispreţui pentru că am grijă de poporul Meu. Va spune, da, va spune
despre Iov că "Motivul pentru care Iov se încrede în Tine este acela că Tu ai grijă de el, îi aduci prosperitate, îi dai lucruri
materiale." Iar ceea ce voi face este ca, pretutindeni şi într-o mare varietate de moduri, să permit ca cei care sunt ai Mei
şi care se încred în Mine, cei care au fost aduşi la viaţă prin Isus Hristos, să sufere aşa cum şi El a suferit. Voi permite ca
să fie deposedaţi de bunuri. Voi permite ca boala să vină peste ei. Voi permite ca în viaţa lor să vină suferinţă şi
dezamăgiri. Iar Satan va spune: "Acum ei Îl vor blestema pe Dumnezeu." Iar Eu voi demonstra că ei nu-L vor blestema
pe Dumnezeu, ci că, în suferinţele lor chiar, ei Mă vor lăuda şi onora şi voi demonstra că, şi atunci când lucruri rele se
întâmplă în viaţă, şi atunci calea spre fericire rămâne calea adevărului şi a neprihănirii pe care am arătat-o în Isus
Hristos."

Şi astfel, Dumnezeu a permis să se desfăşoare ceea ce am putea numi, extraordinara dramă cosmică a istoriei
umane. Îngerii sunt spectatorii. Fiinţele umane sunt actorii. Şi, pe măsura trecerii timpului, Dumnezeu aduce pe scena
lumii toate personajele Sale. Primii sunt Adam şi Eva, apoi Noe, Avraam, Moise, David, Isaia, Ioan Botezătorul, Isus, Pavel
şi Petru, şi toţi ceilalţi, până în timpurile noastre. Şi în viaţa fiecăruia Dumnezeu a arătat o parte din măreţul Său
scenariu. Adam şi-a jucat propriul rol. A păcătuit dar s-a căit de păcatul său. El a spus: "Păcatul despre care credeam că
mă va face înţelept a adus peste mine nenorocirea. Calea înţelepciunii este însă calea lui Dumnezeu." Astfel s-a căit de
ceea ce a făcut şi s-a încrezut în Mântuitorul care avea să vină. Aşa a făcut şi Eva, şi Avraam, şi aşa au făcut toţi ceilalţi.
Prin harul lui Dumnezeu au demonstrat că a sta ferm în adevăr şi a suferi pentru neprihănire este calea spre glorie şi
secretul adevăratei fericiri.

Iar acum, pe această scenă, stăm tu şi eu. Avem fiecare rolul nostru pe care-l avem de jucat şi cuvintele pe care
le avem de rostit iar îngerii, sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu, sunt spectatori. Ceea ce vor să vadă în tine este arătarea
înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu. Văd ei lucrul acesta în tine? Ei trebuie să vadă lucrul acesta în tine,
deoarece tu eşti singurul loc în care poate fi găsită această înţelepciune a lui Dumnezeu. Ţine de tine să arăţi adevărul şi
neprihănirea lui Dumnezeu în modul în care lucrezi, în modul în care te joci, în modul în care gândeşti, în cuvintele pe
care le rosteşti, pentru gloria Dumnezeului nostru în veci de veci.

Page 64 of 150
 18. RUGĂCIUNE, CERERE ȘI FAMILIA LUI DUMNEZEU
EFESENI 3:14-19

Orice om care s-a gândit vreodată într-un mod foarte serios la rugăciune, şi sunt sigur că fiecare a făcut lucrul
acesta, la un moment dat şi-a pus întrebări cu privire la valoarea ei. Uneori întrebările se nasc în urma experienţei pe
care o avem în rugăciune. Ne rugăm uneori pentru un lucru pe care nu-l primim sau pe care, în cel mai bun caz, îl primim
târziu, şi ne trezim punând întrebări: "Oare îmi este ascultată rugăciunea? Oricum, care este scopul rugăciunii?" Uneori
ne luptăm cu această problemă dintr-un punct de vedere teologic. Sunt sigur că orice calvinist s-a întrebat la un moment
dat: "Dacă Dumnezeu, în hotărârile sale veşnice, a predestinat tot ceea ce are să se întâmple (lucru care este afirmat de
Mărturisirea de Credinţă de la Westminster), atunci de ce să mă mai rog? Oricum are să se întâmple aşa cum a hotărât
Dumnezeu. De ce să te rogi? Doar nu te aştepţi ca prin rugăciunile tale să schimbi hotărârea lui Dumnezeu?" Ei bine, nu,
nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să-şi schimbe hotărârea. Şi acest lucru este unul bun. Dacă rugăciunea l-ar putea determina
pe Dumnezeu să-şi schimbe hotărârea, atunci nu mi-aş dori ca unii dintre voi să se roage. Ar fi prea periculos.

Interesant este că, deşi scriitorii biblici s-au gândit, probabil din când în când, la aceste întrebări sau le-au
ridicat chiar ei, aceste probleme legate de rugăciune niciodată nu au părut să-i oprească de la a se ruga. De fapt, în cazul
lui Pavel, acesta izbucneşte adesea în rugăciune atunci când are înaintea ochilor săi cea mai înaltă şi elocventă expresie
a suveranităţii lui Dumnezeu peste toate lucrurile.

Aşa stau lucrurile şi în acest al treilea capitol din Efeseni.versete, versetele 14-19, sunt a doua rugăciune a lui
Pavel. Şi aceste versete urmează imediat după secţiunea în care Pavel explică măreţul scop al lui Dumnezeu în Biserică
şi în întreaga istorie. Scop prin care doreşte să-Şi arate înţelepciunea nespus de felurită într-un mod care îi uimeşte până
şi pe îngeri. Spunând lucrul acesta, el adaugă: "Iată de ce, îmi plec genunchii înaintea Tatălui ..." şi îşi continuă apoi
rugăciunea. Este o introducere interesantă, nu-i aşa? "Iată de ce, îmi plec genunchii înaintea Tatălui ..." Ce vrea să spună
Pavel când afirmă "Iată de ce"? Tehnic vorbind, fraza aceasta "Iată de ce", se putea referi la oricare dintre afirmaţiile din
versetele imediat precedente, însă cel mai probabil la propoziţia cea mai apropiată. Oricum, eu cred că atunci când spune
"Iată de ce", Pavel are în minte ideea centrală a pasajului, care este aceea că Dumnezeu Îşi arată înţelepciunea nespus de
felurită în Biserica Sa, în istorie, într-un asemenea mod încât până şi îngerii vor privi şi se vor minuna. Pavel spune:
"Dumnezeu face un lucru nemaipomenit în poporul Său, care este Biserica. Dumnezeu demonstrează înaintea tuturor
îngerilor care privesc că modul său de a lucra este cel mai bun şi că poporul Său Îl va lăuda, nu pentru ceea ce El face
pentru ei (deşi El, cu siguranţă, îi binecuvântează şi le poartă de grijă), ci chiar şi în suferinţele lor ei Îl vor lăuda, pentru
a arăta că Îl iubesc, deoarece Dumnezeu este cu adevărat vrednic să fie iubit." Asta face Dumnezeu. Dumnezeu
desăvârşeşte caracterul lui Isus Hristos în ei în felul acesta. Iar din această pricină, pur şi simplu pentru că aceasta este
ceea ce face Dumnezeu, se roagă Pavel. Şi astfel, cu o puternică încredere, el se întoarce de la afirmaţiile teologice care
descriu ceea ce face Dumnezeu şi începe să se roage pentru creştinii din Efes exact în acei termeni. Pavel îndrăzneşte în
rugăciunea sa, deoarece el ştie că ceea ce cere este exact ceea ce Dumnezeu doreşte să facă în vieţile lor.

Cu alte cuvinte putem spune că este o rugăciune pentru familie. Adică, Pavel se roagă pentru familia creştină.
Observaţi că ideea nu este că noi nu ne rugăm şi pentru ceilalţi oameni. Ne rugăm pentru oameni care încă nu sunt
creştini; ne rugăm pentru sălbaticii din regiunile îndepărtate; ne rugăm ca Dumnezeu să trimită misionari şi să le
binecuvânteze acestora mărturia; ne rugăm pentru vecinii care nu sunt creştini; ne rugăm pentru regi şi pentru cei ce
sunt în structurile de autoritate, fie că sunt sau nu credincioşi. Ne rugăm pentru toţi oamenii; aceasta face parte din
responsabilitatea noastră, însă ne rugăm într-un mod diferit de acela în care ne rugăm pentru familia creştină. Când ne
rugăm pentru mântuirea altora nu ştim ce va face Dumnezeu în vieţile lor. Ştim că uneori predicarea Cuvântului lui
Dumnezeu împietreşte inimile pe când, alteori, le înmoaie. Ne rugăm ca cei cărora le este predicat Cuvântul să creadă
însă nu ştim sigur dacă va fi aşa.

În ceea ce-i priveşte pe creştini lucrurile stau altfel. Ştim care sunt lucrurile pe care le face Dumnezeu în vieţile
creştinilor. Ştim că este voia Lui să formeze în ei caracterul lui Isus Hristos. Prin urmare, pentru acest lucru ne rugăm şi
o facem cu încredere. Spunem: "Dumnezeule, fă acest lucru în cutare persoană. Acea persoană are nevoie să fie modelată
după chipul lui Isus Hristos în ceea ce priveşte cutare aspect al vieţii." Îndrăznim în rugăciunile noastre deoarece ştim
că ceea ce cerem este voia lui Dumnezeu. Prin urmare, ne rugăm aşa cum Pavel se roagă atât de clar aici.

Este interesant că în versetul 15 el vorbeşte despre întreaga familie a lui Dumnezeu. Sunt două aspecte foarte
interesante referitoare la acest lucru. Expresia în greacă este pas patria. Primul aspect interesant este acela că acest
cuvânt, patria, care înseamnă "familie", este relaţionat la cuvântul grecesc pentru "tată" care apare în propoziţia imediat
precedentă. "Tată" este pater iar "familie" este patria. În limba engleză (şi română, n.tr.) este foarte greu să redăm în

Page 65 of 150
mod corect lucrul acesta. Termenul se referă la familiile pământului, la naţiunile pământului. De aceea Pavel
spune: "...din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, ...". În limba greacă este ca un joc de cuvinte,
lucru care este foarte interesant.

Al doilea aspect este legat de termenul pas care îl însoţeşte pe patria. Pasînseamnă "fiecare", fiind tradus de
obicei în felul acesta. Dacă traducem în acest fel, sensul ar fi acesta: "... din care îşi trage numele fiecare familie din ceruri
şi de pe pământ ..." Aceasta s-ar referi la diferitele naţiuni ale lumii sau probabil la diferitele familii care fac parte din
familia largă a Bisericii Creştine. Ironside a înţeles expresia grecească având sensul din urmă şi a vorbit despre familia
antediluviană (dinainte de potop), despre familia patriarhală, despre familia Vechiului Testament, despre familia Noului
Testament, şi chiar despre familia îngerilor ş.a.m.d.

Eu cred că nu despre aceste familii vorbeşte textul nostru şi, prin urmare, cred că New International Version
(Noua Versiune Internaţională, o versiune în limba engleză a Bibliei, n.tr.) traduce corect termenul pas, nu cu "fiecare",
aşa cum este tradus de obicei, ci cu "întreaga", traducere care este posibilă. Astfel, traducerea este "... întreaga familie
...". Adică, nu o diversitate de familii, ci acea singură şi întreagă familie care este Biserica lui Isus Hristos. Acesta este
trupul pentru care Pavel se roagă.

Prin urmare, aici avem o mare lecţie. Lecţia este aceea că ne putem ruga în mod diferit pentru creştini şi că
atunci când ne rugăm pentru creştini ar trebui să ne rugăm pentru toţi creştinii. Şi aceasta deoarece toţi creştinii - bogaţi
sau săraci, evrei sau dintre neamuri, mari sau mici, oricum ar fi - fac parte din această mare lucrare pe care Dumnezeu
o desfăşoară în istorie. Dumnezeu Îşi arată unul dintre aspectele înţelepciunii Sale nespus de felurite într-un creştin şi
un alt aspect al înţelepciunii Sale nespus de felurite într-altul. Este nevoie de Biserica lui Isus Hristos din toate locurile
şi din toate timpurile pentru ca înţelepciunea aceasta să înceapă să se desfăşoare în dimensiunea ei completă înaintea
îngerilor. Astfel, atunci când ne rugăm ar trebui să ne rugăm pentru acei creştini care trăiesc în regiuni îndepărtate, pe
care niciodată nu i-am văzut şi nu-i vom vedea până ce vom ajunge în glorie, deoarece suntem una cu ei în această
întreagă familie care este trupul lui Isus Hristos.

Ne punem întrebarea: "Care este lucrul pentru care se roagă Pavel?" Deja am văzut de ce se roagă şi pentru
cine se roagă. A treia întrebare pe care o punem este legată de lucrul pe care I-l cere Pavel lui Dumnezeu. John Stott a
spus, într-un mod înţelept cred eu, că în această rugăciune avem ceva asemănător cu o scară ascendentă. El o numeşte
o rugăciune-scară care are un anume număr de paşi sau trepte. El vorbeşte despre putere, despre dragoste, despre
înţelegere şi umplere. Stott are patru trepte la această scară. Cred însă că sunt mai multe trepte. Însă ideea de scară este
una bună.

Pavel începe, am putea spune, de la baza scării şi cere ca acei credincioşi din Efes, însă nu numai ei, ci creştinii
de pretutindeni din întreaga lume, să poată fi întăriţi în omul dinăuntru prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Apoi se
roagă ca ei să poată fi locuiţi de Isus Hristos, prin credinţă. Apoi se roagă ca ei să poată fi înrădăcinaţi şi fundamentaţi
în dragoste. Apoi ca ei să poată să priceapă dragostea lui Hristos. Apoi ca ei să poată să cunoască dragostea lui Hristos.
Apoi, în final, ultima treaptă a scării, ca ei să poată să fie umpluţi cu întreaga măsură a plinătăţii lui Dumnezeu. Este o
rugăciune minunată şi cred că merită dă ne uităm, pe rând, la fiecare dintre aceşti paşi.

Să luăm prima treaptă. Primul lucru pentru care se roagă Pavel este acela ca aceşti credincioşi să poată fi
întăriţi în fiinţa lor interioară prin puterea Duhului. Începe cu acest lucru deoarece se gândeşte, probabil, la suferinţă. Şi
totuşi, recunoaştem în acelaşi timp că nu numai în suferinţă avem nevoie să fim întăriţi. Avem nevoie să fim întăriţi şi
pentru a face faţă ispitelor. Ispita vine, noi ne clătinăm, şi avem nevoie să fim întăriţi pentru a-i rezista prin puterea
Duhului. Sau suntem confruntaţi la serviciu cu o decizie morală care nu este uşoară. Avem nevoie în cazul acesta să fim
întăriţi pentru a lua decizia corectă. Avem oportunitatea de a ne mărturisi credinţa însă simţim o oarecare teamă pentru
acest lucru pentru că ne temem de ce are să creadă celălalt. Avem nevoie să fim întăriţi pentru a depune o mărturie
puternică în situaţia aceea.

Este interesant că Pavel Îl menţionează aici pe Duhul, deoarece despre acelaşi lucru a vorbit Domnul Isus
Hristos în discursurile Sale finale când le-a spus ucenicilor Săi că după ce va pleca li-L va trimite pe Duhul Sfânt, pe
Mângâietorul, pentru a fi un parakletos pentru ei. Acest din urmă termen este tradus ca "mângâietor", "sfetnic",
"avocat". Literal, el înseamnă "unul care este chemat în ajutorul unei alte persoane". Exact acesta este Duhul Sfânt - unul
care este chemat în ajutorul nostru pentru a ne ajuta să facem ceea ce trebuie, în circumstanţe dificile.

În al doilea rând, Pavel se roagă ca aceşti credincioşi să poată fi locuiţi de Duhul lui Hristos, în versetul
17: "...aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă ...". La o primă privire ar părea o afirmaţie care nu
este necesară sau care este poate chiar una redundantă. Dacă sunt credincioşi, oare nu-i aşa că Isus deja locuieşte în
inimile lor prin credinţă? Am vorbit despre necesitatea primirii lui Hristos în inima ta şi că, dacă Hristos nu este acolo,
poţi avea o înţelegere intelectuală a lucrurilor, însă nu eşti creştin. Dacă aşa stau lucrurile, cum de Pavel se mai roagă
pentru acest lucru? Cred că putem înţelege motivul lui Pavel observând că el alege un cuvânt grecesc special, care este
Page 66 of 150
tradus în Bibliile noastre cu "a locui", "a locui în". În limba greacă sunt două cuvinte puternic relaţionate unul la celălalt.
Unul este kotoikeo iar celălalt este perioikeo. Al doilea termen, perioikeo, este cel mai slab. Redă ideea de locuire însă
acesta este cuvântul pe care l-ai folosi, de exemplu, pentru a reda ideea că un străin, ca Avraam, locuieşte într-o ţară
străină. El este acolo, locuieşte acolo, însă nu este un rezident permanent.

Al doilea termen, kotoikeo, se referă la o persoană care locuieşte permanent într-un anume loc. Cum spuneam,
cred că aceasta este cheia pentru a înţelege ideea lui Pavel din acest verset. El recunoaşte, desigur, că oricine este un
creştin adevărat Îl are pe Hristos şi Duhul lui Hristos în el. Însă ceea ce vrea să spună el este următorul lucru: "Ceea ce
doresc pentru voi este ca Isus să poată locui în voi, cum ar veni, ca Domn al acelei proprietăţi. Ca El să poată folosi acea
locuinţă permanentă care Îi aparţine. Ca El să poată stăpâni fiecare ungher al vieţii voastre, fiecare metru pătrat al
proprietăţii. Şi astfel, fiind umpluţi în felul acesta de Hristos, să puteţi fi aşezaţi stabil în El şi să puteţi începe să mergeţi
mai departe şi să creşteţi în modul în care Dumnezeu doreşte să creşteţi."

Despre acest lucru vorbeşte imediat, ca a treia treaptă a acestei scări ascendente. El spune: "... şi mă rog ca,
fiind înrădăcinaţi şi fundamentaţi în dragoste...", continuând apoi rugăciunea. Această expresie, "înrădăcinaţi şi
fundamentaţi în dragoste" este una foarte interesantă; este o metaforă mixtă. Aparent, nimeni nu i-a interzis vreodată
apostolului Pavel să folosească metafore mixte, deoarece aici avem o metaforă de felul acesta. Una dintre metafore este
luată din agricultură, "înrădăcinaţi"; aceasta este o imagine ce are de-a face cu plantele sau cu copacii sau cu florile. A
doua metaforă este luată din arhitectură, "fundamentaţi în dragoste". El vorbeşte despre o clădire. Unele dintre
traducerile noastre au încercat să evite această metaforă, traducând: "înrădăcinaţi şi sădiţi în dragoste". Însă al doilea
termen nu vorbeşte despre ceva care ar avea de-a face cu solul. Ea vorbeşte despre fundaţii.

Traducerea corectă ar fi: "fundamentaţi în dragoste".Ce spune Pavel este că ai nevoie să fii înrădăcinat în
dragoste în sensul că ai nevoie să fii hrănit de aceasta. Iar dragostea ne hrăneşte. Dragostea lui Isus Hristos. Şi mai ai
nevoie să fii fundamentat, spune el, pe dragoste ca o temelie sigură, deoarece dragostea nu va pieri niciodată. Ştii ce
scrie despre dragoste în 1 Corinteni 13. "Dragostea nu va pieri niciodată", spune el, "însă acolo unde sunt profeţii, ele
vor trece; unde este cunoaştere, şi aceasta va trece; unde este vorbire în limbi, şi aceasta va trece. Însă acestea trei rămân:
"credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar dintre acestea trei, cea mai mare este dragostea." Despre aceasta spune el: "Mă rog
să puteţi fi înrădăcinaţi şi fundamentaţi în ea."

În al patrulea rând, observaţi că el spune: "... pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi fundamentaţi în dragoste, să puteţi
pricepe, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaşteţi dragostea lui
Hristos ...".Observaţi, el mai urcă o treaptă. El a discutat înainte despre fundamentarea fiinţei noastre în dragoste. Anume
că dragostea lui Dumnezeu trebuie să ne hrănească şi să devină o parte din noi pentru a putea fi, să spunem aşa,
fundamentul moral şi etic al vieţii noastre. Însă acum el spune: "Vreau mai mult de atât. Pe măsură ce creşteţi în acea
dragoste doresc să pricepeţi plinătatea dragostei pe care o are Domnul Isus Hristos pentru voi." Văzând ceea ce spune
Pavel ne întrebăm cum ar fi posibil realizarea acestui lucru. Şi aceasta deoarece imediat el spune că este vorba despre o
dragoste care întrece orice cunoaştere. Ne întrebăm, aşadar: "Dacă întrece orice cunoaştere, cum este posibil să o
cunoaştem? Cred că răspunsul are două aspecte.

Primul aspect ne arată că, deşi dragostea lui Hristos trece dincolo de cunoaştere în măsura ei deplină, totuşi,
ceea ce cunoaştem poate fi o cunoaştere reală. Acelaşi lucru se întâmplă cu cunoaşterea lui Dumnezeu în orice domeniu.
Dumnezeu este infinit. Niciodată nu vom putea să-L cuprindem pe Dumnezeu în cunoaşterea noastră, însă ceea ce
cunoaştem despre Dumnezeu poate fi o cunoaştere reală. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu dragostea lui Hristos. Nu vom
putea niciodată să cuprindem dragostea lui Hristos însă putem s-o cunoaştem cu adevărat. Putem şti ce este cu adevărat
dragostea lui Dumnezeu şi putem şti că Isus Hristos ne iubeşte. Acesta este primul aspect al răspunsului.

Al doilea aspect cred că este evidenţiat în acea listă de dimensiuni, oferită de Pavel, în care vorbeşte despre
lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos. Cred că ceea ce vrea să spună Pavel aici este că doreşte
ca noi să fim umpluţi de cunoaşterea lui Hristos în mod continuu. Nu numai în viaţa aceasta, ci pentru eternitate. Este
adevărat că dragostea lui Hristos este ceva infinit însă este la fel de adevărat că eternitatea este o întindere de timp
infinită. Prin urmare, el spune că noi vom învăţa despre dragostea lui Isus Hristos nu numai aici unde, să spunem aşa,
este grădiniţa vieţilor noastre, ci pe durata eternităţii, pe măsură ce Dumnezeu continuă să ne arate aceste dimensiuni
extraordinare ale caracterului Său.

Există o poveste interesantă care are legătură cu aceste patru dimensiuni sau trepte despre care am vorbit. Cu
mulţi ani în urmă, când armatele lui Napoleon avansau peste tot în Europa, aceste trupe au descoperit în Spania un
prizonier al inchiziţiei spaniole. Au deschis celulele închisorii şi i-au eliberat pe cei care mai trăiau. Intrând însă mai
adânc în temniţă au găsit, la o adâncime mai mare, o celulă în care cel care fusese încarcerat murise de mai mult timp.
Mai era acolo doar un schelet. Hainele şi carnea putreziseră de mult. Se mai afla acolo şi un lanţ, prins în jurul osului
uneia dintre glezne. În mod evident, omul murise pentru credinţa sa. Însă el a lăsat şi o mărturie în urma sa, deoarece

Page 67 of 150
pe zidul celulei sale a săpat cu un obiect tare o cruce. Iar deasupra crucii, dedesubtul ei şi în fiecare parte laterală erau
scrise, în spaniolă, cele patru cuvinte care apar în versetul nostru din Efeseni. În partea stângă a crucii era scris cuvântul
"lărgime". În partea dreaptă era cuvântul "lungime". Deasupra era scris cuvântul "înălţime" iar dedesubt era scris
cuvântul "adâncime". În mod evident acest credincios a fost încercat în credinţa lui în dragostea infinită a lui Isus Hristos,
credinţă care l-a susţinut chiar şi în anii de prizonierat.

Ultimul punct este cel mai uimitor dintre toate. Pavel spune că se roagă "... să cunoaşteţi dragostea lui Hristos
care întrece orice pricepere, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu."

Observaţi, la fel cum a vorbit despre umplerea noastră cu cunoaşterea dragostei lui Isus Hristos şi creşterea
noastră în cunoaşterea acelei dragoste, pe durata eternităţii, tot aşa, acum el spune că doreşte ca noi să putem fi umpluţi
continuu cu plinătatea propriului caracter al lui Dumnezeu, pentru eternitate. Tu spui: "Nu înţeleg lucrul acesta." Nici
eu nu-l înţeleg şi îţi voi spune ceva foarte interesant. Cred că nici Pavel nu l-a înţeles în mod complet. Şi motivul pentru
care spun lucrul acesta este binecuvântarea pe care o rosteşte Pavel în continuare şi în care spune: "Iar a Celui ce, prin
puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim (ori ne imaginăm) ...". Observaţi,
cred că Pavel spune: "Ştiu ce am scris. Iar dacă îmi spui că nu înţelegi trebuie să ştii că nici eu nu înţeleg. Nici măcar nu-
mi pot imagina ce înseamnă lucrul acesta." Şi totuşi, el spune: "Ştiu lucrul acesta. Ştiu că Dumnezeu poate să-l facă. Şi
nu numai că poate să-l facă, dar tocmai lucrul acesta îl face."

Dumnezeu, în dragostea Sa pentru noi, este hotărât să ne umple cu plinătatea Sa în mod continuu, pe durata
eternităţii. Observi, dacă Dumnezeu face lucrul acesta cu fraţii şi surorile tale din familia lui Dumnezeu de pretutindeni
din lume, oare nu ar trebui să te rogi pentru ei? Acesta este cel mai important lucru care se petrece pretutindeni. N-ar
trebui să te bucuri de ceea ce face Dumnezeu, rugându-te pentru lucrarea Sa? Nu ar trebui să te rogi ca Dumnezeu să-şi
facă lucrarea desăvârşită în tine, pe măsură ce El caută să lucreze în viaţa ta, în familia ta, în biserica ta şi în creştinii
din comunitatea în care trăieşti?

Acesta este un lucru atât de minunat încât trebuie să ne oprim la acest punct. Am ajuns pe ultima treaptă a
scării iar dincolo de această treaptă este eternitatea, infinitul, incomensurabilul, vorbind în termenii lui Pavel. Şi ceea ce
trebuie să facem este să ne prosternăm, lucru pe care trebuie să-l facem întotdeauna, şi să spunem ca Pavel: "a lui să fie
gloria în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor. Amin."

19. RUGĂCIUNEA
EFESENI 3:20-21

Când studiem uneori Biblia suntem aduşi într-o stare de smerenie deoarece ea ne descoperă păcatul. Şi atunci
strigăm după îndurare. Alteori, studiind Biblia, suntem înălţaţi şi emoţionaţi deoarece ea ne îndreaptă privirile înspre
Domnul Isus Hristos şi lucrarea Sa ca soluţie pentru rezolvarea problemei păcatelor noastre şi, în acelaşi timp, ne oferă
tot ceea ce avem nevoie pentru a trăi o viaţă din abundenţă în El. Prin studiul Bibliei suntem învăţaţi. Prin studiul Bibliei
suntem mustraţi. Prin studiul Bibliei suntem motivaţi spre fapte măreţe. Când studiem uneori Biblia avem impresia că
se deschide un capac deasupra iadului şi putem avea o licărire despre cât de groaznică poate fi viaţa fără Dumnezeu.
Alteori, însă, simţim că ni se deschide o uşă spre ceruri.

Această din urmă experienţă este aceea pe care o avem atunci când ajungem la sfârşitul capitolului 3 din
Efeseni - la acea extraordinară binecuvântare şi doxologie cu care Pavel îşi încheie rugăciunea. Înainte de aceasta el s-a
rugat pentru creştinii din Efes, precum şi pentru creştinii de pretutindeni. Iar rugăciunea sa a mers atât de departe pe
cât ar putea merge imaginaţia sau mintea umană. El s-a rugat, nu numai ca ei să poată fi întăriţi şi fundamentaţi şi să li
se dea cunoaştere, ci, chiar la sfârşitul rugăciunii, el s-a rugat ca ei să poată fi umpluţi cu măsura plinătăţii lui Dumnezeu.
Acest lucru este ceva ce întrece, putem spune, cele mai bogate imaginaţii ale noastre. Când ajungi la acest punct stai, în
sens propriu, la marginea infinitului. Şi, totuşi, Pavel nu este mulţumit cu aceasta. Observăm lucrul acesta pentru că,
după ce se roagă în aceşti termeni, Pavel izbucneşte în această măreaţă doxologie, această extraordinară laudă la adresa
lui Dumnezeu, spunând: "Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau
gândim, a Lui să fie gloria în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin."

În această doxologie, aşa cum scria odată Charles Hodge, puterea lui Dumnezeu, nu rugăciunile noastre sau
cele mai mari aşteptări ale noastre, este măsura dorinţei lui Pavel pentru noi. De aceea, aşa cum a mai spus Hodge,
această doxologie conţine mai mult din lucrurile cereşti decât din cele pământeşti.

Page 68 of 150
 Atunci când am studiat versetele precedente am spus că acestea se aseamănă cu o rugăciune-scară. În această
rugăciune apostolul Pavel ne conduce, pas cu pas sau treaptă cu treaptă, spre marea lui dorinţă pentru noi, anume să
fim umpluţi în Dumnezeu cu toată plinătatea care este posibilă, prin Isus Hristos. Doxologia aceasta este asemănătoare
cu rugăciunea lui Pavel. Aş numi-o doxologie-scară, deoarece Pavel, începând să-L laude pe Dumnezeu pentru ceea ce El
poate să facă, dezvoltă această idee de bază cuvânt după cuvânt şi concept după concept. Ruth Paxson, în studiul ei pe
această extraordinară epistolă către Efeseni, aranjează această doxologie sub forma unei piramide, care ar fi alcătuită în
felul acesta: primul rând - "A Lui (a Celui ce)"; al doilea rând - "poate să facă"; al treilea rând - "tot ceea ce cerem sau
gândim"; al patrulea rând - "mai mult decât cerem sau gândim"; al cincilea rând - "mult mai mult decât cerem sau
gândim"; al şaselea rând - "nespus mai mult decât cerem sau gândim"; iar ultimul rând - "prin puterea care lucrează în
noi".

Ceea ce doresc să sugerez este că un pasaj ca acesta merită cea mai atentă observare. Haideţi să analizăm pe
rând fiecare idee.

Prima idee este aceea că Dumnezeu poate să facă ceva. Pavel foloseşte termenul "poieo" pe care adesea îl
traduceţi cu "a face", însă acesta este un termen foarte complex. Unul dintre dicţionarele pe care le avem la dispoziţie îl
traduce cu "a face, a cauza, a provoca, a produce, a realiza, a îndeplini, a asigura, a crea" etc. Aceasta este ceea ce spune
Pavel că poate Dumnezeu să facă. El Îl prezintă pe Dumnezeu ca un lucrător.

Urcaţi împreună cu mine încă o treaptă pe această doxologie-scară. Pavel începe prin a spune că Dumnezeu
poate să facă, adică, El este activ. Acum el spune că Dumnezeu poate să facă ceea ce noi Îi cerem. Evident, acesta este un
pas înainte. Dumnezeu poate face ceva semnificativ - aceasta face din El Dumnezeu, cel puţin atunci când El poate să
facă ceea ce alţii nu pot. Însă Dumnezeu ar putea, desigur, să spunem aşa, să petreacă întreaga eternitate văzându-şi de
treburile Lui, fără să-I pese deloc de noi. Însă Pavel spune că nu este aşa. Acest Dumnezeu nu este unul distant, un
Dumnezeu imaginar, din punctul de vedere al experienţei noastre. Nu, spune el, acest Dumnezeu poate să facă ceea ce
noi Îi cerem. Adică, acest Dumnezeu ne implică în activitatea Sa. Aceasta este o afirmaţie extraordinară cu privire la
capacitatea, voinţa şi activitatea reală a lui Dumnezeu în a răspunde rugăciunilor poporului Său.

În general, suntem foarte precauţi în rugăciunile noastre. Şi cred că ştiu şi de ce. Deoarece, aşa cum spune
Iacov, adesea ne rugăm greşit. Adică, cerem lucruri rele. Iacov o spune într-un limbaj mai direct. El spune: "Cereţi lucruri
rele cu gândul de a le risipi în plăcerile voastre păcătoase." Nu ne prea place să recunoaştem lucrul acesta, însă multe
dintre rugăciunile noastre sunt de genul acesta. Deoarece sunt rugăciuni greşite, rugăciuni pentru lucruri rele, având în
spate motivaţii rele, Dumnezeu nu răspunde la acestea. Cel puţin nu ne dă ceea ce Îi cerem. Prin urmare, suntem precauţi
în rugăciunile noastre, deoarece dacă Dumnezeu nu ne va da ceea ce Îi cerem, vom şovăi să-i cerem alte lucruri. Nu
dorim să-l supărăm nici pe Dumnezeu şi nici pe noi înşine.

Totuşi, dacă observăm tot ceea ce are de spus Biblia despre rugăciune, ideea este aceea că, dacă Îl căutăm cu
adevărat pe Dumnezeu şi voia Sa, ar trebui să fim, nu precauţi, ci îndrăzneţi în rugăciune. Unul dintre pasajele mele
favorite care vorbesc despre rugăciune este capitolul 3 din 1 Ioan, unde Ioan vorbeşte despre propria lui experienţă în
rugăciune, spunând: "Fraţi şi surori, eu întotdeauna primesc ceea ce cer." Apoi explică şi de ce. "Deoarece", spune el,
"păzesc poruncile lui Dumnezeu şi fac ceea ce-I este plăcut." Aceasta este o formulă prin care primim binecuvântare în
urma rugăciunii. Ioan spune că dacă păzeşti poruncile lui Dumnezeu, adică dacă, citind Scriptura - în care afli ceea ce
vrea Dumnezeu de la tine - o înţelegi şi o împlineşti, căutând, pe măsură ce o citeşti, să înţelegi ceva din caracterul şi
căile lui Dumnezeu, încercând să umbli pe căile care crezi că Îi plac lui Dumnezeu, încercând să împlineşti acele lucruri
care sunt mai presus de poruncile negative sau chiar pozitive ale lui Dumnezeu, dacă încerci într-adevăr să faci lucrul
acesta, atunci Dumnezeu va face tot ceea ce Îi ceri în rugăciune. Este o mare promisiune. Şi acest lucru îl spune şi Pavel.
El izbucneşte în laudă la adresa lui Dumnezeu care, spune el, poate să facă ceea ce Îi cerem. Pavel doreşte să fim încurajaţi
de lucrul acesta.

Şi, totuşi, este mai mult decât atât. Mai urcăm o treaptă pe scară. El spune nu numai că Dumnezeu poate să
facă ceea ce Îi cerem, ci Dumnezeu poate să facă ceea ce Îi cerem sau chiar ne imaginăm, adică gândim. Sunt sigur că
sunt momente în care trăiţi experienţa de a vă gândi la un lucru despre care ştiţi că este genul de lucru pe care Dumnezeu
ar dori să-l faceţi. Pare în acord cu dorinţele Lui şi, desigur, nu este în contradicţie cu Scriptura. Cu toate acestea, sunteţi
precauţi în rugăciunile voastre pentru acel lucru deoarece, se poate să fie un lucru bun, însă să nu fie ceea ce vrea
Dumnezeu să vă ofere sau să nu fie timpul pentru acel lucru. Astfel, vă gândiţi la acel lucru însă nu vă rugaţi pentru el.
Uneori eu fac lucrul acesta. Sunt lucruri pentru care mă rog cu îndrăzneală deoarece ştiu că Scriptura doreşte să le facem
sau deoarece sunt promisiuni pe care Dumnezeu le va împlini pentru noi. Cu siguranţă este dorinţa lui Dumnezeu să
biruim păcatul şi, prin urmare, putem să ne rugăm hotărât şi cu încredere pentru acest lucru. Putem numi fiecare păcat
iar Dumnezeu ne va da putere să le biruim pe fiecare. Atunci când predic Cuvântul mă rog ca Dumnezeu să-l
binecuvânteze deoarece El a spus că este dorinţa Sa ca al Său Cuvânt să nu se întoarcă fără rod, ci întotdeauna să
împlinească scopul lui Dumnezeu. Mă rog pentru lucrul acesta. Cred că Dumnezeu face lucrul acesta zi de zi, duminică

Page 69 of 150
de duminică şi lună de lună. Însă sunt alte lucruri, lucruri despre care cred că Dumnezeu ar dori să le facă însă pentru
care uneori sunt reţinut în a mă ruga în mod specific. Te întreb dacă tu ai avut vreodată această experienţă. Nu spun că
ceea ce fac eu este bine. Probabil că ar trebui să fiu puţin mai îndrăzneţ în rugăciunile mele.

Însă uneori sunt reţinut în rugăciunile mele. În asemenea situaţii este o mare mângâiere şi bucurie să citesc
versete ca acesta. Pentru că acest verset nu spune doar că Dumnezeu ştie la ce ne gândim, lucru care este sigur. Însă în
acelaşi context în care ni se promite că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre, ni se spune că Dumnezeu poate să
facă nu numai ceea ce Îi cerem în rugăciune, ci chiar şi lucrurile la care ne gândim. El va răspunde rugăciunilor noastre
în conformitate cu voia Sa perfectă. El va răspunde rugăciunilor noastre la timpul potrivit. Însă Dumnezeu ştie chiar şi
lucrul la care te gândeşti. Iar dacă doreşti să faci lucruri mari pentru El, poţi găsi încurajare într-un text ca acesta: "Iar
a Celui ce poate să facă ceea ce cerem sau gândim ...".

Şi, totuşi, ştiţi că el spune mai mult decât atât, nu-i aşa? Apostolul Pavel nu spune numai că Dumnezeu poate
să facă ceea ce cerem sau gândim. El spune că Dumnezeu poate să facă tot ceea ce cerem sau gândim. Iar aceasta este
următoarea treaptă. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu poate să facă nu doar 99 de procente din ceea ce I-am putea
cere, deşi chiar şi în cazul acesta ar fi minunat. Sau că Dumnezeu poate să facă doar 90 de procente sau 50 de procente,
jumătate din ceea ce Îi ceri. Nu, promisiunea este aceea că, dacă ceri în conformitate cu voia lui Dumnezeu şi Îi păzeşti
poruncile şi cauţi să faci ceea ce Îi este plăcut, Dumnezeu va face tot ceea ce Îi ceri, orice, în proporţie de 100 de procente.

Ori de câte ori mă gândesc la o asemenea promisiune îmi aduc aminte de ceva ce mi-a spus odată socrul meu.
El era funcţionar la o bancă din New York şi obişnuia să-mi spună glumele pe care le spuneau funcţionarii între ei. Una
dintre aceste glume era despre un funcţionar care se ocupa de împrumuturi, post pe care şi socrul meu îl avea. Acest
funcţionar s-a pensionat şi, pensionar fiind, s-a gândit să-şi deschidă o benzinărie, lucru pe care l-a şi făcut. În afacerile
bancare s-a descurcat foarte bine, însă ca proprietar de benzinărie a eşuat. Iată din ce motiv. Ori de câte ori venea un
client şi cerea: "Îmi puteţi da 40 de litri de benzină?" el îi răspundea: "Vă puteţi descurca cu 20?"

Dumnezeu nu procedează în felul acesta cu noi. Dacă venim la Dumnezeu cu cererile noastre şi îi spunem:
"Doamne, am nevoie de zece lucruri?" Dumnezeu nu spune: "Două nu îţi sunt de ajuns?" Nu, Pavel spune că Dumnezeu
poate să facă tot ceea ce Îi cerem sau gândim, prin puterea Lui care este la lucru în noi. Chiar dacă Pavel nu ar mai fi
scris altceva, acesta ar fi fost, totuşi, un extraordinar motiv de laudă, nu-i aşa? Dumnezeu poate să facă. Dumnezeu poate
să facă ceea ce Îi ceri. Dumnezeu poate să facă ceea ce Îi ceri sau gândeşti. Dumnezeu poate să facă tot ceea ce Îi ceri sau
gândeşti.

Însă Pavel nu se opreşte nici măcar aici. Pavel spune că Dumnezeu poate să facă mai mult decât cerem sau
gândim. Sunt sigur că oricât de mult sau puţin timp ai trăit cu Domnul ţi-ai dat seama că acest lucru este adevărat.
Uneori, aşa cum spuneam, cerem lucruri care sunt greşite iar Dumnezeu desigur că nu ne dă acele lucruri pentru că ar
putea să ne facă rău. Alteori, pentru a-Şi atinge anumite scopuri, Dumnezeu aduce frustrări în vieţile noastre. Sunt
lucruri pe care ne-ar plăcea să le avem, care sunt bune şi pe care Dumnezeu în cele din urmă ni le dă însă El întârzie în
a ni le da. Sunt sigur însă că dacă aţi trăit cu Domnul, oricât de mult, şi vă uitaţi în urmă în vieţile voastre, veţi ajunge la
concluzia că, la modul general, Dumnezeu, răspunzând rugăciunilor noastre, nu ne-a dat doar ceea ce I-am cerut, ci ne-
a dat mult mai mult decât orice am fi putut cere sau ne-am fi putut chiar imagina.

Acest lucru este dovedit fără îndoială în vieţile personajelor biblice. Să-l luăm pe Avraam, de exemplu, omul
lui Dumnezeu care a umblat cu El mulţi, mulţi ani. Nu ştiu ce a înţeles Avraam din promisiunile pe care i le-a făcut
Dumnezeu atunci când l-a chemat să iasă din Urul Caldeii. Dumnezeu a spus că-l va binecuvânta, îl va face o mare naţiune
şi îi va da o ţară. Ştim, din modul în care se desfăşoară naraţiunea, că promisiunile lui Dumnezeu se refereau la venirea
lui Mesia şi la un mare popor spiritual. Însă presupun că la început Avraam nu se gândea la promisiunile lui Dumnezeu
în felul acesta. Ştiţi însă că Dumnezeu Şi-a dus la îndeplinire promisiunile făcute lui Avraam într-un mod care era dincolo
de orice ar fi gândit Avraam în acele vremuri timpurii. Deoarece împlinirea promisiunilor făcute lui Avraam nu s-a
materializat doar în faptul că Dumnezeu i-a dăruit un fiu, pe Isaac, fiul promis ... . Nu, Isaac a devenit doar o prefigurare
a lui Hristos, Mesia. Promisiunea se referea la Mesia. Avraam a început să înveţe ceva din acele realităţi spirituale prin
experienţa pe care a avut-o cu fiul său. Şi, deşi este adevărat că Dumnezeu a făcut din Avraam o mare naţiune, fizic
vorbind, adevărata binecuvântare nu a constat în binecuvântarea şi în întemeierea naţiunii israelite, ci în faptul că
Dumnezeu a făcut din Avraam o naţiune spirituală - aceia care, dintre evrei şi dintre neamuri, vin la credinţa în Mesia,
Isus Hristos - a alcătuit, ca suprem scop al istoriei, marea familie a lui Dumnezeu adunată din fiecare naţiune, din fiecare
limbă şi din fiecare neam. Aceştia sunt cei care sunt la fel de numeroşi ca stelele cerului sau ca nisipul mării. Dacă l-am
chema pe Avraam ca martor, acesta ne-ar spune: "Dumnezeu poate să facă mai mult decât tot ceea ce aş fi putut cere
sau gândi. A făcut lucrul acesta în cazul meu."

Sau mă gândesc la David. David, băiatul-păstor, mezinul familiei, cel mai mic dintre fii, cel care era trimis să
pască oile familiei. Dumnezeu l-a uns pe David să fie regele lui Israel. David a fost un om mare. David a aşteptat ca

Page 70 of 150
Dumnezeu să-l confirme ca rege. Nu a încercat să fie un uzurpator. Şi Dumnezeu l-a confirmat ca rege, a făcut din el un
rege mare, i-a dat o faimă mare iar Israel a prosperat sub conducerea lui. Dar să ne apropiem de acea minunată scenă
care se petrece spre sfârşitul vieţii lui David, în care Dumnezeu îi promite binecuvântare, spunându-i: "Te voi
binecuvânta în aşa fel încât prin urmaşii tăi ..." (Dumnezeu se referea în cele din urmă la Mesia) "... tronul şi regatul tău
vor fi întărite pe vecie." Iar David, în răspunsul pe care I-l dă lui Dumnezeu, admite că acest lucru este ceva ce întrece
chiar imaginaţia omului. David spune: "Cum se va întâmpla acest lucru? Omul nu poate fi întărit în nici un fel pe vecie.
Tot ce ţine de om trece. Toate regatele se prăbuşesc." Însă David era un om al credinţei. A zis: "Dacă acesta este lucrul
pe care Îl vei face, aşa să fie. Tu eşti Cel care îl faci. Prin urmare, gloria se cuvine Numelui Tău." Cred că David ar fi
mărturisit imediat că Dumnezeu poate să facă mai mult decât putem noi cere sau ne putem imagina.

Astfel ajung la voi. L-aţi experimentat pe Dumnezeu în felul acesta? N-aţi vrea să învăţaţi lucrul acesta despre
Dumnezeu? N-aţi vrea să trăiţi atât de aproape de Cel Preaînalt încât, atunci când vă rugaţi, atunci când căutaţi să vedeţi
ce face Dumnezeu în vieţile voastre, să începeţi să experimentaţi că Dumnezeu face într-adevăr ceea ce este dincolo chiar
de cele mai arzătoare dorinţe ale noastre.

Am ajuns aproape în vârful scării. Înălţimea parcă vă ameţeşte. Mai este doar o treaptă, una singură. Pavel
spune: "A Celui ce poate să facă, nu doar tot sau mai mult decât cerem sau ne imaginăm, ci a Celui ce poate să
facă nespus mai mult decât tot ceea ce putem cere sau ne putem imagina." Acesta este unul dintre acele cazuri din
Scriptură în care Pavel creează un cuvânt. El vrea să exprime ceva pentru care limba greacă nu îi oferă un cuvânt potrivit.
Prin urmare, inventează un cuvânt. Este unul lung, aşa cum vă aşteptaţi probabil - huperekperissou. Este tradus: "cu
mult mai mult, nespus mai mult etc", în diferite traduceri ale Bibliilor noastre. Te întrebi: "Ce înseamnă că Dumnezeu
va face nespus mai mult decât tot ceea ce putem cere sau ne putem imagina?"

Putem înţelege ideea că Dumnezeu va face mai mult decât cerem sau ne imaginăm deoarece noi ne gândim la
puţin. Şi chiar dacă, prin harul lui Dumnezeu, am fi titani ai credinţei, ca Avraam, Moise sau David, chiar şi în cazurile
lor nu ai spune că ceea ce Dumnezeu a făcut a fost incomensurabil. Ne-ar lua mult timp să descriem ceea ce a făcut
Dumnezeu. Ar lua mult, dacă ai putea, să măsori şi să cântăreşti, în sens propriu, ceea ce a făcut Dumnezeu. Însă nu este
incomensurabil. Putem spune, dacă am avea timp şi informaţii, în detaliu şi precis, ce a făcut Dumnezeu.

Ne întrebăm dacă nu cumva Pavel foloseşte în cazul acesta doar o hiperbolă. Oare vorbeşte la sensul propriu?
Oare nu este doar că, uitându-se după un limbaj care să exprime ceva atât de grandios nu a găsit nici o bază în realitate?
Nu cred că aşa stau lucrurile. El nu vorbeşte în aceste versete despre viaţa aceasta, ci despre viaţa viitoare. Pavel vorbeşte
despre eternitate. Şi pentru că eternitatea este infinită, Dumnezeu poate, literal vorbind, să-Şi binecuvânteze poporul,
să răspundă cererilor lor şi să le îmbogăţească vieţile într-un mod incomensurabil pentru că, dacă nu poţi măsura
eternitatea, nu poţi măsura nici plinătatea darurilor lui Dumnezeu pe care le are pentru poporul Său în eternitate. În
versetul 20 el spune exact ceea ce, cu alte cuvinte, spusese în versetul 19. El se roagă, în versetul 19, să putem cunoaşte
această dragoste care întrece orice cunoaştere şi să putem fi umpluţi cu măsura plinătăţii lui Dumnezeu, care este
atotputernic, infinit şi veşnic.

Presupun că atunci când ajungem la sfârşitul studiului unei asemenea doxologii avem tendinţa să ne retragem
timizi şi să spunem: "Aceste lucruri pot fi adevărate pentru titanii credinţei. A putut fi adevărat pentru Avraam şi poate
pentru Moise, pentru David, pentru Isaia şi pentru ceilalţi, însă aceste cuvinte nu au de-a face cu mine." Pavel nu ne
permite să ne eschivăm în felul acesta. Pentru că, observaţi ce vrea el să spună. Discutând despre acele măreţe lucruri
pe care Dumnezeu, nu numai că poate să le facă, ci le şi face, Pavel le aplică în mod personal celor cărora le scrie; ni le
aplică nouă, spunând că toate acestea sunt făcute prin puterea care deja lucrează în noi. Cu alte cuvinte, el spune că
aceasta nu este o experienţă păstrată pentru eternitate, în cazul în care vei ajunge acolo. El spune că aceasta nu este o
experienţă rezervată unei elite din cadrul creştinismului. Ci, spune el, dacă ai venit la credinţa în Isus Hristos, mântuirea
ta este, în consecinţă, o înviere din moarte. Puterea care a lucrat în Hristos ca să-L învie din moarte, în mod fizic, este
puterea care lucrează în tine pentru a te aduce din moarte, în mod spiritual, şi prin aceeaşi putere (adică prin aceeaşi
esenţă a acelei puteri) Dumnezeu va face acele lucruri, nu numai în această viaţă, ci în mod continuu, pe parcursul
întregii eternităţi.

Cu alte cuvinte, spune el, dacă eşti un adevărat credincios în Hristos, dacă eşti cu adevărat mântuit, dacă ai
fost adus din moarte la viaţă, atunci tu deja cunoşti acea putere care este la lucru în tine. Şi prin acea putere Dumnezeu
poate să facă acele lucruri incomensurabile.

Doxologia se încheie, aşa cum şi trebuie, cu atribuirea laudei lui Dumnezeu. "A Lui să fie gloria." John Stott
spune pe bună dreptate în comentariul său că: "Toată puterea vine de la El; prin urmare, toată gloria trebuie să meargă
spre El." Şi cu siguranţă aşa va fi. "A Lui să fie gloria în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor!
Amin."

Page 71 of 150
 20. CUM SĂ TRĂIM VIEȚI VREDNICE DE CHEMAREA NOASTRĂ CREȘTINĂ?
EFESENI 4:1-3

Cu destul de mulţi ani în urmă, pe când atât eu cât şi soţia mea studiam la seminar, la cursul de Educaţie
Creştină ni s-a dat ca temă alcătuirea unui plan de studiu pentru Şcoala Duminicală. Acest lucru s-a petrecut cu atât de
mulţi ani în urmă încât nu-mi mai aduc aminte toate detaliile pe care le-am dezvoltat la acest plan de studiu. Îmi aduc
însă foarte bine aminte tema principală pe care am dezvoltat-o. Ideea era aceea că investiţia (ceea ce intră), aşa cum am
numit-o noi, şi care se referea la conţinutul învăţării, trebuie să fie egală cu rezultatul (ceea ce iese). Cu alte cuvinte,
conţinutul învăţării să rezulte într-o expresie practică, în fapte particulare de slujire din partea elevilor. Nu ştiu cum s-
ar fi aplicat planul de studiu alcătuit de noi. Era doar un exerciţiu. Însă ştiu că principiul care a stat la baza lui se aplică
şi astăzi. Este exact acelaşi principiu pe care apostolul Pavel îl foloseşte adesea în alcătuirea epistolelor pe care le avem
de la el în Noul Testament.

În epistolele sale există adesea, şi trebuie să ştiţi lucrul acesta dacă le-aţi studiat vreodată cu atenţie, o secţiune
mare de început care tratează doctrina creştină. Aceasta ar fi investiţia (ceea ce intră). Apoi, adesea de aceeaşi lungime,
există o secţiune practică, în care adevărurile comunicate în prima parte sunt aplicate unor tipuri specifice de
comportament şi slujire care sunt de aşteptat din partea credincioşilor, dacă aceştia au crezut cu adevărat învăţăturile
comunicate înainte. Am amintit acum aceste lucruri, deoarece acest tipar îl avem şi în Epistola către Efeseni. Am studiat
până acum cu atenţie această epistolă, acoperind primele trei capitole. Această parte este secţiunea doctrinară a cărţii.
Pavel a insistat asupra doctrinei într-un mod atât de emoţionant şi de entuziast încât chiar şi el, ajungând la capătul
expunerii sale, cu greu s-a mai putut stăpâni. În ultimele versete ale capitolului trei pare a-şi găsi cu greu cuvintele,
încheind în cele din urmă cu acea măreaţă doxologie pe care o găsim în versetul 21: "A Lui (adică, a lui Dumnezeu) să fie
gloria în Biserică şi în Isus Hristos, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin." Auzind aceste cuvinte, dacă înţelegem
acele măreţe doctrine despre care Pavel vorbeşte, spunem în inimile noastre: "Amin, Amin". Şi, totuşi, Pavel nu se opreşte
aici. Pentru că, nici nu a terminat bine de expus acele măreţe doctrine, că a şi început să vorbească cu ardoare despre
aplicarea lor. El spune, începând capitolul al patrulea: "Aşadar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, vă îndemn să trăiţi
într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o."

Ceea ce spuneam în introducere este conţinut în sensul deplin al termenului "vrednic". "Vrednic" înseamnă,
desigur, a avea vrednicie sau a avea valoare. Înseamnă însă mai mult decât atât. Înseamnă nu doar a fi vrednic, ci a avea
o vrednicie egală cu poziţia pe care o deţii. Vorbim, de exemplu, despre un adversar pe măsură (vrednic). Înţelegem prin
aceasta un adversar ale cărui talente şi abilităţi sunt egale cu ale noastre. Sau vorbim despre un angajat care este vrednic
de slujba pe care o are. Înţelegem prin aceasta un angajat a cărui slujbă este egală cu răsplata, adică cu salariul pe care
are să-l primească.

Martin Lloyd Jones, în comentariul său, foloseşte ilustraţia cântarului. El se referă la un cântar care este
echilibrat corect. În cazul nostru avem, în echilibru, într-o parte doctrina iar în cealaltă parte expresia practică a
doctrinei. Aceasta este o viaţă vrednică. Viaţa vrednică este aceea care se potriveşte, în termeni practici, cu adevărul
doctrinar. O viaţă în care Efeseni 4-6 se potriveşte perfect cu ceea ce avem în Efeseni 1-3. Martin Lloyd Jones descrie
lucrul acesta în felul următor. El spune: "Apostolul îi imploră şi îi îndeamnă ca întotdeauna să pună un accent egal în
vieţile lor, atât pe doctrină, cât şi pe practică. Ei nu trebuie să pună accentul numai pe doctrină şi deloc pe practică. Nici
numai pe practică şi foarte puţin sau deloc pe doctrină. Procedând în felul acesta, în vieţile lor apare dezechilibrul.
Efesenii trebuie, cu multă trudă, să obţină un echilibru perfect între doctrină şi practică."

Însă nu este foarte uşor să obţii acest echilibru, nu-i aşa? Unii creştini, prin natura lor, sunt intelectuali. Ei
iubesc doctrina. Ei sunt tipul de creştini care citesc cărţi. Ei iubesc grupurile de studiu. Iar când predicatorul începe să
predice dintr-unul dintre marile pasaje doctrinare, ei sunt numai ochi şi urechi. Ei bine, acest lucru este unul foarte bun;
este un lucru minunat. Partea doctrinară este ceva în care îţi găseşti plăcere. Un creştin care nu apreciază marile doctrine
ale credinţei este un creştin lipsit. Totuşi, există un pericol în această perspectivă şi, uneori, aceşti oameni nu reuşesc să
se păzească de acest pericol, ceea ce îi face să fie nişte creştini foarte slabi. Acest lucru se întâmplă pentru că, pur şi
simplu, aceşti oameni devin adesea atât de încântaţi de doctrină încât de multe ori găsesc expresia practică a ei ca ceva
irelevant şi poate chiar plictisitor. Ei se delectează în Efeseni 1-3 însă când ajung la capitolul 4 spun: "Ei bine, acest lucru
este evident, ştiu toate aceste lucruri." Şi dau paginile foarte repede pentru a putea ajunge la secţiunile doctrinare din
Epistola către Filipeni, cartea care urmează după Efeseni. Acesta este unul dintre tipurile de creştin.

Page 72 of 150
 Apoi mai sunt alţii care iubesc partea practică. Orientarea lor este spre experienţă. Ei răzbat cu greu prin
Efeseni 1-3 însă sunt foarte fericiţi atunci când predicatorul ajunge la capitolul 4 şi începe să vorbească despre darurile
spirituale. Acesta este lucrul pe care ei vor să-l ştie: "Care este darul meu spiritual şi cum trebuie să mi-l exercit?" Apoi
ajung la ultimele capitole unde găsesc toate acele instrucţiuni referitoare la familii, la soţi şi soţii, la copii şi părinţi şi
spun: "O, acestea sunt lucrurile cu adevărat importante." Cu toate acestea, şi pe ei îi paşte un pericol mare, anume acela
că, nefiind fundamentaţi în doctrină, sunt plimbaţi încoace şi încolo de vântul experienţei în aşa fel încât se îndreaptă la
fel de uşor în direcţia greşită, ca şi în direcţia corectă.

Ideea, desigur, este aceea că avem nevoie de amândouă, lucru care defineşte o viaţă vrednică, aşa cum Biblia
o prezintă. Avem nevoie de doctrină deoarece fără doctrină nu avem temelie. Pe de altă parte, avem nevoie de practică
deoarece, lipsită de practică, doctrina devine doar o simplă idee şi, mai mult, în felul acesta nu avem în vieţile noastre
evidenţa că doctrina, într-un mod pur spiritual, este eficientă.

Pavel nu ne permite să uităm lucrul acesta şi atunci când ajungem, aşa cum facem acum, la primul verset al
acestui capitol patru, trebuie să păstrăm în mintea noastră, în mod constant, echilibrul. Atunci când spune: "Vă îndemn
să trăiţi o viaţă vrednică", Pavel spune în mod simplu că investiţia (ceea ce intră) trebuie să fie egală cu rezultatul (ceea
ce iese), dacă dorim să fim tipul de creştin pe care îl doreşte cu adevărat Dumnezeu.

Ideea lui este aceea că noi trebuie să trăim o viaţă vrednică de chemarea pe care am primit-o. "Chemarea" este
ceva care este hotărât pentru noi sau, spiritual vorbind, este lucrarea lui Dumnezeu prin care ne aduce la El. Prin urmare,
întreg accentul cade pe Dumnezeu. Acest adevăr se potriveşte în contextul epistolei deoarece, dacă ai înţeles ceva din
primele trei capitole, ai înţeles, sunt convins, că Dumnezeu este autorul mântuirii; Dumnezeu este Acela care ne cheamă;
Dumnezeu este Acela care ne răscumpără; Dumnezeu este Acela care întemeiază Biserica. Acest cuvânt, "biserică", în
greacă ekkesia, el însuşi înseamnă "cei care sunt chemaţi afară". Adică, chemaţi afară de către Dumnezeu, nu de către ei
înşişi. Noi nu chemăm oameni în Biserică. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, în primele capitole din Faptele
Apostolilor se spune că: "Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi." Aceasta este lucrarea
lui Dumnezeu. Astfel, atunci când vorbim despre această chemare, pentru care trebuie să trăim o viaţă vrednică, suntem
aduşi înapoi la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

Sunt două aspecte ale chemării pe care trebuie să le avem în mod special în minte. Petru, în prima sa epistolă,
spune că: "Dumnezeu ne-a chemat afară din întuneric la lumina Sa minunată." Acest aspect are de-a face cu înţelegerea.
Chemarea lui Dumnezeu este aceea care ne scoate din întuneric la lumina lui Dumnezeu. Ideea este că avem ochii deschişi
şi acum vedem această lumină; vedem cât de nebuni am fost crezând că am putea să ne satisfacem vieţile, care sunt
eterne, cu lucruri temporare şi trecătoare. Şi mai vedem că Dumnezeu a realizat o măreaţă lucrare pentru noi în Isus
Hristos, recunoscând astfel că El este Mântuitorul, că El este sursa vieţii iar viaţa din abundenţă, viaţa fericită, se găseşte
în slujirea Lui de către noi.

Aceasta înseamnă să înţelegi. Apoi mai este şi al doilea aspect. Nu numai că am fost scoşi din întuneric la
lumina minunată a lui Dumnezeu, dar am fost şi scoşi din moarte la viaţă. Despre acest lucru vorbeşte Pavel în Efeseni
2, unde spune că înainte de a fi convertiţi eram morţi în greşeli şi păcate iar venirea la Hristos, prin chemarea lui
Dumnezeu, a fost echivalentă cu o înviere. Acest aspect vorbeşte despre putere.

Observaţi cât sunt de importante amândouă aceste aspecte? Înainte nici măcar nu am înţeles ce era viaţa
creştină. Trebuie să înţelegem însă lucrul acesta. Nu poţi urmări ceva fără a şti ce este acel ceva pe care-l urmăreşti. Însă
înţelegerea nu este suficientă. Am putea să înţelegem că aceasta este calea pe care trebuie s-o urmăm şi totuşi să nu fim
capabili să umblăm pe ea. Prin urmare, chemarea lui Dumnezeu oferă, nu numai înţelegere; ea oferă şi putere pentru a
urma calea creştină. Începând capitolul patru în felul în care îl începe, spunând: "Vă îndemn să trăiţi o viaţă vrednică de
chemarea pe care aţi primit-o", Pavel ne reaminteşte ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat înţelegere şi putere. El
ne-a scos din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă. El ne-a aşezat pe o nouă cale, spunând: "Acum, aceasta este calea
pe care trebuie să umblaţi şi aceasta este puterea prin care trebuie să trăiţi."

Tot ceea ce conţin capitolele următoare va fi o expunere a acestor lucruri, aşa cum am sugerat deja. Această
expunere va avea două părţi principale. Pavel este gata să vorbească despre unitatea trupului lui Hristos. De la începutul
capitolului şi până la versetul 16 el se va ocupa de unitate. Este însă vorba despre un anume tip de unitate. Este o unitate
care este alcătuită din diversitate. Acesta este unul dintre aspectele acestei unităţi. Apoi el va vorbi despre ceea ce am
numi o viaţă sfântă sau evlavioasă. El va discuta despre aceasta în termeni foarte practici. Începând cu versetul 17 din
capitolul 4 şi până la sfârşit, vorbeşte despre toate tipurile de relaţii interpersonale iar în final despre războiul creştinului
împotriva răului care ne înconjoară. Acestea sunt cele două mari teme ale sale. În aceste versete, în versetele de la 1-3,
Pavel le rezumă. El pune laolaltă, într-o afirmaţie scurtă, ceea ce este pe cale să dezvolte mai pe îndelete. Iată afirmaţia,
începând cu versetul doi: "cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi
căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii."

Page 73 of 150
 Sunt cinci caracteristici pe care el le menţionează în acest scurt pasaj. Prima dintre ele este smerenia.
Smerenia este opusul mândriei şi a afirmării de sine şi este foarte evident că smerenia trebuie să fie o caracteristică a
vieţii creştine. Dacă, aşa cum spunea Pavel mai devreme în epistolă, am fost mântuiţi nu prin fapte, ci prin har astfel
încât nimeni să nu se poată lăuda, atunci evident că mândria trebuie să dispară. Temelia însăşi a vieţii creştine trebuie
să fie o viaţă în care primeşti cu smerenie ceea ce Dumnezeu Însuşi a făcut. Şi mai mult, este la fel de evident că smerenia
trebuie să se vadă şi în relaţia noastră cu ceilalţi oameni. Pavel spune în al doilea capitol din Filipeni că nu trebuie să fim
încrezuţi sau să ne lăudăm cu noi înşine, ci mai degrabă cu o inimă smerită fiecare trebuie să gândească despre celălalt
mai bine decât despre sine. Problema este că, în ciuda acestor lucruri, fiecare avem încă mândria noastră. Astfel, atunci
când suntem trataţi necorespunzător sau suntem puşi pe locul al doilea, căutăm să ne apărăm, dorim să arătăm că avem
dreptate şi că celălalt se înşeală, insistând astfel mai mult pe dreptate decât pe trăirea vieţii creştine.

Evanghelistul chinez Watchman Nee, în scurtul său comentariu asupra Epistolei către Efeseni, relatează
povestea unui cultivator de orez chinez, care a învăţat o mare lecţie în ogorul său. Îşi avea ogorul undeva la mijlocul unui
deal iar puţin mai jos, la poalele dealului, se afla un curs de apă. Pentru a-şi cultiva orezul, fermierul folosea o pompă
manuală prin care pompa apă din acest râu şi-şi iriga ogorul. A făcut lucrul acesta ani de zile, ţinea oarecum de modul
lui de viaţă. Însă într-o vară, pe când era în toiul lucrărilor de irigare, plecând seara acasă şi întorcându-se dimineaţa, a
descoperit că vecinul său, proprietarul celor două ogoare de la poalele dealului, a venit în timpul nopţii şi a făcut o
spărtură în zid permiţând apei să se scurgă din ogorul său în cele două ogoare ale vecinului. Astfel, ogorul său era uscat
pe când ogoarele vecinului erau pline de apă. Nu a ştiut ce să facă, astfel că a acceptat situaţia iar în ziua următoare a
ieşit şi şi-a irigat ogorul din nou. S-a întâmplat însă acelaşi lucru. Vecinul a deschis stăvilarul şi a furat apa. S-a întâmplat
aşa de două sau de trei ori. În cele din urmă, cultivatorul de orez, care era creştin, s-a dus la ceilalţi creştini şi i-a întrebat:
"Ce pot să fac? Am încercat să fiu răbdător. Am încercat să procedez corect. Însă acum nu este corect să insist să nu mi
se mai fure apa şi să-l confrunt astfel pe acest vecin al meu care-mi fură apa?" Ei s-au rugat pentru acea situaţie iar unul
dintre creştinii din grup a spus: "Ştiţi bine că dacă nu facem decât ceea ce este drept suntem nişte creştini foarte săraci.
Noi trebuie să facem mai mult decât ceea ce este drept." Cultivatorul de orez a fost impresionat de aceste vorbe. A meditat
asupra lor iar a doua zi a mers la ogoare şi toată dimineaţa a pompat apă în cele două ogoare ale vecinului său. Apoi, la
amiază, când ogoarele vecinului au fost pline de apă, a pompat apă şi în ogorul său. Şi începând din acea zi nu au mai
fost făcute spărturi în stăvilar. Vecinul a fost uluit de această faptă şi chiar a început să-şi pună întrebări iar în cele din
urmă, obţinând răspunsuri la întrebările sale, a devenit creştin.

Despre aceasta vorbeşte Pavel. Aceasta înseamnă umilinţa. Acesta este tipul de atitudine care nu insistă asupra
drepturilor sale. Nu pune înainte propria-i mândrie, ci spune, mai degrabă: "Ce aş putea face pentru a le arăta mai bine
celor care trăiesc în jurul meu viaţa lui Isus Hristos?"

În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre blândeţe, termen pe care New International Version (o versiune în
limba engleză a Bibliei, n.tr.) îl preferă în locul celui de "blajin". Sunt bucuros că termenul este tradus în felul acesta
deoarece, deşi "blajin" este un termen biblic cu conotaţii pozitive, de multe ori el are şi conotaţii negative pentru noi.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, termenul de "blajin" este sinonim cu "slab". Isus Hristos a fost blajin. El a spus: "Luaţi
jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blajin (blând) şi smerit cu inima. Şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre." El a mai spus: "Ferice de cei blajini (blânzi), căci ei vor moşteni pământul." Aceasta este atitudinea pe
care apostolul Pavel o recomandă efesenilor şi nouă înşine.

În al treilea rând el vorbeşte despre răbdare. El spune că ar trebui să fim răbdători. Răbdători, mai presus de
orice, unii cu alţii şi cu cei din lumea aceasta. Problema cu răbdarea este că aceasta se obţine prin suferinţe şi nici unul
dintre noi nu dorim să plătim preţul acesta. Cu câţiva ani în urmă, un individ oarecum pios, probabil cu o pioşenie falsă,
a venit la un predicator şi i-a spus, aşa cum fac oamenii uneori: "O, domnule predicator, am atât de puţină răbdare." A
spus-o foarte smerit: "Am atât de puţină răbdare. M-aş bucura dacă v-aţi ruga pentru mine ca să pot avea răbdare." Iar
predicatorul i-a zis: "M-aş bucura să fac lucrul acesta. Am să mă rog pentru tine." Apoi şi-a plecat capul şi a început să
se roage: "O, Dumnezeule, Tatăl nostru, te rog trimite mari suferinţe în viaţa acestui frate." S-a ridicat o mână. "Staţi
puţin", a spus individul pios, "cred că nu m-aţi înţeles. Am spus că am nevoie de răbdare, nu de suferinţă." Predicatorul
i-a răspuns: "O, te-am înţeles foarte bine. Am înţeles că doreşti răbdare. Însă nu ai citit niciodată Romani 5:3? Romani
5:3 spune 'Ne bucurăm în necazurile noastre, ştiind că necazul aduce răbdare.' Prin ceea ce suferim învăţăm răbdarea.
Prin urmare, mă rog ca Dumnezeu să-ţi trimită mari suferinţe în viaţa ta." Cei mai mulţi dintre noi nu dorim să plătim
acest preţ. Şi cu toate acestea, iată-l pe Pavel spunând că noi trebuie să fim răbdători şi că aceasta este o importantă
caracteristică a vieţii noastre creştine.

Al patrulea lucru despre care vorbeşte Pavel este îngăduinţa unul faţă de altul în dragoste. Aceste virtuţi
despre care vorbim sunt toate strâns relaţionate. Traducerea lor ne arată mai clar lucrul acesta. Smeriţi şi blânzi, aceşti
doi termeni merg împreună. În ceea ce priveşte răbdarea, ai putea spune că răbdarea şi îngăduinţa unul faţă de altul în
dragoste sunt şi ele sinonime. Răbdarea este aproape acelaşi lucru cu îngăduinţa unul faţă de altul în dragoste, însă există
o uşoară diferenţă între cele două caracteristici. Atunci când vorbeşte despre răbdare, Pavel se referă la răbdare în toate
Page 74 of 150
lucrurile. Adică, răbdare cu toţi oamenii şi în orice circumstanţă. Atunci când apar situaţii grele în viaţa noastră trebuie
să fim răbdători, ştiind că Dumnezeu are un scop cu acea situaţie din viaţa noastră şi că-şi va împlini scopul la timpul
hotărât de El. Atunci când vorbeşte despre "îngăduinţa unul faţă de altul în dragoste", el vorbeşte despre răbdare, însă
vorbeşte despre răbdare în termenii relaţiei cu alţi creştini. Mă bucur că face lucrul acesta, deoarece uneori această
răbdare este cel mai greu de obţinut. Atunci când cultivatorului de orez chinez i se fura apa de către vecinul său, el ar fi
putut să spună: "Vedeţi, vecinul meu nu este creştin. Este neplăcut ceea ce-mi face însă de dragul mărturiei mele înaintea
lui, voi face ceea ce este bine." Ce faci atunci când un creştin se poartă cu tine în felul acesta? Spui: "Doamne, judecă-l!"?
Sau spui: "Probabil că nici măcar nu este creştin."? Iată-l pe Pavel spunând că dacă vrem să dovedim o viaţă creştină,
trebuie să fim răbdători cu acel frate pentru că, în mod cert, o asemenea răbdare a avut şi Dumnezeu cu noi. Trebuie să
suferim mult. Dacă Dumnezeu nu ar fi suferit mult pentru noi, nu ar mai fi existat creştinism. Însă pentru că Dumnezeu
a suferit mult pentru noi, trebuie să-L imităm prin modul în care trăim şi suferim mult pentru alţii.

Am ajuns şi la ultima caracteristică. În versetul 3: "Căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii."
Într-un sens toate caracteristicile amintite până acum conduc la acest verset. Şi, desigur, despre această ultimă
caracteristică va vorbi Pavel mai pe îndelete. El va începe să vorbească despre această unitate pe care o avem, începând
cu versetul al patrulea. Sunt două lucruri importante care trebuie spuse despre unitate. Primul lucru este acela că ea este
o unitate pe care Duhul Sfânt a dăruit-o deja Bisericii lui Isus Hristos. Noi nu trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să aşeze
unitatea. Dumnezeu ne-a dăruit deja unitatea. Despre aceasta vorbeşte Pavel în versetul patru: "Este un singur trup şi
este un singur Duh. Este o singură nădejde. Este un singur Domn. Este o singură credinţă. Este un singur botez. Este un
singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, Care este mai presus de toţi, Care lucrează prin toţi şi Care este în voi toţi."

Aceasta este temelia unităţii noastre şi este ceva ce avem deja. Este un lucru minunat. Şi totuşi, observaţi,
Pavel spune: "Străduiţi-vă să păstraţi această unitate!". Spunând aceasta, el afirmă clar al doilea lucru important care
trebuie spus cu privire la unitatea Bisericii. Anume, că este foarte uşor să deteriorezi şi să distrugi această unitate. Din
orice motiv. Uneori se întâmplă să existe o loialitate faţă de denominaţie, care este lipsită de echilibru. Alteori, există o
înţelegere greşită a unui adevăr creştin. Alteori există doar o dorinţă de a ocupa o poziţie şi a fi proeminent. Indiferent
din ce motiv, tensiunile apar în Trupul lui Hristos şi, aşa cum ştim din istorie, produc multe, multe diviziuni. Multe dintre
ele chiar fără noimă. Şi iată-l pe Pavel. El spune: "Ştiu că sunt probleme în ceea ce priveşte unitatea şi de aceea vă spun
să vă străduiţi să păstraţi unitatea Duhului Sfânt prin legătura păcii." Poate că spui: "Cum putem face lucrul acesta? Oare
sunt capabil de aşa ceva? Se va realiza?" Ei bine, putem. Şi se va realiza, dacă aceste caracteristici asupra cărora insistă
Pavel au, cu adevărat, în inima noastră locul pe care Dumnezeu îl doreşte. Se va realiza, dacă suntem smeriţi, complet
smeriţi. Şi dacă vom fi blânzi, răbdători şi dacă ne vom îngădui unii pe alţii în dragoste. În felul acesta planul lui
Dumnezeu se va împlini în mijlocul nostru. Iar acel mare corpus de doctrine pe care-l păstrăm în suflet va fi descoperit
înaintea tuturor celor care ne văd.

21. CONFLICTELE CREȘTINE ȘI COMUNIUNEA SFINȚILOR

EFESENI 4:4-6

În ziua de astăzi, prea puţini oameni sunt interesaţi de numerologia biblică şi aceasta, presupun, din pricina
faptului că în trecut importanţa ei a fost exagerată. Însă, oricum, în anii care au trecut, numerelor biblice li s-au acordat
o mare importanţă, fiind publicate o mulţime de studii foarte importante. Aşa cum spuneam, probabil (şi eu personal
cred că aşa a fost) că accentul pus pe numerologie în studiile biblice a fost exagerat. Cu toate acestea, este adevărat că
numerele poartă o semnificaţie în Scriptură şi uneori ele sunt folosite într-un mod care sugerează clar semnificaţia lor.
Cred că, în parte, acest lucru este adevărat şi în privinţa pasajului din Efeseni capitolul patru, pe care îl studiem acum.
Pavel începe să discute, în aceste versete, despre unitatea Bisericii. El ne oferă, în primele versete din capitolul patru,
care preced pasajul pe care îl studiem acum, un mic sumar al aplicării practice a doctrinei pe care a expus-o în primele
trei capitole. În aceste versete vorbeşte despre unitate, deoarece doreşte să se ocupe de acest subiect în prima jumătate
a capitolului. Introducând subiectul, acum îşi continuă disertaţia asupra unităţii Bisericii, făcând o prezentare în şapte
puncte a subiectului unităţii Bisericii. Este o singură frază şi cred că lucrul acesta este semnificativ. Însă cu greu putem
trece cu vederea faptul că repetarea termenului "un (o) singură" de şapte ori arată că Pavel ne prezintă subiectul în şapte
părţi. Dacă cifra şapte este numărul care în Biblie reprezintă perfecţiunea, lucru care este adevărat, atunci înseamnă că
Pavel vorbeşte aici, într-un mod stilizat, despre perfecţiunea unităţii pe care o are Biserica lui Isus Hristos.

Page 75 of 150
 “Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre;
un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez şi un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de
toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”

Este interesant şi faptul că Pavel foloseşte cuvântul "toţi" de patru ori. Iar dacă cifra 4 se referă la creaţie,
atunci Pavel ar putea sugera o perfecţiune a tuturor lucrurilor în uniune cu Creatorul. În orice caz, apostolul Pavel
vorbeşte aici despre unitate şi în fiecare din aceste şapte puncte el oferă un argument pe baza căruia membrii bisericii
din Efes, şi de pretutindeni, ar trebui să realizeze ceea ce el tocmai afirmase în versetul trei. Adică, argumentând cu
aceste puncte, el vrea să spună că toţi creştinii ar trebui să se străduiască să păstreze unitatea Duhului, prin legătura
păcii.

Primul lucru despre care vorbeşte este un singur trup. El vorbeşte în felul acesta, fără nici o îndoială, cu mare
înţelepciune precum şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, deoarece tipul de unitate despre care este pe cale să vorbească este
simbolizat cel mai bine prin imaginea trupului. El nu vorbeşte despre Biserică prezentând-o ca o maşină alcătuită din
componente, din părţi care se pot schimba, mai mult sau mai puţin, şi care se raportează la întreg într-un mod mecanic.
Nu aceasta este imaginea pe care o prezintă. Un trup este ceva care se dezvoltă. Se dezvoltă dintr-o celulă mică şi toate
părţile trupului au o relaţie cu celelalte părţi. Şi din pricina aceasta trebuie să păstraţi această unitate vizibilă înaintea
voastră şi înaintea lumii.

În al doilea rând, vorbeşte despre un singur Duh. Acest cuvânt este scris cu majusculă în majoritatea
versiunilor Bibliei, şi pe bună dreptate. Uneori când este folosit acest cuvânt "Duh", el se referă la ceea ce am numi duhul
omului sau al lucrurilor. Această uzanţă este una validă însă nu în cazul pasajului pe care îl studiem. Pavel nu spune că
sunteţi cu toţii una în duh în sensul că sunteţi una în entuziasmul vostru, în scopurile pe care le aveţi sau în acele lucruri
care formează ceea ce numim camaraderie. El spune că voi sunteţi una din pricina lucrării unui singur Duh Sfânt.

Atunci când începe să discute despre acest lucru el ne atrage atenţia, în cazul în care nu mai reflectăm la
aceasta, asupra a ceea ce Însuşi Duhul Sfânt a făcut la convertirea noastră. Uneori când auzim mărturii ale modului în
care oamenii au venit la credinţă, aceştia se concentrează asupra a ceea ce este deosebit în experienţa lor spirituală. Iar
noi, auzindu-i, suntem tentaţi să credem (lucru care este adevărat) că există o largă şi foarte emoţionantă varietate în
trupul poporului lui Dumnezeu. Însă atunci când Pavel spune aici că nu este numai un singur trup, ci şi un singur Duh,
lucrul asupra căruia ne atrage, fără îndoială, atenţia este la modul în care Duhul Sfânt lucrează, spiritual, în
vieţile tuturorcelor care au venit la credinţa în Isus Hristos. Putem vorbi despre deosebiri în ceea ce priveşte
particularităţile convertirii noastre însă atunci când începem să vorbim despre ce a făcut Duhul Sfânt, despre ce a făcut
Dumnezeu Duhul Sfânt în inimile noastre, aducându-ne la credinţa în Hristos, atunci toate experienţele noastre sunt
identice.

Există, în această experienţă, o deşteptare vizavi de păcat prin care suntem conştienţi că nimic nu este în
regulă între noi şi Dumnezeu, că Îi călcăm Legea şi suntem ostili caracterului Său sfânt şi că ne aflăm sub mânia Sa.
Există apoi lucrarea regenerării prin care Dumnezeu, printr-un mod supranatural, aşează viaţa nouă a lui Hristos în
inimile noastre astfel încât lucrurile se schimbă iar noi nu mai suntem cei care am fost înainte. Apoi mai există lucrarea
credinţei, care urmează celor pe care le-am prezentat mai înainte, fiind o roadă a Duhului. Aceasta deoarece, după ce am
fost aduşi la viaţă în Hristos, după ce am înţeles ce a făcut El pe cruce pentru mântuirea noastră, suntem conduşi de
acelaşi Duh Sfânt să ne punem încrederea în El. Spunem: "Da! El este Mântuitorul! El este Cel în care doresc să-mi pun
încrederea!" Apoi urmează lucrarea Duhului Sfânt de sfinţire. Iar sfinţirea este aceeaşi în sensul că ce face Duhul Sfânt
într-unul, face şi în celălalt. Ni se vorbeşte în Epistola către Galateni despre roada Duhului care este dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Aceste lucruri le
realizează Duhul Sfânt în noi toţi.

Observaţi prin urmare, că atunci când începem să gândim (aşa cum şi trebuie) aşa cum Pavel ar dori, vizavi
de ceea ce ne scrie aici despre unitatea Bisericii, ne mirăm că indiferent de mediul din care provenim, indiferent de
modul în care l-am cunoscut pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, singurul Duh Sfânt al lui Dumnezeu, a realizat în fiecare din
vieţile noastre ceea ce ne uneşte în credinţa noastră creştină.

Al treilea lucru despre care vorbeşte Pavel este speranţa noastră. O singură speranţă la care am fost chemaţi.
Speranţa este un cuvânt care a suferit schimbări în limba engleză, astfel că astăzi el nu mai înseamnă chiar acelaşi lucru
care a însemnat în vechime, atunci când a fost folosit pentru a transmite ideea din Noul Testament. Astăzi, speranţă
înseamnă de obicei ceva nesigur, ceva după care sperăm, probabil plini de dorinţă, probabil neaşteptându-ne cu adevărat
să-l primim. Cu siguranţă sugerează ceva care nu este stabil sau sigur. Nu sensul acesta este însă implicat în ideea biblică.
Dacă ai fost vreodată la un serviciu de înmormântare ştii că există un moment în acest serviciu în care se discută despre
siguranţa şi speranţa noastră sigură în învierea morţilor. Siguranţă şi speranţă sigură - aceasta este ideea biblică. Este
ceva de viitor, este adevărat, însă nu este ceva nesigur doar pentru că la acel moment nu este în mâinile noastre.

Page 76 of 150
Probabil te întrebi, la acest punct, de ce vorbeşte Pavel despre speranţă ca despre ceva ce uneşte Biserica lui Isus Hristos?
De fapt, atunci când începem să ne gândim la viitor şi la modul în care vor avea loc evenimentele viitoare, nu-i aşa că cel
mai adesea ideile cu privire la viitor sunt cele care divizează Biserica mai degrabă decât să o unească? Sunt oameni care
cred că va fi un mileniu şi alţii care cred că nu va fi nici un mileniu; sunt oameni care cred că Hristos va veni înainte de
mileniu şi alţii care cred că Hristos va veni după mileniu. Iar când vine vorba despre tribulaţie (suferinţă) lucrurile devin
chiar mai dificile. Avem pre-tribulaţionişti, post-tribulaţionişti şi cei care se situează cu ideile undeva la mijloc. Lucrurile
sunt foarte, foarte complicate. Ai putea împărţi întreaga Biserică a lui Isus Hristos pe baza acestor concepţii escatologice
şi mulţi oameni fac lucrul acesta. Aceşti oameni au făcut din aceste concepţii escatologice chiar un test pentru cei care
vor să intre în comuniune cu ei. Cum ar putea Pavel, în acest context, să vorbească despre speranţa creştină?

Pavel nu vorbeşte, desigur, despre aceste detalii ale escatologiei (doctrina despre lucrurile de pe urmă) care,
pe parcursul istoriei Bisericii, au ajuns să dividă mari grupări ale Bisericii Creştine. Mai degrabă Pavel vorbeşte despre
acele lucruri cu care suntem cu toţii de acord, despre care el ne învaţă şi pe care trebuie să le păstrăm în minte trăindu-
ne viaţa creştină. Pavel spune nu numai că este un singur trup şi un singur Duh, ci şi că este o singură speranţă. Adică,
el vrea să spună că Isus Hristos va veni din nou, că va fi o înviere a trupului, că Isus ne pregăteşte un loc în ceruri tuturor
acelora care-L cunosc şi că ne vom petrece eternitatea împreună cu El. Acesta este lucrul în care sperăm. Iar dacă sperăm
în acest lucru, atunci toţi care suntem membri ai trupului lui Hristos, toţi care am experimentat lucrarea Duhului Sfânt,
lucrarea regenerării, a credinţei şi a sfinţirii, toţi vom fi într-o zi acolo în jurul tronului harului. Acest lucru ar trebui să
fie un generator puternic care să producă unitate acum.

Dacă într-o bună zi vom sta în prezenţa Dumnezeului Atotputernic, privind Faţa lui Isus Hristos, Domnul
Bisericii; dacă într-o bună zi vom sta acolo umăr la umăr cu oameni din alte denominaţiuni, din alte naţiuni, din alte
rase şi care au avut parte de alte experienţe; dacă în acea zi toate acele lucruri care ne-au divizat vor păli, acest fapt ar
trebui, cu siguranţă, să influenţeze modul în care ne raportăm acum la divizările care sunt între noi. Şi, în timp ce nu
vom renunţa la lucrurile pe care noi le credem importante şi nu ne vom abandona înţelegerea corectă a doctrinei, pe
care credem că Dumnezeu ne-a dat-o, vom fi totuşi liberi să trecem dincolo de bariera denominaţională sau alte bariere
pentru a da mâna cu cei care sunt ca noi - practicanţi ai credinţei în Hristos şi dornici de a-L sluji pe El. Cred că sunt
două tipuri de oameni în lume: oameni care fac deosebiri, împărţind lumea în două tipuri de oameni, şi oameni care nu
fac aceste deosebiri. Cei care împart lumea în felul acesta spun că noi trebuie să conservăm credinţa iar acest lucru
înseamnă că trebuie să ridicăm barierele cât putem de sus. Alţii, printre care mă aflu şi eu, spun ceva în felul următor:
"Aceasta este ceea ce cred însă acolo unde se află alţi oameni care se încred în Hristos noi trebuie să lăsăm barierele cât
putem mai jos şi să demonstrăm că suntem într-adevăr una în Duhul şi Domnul nostru." În felul acesta ajungem şi la
următorul punct.

Pavel a spus în versetul patru: "Este un singur trup, un singur Duh şi o singură speranţă ..." Aceste trei
concepte parcă merg împreună, nu-i aşa? Altoirea noastră în trup şi darul speranţei este o lucrare realizată de Duhul
Sfânt. Versetul cinci introduce un alt set de trei concepte: "Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez ..."
Aceste concepte sunt adunate toate în jurul Domnului, nu-i aşa? La fel cum celelalte sunt adunate în jurul Duhului Sfânt.

"Un singur Domn". Auzindu-i pe oameni vorbind despre Biserica lui Isus Hristos ai putea crede că există mai
mulţi Domni. Cineva spune: "Eu îl urmez pe un Isus care mă determină să fac anumite lucruri pe care tu nu le faci."
Altcineva ar spune: "Ei bine, eu nu-l urmez pe acel Isus. Eu îl urmez pe un Isus care mă determină să fac nişte lucruri
deosebite de cele pe care le faci tu." În felul acesta procedează oamenii. Însă nu există mai mulţi Domni. Există un singur
Domn şi Acesta este Domnul Isus Hristos. Iar dacă Îl urmăm cu adevărat, dacă acceptăm cu adevărat ceea ce El face,
atunci trebuie să existe în noi o putere care să ne atragă la a fi împreună.

Unul dintre pastorii din trecut ai acestei biserici (biserica în care a fost ţinută această prelegere, n.tr.), John D.
McNeil (un mare predicator şi evanghelist scoţian), pastor al acestei biserici timp de numai doi ani de zile, prin anii '20,
se folosea uneori de o conversaţie imaginară care ar fi avut loc între un om care s-a născut orb şi a cărui poveste ne este
relatată în Ioan 9 şi un alt orb care a fost vindecat de Isus şi a cărui poveste ne este relatată în Marcu 8. Deosebirea dintre
cele două relatări este aceea că în Ioan 9 Isus îl vindecă pe orb scuipând pe pământ, făcând noroi şi ungând cu acesta
ochii omului, după care îi spune: "Du-te de te spală în bazinul Siloamului!". Nu la fel s-a întâmplat în cazul orbului din
Evanghelia după Marcu. Iar McNeil şi-i imagina pe aceşti doi orbi întâlnindu-se şi discutând despre cum i-a vindecat
Isus. Omul care a fost vindecat fără ca Isus să fi folosit salivă îşi spune povestea şi apoi urmează să-şi spună povestea cel
care a fost vindecat cu salivă. Acesta îi spune însă celuilalt: "Ai omis partea în care Isus scuipă pe pământ, face noroi şi
îl pune pe ochii tăi." Celălalt însă îi răspunde: "Nu ştiu nimic despre scuipat, praf şi noroi." Omul din Ioan 9 îi spune:
"Trebuie să se fi întâmplat cum ţi-am spus deoarece acesta este modul în care Isus le dă oamenilor vederea. Tu trebuie
să ştii lucrul acesta. Probabil ai uitat doar că Isus a scuipat pe pământ, a făcut noroi, l-a pus pe ochii tăi şi apoi te-a trimis
să te speli în bazinul Siloamului." "O, nu", spune celălalt, "El nu a procedat în felul acesta cu mine. El doar a vorbit iar
eu mi-am primit vederea." Însă omul din Ioan, ferm în părerea sa, îi spune: "Nu este adevărat. Isus vindecă numai cu

Page 77 of 150
noroi. Iar dacă nu ai avut acea experienţă, fratele meu, atunci eu încep să am îndoieli asupra vederii tale." Şi aşa a luat
fiinţă, în primii ani ai Bisericii, mişcarea Noroioşilor şi cea a Anti-noroioşilor (este bineînţeles o glumă).

Două diviziuni. Ceea ce se întâmplă, observaţi, este că ne fixăm ochii mai mult asupra modului în care lucrează
Dumnezeu decât asupra Dumnezeului care lucrează. Cred că există justificări pentru multe diviziuni. Cu siguranţă
deosebirile în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor sunt cauzate de faptul că suntem păcătoşi şi vedem neclar şi niciodată
nu vom ajunge să vedem în acelaşi fel toate lucrurile. Însă când aceste diviziuni ajung să îi împartă pe creştini în mod
radical, atunci adevărul nu este că noi înţelegem prea bine doctrinele creştine, ci că nu le înţelegem prea bine. Adevărul
este că exagerăm importanţa a ceea ce credem noi. Adevărul este că eşuăm în a recunoaşte că aşa cum este un singur
trup, un singur Duh şi o singură speranţă, tot aşa este un singur Domn, iar noi suntem slujitorii Săi, dacă într-adevăr
am fost aduşi la viaţă prin Duhul Său şi aduşi în Biserică, care este trupul Lui.

Pavel merge mai departe. Nu numai un singur Domn, ci şi o singură credinţă. Termenul "credinţă", aşa cum
apare în scrierile lui Pavel, poate fi folosit în sens obiectiv sau subiectiv. În sens subiectiv el se referă la experienţa
noastră. Cu toţii experimentăm credinţa. Nu există mântuire fără credinţă. Acest lucru este adevărat, desigur, însă cred
că nu la acest sens se referă cuvântul aici. Cuvântul "credinţă" mai este folosit şi în sens obiectiv. Acest sens se referă la
conţinutul a ceea ce credem sau în care ne punem încrederea. Adică, Evanghelia. Cred că despre asta vorbeşte Pavel aici.
El susţine acest lucru deoarece, aşa cum avem un singur Domn, tot aşa trebuie să avem şi o singură credinţă. Adică noi
nu înţelegem în mod diferit doctrinele care alcătuiesc esenţa Evangheliei. Noi credem că Dumnezeul Atotputernic Şi-a
trimis Fiul, pe Domnul Isus Hristos, să devină ca noi, un om, pentru a muri pe cruce pentru mântuirea noastră. Iar
mântuirea noastră este prin credinţa în lucrarea Sa, nu prin ceva ce putem noi face, ci prin credinţa în moartea Lui
pentru noi. Astfel, păcatele noastre Îi sunt imputate Lui şi pedepsite în Hristos prin moartea Sa, iar dreptatea Lui ne este
imputată nou, putând astfel să stăm înaintea lui Dumnezeu îmbrăcaţi cu ceea ce este Isus Hristos şi nu cu ceea ce suntem
noi.

Această singură evanghelie este lucrul care uneşte poporul creştin dincolo de orice barieră de timp, de
naţionalitate, rasă, sex şi de orice alt fel ne-am putea imagina. Aş merge chiar mai departe. Uneori accentuăm atât de
mult deosebirile particulare dintre noi încât trecem cu vederea faptul că, chiar şi între creştinii care sunt cei mai bătăioşi
în atitudinea lor faţă de ceilalţi creştini, există un puternic consens în ceea ce priveşte doctrinele esenţiale. O, presupun
că pot exista diviziuni bazate pe diferitele forme de botez şi pe modul în care este înţeleasă organizarea bisericii deoarece,
dacă vrei să organizezi o biserică, nu poţi avea doar două moduri de a o organiza. Cred că aceste lucruri sunt inevitabile
însă ele sunt de o importanţă minoră comparativ cu marile doctrine pe care le practicăm cu toţii. Dacă avem o singură
credinţă, atunci datoria noastră este de a ne ridica şi a depune, umăr la umăr, împreună, o mărturie unitară a lucrării
lui Dumnezeu realizată în Hristos.

Un singur botez. Botezul a divizat bisericile. Prin urmare este interesant că Pavel îl include aici. Evident că
Pavel nu discută despre modul în care se realizează botezul, fie că este prin stropire, modul preferat de presbiterieni, fie
că este prin scufundare, singurul mod acceptat de baptişti. Observaţi, nu modul în care se realizează botezul este în
mintea lui Pavel, ci semnificaţia botezului, care este identificarea publică cu Isus Hristos. Aceasta este ideea unificatoare.
Fratele meu, ai fost botezat? Sora mea, ai fost botezată? Nu mă interesează cum ai fost botezat. Nu mă interesează dacă
ai fost botezat în clădirea unei biserici sau într-un râu, dacă s-a folosit mai puţină sau mai multă apă. Te-ai identificat
public cu Isus Hristos? Dacă aşa stau lucrurile, atunci înaintea lumii noi suntem identificaţi cu Isus Hristos. Cum de am
ajuns să exagerăm atât de mult lucrurile încât să ne luptăm pentru aceste neînsemnate diferenţe?

Ajungem la versetul 6 şi aici avem al şaptelea punct, ultimul. Primele trei au fost centrate în jurul Duhului
Sfânt. Următoarele trei au fost centrate în jurul lui Isus Hristos, Fiul. A treia categorie se referă la Tatăl, prima Persoană
din Trinitate. "Dumnezeu şi Tată al tuturor. Un singur Dumnezeu care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi
şi care este în voi toţi."

Când Pavel spune: "este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin
toţi şi care este în voi toţi", el vrea să spună că orice părere ai avea despre Biserică, ea este Biserica lui Dumnezeu. Este
poporul lui Dumnezeu. Este lucrarea lui Dumnezeu şi fiinţează pentru gloria lui Dumnezeu. Prin urmare, ţineţi minte
lucrul acesta. Aceasta să fie viziunea voastră. Iar dacă aceasta este viziunea voastră, nu va fi dificil pentru voi să păstraţi
şi să arătaţi unitatea pe care Dumnezeu Însuşi a realizat-o deja prin experienţa noastră comună ca trup al lui Hristos.

Să ne rugăm:

O, Tatăl nostru, citim versete ca acestea şi suntem, în acelaşi timp, învioraţi şi mâhniţi. Vedem gloria Bisericii
în faptul că Tu ai întemeiat-o şi suntem, de asemenea, mâhniţi. Nu doar pentru diviziunile care există, şi care sunt o pricină
de mâhnire, ci pentru rolul pe care-l avem noi înşine în producerea şi menţinerea acestor diviziuni, prin faptul că acordăm
o importanţă şi o semnificaţie exagerată propriilor noastre convingeri, dispreţuindu-i pe ceilalţi care sunt în mod egal cu
noi membri ai Bisericii sfinte şi apostolice. Tată, iartă-ne pentru aceasta. Nu putem, în vremea noastră şi prin propria
Page 78 of 150
noastră putere, să dăm la o parte diviziunile care nu sunt bune şi care se văd în lume însă putem cu siguranţă, prin harul
Tău, să nu mai producem alte diviziuni. Şi poate, tot prin harul Tău, să începem să surpăm unele dintre zidurile care nu
au nici un sens. Dă-ne, te rugăm, harul de a face acest lucru, nu pentru meritele noastre, ci pentru meritele lui Isus, Domnul
nostru. Amin.

22. SCOPUL DARURILOR SPIRITUALE

EFESENI 4:7-10

Studiem capitolul al patrulea din Epistola către Efeseni, capitol în care apostolul Pavel se străduieşte să
accentueze importanţa unităţii Bisericii lui Isus Hristos. Însă această unitate este de o natură cu totul specială. Este o
unitate care, în acelaşi timp, oferă libertatea unei mari şi extraordinare diversităţi. Mă întreb oare la ce vă gândiţi atunci
când auziţi acest cuvânt, "unitate"? Unii oameni, atunci când se gândesc la unitate, se gândesc la ea ca la o uniune
organizaţională sau ca la o structură. Cred că ideea aceasta se află în minţile majorităţii celor implicaţi în Mişcarea
Ecumenică (mişcare care se ocupă cu promovarea unităţii între biserici sau religii). Acestora le-ar plăcea să vadă Biserica
lui Isus Hristos devenind o singură organizaţie în care toate părţile individuale care o compun se relaţionează unele la
altele în cadrul unei structuri definite prin responsabilitate, autoritate şi disciplină, având drept cap o singură persoană,
probabil pe Pontiful roman. Deci, unii percep unitatea în felul acesta. Alţii, atunci când se gândesc la unitate, au în minte
conceptul de conformitate. Adică genul de unitate în care, dat fiind că vorbim despre Biserică, fiecare creştin este la fel
ca oricare alt creştin. Ei seamănă între ei, gândesc la fel şi vorbesc la fel. Cred că ar fi tare plictisitoare o astfel de biserică.

Din fericire, nu acesta este genul de unitate despre care vorbeşte Noul Testament. Noul Testament prezintă
un model diferit de unitate, despre care apostolul Pavel vorbeşte aici. El insistă, fără nici o îndoială, asupra unităţii -
asupra genului de lucruri pe care toţi creştinii le au în comun, în termenii relaţiei lor cu Hristos şi a experimentării
harului Său. El a vorbit despre aceste lucruri în versetele pe care noi le-am studiat deja. În versetele de la patru la şase
el spune: "este un singur trup şi un singur Duh, o singură speranţă, un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez,
un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, Care este mai presus de toţi, Care lucrează prin toţi şi Care este în toţi." Cu greu
aţi putea sublinia mai mult importanţa unităţii decât o face Pavel în aceste versete. Mai mult, imediat ce a vorbit despre
acele lucruri pe care toţi creştinii le au în comun, el a spus mai departe: "Dar fiecăruia dintre noi ne-a fost dat harul în
conformitate cu măsura pe care a hotărât-o Hristos." Iar mai departe el spune: "El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii
profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători". Observaţi contrastul? Contrastul este între acest cuvânt "toţi",
pe de-o parte, şi cuvântul "fiecare" sau "unii", pe de altă parte. Cu toţii avem o experienţă comună a harului lui
Dumnezeu, însă unora ni s-a dat un dar sau o funcţie iar altora cu totul alt dar sau funcţie.

Sigur că nu numai în Efeseni găsim această idee. O mai găsim şi în 1 Corinteni şi în Romani. În 1 Corinteni 12,
versetele 4-6, Pavel spune, combinând ideile: "Există o diversitate de daruri, dar este acelaşi Duh. Există o diversitate de
posibilităţi de slujire, dar este acelaşi Domn. Există, de asemenea, o diversitate de lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu - Cel
care face ca toate acestea să lucreze în fiecare." Iar apoi, în versetul 11, după un scurt pasaj în care enumeră câteva dintre
daruri, aşa cum o face şi aici, în Efeseni 4:6, el spune: "Toate acestea sunt făcute de unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia,
individual, aşa cum vrea." Iar în Romani 12 citim următorul lucru: "aşa cum într-un trup avem multe mădulare şi nu
toate au aceeaşi funcţie, tot astfel şi noi, care suntem mulţi, suntem un singur trup în Hristos, iar în mod individual ne
suntem mădulare unii altora. Avem diferite daruri, în conformitate cu harul care ne-a fost dat."

Modelul unităţii Bisericii pe care ni-l înfăţişează aceste texte, precum şi altele, nu este, aşa cum spuneam, unul
organizaţional sau guvernamental. Nu este nici unul manufacturist, în care toate lucrurile sunt produse pe bandă rulantă,
să fie exact la fel. Dimpotrivă, este modelul unui trup. Un trup care este una în sensul unui întreg organic însă care are
totuşi, în acelaşi timp, multe părţi diferite, fiecare îndeplinindu-şi sarcina însă fiecare având o contribuţie necesară la
sănătatea şi buna funcţionare a întregului. Fără a avea o experienţă comună, fără a fi un singur trup, fără a avea o singură
credinţă, un singur Domn, un singur botez, un singur Dumnezeu, nu ar mai fi Biserică. În acelaşi timp însă, fără
diversitatea darurilor, acest trup ar fi bolnav şi, după cum am mai sugerat, părtăşia ar fi, într-adevăr, ceva plictisitor şi
descurajator.

Acest lucru avem nevoie să-l studiem în această secţiune din Efeseni. Mulţi comentatori sunt de părere că
aceste versete, începând cu versetul 7, sunt centrul cărţii. Deoarece, dacă este adevărat că Epistola către Efeseni tratează
în special subiectul Bisericii, despre cum a luat fiinţă Biserica, despre ce este Biserica şi cum funcţionează, atunci aceste

Page 79 of 150
versete sunt cruciale deoarece ele ne spun cum a împărţit Domnul Isus Hristos darurile în Biserică şi cum le
administrează. Aceste versete ne spun foarte mult despre darurile spirituale. Ne spun de unde vin aceste daruri. Ne spun,
într-o oarecare măsură, ce sunt şi, de aici, cum funcţionează. Iar mai presus de toate, ne spun care este scopul pentru
care Domnul Isus Hristos le-a dat.

Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este acela că darurile sunt de la Hristos şi că El le-a dăruit tuturor.
Acest lucru înseamnă că fiecare creştin are cel puţin un dar. Dat fiind că Pavel citează aici, în versetul 8, din Psalmul 68,
este foarte clar ce are în minte atunci când vorbeşte despre suirea lui Hristos în înălţimi şi despre faptul că a dat daruri
oamenilor. Acest Psalm 68 este un psalm triumfal în care Dumnezeu este înfăţişat ca suindu-se la tronul Său în Ierusalim
şi primind acolo, aşezat pe tronul Său, omagii şi daruri din partea oamenilor. Este interesant că Pavel ia acest psalm şi
I-l aplică lui Isus. Acest fapt conţine un adevăr intrinsec, deoarece dacă Pavel poate lua un psalm care în mod evident
vorbeşte despre Iehova, despre Dumnezeul Atotputernic, şi I-l aplică lui Isus, el spune, de fapt, în termeni lipsiţi de
echivoc, că Isus Hristos este divin. Acesta este un adevăr intrinsec. Însă motivul de căpătâi pentru care Pavel apelează la
acest psalm nu este acela de a afirma divinitatea lui Hristos, pe care el oricum o afirmă, ci mai degrabă de a spune că
psalmul ilustrează modul în care Isus Hristos S-a înălţat la cer de unde a dăruit daruri Bisericii. Asemenea unui cuceritor
care a repurtat victorii în urma luptelor, care a adunat prada de război de la inamicii pe care i-a învins şi apoi a împărţit-
o oamenilor săi, aşa a făcut Domnul Isus Hristos, biruind domniile şi stăpânirile şi dăruind cu generozitate daruri
poporului Său.

Câteva lucruri ar trebui spuse aici, doar câteva puncte, înainte de a trece mai departe. Mai întâi, dacă Domnul
Isus Hristos este Acela care oferă darurile atunci, în mod evident şi mai presus de orice, darurile trebuie folosite pentru
a îndeplini scopul pentru care El le-a oferit şi nu pentru construirea unei reputaţii sau pentru a-l urma pe careva care
are aceste daruri. Unele daruri chiar că nu se potrivesc cu acest aspect. Unele daruri ţin de o slujire smerită, de o poziţie
care nu atrage atenţia şi care este greu de observat. În schimb altele sunt mai publice prin natura lor şi tind să atragă
atenţia oamenilor. Cel care are un astfel de dar este într-un mare pericol de a-şi folosi darul pentru a atrage atenţia
asupra lui însuşi. Nu în felul acesta trebuie folosite darurile. Darurile sunt dăruite pentru a sluji intereselor lui Hristos,
nu prestigiul nostru. Iar una din căile prin care trebuie să ne măsurăm eficienţa în slujirea lui Hristos este să vedem dacă
ceea ce facem contribuie cu adevărat la scopul pe care spune Pavel că l-a intenţionat Isus Însuşi atunci când a împărţit
darurile.

Al doilea lucru demn de observat aici este că Isus a oferit aceste daruri, numite uneori darurile Duhului Sfânt,
pentru a folosi cuvântul apostolului Pavel, "tuturor" sau "fiecăruia". Acest lucru înseamnă că fiecare are un dar şi că
fiecare trebuie să-l folosească iar dacă în Biserică nu-şi folosesc toţi darul - dacă sunt oameni pretutindeni care nu
folosesc ceea ce Dumnezeu le-a dat să folosească - atunci Biserica, drept rezultat, este slăbită. Ceea ce descrie Pavel aici
nu este o situaţie în care clericii fac toată lucrarea în biserică. Dimpotrivă, cei care au rolul de apostoli sau profeţi, de
evanghelişti, de păstori sau învăţători, lucrurile pe care el le-a menţionat, aceştia au aceste daruri cu scopul de a echipa
poporul pentru lucrare. Aceasta înseamnă că oamenii din biserică sunt lucrătorii iar cei ce sunt echipaţi să înveţe trebuie
să fie slujitorii lor în pregătirea lor pentru acest rol.

A doua parte a pasajului se ocupă chiar de daruri. Este important, cred, să spunem că aceasta nu este o listă
exhaustivă. În Noul Testament, în scrierile lui Pavel, şi de asemenea în prima epistolă a lui Petru, sunt cinci pasaje diferite
care enumeră darurile spirituale. Efeseni 4:11 este una dintre aceste liste cu daruri. 1 Corinteni 12:8-10 este alta. Puţin
mai departe, în acelaşi capitol 12 din 1 Corinteni, versetele 28-30 conţin o altă listă. Romani 12, versetele 6-8 conţin o
altă listă. Apoi avem şi 1 Petru 4:11. Listele se deosebesc între ele. Cea mai scurtă dintre ele este 1 Petru 4:11, care nu
menţionează decât două daruri. Cea mai lungă dintre liste este cea din 1 Corinteni. Fiecare din cele două pasaje din
capitolul 12 conţine o listă de nouă daruri, care nu sunt identice. Dacă pui împreună listele cu daruri obţii probabil
nouăsprezece sau douăzeci de daruri diferite. Însă este dificil să fim exacţi cu privire la numărul lor, deoarece unele se
pot suprapune. Poate fi vorba, în unele cazuri, de acelaşi dar, folosindu-se doar un termen diferit pentru el. În orice caz,
faptul că listele diferă indică probabil faptul că nici una nu este intenţionată a fi exhaustivă. Isus oferă acele daruri care
sunt necesare sănătăţii Bisericii. Este de înţeles că, în timp ce unele daruri sunt absolut esenţiale şi sunt prezente în
întreaga istorie a Bisericii, altele sunt daruri specifice dăruite de Hristosul înălţat să împlinească unele nevoi specifice,
de natură temporară, ale Bisericii.

Întorcându-ne la lista pe care o avem în Efeseni, găsim cinci daruri. Avem apostoli şi profeţi, evanghelişti,
pastori şi învăţători, deşi ultimele două daruri pot merge împreună. Cred că merită să cugetăm asupra lor. Le-am luat
pe primele două, apostoli şi profeţi, împreună deoarece cred că Pavel vorbeşte despre nişte daruri care au fost dăruite
Bisericii în primele ei zile şi care nu mai sunt prezente astăzi, deşi efectul lor mai este simţit între noi. Îmi dau seama,
citind multe comentarii biblice, că sunt mulţi comentatori care doresc să accentueze aplicarea lor în zilele noastre. Ei
vorbesc despre apostoli ca fiind receptorii şi purtătorii aleşi de Hristos ai noii revelaţii care este încorporată în Noul
Testament. Iar despre profeţi ca fiind aceia care au auzit vocea lui Dumnezeu şi au redat întocmai cuvintele Duhului
Sfânt în primele zile ale Bisericii. Însă ei mai spun: "Există un sens în care aceste daruri continuă să fie prezente şi astăzi.
Page 80 of 150
Cu siguranţă termenul de apostol nu este întotdeauna restricţionat la acel grup limitat de bărbaţi aleşi de Isus Hristos.
Oricine merge undeva şi duce cu sine un mesaj este un apostol. Iar termenul de profet, în timp ce are de-a face cu
primirea unui cuvânt special din partea lui Dumnezeu, cu toate acestea, se poate referi şi la oricine care proclamă
cuvântul lui Dumnezeu în mod clar." Este adevărat, şi în sensul acesta putem spune că mai sunt şi astăzi apostoli şi
profeţi.

Cu toate acestea eu cred, în contextul acestei epistole, că Pavel nu gândeşte în felul acesta când vorbeşte despre
aceste daruri. El vorbeşte aici la timpul trecut. Şi, vorbind la trecut, eu cred că el vrea să spună că în acele zile timpurii
ale Bisericii Dumnezeu a dăruit exact ceea ce Biserica avea nevoie, în persoana apostolilor şi profeţilor care, călăuziţi de
Duhul Sfânt, ne-au oferit Noul Testament. Acesta a fost învăţătura fundamentală a Bisericii. Aceste daruri sunt pietrele
de temelie pe care este construit restul templului. Astfel, în timp ce este adevărat că nu mai avem astăzi printre noi
apostoli şi profeţi, ne bucurăm de beneficiile slujirii lor care sunt încă cu noi pe paginile Noului Testament, care este
comparativ, în sensul acesta, cu Vechiul Testament.

Atunci când ajungem la cel de-al treilea dar, darul de evanghelist, avem de-a face cu ceva cu totul diferit. Acest
dar în mod clar nu este restricţionat la vreo perioadă specifică din trecutul Bisericii. Dimpotrivă, este un dar care trebuie
să fie prezent în orice perioadă a Bisericii. Şi săracă este perioada din istoria Bisericii în care există puţini care să aibă
acest dar. Un evanghelist este o persoană echipată în mod special pentru a comunica esenţa Evangheliei, anume lucrarea
lui Isus Hristos, Mântuitorul, care a murit pentru păcatele oamenilor, chemându-i la o credinţă personală în El. Billy
Graham, într-una din cărţile sale, comentând natura unui evanghelist, observă că în întreaga Biblie numai o singură
persoană este identificată ca fiind un evanghelist iar această persoană este Filip, evanghelistul. Billy Graham arată că
acesta nu a fost ceea ce am putea numi un cleric ordinat. Sigur nu a fost un apostol; era un diacon. Acest lucru mă face
să cred că acest dar de evanghelist nu este unul care aparţine în mod special clerului sau vreunei funcţii care necesită un
oarecare tip oficial de ordinare. Aş spune mai degrabă, cel puţin din propria mea experienţă, că cel mai adesea lucrurile
stau cu totul altfel. Am cunoscut destul de mulţi oameni în decursul anilor de slujire, oameni care aveau ceea ce am numi
darul evanghelizării. Sunt doar nişte membri ai bisericii foarte bine echipaţi pentru a împărtăşi Evanghelia cu alţii. Toţi
cei pe care i-am cunoscut cu darul acesta nu erau ordinaţi. Ceea ce încerc să scot în evidenţă este că acesta este un dar
care-i priveşte în mod special pe laici. Lucrarea de evanghelizare este parte a lucrării Bisericii lui Hristos.

Într-un fel, cu toţii suntem evanghelişti. Domnul Isus Hristos ne-a spus să mergem în toată lumea şi să
predicăm Evanghelia la orice făptură iar aceasta se numeşte evanghelism. Însă în cazul de faţă, în care Pavel vorbeşte
despre daruri, este evident că unii creştini sunt, în mod special, echipaţi pentru această lucrare.

Am ajuns în cele din urmă la pastori şi învăţători. Poate fi vorba despre două lucruri separate sau, din ceea ce
ne arată construcţia propoziţiei în limba greacă, poate fi vorba de unul şi acelaşi lucru. Dacă ar fi să traducem ca un
singur termen, am pune o cratimă şi am avea darul de păstor-învăţător. Acest dar aparţine celor pe care-i numim clerici.
Termenul de "păstor" se referă la cel care îngrijeşte de oi, la cel care le duce la păşune. Termenul a mai fost folosit în
Biblie, Domnul Isus Hristos folosindu-l ca să Se descrie pe Sine. El a spus: "Eu sunt Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa
pentru oile Sale." În alte părţi El este descris ca fiind căpetenia păstorilor. El este modelul nostru în ceea ce priveşte
păstorul. Este un model care trebuie imitat de către cei care conduc Biserica, care trebuie să păstorească turma. Petru,
în prima sa epistolă, îi încurajează pe conducătorii bisericii să fie veghetori credincioşi asupra turmei pe care Dumnezeu
Însuşi le-a dat-o în grijă.

Termenul de "învăţător" nu are nevoie de prea multe lămuriri. Se referă la cel care predă doctrinele, la cel
care îi învaţă pe oameni, care face cunoscute adevărurile lui Dumnezeu poporului lui Dumnezeu pentru ca acesta să
crească în înţelegerea lucrurilor spirituale. Acest dar este, de fapt, povara marii însărcinări, deoarece marea însărcinare
ne spune: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt (arătând cum trebuie făcut lucrul acesta) şi învăţaţi-i tot ceea ce Eu v-am poruncit; iată că Eu sunt cu voi
întotdeauna - până la sfârşitul vremurilor."

Cred că este demn de remarcat în ceea ce priveşte aceste daruri că toate cele menţionate de Pavel aici în Efeseni
4:11 sunt daruri de învăţătură. Nu înseamnă că nu mai sunt şi alte daruri care sunt relaţionate în principal la învăţătură.
Însă darurile pe care Pavel le menţionează aici sunt daruri de învăţătură. Avem darul apostolilor şi al profeţilor care au
pus temelia învăţăturii Bisericii, învăţătura după care Biserica trebuie să se ghideze şi care a ajuns la noi, prin epocile
istoriei Bisericii, sub forma Noului Testament, care, împreună cu Vechiul, alcătuieşte această temelie. Apoi avem darul
de evanghelist. Această persoană are responsabilitatea de a comunica esenţa Evangheliei, învăţând cum anume un om
poate fi mântuit prin Isus Hristos. Apoi avem lucrarea de zidire a pastorilor şi învăţătorilor, care trebuie să înţeleagă
toate sfaturile lui Dumnezeu şi să le explice oamenilor pentru ca aceştia să poată fi întăriţi în credinţă.

Presupun că, dacă aţi urmărit ceea ce spuneam cu privire la unitate şi diversitate în Biserică, vă vine în minte
o întrebare. Iar întrebarea ar putea fi următoarea: Dacă este adevărat că Biserica trebuie să fie una şi că avem

Page 81 of 150
responsabilitatea de a menţine această unitate; dacă, în acelaşi timp, este adevărat că Dumnezeu a dat o asemenea
diversitate de daruri, cum am putea să procedăm pentru ca această diversitate de daruri să nu distrugă unitatea pe care
o doreşte Hristos? De ce să nu-şi folosească fiecare darul aşa cum doreşte, construindu-şi fiecare propriul său regat? Este
o întrebare foarte bună care-şi găseşte răspunsul în încheierea pasajului, unde Pavel începe să vorbească despre scopul
cu care sunt date darurile. Ele sunt date, nu pentru ca fiecare să-şi construiască propriul regat, ci, observaţi: "pentru
echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până când vom ajunge toţi la unitate în
credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos."

Acesta este lucrul care ne ţine împreună; folosirea darurilor cu scopul pentru care Domnul Isus Hristos le-a
dăruit. Iar acest scop este slujirea şi zidirea Bisericii în aşa fel încât aceasta să devină în fiecare epocă tot mai matură,
prin reflectarea întregii plinătăţi a staturii Domnului nostru. Daţi-mi voie să spun lucrul acesta foarte răspicat: dacă tu
şi eu ne folosim darurile cu scopul de a atrage atenţia asupra noastră mai degrabă decât asupra lui Hristos şi a lucrării
Sale, atunci am eşuat în folosirea corectă a darurilor pe care Hristos le-a dăruit şi Îi vom da socoteală pentru lucrul acesta
în ziua judecăţii Sale. Dacă tu şi eu ne folosim darurile pentru ca să-i atragem pe alţii să ne slujească mai degrabă decât
să-i slujim noi pe ei, atunci Îl dezonorăm pe Hristos, care a spus că El nu a venit să I Se slujească, ci ca El să slujească şi
să-Şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi. Dacă tu şi eu ne folosim darurile pentru a ne construi regatele noastre
mici, omeneşti, şi nu Împărăţia lui Hristos, în care trebuie să păstrăm unitatea Bisericii, atunci Îl trădăm, de fapt, pe
Hristos deoarece Îi folosim darurile pentru a distruge lucrarea pe care El o face.

Haideţi să renunţăm la acest gen de preocupare egoistă faţă de poziţia pe care o avem şi care întotdeauna, în
istoria Bisericii, a fost de rău augur şi, în schimb, să căutăm cu insistenţă să ne descoperim darul şi să ne rugăm, cerându-
I Domnului să ne ajute să putem folosi ceea ce El ne-a dat cu scopul măreţ pe care El l-a intenţionat. Isus va răspunde
unei asemenea rugăciuni. Tot aşa cum Isus a oferit darurile Sale, El nu va face risipă de ele. Fiecare dar este necesar.
Isus nu a păstrat la Sine darurile de care avem nevoie. El ni le-a dat din abundenţă pe toate. Isus nu este nepăsător faţă
de modul în care sunt folosite aceste daruri. Ele trebuie folosite pentru a îndeplini scopul Său înţelept. El nu ne oferă
darurile Sale pentru ca ele să îndeplinească scopuri contrarii unul faţă de altul, aşa încât să le putem folosi pentru a ne
lupta unul cu altul, ci pentru ca să îndeplinească un singur scop. Iar Domnul Isus Hristos nu i-a părăsit pe cei cărora le-
a oferit aceste daruri, ci lucrează în ei şi prin ei pentru a face din Biserica lui Isus Hristos ceea ce aceasta trebuie să fie.
Dacă vom folosi darurile în acest fel atunci vom face ceea ce Pavel ne spune să facem; vom păstra unitatea Duhului prin
legătura păcii iar Biserica lui Isus Hristos va fi zidită în credinţa şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu şi se va maturiza,
ajungând la deplina măsură a plinătăţii lui Hristos. Aceasta este ceea ce Dumnezeu face în lume. Aceasta este cea mai
importantă lucrare la care tu şi eu putem fi angajaţi.

23. CUM SĂ NE RECUNOAȘTEM DARURILE SPIRITUALE

EFESENI 4:11-13

În 1972 în America a fost publicată o carte care era menită să aibă un puternic efect asupra bisericilor
americane şi chiar a introduce un nou termen în discursul creştin contemporan. Cartea era intitulată "Viaţa trupului". A
fost scrisă de Dr. Ray C. Stedman care era atunci (încă mai este) pastor al Bisericii Peninsula Bible din Palo Alto,
California. În esenţă, cartea era un studiu al capitolului patru din Efeseni; de fapt, un studiu al primelor 16 versete din
acest capitol. Însă puterea şi efectul pe care l-a avut cartea, au venit într-un mod întâmplător. În expunerea acestor
versete, Dr. Stedman reflectă asupra modului în care darurile spirituale lucrau în mod practic în viaţa bisericii pe care o
păstorea. Ideea de bază a "Vieţii trupului" este aceea că fiecare creştin a primit un dar spiritual. Este responsabilitatea
sa să descopere care este acest dar şi să-l folosească în slujirea bisericii. În aceeaşi linie de idei, cartea afirmă că acolo
unde nu se urmăreşte acest tipar biserica este sărăcită şi apar diviziuni. Stedman susţinea în această carte că acesta a
fost tiparul Bisericii primare. El a spus: "Oricând cineva, prin credinţa în Isus Hristos, trecea din împărăţia şi de sub
autoritatea lui Satan în împărăţia dragostei lui Dumnezeu era imediat învăţat că Duhul Sfânt nu numai că i-a împărtăşit
viaţa lui Isus Hristos, ci l-a şi echipat cu un dar sau cu mai multe daruri spirituale pe care el avea responsabilitatea să le
descopere şi să le exercite." Acest model a fost asumat cu toată seriozitatea în Biserica Peninsula Bible. Slujitorii sau
învăţătorii plătiţi ai bisericii au înţeles ca o datorie a lor instruirea sau echiparea membrilor bisericii astfel încât, fiind
echipaţi corespunzător, să poată îndeplini într-o diversitate de moduri lucrarea creştină.

Desigur că acest extraordinar pasaj din Efeseni patru exact despre acest lucru vorbeşte. Deoarece atunci când
Pavel scrie că Dumnezeu i-a dat Bisericii aceste daruri didactice (de învăţătură), pe care el le enumeră ca fiind cele
exercitate de apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi învăţători, el arată faptul că acestea au fost date spre echiparea
poporului lui Dumnezeu pentru lucrarea de slujire cu scopul ca trupul lui Hristos să poată fi zidit până când vom ajunge
Page 82 of 150
cu toţii la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Cred că nu greşesc dacă afirm că are loc o
redescoperire a acestui adevăr în Biserica din vremea noastră şi că multe biserici au descoperit o eficienţă reală,
supunându-se doar acestui foarte simplu principiu.

Există aici o problemă tehnică foarte interesantă la care merită să luăm aminte. Şi aceasta deoarece problema
care a existat în Biserică şi care încă mai persistă într-o mare măsură este datorată probabil unei erori de traducere. O
foarte mică eroare însă una care a avut rezultate devastatoare. Sau am putea spune că modul în care au fost înţelese
lucrurile în Biserică a dus la această eroare de traducere. Spuneam că este un lucru minor şi aşa şi este. Este poate cel
mai neînsemnat lucru la care vă puteţi gândi referitor la traducerea Bibliei; este vorba despre o simplă virgulă. Să vă
explic ce s-a întâmplat. Vechea traducere King James sau Versiunea Autorizată traduc Efeseni 4:11 în felul următor: "Iar
El i-a dat pe unii apostoli; pe unii profeţi; pe unii evanghelişti; şi pe unii păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor,
(aceasta este virgula despre care vorbim) pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos:". În această
versiune a textului se spune că Dumnezeu a dat aceste daruri didactice Bisericii cu scopul ca cei care au aceste daruri să
realizeze aceste trei lucruri. Primul, ca ei să îi poată desăvârşi pe sfinţi. Al doilea, ca ei să poată realiza lucrarea de slujire,
iar al treilea, ca ei să poată zidi trupul lui Hristos. Adică, experţii bisericii trebuie să facă toate aceste lucruri. Ei sunt cei
ce au darurile iar acestea trei sunt lucrurile care trebuie făcute. Ele sunt afirmate explicit: primul, al doilea şi al treilea.
Membrii bisericii, într-o astfel de situaţie, nu au altceva de făcut decât lucrul la care m-am referit ultima oară, anume să
se lase conduşi şi să-şi urmeze păstorii ca o turmă docilă.

Ceea ce vreau să spun este că o astfel de traducere a versetului este greşită şi că această greşeală este practic
corectată în toate traducerile moderne ale Noului Testament. Cunoaşteţi, desigur, că în manuscrisele greceşti timpurii,
numite "Uncials", în care toate literele cuvintelor sunt majuscule, nu există deloc semne de punctuaţie. Prin urmare,
punctuaţia este rezultatul deliberat al traducătorului. Unul dintre comentatorii care a observat printre primii lucrul
acesta a afirmat corect, dat fiind că majoritatea comentatorilor sunt de aceeaşi părere, că virgula nu trebuie pusă acolo
unde ea a fost pusă. În momentul în care dai la o parte virgula, un lucru atât de nesemnificativ, schimbi întregul sens a
ceea ce s-a afirmat până acum. Deoarece, în loc să spui, aşa cum făcea versiunea veche King James, că darurile didactice
au fost date cu scopul ca cei care le-au primit să poată realiza cele trei lucruri amintite, acum citim cam în modul în care
traduce Versiunea Nouă Internaţională (New International Version, o versiune a Bibliei în limba engleză,
n.tr.): "Dumnezeu a dat aceste daruri pentru a-Şi echipa poporul în vederea lucrării de slujire pentru ca, în final, Biserica
lui Isus Hristos să poată fi zidită."

Succesiunea este următoarea: 1) cei care au primit aceste daruri didactice trebuie să le folosească pentru a-i
echipa sau pregăti pe sfinţi astfel încât, ca un prim obiectiv, 2) credincioşii să poată realiza lucrarea de slujire astfel încât,
ca un ultim obiectiv, 3) Biserica să poată fi zidită, să poată ajunge la unitate în credinţă şi să se poată maturiza, ajungând
la deplina măsură a plinătăţii lui Hristos. Această traducere vorbeşte despre un scop imediat al darurilor didactice,
anume acela de a-i echipa pe sfinţi, şi despre un scop ultim, care este zidirea trupului. În acelaşi timp, vorbeşte şi despre
un pas intermediar care este rolul tuturor celor care fac parte din poporul lui Dumnezeu. Acest principiu a ajuns să fie
numit principiul "slujirii fiecărui membru". Exact despre acest lucru vorbeşte acest minunat pasaj din Efeseni.

Scopul meu în acest studiu este acela de a susţine că fiecare creştin ar trebui să-şi descopere darul şi să-l
folosească. Cred că ne este de ajutor, înainte de a aprofunda acest fapt, să urmărim câteva dintre căile prin care a luat
fiinţă o teologie greşită a slujirii. John Stott, într-una din cărţile lui, intitulată "Un singur popor", a analizat aceste forme
sau modele diferite ale slujirii, cu referire la relaţia dintre cler şi laici, oprindu-se la ceea ce el vede a fi trei greşeli, trei
modele greşite ale slujirii. Primul despre care vorbeşte este clericalismul. Acesta este punctul de vedere care a produs,
probabil, eroarea de traducere despre care vorbeam mai devreme sau care a fost chiar el produsul acestei erori. Acest
punct de vedere susţine că slujirea este realizată în exclusivitate de către cler. Dumnezeu pe ei i-a chemat în această
slujire. Ei sunt cei care trebuie să slujească Biserica şi numai ei. Tot ceea ce trebuie făcut este să fie făcut de către
predicatori.

Stott îşi pune întrebarea cum s-a ajuns la această denaturare a lucrurilor. Tot el observă un număr de motive
şi eu cred că este corect în observaţia sa. El susţine că destul de timpuriu în istoria Bisericii aceasta a încercat să dezvolte
o teologie a slujirii fundamentată în sistemul sacrificial vechi-testamentar. În Vechiul Testament existau preoţi iar
datoria acestora era aceea de a aduce sacrificiile în numele oamenilor. Biserica timpurie a împrumutat această idee în
propriul său mod de organizare. Astfel, chiar în primele secole ale istoriei Bisericii, slujitorii acesteia au devenit preoţi.
Rolul lor a fost văzut în primul rând ca unul sacerdotal, anume acela de a înfăţişa darurile sau sacrificiile maselor.

Problema cu acest punct de vedere este, desigur, aceea că nu are nici o susţinere nou-testamentară. Orice
cercetător mai atent al Noului Testament va recunoaşte că conceptul de "slujire" nu este niciodată limitat la o anume
categorie de oameni. Ba, dimpotrivă, acest cuvânt, "slujire" se referă la toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu.
Toţi creştinii sunt slujitori. În acelaşi timp, orice studiu atent al Noului Testament va arăta că termenul de "preot" nu
este niciodată aplicat clerului, celor pe care i-am putea numi clerici sau predicatori şi evanghelişti profesionişti. Nu există

Page 83 of 150
aşa ceva în Noul Testament. Nu este un concept nou-testamentar. Este adevărat că în Noul Testament există o distincţie
între cler şi laic, însă nu în termenii în care este văzută în mod general astăzi. În Noul Testament există o chemare la
slujire pentru toţi iar distincţia care se face este doar între daruri.

Despre aceasta vorbeşte Pavel aici. Sunt unii care au darul de apostol sau profet sau evanghelist, pastor,
învăţător la fel cum alţii au alte daruri care sunt menţionate în alte pasaje din Noul Testament. Însă distincţia, fiind una
care se face între daruri, nu este una între cei care slujesc şi cei care nu slujesc şi, prin urmare, această perspectivă care
s-a dezvoltat de timpuriu în Biserică a fost o abatere nefericită de la calea adevărată.

Cred că putem să pătrundem puţin mai adânc în problemă deoarece atunci când doar discuţi despre un lucru
care a apărut cândva în istorie nu ai rezolvat problema. Poţi spune: "Da, este o eroare care s-a dezvoltat de timpuriu în
Biserică din cauza acestei înţelegeri a lucrurilor, cum că preoţii sunt slujitorii, însă întrebarea care rămâne este cum s-a
putut întâmpla un asemenea lucru şi cum de s-a întâmplat atât de timpuriu în istoria Bisericii?" Atunci când începi să
pui astfel de întrebări pătrunzi probabil mai adânc în miezul problemei deoarece problema este cauzată atât de slujitorii
profesionişti şi plătiţi, cât şi de către laici. Din partea clerului există o tendinţă de a domina lucrurile, în special atunci
când laicii nu-şi îndeplinesc îndatoririle. În loc să lucreze din perspectiva Domnului, care este aceea de a-i instrui, a-i
mustra, a-i încuraja şi a le fi pilde, clerul, pe parcursul tuturor epocilor, a avut tendinţa de a controla. Ei vor să dicteze
cursul lucrurilor. Ei vor să facă totul aşa cum doresc ei. Şi astfel ai un puternic sistem clerical care se dezvoltă prin tot
felul de reguli dictate bisericilor.

Trebuie să spunem că laicii, pe de altă parte au contribuit de multe ori în trecut la această stare de fapt. Şi
aceasta deoarece a existat şi încă mai există tendinţa ca mulţi membri ai Bisericii să stea în banca lor şi, aşa cum ar spune
şi ei, să-l lase pe pastor să-şi facă treaba. John Stott, în cartea sa, citează o remarcă vizavi de această stare de fapt, rostită
de Sir John Lawrence, care spunea cu o anumită ocazie: "Ce vrea de fapt laicul?" Tot el răspunde în felul următor: "El
vrea o clădire care să semene cu o biserică, clerici îmbrăcaţi aşa cum îi place, servicii de tipul celor cu care este obişnuit
şi să fie lăsat în pace." Şi probabil că lucrul acesta este adevărat. Însă trebuie să observaţi că, indiferent dacă greşeala
este istorică sau inerentă în natură, indiferent dacă este cauzată de clerici sau de laici, oriunde predomină această
perspectivă clericală. Biserica, drept rezultat, este afectată negativ iar lucrarea de slujire nu este realizată în deplina ei
măsură. Aşadar, aceasta este prima greşeală.

Al doilea model greşit de slujire este anticlericalismul. Acesta este de la sine înţeles. Dacă clerul decide pentru
sine în orice epocă istorică doreşte că nu simpatizează cu laicii şi că laicii nu sunt esenţiali, nu este surprinzător că laicii,
în anumite locuri, au decis să renunţe la cler, nu fără a renunţa la anumite forme particulare ale slujirii lor.

Ne putem gândi la anumite situaţii în istoria Bisericii în care anticlericalismul nu a fost cu desăvârşire rău. Au
existat în istoria Bisericii mişcări anticlericale în natura lor care nu au fost în întregime rele deoarece aceasta a fost
singura cale prin care oamenii spirituali au putut să-şi trăiască viaţa spirituală într-o perioadă de decadenţă a Bisericii.
Uneori acest gen de situaţie şi-a găsit expresia într-o rebeliune pe faţă însă mult mai adesea şi-a găsit expresia într-un
tip de retragere în care oamenii care doreau cu adevărat să crească spiritual şi să-şi exercite darurile s-au mutat pur şi
simplu într-o zonă în care li s-a permis să-şi trăiască viaţa spirituală. Un astfel de exemplu este o mare parte din mişcarea
pietistă din timpul Reformei şi de după Reformă. Pe măsură ce oamenii nu au avut oportunitatea să-L slujească pe
Dumnezeu în cadrul viziunii pe care o anume biserică organizată o avea au început să formeze grupuri de studiu biblic
în casele lor iar în timpul Reformei au început să facă traduceri ale Bibliei şi să ajungă la inimile celor din jurul lor prin
propriul lor model de slujire şi ajutorare. Iar Dumnezeu i-a binecuvântat. Atunci când ne gândim la această particulară
mişcare din Biserică ne putem gândi la ea în termeni plini de simpatie.

Cu toate acestea, desigur că nu acest model este cel mai bun. Dificultatea constă în faptul că în încercarea
laicilor de a-şi descoperi darurile în această manieră, ei au neglijat celelalte daruri care le-au fost date celor pe care-i
numim clerici. Ceea ce avem cu adevărat nevoie este un context în care toţi să-şi poată folosi darul pentru folosul bisericii.

Al treilea model greşit de slujire despre care vorbeşte Stott în cartea "Un singur popor" este dualismul. Acest
model pare a fi modelul firesc de urmat. Înseamnă simplu că slujitorii bisericii au rolul lor pe care trebuie să-l ducă la
îndeplinire în biserică iar membrii obişnuiţi ai bisericii au şi ei propriul lor rol pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire în
biserică. Nici unul nu trebuie să se amestece în treaba celuilalt. Uneori poţi să urmezi acest tipar, desigur. Poţi astfel să
faci ca lucrurile să decurgă liniştit. Cel puţin poţi evita conflictul. Însă cu siguranţă nu vă ajutaţi deloc unul pe celălalt.
Nu acesta este tipul de schimb de care are nevoie Biserica.

Adevăratul model, modelul despre care se vorbeşte în Efeseni 4, nu este nici clericalismul, nici anticlericalismul
şi nici dualismul ci, în cuvinte foarte simple, slujirea. Slujirea celor care au daruri didactice faţă de laici şi slujirea laicilor
faţă de trupul lui Hristos, pe de-o parte, şi faţă de lume, pe de altă parte, în lucrările de evanghelizare şi de slujire.
Conform acestor versete, atunci când Biserica lui Isus Hristos urmăreşte acest model, trupul este zidit, unitatea în
credinţă realizată, iar Biserica se maturizează dobândind deplina măsură a plinătăţii lui Isus Hristos.
Page 84 of 150
 Ajungem la ideea centrală. Iar ideea centrală este în mod simplu aceasta: ştii care este darul pe care Dumnezeu
ţi l-a dat? Sau darurile? Le foloseşti în slujirea Lui în locul în care El te-a aşezat? Înainte de toate, dacă priveşti serios
lucrurile, poţi să studiezi ce are Biblia de spus cu privire la darurile spirituale. Cea mai mare parte a îndrumării noastre
ne vine prin Scripturi. Aş spune chiar că, practic, întreaga noastră îndrumare ne vine prin Scripturi iar acest subiect este
tratat în Biblie aşa cum sunt tratate şi alte subiecte. Biblia priveşte într-un mod foarte serios problema darurilor
spirituale. Avem acest pasaj în Efeseni însă mai avem alte patru pasaje în Noul Testament în care sunt enumerate
diferitele daruri. Iar dincolo de aceste pasaje sunt pasaje care îi încurajează pe creştini să se angajeze în lucrări de slujire.
Prin urmare, de aici trebuie să începi. Dacă eşti în Biserică de ceva timp şi însă nu ai avut nici un rol acolo, dacă nu ai
slujit, dacă doar stai acolo într-un mod pasiv, lucrul pe care îl ai de făcut este să începi cu studiul Bibliei şi să vezi ce
anume are Biblia de spus despre daruri.

În al doilea rând, ai nevoie să te rogi, să te rogi cu privire la acest lucru. Nu este o problemă care poate fi
tratată superficial. Este o problemă importantă. Noi avem tendinţa, ca americani, să ne identificăm în mare parte cu
realizările noastre. Dacă te întâlneşti cu cineva pe stradă, de exemplu, şi îl întrebi: "Cine eşti?", el îţi va spune ce a făcut
astăzi. Îţi va spune: "Lucrez pentru o companie telefonică." Sau: "Lucrez pentru această linie aeriană." Sau: "Sunt
implicat în cutare afacere." Acesta nu este chiar răspunsul la întrebare. Acestea sunt lucrurile pe care aceşti oameni le
fac, nu ceea ce sunt ei. Atunci când îi întrebi: "Cine eşti?" îţi vor răspunde în felul acesta. Acest gen de răspuns arată
marea importanţă pe care o oferim ocupaţiei noastre. Însă dacă acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte preocupările
seculare ar trebui să fie şi mai adevărat în ceea ce priveşte lucrurile spirituale. Întrebarea, dintr-o perspectivă spirituală,
ar trebui să fie: "Ce faci pentru Domnul?" "Care este slujirea ta specifică?" "Ce a încredinţat Isus, El Însuşi, în mâinile
tale?" Aceasta este o problemă de o mare importanţă. Implică identitatea ta şi, cu siguranţă, rolul tău în biserică. Este o
problemă pentru care ar trebui să te rogi.

Al treilea lucru pe care îl poţi face este să-ţi faci o evaluare cinstită a capacităţilor şi abilităţilor tale. Nu este în
mod necesar acelaşi lucru cu descoperirea darurilor tale spirituale, însă este cu siguranţă un ajutor pe cale. Una dintre
întrebările pe care ţi le poţi pune este aceasta: "Ce mi-ar place să fac?" Adică: "Pentru care lucru simt linişte atunci când
îl fac?" Şi: "În care domeniu se vede vreo binecuvântare a eforturilor mele?" Există o concepţie în unele cercuri creştine
că dacă Îl slujeşti pe Domnul trebuie neapărat să fii nenorocit deoarece dacă înainte de a fi creştin ai dus-o bine, acum
tu trebuie să suferi. Astfel, spun aceste voci, dacă în mintea ta, pe o scară de la 1 la 10 a lucrurilor pe care în mod hotărât
nu vrei să le faci, pe treapta cea mai de sus se află lucrarea de misiune, atunci cu siguranţă aceasta este lucrarea la care
te cheamă Dumnezeu pentru ca să suferi în câmpul misionar.

Chiar dacă avem şi noi un mod de gândire asemănător, în mod general această perspectivă nu este bună. Nu
putem spune că Dumnezeu nu ne cheamă în domenii de slujire care sunt grele. Adesea face lucrul acesta. Însă spunem
că ceea ce Dumnezeu ne dă de făcut este în general lucrul pentru care El ne-a echipat. Astfel, atunci când te întrebi: "Care
sunt capacităţile mele? Care sunt abilităţile mele?" este cel mai probabil, dacă nu 100 de procente sigur, că răspunsul la
această întrebare este un indicator spre calea pe care trebuie s-o apucăm.

În timp ce gândeşti în felul acesta poţi să te întrebi: "La ce sunt bun?" Sau, s-o punem în alte cuvinte, "Care
este lucrul făcut de mine pe care Dumnezeu îl binecuvântează?" De exemplu, încerc să fac o anumită lucrare însă am
impresia că m-aş lupta cu morile de vânt. La acest punct ar trebui să te întrebi: "Oare nu mă mişc în direcţia greşită?
Oare nu încearcă Dumnezeu să-mi spună că este un alt lucru pe care ar trebui să-l fac?" Pe de altă parte, se poate întâmpla
să slujesc într-un domeniu în care să văd binecuvântarea lui Dumnezeu peste slujirea mea. Lucrurile merg bine. Acest
tip de abordare a problemei poate să-ţi ofere o direcţie corectă.

Apoi, în al patrulea rând, după ce studiem ceea ce are de spus Biblia despre darurile spirituale, după ce ne-am
rugat pentru ele şi după ce ne-am făcut o evaluare cinstită a capacităţilor şi abilităţilor noastre, ar trebui să aflăm şi ceea
ce au de spus alţi creştini despre această problemă. Este un lucru despre care discutăm explicit atunci când oamenii caută
să facă o carieră în biserică. Vorbim despre o chemare. Spunem: "De unde ştii că ai o chemare pentru o slujbă profesională
în biserică?" În general vorbim despre chemare în trei moduri. Spunem că este un simţ personal al chemării şi că nimeni
nu poate auzi vocea lui Dumnezeu în locul tău. Trebuie să fie ceva personal. În al doilea rând, chemarea trebuie să
corespundă într-o oarecare măsură cu darurile tale. Dacă eşti total nepotrivit pentru acea lucrare, fie din perspectiva
pregătirii tale, fie din perspectiva personalităţii tale, este evident că nu eşti chemat pentru acea lucrare. Trebuie să existe
o corespondenţă aici. Iar în al treilea rând, iar acesta este un aspect pe care mulţi îl nesocotesc dar despre care eu vorbesc
aici, că trebuie să existe o aprobare a bisericii în ceea ce priveşte chemarea ta. Adică, pe măsură ce o persoană vorbeşte
despre chemarea ei la o slujire profesională în biserică şi se întâlneşte cu comitetul sau comitetele bisericii, ea trebuie să
descopere în ceea ce priveşte chemarea sa o anumită aprobare din partea celorlalţi care fac parte din familia lui
Dumnezeu că aceea este cu adevărat chemarea pe care i-o face Dumnezeu. Dacă eşti îngrijorat cu privire la aceste lucruri
şi te preocupă în mod serios modul în care trebuie să-ţi foloseşti darurile în trupul Bisericii, te încurajez să faci lucrul
acesta, să cauţi părerile înţelepte ale altor creştini referitor la această problemă.

Page 85 of 150
 Mai este un singur lucru pe care doresc să-l adaug. Dumnezeu oferă o varietate de daruri şi darul pe care ţi l-
a dat ţie se poate să nu fie darul pe care El îl va da altuia. Iar ceea ce a dat altora se poate să nu fie darul pe care ni-l va
da nouă. Iar lucrul de care trebuie să ţinem cont este acela că atunci când Dumnezeu oferă daruri poporului Său este
necesar, pentru bunul mers al Bisericii, să nu ne uităm de sus la darurile pe care El le dă celorlalţi. Cine eşti tu să spui,
aşa cum scrie Pavel în acest extraordinar pasaj din Efeseni, că deoarece tu eşti mâna nu mai ai nevoie de picior. Sau
pentru că tu eşti piciorul nu mai ai nevoie de mână. Isus Hristos oferă, în ceea ce priveşte lucrarea de slujire, ceea ce este
necesar pentru bunul mers al Bisericii. Şi este responsabilitatea noastră, nu numai să ne descoperim şi să ne exercităm
propriile noastre daruri, ci şi să recunoaştem şi să încurajăm darurile pe care Dumnezeu le-a dat celorlalţi.

24. DE CE ESTE ATÂT DE IMPORTANTĂ MATURITATEA SPIRITUALĂ?

EFESENI 4:14-16

Care este scopul pentru care există Biserica? Putem vorbi despre anumite oportunităţi speciale pe care fiecare
biserică locală le poate avea, însă atunci când privim dincolo de lucrarea locală şi ne întrebăm într-un mod mult mai
general pentru ce se află Biserica lui Isus Hristos în lume, în mod clar trebuie să gândim mult mai departe. Pentru ce se
află Biserica lui Isus Hristos în lume şi ce încearcă Dumnezeu să facă cu noi? Unii oameni abordează această problemă
în termenii lucrării de evanghelizare. Aceştia vor argumenta că Biserica se află în lume pentru a o evangheliza. În mod
clar acesta este unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat să le îndeplinim. Cei care văd Biserica în
primul rând ca un instrument evanghelistic şi-o vor imagina, cred eu, ca pe o armată. Biserica trebuie să avanseze şi să
invadeze întreaga lume. Ea trebuie să cucerească lumea în numele lui Isus Hristos. Aceşti oameni vorbesc despre Biserica
Militantă. Dintr-un anumit punct de vedere, această descriere este potrivită.

Alţii cred că menirea Bisericii este în primul rând aceea de a răspunde nevoilor celorlalţi. Adică, nu atât de
mult să evanghelizeze, cât să-i primească cu braţele deschise pe cei care sunt singuri, să-i mângâie pe cei care sunt
îndureraţi, să ofere hrană şi apă celor flămânzi şi însetaţi, ş.a.m.d. Acesta este un aspect al menirii Bisericii, unul valid,
care este adoptat în special de ramurile mai liberale ale Bisericii. Însă, din fericire, bisericile evanghelice din vremea
noastră au descoperit şi ele că acesta este un aspect al mandatului Bisericii.

Alţii aseamănă Biserica cu un refugiu, cu o fortăreaţă. Cei care sunt în lume şi sunt copleşiţi de ea vin în
Biserică unde găsesc mângâiere, adăpost şi părtăşia cu ceilalţi creştini, fiind întăriţi pentru a se întoarce în lume şi să
lupte din nou.

Oare ar trebui să alegem unul dintre aceste aspecte în detrimentul celorlalte, pentru a-l numi drept scopul
primar al Bisericii? Sau ar trebui să păstrăm cele trei aspecte în echilibru? Oare nu există un alt lucru, care să încorporeze
cele trei aspecte şi care să fie ţelul principal al Bisericii? Doresc să sugerez că în capitolul patru din Efeseni, capitol pe
care-l studiem, şi în special în versetele care concluzionează prima mare secţiune în care Pavel vorbeşte despre unitatea
Bisericii şi despre darurile date de Hristos Bisericii, în aceste versete avem afirmat scopul pe care Dumnezeu îl are cu
noi. Acest scop are de-a face, lucru de care putem să ne dăm seama imediat ce ne facem timp să gândim despre el, nu cu
aceste funcţii specifice ale Bisericii, pe care le-am descris, ci mai degrabă cu ceea ce este Biserica în esenţă. Biserica, aşa
cum o descrie Pavel în aceste versete, este trupul lui Hristos. Astfel, Pavel prezintă scopul pe care îl are Dumnezeu pentru
biserici în aceste extraordinare afirmaţii rezumative. El vorbeşte, nu atât de mult despre ce facem, ci despre ceea ce
suntem. Iar accentul pe care îl pune este pe maturitatea spirituală. Maturitatea spirituală este lucrul pe care îl are în
minte. În cadrul acestui scop principal sunt duse la îndeplinire toate celelalte scopuri.

Acest adevăr ne oferă un mijloc prin care să ne evaluăm bisericile, precum şi Biserica în ansamblul ei. Este
oare biserica în care trăim şi lucrăm una matură, una care se dezvoltă? Sau este, aşa cum sugerează Pavel că ar fi uneori
Biserica, un copil aruncat încoace şi încolo de valuri şi purtat în toate direcţiile de orice vânt de învăţătură şi înşelat prin
viclenia şi şiretenia gândirii seculare? Toate acestea sunt întrebări importante deoarece până nu avem scopul în minte
şi nu ne evaluăm în termenii acestui scop, nu vom progresa spre ţelul nostru final.

Atunci când Pavel începe să vorbească despre maturitate, aşa cum face aici în acest mare paragraf, el dezvoltă
acest subiect sugerând mai multe aspecte prin care putem verifica dacă suntem cu adevărat adulţi spirituali. Primul
dintre acestea este unitatea, care apare în versetul 13. Acest fapt nu este deloc surprinzător deoarece unitatea a fost una
dintre temele tratate încă de la începutul capitolului. El vorbeşte despre unitatea pe care o avem. Este un singur trup şi
un singur Duh, o singură speranţă, un singur botez şi un singur Dumnezeu. Toate acestea ne sunt date iar Pavel spune,
Page 86 of 150
reflectând la ele, că trebuie să depunem tot efortul pentru a le păstra. După ce a vorbit despre unitatea pe care o avem şi
pe care trebuie s-o păstrăm, merge un pas mai departe şi vorbeşte despre unitatea pe care trebuie s-o dobândim. Aceasta
este ceva ce încă nu avem. Fiind zidiţi împreună, spune el, trebuie să ţinem la această unitate până ce vom ajunge cu toţii
la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu.

Merită să cugetăm puţin la acest aspect. La unitatea în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Atunci
când ne gândim la credinţă, de obicei ne vine în minte experienţa subiectivă. Iar când ne gândim la cunoaştere de obicei
ne vine în minte conţinutul credinţei. Însă modul în care Pavel foloseşte aici aceste două cuvinte sugerează o inversare
de definiţii. El nu vorbeşte doar despre unitate în credinţă, care ar putea sugera unitate în experienţă, ci el vorbeşte
despre unitatea în credinţa ( în limba engleză "the faith" nota trad.) Oriunde Pavel articulează credinţa, el are în minte
conţinutul teologiei creştine. Acel set de adevăruri care caracterizează credinţa şi, drept rezultat al credinţei, acţiunile
Bisericii Creştine. El spune, deci, că în acest set de adevăruri trebuie să fim uniţi. Trebuie să fim uniţi în doctrina noastră.
Iar când vorbeşte despre cunoaştere el nu se gândeşte aici atât de mult la cunoaşterea conţinutului teologiei, cât la o
cunoaştere experienţială a lui Isus Hristos.

Prin urmare, unitatea în credinţă implică conţinutul iar unitatea în cunoaşterea lui Isus Hristos implică
experimentarea acestei credinţe în viaţa noastră. Acesta este tipul de unitate despre care spune Pavel că ar trebui să-l
dobândească Biserica. Cred că acolo unde este posibil trebuie să obţinem o unitate vizibilă. Isus s-a rugat pentru o unitate
pe care lumea s-o vadă şi s-o remarce. În mod clar orice manifestare vizibilă a unităţii lui Isus Hristos va sluji scopului,
fiind deci importantă. Indiferent de nivelul la care se află această manifestare, ea trebuie să existe. Însă mult mai
importantă decât orice manifestare vizibilă a unităţii este acea unitate internă care este rezultatul creşterii credincioşilor
în cunoaşterea adevărului aşa cum îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, precum şi rezultatul trăirii acestui adevăr pe care-
l experimentăm în umblarea noastră zilnică cu Isus Hristos. Realitatea acestui fapt este, desigur, ceea ce transcende
barierele denominaţionale. Cunoaşteţi, aşa cum cunosc şi eu, că poţi să faci parte dintr-o anume denominaţie, să te
întâlneşti şi să discuţi cu un frate sau o soră din aceeaşi denominaţie şi totuşi să aveţi foarte puţine lucruri în comun. Şi,
în acelaşi timp, poţi să treci dincolo de bariera denominaţională unde să întâlneşti un frate sau o soră cu care să ai foarte
mult în comun pur şi simplu pentru că în umblarea voastră cu Hristos urmaţi aceeaşi cărare. Acest lucru îl spune Pavel
aici. El spune: ,,Haideţi să avem o Biserică matură în felul următor: matură în experienţă şi în cunoaştere în aşa fel încât
să putem recunoaşte că este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor care lucrează în noi toţi spre gloria Sa."

Mai este un aspect al maturităţii pe care Pavel ni-l prezintă. Acest aspect este ceea ce ar trebui să numim
asemănarea cu Hristos. Acesta este modelul după care trebuie să ne maturizăm. Nu numai că trebuie să avem o
cunoaştere experienţială a lui Isus Hristos. Adică, să ştim cum este El şi cum doreşte să ne purtă. Noi trebuie de asemenea
să devenim ca El. Deoarece, aşa cum spune Pavel în versetul 13, ,,maturizându-ne trebuie să ajungem la deplina măsură
a staturii plinătăţii lui Hristos." Apoi din nou, mai târziu, spune acelaşi lucru: ,,spunând adevărul în dragoste, să creştem
în toate în El, care este Capul - Hristos." Adică, vom deveni în această lume asemenea lui Hristos. Acest aspect conţine o
latură personală. Discutăm despre faptul că Biserica trebuie să devină asemenea lui Hristos însă în mod clar ea nu poate
deveni asemenea lui Hristos până când cei care o compun, membrii Bisericii, nu devin asemenea lui Hristos. Prin urmare,
atunci când ne gândim la un asemenea scop, trebuie să ne examinăm inimile şi să ne întrebăm: ,,Suntem oare maturi în
sensul acesta?"

Este o ironie faptul că prima ispită, cea cu care au fost confruntaţi Adam şi Eva în grădină, este legată de
această idee. Ni se spune în primul capitol din Geneza că atunci când Dumnezeu i-a făcut pe bărbat şi pe femeie, El i-a
făcut după chipul Său. Adică i-a făcut asemenea Lui. Această imagine este ruinată de căderea noastră, însă Dumnezeu a
intervenit, ne-a răscumpărat în Isus Hristos şi a început acea lucrare de sfinţire în inimile noastre care este posibilă prin
locuirea noastră de Duhul Sfânt. Ceea ce se întâmplă este că zi după zi, săptămână după săptămână, an după an noi
creştem în asemănarea Fiului Său. Suntem într-o continuă devenire în asemănarea cu Isus până în acea zi finală când
vom fi aduşi în prezenţa Sa, unde ni se va desăvârşi asemănarea cu El pentru totdeauna.

Dacă vrei o metodă prin care să măsori dacă procesul devenirii se petrece în viaţa ta trebuie doar să dai înapoi
câteva pagini din Biblie până la Galateni, capitolul 5, versetul 22, unde Pavel scrie despre roada Duhului. Acesta este
lucrul pe care Duhul Sfânt încearcă să-l producă în vieţile noastre. Vei găsi scris că: ,,roada Duhului este dragostea,
bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi autocontrolul." Aceste lucruri Îl
caracterizează pe Isus Hristos. Aceste lucruri încearcă Dumnezeu să le reproducă în inima poporului Său.

Merită să reflectăm aici asupra altui lucru. Mai devreme am vorbit despre asemănarea cu Hristos, abordând-
o la nivelul personal. Fiecare membru al Bisericii trebuie să devină pe zi ce trece tot mai mult asemenea lui Hristos. În
felul acesta se maturizează Biserica. Cu toate că acest lucru este adevărat, în această extraordinară secţiune concluzivă
din Efeseni 4, referitoare la Biserică, Pavel nu discută atât de mult despre credincioşii individuali, cât despre Biserică
definită ca trupul lui Hristos, adică un întreg. El vrea să spună că aşa cum există o maturizare a indivizilor, astfel încât
aceştia devin tot mai mult asemenea lui Hristos, tot aşa trebuie să existe o creştere a Bisericii ca întreg, entitatea care

Page 87 of 150
este Biserica devenind asemenea lui Isus Hristos. Cred că acest lucru înseamnă că în această lume, pe măsură ce Biserica
îşi trăieşte viaţa, Dumnezeu dezvoltă un aspect al caracterului lui Isus Hristos într-un mod deosebit într-o parte a bisericii
şi un alt aspect al caracterului lui Isus Hristos, într-un alt mod, într-altă parte a bisericii. Pe măsură ce aceste diferite
părţi ale Bisericii, funcţionează într-o varietate de moduri, încep să manifeste ceva din gloria Domnului nostru, plinătatea
trupului lui Hristos este văzută de lume, atunci când aceasta priveşte la Biserică. Te întreb, eşti conştient de lucrul acesta?
Te rogi pentru el? Meditezi la el? Aspiri către el? Acesta este lucrul pe care Domnul Isus Hristos doreşte să-l vadă în cei
care sunt trupul Său.

Al treilea mod în care Pavel vorbeşte despre maturitate face referire la adevăr. În versetul 15 el spune: ,,în loc
să fiţi ca nişte copii, trebuie să spuneţi adevărul în dragoste." Biserica trebuie să fie caracterizată de adevărul lui
Dumnezeu. Opusul, pe care l-am arătat deja, este comportamentul copilăresc, care ne este descris în versetul 14. Copiii
sunt nişte fiinţe încântătoare pe care ne place să le avem prin preajmă însă au şi ei limitările lor. Una dintre limitările
lor este instabilitatea. O a doua limitare a lor este naivitatea. Copiii sunt celebri pentru nestatornicia lor. Sunt interesaţi
pentru cinci minute de un anume lucru iar apoi ceva cu totul diferit le va capta interesul pentru alte cinci minute, după
care vor muri de plictiseală. În acelaşi timp, sunt foarte uşor de prostit. Uneori acest comportament copilăresc este
prezent şi la adulţi. Cunoaştem oameni despre care spunem că sunt ca nişte copii. Ei sunt tot timpul instabili. Ei nu sunt
niciodată statornici, mergând în orice direcţie după oricine care poate să-i convingă cu privire la un anume lucru. Pavel
spune: ,,Nu vreau să fiţi ca aceştia. Şi nici Biserica nu trebuie să arate în felul acesta."

Dacă nu trebuie să fim aşa, atunci înseamnă că în viaţa noastră trebuie să existe maturizare deoarece, în mod
clar, atunci când ne începem viaţa creştină, cu toţii o începem ca nişte copii. Uneori nu ne gândim la noi în felul acesta.
Venim probabil la credinţa în Hristos târziu în viaţă sau la maturitate. Imediat după aceasta înţelegem cum stau lucrurile
şi ne considerăm a fi foarte maturi în credinţă. Cu toate acestea nu suntem maturi; suntem doar copii. Suntem ca cei pe
care apostolul Pavel îi descrie. Iar ceea ce doreşte Pavel este ca Biserica să crească şi să progreseze de la acest stadiu. Iar
mijlocul prin care trebuie să se întâmple lucrul acesta este cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu. Adică, cunoaşterea
Cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel se leagă între ele toate lucrurile despre care vorbeşte Pavel. Dacă te duci puţin în urmă în paragraf, acolo
unde îl găseşti vorbind despre darurile lui Dumnezeu pentru Biserică, el vorbeşte despre pastori şi învăţători, despre
apostoli, profeţi şi evanghelişti, despre toţi cei care sunt angajaţi în lucrarea de învăţare a altora. Nu înseamnă că nu mai
sunt şi alte daruri. Mai sunt multe alte daruri despre care am discutat cu ceva timp în urmă. Fiecare persoană din Biserică
trebuie să folosească un dar. Însă atunci când Pavel vorbeşte despre maturitatea trupului el are în minte lucrarea de
învăţare a altora, deoarece prin învăţare creşte Biserica de la infantilitate spirituală la maturitate spirituală, fiind astfel,
puternic înrădăcinată.

Una dintre tragediile care se întâmplă în zilele noastre este aceea că avem o Biserică atât de imatură. Biserica
este atrasă de tot ceea ce apare pe piaţă. Biserica ia atitudine faţă de ceea ce se întâmplă în lume foarte târziu, când
atitudinea ei nu mai interesează lumea. Oricând apare cineva cu un anume tip de teologie amăgitoare există mari grupuri
de creştini care aderă la acea amăgire. Acest lucru este o măsură a slăbiciunii, nu a puterii noastre. Iar Pavel spune că
lucrul de care avem nevoie este adevărul. Te gândeşti, dată fiind situaţia, că o cunoaştere a adevărului, cunoaşterea
Cuvântului lui Dumnezeu, este singurul şi cel mai important factor stabilizator în Biserica lui Isus Hristos, precum şi
secretul creşterii sale? Aşa este; aşa ne învaţă Biblia.

Uneori sunt uimit, în special atunci când este o duminică caniculară şi văd oameni care ascultă o expunere
mai lungă din Biblie; sunt uimit de ce fac lucrul acesta când le-ar fi cu mult mai bine să fie într-un alt loc, mai răcoros,
sau, am spune, mai distractiv. Cu toate acestea, duminică de duminică, chiar şi pe vreme cu intemperii, creştinii se adună,
iau loc, ascultă şi învaţă. De ce oare? Deoarece Duhul Sfânt, care se află în inimile şi vieţile creştinilor, ştie că lucrul de
care aceştia au nevoie este învăţătura din Biblie şi, de aceea, pune în ei o foame pentru aceasta. Şi astfel, deşi uneori este
probabil plictisitor şi mai puţin captivant decât ne-am dori să fie, cu toate acestea, Duhul Sfânt ne spune că acesta este
lucrul de care ai nevoie, frate şi soră. Pentru că aceasta este calea prin care creşti. Aceasta este calea prin care te întăreşti.
Prin acest mijloc Biserica progresează în direcţia maturizării spirituale.

Mai este un lucru pe care îl menţionează Pavel. Sunt sigur că aţi observat în versetul 15 că Pavel are în minte
nu numai a spune adevărul, ci a spune adevărul în dragoste. Dragostea este ultimul factor. De fapt, accentul cade pe
dragoste şi, din modul în care apare scris, reiese că dragostea trebuie să însoţească adevărul tot aşa cum adevărul trebuie
să însoţească dragostea. Cele mai multe dintre traducerile Bibliei vorbesc despre a spune adevărul în dragoste sau a sluji
adevărului în dragoste, însă în limba greacă cuvintele care însoţesc adevărul şi dragostea nu există. Adevărul este doar
un participiu şi cea mai bună sau cea mai corectă traducere ar fi, în mod simplu: ,,adeverind sau adeverindu-l". Nu
vorbeşti despre a spune adevărul, ci despre ,,a-l adeveri în dragoste". Adică, a iubi într-un mod care întruchipează
adevărul şi a trăi adevărul într-un mod care se exprimă pe sine prin dragoste.

Page 88 of 150
 Am fost foarte impresionat de această combinaţie cu ani în urmă, când am studiat pentru prima oară capitolul
17 din Ioan, cu acele extraordinare semne caracteristice ale Bisericii pe care Isus Hristos le dezvoltă în această rugăciune
de mare preot. Sunt şase semne pe care El le menţionează. Domnul Isus vorbeşte despre bucurie, sfinţenie, adevăr,
misiune, unitate şi dragoste. Reflectând, în studiul meu, la importanţa legăturii dintre aceste cuvinte, m-a frapat faptul
că dragostea, care vine pe urmă, este cea pe care se pune accentul. Este lucrul cel mai important şi poate fi măsurat
numai dacă însoţeşte sau nu un alt lucru. Să presupunem, de exemplu, că despărţim bucuria de dragoste. Bucuria
deposedată de dragostea sfântă a lui Dumnezeu devine hedonism, urmărirea plăcerii ca scop în sine. Să separăm, de
exemplu, dragostea de sfinţire sau sfinţenie; în acel moment ceea ce avem este doar o îndreptăţire personală. Este
trăsătura care îi caracteriza pe farisei. Ei credeau că sunt drepţi şi mai buni decât oricine altcineva. De fapt, erau indivizi
vrednici de dispreţ şi, în propria lor dreptate, se aflau mai departe de Împărăţie decât păcătoşii. Separaţi dragostea de
adevăr şi veţi avea doar o dreaptă-credinţă glacială. Genul de credinţă care spune: ,,Toate doctrinele noastre sunt corecte.
Nu mai avem nevoie de nimic şi de nimeni altcineva." O biserică care funcţionează astfel pur şi simplu nu creşte. Poate
să păstreze doctrinele nealterate însă ea însăşi nu va creşte înăuntrul ei, în caracter şi în har. Şi cu siguranţă nu va creşte
nici în aparenţă, în număr. Desparte dragostea de misiune şi ce vei avea? Vei avea un tip de colonialism al Bisericii, în
care mergem să facem convertiţi, nu pentru Hristos, ci pentru propria noastră denominaţie şi pentru a ne spori poziţia
şi imaginea în lume. Separă dragostea de unitate şi vei avea tiranie de natură eclesială. Este modul de a spune că trebuie
să procedezi într-un anume fel pentru că Biserica trebuie să fie una şi cu toţii trebuie să fim organizaţi într-un singur şi
uriaş sistem. Ori de câte ori s-a întâmplat acest lucru în lume, rezultatul a fost o amăgire iar oamenii au fugit de această
mare, uriaşă şi hidoasă structură ce purta numele de Biserica lui Hristos.

Pe de altă parte am descoperit că atunci când îţi exprimi dragostea, toate aceste lucruri vor urma: dacă îţi
exprimi dragostea faţă de Dumnezeu Tatăl, bucuria va veni inevitabil din abundenţă deoarece Dumnezeu este un
Dumnezeu mare, un Dumnezeu iubitor, un Dumnezeu plin de har şi, cu cât ne vom gândi mai mult la Dumnezeu, cu cât
vom învăţa mai mult despre El, cu cât Îl vom iubi mai mult, cu atât inimile noastre vor fi mai pline de bucurie. Este doar
o consecinţă inevitabilă a creşterii aproape de Dumnezeu. Exprimă-ţi dragostea faţă de Domnul Isus Hristos şi va urma
sfinţenia. Isus a spus: ,,Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele." Şi aşa vom face. Şi astfel vom creşte în har. Exprimă-ţi
dragostea pentru Scripturi. Ceea ce va decurge de aici va fi adevărul deoarece, dacă iubeşti Biblia, o vei studia. Şi pe
măsură ce o vei studia vei creşte în adevăr. Toate învăţăturile din Biblie te vor umple şi te vei întări. Exprimă-ţi dragostea
pentru lume şi va urma misiunea. Vei merge în lume cu Evanghelia, în numele lui Hristos. Exprimă-ţi dragostea pentru
fraţii din Biserică şi va urma unitatea. Dacă ne iubim cu adevărat unii pe alţii, multe dintre micile diferenţe care ne
despart vor dispărea.

Mai am un singur comentariu final de făcut. Când Pavel vorbeşte despre acest mare scop, care este maturitatea
Bisericii, el foloseşte imaginea dezvoltării trupului. Creşterea este un proces şi, prin urmare, cere timp. Biserica nu devine
matură peste noapte, la fel cum nici noi nu ne maturizăm peste noapte. Iar dacă Dumnezeu lucrează pentru a realiza
maturitatea în noi şi în ceilalţi, atunci este necesar pentru noi să ne încredem în lucrarea Lui şi să avem răbdare în timp
ce El lucrează. Dorim ca toţi ceilalţi să fie răbdători cu noi. Haideţi să învăţăm să fim şi noi răbdători cu ceilalţi, pe
măsură ce Duhul Sfânt ne zideşte împreună în trupul lui Hristos şi pe măsură ce împreună ne maturizăm în Hristos,
fiecare dintre noi făcându-ne partea.

25. PERCEPÂND LUMEA AȘA CUM DUMNEZEU O PERCEPE

EFESENI 4:17-19

Exista în antichitate, mai precis în Roma antică, o maximă care spunea: "Dacă te afli în Roma, comportă-te la
fel ca romanii". Este un mic exemplu referitor la sfaturile pe care lumea ni le dă cu privire la conformitate. Vrea să spună
că nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi, cel puţin dacă vrei să ajungi departe şi să ai succes. Însă nu este tocmai un sfat
înţelept, vorbind în termenii lumii chiar, deoarece de obicei au succes oamenii care sunt diferiţi, cel puţin în lucrurile în
care merită să aibă succes. Însă ceea ce mă deranjează nu este atât stupiditatea acestei maxime, cât răutatea ei. Deoarece,
cu siguranţă, este radical opusă căii lui Isus Hristos, prin care El doreşte să ne facă nu conformişti, ci diferiţi. Adică, să
ne facă asemenea Lui, deoarece El a fost cu desăvârşire diferit, în modul de care această lume are nevoie. Şi despre acest
lucru vorbeşte Pavel în Efeseni, epistola pe care o studiem, atunci când ajunge la secţiunea în care începe să dezvolte
adevărurile teologice în chip practic.

Page 89 of 150
 Punctul de la care pornim este în capitolul 4, versetul 17. Acolo Pavel spune următorul lucru: "Vă spun aceasta
şi depun mărturie în Domnul: nu mai trăiţi ca păgânii ... ." Acest lucru marchează începutul unei noi secţiuni în epistolă.
Este începutul celei de-a treia şi ultime secţiuni principale din Epistolă. Cele mai multe dintre epistolele lui Pavel sunt
împărţite, aşa cum sunt convins că ştiţi deja, în două părţi principale. Efeseni se divide foarte frumos chiar la mijloc.
Primele trei capitole se ocupă de doctrină iar, apoi, capitolele de la patru la şase se ocupă de aplicarea acestei doctrine în
mod practic. Este interesant însă faptul că şi această a doua parte a cărţii, care se ocupă de practică, poate fi împărţită
în două secţiuni. Prima este mai scurtă. Este secţiunea pe care am studiat-o, Efeseni 4:1-16, şi care tratează unitatea
Bisericii. Apoi avem a doua secţiune, care începe cu versetul 17, şi continuă până la sfârşitul cărţii, secţiune de care ne
apropiem acum şi care vorbeşte despre sfinţenia vieţii celor care sunt creştini. Ambele secţiuni sunt relaţionate la ceea
ce Pavel a spus înainte. Atunci când Pavel a vorbit despre doctrină, concentrându-se asupra Bisericii, el a vorbit despre
acea extraordinară lucrare a lui Dumnezeu, care s-a născut încă din eternitate în mintea lui Dumnezeu, înainte chiar ca
lumea să existe, acea decizie a lui Dumnezeu de a-Şi chema un popor care să fie al Lui şi prin care să Se glorifice, lucrare
pe care, spune Pavel, şi îngerii doresc s-o privească. Despre acest lucru vorbeşte Pavel şi unul din punctele acestei secţiuni
doctrinale este acela că Dumnezeu a chemat un popor care să fie una. Şi, desigur, aplicaţia acestui punct, pe care o găsim
în prima secţiune a celei de-a doua jumătăţi a cărţii, este aceea că, dacă Dumnezeu ne-a chemat să fim una, trebuie să
ne dăm toată silinţa să fim una. Trebuie să acţionăm în favoarea unităţii deoarece, dacă nu facem lucrul acesta, simplul
fapt că nu suntem de acord unii cu alţii, că ne luptăm unii cu alţii şi că ne purtăm ne-creştineşte, lucru care aduce
dezbinare în trup, va compromite angajamentul nostru faţă de ceea ce Dumnezeu a făcut.

Apoi, tot în prima secţiune a cărţii, cea doctrinală, el a mai spus că Dumnezeu Şi-a chemat poporul pentru ca
acesta să fie un popor sfânt. Iar pentru acest motiv, spune el în secţiunea practică, creştinii trebuie să ducă nişte vieţi
sfinte. Acest lucru este de o importanţă majoră. Deoarece, atunci când vorbim despre moralitate, în calitate de creştini,
nu vorbim despre ea şi nu ne îndemnăm unii pe alţii cu privire la ea doar pentru că moralitatea este un lucru bun, să
spunem aşa. Sau doar pentru că este folositoare, lucru la care noi americanii ne gândim, pentru că suntem foarte
pragmatici; ideea că o vei duce mai bine dacă duci o viaţă morală. Nu acesta este motivul principal pentru care vorbim
despre standarde etice înalte. Motivul pentru care vorbim despre aceste lucruri este fundamentat în realitate, în adevăr,
în istorie şi pe ceea ce Dumnezeu a făcut. Acţionăm în felul în care o facem şi trebuie să acţionăm în felul acesta pentru
că Dumnezeu este cel care este. Şi pentru că Dumnezeu a făcut ceea ce a făcut pentru noi în Domnul Isus Hristos. Aceasta
înseamnă, aşa cum spunea Martin Lloyd Jones la un moment dat, în comentariul său, că, într-o oarecare măsură, trăirea
vieţii creştine trebuie să fie pentru noi un lucru inevitabil. Dacă suntem cu adevărat creştini, adică dacă ne-am predat
lui Isus Hristos ca Mântuitorul şi Domnul nostru, atunci noi trebuie să trăim într-un mod care Îl onorează. Iar dacă,
examinându-ne, găsim că nu trăim inevitabil această viaţă, dacă ne trezim spunând: "Ceea ce fac nu este foarte diferit
de ceea ce fac ceilalţi", atunci trebuie să ne reexaminăm, în primul rând, relaţia cu Domnul Isus Hristos. Lucrul la care
va trebui să ne gândim este, nu atât de mult la cum ne afectează pe noi aceste lucruri sau cum vom face faţă în mod
personal problemelor noastre, ci mai degrabă cum afectează aceste lucruri pe Dumnezeu şi dacă comportamentul nostru
consolidează planurile măreţe pe care Dumnezeu le are cu noi şi cu Biserica în această lume păcătoasă.

Astfel, în felul acesta începe apostolul Pavel. V-aţi gândi că, după o introducere de felul acesta, Pavel ar trece
imediat la instrucţiuni foarte practice, pozitive, morale şi etice. V-aţi gândi că ar spune: "Nu păcătuiţi! Da-ţi la o parte
tristeţea! Fiţi buni! Acţionaţi cum face Hristos! Iertaţi-i pe ceilalţi!" Este adevărat că acestea sunt lucrurile pe care le
spune, până la urmă. Este însă izbitor că, începând să aşeze temelia cu genul său de instruire morală, el face acest lucru,
în primul rând, într-o manieră negativă, punând în contrast ceea ce trebuie să fim şi ceea ce trebuie să facem cu ceea ce
am fost şi am făcut şi cu ceea ce este lumea, despărţită de evanghelia lui Isus Hristos. Adică, în această secţiune el ne
reaminteşte, aşa cum a făcut în prima secţiune a cărţii, în capitolul 2, despre starea din care am fost scoşi prin harul lui
Dumnezeu pe care ni l-a arătat în Hristos. Pavel spune: "Nu trăiţi ca neamurile ... ." Adică, nu trăiţi cum trăiesc păgânii.
Sunteţi în Roma, dar să nu trăiţi ca romanii. Sunteţi în Efes, dar să nu trăiţi ca efesenii. Sunteţi în Filadelfia, dar să nu
trăiţi cum trăiesc cei de acolo. Pavel face o extraordinară analiză a lumii păgâne. Pentru că, vorbind despre această lume,
el discută despre natura ei, pe care o descrie ca fiind fără valoare sau deşartă şi întunecată. Se referă la intelect. Apoi
vorbeşte despre cum s-a ajuns la această stare. Apoi, în al treilea rând, vorbeşte despre consecinţele acestei stări. El
discută despre aceste lucruri într-un spaţiu foarte restrâns, în doar trei versete. Le înfăţişează minţilor noastre pentru
ca noi să le putem înţelege cu intelectul şi pentru a putea trăi diferit.

Este de asemenea izbitor faptul că atunci când analizează falimentul lumii seculare el face lucrul acesta, în
primul rând, în termenii intelectului. Când vorbeşte despre vanitatea gândirii ei şi despre întunericul gândirii ei, el
vorbeşte despre falimentul intelectului ei. Un faliment al raţionamentului ei. Un faliment al capacităţii ei de înţelegere a
lui Dumnezeu şi a tuturor marilor adevăruri spirituale. Este important să realizăm că acesta este falimentul cel mai
grozav.

Există mai multe erori diferite pe care le putem face la acest punct. Una dintre ele este greşeala caracteristică
a epocii noastre. Este greşeala de a crede că, oarecum, atâta timp cât faci ceea ce trebuie, cel puţin ceea ce lumea crede

Page 90 of 150
că este ceea ce trebuie, nu contează prea mult ceea ce gândeşti. În zilele noastre tindem să glorificăm gândirea liberă. Ne
pierdem vremea cu tot felul de idei deosebite. Nu contează. Poţi să gândeşti despre cutare lucru, poţi avansa o teorie.
Poţi să gândeşti despre un alt lucru şi să avansezi o altă teorie. Nu contează ce gândeşti, atâta timp cât eşti genul de om
care faci lucrurile care sunt acceptabile şi care te ajută să o duci bine în viaţă. Aceasta este o gravă greşeală, deoarece
între modul în care gândim şi modul în care acţionăm există o legătură inevitabilă. Iar motivul pentru care lumea noastră,
la fel ca lumea antică, este atât de confuză în moralitatea ei este acela că ea este în mod fundamental confuză în gândirea
ei.

O altă greşeală, mai caracteristică lumii antice decât lumii noastre, era aceea de a gândi că atâta timp cât
raţionamentul tău este corect, nu contează cum trăieşti. Grecii dezvoltaseră acest tip de gândire într-un întreg sistem
filozofic şi aceasta pentru că ei au separat personalitatea umană, reprezentată prin minte sau prin procesul gândirii, de
trup sau de activităţile trupului. Ei spuneau că ceea ce contează cu adevărat era mintea, pentru că ei credeau că mintea
este componenta nobilă a ceea ce este omul. Mintea era sclipirea divină din personalitatea umană. Astfel, pentru greci,
mântuirea era în cea mai mare măsură realizată prin cultivarea raţiunii - printr-o gândire corectă. Atâta timp cât raţionai
corect nu conta atât de mult ce făceai. Problema, desigur, este aceea că acest tip de gândire a dus inevitabil la un eşec
moral, precum şi intelectual, al societăţii greceşti. Grecii se mândreau cu gândirea lor. Ei erau filozofii lumii. Ei erau
minţile lumii antice. Însă, în momentul în care începeau să reflecteze la natura reală a lucrurilor, inevitabil unii dintre
ei erau politeişti (adică, credeau în mai mulţi zei). Credeau în toţi zeii panteonului grecesc şi roman. Alţii erau panteişti
(adică, ei credeau că Dumnezeu se afla în toate lucrurile, în materie), concepţie pe care mulţi din ziua de astăzi o acceptă.
Alţii erau atei, oameni care credeau că nu există Dumnezeu. Nici unul dintre ei, lipsit de ajutorul revelaţiei biblice, nu a
ajuns la o înţelegere corectă a naturii lumii şi a realităţilor spirituale, care decurg de aici.

Edward Gibbon, scriind despre o perioadă ceva mai târzie a antichităţii, a spus că, drept o consecinţă a acestui
tip de gândire şi a deziluziei care i-a urmat, în acea perioadă pe care el o descrie, pentru oamenii obişnuiţi toate religiile
erau în mod egal adevărate. Iar pentru filozofi toate religiile erau în mod egal false. Iar pentru magistraţi toate religiile
erau în mod egal de folos. Astfel, orice idee cu privire la un adevăr real a dispărut pur şi simplu.

Pavel se întoarce către creştinii din Efes şi le spune: "Nu fiţi ca aceştia! Nu fiţi ca aceştia în gândirea voastră!
Înţelegeţi că Dumnezeu a făcut ceva extraordinar cu voi. Dumnezeu v-a scos de acolo şi v-a făcut cunoscută realitatea
lucrurilor." Nu cunoaşteţi pe deplin. Nici unul dintre noi nu va cunoaşte pe deplin, atâta timp cât avem minţi finite. Însă
puteţi cunoaşte adevărul. Iar punctul de la care începe cunoaşterea adevărului este cunoaşterea Dumnezeului care S-a
descoperit pe Sine în Scriptură şi în viaţa şi personalitatea lui Isus Hristos. Astfel, acesta este primul său punct.

Apoi, în al doilea rând, Pavel dorea ca aceşti efeseni să înţeleagă cum a ajuns lumea la starea în care se afla.
Lumea, cu siguranţă, nu a înţeles care era problema ei. A devenit astfel parte a problemei. Pavel doreşte ca efesenii să
înţeleagă cum a ajuns lumea un loc întunecat, spiritual vorbind, lucru care era valabil pentru lumea lor, dar care a rămas
valabil şi pentru lumea noastră, separată de evanghelie. Termenul pe care el îl foloseşte în versetul 18 este "împietrire"
- "prin împietrirea inimilor lor". Acesta este unul din acele locuri din Scriptură în care traducerile mai noi ne sunt de un
mare ajutor. Termenul grecesc, care a fost tradus cu "împietrire" este "porosis". Este un termen cu o istorie interesantă.
Derivă dintr-un substantiv, "poros", care înseamnă "piatră, rocă" şi era folosit pentru a desemna un anumit tip de
marmură. Ceea ce este semnificativ la acest termen este faptul că a fost împrumutat în limbajul medical. Era folosit
pentru a desemna anumite probleme fizice. Cuvântul "porion", o uşoară derivare a termenului tradus cu "piatră", se
referea la bătături, pe care le puteai avea fie la mână, fie la picior. Bătătura este un loc în care pielea este mai tare, lucru
care explică, desigur, de ce un termen care se referă la o piatră sau la ceva tare era folosit în limbajul medical. Un verb
care provine din acest substantiv, "poroo", însemna, prin urmare, a pietrifica sau a întări. Era un termen pe care l-ai fi
folosit atunci când vorbeai despre încheieturile corpului devenite rigide; ceea ce numim noi astăzi artrită. Era un termen
folosit pentru fixarea unui os, atunci când imobilizai o fractură şi un nou os sau un nou cartilaj începea să se dezvolte,
sudând la loc cele două părţi rezultate din fractură. Era folosit şi pentru a desemna probleme ale ochilor, însemnând
ceea ce am numi noi orbire. Motivul pentru care era folosit acest termen este acela că, după modul de gândire antic, ochii
erau orbi deoarece deveniseră grei. Ei nu mai funcţionau la intensitatea la care ar fi trebuit. Acesta este termenul folosit
aici.

Pentru că acest termen este tradus uneori cu orbire, cu referire la ochi, Versiunea Autorizată [o versiune
(traducere) a Bibliei în limba engleză, n.tr.] a împrumutat acest cuvânt şi a tradus cu orbirea inimii. Nu este o traducere
greşită, deoarece poţi să vorbeşti despre o inimă care este oarbă, care nu poate vedea lucrurile spirituale. Însă problema
care apare atunci când vorbim despre orbire este că ne gândim fără să vrem la o suferinţă fizică independentă de voinţa
noastră şi pentru care nu putem face nimic. Este însă mai mult decât atât. Este adevărat că lumea seculară, separată de
iluminarea pe care Dumnezeu o oferă, este oarbă. Însă motivul pentru care lumea este oarbă nu este acela că o anumită
maladie care nu putea fi evitată i-a afectat pe oameni în starea lor naturală. Lumea este oarbă pentru că doreşte să fie
oarbă. De aceea traducerea termenului grecesc cu "tare" sau "împietrire" este mai bună decât traducerea lui în versiunile
mai vechi. Problema nu este doar că oamenii sunt orbi din punct de vedere spiritual. Acest lucru este foarte evident.
Page 91 of 150
Problema este că lumea e aşa în mod premeditat. Oamenii şi-ai împietrit inimile împotriva Dumnezeului adevărului şi
împotriva revelaţiei Sale.

Putem spune că ideea despre care discută Pavel aici, în Efeseni, este exact aceea pe care o prezintă în acel
extraordinar capitol întâi din Epistola către Romani, versetele 18-23, unde analizează situaţia jalnică a umanităţii mult
mai pe larg. Sunt patru puncte pe care Pavel le prezintă în Romani. Înainte de toate el vorbeşte despre o revelaţie naturală
a lui Dumnezeu. Adică, despre o revelaţie a lui Dumnezeu în natură. Lucrurile obişnuite, vrea să spună Pavel, pe care
Dumnezeu le-a descoperit oamenilor. Aceasta este o revelaţie limitată. Nimeni nu va găsi adevărul evangheliei doar prin
studiul naturii. Nu învăţăm despre dragostea lui Dumnezeu numai studiind natura. Însă putem cunoaşte în mod real
despre Dumnezeu din natură. Putem cunoaşte că există un Dumnezeu, că El este atotputernic şi că El ne-a creat. Pavel
vorbeşte despre această revelaţie naturală cu scopul de a sublinia faptul că, pe baza ei, oamenii vor fi găsiţi vinovaţi dacă
eşuează în a-L căuta şi sluji pe Dumnezeu. El dezvoltă acest lucru în Romani, capitolul întâi.

Al doilea punct este acela că, în ciuda acestei revelaţii a lui Dumnezeu în natură, oamenii au înăbuşit acest
adevăr. Cea mai bună traducere a acestui cuvânt este a înăbuşi, a suprima, a scoate din ecuaţie. Deoarece, lucru de care
şi Pavel era perfect conştient, problema este că oamenii, în starea lor naturală, deşi nu au o cunoaştere mântuitoare a lui
Dumnezeu, totuşi, undeva în străfundurile fiinţei lor, sunt conştienţi că există un Dumnezeu şi că, dacă există un
Dumnezeu, ei trebuie să-L slujească, însă nu vor să facă lucrul acesta. Ei nu doresc un Dumnezeu care este Domnul lor.
Ei nu doresc un Dumnezeu care este Mântuitorul lor. Nu doresc un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu iubitor, un Dumnezeu
suveran. Ei vor să-şi conducă singuri vieţile. Prin urmare, înăbuşă acest adevăr despre Dumnezeu, care este revelat în
natură. De aceea unii dintre cei mai înţelepţi filozofi pot fi atât de proşti, spiritual vorbind.

Al treilea punct pe care Pavel îl prezintă în Romani este acela că, drept rezultat al comportamentului acestor
oameni, mânia lui Dumnezeu este turnată peste ei. Nu este un lucru arbitrar. Nu este un lucru nedrept. Dumnezeu nu-i
judecă doar pentru că ei nu văd, ci pentru că ei înăbuşă adevărul, făcând lucrul acesta din pricina răutăţii lor. Ei doresc
să rămână în păcat. De aceea vine peste ei judecata.

Apoi, al patrulea punct prezentat în această secţiune este acela că Dumnezeu judecă, nu în termenii unei
judecăţi finale, deşi va veni o judecată finală, cât în termenii unei evoluţii naturale a modului în care păcatul lucrează în
vieţile lor. Pe de-o parte, acest mod are de-a face cu intelectul. Pavel spune că Dumnezeu i-a lăsat în voia unei gândiri
deşarte iar ei au ajuns să aibă o imaginaţie bolnavă, distorsionând imaginea lui Dumnezeu şi de aici, inevitabil,
distorsionând şi imaginea lor despre fiinţele umane. Pe de altă parte, are de-a face cu viaţa morală, Pavel descriind cum
Dumnezeu i-a lăsat în voia unor gânduri impure şi a unor comportamente impure.

Ceea ce vreau să subliniez aici este că exact acest lucru îl spune Pavel şi aici, în Efeseni, căutând să ne îndrepte
gândirea, atât nouă, cât şi efesenilor, către ceea ce este lumea seculară. El spune: "Nu preamăriţi lumea seculară! Este
într-adevăr fascinantă. Pune în faţă tot ceea ce are mai bun. Pretinde a fi ceea ce nu este. Însă nu vă lăsaţi vrăjiţi de ea!
Lumea se împotriveşte lui Dumnezeu. Duşmanul cel mai mare al lumii este Mântuitorul vostru. Şi pentru că ea se
împotriveşte lui Dumnezeu, Îl respinge pe Dumnezeu şi este înstrăinată de Dumnezeu şi pentru că Dumnezeu este
Dumnezeul oricărui har şi al oricărui lucru bun, lumea este pe o cale care se afundă tot mai mult în păcat, în chin şi, în
cele din urmă, în judecată. În felul acesta se încheie şi pasajul. Pavel vorbeşte despre natura lumii ca sistem, aşa cum o
vede Dumnezeu. El vorbeşte despre motivul pentru care lumea a ajuns aşa.

În cele din urmă, Pavel vorbeşte despre consecinţe: "Ei nu mai au ruşine; s-au dedat depravării, trăind cu
lăcomie în toate necurăţiile." Concluzia lui Pavel la acest punct va fi asemănătoare cu modul în care a început pasajul,
anume ideea că noi nu trebuie să trăim ca ei. Apoi el va merge mai departe şi va vorbi despre cum trebuie să trăim noi.
Ne vom uita la toate aceste versete în detaliu. Însă daţi-mi voie acum să trag concluziile următoare:

Mai întâi, o concluzie bazată pe analiza pe care Pavel ne-o face cu privire la lumea seculară. Înainte de toate,
trebuie să recunoaştem că lumea este într-adevăr aşa cum ne-o prezintă Pavel. Este greu pentru noi să realizăm acest
lucru deoarece, aşa cum spuneam, lumea ne prezintă întotdeauna o imagine diferită. Te uiţi la lume aşa cum ţi-o prezintă
mass-media - televiziunea, ziarele şi revistele lucioase - şi ai crede că lumea este un loc extraordinar. Toate lucrurile sunt
bune iar dacă nu sunt bune, sunt pe cale de a deveni bune. Într-o bună zi totul va fi perfect. Calea pe care merge lumea
este calea spre fericire. Ceea ce trebuie însă să înţelegi este că totul e o iluzie. Că toate aceste lucruri sunt ceva cu care
lumea îşi acoperă înstrăinarea ei de Dumnezeu. Iar creştinii, dacă vor dori să trăiască nişte vieţi care să fie plăcute, vor
trebui să înceapă de la adevărul acestei analize.

În al doilea rând, trebuie să realizăm că lumea este oarbă. Că separat de harul lui Dumnezeu lumea într-adevăr
nu poate să vadă aceste lucruri. Noi spunem: "Lumea ne înşală." Acest lucru este adevărat însă lumea se înşală şi pe ea
însăşi. Lumea nu ştie mai bine decât noi lucrul acesta deoarece lumea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi, prin urmare, dacă
se întâmplă o schimbare în vieţile unor oameni, acest lucru trebuie să se întâmple prin harul lui Dumnezeu, care înmoaie
inimile împietrite, care întoarce voinţele rebele şi care deschide ochii orbi în faţa adevărului Evangheliei lui Dumnezeu.
Page 92 of 150
Mulţi dintre noi ştim lucrul acesta din experienţa noastră. Probabil că le mărturiseşti unor prieteni Evanghelia. Probabil
că încerci să-i convingi să vină la biserică. Uneori, după o mare împotrivire şi ezitare, în cele din urmă vin iar în
momentul în care pleacă din biserică îţi spun: "Ştii, n-am înţeles pur şi simplu nimic. Pentru mine nu înseamnă pur şi
simplu nimic." Acesta este un lucru trist care ar trebui să ne întristeze, însă care n-ar trebui să ne surprindă, deoarece
aşa este lumea care nu cunoaşte revelaţia pe care Dumnezeu o oferă în mod personal, prin intermediul Duhului Său
Sfânt.

Acest lucru mă aduce la a treia concluzie şi aplicaţie, la ultimul punct. Dacă aşa este natura lucrurilor; dacă
lumea este într-adevăr locul îngrozitor pe care Pavel îl portretizează a fi; dacă este oarbă şi incapabilă să vadă, atunci
noi ar trebui să ne rugăm pentru lume, deoarece numai Dumnezeu, Dumnezeu singur, poate s-o salveze. Se poate să
obiectezi la ceea ce am spus, zicând: "Pare prea mult pentru mine. Cum aş putea să mă rog pentru lume?" Bine, nu te
ruga pentru lume, însă roagă-te pentru acea parte din lume pe care tu o cunoşti. Roagă-te pentru vecinul pe care îl
cunoşti. Roagă-te pentru colegul de muncă pe care îl cunoşti. Pentru acela care pare să fie complet orb în faţa adevărului
lui Dumnezeu, de fapt care este într-adevăr orb, din pricina împietririi inimii lui. Roagă-te pentru el! Şi, cine ştie,
Dumnezeu, Cel care ne-a spus că vom avea dacă vom cere, va putea foarte bine, în cazul pentru care te rogi, să facă
pentru acel prieten ceea ce deja a făcut pentru tine, salvându-l, spre gloria măreţului Său har.

26. MAREA CUMPĂNĂ

EFESENI 4:20-24

Mă întreb dacă v-aţi gândit vreodată la cât semnificaţia faptului că în lumea apuseană, noi nu socotim timpul
începând cu un eveniment anume, fixat în trecut, la care adăugăm apoi anii. Mai degrabă, noi socotim timpul raportându-
l la un moment fixat în preajma naşterii lui Isus Hristos, socotind atât anii care s-au scurs până la acel moment, cât şi
anii care s-au scurs începând cu acel moment. Însă nu toate calendarele arată aşa. Calendarul evreiesc este diferit. Acesta
începe cu data care fixată ca fiind momentul creaţiei iar anii sunt socotiţi începând cu acel moment. La fel arată şi
calendarul chinezesc. Însă calendarul creştin este diferit. Noi începem cu momentul naşterii lui Hristos şi apoi socotim
în două direcţii. Numărăm anii care s-au succedat până la această dată, ani pe care-i numim î.Hr. (ceea ce înseamnă:
înainte de Hristos) şi numărăm anii care s-au succedat de la această dată, ani pe care îi numim A.D. (literal: anno Domini
- anul Domnului). Acest lucru pare oarecum ciudat. Însă tocmai prin acest mod ciudat de calcul al anilor noi mărturisim
convingerea că Isus Hristos este punctul de cotitură al istoriei.

Ceea ce este adevărat din punct de vedere istoric se dovedeşte a fi adevărat şi din punct de vedere personal
pentru cei care au ajuns să-L cunoacă pe Isus Hristos. El este linia de demarcaţie, marea cumpănă, în viaţa creştină.
Cumpăna dintre ce eram înainte să venim la El şi ce am devenit pe urmă. Despre acest lucru vorbeşte Pavel în Efeseni 4.
Aceasta este minunata porţiune din carte în care el vorbeşte despre viaţa creştină şi despre modul în care trebuie să
trăiască creştinii. Însă punctul de la care porneşte, după ce descrie mai întâi lumea din care am ieşit - anume lumea
păgână caracterizată de deşertăciunea şi întunecimea minţii - după ce vorbeşte despre aceste lucruri, el vorbeşte acum
despre ce a produs schimbarea. Cel ce a produs schimbarea este Isus Hristos. Efeseni 4:20 spune: "Voi nu aşa aţi învăţat
despre Hristos!". Acest lucru este foarte interesant deoarece el spune aici că numai Isus Hristos poate să aducă o
schimbare reală în viaţa cuiva. El este singurul care a adus o schimbare reală în istorie. Şi El este singurul în stare să
facă o schimbare reală în viaţa ta, oricine ai fi tu.

Bineînţeles că lumea nu gândeşte în felul acesta. Noi credem că suntem în stare să aducem schimbare prin tot
felul de alte căi. Unii cred că se vor auto-schimba printr-o descoperire de sine. În zilele noastre mişcarea pentru auto-
descoperire personală este o adevărată afacere, popularizată de grupuri ca EST, Life Spring (Izvorul Vieţii), Mind
Dynamics (Dinamica Minţii), Scientologia şi alte grupuri de acest fel. Trebuie doar să poţi ajunge în străfundurile fiinţei
tale, suficient de adânc, şi să-ţi elimini inhibiţiile devenind astfel o persoană schimbată. Însă lucrul acesta nu
funcţionează. Poţi să-ţi elimini inhibiţiile însă ceea ce vei descoperi dincolo de ele nu va fi o nouă persoană, ci aceeaşi
care ai fost şi înainte. Alţii cred că vor aduce schimbarea prin iluminare. Prin urmare, o mulţime de oameni încearcă să
descopere ceva nou prin mijlocirea religiilor misterelor din timpurile noastre - noua afluenţă a religiilor orientale mistice.
Alţii se mai ţin încă strâns de acea veche şi demodată concepţie din secolul 19, conform căreia procesul istoric este
inevitabil. Lucrurile se vor schimba dacă insistăm suficient de mult asupra acestui lucru. Lucrurile se vor schimba dacă
doar acţionăm în direcţia aceasta.

Page 93 of 150
 Predicatorii de pe vremuri ai Evangheliei ar spune, ceea ce de fapt ar trebui să spună creştinismul zilelor
noastre, că toate aceste lucruri sunt o mare iluzie. Deoarece singurele schimbări reale care au avut loc în istorie, au venit
prin Isus Hristos. Şi singurele schimbări reale care au loc în viaţa ta şi în viaţa mea apar ca rezultat a ceea ce El face în
mod personal în vieţile noastre atunci când credem în El şi I ne supunem.

Despre acest lucru vorbeşte Pavel aici. Este interesant modul în care o face. El foloseşte aici trei verbe însă
într-un mod neobişnuit. Marcus Bart, fiul marelui teolog Carl Bart, a scris un amplu comentariu asupra Epistolei către
Efeseni, în care vorbeşte despre extraordinarul mod în care Pavel foloseşte aceste verbe, numind modul de folosire al
verbelor derutant. Probabil că a exagerat puţin, însă nu există nici o îndoială că aceste verbe sunt folosite într-un mod
extraordinar, Bart intenţionând să spună, lucru care este adevărat, că Pavel foloseşte aici într-un mod neobişnuit
limbajul.

Daţi-mi voie să vă explic ce face Pavel. Primul cuvânt este "manthano". Este corespondentul cuvântului "a
cunoaşte" şi apare în propoziţia pe care Bibliile noastre o traduce: "nu aşa aţi învăţat despre Hristos." Versetul vorbeşte
despre cunoaşterea lui Hristos. Înseamnă, de fapt, "a-L învăţa pe (cu sensul de "despre", n.tr.) Hristos". Motivul pentru
care folosirea acestui cuvânt este extraordinară este acela că în Biblie, cel puţin în greaca biblică, nu mai există nici un
alt exemplu în care cineva să fie încurajat să cunoască o altă persoană şi să fie folosit termenul acesta. Mai mult, această
uzanţă specifică a cuvântului nu mai apare în nici un alt document grecesc pre-biblic, cunoscut de noi. Prin urmare, ne
întrebăm ce are Pavel în minte când foloseşte acest cuvânt. Probabil a intenţionat să spună mai mult decât că noi trebuie
doar să cunoaştem despre Isus. Sau că noi trebuie să ne familiarizăm cu doctrina Sa aşa încât s-o putem cunoaşte pe de
rost. Trebuie să fi intenţionat să vorbească despre o cunoaştere a lui Isus într-un sens mult mai profund decât acesta.
Iar când reflectăm la acest lucru în termenii altor versete biblice, mintea ne este purtată spre acel lucru despre care Isus
Însuşi vorbeşte în minunata rugăciune din Ioan 17, unde spune, definind mântuirea, că: "Viaţa veşnică este aceasta: să
Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis."

Al doilea verb apare în versetul 21 şi este corespondentul verbului "a auzi". Este verbul "akouo", verbul grecesc
folosit în mod obişnuit pentru "a auzi". Lucrul neobişnuit în modul în care Pavel foloseşte acest verb nu este verbul în
sine, ci faptul că le spune acelor efeseni că L-au auzit pe Isus. În limba greacă nu spune că "voi aţi auzit despre Isus".
Spune, mai degrabă, că "voi L-aţi auzit pe Isus". Lucrul acesta ne face să ne oprim şi să ne întrebăm despre ce vorbeşte
Pavel - L-au auzit ei pe Isus? Isus a murit cu mult înainte ca Evanghelia să ajungă în Efes. Ei au auzit despre El, însă cum
poate să spună Pavel că ei L-au auzit pe Isus? Cred că ceea ce are Pavel în minte aici este faptul că atunci când Evanghelia
le-a fost predicată, Isus Însuşi, prin persoana Duhului Său cel Sfânt, a vorbit de fapt inimii lor. Prin urmare, este potrivit
a spune că, prin predicarea Cuvântului, ei L-au auzit pe Hristos. Acest lucru este ceva ce lumea nu poate să înţeleagă.
Nici măcar nu poate să întrevadă, deoarece nu are o percepţie spirituală.

Mai este un al treilea verb, "învăţaţi în El". Verbul grecesc pentru "a învăţa" este "didasko". Lucrul neobişnuit
în legătură cu această expresie este că ea spune: "învăţaţi în El". Nu ne-ar fi surprins dacă Pavel ar fi spus, la acest punct,
"cu siguranţă aţi fost învăţaţi despre El". Sau şi dacă ar fi spus: "aţi fost învăţaţi de către El", deoarece s-ar fi presupus
că Isus i-ar învăţa prin mesagerii Săi. Însă nu spune acest lucru. El spune: "cu siguranţă aţi fost învăţaţi în El". Această
exprimare pare a vorbi despre mediu. Despre sfera în care învăţau aceşti creştini. Imaginea pe care o avem aici este
imaginea şcolii lui Isus Hristos. E ca şi cum apostolul Pavel ar spune că Isus Însuşi este şcoala, El este profesorul şi tot El
este şi materia de studiu. Suntem cu toţii familiarizaţi cu afirmaţia pe care Marshall McLuhan a lansat-o, făcând-o
populară, atunci când a vorbit despre mijloacele fierbinţi de comunicare, în contrast cu mijloacele reci de comunicare şi
atunci când a vorbit despre televiziune spunând, cu referire la aceasta, că: "Mijlocul este mesajul". Acest lucru poate fi
adevărat într-o oarecare măsură, referitor la televiziune însă, aici, apostolul Pavel spune că, în creştinism, Isus Hristos
este mijlocul, Isus Hristos este mesajul şi Isus Hristos este şi mediul.

Iată şi modul în care John Stott prezintă acest lucru în comentariul său pe acest pasaj. El spune: "Atunci când
Isus Hristos este în acelaşi timp subiectul, obiectul, precum şi mediul instruirii morale care este dată, putem avea
încredere că această instruire este cu adevărat creştină." Aşa cum este spus: "adevărul este în Isus". Şi aşa şi este. Acest
lucru îl am în minte atunci când Îl numesc pe El marea cumpănă. Dorim să fim mai specifici la acest punct. Ceea ce dorim
să întrebăm în termeni concreţi este: ce schimbare aduce această învăţătură şi cunoaştere personală pe care Domnul
Isus Hristos o mediază? Vreau să sugerez faptul că există câteva alternative.

Prima alternativă este aceea dintre Dumnezeu şi ateism. Ştiu că, prezentând această alternativă în felul acesta,
unii vor spune că respingerea creştinismului nu conduce în mod necesar la ateism. "În cele din urmă, există multe religii
în lume. Creştinismul este doar una dintre ele. Pare exagerat să afirmăm că alegerea este între Dumnezeu şi ateism;
alegerea este, de fapt, între o mulţime de religii." Ştiu că acest lucru este adevărat şi chiar aş argumenta că existenţa
acestor religii se datorează existenţei Dumnezeului creştinismului. Ceea ce învaţă creştinismul, şi ceea ce chiar Pavel a
învăţat în paragraful imediat precedent, este că oamenii, în rebeliunea lor, au reprimat cunoaşterea adevăratului
Dumnezeu. Prin reprimarea acestei cunoaşteri ei au creat un gol spiritual în vieţile lor, gol care trebuie umplut cu ceva.

Page 94 of 150
Ceea ce umple acest gol este religia. Este un lucru fără valoare, o deşertăciune, deoarece nu se focalizează pe adevăratul
Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu. Prin urmare, dacă se focalizează asupra altui dumnezeu, se focalizează asupra
a ceva ce nu este Dumnezeu, prin urmare, asupra unui lucru inexistent. Acest lucru este inevitabil frustrant. Însă celelalte
religii există datorită existenţei adevăratului Dumnezeu al creştinismului. Pot argumenta acest lucru. Însă ceea ce doresc
să susţin aici este că celelalte religii, focalizându-se asupra unui dumnezeu, altul decât Dumnezeul creştinismului,
conduc, prin natura lor, la inutilitate şi, în cele din urmă, la ateism.

Acest lucru era adevărat în vremea apostolului Pavel. Cineva ar putea spune: "Da, lumea antică era foarte
religioasă." Şi într-adevăr era. Existau tot felul de religii. Însă această situaţie a condus la o mare deziluzie şi, în cele din
urmă, la ateism. Dacă analizăm vremurile noastre ne dăm seama că acest lucru se întâmplă şi astăzi. Cei mai mulţi dintre
oamenii din ziua de azi nu vor susţine că sunt atei, deşi unii o vor face. Însă ei sunt atei în practică. Ei trăiesc ca şi cum
Dumnezeu n-ar exista, suferind drept consecinţă o viaţă lipsită de sens şi valoare. Deosebirea pe care a făcut-o Isus a
fost deosebirea dintre Dumnezeu, pe de-o parte, şi un ateism practic sau chiar filozofic, pe de altă parte.

A doua alternativă este între ideea existenţei unui plan la originea vieţii umane şi ideea că toate lucrurile nu
sunt altceva decât rezultatul unei întâmplări. Evoluţioniştii zilelor noastre, evoluţionismul fiind orientarea filozofică
dominantă a zilelor noastre, ar spune că totul există din întâmplare. Ei nu au nici un Dumnezeu la originea lucrurilor,
prin urmare privesc la viaţa pe care o cunoaştem şi spun: "A apărut de undeva însă dacă Dumnezeu nu există, atunci nu
a fost nimeni care să determine existenţa lucrurilor. Deoarece n-a existat nici un arhitect la origini, atunci n-a existat
nici plan. Trebuie să se fi petrecut pur şi simplu datorită şansei." Acest lucru este complet absurd. Iar culmea absurdităţii
este aceea că cei care vorbesc despre ea nici măcar nu-şi dau seama că este o absurditate. Ceea ce s-a petrecut a
fost şansa. Vorbim despre şansă ca şi cum aceasta ar fi fost creatorul sau planul după care a apărut viaţa. Şansa este
egală cu nimic. Prin însăşi definiţia ei, şansa arată inexistenţa vreunui plan. Este doar ceea ce s-a întâmplat să se
întâmple, totul fără a exista vreun plan. Şi, credeţi-mă, dacă alegerea este între un plan şi şansă, aceasta nu este deloc o
alegere, deoarece şansa este egală cu nimic. Prin urmare, trebuie să existe un plan. Şi ca să existe un plan trebuie să
existe un arhitect. Şi pentru a exista un plan cu un asemenea scop trebuie să existe un arhitect care este Dumnezeu, pe
care Isus Hristos L-a descoperit.

Astfel, susţin faptul că, pe lângă acea alternativă între Dumnezeu şi ateism, alternativă care stă la originea
tuturor lucrurilor, Domnul Isus Hristos este linia de separare şi la acest al doilea nivel practic. Există oare un scop al
vieţii? Sau totul este pură întâmplare? Unora le place ideea întâmplării deoarece, desigur, dacă totul este o întâmplare,
atunci poţi să faci tot ceea ce doreşti. Dacă aşa stau lucrurile, aceasta înseamnă că viaţa ta nu are nici un sens. Poţi să
faci tot ce doreşti, din moment ce nu dai socoteală nimănui. Dacă nu este un Dumnezeu care te-a pus într-un loc oarecare
pentru a face un lucru oarecare, atunci nu există standard pentru viaţă şi ceea ce faci, în cele din urmă, nu înseamnă
nimic. Viaţă sau moarte, realizări sau lipsa acestora - în cele din urmă nu mai contează nimic. Vei putea lua aceeaşi
atitudine pe care au luat-o anticii chiar din vremea apostolului Pavel, atunci când au spus: "Să mâncăm, să bem şi să ne
veselim pentru că mâine vom muri. Nu contează ceea ce este dincolo de mormânt."

Oamenii vorbesc despre şansă. Însă în momentul în care ajungi la implicaţiile acestui fapt şi spui: "atunci acest
lucru înseamnă că viaţa este fără sens", oamenii nu vor accepta acest lucru. Iar motivul pentru care nu vor accepta acest
lucru este, desigur, acela că, chiar aflaţi într-o stare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, Cel Care le oferă semnificaţie,
în ciuda a ceea ce pretind a fi şi a filozofiei lor, ei sunt făcuţi după chipul acestui Dumnezeu. Prin urmare, viaţa lor are
sens, indiferent dacă ştiu lucrul acesta, dacă-l recunosc sau dacă-l doresc. Ceea ce trebuie să facem însă este să găsim
acest sens în relaţie cu Isus Hristos.

Există şi o a treia alternativă. Alternativa între adevăr, pe de-o parte, care vine prin revelaţie, şi ignoranţa sau
scepticismul, pe de altă parte. Trebuie să fi fost surprinzător pentru antici să le fie spus, aşa cum face apostolul Pavel -
nu atât de mult în această epistolă, cât în special în 1 Corinteni - că înţelepciunea lumii antice era o nebunie, neavând
nici un rezultat. Deoarece înţelepciunea era unul dintre lucrurile cu care lumea antică, în special grecii, se mândrea. Cu
toate acestea, chiar filozofii, cei mai mari dintre ei, au cunoscut limitele cunoaşterii lor. Ei au observat. Au raţionat. Au
tras concluzii pline de înţelepciune. Dar la sfârşitul întregului proces erau conştienţi că nu aveau o certitudine în legătură
cu aceste lucruri.

Astfel, despre Platon ni se spune că, într-o anumită situaţie, s-a întors către discipolii săi şi le-a spus, mai mult
în şoaptă: "Poate că într-o bună zi va veni un cuvânt de la Dumnezeu care va descoperi toate tainele şi va face clare toate
lucrurile." El nu a ştiut cine era acel Cuvânt. N-a auzit despre El. El spera în acea revelaţie. Şi nici unul dintre greci, din
timpul lui Platon sau care au trăit cu secole după el, nu a avut vreo idee despre acel Cuvânt. Până în momentul în care
au venit primii predicatori ai Evangheliei şi au predicat Logosul, pe Isus Hristos, Cuvântul întrupat pentru ei. Astfel,
revelaţia lui Dumnezeu în Hristos şi în Scripturi a început să ofere lumii, prin harul lui Dumnezeu, o platformă, o bază,
o temelie pe care putem clădi o cunoaştere reală, deşi nu exhaustivă - nu cunoaştem toate lucrurile, însă ceea ce
cunoaştem, pe baza revelaţiei lui Dumnezeu, cunoaştem în mod adevărat, deoarece Dumnezeu este Dumnezeul

Page 95 of 150
adevărului, El nu minte. Iar dacă El ni s-a descoperit pe Sine, în adevăr, în această Carte, atunci putem lua acest adevăr
şi să zidim pe el, fără a mai ţine cont de preferinţele noastre sau de ceea ce ar putea să ne pară nouă drept.

A patra alternativă care a fost făcută posibilă prin venirea lui Isus Hristos este alegerea dintre viaţă şi neant.
Adică, dintre viaţa care va veni şi acel neant de care se tem oamenii atunci când privesc spre moarte. Care este oare
marea teamă a lumii moderne? Marea teamă a lumii moderne este teama de moarte. Şi aceasta din două motive. Primul
motiv este ignoranţa. Oamenii nu ştiu ce-i aşteaptă dincolo de pragul morţii. Acest lucru îl avea Francis Bacon în minte
când a scris cu o anumită ocazie: "Oamenii se tem de moarte aşa cum se tem copiii de întuneric." Acesta este unul din
motivele acestei temeri. Celălalt motiv al fricii este sentimentul unei judecăţi iminente. S-ar putea să nu credem în
Dumnezeu sau să nu acceptăm realitatea existenţei Lui, însă adânc în fiinţele noastre, fie că recunoaştem faţă de noi sau
nu, ne temem că într-o bună zi va trebui să stăm înaintea Lui iar când vom sta în faţa Lui va trebui să dăm socoteală.
Cred că acest lucru l-a intuit doctorul Johnson atunci când a scris, după ce a asistat la moartea unui prieten, că acesta a
fost copleşit de o teamă îngrozitoare şi de nedescris. Dacă, în momentul în care murim, ceea ce experimentăm este
prăbuşirea în neant, atunci aceasta este cea mai bună dintre toate posibilităţile pe care le avem, separaţi de revelaţia lui
Dumnezeu în Hristos. Iar cea mai îngrozitoare posibilitate este judecata, faptul că trebuie să fim confruntaţi cu
Dumnezeu.

Însă, vedeţi, în schimb, Isus a venit cu moartea Sa pentru noi, cu învierea Sa şi cu descoperirea prezenţei şi
puterii lui Dumnezeu, spunând: "Nu trebuie să tremuraţi de frică în pragul morţii." El a spus că trecerea acestui prag
este făcută nu în neant, ci, într-un anume sens, este o trecere de la moarte la viaţă. În loc să fie neant, este o existenţă
eternă într-o părtăşie veşnică cu Dumnezeu. O, ce mare schimbare a adus Domnul Isus Hristos la acest punct! Mă bucur
că am ajuns să-L cunoaştem pe acest Isus Hristos.

Apoi mai este şi a cincia alternativă, ultima dintre ele. Este diferenţa dintre binecuvântare şi blestem. Nu mă
refer la binecuvântare şi blestem în viaţa viitoare, deşi aceasta este o realitate, este o alternativă adevărată, ci mă refer
mai degrabă la binecuvântare peste vieţile noastre sau judecată peste vieţile noastre, aici şi acum. Cunoaşteţi acea
măreaţă scenă din cartea lui Iosua unde, după ce poporul a intrat în Ţara Promisă şi, printr-o serie de bătălii câştigate,
a început să intre în posesia ei, s-au adunat în acea regiune din centrul ţării, în care erau doi munţi, Ebal şi Garizim.
Între cei doi munţi exista un fel de amfiteatru natural. Cu mult înainte să intre în ţară, pe când erau încă în pustie, Moise,
care era în viaţă atunci, conducând poporul, le-a poruncit ca atunci când vor intra în Ţara Promisă şi vor ajunge la
Muntele Ebal şi Garizim să oficieze un anume ceremonial acolo. Poporul avea să stea pe cei doi munţi, în acel amfiteatru
natural. În acel loc trebuia să-i fie citită poporului Legea de către leviţi. Mai întâi leviţii aveau să citească câte o
binecuvântare pentru momentele în care poporul asculta de Lege. De fiecare dată când citeau o binecuvântare, poporul
trebuia să spună: "Amin!". Apoi leviţii aveau să citească câte un blestem pentru momentele în care poporul nu asculta
de Lege. După fiecare blestem, poporul răspundea: "Amin!". Era o puternică demonstraţie a principiului fundamental al
cărţii Deuteronom, acela că acolo unde este ascultare este şi binecuvântare şi unde este neascultare, judecata vine imediat
în viaţa celor neascultători.

Deşi cunoşti adevărul, te uiţi la acea scenă şi spui (mai ales cunoscând istoria poporului de la acel moment
încolo): "Ce se întâmplă dacă nu ascultă?" Pentru că, într-adevăr, nu au ascultat. Apoi spui: "Ce se întâmplă dacă noi nu
ascultăm?" Pentru că nu ascultăm. Spui: "Ce se întâmplă dacă dorim să ascultăm dar nu găsim în noi înşine puterea
pentru aceasta?" Pentru că nu o găsim în noi înşine. Ce este de făcut atunci? Ei bine, chiar jos, la baza acelui amfiteatru,
între cei doi munţi, era un altar. Iar pe acest altar, care era tencuit, era scrisă Legea. Iar acestă lege i-a condamnat.
Aceasta a adus asupra lor blestemele. Dar lucrul minunat este că pe altar a fost scrisă Legea. Acel altar vorbea despre
jertfă şi privea în viitor înspre moartea lui Isus Hristos care aici, precum pretutindeni, poate să aducă singura schimbare
adevărată pentru lume. Păcătuim. Însă Isus Hristos este ispăşirea pentru acel păcat. Unde am fi fără El? Suntem slabi.
Însă Isus Hristos este puterea şi El poate să aducă schimbarea de care are nevoie lumea. Aleluia pentru un asemenea
Mântuitor!

27. DEZBRĂCARE ȘI ÎMBRĂCARE

EFESENI 4:25-30

În al patrulea capitol din Efeseni, apostolul Pavel începe să vorbească despre viaţa creştină şi despre ce fel de
trăire ar trebui să arate creştinii, numai pentru simplul fapt că sunt creştini. Însă el ne conduce la această idee în mod
indirect. Pavel începe, înainte de toate, vorbind despre viaţa noastră de dinainte. Adică de dinainte să fim convertiţi,

Page 96 of 150
când trăiam, ca să folosim termenii lui, la fel ca păgânii, anume ignorându-L pe Dumnezeu. Apoi descrie care era situaţia
noastră de dinainte de regenerare, când aveam inima împietrită şi, drept consecinţă, Îl ignoram pe Dumnezeu. Aveam o
gândire deşartă şi eram străini de Dumnezeu. Din acestea au rezultat pierderea sensibilităţii morale, senzualitatea şi tot
felul de impurităţi. Fiecare dintre noi poate să protesteze, individual, spunând că el nu este aşa, însă cultura în care trăim
proclamă, în mod sigur, cu putere opusul. Aşa arată lumea, departe de Isus Hristos. Iar Pavel le aduce aminte
credincioşilor din Efes că aşa stau lucrurile şi în cazul lor.

În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre ce a însemnat schimbarea produsă de cunoaşterea, de către ei, a lui
Hristos. El îşi bazează îndemnul pe acest adevăr. Ei l-au cunoscut pe Hristos iar Hristos este complet diferit de lume şi
de modul ei de viaţă. Apoi, le spune el, în mod sigur voi L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El în conformitate cu adevărul
care este în Hristos Isus. Aceasta deoarece ei L-au întâlnit pe Hristos şi au învăţat de la Hristos că trebuie să trăiască
asemenea Lui. Pe baza acestor lucruri Pavel merge mai departe şi vorbeşte în termeni foarte specifici despre cum trebuie
să trăiască creştinii.

Am putea să ne întrebăm: cum trebuie să procedăm? Ce înseamnă să fii un adept al lui Hristos? Care sunt
lucrurile pe care le-am învăţat de la Isus, în mod specific? Ce înseamnă că trebuie să facem unele lucruri iar pe altele
nu? Tot restul cărţii răspunde la aceste întrebări într-un fel sau altul însă în aceste versete care concluzionează capitolul
patru Pavel oferă cinci exemple de trăire creştină corectă, prefaţându-le cu o ilustraţie care are menirea de a ne învăţa
cum să renunţăm la modul de viaţă fals şi să adoptăm un nou mod de viaţă. Imaginea pe care o foloseşte este aceea a
îmbrăcăminţii. El spune să ne dezbrăcăm şi să ne îmbrăcăm. El exprimă lucrul acesta în felul următor: "Aţi fost învăţaţi
cu privire la modul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare,
şi să vă înnoiţi în atitudinea minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o
dreptate şi o sfinţenie pe care o dă adevărul."

Apoi, după ce prezintă acest contrast, anume acela dintre a te dezbrăca de o formă de comportament ca de o
haină învechită, şi a te îmbrăca cu o formă diferită de comportament, ca şi cu un nou rând de haine, el merge mai departe
în mod specific, spunând: "De aceea, fiecare dintre voi să se lase de falsitate ...", clădindu-şi exemplele de comportament
pe acest contrast.

Ar trebui să înţelegem lucrul acesta. Astăzi este un lucru obişnuit pentru noi, mai ales în cultura americană,
să ne îmbrăcăm ne-formal. Însă avem suficient de multe ocazii când trebuie să ne îmbrăcăm formal, făcând deosebirea
între îmbrăcăminte, ca de exemplu, în cazul unui serviciu funerar sau în cazul unei nunţi. Pentru nuntă te îmbraci în
haine strălucitoare şi atractive. Pentru un serviciu funerar te îmbraci în haine mai sobre. Modul în care te îmbraci reflectă
ceva despre locul în care te afli şi starea sufletească pe care se presupune că trebuie s-o ai. Sau, din nou, sunt anumite
tipuri de haine care corespund anumitor profesii. Doctorii şi asistentele poartă un anumit tip de îmbrăcăminte. Soldaţii
şi marinarii au o uniformă pe care o poartă. Deţinuţii au o anumită uniformă prescrisă de sistemul penal. Iar când sunt
eliberaţi din închisoare, singurul lucru pe care vor să-l facă este să scape de acea îmbrăcăminte ponosită de deţinut şi să
se îmbrace cu nişte haine noi şi normale. Prin urmare, putem să înţelegem foarte bine ceea ce spune Pavel, deoarece este
ceva obişnuit în experienţa noastră.

Cu siguranţă, aceasta este ideea pe care doreşte Pavel s-o comunice. Există un anume tip de comportament
care este corespunzător. Niciodată în ochii lui Dumnezeu, dar cel puţin corespunzător cu ceea ce eraţi în lume, separaţi
de Hristos. Însă voi trebuie să scăpaţi de acesta deoarece acum nu mai sunteţi la fel. Sunteţi o nouă creaţie în Hristos,
sunteţi ucenicii Săi şi trebuie să-L urmaţi. Însă aici este ceva mai mult decât atât. Daţi-mi puţin răgaz să vă explic ce
lucruri sunt implicate aici.

Coloseni 3:9,10 vorbeşte despre acest lucru în felul următor: "... v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui
şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut ...". Observaţi, aici este
o idee diferită. Se referă la ceva ce s-a petrecut deja cu noi prin harul lui Dumnezeu. Are de-a face cu convertirea noastră,
cu faptul că am fost făcuţi o făptură nouă în Hristos. Aici nu spune: "dezbrăcaţi-vă şi îmbrăcaţi-vă", ci spune: "v-aţi
dezbrăcat şi v-aţi îmbrăcat". Toate acestea s-au întâmplat deja. Tu nu mai eşti persoana care erai. Prin urmare, pentru
că nu mai eşti persoana care erai, separată de Hristos, fii atent ca, în practică, să te dezbraci într-adevăr de tot ceea ce
nu este potrivit cu noua ta natură.

Aceasta este o idee foarte importantă. Nu este doar moralism. Lumea este plină de moralişti. Moralişti care îţi
pot spune ce trebuie să faci: "Trebuie să faci cutare lucru. N-ar trebui să faci acest lucru". Totul este foarte frumos.
Uneori sfatul este foarte bun. Problema este însă că noi nu putem să urmăm aceste sfaturi. Ceea ce spune Pavel este că
Dumnezeu a făcut deja ceva cu tine. Nu mai eşti ceea ce erai înainte. Eşti o nouă creaţie. Eşti regenerat. Ai în tine Duhul
Sfânt. Apoi Pavel afirmă - ceea ce este complet adevărat şi inevitabil - că, în felul acesta, nu numai că ar trebui să trăiţi,
ci trebuie să trăiţi în mod diferit. Pe această bază oferă el cele cinci exemple.

Page 97 of 150
 Aş mai spune, atâta timp cât folosim imaginea dezbrăcării şi a îmbrăcării, că această situaţie este similară celei
în care Hristos l-a înviat pe Lazăr din morţi. Lazăr era un cadavru, fiind îmbrăcat în hainele în care a fost înmormântat,
haine potrivite pentru statutul său de om mort. Înainte ca Dumnezeu să ne mântuiască, noi suntem morţi în păcatele şi
în greşelile noastre. Când Hristos l-a înviat pe Lazăr dintre cei morţi, primul lucru pe care l-a spus a fost: "Dezbrăcaţi-l
de hainele în care a fost înmormântat!". Iar apoi, se presupune, a fost îmbrăcat cu alte haine. Aş spune, dacă aplicăm
acest lucru într-un mod spiritual, că atunci când suntem aduşi la viaţă în Hristos, acele haine ponosite, cu care eram
înmormântaţi, sunt date la o parte şi suntem îmbrăcaţi în propria dreptate a lui Hristos, haină care ni se potriveşte
pentru acea măreaţă petrecere de la nunta Mielului. Şi, pentru că Dumnezeu a făcut deja lucrul acesta, deoarece este
ceva ce a avut loc în trecut, ceva ce El a realizat deja, noi trebuie să ne purtăm ca unii care luăm parte deja la petrecerea
de la nuntă. Despre această purtare începe Pavel să vorbească acum.

Pavel dă cinci exemple care, în cea mai mare parte, sunt atât negative, cât şi pozitive. Aceasta pentru că
vorbeşte despre ele în aşa fel încât să corespundă cu imaginea dezbrăcării şi a îmbrăcării. Pe de-o parte, există ceva ce
trebuie să dezbrăcăm iar pe de altă parte, există ceva ce trebuie să îmbrăcăm în schimb. Iată cum vorbeşte Pavel despre
aceste lucruri.

În primul rând, în versetul 25, el spune că noi trebuie să ne dezbrăcăm de falsitate şi să ne îmbrăcăm, în
schimb, cu adevăr. Trebuie să fim oameni ai adevărului, trebuind să vorbim sincer semenilor noştri deoarece, spune el,
suntem mădulare ale aceluiaşi trup. Acest cuvânt, "falsitate", din versetul 25, poate fi tradus şi cu "minciună", iar în
limba greacă este prefaţat de articolul hotărât. Se traduce: "minciuna". Trebuie să ne dezbrăcăm de minciună, spune el.
Acest lucru ne duce cu gândul la prima epistolă a lui Ioan, unde acesta vorbeşte exact în acelaşi fel atunci când discută
despre antihrist şi despre păcatul lui, acela de a pune pe altcineva în locul lui Hristos. Marea minciună este aceea care
neagă că Dumnezeu este Dumnezeu punând, în schimb, în locul lui Dumnezeu altceva, probabil propriile noastre
persoane sau un idol, un dumnezeu fals. Aceasta este minciuna cea mai mare. Iar dacă Pavel a avut în minte lucrul acesta
- nu sunt sigur de aceasta - dacă acest lucru l-a avut Pavel în minte aici, când vorbeşte despre minciună (că trebuie să ne
dezbrăcăm de minciună), atunci ceea ce face, probabil, este să ne ofere o extraordinară ilustraţie a exact ceea ce a spus
când a făcut contrastul dintre schimbul care a avut deja loc şi, ca rezultat al acestui schimb, schimbările care trebuie să
aibă loc. Ar fi putut spune, cu alte cuvinte: "Dacă sunteţi creştini, voi aţi respins deja minciuna iar în locul minciunii aţi
găsit adevărul, anume pe Isus Hristos, care Se descrie pe Sine ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa." Apoi Pavel ar fi putut
spune: "Pentru că voi aţi respins deja minciuna şi aţi găsit adevărul, atunci în mod evident vorbirea voastră trebuie să
fie caracterizată întotdeauna de adevăr."

Avem nevoie să cultivăm acest lucru în cercurile creştine. Suntem foarte dezordonaţi în multe domenii ale
vieţii noastre. Iar unul dintre domeniile în care suntem foarte dezordonaţi este vorbirea noastră. Nu vorbim cu
sinceritate. Pe de-o parte exagerăm iar pe de altă parte minimalizăm. Denaturăm faptele. Filtrăm lucrurile, să spunem
aşa, prin sita propriilor noastre percepţii. Avem nevoie să practicăm sinceritatea în vorbirea noastră. Cred că adesea,
poate de cele mai multe ori, oamenii din lume mint din propriile lor motive, care sunt josnice. Însă lucrul acesta poate fi
valabil şi în cercurile creştine. Nu este neapărat că, în mod deliberat, creştinii decid să nu spună adevărul, să denatureze
faptele, să calomnieze sau orice altceva, ci doar că nu sunt sinceri atunci când vorbesc. Şi iată-l pe Pavel încurajându-ne
să vorbim sincer cu semenul nostru. Iar dacă trebuie să facem lucrul acesta, atunci aceasta este ceva ce trebuie să
cultivăm.

Observaţi motivul pe care ni-l dă pentru a trăi în felul acesta: "Pentru că suntem cu toţii mădulare ale trupului
Său." Suntem un singur trup. Adică Biserica, despre care a vorbit în versetele precedente. Dacă vă uitaţi înapoi, peste
acele versete, veţi găsi că marea preocupare a lui Pavel este ca trupul să poată fi edificat sau zidit. Iar lucrul acesta se va
întâmpla, spune el, atunci când creştinii de pretutindeni vor spune adevărul în dragoste. Acesta este, aici, raţionamentul
său. Dacă nu suntem obişnuiţi să spunem întotdeauna adevărul sau dacă ne-am dezobişnuit să spunem adevărul, atunci
în mod evident trupul va suferi. Însă dacă suntem preocupaţi de Biserică şi de zidirea ei, atunci vom practica dreptatea
în acest domeniu.

Al doilea exemplu al lui Pavel se ocupă de mânie. El spune: "Nu vă mâniaţi!". Acesta este cazul în care nu ne
oferă un contrast. În fiecare dintre celelalte exemple există contrastul, pentru a corespunde ideii de dezbrăcare şi
îmbrăcare. Trebuie să vă dezbrăcaţi de minciună şi să spuneţi adevărul. Nu mai trebuie să furaţi, ci să lucraţi. Şi aşa mai
departe. Ne vom uita la fiecare dintre aceste exemple. Cu acest exemplu, însă, nu face aşa. Cu toate acestea, contrastul
este implicit. Iar contrastul este unul interesant deoarece ceea ce spune Pavel aici nu este "Nu vă mâniaţi, ci faceţi tot
ceea ce ar putea fi opusul mâniei!". Însă ceea ce spune în realitate, citând din Psalmul patru, versetul patru, este: "Nu vă
mâniaţi într-un mod greşit ...". Iar ceea ce dă de înţeles, prin contrast, este că atunci când te mânii trebuie să fii sigur că
o faci într-un mod corect, drept.

Aceasta este o distincţie importantă. Studiind acest subiect în Scriptură, ne dăm seama că mânia în sine nu
este rea. De exemplu, Dumnezeu este descris de nenumărate ori ca fiind mânios pe cei răi. Domnul Isus Hristos s-a

Page 98 of 150
mâniat în diferite circumstanţe. Atunci când Pavel citează acest Psalm, "În mânia voastră să nu păcătuiţi!", el face în
mod clar pentru noi distincţia între ceea ce este o mânie dreaptă, nefiind păcătoasă şi ceea ce este o mânie nedreaptă,
fiind păcătoasă. Una dintre problemele pe care le avem în bisericile creştine este aceea că suntem atât de toleranţi faţă
de rău şi nedreptate încât pur şi simplu ne retragem şi nu ne mâniem atunci când creştinii ar trebui să fie mânioşi
împotriva lucrurilor rele care se petrec în lume. Aceasta este o problemă dar, general vorbind, nu este cea mai mare
dintre problemele noastre. Cea mai mare problemă este aceea că ne mâniem atunci când nu ar trebui. Cu alte cuvinte,
avem propria noastră mândrie, propria noastră părere despre noi înşine, propria noastră supraapreciere cu privire la
noi înşine, care ne determină să reacţionăm greşit în faţa celorlalţi. Trebuie să mărturisim lucrul acesta. Trebuie să
căutăm iertare şi toate acele lucruri despre care vorbeşte Pavel. Presupun că dacă aţi pune întrebarea: "Cum îmi tratez
propria mânie?", vor fi multe, multe lucruri care vor putea fi spuse. Însă este interesant că singurul lucru pe care îl spune
Pavel aici este că trebuie să ne ocupăm repede de ea. Deoarece ideea lui este că mânia e un lucru periculos. Mânia este
acel lucru care creşte rezultând din ea duşmănia şi calomnia şi care, deoarece dă naştere la alte păcate, îi asigură un
sprijin diavolului, aşa cum spune Pavel. Astfel, ceea ce vrea să spună el este că trebuie să ne stăpânim mânia şi trebuie
s-o facem repede.

Al treilea exemplu se ocupă de hoţie: "Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva
bun." Fiecare dintre aceste exemple poate, într-un fel sau altul, să fie legat de cele zece porunci. Şi aceasta deoarece
aceste zece porunci sunt un cod legislativ fundamental. Din aceste zece principii fundamentale poţi deriva aproape toate
celelalte lucruri ce pot fi spuse. În unele cazuri legătura cu cele zece porunci este indirectă. Însă nu şi în cazul acesta. Aici
Pavel pune în alte cuvinte porunca a opta: "Să nu furi!". Pavel se întoarce spre creştinii din Efes şi le spune: "Aduceţi-vă
aminte de porunca a opta. Dacă doriţi să mergeţi pe calea lui Isus Hristos şi să vă dezbrăcaţi de felul vechi de viaţă, fiţi
siguri că aţi făcut lucrul acesta şi în domeniul acesta. Nu furaţi! Ci, dimpotrivă, lucraţi pentru a putea avea ceva câştigat
cu propriile voastre mâini, ceva din care să puteţi da şi altora."

Sunt diferite moduri în care putem fura. Atunci când începi să te gândeşti la această poruncă şi s-o relaţionezi
la Dumnezeu, la alţii sau chiar la tine însuţi, vei realiza imediat că furăm în fel şi chip. Furăm de la Dumnezeu atunci
când nu-L venerăm aşa cum se cuvine. Atunci când spunem lucruri care sunt contrare voii şi căii Lui, când nu mărturisim
despre harul Său, când ne plângem, furăm din gloria lui Dumnezeu. Furăm de la alţii atunci când nu le plătim cinstit
pentru ceea ce ne oferă ei. Când, angajaţi fiind, nu folosim în mod cinstit timpul în care trebuie să lucrăm pentru
angajatorul nostru. Sau, angajatori fiind, când nu respectăm timpul şi ceea ce datorăm angajaţilor noştri. Mai furăm
unul de la altul atunci când calomniem o altă persoană. Îi furăm reputaţia. Furăm chiar de la noi înşine atunci când ne
risipim talentele, darurile, averea şi orice altceva ne-a mai dat Dumnezeu. Sunt foarte, foarte multe căi prin care poţi
fura. Însă, aici, Pavel se referă în primul rând la cei care nu lucrează. Şi probabil din cauză că nu lucrează ei iau, în sens
propriu, lucruri care nu le aparţin, pentru a le folosi pentru ei. El spune că acest lucru nu trebuie să fie o caracteristică
a creştinilor.

Pe de altă parte, creştinii trebuie să lucreze. Iar motivul pentru care trebuie să lucreze este ca să poată avea ce
să dea şi altora. Nu este interesant faptul că Pavel oferă justificare şi motivare în felul acesta? Nu este ceea ce ţi-ar spune
lumea. Lumea ţi-ar spune: "Trebuie să lucrezi deoarece aceasta este calea spre afirmare." Sau ţi-ar spune: "Ştii, dacă
vrei să ai lucruri, dacă vrei să duci o viaţă bună, singurul mod în care poţi avea această viaţă bună, dacă nu ai moştenit-
o, este să munceşti tu însuţi pentru ea. Prin urmare, merită să faci lucrul acesta. Deci, lucrează din greu pentru ca să-ţi
fie uşor la bătrâneţe." Pavel nu oferă acest tip de argumentare. Pavel spune, în contrast: "Dacă eşti un creştin ar trebui
să lucrezi pentru a avea posibilitatea de a da celor care sunt în nevoie." Cei care pur şi simplu nu vor să lucreze nu intră,
în mod necesar, în această categorie. Ei ar putea lucra şi ar putea avea însă pur şi simplu nu fac lucrul acesta. Ei nu intră
în mod necesar în categoria celor care trebuie ajutaţi material. Însă există mulţi oameni care sunt într-adevăr în nevoie.
Iar dacă suntem sensibili în ceea ce-i priveşte pe cei care ar putea lucra dar nu o fac, ar trebui să nu fim insensibili faţă
de cei care au cu adevărat nevoie. Ar trebui să fim sensibili faţă de aceştia şi să lucrăm din greu astfel încât din abundenţa
noastră, pe care o avem, să putem avea mijloacele necesare să dăm şi altora. Despre aceasta vorbeşte Pavel aici, în această
importantă listă cu lucrurile care îl caracterizează pe un adevărat creştin şi care ne conduc, creştini fiind, în această
lume.

Al patrulea exemplu se află în versetul 29 în care spune: "Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul
bun, pentru zidire." Acest cuvânt, "stricat" este interesant. În limba greacă este sapros, cuvânt care era folosit pentru
fructe, de exemplu. Pavel spune că există vorbire care este stricată, vorbire care descompune lucrurile, care le distruge.
El spune că aşa este vorbirea neatentă. Aşa este vorbirea păcătoasă. Este o vorbire care răneşte. Una care sfâşie în loc să
zidească. Însă, spune el, prin contrast, creştinii sunt într-o lucrare de zidire, aşa cum este şi Dumnezeu. Dumnezeu Îşi
edifică Biserica, adică Şi-o zideşte. Aşa trebuie să faceţi, spune el, atunci când vorbiţi. Asigură-te că atunci când vorbeşti
nu-ţi foloseşti cuvintele pentru a răni pe altcineva sau pentru a critica o lucrare care merge înainte. În schimb, foloseşte-
ţi cuvintele pentru a clădi ceva, pentru a edifica, pentru a arăta spre Isus Hristos şi spre ceea ce face El în această lume,
prin poporul Său.

Page 99 of 150
 Unii dintre comentatori se întreabă de ce apostolul Pavel face referire, la acest punct, în versetul 30, la Duhul
Sfânt: "Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării." Cred că răspunsul este de
două feluri. Pe de-o parte, acest lucru ar fi putut fi spus în orice alt context. Nu se relaţionează la ceva anume. Deci,
întrebarea este: de ce aici? Pe de altă parte, această referire la Duhul Sfânt seamănă cu o întrerupere în dezvoltarea
argumentului. În termenii paralelei dintre dezbrăcare şi îmbrăcare, cu siguranţă această referire vine ca o scurtă
întrerupere. Eu cred că motivul pentru care Pavel Îl menţionează aici pe Duhul Sfânt este acela că lucrarea de căpătâi a
Duhului Sfânt este aceea de zidire a Bisericii prin dezvoltarea caracterului lui Isus Hristos în poporul Său. Mai mult,
principalul mod în care Duhul Sfânt face lucrul acesta este prin cuvinte. Ai auzit vreodată de lucrarea Duhului Sfânt în
felul acesta? Unul dintre marile lucruri pe care le-a făcut Duhul Sfânt a fost să ne dea Biblia - Vechiul şi Noul Testament.
Cuvinte - cuvintele lui Dumnezeu în limbaj omenesc. Mai mult, pe măsură ce acest cuvânt este predicat, Duhul Sfânt
lucrează prin el pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile, planurile spirituale, în vieţile altor oameni. În felul acesta sunt
convertiţi oamenii - prin predicarea Cuvântului. În acest mod sunt zidiţi Creştinii - prin predicarea Cuvântului. Dacă aşa
stau lucrurile, atunci cu siguranţă că Duhul Sfânt este întristat atunci când cuvintele care sunt menite să edifice sunt de
fapt folosite pentru a dărâma. În orice caz, el spune: "Nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt!"

Apoi, în cele din urmă, în versetele 31 şi 32, există un contrast între grupe de lucruri. Mai multe lucruri sunt
puse laolaltă aici. Pavel spune, pe de-o parte: "Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire
şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru." Patru vicii. Însă pe de altă parte, el spune: "Fiţi buni unii cu alţii,
miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos." Trei virtuţi. Am observat că în
comentariul său, la acest punct, John Stott face o observaţie interesantă care este ideea cu care doresc să închei. "Aţi
observat", spune el - iar întrebarea ni se adresează, desigur, nouă - "aţi observat că în acest pasaj, atunci când Pavel
insistă asupra unei trăiri evlavioase din partea celor care sunt creştini, el face lucrul acesta întotdeauna cu referire la
Trinitate." Pavel face acest lucru de mai multe ori. Vedem aceasta la începutul cărţii, foarte explicit în primul capitol şi,
de asemenea, în al doilea. Însă el face lucrul acesta şi aici, când începe să vorbească despre etică. El vorbeşte despre
Tatăl, vorbeşte despre Fiul şi vorbeşte despre Duhul Sfânt. Iar fiecare dintre aceste referinţe este menită să ne motiveze.
Observaţi versetul imediat următor, Efeseni 5:1: "Aşadar, imitaţi-L pe Dumnezeu!" Adică pe Dumnezeu Tatăl. Deoarece
este vorba despre caracterul lui Dumnezeu. Despre cum arată Dumnezeu. Iar dacă vrem să fim poporul lui Dumnezeu,
trebuie să fim ca Dumnezeu. Aceasta este o extraordinară motivaţie.

În al doilea rând, se referă la Isus Hristos. Versetele precedente celor pe care le-am studiat acum au vorbit
despre cum L-am învăţat pe Hristos, despre cum L-am cunoscut pe Hristos şi despre adevărul care este în Hristos. El
spune că Isus ne învaţă să privim lucrurile în mod diferit şi, pe lângă toate acestea, Isus este minunatul model a ceea ce
este acest caracter când este pus în practică. Astfel, şi aceasta este o extraordinară motivaţie.

Apoi, în al treilea rând, aşa cum tocmai am văzut, el vorbeşte despre Duhul Sfânt. Spune: "Nu-L întristaţi pe
Duhul Sfânt!" Sarcina Duhului Sfânt în noi este să ne facă asemenea lui Hristos. Să ne facă imitatori ai lui Dumnezeu. Să
ne zidească prin învăţătura Cuvântului, pe măsură ce acesta vorbeşte inimilor noastre într-un mod personal şi într-un
mod convingător supranatural. Astfel, spune el, dacă acest lucru nu se întâmplă, aceasta îl întristează pe Duhul Sfânt.
Iar dacă sunteţi cu adevărat copiii lui Dumnezeu ar trebui să fiţi mâhniţi şi să doriţi ceva mai bun. Într-adevăr, pentru
Numele lui Dumnezeu ar trebui să trăim în felul acesta. Aceasta este ceea ce spune Pavel cu adevărat. Noi vorbim în mod
colocvial. Însă el ar fi spus: "Trăiţi ca nişte creştini, pentru Numele lui Dumnezeu!" Pentru Numele lui Dumnezeu în sens
propriu. Şi, de asemenea, în puterea Dumnezeului suveran.

28. IMITATORI A LUI DUMNEZEU

EFESENI 5:1-2

Capitolul cinci din Epistola către Efeseni începe cu unul dintre cele mai surprinzătoare îndemnuri din întreaga
Biblie: "Imitaţi-l pe Dumnezeu!"(Cornilescu traduce: "Urmaţi pilda lui Dumnezeu!" n.tr.). Acesta este singurul loc din
Biblie în care apar aceste cuvinte. Iar ceea ce le face atât de senzaţionale este faptul că ele arată către un standard dincolo
de care nu mai există nici un alt standard. William Barclay l-a numit cel mai înalt standard care poate exista în această
lume. Alexander McLaren l-a numit suma tuturor îndatoririlor. Martin Lloyd Jones a spus că acesta a fost rezumatul
suprem al teologiei lui Pavel. Cel mai înalt nivel pentru tot ce ţine de doctrină şi practică. Ţelul suprem.

Page 100 of 150

Propoziţia "Imitaţi-L pe Dumnezeu" ne aduce imediat în minte acea operă clasică creştină scrisă de Sfântul Thomas a
Kempis, intitulată "Despre imitarea lui Isus Hristos". Thomas a Kempis s-a născut în anul 1380, într-o vreme când Europa
se afla în fierbere. Şi Biserica se afla în fierbere. Existau doi papi între care era rivalitate. Unul şedea pe tronul Sfântului
Petru, în Roma, iar celălalt încerca să conducă din Avignon, Franţa. Războiul de O Sută de Ani era în plină desfăşurare.
Moartea Neagră (Ciuma Bubonică) tocmai făcuse ravagii într-o mulţime de oraşe. Într-o asemenea epocă, o epocă de
restrişte, suferinţă şi teamă, s-a născut Sfântul Thomas a Kempis. A intrat într-o mănăstire şi probabil pe la 1420 a scris
această carte care a fost numită de către mulţi cea mai influentă carte din toate timpurile. Să fiu sincer, eu nu cred că a
fost chiar atât de influentă iar atunci când am citit-o n-am fost chiar atât de impresionat de această lucrare clasică, pe
cât am fost de impresionat de alte lucrări clasice creştine. Însă recunosc că cartea a fost influentă. Şi, în decursul secolelor,
de când a fost scrisă, mulţi creştini au studiat-o şi, aparent, nu au găsit foarte dificilă sau covârşitoare concepţia imitării
lui Isus cel istoric. Au primit-o mai degrabă ca pe o provocare.

Dar ce putem spune despre imitarea lui Dumnezeu? Aceasta pare complet diferită. Imitarea lui Isus, a
Dumnezeului întrupat - da, acest lucru îl putem înţelege. Dar imitarea Dumnezeului Atotputernic, a Suveranului, a
Creatorului? Cum am putea imita un Dumnezeu ca Acesta? O provocare ca aceasta, un îndemn ca acesta pare pur şi
simplu să ne depăşească. O parte a dilemei este cauzată, desigur, de ceea ce în teologie se numeşte atributele
necomunicabile ale lui Dumnezeu. Acest termen, "necomunicabile" se referă la acele caracteristici ale lui Dumnezeu care
îi sunt specifice numai Lui şi pe care El nu le împărtăşeşte şi nu poate să le împărtăşească cu fiinţele umane. Aici ne
gândim imediat la "existenţă în Sine", la "suficienţa în Sine" şi la "veşnicie".

Existenţa în Sine înseamnă că Dumnezeu nu are origini şi, pentru că nu are origini, El nu trebuie să dea
socoteală nimănui. Noi nu suntem aşa. Tot ceea ce cunoaştem, tot ceea ce există, are origini. Iar atunci când ne gândim
la fiinţele umane, ne gândim la responsabilitate. Trebuie să dăm socoteală multor oameni. Dumnezeu nu este aşa.
Dumnezeu există, în Sine Însuşi, fără a avea nevoie de altcineva iar noi nu putem să-I imităm acest atribut. Sau, cum
spuneam, ne gândim la suficienţa Lui în Sine. Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Din nou, cu noi
nu este aşa. Noi avem multe nevoi. Avem nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost şi de relaţii. Avem nevoie chiar
de un asemenea lucru cum este oxigenul. Dacă nu mai primim oxigen, chiar pentru câteva clipe, murim. Dumnezeu nu
are nici o nevoie. Astfel, această calitate Îl face să fie, să spunem, dincolo de limitele noastre.

În plus, El este veşnic, ceea ce înseamnă că El este dintotdeauna. Noi nu suntem aşa. El va fi pentru totdeauna
şi este neschimbător în veşnicia şi în toate celelalte atribute ale Lui. Noi ne schimbăm în fiecare zi, într-o clipă.
Sau, ne putem gândi la alte atribute. Ce ziceţi de omnipotenţa lui Dumnezeu? Omnipotenţa înseamnă că El este
atotputernic. Noi nu suntem atotputernici. Nu vom putea fi niciodată atotputernici. Dacă am putea fi atotputernici, am
fi Dumnezeu. Dumnezeu este omniscient, ceea ce înseamnă că El cunoaşte toate lucrurile. Noi nu cunoaştem toate
lucrurile. Nu vom ajunge niciodată să le cunoaştem. Ne vom petrece însă întreaga veşnicie învăţând. Dar ce ziceţi de
omniprezenţa lui Dumnezeu? Aceasta înseamnă că Dumnezeu este peste tot în acelaşi timp. Noi nu suntem aşa. Nu vom
fi niciodată omniprezenţi. Sau, vă puteţi gândi la măreţia lui Dumnezeu sau, în special, la sfinţenia lui Dumnezeu, în
sensul ei deplin. Aceasta este ceea ce, mai mult decât oricare alt atribut, Îl separă pe Dumnezeu de creaţia Sa. Este ceea
ce-L face să fie, aşa cum spun teologii, sfânt prin excelenţă (engl. holy other).

Din aceste puncte de vedere nu suntem asemenea lui Dumnezeu. Ajungem însă la o frază ca aceasta în care
citim: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" şi ne întrebăm, pe bună dreptate: cum L-am putea imita pe Dumnezeu? Ştiţi, când ne
apropiem de ceea ce numim atributele comunicabile ale lui Dumnezeu, ne vom da seama că nu este cu mult mai uşor.
Aceste atribute sunt atributele lui Dumnezeu pe care le împărtăşim. Lucruri cum ar fi compasiunea, credincioşia, mila,
mânia, dreptatea, dragostea şi altele. Avem o măsură pentru aceste lucruri. S-ar putea să nu fim niciodată în stare să
instaurăm dreptatea în mod perfect, însă avem un ideal de dreptate şi ne luptăm pentru el. S-ar putea să nu fim niciodată
în stare să fim sută la sută credincioşi faţă de alţii sau faţă de Dumnezeu, însă avem un standard de credincioşie şi vom
încerca să-l atingem în relaţiile noastre. Acelaşi lucru se întâmplă cu toate atributele comunicabile. Este în regulă atâta
timp cât gândim din perspectivă umană şi aplicăm aceste atribute la situaţii omeneşti. Însă problema apare în momentul
în care începem să comparăm credincioşia noastră cu credincioşia lui Dumnezeu, dreptatea noastră cu dreptatea lui
Dumnezeu, dragostea noastră cu dragostea lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Imediat ce facem această comparaţie
suntem copleşiţi de ceea ce vedem.

Spunem că nu putem fi ca Dumnezeu; cel puţin în ceea ce priveşte aceste lucruri. Cu toate acestea, apostolul
Pavel spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" Nu putem face acest lucru prin propriile noastre capacităţi. Însă acelaşi apostol
care spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" spune, de asemenea, "Pot totul prin Hristos, care mă întăreşte." Împlinirea de
către noi a acestei porunci biblice stă în puterea şi în viaţa lui Hristos.

În momentul în care privim la acest verset în contextul său, primul lucru pe care îl observăm este că versetul
aparţine paragrafului precedent. Majoritatea traducerilor contemporane arată lucrul acesta. De fapt, trebuie să-l legaţi,
cel puţin, de versetul 32 citind, prin urmare, în felul următor: "Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum

Page 101 of 150

v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu (Imitaţi-l pe Dumnezeu, n.tr.) ca nişte copii
preaiubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun
miros lui Dumnezeu."

Primul lucru pe care îl observăm este că toate aceste lucruri sunt inseparabile. Al doilea lucru pe care îl
observăm atunci când luăm această propoziţie în contextul ei este că, chiar dacă este posibil ca Pavel să fi vorbit despre
mai multe atribute comunicabile ale lui Dumnezeu, spunându-ne să-L imităm pe Dumnezeu în ceea ce priveşte aceste
atribute, el de fapt se concentrează asupra unuia singur. Şi aceasta pentru că în aceste versete Pavel vorbeşte despre
dragostea lui Dumnezeu şi despre cum operează aceasta. Iar adevărata lui provocare pentru noi este aceea de a-L imita
pe Dumnezeu în ceea ce priveşte dragostea Lui. Trebuie să-L imităm pe Creator în ceea ce priveşte natura Sa,
caracterizată de dragoste.

Pavel spune o mulţime de lucruri interesante despre această dragoste a lui Dumnezeu. El o defineşte pentru
noi deoarece nu este o dragoste nedefinită. Nu este o dragoste fantezistă. Nu este o dragoste din perspectiva lumii. Nu
este o dragoste deformată şi distorsionată de păcat. Pavel se gândeşte la dragostea divină. Astfel, în momentul în care o
defineşte, el specifică foarte clar ce fel de dragoste are în minte şi, prin urmare, ce fel de dragoste este aceea pe care
trebuie s-o imităm, în calitate de copii dragi şi preaiubiţi ai lui Dumnezeu.

Primul lucru pe care îl spune despre această dragoste este că aceasta este o dragoste iertătoare. Aceasta este
ideea pe care o avem în versetul imediat precedent: "Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat
şi Dumnezeu pe voi, în Hristos."

Oamenii au aşa o teribilă nevoie de iertare. Am un prieten psihiatru cu care am discutat cu ceva timp în urmă
despre aceste lucruri iar el mi-a vorbit despre cazurile întâlnite în practica profesiei lui. El a spus (am să-l citez cât pot
de exact): "După părerea mea, cea mai mare parte din munca unui psihiatru este legată în mod direct de iertare." Oamenii
vin la el cu probleme. Se simt vinovaţi pentru implicarea lor în aceste probleme. Caută iertare. De fapt, îşi mărturisesc
păcatele duhovnicului, descoperind că primesc iertare. Este stabilit apoi un tipar în care îşi pot arăta schimbarea inimii
într-un mod tangibil, în relaţie cu alţii.

John Stott are o carte despre mărturisire în care îl citează pe directorul unui mare spital de neuro-psihiatrie
din Anglia care spunea într-o împrejurare: "Aş putea să-mi trimit mâine acasă jumătate dintre pacienţi dacă aceştia ar
putea fi convinşi de iertare." De lucrul acesta au oamenii nevoie - să fie siguri de iertare. Şi, desigur, acesta este lucrul
pe care îl avem în Isus Hristos. Acesta este lucrul pe care l-a realizat Dumnezeu pentru noi prin moartea lui Isus Hristos.
Atât de serios a privit Dumnezeu înstrăinarea noastră de El şi atât de puternică a fost dorinţa Sa de a ne ierta şi de a avea
siguranţa acestei iertări încât L-a trimis pe Domnul Isus Hristos să moară în locul nostru, pentru a plăti preţul păcatelor
noastre şi pentru a restabili legăturile dintre noi, ca păcătoşi iertaţi, şi Dumnezeu.

Atâta timp cât ne credem destul de buni şi, prin urmare, fără o prea mare nevoie de iertare, nu-i vom putea
ierta foarte uşor pe alţii. Însă atunci când ne vom privi ca oameni păcătoşi, care L-am insultat pe Dumnezeu în sfinţenia
şi măreţia Lui; atunci când descoperim că ne-am purtat într-un mod cu totul îngrozitor, într-un mod inexplicabil,
iraţional, păcătos şi oribil în relaţie cu Dumnezeu, punându-ne propriile persoane în locul lui Dumnezeu şi respingând
harul, dragostea, mila şi domnia Sa dreaptă peste noi; când ne vom vedea drept asemenea oameni pe care, cu toate
acestea, Dumnezeu i-a iubit, i-a răscumpărat în Isus Hristos şi i-a iertat pe baza a ceea ce Domnul Isus Hristos a făcut,
în acel moment înaintea noastră se deschide o perspectivă întrutotul nouă. Viaţa ni s-a schimbat şi, pentru că am fost
iertaţi, descoperim că putem fi iertători.

Prin urmare, atunci când apostolul spune, aşa cum face aici: "Imitaţi-l pe Dumnezeu în dragostea Lui, după
natura iertătoare a acesteia" el ne înfăţişează cu adevărat ceva ce putem face. El nu spune: "Avem aici un standard care,
pentru că este întruchipat în mod perfect de Dumnezeu, voi nu-l puteţi atinge." El spune exact contrariul. Deoarece
Dumnezeu a demonstrat această dragoste în relaţia Lui cu voi, tocmai de aceasta puteţi şi voi arăta acest gen de dragoste
unul pentru altul.

În multe privinţe un copil nu-şi poate imita părinţii. În multe privinţe un fiu nu-şi poate imita tatăl, deoarece
tatăl său este un tată iar el este doar un fiu. Un tată este o persoană care s-a maturizat, el este doar un copil. Însă în
multe alte privinţe îşi poate imita tatăl. O fiică nu-şi poate imita mama în toate privinţele deoarece mama sa este o mamă,
o persoană maturizată iar ea este doar o fiică. Însă în multe privinţe o poate imita. Acesta este lucrul pe care Pavel îl
spune aici. Faptul că nu suntem Dumnezeu şi că niciodată nu vom fi Dumnezeu nu este o scuză pentru eşecul nostru în
a arăta o dragoste iertătoare asemenea dragostei iertătoare pe care Dumnezeu ne-a arătat-o nouă. Acesta este primul
lucru.

Al doilea lucru pe care-l spune Pavel atunci când descrie acest gen de dragoste este că aceasta este o dragoste
care se dăruie. Nu numai o dragoste iertătoare, ci şi una care se dăruie. Deoarece el spune: "Isus ne-a iubit şi S-a dat pe

Page 102 of 150

Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu."Atunci când vorbim despre darurile lui Dumnezeu
trebuie să vorbim despre multe lucruri deoarece Dumnezeu ne-a dat o lume întreagă de lucruri de care să ne bucurăm
din plin. Când Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, pe Adam şi pe Eva, şi i-a aşezat în Eden, El pregătise deja o lume
frumoasă care să-i primească. Era o lume care se potrivea perfect nevoilor lor. Păcatul a deteriorat, însă, puternic creaţia.
Cu toate acestea mai există încă dovada dragostei lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin toate lucrurile pe care le avem,
toate lucrurile de care ne bucurăm, toate acele lucruri care ne vin, în cele din urmă, de la Dumnezeu care oferă, cum ni
se spune în Scriptură, cu mână largă şi fără mustrare. Avem toate aceste lucruri.

Şi totuşi, atunci când vorbim despre dăruire, întotdeauna este rău dacă, atunci când dăruim, ceea ce dăruim
sunt mai degrabă lucruri decât dăruire de sine. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat numai lucruri - lumea, viaţa, sănătatea,
mâncarea, îmbrăcămintea, relaţiile - dacă Dumnezeu ne-ar fi dat doar aceste lucruri şi ar fi ţinut ceva pentru Sine, am fi
putut spune: "Da, suntem mulţumitori pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu însă dorim să fi primit ceva mai mult. Dorim
să-L putem avea şi pe Dumnezeu." Ceea ce Biblia ne învaţă, de la un capăt la celălalt, este că Dumnezeu ne-a dat nu
numai lucruri, ci Dumnezeu S-a dăruit pe Sine. Nu doar că S-a dăruit pe Sine, ci în dăruirea Lui a îndurat până şi moartea,
în persoana lui Isus Hristos, pentru ca noi să-L putem avea pe deplin.

Îmi place ce scrie Pavel în al doilea capitol din Filipeni, unde vorbeşte despre întruparea lui Hristos. El spune
că: "N-a considerat că egalitatea cu Dumnezeu înseamnă acaparare (adică a ţine ceva pentru tine cu orice preţ), ci S-a
golit pe Sine, luând natura unui sclav şi devenind asemănător oamenilor. La înfăţişare era ca un om; S-a umilit devenind
ascultător până la moarte - şi încă moarte pe cruce." (am folosit traducerea Noului Testament, publicată de IBS în 1998,
n.tr.). Aceste cuvinte ne spun că Dumnezeu, care ne-a dat toate lucrurile, ni S-a dăruit acum pe Sine. Şi nu numai că ni
S-a dăruit pe Sine, ci ni S-a dăruit plătind cu propria-I persoană. Isus a renunţat la anumite lucruri pentru a deveni
asemenea nouă şi pentru a muri pentru mântuirea noastră. De aceea, atunci când Biblia vorbeşte despre dragostea lui
Dumnezeu, cu greu poate vorbi despre ea fără a o lega de cruce. Deoarece în lumina morţii lui Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, învăţăm cât de altruistă, cât de plină de spirit de sacrificiu personal este cu adevărat dragostea lui Dumnezeu.

Ioan 3:16: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." 1 Ioan 4:10: "Şi dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu,
ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre." Romani 5:8: "Dar
Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru
noi." Galateni 2:20: "Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi
pentru mine."

În Ioan 15:13 Isus a spus: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi." Te
dăruieşti tu altora într-o imitare a lui Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine pentru tine? Asta, spune Pavel, ar trebui să faci.
Nu numai că dragostea ta ar trebui să fie iertătoare, ci dragostea ta ar trebui să fie şi dăruitoare. Iar cel mai mare dar pe
care îl poţi face este să te dai pe tine, în ceea ce priveşte timpul tău, rugăciunea ta, interesul tău, ajutorul tău - toate acele
lucruri pe care le implică relaţiile inter-umane. Nu există o demonstraţie mai convingătoare a dragostei adevărate, a
dragostei lui Dumnezeu, decât aceasta.

Apoi, mai este şi al treilea lucru. Pavel spune aici, nu numai că dragostea lui Dumnezeu este o dragoste
iertătoare şi una care dăruie, ci şi că este o dragoste trăită. Acesta este limbajul pe care îl foloseşte. Versetul 2: "Trăiţi
în dragoste!" Acest îndemn implică, cred eu, două lucruri. Unul este acela că Pavel are în minte un gen de dragoste
practică sau activă. Este, cu alte cuvinte, genul de dragoste care se exprimă pe sine în lucrurile despre care Pavel tocmai
a vorbit, în acelaşi paragraf. Am observat că el vorbeşte în termenii dezbrăcării de un anume tip de comportament şi a
îmbrăcării cu un alt tip de comportament. Trebuie, spune el, să ne dezbrăcăm de falsitate şi să spunem, în schimb,
adevărul. Genul de adevăr care îi ajută pe oameni. Trebuie, spune el, să ne dezbrăcăm de mânie. Mai spune că trebuie să
ne dezbrăcăm de hoţie şi să muncim, în schimb, pentru a ne asigura un trai, pentru a avea ceva din care să-i putem ajuta
şi pe alţii. Mai spune că trebuie să ne dezbrăcăm de vorbirea nefolositoare şi să vorbim, în schimb, lucruri care zidesc,
care îi zidesc pe alţi creştini şi pe alţi oameni. A spus că trebuie să ne dezbrăcăm de amărăciune, de furie, de mânie, de
ceartă, de bârfă şi de orice formă de răutate şi în locul acestor cinci vicii să fim buni, miloşi şi iertători. Astfel, când spune
să trăim în dragoste, el vorbeşte, de fapt, despre ceva foarte practic şi activ care continuă pe parcursul vieţii în toate
relaţiile noastre şi în orice situaţie.

Apoi, cred eu, deoarece aici nu este implicată numai viaţa noastră, ci viaţa lui Dumnezeu, viaţa lui Dumnezeu
în noi, cred că Pavel mai vorbeşte despre o dragoste care este veşnică. Adică statornică, credincioasă. Genul de dragoste
pe care Dumnezeu l-a arătat pentru noi prin faptul că ne-a mântuit. Dumnezeu nu ne-a mântuit pentru a ne lăsa să
cădem din nou. Dumnezeu nu ne-a mântuit pentru a permite, în cele din urmă, să mergem în iad. Dimpotrivă, Cel Care
a început o bună lucrare în voi o va continua până în ziua lui Isus Hristos. De aceea Pavel, în finalul capitolului opt din
Romani, vorbind despre dragostea lui Hristos, pune retorica întrebare: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui

Page 103 of 150

Hristos?" Răspunsul este: "Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile,
nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru."Aceasta deoarece este o dragoste vie, care
izvorăşte din însăşi caracterul lui Dumnezeu. Pavel ne spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu în această privinţă!" Nu ne este
foarte greu să iubim. Nu iubim întotdeauna aşa cum se cuvinte însă nu este foarte greu să iubim. Ne place să iubim. Însă
ceea ce ne este foarte greu este să iubim necontenit. Pavel spune că Dumnezeu tocmai acest lucru l-a făcut pentru voi.
Dacă Dumnezeu ar permite ca dragostea Lui să fie condiţionată de ascultarea voastră, atunci această dragoste ar creşte
sau ar scădea ori de câte ori aţi asculta sau nu aţi asculta. În felul acesta aţi eşua şi aţi fi pierduţi. Însă Dumnezeu nu
iubeşte în felul acesta. Dumnezeu iubeşte în mod statornic şi necontenit. Dumnezeu vă iubeşte la fel de mult când
păcătuiţi ca şi atunci când trăiţi în ascultare de El. Faptul că păcătuiţi Îl întristează însă El nu va înceta să iubească. Acesta
este modul în care trebuie să iubim, spune Pavel, dacă suntem cu adevărat imitatori ai lui Dumnezeu.

Dacă dorim să facem acest lucru, atunci va trebui să petrecem timp cu Dumnezeu. Acest termen, "imitator"
sau "a imita", pe care-l avem aici, în text, în limba greacă este mimetes. Din acest cuvânt am derivat noi cuvântul
"mimică, a mima". A mima înseamnă a-l copia pe cineva îndeaproape, a te uita la el, a-l observa şi apoi a face exact ceea
ce face el. Din acelaşi cuvânt am derivat cuvântul "mim", un fel de actor care copiază un anumit tip de comportament.
Lucrul acesta, spune Pavel, îl avem de făcut. Cum ai vrea să-L copiezi pe Dumnezeu dacă nu petreci timp cu Dumnezeu?
Nu vei şti nici măcar cum este Dumnezeu. Nu vei şti cum gândeşte. Nu vei şti cum se comportă Dumnezeu. Însă dacă
petreci timp cu El, atunci vei ajunge să poţi vorbi aşa cum vorbeşte Dumnezeu şi să te comporţi aşa cum Dumnezeu se
comportă. Comportamentul tău va deveni din ce în ce mai mult asemănător comportamentului lui Dumnezeu.

Prin urmare, aceasta este provocarea. Petrece timp cu Dumnezeu! Petrece timp cu Dumnezeu în rugăciune!
Petrece timp cu Dumnezeu în studiul biblic! Petrece timp cu Dumnezeu în închinare! Iar Dumnezeu, a cărui lucrare este
aceea de a salva păcătoşi din păcatele lor, a-i umple cu Duhul Sfânt şi a-i transforma după chipul Fiului Său preaiubit,
Dumnezeu va lucra în tine pentru a te face asemenea Lui Însuşi, spre lauda slavei măreţului Său har.

29. LUCRURI CARE NICI NU TREBUIE POMENITE

EFESENI 5:3-14

În studiul nostru asupra acestei secţiuni am ajuns la versetul al treilea din capitolul cinci. Pavel a vorbit deja
despre unele dintre aceste lucruri la sfârşitul capitolului patru. Acolo el a folosit o imagine foarte interesantă, aceea a
îmbrăcării, spunând că odinioară am avut un anume tip de viaţă care era asemănător unei anumite îmbrăcăminte. Era
o îmbrăcăminte care se potrivea acelui mod de viaţă, însă nu şi noii noastre vieţi de creştini. Acum, devenind creştini,
trebuie să vă dezbrăcaţi de acel vechi tipar de comportament, ca şi cum ar fi o îmbrăcăminte nepotrivită şi, în schimb,
să vă îmbrăcaţi cu un nou model de comportament. Pe măsură ce dezvoltă această idee observăm că el contrabalansează
aceste lucruri - în locul unui anumit lucru trebuie să fie cutare lucru, trebuie să fie un cu totul alt lucru.

În capitolul cinci el intensifică această idee. Problema în discuţia despre îmbrăcare şi dezbrăcare este aceea că
putem să admitem, şi în unele aspecte pe bună dreptate, că îmbrăcarea şi dezbrăcarea sunt un proces. Începem să
dezbrăcăm comportamentul nepotrivit şi începem să îmbrăcăm un comportament din ce în ce mai potrivit. Acum, în
capitolul cinci, Pavel vorbeşte despre aceste lucruri, fără a spune că suntem, în mod normal, într-un proces de dezbrăcare
şi îmbrăcare, ci vorbind despre tipurile de vicii care erau predominante în lumea păgână de atunci şi care, spune el, nici
măcar nu trebuie să fie pomenite între creştini. Aici nu este o problemă de reformare treptată sau despre o schimbare
doar de nuanţă a valorilor şi a comportamentului, ci este vorba de lucruri care nici măcar nu trebuie pomenite în cercurile
creştine. Apoi începe să le enumere. Sunt şase. Vorbeşte despre imoralitatea sexuală, despre necurăţie, lăcomie,
obscenitate, vorbe nechibzuite şi glume proaste. Pavel spune că aceste lucruri sunt nepotrivite, nelalocul lor. De fapt,
dacă sunt practicate, evidenţiază faptul că cel care le practică, departe de a fi un creştin doar nepăsător faţă de practicarea
credinţei, el este, aşa cum spune Pavel, un idolatru. Cu alte cuvinte, o persoană care se închină unui al dumnezeu decât
adevăratului Dumnezeu care este Tatăl Domnului Isus Hristos.

Trebuie să ne uităm la aceste lucruri, la fiecare în parte, nu pentru alt motiv decât acela că sunt atât de
obişnuite în ziua de azi. Sunt o expresie a tipului de cultură în care trăim. Primul dintre ele este imoralitatea sexuală.
În limba greacă, acest cuvânt este porneia, fiind cuvântul din care am obţinut termenul modern "pornografie". Acesta
nu se referă, însă, la poze sau filme obscene, ci la relaţia sexuală din afara căsătoriei. Lucrul pe care mai vechile traduceri

Page 104 of 150

ale Bibliei l-au tradus cu termenul "curvie". Nu trebuie să facem aici greşeala de a susţine că păcatele sexuale sunt mai
mari decât alte păcate. De fapt, dacă privim dintr-o perspectivă biblică, păcatele trupului sunt, în general, mai puţin
semnificative decât cele ale spiritului. Păcate ca mândria şi aroganţa sunt de departe mai distructive decât aceste păcate
ale trupului. Cu toate acestea, Pavel este întrutotul îndreptăţit să menţioneze mai întâi aceste păcate deoarece, chiar dacă
nu sunt cele mai distructive, spiritual vorbind, sunt, totuşi, teribil de distructive şi teribil de evidente în societate.
Imoralitatea sexuală este, deci, unul dintre lucrurile despre care Pavel spune că nici nu trebuie pomenite printre creştini.

În al doilea rând, el vorbeşte despre necurăţie. Acest termen, "necurăţie", acoperă fără îndoială genul de
păcate care sunt incluse în primul termen, însă se poate ca acest al doilea termen să ţintească puţin mai departe şi să
vorbească despre anumite practici şi vicii degradante. Probabil ceea ce a avut Pavel în minte aici este acceptarea la scară
largă în lumea greacă din vremea lui a prostituţiei, pe de-o parte, şi a homosexualităţii, pe de altă parte, precum şi a
anumitor tipuri de comportament sexual degenerat. Acestea sunt lucrurile care pângăresc o persoană, ne spune Pavel şi,
în consecinţă, nu trebuie practicate de către creştini. În schimb, în lumea greacă, erau înspăimântător de tolerate. În
Atena, de exemplu, exista un mare templu zidit în cinstea Afroditei, zeiţa dragostei, templu care a fost zidit cu banii
câştigaţi de bordelurile din oraş. Nu era deloc nepotrivit în mintea grecilor din vremea lui Pavel recunoaşterea formală
a prostituţiei şi folosirea veniturilor câştigate de bordeluri la construirea unui templu în cinstea unuia dintre zei. Acest
lucru era pur şi simplu normal în modul de gândire grecesc. În acelaşi fel exista o acceptare la scară largă a
homosexualităţii. Această practică nu era considerată incompatibilă cu cele mai înalte standarde etice. Cu toate acestea,
spune Pavel, departe ca aceste lucruri să fie ceva înalt şi care să înnobileze, sunt de fapt josnice şi degradante. Iar
comunitatea creştină trebuie să fie diferită, în ceea ce priveşte aceste lucruri.

Al treilea lucru pe care îl menţionează este lăcomia. Dacă cele două mari defecte ale naturii umane sunt
lăcomia şi pofta, ei bine, aici îl avem pe primul dintre ele - lăcomia. Următoarele două lucruri ţin de al doilea defect,
acestea fiind dragostea de bani şi dragostea de lucrurile pe care ţi le oferă banii. Idee adesea redată prin "aviditate" - tot
timpul dorind mai mult. Nu numai bani de dragul banilor, deşi uneori lăcomia implică dragostea de bani de dragul
banilor ci, în primul rând, o dragoste de bani pentru genul de lucruri pe care banii ţi le aduc. Experienţele pe care le
putem avea. Imaginea pe care o putem afişa înaintea lumii. Şi plăcerile pe care le putem gusta, de care altfel nu am avea
parte. Pavel spune că nici acest lucru nu este ceva care să poată exista printre creştini. De aceea spune Isus, în Predica
de pe Munte, că nu poţi sluji lui Dumnezeu şi banilor. Deoarece dacă banii sunt dumnezeul tău, atunci, aşa cum şi Pavel
însuşi spune în acest paragraf, eşti un idolatru. Iar dacă eşti un idolatru, atunci nu-L slujeşti de loc pe adevăratul
Dumnezeu, chiar dacă pretinzi că eşti creştin.

Al patrulea termen este obscenitatea. Un comportament deosebit de agresiv, în special în vorbe, deşi poate
implica şi acţiuni.

Al cincilea termen este vorbirea nechibzuită. Este uşor de ţinut minte forma grecească a acestei expresii
deoarece este compusă din două cuvinte. Primul cuvânt este acela care ni-l dă pe "moron" (idiot, n.t.). Al doilea cuvânt
este logos, termenul pentru "cuvânt", "cuvinte". Termenul grecesc este morologia. Este genul de vorbire de care este în
stare un moron (idiot, n.t.). Desigur, aici unde Biblia foloseşte acest termen, moros, nu este vorba despre inteligenţă.
Biblia nu vorbeşte aici despre intelect deficient, ci despre moravuri deficiente. Este tipul de vorbire pe care îl are cineva
care nu are standarde morale. Tipul de vorbire care dărâmă, se distrează şi ridiculizează acele standarde de
comportament care chiar şi în lumea seculară au scopul de a susţine o societate şi a-i reprima elementele cele mai abjecte.
Dacă-mi daţi voie să spun, exact la aceasta este bună televiziunea - la morologie. Este foarte greu să auzi alt gen de
cuvinte la televizor. Ele trec ca umor, desigur. Iar uneori sunt abordate forme mai agresive de astfel de umor care sunt,
însă, imediat retrase pentru ca nu cumva să fie sesizată Comisia Federală de Comunicaţii (în România CNA - Comisia
Naţională a Audio-Vizualului, n.t.). Televiziunea nu zideşte. Ceea ce vedeţi la televizor nu are drept scop menţinerea
standardelor morale ale societăţii noastre. Dimpotrivă, le dărâmă. Acesta este lucrul pe care Pavel spune că nu trebuie
să-l avem printre noi.

Ultimul dintre toţi termenii este glumele proaste. Cu alte cuvinte, a glumi cu privire la lucrurile serioase.
Aceasta nu înseamnă că creştinii nu se pot distra; că creştinii nu ar trebui să fie caracterizaţi de un spirit vesel şi de un
ascuţit simţ al umorului faţă de lucrurile care sunt cu adevărat distractive. Dumnezeul care a creat maimuţele nu este
lipsit de umor. Însă Pavel se referă la a glumi vizavi de lucruri care trebuie luate în serios. A te distra de ceea ce are o
semnificaţie eternă. Şi mai presus de toate, a folosi glumele pentru a evita poruncile şi avertismentele Dumnezeului
atotputernic. John Stott adună laolaltă aceşti termeni spunând că obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste
se referă la o minte murdară care se exprimă într-o conversaţie murdară.

La acest punct ne întrebăm: dacă acestea sunt lucrurile negative, dacă acestea sunt lucrurile pe care creştinul
trebuie să le evite cu orice preţ, dacă acestea sunt genul de lucruri nepotrivite, nelalocul lor şi dovedind idolatrie într-o
comunitate creştină, atunci care sunt lucrurile pozitive pe care trebuie să le contrabalansăm? Cum trebuie să fie şi ce
trebuie să facă, prin contrast, creştinii? Sunt mai multe moduri de a răspunde la această întrebare. Un mod de a răspunde

Page 105 of 150

la această întrebare este să ne deplasăm până la versetele opt şi nouă unde apostolul Pavel începe să ne sugereze termeni
care sunt în mod evident paraleli celor despre care a vorbit mai devreme. În versetul nouă, care în New International
Version (Noua Versiune Internaţională, una din traducerile Bibliei în limba engleză, n.t.) este între paranteze, apostolul
Pavel spune: "Roada luminii stă în orice bunătate, dreptate şi adevăr." Poţi face o foarte uşoară paralelă între aceşti
termeni şi cei şase pe care i-am menţionat mai devreme. Bunătatea şi dreptatea sunt contrare unora dintre acele lucruri.
Adevărul contrabalansează orice ţine de vorbirea nechibzuită, obscenă şi de glumele proaste. Pavel are dreptate
menţionând aceşti termeni aici. Atunci când trăim în felul acesta, în bunătate, dreptate şi în adevăr, trăim după caracterul
lui Isus Hristos care El Însuşi este dreptate, bunătate şi adevăr. Toţi aceşti termeni au fost folosiţi de El, şi pe bună
dreptate.

Dar, ştiţi, uitându-mă la întregul pasaj şi analizându-l, mă întreb dacă nu cumva cel mai semnificativ contrast
este nu acela pe care Pavel ni-l înfăţişează în versetul nouă, unde începe să folosească o altă imagine, vorbind despre
lumină şi întuneric şi despre creştini ca fiind copii ai luminii, ci mai degrabă acea propoziţie care apare chiar la sfârşitul
versetului patru, imediat după ce vorbeşte despre obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, care nu sunt la locul
lor. Aici contrastul este, spune el, mulţumirea. Te întrebi poate, mulţumire pentru ce? Răspunsul ar fi: mulţumire pentru
toate lucrurile. Mulţumire pentru cine este Dumnezeu, pentru cine suntem noi, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru tot
ceea ce ne-a dat El şi aşa mai departe.

Mă mai întreb dacă nu cumva John Stott are dreptate la acest punct când, în comentariul său, sugerează că
ceea ce trebuie să fi avut Pavel în minte aici este mulţumirea chiar pentru darurile lui Dumnezeu, daruri de care se
abuzează prin viciile pe care le-a menţionat mai devreme în text. Cu alte cuvinte, vorbind despre imoralitatea sexuală şi
despre necurăţie, lucrul pentru care ar trebui să fim mulţumitori este sexul şi modul în care trebuie să ne folosim de el.
Vorbind despre lăcomie, care este forma josnică, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt lucrurile
materiale pe care le posedăm şi modul în care trebuie să le folosim. Iar vorbind despre obscenitate, vorbire nechibzuită
şi glume proaste, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt adevărul şi capacitatea cuvintelor de a comunica
adevărul spre binefacerea societăţii. Merită să ne gândim puţin la aceste lucruri, nu-i aşa?

Creştinii au o reputaţie destul de proastă atunci când vine vorba despre sex, deoarece se presupune că suntem
împotriva lui. Există multe cărţi care afirmă acest lucru şi, fără îndoială, cu o oarecare dreptate. De fapt, chiar dintr-o
perspectivă creştină, noi recunoaştem că există o oarecare îndreptăţire în acest gen de acuzaţie deoarece atunci când în
societatea umană (atât în vremea lui Pavel, cât şi din nou, în vremea noastră) sexul era denaturat, creştinii s-au ridicat
adesea, aşa cum era şi normal, împotriva acestei denaturări. Asta este aproape tot ce a auzit lumea despre opinia noastră.
Cu toate acestea, perspectiva creştină nu este o negare a sexului, care este darul lui Dumnezeu pentru noi ci, mai degrabă,
o celebrare a lui şi o folosire a lui în modul în care Dumnezeu l-a intenţionat să fie folosit. Adică în cadrul căsniciei,
pentru a zidi familii şi a fi o binecuvântare pentru societate.

Mi-am dat seama, chiar citind cărţi despre acest subiect, că este dificil uneori să găseşti cărţi care tratează în
mod corect acest subiect. Am dat însă recent de o carte care cred că este excepţională în tratarea acestui subiect. Este
scrisă de un canadian. Numele lui este Mike Mason iar cartea este intitulată "Taina Căsătoriei: după cum fierul ascute
fierul" (Logos, Cluj 1999, pentru traducerea în limba română, n.t.). Îmi place această carte nu numai pentru că spune
ceea ce trebuie (sunt şi alte cărţi care spun ceea ce trebuie), ci pentru că este aproape poetică în a celebra în mod real
ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Vreau să vă citesc numai un paragraf care surprinde ceva din această minunată atitudine
de mulţumire vizavi de sex, din căsătoria creştină. Mason scrie:

"Oare ce poate egala surpriza descoperirii că lucrul pe care, mai presus de orice, omenirea l-a târât în noroi, cu
exces de iscusinţă, este cel mai inocent din lume? Există oare vreo altă activitate (cu excepţia rugăciunii), în care bărbatul
şi femeia să se poată angaja împreună şi care să fie mai plină de puritatea copilăriei, mai curată şi mai inocentă, mai
naturală şi mai sănătoasă decât actul sexual? Căci dacă rugăciunea este cea mai profundă formă de comuniune cu
Dumnezeu pe care o avem la dispoziţie (şi mai ales acel act special de adorare cunoscut sub numele de Cina Domnului),
atunci cu siguranţă sexul este cea mai profundă formă de comuniune între fiinţele umane, şi în acest sens devine ceva
absolut esenţial (nu numai din punct de vedere biologic) supravieţuirii noastre.

Cred că este un lucru cu adevărat remarcabil, precum şi o expresie potrivită a perspectivei creştine. Cred că
asta are Pavel în minte atunci când pune în contrast denaturarea darului cu a fi mulţumitor. Acelaşi lucru este valabil
atunci când vorbim despre lăcomie. Recunoaştem şi aici - Biblia recunoaşte cu siguranţă - că lăcomia este o folosire
improprie a lucrurilor pe care le posedăm, precum şi o atitudine improprie cu privire la ele. Lăcomia este dorinţa de a
avea întotdeauna mai mult. Odată, cineva l-a întrebat pe John D. Rockefeller, care la acea vreme era unul dintre cei mai
bogaţi, dacă nu cel mai bogat om din zilele lui: "De câţi bani ai nevoie pentru a fi fericit?" Rockefeller a răspuns: "Încă
de câţiva." Aceasta este o caracteristică a spiritului uman iar acolo unde predomină ea este, desigur, extrem de
distructivă. Devenim prizonierii acesteia. Nu-ţi poţi folosi banii în folosul societăţii dacă tot timpul încerci să faci cât mai
mulţi.

Page 106 of 150

 Pe de altă parte, creştinii greşesc uneori, atunci când spun: "Dacă lăcomia înseamnă dragoste de bani, atunci
banii trebuie să fie ceva rău. Prin urmare, perspectiva creştină corectă este aceea de a nu poseda nimic." Astfel, aceşti
creştini au susţinut o varietate de stiluri de viaţă ca alternativă, cum ar fi monasticismul, ordinele religioase, stilul de
viaţă simplu, traiul în comun şi altele. Nu vreau să argumentez împotriva acestor lucruri, deoarece este o problemă
personală. Uneori este chiar o chemare. Dacă lucrurile materiale te ţin în dependenţă de ele, în acelaşi fel în care o face
alcoolul cu un alcoolic, atunci trebuie să te eliberezi de ele. Trebuie doar să-ţi tai legăturile care te ţin. Unii au făcut lucrul
acesta şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu.

Aceasta nu este însă singura perspectivă creştină. Punctul de vedere creştin nu este nici obţinerea a tot mai
mult dar nici renunţarea la lucrurile materiale ca fiind, într-un anume fel, rele în sine. Atitudinea creştină este una de
mulţumire pentru ceea ce Dumnezeu a dat. Iar dacă Dumnezeu dă puţin, suntem mulţumiţi cu puţin; dacă dă mai mult,
suntem mulţumitori pentru aceasta. Deoarece dacă suntem mulţumitori pentru ceea ce El dă, mintea noastră nu este
concentrată asupra lucrurilor materiale, ci asupra lui Dumnezeu care ni le-a dat, fiind astfel liberi să folosim acele lucruri
aşa cum doreşte Dumnezeu, anume pentru a fi un ajutor şi o binecuvântare pentru alţii. Înainte de toate, pentru familiile
noastre, faţă de care avem responsabilitatea de căpătâi. Apoi pentru biserică, pe care o sprijinim prin darurile noastre.
Apoi pentru societate, prin sprijinirea programelor umanitare şi a altor asemenea lucruri.

De multe ori am simţit că motivul pentru care Dumnezeu nu a dat mai multor creştini mai mulţi bani este
acela că nu ştim cum să-i folosim. Cu cât ai mai mult, cu atât mai mult trebuie să dăruieşti, în mod proporţional. Nu mă
refer la zeciuială. Dacă ai un venit de 10.000 de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă o mie. Iar dacă ai un venit
de o sută de mii de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă zece mii. Însă dacă ai un venit de o sută de mii de dolari
ar trebui să dai mai mult de zece mii deoarece, în mod clar, ai posibilitatea de a da mai mult. Iar motivul pentru care
Dumnezeu nu îi binecuvântează pe mai mulţi dintre noi cu mai mult sunt sigur că este acela că nu ştim cum să folosim
banii. Iar în loc să fim liberi să folosim ceea ce avem, ne dăm seama că aceste lucruri devin o cursă pentru sufletul nostru.
Atitudinea corectă este însă aceea de mulţumire.

Apoi, în cele din urmă, mai este şi adevărul pentru care ar trebui să fim mulţumitori. Denaturarea lui sunt
obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste. Darul pe care l-am primit este adevărul şi capacitatea cuvintelor
de a-l exprima. Nu este oare abilitatea de a comunica prin cuvinte cu alţi semeni un dar minunat de la Dumnezeu? În
lumea ştiinţifică, la ora actuală, sunt multe studii în stadiul de proiect, care se referă la modul de comunicare al
animalelor. Balenele, de exemplu, se pare că prin acele minunate sunete pe care le scot străbătând mările ele comunică
unele cu altele. Însă din câte se cunoaşte până acum, nimic din lumea animalelor nu se apropie măcar de tipul de
comunicare profundă, inteligentă, plină de semnificaţie şi pasiune care este posibil între fiinţele umane. Iar dacă
Dumnezeu ne-a dat un asemenea dar, ar trebui să fim mulţumitori pentru el. Eu unul sunt profund recunoscător că
Dumnezeu ne-a dat darul comunicării prin cuvinte, prin care Evanghelia adevărului Său, care este mântuire pentru cei
care o primesc, poate fi comunicată săptămână de săptămână şi în fiecare clipă, prin predicare şi prin alte forme de
învăţătură biblică.

Ajungem la concluzia acestei discuţii etice, spunând că creştinii sunt copii ai luminii. Astfel, ei trebuie să
înceapă să strălucească asemenea unor lumini, în mijlocul unei lumi întunecate. Adică trebuie să lumineze. Iar motivul
pentru care trebuie să lumineze este acela că şi ei au fost, la rândul lor, luminaţi. Domnul Isus Hristos, cel care este El
Însuşi Lumina, a pătruns în ei, i-a transformat, iar acum i-a pus să fie o putere luminantă în întunericul secular al vremii
noastre.
Ceea ce explică mai bine lucrurile este modul în care Pavel vorbeşte despre creştini. Observaţi că el nu spune:
"Odinioară eraţi în întuneric, dar acum aţi venit la lumină", deşi acest lucru este adevărat. Am fost în întuneric şi am
venit la lumină iar acum încercăm să trăim prin această lumină, care este Cuvântul lui Dumnezeu. El spune însă altceva:
"Odinioară eraţi întuneric"; nu în întuneric, ci chiar întuneric. "Iar acum sunteţi lumină în Domnul"; nu în lumină, ci
chiar lumină. În trecut, problema nu era pur şi simplu aceea că eram în întuneric; problema era că întunericul se afla în
noi. Iar acum nu suntem doar în lumină ci, mai mult, suntem lumină prin lucrarea lui Isus Hristos. Această idee vorbeşte
despre regenerare (naştere din nou, n.t.). Aici este diferenţa. Aparte de această transformare nu vorbim decât despre un
alt gen de moralitate printre doctrinele morale ale altor religii, anume moralitatea creştină. Putem s-o predicăm şi s-o
învăţăm pentru că oricum nu va aduce ceva nou. Putem să vedem standardul, însă nu-l putem atinge. Pavel spune însă
că ceea ce aduce nou creştinismul este faptul că Isus Hristos Însuşi, Lumina lumii, Domnul istoriei, trăieşte în oameni şi
prin ei - în măsura în care aceştia Îl urmează şi îşi multiplică credinţa împărtăşind ceea ce El a făcut pentru ei - începând
să lumineze întunericul.

Închei cu următoarea întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, în Washington, National Religious Broadcasters
(Societatea Naţională a Crainicilor Creştini, n.t.) a ţinut o importantă conferinţă (lucru pe care îl fac în fiecare an). A fost
invitat cu această ocazie şi preşedintele Statelor Unite pentru a ţine un discurs. A ţinut un discurs de politician care, în
orice caz, a plăcut organizatorilor. A încheiat discursul citând Ioan 3:16, moment în care locul a fost cuprins de euforie.
Toată lumea a sărit în picioare aplaudând mult timp după ce preşedintele a părăsit platforma. Cineva ar fi putut crede
Page 107 of 150
(lucru care, din fericire, a fost adevărat) că în Palatul Congresului (Capitoliul) s-a produs trezirea. Următorul vorbitor
în program a fost Charles Colson, care a experimentat într-o mare măsură capcanele şi seducţia politicii, precum şi
limitările ei. Când a ajuns pe platformă a spus ceva în felul următor. A spus că a apreciat discursul preşedintelui, fiind
binecuvântat prin acesta. S-a bucurat în special să audă Ioan 3:16 citat în încheiere - un verset biblic foarte important. A
mai spus însă: "Ţineţi minte lucrul acesta! Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni cu Air Force One (avionul cu care zboară
preşedintele)." Lucrul acesta este foarte adevărat. Dacă credem că Împărăţia lui Dumnezeu va veni prin intermediul
politicii, ne înşelăm profund şi amarnic. Împărăţia lui Dumnezeu va veni atunci când Împăratul, Isus Hristos, va veni.
Între timp, această Împărăţie se lărgeşte pe măsură ce poporul lui Dumnezeu, slujitorii lui Isus Hristos, trăiesc ca Isus
Hristos şi sunt lumini în întuneric.

30. OPTIMIZAREA OPORTUNITĂȚILOR

EFESENI 5:15-20

Cu mai mulţi ani în urmă, pe când nu eram prea departe de începutul lucrării mele, obişnuiam să mă rog
pentru cunoştinţele şi competenţa necesară pentru o lucrare eficientă. Presupun că acest lucru se întâmplă cu aproape
orice creştin care începe un nou domeniu de activitate. Anii de început sunt ocupaţi numai cu dobândirea uneletelor de
care ai nevoie pentru a-ţi face bine slujba. Însă pe măsură ce anii au trecut iar unele dintre aceste lucruri au devenit tot
mai naturale pentru mine, am observat că sfera rugăciunilor mele s-a mutat de la rugăciunea pentru cunoştinţe şi
competenţă, la rugăciunea pentru înţelepciune, pentru înţelepciunea de a folosi în mod corect competenţa şi cunoştinţele.

Accentul pe înţelepciune, pe care eu l-am descoperit prin experienţă, este unul pe care-l întâlnim pe paginile
Cuvântului lui Dumnezeu. O mare parte din conţinutul Bibliei se ocupă cu prezentarea evenimentelor. Conţine lucruri
care s-au petrecut şi care trebuie cunoscute, precum şi adevăruri la care trebuie să luăm aminte. Obţinând aceste
informaţii, însă, nu înseamnă neapărat că ai obţinut şi înţelepciunea. Vei observa, de exemplu, că prima treime din cartea
Proverbe preamăreşte înţelepciunea, spunându-ne că este ceva de dorit şi de urmărit şi că împlinirea vieţii nu poate fi
găsită decât pe cărarea înţelepciunii.

Biblia vorbeşte despre două aspecte ale acestei înţelepciuni. Primul se ocupă de cunoaşterea lui Dumnezeu
prin Isus Hristos, fiind un aspect personal. Al doilea aspect are de-a face cu aplicarea acestei cunoaşteri personale în
practica vieţii de zi cu zi. În capitolul cinci din Efeseni, Pavel se ocupă de acest aspect practic al înţelepciunii. Referitor
la aspectul trăirii vieţii creştine, el le spune creştinilor: "Vreau să fiţi înţelepţi, nu nebuni. Nu vreau să eşuaţi în a înţelege
şi în a aplica ceea ce cunoaşteţi, ci să fiţi oameni care dau dovadă de o judecată plină de sfinţenie atunci când aplică
această cunoaştere în viaţa de zi cu zi."

Sunt trei lucruri pe care, spune el, le face un om înţelept. Unul dintre acestea are de-a face cu timpul. Îl găsiţi
în versetele cincisprezece şi şaisprezece: "Fiţi atenţi cum trăiţi - nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, folosind orice
ocazie pe care o aveţi (Pavel spune: folosind la intensitate timpul), pentru că zilele sunt rele." (am folosit traducerea
publicată de International Bible Society în 1998, n.t.).

Cred că nu este suficient de clar pentru mulţi dintre noi cât de important este timpul. Poate vom înţelege
atunci când, gândindu-ne la timp, vom recunoaşte că acesta este unul dintre cele două lucruri de pe urma cărora putem
beneficia în slujba nostră faţă de Dumnezeu. Eu le numesc "urzeala şi firul de bătătură" al istoriei. Unul este timpul iar
celălalt este spaţiul. Vreau să spun că tu te afli într-un anume loc şi nu într-un altul; prin urmare, trebuie să te foloseşti
de locul în care te afli. Iar apoi, te bucuri de un anume timp şi nu de un altul; prin urmare trebuie să te foloseşti de timpul
pe care îl ai. Parte din înţelepciunea vieţii creştine este să poţi recunoaşte unde te afli şi ce trebuie să faci pentru că te
afli acolo şi care sunt vremurile în care trăieşti. Ne aflăm, de exemplu, în Philadelphia, nu în New York, Los Angeles,
Londra, Bangladeş, Cairo sau orice alt loc. Ce ai putea face într-un alt loc ar fi oarecum diferit. Te-ai comporta, probabil,
în moduri diferite. Ar trebui să aplici metode de evanghelizare diferite şi alte asemenea lucruri.

Prin urmare, parte din a fi înţelept este să înţelegi unde te afli şi ce trebuie făcut pentru că te afli acolo. Însă
nu doar atât. Ne aflăm de asemenea aici, în ultimii 15 ani ai acestui secol şi acest lucru influenţează ceea ce facem. Astfel,
parte din a fi înţelept constă în a înţelege vremurile şi locurile şi în a ne folosi eficient de ele în slujba lui Dumnezeu.

Acest accent pe timp este foarte important în Biblie deoarece religiile biblice, Iudaismul în Vechiul Testament
şi împlinirea acestuia în Creştinismul Noului Testament, sunt religii fundamentate în timp, religii istorice. În perioada

Page 108 of 150

Vechiului Testament cele mai multe dintre religiile popoarelor din jurul Israelului erau religii fundamentate în natură.
Adică îl identificau pe Dumnezeu cu anumite aspecte din natură. Fie Dumnezeu era identificat cu soarele sau cu luna, fie
existau mai mulţi dumnezei. Fie se credea că Dumnezeu trebuie identificat cu recolta, fie că trebuie identificat cu
anotimpurile sau cu ciclurile anului. General vorbind, erau religii panteiste. Noi le numim religii păgâne. Ce vreau să
spun este că nu erau axate pe istorie. Aceste religii nu duceau nicăieri. În cel mai bun caz priveau lucrurile dintr-o
perspectivă ciclică. Anotimpurile veneau, se schimbau, însă întotdeauna se reîntorceau. În istorie nu se întâmpla nimic
semnificativ. Tot aşa era văzut şi Dumnezeu - dacă cumva era văzut - în simpla repetiţie a aceloraşi evenimente.

În perioada Noului Testament contextul era acela al religiilor greceşti şi romane, fie că este vorba despre
caracterul oficial al religiei, anume cultul Cezarilor dintr-o perioadă mai târzie, fie că este vorba despre religiile mai
timpurii, împrumutate în această regiune de la popoarele orientale. În general, exista o abordare mitologică a lucrurilor.
Legendele despre zei erau mituri care intenţionau să-i înveţe pe oameni adevăruri care nu erau fundamentate în istorie.
Religiile misterelor au mers ceva mai departe spunând că poţi înţelege unele dintre aceste adevăruri despre viaţă. Însă,
din nou, nici una dintre aceste religii nu avea vreo finalitate. Pur şi simplu erau aceleaşi lucruri, care se petreceau în
mod repetat şi cu oameni diferiţi.

Creştinismul era complet diferit. Era fundamentat în Cuvântul lui Dumnezeu care a operat în trecutul istoric.
Dumnezeu i-a apărut lui Avraam în trecut, în primele capitole ale Genezei, spunându-i: "Te chem să ieşi din Urul Caldeii
şi te trimit într-o ţară nouă. Îţi voi dărui o ţară şi acolo, în acea ţară, te voi binecuvânta pe tine şi pe urmaşii tăi. Şi în
cele din urmă, din tine, prin această extraordinară descendenţă, va veni Cel care este Mântuitorul lumii." Este vorba de
istorie. Este o religie care ia timpul în serios. Ştim că aceste aspecte ale promisiunii făcute lui Avraam au fost împlinite
în diferite etape, pe parcursul istoriei lui Israel. Exodul a fost o etapă importantă în implicarea lui Dumnezeu. Punctul
culminant însă a fost venirea lui Isus Hristos: întruparea Sa, viaţa Sa, lucrarea Sa, suferinţa Sa, moartea şi învierea Sa.
Apostolul Pavel se referă la acest lucru într-un mod special, când spune: "La împlinirea vremii Dumnezeu L-a trimis pe
Fiul Său pentru a fi Răscumpărătorul lumii."

După ce am vorbit despre împlinirea vremii, ajungem la un alt mod în care putem înţelege importanţa timpului
în Biblie; anume prin cuvintele semnificative care sunt folosite pentru a descrie timpul. Sunt multe astfel de
cuvinte: hemera, tradus de obicei cu "zi"; hora, tradus cu "oră, ceas"; kairos, tradus cu "timp, vreme, anotimp"; chronos,
care înseamnă "timp"; aion, "epocă" şi altele. În această listă se află un cuvânt foarte interesant, pe care tocmai l-am
menţionat şi care este kairos. Aşa cum spuneam, adesea poţi traduce acest cuvânt cu "timp". Este o traducere potrivită.
Însă kairos ("timp") trebuie contrastat cu un alt cuvânt grecesc, chronos, care înseamnă tot "timp", însă într-un mod
complet diferit. Chronos este termenul care ne dă cuvântul "cronologie". O cronologie este doar o succesiune de
evenimente care marchează trecerea timpului. Kairos se referă la timp, însă nu în modul acesta. Kairos se referă, nu la
simpla secvenţă de evenimente, ci la un moment în timp care este semnificativ. De aceea uneori este tradus cu
"oportunitate". Vorbim despre a folosi la maxim timpul. Sau de a folosi orice oportunitate.

Să vă dau câteva texte pentru a vă arăta cum este folosit acest cuvânt. Este folosit, de exemplu, dintr-o
perspectivă seculară. Guvernatorul Felix, ascultând învăţătura lui Pavel, la un moment dat i-a răspuns: "Când voi avea
timp te voi chema." Acesta este cuvântul, kairos. Când voi găsi momentul potrivit pentru mine, voi trimite după tine. A
greşit, desigur, amânând discuţia cu Pavel, însă acesta este sensul în care a folosit cuvântul. Mai era folosit, desigur,
pentru venirea lui Hristos. Petru a scris că profeţii au căutat cu stăruinţă şi cu atenţie pentru a afla timpul şi
circumstanţele spre care arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, atunci când Acesta prevestea despre suferinţele lui Hristos
şi despre slava de care aveau să fie urmate. Este vorba despre un moment istoric semnificativ. Isus a folosit cuvântul
atunci când a spus, în Matei 26:18: "Vremea Mea ..." (momentul important pentru care a venit. Se referea la cruce.).
"Vremea Mea este aproape...".

Astfel, atunci când vorbim despre răscumpărarea timpului şi când aceasta ni se înfăţişează ca o
responsabilitate a unor creştini înţelepţi, ce spunem de fapt este că trebuie să folosim toate oportunităţile pe care ni le
oferă Dumnezeu - acele momente importante pe care Dumnezeu la aşează în vieţile noastre pentru a fi folosite pentru
El şi a fi, astfel, răscumpărate pentru a sluji unor scopuri spirituale în loc să slujească unor preocupări seculare. Lăsate
aşa cum sunt, spune Pavel aici în Efeseni 5, zilele sunt rele. Este însă privilegiul creştinilor de a răscumpăra unele dintre
aceste zile pentru a fi bune în slujba lui Hristos. Fiecare moment devine mai important decât cele de dinainte. Fiecare
moment este escatologic. Sau, aşa cum spunea cineva, este ca acel moment de suspans din poveste când ceasul este
aproape de a bate ora 12. Aşa stând lucrurile, nu poate fi vorba despre un Dumnezeu absent care lasă umanitatea la mila
şansei sau despre un univers necontrolat, rigid şi lipsit de nuanţă. Fiecare moment este o adevărată dramă. Nu este
coşmarul unui dement, pus în practică, ori o serie de visuri lipsite de importanţă care au apărut pe scena istoriei. Are loc
un adevărat conflict între bine şi rău. Evenimentele contează. Şi se va ajunge la un final, indiferent de aparentul nostru
succes sau faliment. A folosi timpul la maxim înseamnă a ne implica în acest conflict şi a apleca balanţa în favoarea
binelui, în slujba lui Isus Hristos.

Page 109 of 150

 Explicând ce înseamnă să fii un om înţelept în slujba lui Hristos, Pavel menţionează un al doilea lucru. Primul
a fost acela că trebuie să optimizăm fiecare oportunitate. Al doilea lucru, prezentat în versetul 17 din Efeseni 5, este acela
că trebuie să înţelegem care este voia Domnului. De cele mai multe ori când vorbim despre voia Domnului, ceea ce trebuie
spus este că voia lui Dumnezeu este descoperită în Scriptură, nu printr-un oarecare gen de experienţă mistică. Unii
oameni vor ca Dumnezeu să le dea un cuvânt potrivit care să le arate ce au de făcut într-o oarecare situaţie din viaţă. În
timp ce nu exclud acest gen de călăuzire ca fiind una dintre posibilităţi, trebuie să spun că în cele mai multe cazuri
Dumnezeu nu operează în felul acesta. Noi trebuie să studiem Biblia. Din acest studiu trebuie să învăţăm care este
caracterul şi poruncile lui Dumnezeu. Apoi, pe această bază, ca oameni maturi, călăuziţi în interiorul nostru de Duhul
Sfânt, trebuie să luăm deciziile care vor influenţa viaţa noastră şi a celorlalţi. Asta înseamnă să cunoşti voia lui
Dumnezeu. Se poate întâmpla, şi uneori chiar se întâmplă, ca Dumnezeu să aranjeze în aşa fel circumstanţele încât prin
aceasta să te călăuzească. Însă de cele mai multe ori trebuie să operăm cu toată responsabilitatea pe baza a ceea ce
cunoaştem din Scripturi.

Se poate ca Pavel să fi dat de înţeles şi acest lucru. Spun că ar fi dat de înţeles deoarece în acest context, unde
spune că trebuie să înţelegem care este voia lui Dumnezeu, cred că nu numai această idee o are în minte. Pavel vorbeşte
despre optimizarea timpului. Adică a timpului nostru, al momentului de care ne bucurăm. Imediat după ce spune acest
lucru, el vorbeşte despre înţelegerea voii lui Dumnezeu. În context, acest lucru trebuie să însemne nu a înţelege caracterul
şi poruncile lui Dumnezeu (deşi poate să însemne şi acest lucru), ci a înţelege care este voia lui Dumnezeu pentru acel
moment, pentru acea situaţie. Cu alte cuvinte, este ca şi cum Pavel ar spune că ar trebui să ne punem nişte întrebări de
genul: Ce face acum Dumnezeu? Care este semnificaţia acestui an pentru viaţa mea? Ce încearcă Dumnezeu să ducă la
îndeplinire săptămâna aceasta, ziua aceasta, ceasul acesta? Ar trebui să-mi pot începe ziua căutând voia lui Dumnezeu
în felul acesta şi apoi să trăiesc după voia Lui, pentru plinătatea slavei Lui.

Am un prieten care face parte din mai multe comitete. Face parte din mai multe comitete creştine decât cele
pe care le cunosc eu. Făcând parte din comitete creştine începi să înţelegi că modul în care se fac anumite lucruri nu este
întotdeauna demn de lucrarea creştină. Spunea prietenul meu că uneori a rămas total dezamăgit de acele lucrări creştine
care aveau pretenţia că se înscriu în voia lui Dumnezeu pe când, de fapt, dădeau de tot felul de probleme care, pentru
orice observator obiectiv, păreau să dovedească faptul că nu erau binecuvântate de Dumnezeu. Apoi a făcut parte din
alte comitete care într-adevăr căutau să vadă ce ar dori Dumnezeu de la ei. Întâlnindu-ne de mai multe ori şi vorbind
despre aceste lucruri, el mi-a spus că, după părerea lui, responsabilitatea noastră de creştini - exact acestea sunt cuvintele
lui - este să găsim care este direcţia în care se mişcă Dumnezeu şi apoi să mergem alături de El.

Totuşi, eu cred că lucrurile nu stau chiar atât de rău. M-am confruntat cu aceste probleme în mod personal,
ca pastor al unei biserici locale şi ca membru în diverse comitete. Oricare persoană care este într-o asemenea poziţie ştie
că întotdeauna eşti confruntat cu o mulţime de proiecte care nu sunt întotdeauna de acord unul cu celălalt. Proiecte cu
privire la trezirea spirituală a bisericii, cu privire la o reînnoire liturgică, diferite proiecte de evanghelizare, de şcoală
duminicală şi altele. Fiecare are propria lui părere, încercând să şi-o impună. Vin şi spun: "Cutare lucru ar trebui să-l
facă biserica voastră. Cutare lucru ar trebui să-l facă biserica voastră." Responsabilitatea pe care o ai ca lider a unei
organizaţii este să-ţi găseşti drumul corect prin toate aceste păreri care sunt în conflict. Iar calea înţelepciunii este să
spui: "Ce doreşte cu adevărat Dumnezeu să facem?" Sunt tot felul de lucruri pe care le putem face. Însă ce vrea Dumnezeu
să facem? Care este oare planul lui Dumnezeu pentru acest moment? Aici trebuie găsită voia lui Dumnezeu. Apoi, dacă
putem înţelege ce face Dumnezeu chiar acum, acela este lucrul pe care şi noi ar trebui să dorim să-l facem. Adică să
urmăm voia lui Dumnezeu şi s-o împlinim cu toată puterea de care dispunem.

Cred că-ţi dai seama acum cât este de greu să fii înţelept. Este mult mai uşor să fii doar bine informat. Mai
este şi un al treilea lucru. Pavel a vorbit mai înainte despre optimizarea oportunităţilor. A cunoaşte care este voia lui
Dumnezeu. Al treilea lucru pe care Pavel îl menţionează este că trebuie să fim plini de Duhul. Foarte mulţi înţeleg greşit
această expresie. Există o întreagă ramură a creştinismului bazată pe anumite experienţe care se presupune că sunt
consecinţele umplerii cu Duhul. Daţi-mi voie să spun că, prin definiţie, este o diferenţă între botezul cu Duhul şi umplerea
cu Duhul. Botezul cu Duhul nu este niciodată ceva asupra căruia trebuie insistat în viaţa creştinului. Aceasta deoarece
botezul cu Duhul se referă la ceea ce face Duhul Sfânt atunci când regenerează o persoană şi o uneşte cu Isus Hristos în
ceea ce în teologie este numit "unirea mistică a credincioşilor cu Domnul". Creştin fiind nu ţi se cere cu insistenţă să fii
botezat cu Duhul deoarece, dacă eşti creştin, ai fost deja botezat cu Duhul. Este acelaşi lucru. "Botez" este un cuvânt
potrivit deoarece este sacramentul iniţiatic al vieţii creştine, care se petrece o singură dată. Nu este ceva ce trebuie
repetat.

A fi plin de Duhul este ceva diferit. Este ceva asupra căruia se insistă în viaţa creştinului însă nu este ceva ce
trebuie neapărat asociat cu daruri carismatice speciale. Se poate ca Dumnezeu să pună în noi, prin plinătatea Duhului,
anumite astfel de daruri, însă nu acesta este sensul expresiei. În cartea Faptele Apostolilor expresia "a fi plin de Duhul"
- sau referitor la cineva care a fost umplut de Duhul - apare de 10 ori, legată de evenimente ce au avut loc după Pentecost.
Ceea ce leagă toate cele zece situaţii este faptul că persoana sau persoanele care au fost umplute cu Duhul, imediat după
Page 110 of 150
aceasta au început să mărturisească credinţa lor în Isus Hristos. Asta trebuie să fie consecinţa, nu-i aşa? Deoarece dacă
- aşa cum Isus Însuşi a învăţat în încheierea discursurilor Lui, înregistrate în Evanghelia lui Ioan - responsabilitatea de
căpătâi a Duhului Sfânt este aceea de a mărturisi despre Isus, de a-L slăvi înaintea lumii, convingând astfel lumea de
păcat, dreptate şi judecată, atunci consecinţa acestui fapt este aceea că, Duhul Sfânt împlinindu-şi responsabilitatea şi
umplându-i pe creştini, aceştia, în ascultare de Duhul, vor începe şi ei să mărturisească despre Isus.

Ceea ce vreau să spun este că aceasta este ideea lui Pavel atunci când foloseşte această expresie în Efeseni
cinci. Deoarece imediat după ce spune: "Fiţi plini de Duhul!", el vorbeşte despre aspectul verbal al mărturiei creştine.
Trebuie să vorbim între noi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti. Trebuie să cântăm şi să aducem
din toată inima laudă Domnului şi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu Tatăl pentru orice lucru, în Numele Domnului
Isus Hristos. Acestea sunt lucrurile care se petrec după ce Duhul umple inimile noastre. Sunt mai multe lucruri prezentate
aici. Când Pavel spune, în versetul 19: "Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti", este
puţin cam dificil pentru noi să ştim ce anume avea Pavel în minte. Aţi putea crede că există un contrast între "vorbiţi"
din prima jumătate a versetului 19 şi "cântaţi şi aduceţi laudă" din a doua jumătate. Astfel, un tip de vorbire ar fi non-
muzical pe când celălalt ar fi muzical. Problema este că Pavel spune: "Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi
cu cântări duhovniceşti." Dacă aşa stau lucrurile, atunci care este diferenţa dintre prima parte şi a doua parte a
versetului? John Stott, comentând acest verset, crede că prima parte se ocupă de părtăşie iar a doua parte de închinare.
Eu însă aş caracteriza prima parte ca închinare. Este însă o combinaţie între cele două. Chiar modul în care vorbeşte
despre închinare arată faptul că această închinare, care rezultă din umplerea cu Duhul, nu este ceva sterp, abstract, fără
viaţă sau plictisitor. Este ceva plin de viaţă şi, mai presus de orice, este ceea ce îi uneşte pe creştini pentru ca, împreună,
să I se închine lui Dumnezeu. Iar dacă este vorba şi de părtăşie, ceea ce eu cred că este, atunci nu este vorba despre
părtăşia "la o cafea". Este părtăşia pe care o are poporul creştin atunci când inimile lor sunt unite în a-L lăuda pe
Dumnezeu. Apoi el vorbeşte despre a cânta şi a aduce laudă, lăudându-l pe Dumnezeu în felul acesta. A ne închina înaintea
Lui prin cântecele noastre. Un lucru foarte important. Biserica întotdeauna s-a închinat înaintea lui Dumnezeu prin
muzică.

Apoi, în final, în versetul 20 avem al treilea aspect al umplerii cu Duhul. Dacă suntem plini de Duhul Îi vom
mulţumi lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate lucrurile. Pavel a mai vorbit despre mulţumire. Vă aduceţi
aminte că, mai înainte, când a pus în contrast felul nostru de viaţă cu cel al lumii, caracterizat de imoralitate sexuală,
necurăţie, lăcomie, obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, a spus: "Dimpotrivă, voi trebuie să fiţi mulţumitori.
Trebuie să fiţi mulţumitori pentru darurile lui Dumnezeu şi să-L lăudaţi pentru toate lucrurile bune." În pasajul nostru,
Pavel readuce în discuţie problema mulţumirii. În "Regele Lear", Shakespeare spune: "Mai ascuţiţi ca dinţii unui şarpe
este un copil nerecunoscător." Este un lucru cât se poate de adevărat. Însă dacă acest lucru este adevărat între oameni,
cu atât mai mult între om şi Dumnezeu. Cât de dureros trebuie să fie pentru Dumnezeu să aibă copii nerecunoscători.
Pavel spune aici să nu fim nerecunoscători, ci să mulţumim.

Daţi-mi voie să concluzionez în felul următor. Ceva mai devreme am vorbit despre diferiţi termeni folosiţi
pentru "timp". Vreau să mă refer la un termen pe care nu l-am menţionat atunci, însă care este, probabil, termenul cheie
care descrie ideea studiului de faţă. Este termenul grecesc nun, tradus aproape în toate versiunile englezeşti (şi în cele
româneşti, n.t.) cu "acum". Este un cuvânt-cheie biblic. Acum. Să ne gândim la textele în care apare acesta: "Odinioară
nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat
îndurare." "Ferice de voi, care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi. Ferice de voi, care plângeţi acum,
pentru că voi veţi râde." Sau 2 Corinteni 6:2: "Iată că acumeste vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii."

Ce vreau să spun este că dacă dorim să fim înţelepţi, aşa cum Pavel ne îndeamnă să fim, atunci acum este
timpul în care trebuie să fim înţelepţi. Dacă vrem să răscumpărăm vremea, trebuie s-o răscumpărăm acum. Deoarece
timpul prezent este singurul care ne aparţine. Dacă nu-l răscumpărăm acum, va rămâne nerăscumpărat. Dacă vrem să
înţelegem care este voia lui Dumnezeu, trebuie să înţelegem care este voia lui Dumnezeu pentru acum. Deoarece aceasta
este vremea de care este preocupat Dumnezeu. Dacă vrem să fim plini de Duhul şi astfel să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să
fim uniţi cu ceilalţi creştini, în trupul lui Hristos, trebuie să facem lucrul acesta acum. Nu mâine. Dacă amânăm pe mâine,
atunci nu-l vom face niciodată. Acum trebuie făcut.

Închei cu acest citat din Jonathan Edwards, care a fost un om foarte înţelept. Pe când avea 20 de ani, a scris în
jurnalul său: "Fii decis ca niciodată să nu pierzi vreo clipă, ci să profiţi de ea cum poţi mai bine!"

Page 111 of 150

 31. CĂSĂTORIA
EFESENI 5:21-33

Căsătoria este instituţia umană primordială şi fundamentală. Este cea dintâi pentru că Dumnezeu a creat-o să
fie cea dintâi. În primul capitol din Geneza Îl vedem pe Dumnezeu reflectând asupra întregii Sale creaţii, găsim că după
fiecare zi a activităţii Sale creatoare, Acesta pronunţă o binecuvântare asupra lucrării Sale. Cuvintele pe care le avem în
Bibliile noastre sunt acestea: "Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun". Dumnezeu a creat soarele şi luna şi a spus:
"Sunt bune". A creat pământul şi a făcut ca acesta să se umple de făpturi vii, spunând: "Sunt bune." Tot ceea ce ni se
prezintă în primul capitol din Geneza este urmat de binecuvântarea lui Dumnezeu. Apoi ajungem la crearea omului şi,
pentru prima oară, în întreaga activitate de creator a lui Dumnezeu, Îl vedem pe Acesta spunând că ceva nu este bun.
Dumnezeu a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur." Dumnezeu a creat femeia ca răspuns la această negativă evaluare
şi pentru a preîntâmpina problema singurătăţii omului. Prima femeie pentru primul bărbat. Apoi Dumnezeu i-a unit pe
cei doi şi astfel, în rolul unui predicator dacă vreţi, sau al unui pastor, a oficiat prima căsătorie. La acest eveniment s-a
gândit Domnul Isus Hristos atunci când, pe pământ fiind, a fost chestionat cu privire la căsătorie, răspunzând: "De la
început Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia. Prin urmare, omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit!"

Când vorbim despre căsătorie vorbim despre ea din punct de vedere istoric şi, în termenii descrierii creaţiei,
despre acea relaţie care a fost prima dintre toate relaţiile interumane. În al doilea rând, vorbim despre o instituţie care
este de temelie. Prin aceasta vreau să spun că este instituţia din care au apărut, aşa cum era şi firesc, toate celelalte
instituţii. În sânul familiei a avut loc prima educaţie, cu taţii şi mamele începând să-şi înveţe copiii, înainte de toate, cum
să mănânce, apoi cum să-şi poarte de grijă, cum să se îmbrace, cum să facă ceva folositor, cum să trăiască în lume şi aşa
mai departe. Din această naturală responsabilitate pentru educaţia copiilor în familie au apărut toate celelalte instituţii
care au de-a face cu educaţia: şcoli, academii, universităţi şi alte centre de studii superioare. Acelaşi lucru este adevărat
şi cu privire la domeniul sănătăţii. Primul tratament a fost făcut în familie, cu mamele având grijă de copiii bolnavi sau
de alţi membri ai familiei. Din această grijă naturală faţă de cei bolnavi din familie au apărut îngrijirea bolnavilor la
domiciliu, apoi clinicile iar apoi spitalele şi toate marile instituţii medicale pe care le avem astăzi. Acelaşi lucru este
valabil şi în cazul guvernului. Pe baza conducerii legitime a casei de către tată în calitate de cap al familiei sale s-au
dezvoltat, mai întâi, formele patriarhale de supraveghere a relaţiilor dintre oameni, apoi guvernele, apoi monarhiile şi
apoi, în cele din urmă, tipurile de democraţie pe care le cunoaştem. Toate aceste lucruri s-au dezvoltat pe temelia aşezată
de familie, ceea ce înseamnă că acolo unde instituţia familiei stă în picioare şi aceste alte instituţii vor sta pe o temelie
solidă. Însă acolo unde căsătoria falimentează, neputând rezista asediului la care în mod clar este supusă astăzi, celelalte
instituţii vor sucomba şi ele.

Astfel, atunci când analizăm acest paragraf din Efeseni 5, discutăm, de fapt, despre ceea ce este fundamental
în planul lui Dumnezeu pentru rasa umană şi despre ceea ce este de cea mai mare importanţă pentru fericirea noastră.
Marele predicator luteran Walter Meyer, ce predică pe unde radio, a scris despre căsătorie în relaţie cu Dumnezeu,
spunând:

"Deoarece căsătoria vine de la Dumnezeu de sus şi nu de la vreun om sau de la vreo altă făptură de jos, acest
lucru implică probleme morale, nu numai probleme de natură fizică. Păcatul împotriva purităţii este un păcat împotriva
lui Dumnezeu, nu doar un atentat la valorile fundamentale sau o dovadă de nesocotinţă tinerească sau evidenţa unei
înclinaţii greşite. Mântuitorul ne spune că atunci când copiii lui Dumnezeu sunt uniţi în căsnicie ei sunt uniţi de către
Dumnezeu. Dincolo de dovezi, putere, curaj şi dragoste pe care le promite această poruncă divină există o avertizare
împotriva unei ameninţări veşnic prezente. Cei care se ating de instituţia lui Dumnezeu aprind fitilul dinamitei, care este
dreptatea vindicativă. Căsătoria este atât de sacră încât, dintre toate păcatele sociale, violarea ei reclamă cele mai
îngrozitoare consecinţe. Pe parcursul istoriei, semnale roşii de avertizare marchează bilanţul naţiunilor devastate care
au uitat de originea divină a căsătoriei şi de sfinţenia ei."

În ciuda faptului că mariajul este instituţia umană primordială, precum şi instituţia umană fundamentală, în
zilele noastre aceasta se află sub asediu cum nu s-a mai aflat niciodată până acum şi cum nu se află în nici o altă parte
ca la noi (autorul vorbeşte despre America şi despre Apus în general, însă probabil că lucrul acesta este valabil şi pentru
ţara noastră, n.t.). Asediul este atât de intens, atât de prezent, atât de perfid încât trebuie să ajungem la concluzia că nu
e doar o problemă de decădere morală sau de egoism, aşa cum uneori putem crede că este cazul, ci mai degrabă este

Page 112 of 150

vorba despre ceva demonic, ceva ce decurge nu doar din decăderea morală a omului, ci din acel mare război spiritual
care se duce în această lume între forţele lui Dumnezeu şi cele ale lui Satan.

Presupun că acesta este motivul pentru care căsătoria este discutată în contextul în care este discutată, în
această epistolă a apostolului Pavel. De aceea se află între Efeseni 5:18-20, unde apostolul vorbeşte despre viaţa umplută
de Duhul, şi Efeseni 6:10-20, unde vorbeşte despre războiul spiritual. Bănuiesc că acesta este un mod de a spune că
relaţia este câmpul de bătălie pe care este dus războiul spiritual. Noi avem tendinţa să ne gândim la acest câmp de bătălie
ca fiind ceva mai personal. Avem tendinţa să credem că terenul de luptă pe care se dă războiul spiritual se află în inimile
noastre, atunci când ne aflăm în intimitatea rugăciunii. Cu siguranţă, lupta se dă şi acolo, şi încă cu intensitate. Iar
uneori, din perspectiva noastră, luptele acestea ne descurajează. Când Pavel aşază în acest context din Efeseni discuţia
cu privire la relaţii, ceea ce spune nu este oare că bătălia are loc aici, probabil mai intens decât în oricare altă parte, aici
în relaţia dintre soţii şi soţi, dintre părinţi şi copii, dintre angajaţi şi angajatori? Dacă este aşa, atunci Pavel spune că
dacă vrem să trăim vieţi pline de Duhul, aici trebuie să le trăim. Aici este locul unde bătăliile spirituale vor fi, ori câştigate,
ori pierdute.

După cum spuneam, căsătoria se află sub asediu, ceea ce nu este surprinzător. Dacă este o instituţie atât de
importantă precum declară Biblia, atunci atacul asupra acestei instituţii este ceea ce am aştepta ca Satan să facă, dacă
doreşte să distrugă societatea, în general, şi Biserica. Unele dintre atacuri vin din partea lumii, aşa cum ne-am aştepta
în mod normal. Şi nu este dificil să arătăm concret de unde vin acestea. În societatea noastră există asemenea modificări
ale legilor ce ţin de divorţ încât este din ce în ce mai uşor ca oamenii să divorţeze. Astfel, vorbim astăzi despre un gen de
divorţ fără ca vreuna din părţi să fie vinovată, tot aşa cum vorbim despre un asemenea gen de asigurare auto, ca şi cum
ar exista posibilitatea desfacerii unei căsătorii fără ca cineva să fie de vină. Am banalizat sexul prin revistele porno cu
hârtie atrăgătoare, reviste care într-o vreme erau o noutate, dar care acum sunt găsite practic în orice magazin din
oricare colţ al oricărui oraş şi metropolă din Statele Unite. A vedea asemenea lucruri nu mai este o noutate. Simţim, de
asemenea, şi efectele televiziunii care, în opinia mea, este cel mai dăunător element al vieţii americane. Dacă cineva m-
ar întreba care este lucrul care distruge cel mai tare viaţa americanilor şi duce la prăbuşirea valorilor i-aş răspunde, fără
nici o îndoială, că acesta este televiziunea. Nu vreau să spun că televiziunea nu poate să facă şi lucruri bune. Sigur că
poate. Însă la modul general ea face cu totul altceva: ruinează familia prin simplul fapt că înlocuieşte comunicarea activă
cu vizionarea pasivă. Nici o relaţie nu este clădită fără comunicare activă. Oamenii nici măcar nu ştiu să comunice unii
cu alţii. Iar televiziunea poartă o mare parte din vină. Ba mai mult, este activă în remodelarea perspectivei oamenilor
asupra valorilor morale şi a relaţiilor. În loc de a menţine înaintea oamenilor idealul creştin al vieţii active şi al slujirii,
ceea ce înseamnă că ne aflăm aici pentru a-i ajuta pe alţii şi pentru a-L sluji pe Dumnezeu, ea înlocuieşte acest aspect cu
exact contrariul. Cultivă un stil de viaţă "eu sunt cel mai important" materialist, bazat pe satisfacţia imediată. De aceea
pot spune că, în mod cert, cel mai dăunător element al vieţii americane seculare şi contemporane este televiziunea.

Şi totuşi, problema actuală care mă supără cel mai tare nu este impactul acestor elemente culturale. Creştinii
s-au confruntat întotdeauna cu elemente culturale ostile, indiferent de locul şi vremea în care au trăit. Ceea ce mă supără
însă cel mai tare astăzi este modul în care Biserica însăşi contribuie la această demolare a adevăratei moralităţi în ce
priveşte căsătoria. Descopăr că unii dintre creştinii contemporani încearcă, în tratarea acestui subiect, să atragă Biserica
de partea lor, aducând argumente în favoarea separării şi dizolvării căsătoriei. Poate te întrebi: "Cum este posibil, din
moment ce Biblia vorbeşte atât de clar vizavi de acest subiect, spunând că mariajul este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu
urăşte divorţul?" Iată cum se procedează. În 1 Corinteni 7:15 Pavel prezintă o situaţie în care un credincios este căsătorit
cu un necredincios. El nu specifică cum s-a ajuns la această situaţie. Poate fi cazul a doi necredincioşi, dintre care unul
se converteşte pe urmă. Ar fi posibil. Oricum, cred că despre asta este vorba. El spune că în această situaţie trebuie făcut
tot posibilul pentru a păstra căsnicia. Este sigur că niciodată credinciosul nu trebuie să ia iniţiativa în dizolvarea căsniciei
însă, dacă necredinciosul vrea să se despartă, să-i dea voie, lui sau ei, s-o facă. Creştinul nu este legat. Până aici, toate
bune. Ceea ce am spus este evident. Este nevoie de două persoane pentru a susţine o căsnicie. Dacă una dintre acestea
nu doreşte continuarea căsniciei, după ce s-a făcut tot ce se putea face, în cele din urmă, cel puţin în multe dintre situaţii,
nu cred că mai este ceva de făcut. Necredinciosul va renunţa la căsnicie. Divorţul este inevitabil. Până aici toate bune.

Însă această poruncă din 1 Corinteni 7:15 este cuplată cu învăţătura lui Hristos despre împăcare sau despre
falimentul în obţinerea împăcării, pe care o găsim în Matei 18:15-17. Acolo, Domnul vorbeşte despre cearta dintre fraţi.
Acolo unde există o ceartă între fraţi, spune El, acolo unde există ostilitate sau mânie trebuie făcută orice încercare spre
împăcare. Mai întâi între cei doi, în particular. Dacă una dintre părţi se dovedeşte recalcitrantă, atunci reprezentanţii
Bisericii, să spunem câţiva prezbiteri, vor merge în vizită la partea recalcitrantă. Apoi, dacă nici de data aceasta persoana
care fusese recalcitrantă refuză reconcilierea, refuzând sfatul şi mustrarea Bisericii, atunci acea persoană trebuie tratată,
spune Domnul Isus Hristos, ca un păgân şi ca un vameş. Adică, să fie tratat ca un necredincios.

Observăm că se întâmplă următorul lucru: oamenii iau primul dintre aceste texte, care spune să-l laşi pe cel
necredincios să plece, şi-l cuplează cu al doilea text, care spune că o persoană recalcitrantă trebuie tratată ca un
necredincios. Argumentul se desfăşoară în felul următor: dacă nu reuşesc s-o determin pe soţia mea, dacă nu reuşesc să-
Page 113 of 150
l determin pe soţul meu să se împace cu mine în termenii impuşi de mine, chiar după ce am chemat Biserica să ia parte
la reconciliere, am, prin urmare, dreptul de a-mi trata soţul sau soţia ca pe un necredincios, putând să dizolv căsnicia.
Se întâmplă că Biserica şi prezbiterii care, în ascultare de Dumnezeu, trebuie să încerce salvarea căsniciei şi uşurarea
comunicării, sunt manipulaţi spre a fi de partea celui care, de fapt, doreşte încheierea căsniciei. Este un lucru trist, însă
acest lucru se petrece astăzi şi se petrece, trebuie să spun, cu sfatul şi consilierea unora care sunt creştini şi care sunt
activi în lucrarea de consiliere a celor cu probleme în căsnicie.

Ce vreau să spun este că dacă vrem ca această bătălie să fie câştigată şi dacă dorim să oferim o alternativă
tendinţei care, din nefericire, afectează bisericile evanghelice, la fel ca oricare altă ramură a creştinătăţii, atunci trebuie
să ne schimbăm atitudinea vizavi de căsătorie. Aceasta înseamnă, în esenţă, o schimbare a atitudinii faţă de viaţă, prin
care să ne percepem pe noi înşine în calitate de creştini, oameni pentru care primează nu satisfacerea propriilor nevoi,
fericirea şi împlinirea noastră, ci mai degrabă să fim slujitori ai lui Isus Hristos, ceea ce înseamnă ascultare de cuvântul
Lui.

Din fericire există o seamă de autori evanghelici care au fost ridicaţi de Dumnezeu pentru a se opune, prin
scris, acestei tendinţe. Am să-i amintesc aici pentru voi. Elizabeth Elliot, care şi-a exprimat punctul de vedere într-o carte
scurtă, numită "What God Has Joined" [Ceea ce a unit Dumnezeu, n.t.]; J. Carl Laney, care a scris un excelent studiu al
textului biblic amintit, studiu intitulat "The Divorce Myth" [Mitul Divorţului, n.t.]; Ed Wheat, medicul care a scris mai
întâi "Intended for Pleasure" [Destinaţi plăcerii], carte urmată de o alta, excelentă, intitulată "Love Life for Every Married
Couple" [O viaţă de dragoste pentru fiecare căsnicie, n.t.]; Mike Mason, care a scris "The Mystery of Marriage" (tradusă
în româneşte cu titlul M.Mason, "Taina Căsătoriei", Logos, Cluj, 1999, n.t). Aş mai aminti-o şi pe Mary Pride, care a fost
mai întâi feministă, dar care s-a convertit, scriind apoi o carte intitulată "The Way Home: Beyond Feminism and Back to
Reality" [Drumul spre casă: Dincolo de feminism şi înapoi la realitate]. Ceea ce declară aceşti autori, având un puternic
fundament biblic, este că singura cale de a scăpa de maladia divorţului şi de a avea din nou căsnicii fericite şi permanente
este o recunoaştere preliminară din partea cuplului, unul faţă de celălalt şi apoi faţă de ceilalţi că mariajul este un
legământ irevocabil, fiind valabil, astfel, "până când moartea ne va despărţi", aşa cum afirmă vechiul legământ. Numai
pe această bază, şi anume pe afirmarea în prealabil a unui angajament irevocabil, poate avea loc cu adevărat vindecarea.

Ed Wheat tratează această idee într-un capitol întreg, cel mai lung capitol din cartea sa, intitulat "How to save
your marriage alone" [Cum să-ţi salvezi singur căsnicia, n.t]. Autorul prezintă cum, în cazul în care cealaltă persoană nu
doreşte să salveze căsnicia, celălalt o poate face singur. El spune că o poate face prin trăirea unei vieţi de ascultare după
modelul biblic, în ciuda neascultării celeilalte persoane. Mike Mason a scris următoarele cuvinte:"Căsniciile care sunt
întemeiate numai pe dragoste eşuează, sau cel puţin trec prin multe perioade furtunoase. Dar cele în care partenerii
păstrează permanent în minte jurămintele (autorul se referă nu numai la ceea ce simţi, ci la ceea ce ai declarat înaintea lui
Dumnezeu şi a acelor martori) pe care le-au făcut în faţa lui Dumnezeu şi se încred în El pentru a le înţelege mai bine
descoperă o sursă nesecată de putere şi reînnoire."

Sunt sigur că vi se pare evident că la aceasta se referă Pavel, când vorbeşte despre căsnicie în acest important
pasaj din Efeseni. Fără îndoială că printre efesenii din acele vremuri existau căsnicii cu probleme, aşa cum există printre
cei din zilele noastre. Efesenii fuseseră convertiţi de la păgânism. Aveau concepţii păgâne şi fără îndoială că au adus
înaintea lui Pavel diverse probleme. Însă atunci când Pavel le dă poruncile pe care le dă, el nu le condiţionează. Nu le
condiţionează de răspunsul celuilalt, de zidirea mutuală a căsniciei. Dimpotrivă, aceste porunci sunt unilaterale. El nu
spune: "Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri dacă ei sunt vrednici, în judecata voastră, să le fiţi supuse." El nu spune:
"Soţilor, iubiţi-vă soţiile numai dacă ele sunt, în opinia voastră, vrednice de dragostea voastră." Dimpotrivă, poruncile
lui sunt absolute: supunere, dragoste, grijă, respect. Iar motivaţia pentru a le împlini nu vine din răspunsul potrivit venit
din cealaltă parte, ci simpla ascultare de Isus Hristos, pe care este clădit comportamentul căsniciilor noastre.

Soţiile trebuie să se supună soţilor lor ca Domnului. Iar soţii trebuie să-şi iubească soţiile aşa cum a iubit
Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Singurul lucru care va face să meargă bine căsniciile dintre nişte oameni
păcătoşi (aşa cum suntem cu toţii) este acest gen de angajament necondiţionat. Este singurul lucru care va perpetua
această primordială şi fundamentală instituţie umană.

Aţi ştiut că o astfel de învăţătură înoată împotriva curentului culturii noastre? Aşa fac, de fapt, toate
învăţăturile biblice. O astfel de învăţătură este în contradicţie cu impulsul propriilor noastre inimi şi gândiri. Şi chiar şi
atunci când creştinii recunosc că aceasta este învăţătura lui Dumnezeu, aşa cum este cazul în general în Bisericile
Evanghelice, există şi în cazul acesta tendinţa (o putem observa în inimile noastre) de a găsi scuze şi de a particulariza
situaţia. Căutăm să reducem standardul. Mă gândesc la două scuze care sunt aduse. Prima este aceea care spune: "Cred
tot ceea ce Biblia ne învaţă însă pur şi simplu nu pot să împlinesc." Acest lucru ni-l spunem de obicei atunci când suntem
înfrânţi în războiul psihologic şi ne pare rău pentru ceea ce am făcut. Uneori dăm vina pe Dumnezeu. Spunem: "Nu pot
să fac ceea ce trebuie. Aşa m-a făcut Dumnezeu.

Page 114 of 150

 În mod sigur Dumnezeu intenţionează ca unii să atingă un standard înalt, însă nu este cazul meu; Dumnezeu
nu mi-a dat mijloacele ca să ajung la acest standard." În Biblie, ascultarea nu este niciodată condiţionată de capacitatea
pe care ar avea-o omul să asculte porunca. Ascultarea este pur şi simplu cerută. În momentul în care, prin harul lui
Dumnezeu, păşim pe calea ascultării de Dumnezeu, recunoscând că nu suntem în stare s-o urmăm aşa cum trebuie, vom
descoperi atunci că Hristos este Cel Care dă putere celor fără putere. Mă gândesc la întâmplarea în care omul cu mâna
uscată a fost confruntat de Hristos, Care i-a spus să-şi întindă mâna. Omeneşte vorbind, el nu putea să-şi întindă mâna.
Era o mare problemă, deoarece mâna acestui om era uscată. Însă atunci când Isus i-a spus s-o întindă, acesta a întins
mâna. A ascultat porunca. Iar prin ascultare a primit vindecare. Să nu spui: "Cred că aşa este însă nu am puterea să
împlinesc." Niciodată nu vei şti de ce eşti în stare până în momentul în care faci primul pas în ascultare de Dumnezeu.

Apoi mai este o scuză. Oamenii spun: "Pot să duc la îndeplinire porunca însă dacă fac lucrul acesta nu voi fi
fericit." Unii ar fi poate tentaţi să spună: "Dar, ţi-a promis cineva că vei fi fericit? Isus a promis o cruce." Însă cred că
acest răspuns nu este complet. Ceea ce doresc să spun, ca răspuns la obiecţia: "Pot să duc la îndeplinire însă nu voi fi
fericit făcând lucrul acesta", este următorul lucru: în mod sigur nu vei fi fericit urmând sfaturile pe care ţi le dă lumea.
Lucrul acesta ne determină să facem o alegere. Cred că asta înseamnă că trebuie să ajungem, în vieţile noastre, la un
punct în care să spunem: "Dacă vreau să găsesc fericirea, n-o pot găsi decât ascultând de poruncile lui Dumnezeu. Prin
urmare, sunt hotărât să fac lucrul acesta şi sunt gata să rezist oricărei ispite care mă determină să fac contrariul."

O femeie care avea probleme în căsnicie i-a spus odată lui Ed Wheat: "A trebuit să învăţ în această problemă
să iau atitudine faţă de influenţele din afară. Toată lumea era dornică să-mi dea un sfat vizavi de căsnicia mea. Am învăţat
să refuz a discuta problema mea cu cei care nu au un punct de vedere biblic. Această categorie îi include şi pe consilierii
creştini sau pe oamenii care încearcă să mă întoarcă împotriva soţului meu sau pe cei care mă fac să mă simt complexată,
să mă simt slabă. Nu-mi pot permite deloc să stau în preajma prietenilor care au o atitudine lumească. Vreau să stau
lângă oameni care rezistă împreună cu mine şi care mă sprijină atunci când sunt pe punctul de a cădea." De asemenea
oameni avem nevoie astăzi în Biserica Evanghelică. Nu de oameni nestatornici, care se tem ca nu cumva învăţătura
Bibliei să ofenseze sau să nu fie acceptată de cel care este rănit, ci de oameni care vor sta lângă cei răniţi şi-i vor ajuta să
fie fermi în ascultarea de poruncile clare ale Scripturii. Atunci când facem acest lucru, Dumnezeu, care onorează
ascultarea cum probabil nu onorează nimic altceva mai mult, va interveni. El va aduce dragoste acolo unde este ură,
viaţă acolo unde este moarte şi ne va da biruinţele de care avem nevoie şi pe care această lume are nevoie, în mod
disperat, să le vadă.

32. SOȚI IUBITORI, SOȚII FERICITE

EFESENI 5:21-33

Am intitulat acest al doilea studiu din învăţătura lui Pavel despre căsătorie, din Efeseni capitolul cinci, "Soţi
iubitori, soţii fericite." De la început îmi dau însă seama că în climatul gândirii actuale privind căsătoria un titlu ca acesta
este puţin cam stânjenitor. Şi aceasta deoarece oamenii au idei negative cu privire la căsătorie şi orice pare a elogia
această instituţie este privit uneori cu o foarte mare ostilitate. Cred că nu este greu să găsim astfel de exemple. Am auzit
tineri spunând: "Nu mă voi căsători niciodată. N-am cunoscut încă nici o căsătorie în care cei implicaţi să fie fericiţi."

Care este problema? Una dintre probleme, desigur, este aceea că suntem păcătoşi, intrând cu acest statut în
căsnicie. Iar căsătoria, prin însăşi natura ei, este o relaţie care ne face vulnerabili. Căsătoria implică împărtăşire. Nu poţi
fi căsătorit fără ca, într-o anumită măsură, să dai la o parte barierele şi să împărtăşeşti cu cealaltă persoană. Desigur
însă că făcând lucrul acesta, având în vedere că şi cealaltă persoană este păcătoasă la fel ca tine, vei fi inevitabil rănit. O
parte din problemă zace aici. Cu toate acestea, după judecata mea, partea cea mai importantă a problemei nu este aceasta,
ci faptul că oamenii astăzi, chiar dintre creştini, pur şi simplu nu urmează călăuzirea lui Dumnezeu vizavi de căsătorie,
călăuzire pe care El o oferă în capitolul cinci din Efeseni, precum şi în alte pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu.

Daţi-mi voie să spun, înainte de a intra mai adânc în învăţătura lui Pavel din Efeseni 5, că punctul de pornire
în orice discuţie despre căsătorie este recunoaşterea faptului că aceasta este o idee bună. Este o idee bună deoarece este
ideea lui Dumnezeu iar Dumnezeu nu a avut niciodată idei proaste. Noi suntem cei ce am făcut ca această idee să pară
una greşită. Nu este vina lui Dumnezeu că noi venim în căsnicie cu toate problemele noastre. Aici intervine învăţătura
lui Pavel. Deoarece Pavel era un păstor, acesta s-a ocupat de cei care în zilele lui aveau probleme, aşa cum sunt mulţi
care au probleme în zilele noastre. Iar atunci când le dă sfaturi nu o face ca şi cum le-ar explica nişte standarde arbitrare,

Page 115 of 150

rigide şi greu de îndeplinit care se cer în căsătorie, ci pentru că le pasă de aceşti oameni. Pavel le spune celor din vremea
lui: "Dacă doriţi să aveţi genul de căsnicie pe care l-a intenţionat Dumnezeu, anume o căsnicie frumoasă, dacă doriţi să
vă apropiaţi de acest gen de căsnicie (deşi în mod sigur vă veţi apropia ca păcătoşi şi, prin urmare, fără a atinge idealul),
în modul acesta trebuie să vă apropiaţi."

Sfaturile lui sunt mai întâi pentru soţii iar apoi pentru soţi. Adresându-se soţiilor el spune: "Soţiilor, fiţi supuse
soţilor voştri ca Domnului." Aceasta este responsabilitatea soţiei în căsnicie. "Căci soţul este capul soţiei, după cum şi
Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie
supuse soţilor lor în toate lucrurile."

Vreau să vă mărturisesc că, tratând această problemă a supunerii în anii care au trecut (în special în scurtele
mesaje predicate cuplurilor la serviciile de cununie), am avut tendinţa, cred fără să-mi dau seama, să mă îndepărtez uşor
de ideea pe care o comunică pasajul. Am făcut lucrul acesta în felul următor. Am demonstrat - şi aceasta probabil datorită
sensibilităţii subiectului privind statutul femeii, sensibilitate care cred că în unele cazuri este justificabilă - am avut
tendinţa de a demonstra că aceste învăţături adresate soţiilor, care vizează supunerea lor faţă de soţi, sunt precedate de
un verset, Efeseni 5:21, care vorbeşte despre supunerea mutuală a fiecărui creştin faţă de celălalt în părtăşia Bisericii.
Supunere unul faţă de altul în supunere faţă de Hristos. Am demonstrat, şi întru-totul corect, că există o supunere
mutuală; nu este vorba despre stăpânirea unui creştin asupra altuia, ci despre o supunere mutuală în sânul Bisericii,
ceea ce ţine de a fi umplut cu Duhul Sfânt. Până aici toate bune.

Însă ne punem întrebarea - dacă aşa stau lucrurile, dacă a fi supus nu este decât cu referire la ideea că fiecare
creştin este dator să i se supună celuilalt - de ce subliniază Pavel problema supunerii, atunci când vorbeşte despre soţii
în relaţie cu soţii lor? Am avut tendinţa de a răspunde la această întrebare în felul următor (şi aici cred eu că am început
să mă îndepărtez de ţintă): "Ei bine, cred că din pricina faptului că soţiile au probleme la acest capitol." La fel, atunci
când Pavel îi îndeamnă pe soţi, în versetul 25: "Iubiţi-vă soţiile", el nu spune că soţii trebuie să iubească iar soţiile nu
trebuie să iubească, ci el accentuează dragostea atunci când li se adresează soţilor deoarece soţii au nevoie în mod special
să înveţe lucrul acesta. Daţi-mi voie să spun că şi lucrul acesta este întru-totul corect. Soţiile au probleme în a le fi supuse
soţilor iar bărbaţii au probleme în a-şi iubi soţiile. (După modul în care unii dintre soţi se comportă, oricine poate înţelege
asta.) Ei nu iubesc în mod înţelept. Ei nu-şi dau seama ce fac.

Date fiind cele spuse, trebuie să înţelegem că a aborda problema în felul acesta înseamnă a ne îndepărta de
ceea ce spune Pavel. Deoarece Pavel aici pune accentul pe supunere. De aceea, New International Version (Noua Versiune
Internaţională, o versiune a Bibliei în limba engleză, n.t.) izolează acest verset, deşi verbul "supuneţi-vă", din versetul 21
este un participiu (în limba greacă, n.t.), fiind astfel în mod corect legat de verbele de dinainte. Versetul 21 este legat de
cel precedent însă şi de cele care urmează, oarecum ca o propoziţie principală sau ca o premisă pentru exemplele ce vor
fi prezentate. Pavel este preocupat în primul rând de problema supunerii, ceea ce înseamnă că, începând cu versetele
care preced versetul 22 şi până la discuţia referitoare la războiul creştinului, care începe în Efeseni 6:10, el oferă o
ilustraţie a adevărului pe care-l prezintă. Avem trei exemple de supunere: primul este cel al soţiilor faţă de soţi; al doilea
este cel al copiilor faţă de părinţi, iar al treilea este cel al sclavilor faţă de stăpânii lor. Vă rog să nu înţelegeţi greşit: nu
vrea să spună că soţiile şi copiii sunt sclavi. Cu atât mai puţin vrea să spună că soţiile trebuie să fie ca nişte copii în cadrul
căsniciei. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât aceste lucruri. Fiecare dintre aceste relaţii este unică. Însă ceea
ce este comun fiecăreia este că implică un anumit gen de supunere. Sclavii trebuie să li se supună stăpânilor, copiii
părinţilor, iar acasă, soţiile soţilor. Acest lucru înseamnă că soţii trebuie să fie capii soţiilor lor în relaţiile casnice.
Căsnicia nu va fi fericită acolo unde avem două voinţe puternice, cuprinse de împotrivire, fiecare luptând pentru
supremaţie. Însă va fi fericită acolo unde soţiile ascultă porunca Domnului şi se supun conducerii soţilor lor şi unde soţii,
din partea lor, îşi iubesc soţiile şi îşi exercită asupra lor genul de conducere pe care Domnul Isus Hristos şi l-a exercitat
şi îl exercită asupra Bisericii.

Pavel le spune soţilor: "Soţilor, iubiţi-vă soţiile cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca
s-o sfinţească.". Cred că unul din modurile prin care trebuie să ne apropiem de acest verset este să spunem că dacă
standardul la care sunt chemate soţiile este unul înalt, acela de a-şi iubi soţii şi de a le fi supuse aşa cum Îl iubesc pe Isus
Hristos şi Îi sunt supuse Lui, atunci standardul la care sunt chemaţi soţii este şi mai înalt, deoarece soţul trebuie să-şi
iubească soţia aşa cum ne-a iubit Hristos. În primul caz, avem cel mai înalt standard posibil al dragostei omeneşti; în al
doilea caz, standardul este dragostea divină, arătată de Isus. Pavel foloseşte cinci verbe aici, vorbind despre ce a făcut şi
face Hristos pentru Biserică. Aceste acţiuni devin un model, trebuind a fi tratate ca analogii în ce priveşte relaţia soţilor
cu soţiile lor. Hristos a iubit Biserica. Hristos S-a dat pe Sine pentru Biserică. Hristos a făcut acest lucru pentru a sfinţi
Biserica; Hristos curăţă Biserica prin Cuvântul lui Dumnezeu; iar scopul final al lui Hristos în ce priveşte Biserica este
de a Şi-o înfăţişa înaintea Lui slăvită şi fără pată, fără zbârcitură sau altceva de genul acesta. Merită să ne gândim puţin
la fiecare din aceste acţiuni.

Page 116 of 150

 Ni se spune că Hristos a iubit Biserica. Ce înseamnă a iubi? Dragostea nu este un lucru atât de uşor de definit
şi cu siguranţă nu în cultura noastră, în care este diluată şi deformată în mod inevitabil de perspectivele noastre seculare.
Cred că dintre toate definiţiile pe care le-am auzit, cel mai mult îmi place definiţia dată de Walter Trobisch în scurta sa
carte "Am iubit o fată". El a fost misionar în Africa, aşa cum bine ştiţi. A lucrat printre africani, tratând relaţiile dintre
ei. Un tânăr african i-a scris pentru a cere sfat de la el. Trobisch i-a răspuns, descriind în această scrisoare ceea ce este
adevărata dragoste: "Am să încerc să-ţi spun ce ar trebui să însemne vorbele unuia care îi spune unei fete: "Te iubesc!"",
zice Trobisch. "Înseamnă că tu, tu, numai tu, tu vei domni în inima mea. Tu eşti cea după care am tânjit. Fără de tine
sunt neîmplinit. Voi da orice pentru tine. Voi renunţa la orice pentru tine; la mine însumi cât şi la lucrurile ce le am. Te
voi iubi pentru ceea ce eşti. Voi munci numai pentru tine. Te voi aştepta. Nu te voi obliga niciodată, nici măcar prin
vorbe. Vreau să te apăr, să am grijă de tine, să te feresc de orice rău. Vreau să împărtăşesc cu tine toate gândurile mele,
inima mea, trupul meu, tot ceea ce am. Vreau să ascult ceea ce vrei să spui. Nu vreau să întreprind nimic fără
binecuvântarea ta. Vreau să fiu întotdeauna de partea ta."

O dragoste ca aceasta binecuvântează căminele şi le oferă trăinicie. Este însă de asemenea evident că o dragoste
ca aceasta se învaţă numai la picioarele lui Isus Hristos. Acesta a fost primul verb. Al doilea verb este următorul: Hristos
nu numai că a iubit Biserica, El S-a dat pe Sine pentru ea. Iar acest dar, darul de Sine, a fost măsura şi definiţia iubirii
Sale. Istoricii antici greci relatează povestea soţiei unuia dintre generalii lui Cirus, împăratul Persiei. Aceasta a fost
implicată într-un complot împotriva împăratului şi a fost judecată şi condamnată la moarte. În timp ce se petreceau toate
acestea, soţul femeii era plecat departe şi nu ştia ce se petrece. Însă imediat ce a aflat s-a întors în mare grabă acasă. A
plecat la palat, a dat buzna în sala tronului, s-a aruncat la pământ înaintea împăratului şi i-a spus: "O, stăpânul meu
Cirus, ia-mi mie viaţa în locul ei. Nu o lăsa să moară." Cirus, după toate relatările istoricilor (nu numai după relatările
Bibliei) era un om foarte sensibil şi omenos. I-a privit pe acel bărbat şi pe soţia lui şi apoi a spus ceva de genul acesta:
"O dragoste ca aceasta nu trebuie nimicită de moarte." Astfel, l-a ridicat pe general de la pământ şi i-a iertat soţia,
oferindu-i graţierea. I-a lăsat apoi pe amândoi să părăsească împreună sala tronului. Mergând, soţul s-a întors spre soţie
şi i-a spus: "Ai observat cum strălucea de bunăvoinţă faţa împăratului atunci când ne-a dat graţierea"? Soţia i-a răspuns:
"Nu am avut ochi pentru rege. L-am văzut doar pe bărbatul care a vrut să moară în locul meu."

Observaţi, asta a făcut Isus pentru noi şi tot aşa trebuie să-şi iubească şi soţii soţiile. Şi totuşi, cred că de multe
ori spunem că nu nouă ni se adresează această poruncă, deoarece este foarte uşor pentru soţi (în special pentru soţii
creştini) să vorbească despre a muri pentru soţiile lor, având în vedere că este foarte puţin probabil că ne vom confrunta
vreodată cu această provocare. Dacă vrem ca această poruncă să aibă vreo relevanţă pentru noi, trebuie să aibă relevanţă
în cele mai mici domenii practice. Cred că o femeie a avut întru-totul dreptate atunci când i-a spus soţului ei: "Dragă,
ştiu că ai fi gata să mori pentru mine. Motivul pentru care ştiu acest lucru este că mi-ai spus-o de nenumărate ori. Însă
cred că în timp ce aştepţi să mori pentru mine ar fi bine să-ţi umpli acest timp ajutându-mă să spăl vasele." Dacă ne
gândim serios la această poruncă, trebuie s-o facem în modul cel mai practic.

Al treilea verb pe care Apostolul Pavel îl foloseşte vorbind despre datoria soţilor, modelat şi acesta după una
dintre expresiile dragostei lui Hristos, este legat de curăţie şi sfinţenie. S-o sfinţească. Ideea sfinţirii. Termenul "a curăţa"
este relaţionat la această idee. Ideea vorbeşte despre separare cu un scop. Isus a murit pentru ca Biserica Sa să poată fi
sfinţită, pentru ca Biserica să poată fi pusă deoparte, consacrată pentru Sine. În căsnicie există o paralelă directă cu
această idee. Soţul este sfinţit sau pus deoparte pentru soţia lui iar soţia este sfinţită sau pusă deoparte pentru soţul ei.
Toate acestea sunt adevărate. Însă când Pavel vorbeşte despre această curăţire cu apă prin Cuvânt, el se gândeşte la
dimensiunea spirituală a acestei curăţiri. Nu doar că un bărbat sau o femeie sunt puşi deoparte unul pentru celălalt în
legământul căsătoriei, ci, într-un sens chiar mai profund, ei sunt puşi deoparte pentru Dumnezeu în devoţiune personală.
Ceea ce se spune aici este că un soţ are responsabilitate faţă de creşterea spirituală, hrănirea şi progresul spiritual al
soţiei sale. Acest lucru se vede foarte clar în următorul verb.

Ultimul, al cincilea verb, spune că scopul lui Hristos a fost acela de a-Şi prezenta Biserica ca o Biserică slăvită,
fără pată sau zbârcitură sau orice altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Ceea ce are Pavel în minte este ceea ce
John Stott, în studiul său pe acest pasaj, a numit "dimensiunea escatologică". Sfârşitul tuturor lucrurilor. Asta vede Isus
atunci când se uită la noi. El ne vede nu cu imperfecţiunile noastre, ci aşa cum vom fi. Şi astfel, scopul lucrării lui cu noi
este să ne conducă, prin diferite stadii, chiar în viaţa aceasta, spre acel desăvârşit sfârşit. Spre acea zi în care vom sta
înaintea Lui fiind făcuţi desăvârşiţi în dragoste, în sfinţenie, în har, în dreptate, în milă şi tot felul de astfel de lucruri.

Mă gândesc, vizavi de cuvintele lui John Stott, la ceva ce C. S. Lewis a scris undeva într-una din scrierile sale.
Acesta medita la faptul că bărbatul şi femeia, spre deosebire de lumea animală şi de restul creaţiei, au fost dăruiţi de
Dumnezeu cu suflete eterne, ceea ce înseamnă că sunt fiinţe veşnice. Reflectând la această idee, Lewis a spus: "Având
suflete eterne acest lucru înseamnă că fiecare din noi, în vremurile viitoare, va fi ori o creatură minunată, incandescentă
(genul de creatură pe care dacă am vedea-o acum am fi copleşiţi de un profund sentiment de reverenţă), fie altceva, ceva
atât de îngrozitor, dincolo de orice imaginaţie, ceva de care oricare dintre noi am fugi. Diferenţa", spune el, "depinde de
cum ne raportăm la mântuirea lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos."
Page 117 of 150
 Gândindu-mă la aceste lucruri, le aplic la ceea ce spune Pavel aici referitor la relaţia dintre soţi şi soţii. Le aplic
în felul următor: consider că lucrurile vor sta cu totul diferit atunci când soţul îşi va privi soţia ca şi când ar privi acea
glorioasă şi strălucitoare creatură ce este pe cale să devină şi care va deveni la învierea trupului ei. Şi dacă va recunoaşte,
în providenţa lui Dumnezeu, că el, ca soţ al ei, are o responsabilitate în această extraordinar de glorioasă transformare.

Esenţa acestor instrucţiuni, aşa cum spuneam, este aceea că soţul şi soţia trebuie să găsească unul în celălalt
o frumoasă împlinire şi să fie fericiţi. Tragedia vieţii este că atât de multe căsnicii nu sunt fericite. Cineva care ar fi într-
o astfel de situaţie ar putea spune: "Înţeleg ce spui şi cred că este adevărat. Aşa spune Biblia. În mod sigur aşa trebuie să
arate căsnicia. Însă în cazul meu nu cred că mai este posibil. Este prea târziu. Acest ideal este imposibil de atins." O astfel
de persoană a renunţat la speranţă. Mesajul Bibliei, în acest domeniu, precum şi în altele, este acela că pentru creştini
repararea unei relaţii niciodată nu rămâne fără speranţă. Aducem mari pagube relaţiilor noastre. De multe ori ne aducem
în situaţii în care, omeneşte vorbind, nu mai este nici o speranţă. Însă cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile.
Întotdeauna este posibil a reînvia chiar şi o căsnicie foarte deprimantă.

Am să vă dau un exemplu. Săptămâna trecută am vorbit despre mărturia lui Pat Williams, directorul general
al echipei de basket Philadelphia Seventysixers. El relatează povestea căsniciei lui într-o carte intitulată "Rekindled"
[Aprins din nou, n.t.]. Este o carte pe care v-o recomand. Autorul este un om foarte activ, energic şi disciplinat, având
un orar foarte încărcat în slujba pe care o are în baschetul profesionist. A ajuns să-şi neglijeze în mod obişnuit soţia
(lucru pe care l-a făcut, probabil, de la început). Ea a protestat de nenumărate ori însă el a făcut foarte puţine eforturi în
a încerca să rezolve problema. Nu s-a schimbat nimic, situaţia devenind din ce în ce mai proastă. În urmă cu câţiva ani,
într-o zi de duminică, chiar înainte de Crăciun, soţia lui i-a explicat într-un final ce s-a petrecut în viaţa ei. I-a spus:
"Dragostea mea pentru tine a murit". A mai spus: "Sunt creştină şi ştiu că creştinii nu divorţează. Nu am, deci, de gând
să mă mut. Voi rămâne aici şi voi continua să am grijă de copii. Însă pentru tine nu mai am nici o afecţiune. Şi probabil
că niciodată nu am avut." Aşa cum era şi natural, aceste cuvinte au venit ca o bombă. Acest fapt l-a determinat la o serie
de căutări pentru a descoperi unde a greşit şi ce ar putea să facă pentru a-şi reînvia căsnicia. În căutările sale a dat de
cartea lui Ed Wheat, "Love life for every married couple" [O viaţă de dragoste pentru fiecare căsnicie, n.t.], carte pe care
am mai menţionat-o. În această carte este un capitol intitulat: "Reţetă pentru o căsnicie superbă". Este vorba despre o
reţetă scurtă şi foarte simplă, bazată pe un acrostih care dă cuvântul "BEST" ("Cel mai bun", n.t.). Este o reţetă, aşa cum
spune Wheat, pentru cea mai bună dintre toate căsniciile posibile. "B" vorbeşte despre "binecuvântare" (în engl.
"blessing", n.t.). Vorbeşte despre faptul că trebuie să-ţi lauzi soţia, să spui lucruri bune despre ea şi să te rogi lui
Dumnezeu pentru ea. "E" vorbeşte despre "edificare" (în engl. "edify", n.t.). Vorbeşte despre zidire. Un soţ îşi edifică
soţia fiind atent faţă de ea. O încurajează, prin cuvinte şi prin fapte. Iar o soţie îşi edifică soţul răspunzând eforturilor
lui. "S" vorbeşte despre "a împărtăşi" (în engl., "sharing", n.t.). Două vieţi în comuniune. Este vorba despre a face
lucrurile împreună, a vorbi despre ceea ce-i trece unuia sau altuia prin minte; înseamnă a explora împreună. Iar ultima
literă este "T", care vorbeşte despre "atingere" (în engl., "touching", n.t.). Vorbeşte despre atingerile fără tentă sexuale.
Aşa cum comunici afecţiunea printr-o atingere. Această atingere este atât de importantă din perspectiva lui Wheat încât
în capitolul respectiv oferă 25 de exemple despre acest gen de atingere.

Acesta a fost capitolul la care a ajuns Pat Williams şi pe care l-a citit, hotărât fiind, în providenţa lui Dumnezeu,
să-l pună în practică. În cartea sa descrie cum i-a luat foarte mult timp înainte de a vedea vreun rezultat şi cum s-a izbit
de multe piedici. I se părea, privind de afară la căsnicia sa, că aceasta era într-adevăr moartă. Sufletul soţiei sale era
mort, iar el era cel care-l ucisese. Începând însă să pună în practică ceea ce citise, căsnicia a început să-şi revină. S-a
reaprins. A devenit un model pentru mulţi. Despre aceasta ne vorbeşte în cartea lui şi despre aceasta mărturiseşte,
împreună cu soţia sa Jill, ori de câte ori au ocazia.

Toate acele patru lucruri ne arată în realitate cum să împlinim ceea ce Pavel ne spune în Efeseni 5 c-ar trebui
să împlinim. Cel mai important lucru este dragostea în acţiune. Dragostea care împlineşte ceea ce trebuie împlinit. Şi
pentru că are în vedere împlinirea lucrurilor pe care le porunceşte Biblia, vom vedea inevitabil rezultate, deoarece
Dumnezeu nu face greşeli. Soţi iubitori, soţii fericite. Dacă acest lucru este stânjenitor, aceasta se întâmplă din cauza
păcatului nostru. În acelaşi timp, a-i permite lui Dumnezeu să modeleze căsniciile noastre după tiparul hotărât de El,
este o mare provocare

Page 118 of 150

 33. O CĂSNICIE FERICITĂ
EFESENI 5:32-33

William Barclay este de părere că nici o persoană care trăieşte în secolul 20 nu poate să aprecieze pe deplin
măreţia paragrafului Efeseni 5:22-33. Aceasta, deoarece în zilele noastre perspectiva creştină asupra căsniciei a devenit
mai mult sau mai puţin acceptată. Nici nu se poate vorbi despre o ridicare la înălţimea acestei aşteptări, ci, mai degrabă,
în zilele noastre, chiar foarte repede renunţăm la această perspectivă. În vremea noastră oamenii pun în general un
accent intelectual pe aceste principii sau cel puţin pe cele mai multe dintre ele. În vremea lui Pavel nu era aşa. Pavel a
scris aceste cuvinte pentru o lume care era complet diferită. Prin urmare, atunci când vorbeşte despre căsnicia creştină
şi despre datoriile soţiilor şi soţilor în cadrul căsniciei, el explică ceva nou, radical şi nemaipomenit.

Modul în care este văzută explicaţia lui Pavel este, desigur, prin punerea ei în contrast cu perspectivele care
predominau în cele trei culturi ale lumii lui Pavel: cultura iudaică, grecească şi cea romană. Situaţia cea mai bună era în
cultura iudaică, desigur, lucru la care ar trebui să ne aşteptăm din pricina continuităţii dintre legăminte. Dumnezeul care
a dat Noul Testament, împreună cu învăţătura lui despre căsnicie, este acelaşi Dumnezeu care a dat Vechiul Testament.
N-ar trebui să ne aşteptăm la vreo schimbare radicală în privinţa unei învăţături biblice. Cu toate acestea, cultura vremii
era departe de învăţătura biblică autentică. Existau devieri majore de la norma biblică, lucru pe care îl cunoaştem din
discuţiile pe care Hristos le avea cu cei din vremea cât a fost pe pământ. S-a întâmplat că pe parcursul vremii, ajungând
până în timpul vieţii lui Isus Hristos, deşi Dumnezeu nu a creat cu acest scop, femeia în iudaism devenise ceva mai mult
decât o proprietate. A devenit mai degrabă un obiect decât o persoană. Statutul său înaintea legii era similar cu cel al
unui sclav din America, înainte de emanciparea sclavilor. Rabinii aveau o rugăciune care făcea parte din timpul
devoţional de dimineaţă în care îi mulţumeau lui Dumnezeu că nu i-a făcut un păgân, un vameş sau o femeie. În timpul
lui Hristos existau dezbateri aprinse despre divorţ în iudaism, fiind foarte uşor pentru un bărbat să divorţeze de soţia
sa. Tot ceea ce avea de făcut era să-i dea o declaraţie scrisă de divorţ, în prezenţa unor martori. Barclay ne spune că în
acele zile erau tinere evreice care refuzau să se căsătorească din cauza situaţiei nesigure şi tragice în care le-ar fi aşezat
căsnicia.

Dacă în iudaism situaţia era proastă, cu atât mai mult era în lumea păgână, lucru la care ne-am şi aştepta. În
mod special, în lumea greacă era o situaţie proastă. Demostene a rezumat perspectiva greacă spunând că "Noi avem
curtezane pentru plăcerile noastre, concubine pentru a trăi împreună cu ele şi soţii cu scopul de a avea copii legitimi şi
de a avea un supraveghetor credincios al casei noastre." În Grecia soţiile nu se asociau cu bărbaţii, nu luau parte la viaţa
bărbatului. Ele aveau doar grijă de casele lor. Ele îşi îndeplineau numai îndatoririle lor. Era de aşteptat ca un soţ grec să-
şi găsească companie şi plăcere în altă parte.

Roma era, desigur, canalul de scurgere al culturilor antice, cel puţin în timpul când a început să se
răspândească creştinismul. În anii de început ai Republicii, Roma avea un înalt standard al instituţiei familiei. Se spune
că în primii 500 de ani ai existenţei Republicii nu s-a auzit de divorţ. Cu toate acestea, în timpul lui Hristos şi a începutului
creştinismului, situaţia s-a degradat atât de mult încât Seneca a ajuns să spună că: "femeile se căsătoresc pentru a divorţa
şi divorţează pentru a se căsători." Marţial ne spune despre o femeie care avusese zece soţi. Iuvenal ne spune despre o
alta care a avut opt soţi în cinci ani. Ieronim ne spune despre o matroană romană care se căsătorise cu cel de-al 23-lea
soţ al ei, ea fiind cea de-a 21-a soţie a lui. Şi pe lângă toate acestea, mai existau şi perversiuni şi orgii sexuale, care erau
larg răspândite.

Rezumând aceste informaţii, Barclay ne spune că "Pavel scrie împotriva unui asemenea context. Astfel că
atunci când Pavel scrie acest minunat paragraf, el nu reafirmă doar o perspectivă pe care toţi oamenii o aveau, ci el îi
cheamă pe oameni, bărbaţi şi femei, la o nouă fidelitate, la o nouă puritate, la o nouă părtăşie în cadrul căsătoriei. Istoria
ne arată că nimeni în această lume, cu excepţia copiilor, nu-I datorează mai mult lui Hristos decât femeile. Efectul
purificator pe care creştinismul l-a avut asupra vieţii de familie obişnuite din lumea antică este foarte evident."

Ceea ce este interesant în legătură cu această discuţie despre căsnicie din Efeseni 5:22-33 este că, întrebându-
l pe apostolul Pavel dacă, scriind aceste lucruri, a crezut că a adus în discuţie vreo învăţătură nouă, radicală şi
extraordinară despre căsnicia creştină, acesta ar fi primul care să nege acest lucru. El era conştient, şi aceasta deoarece
cunoştea cultura în care trăia la fel cum cunoştea Scripturile, că perspectiva pe care o oferea nu era una pe care mulţi
oameni din lumea lui să o accepte. Apostolul Pavel ar fi spus, în cazul în care şi-ar fi justificat învăţătura, că el nu-i
cheamă pe oameni la vreun standard nou şi radical (termenul "standard" fiind folosit de Barclay), ci, în cel mai bun caz,
îi recheamă la acel standard. Apostolul Pavel era conştient că Dumnezeu a dat de la început instrucţiuni pentru cum ar
Page 119 of 150
fi trebuit să fie căsnicia şi pentru aceasta niciodată nu a fost vorba despre o evoluţie dinspre o perspectivă animalică sau
nedemnă asupra căsniciei înspre o perspectivă înaltă, ci, dimpotrivă, la început a existat o perspectivă perfectă asupra
căsniciei iar apoi o involuţie dinspre aceasta din cauza păcatului. Acum însă oamenii sunt rechemaţi la această
perspectivă prin evanghelia lui Isus Hristos.

Pavel evidenţiază acest lucru atunci când, în versetul 31, vorbind despre căsnicie, citează din Vechiul
Testament. Este ca şi cum ar spune: "Nu vă dau nimic nou. Ceea ce vă învăţ este pur şi simplu ceea ce Dumnezeu a
intenţionat de la început." Versetul 31 spune: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta
sa iar cei doi vor fi un singur trup." Acesta este un citat din Geneza 2:24. Pavel ar fi spus: "Observaţi, nu avem nevoie să
evoluăm către un alt stadiu, ci să ne pocăim pentru a ne putea întoarce la standardul lui Dumnezeu."

Căsnicia, ni se spune explicit în Scriptură, este dată pentru a ilustra relaţia dintre Isus Hristos şi Biserică. Prin
urmare, atunci când Dumnezeu a creat instituţia căsătoriei, El a creat ceva care să demonstreze, la nivel uman, cea mai
extraordinară dintre toate relaţiile posibile. Rolul soţului în căsnicie trebuie să fie imaginea rolului lui Isus Hristos pentru
Biserică, dăruind şi curăţind. Exact lucrul acesta îl spune apostolul Pavel în aceste versete. Iar rolul soţiei în căsnicie
trebuie să fie rolul credinciosului, al Bisericii, care răspunde la dragostea iniţiatoare a lui Isus Hristos cu dragoste şi
supunere.

O seamă de lucruri importante decurg de aici şi merită să le explicăm pe fiecare. Înainte de toate, un necreştin
nu va fi vreodată în stare să înţeleagă sensul real şi profund al căsniciei. Dacă lucrurile spirituale primează, iar căsnicia,
aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu, este o ilustrare a acestor lucruri spirituale, atunci cineva trebuie mai întâi să
înţeleagă realitatea spirituală pentru a putea înţelege pe deplin ceea ce trebuie să însemne căsnicia. Dacă un soţ trebuie
să iubească cum a iubit Hristos, el trebuie mai întâi să cunoască dragostea lui Hristos pentru a putea împlini această
poruncă. Iar dacă o femeie, o soţie, trebuie să se supună soţului ei aşa cum se supune lui Hristos, ea trebuie înainte de
toate să fie supusă lui Hristos, altfel aceste afirmaţii nemaiavând sens.

În al doilea rând, nici un creştin nu trebuie să se căsătorească cu o persoană necreştină. 2 Corinteni 6:14 spune
foarte explicit: "Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi." Însă chiar şi fără acest text principiul ar trebui
să fie evident. Dacă într-un mariaj o persoană este creştină iar cealaltă nu, în mod inevitabil ideile lor despre ceea ce ar
trebui să fie căsnicia sunt în conflict. Şi astfel, sămânţa discordiei este semănată în căsnicie încă de la început.

Apoi, în al treilea rând, nici o căsnicie nu va atinge adevăratul ei potenţial până când cei uniţi în căsnicie nu
vor urmări acest potenţial în conformitate cu scopurile şi standardele lui Dumnezeu. Aici, ca şi în oricare alt domeniu al
vieţii, trebuie să facem ceea ce ni se spune în Proverbe 3:5,6 să facem. Trebuie să ne încredem în Domnul din toată inima
şi să nu ne sprijinim pe propria noastră înţelepciune. Trebuie să ne sprijinim pe înţelepciunea lui Dumnezeu, în ceea ce
priveşte natura căsniciei. Numai atunci vom găsi binecuvântare deplină.

Când apostolul Pavel scrie despre relaţia dintre Hristos şi Biserică şi vorbeşte despre ea în contextul discuţiei
despre căsnicie, acesta ne oferă un principiu prin care orice aspect al acestei relaţii poate fi evaluat şi îmbunătăţit. Mai
mult, este semnificativ, cred, faptul că momentul în care aduce în discuţie această referinţă, versetul 32: "Taina aceasta
este mare; vorbesc despre Hristos şi Biserică", este acela în care el vorbeşte despre unirea a două fiinţe umane, bărbatul
şi femeia, în căsătorie.

În teologia biblică sunt trei uniri spirituale care sunt numite "uniri mistice", uniri tainice, deoarece nu le putem
înţelege pe deplin. Una dintre acestea este unirea dintre cele trei Persoane ale Trinităţii, ale Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt. Nu putem înţelege cum pot fi trei Persoane în Dumnezeire, distincte în unele aspecte, dar care sunt, totuşi,
una. Însă aceasta este învăţătura Scripturii. Aceasta este prima unire. A doua unire este cea dintre cele două naturi în
persoana lui Isus Hristos. Isus este atât om, cât şi Dumnezeu. El nu este mai puţin om decât Dumnezeu sau invers. El nu
este cincizeci de procente om şi cincizeci de procente Dumnezeu. El este om pe deplin şi Dumnezeu pe deplin. Cu toate
acestea El este o singură persoană însă noi nu putem înţelege pe deplin cum este posibil acest lucru. A treia unire mistică
este unirea dintre credincios şi Hristos. Prin lucrarea Duhului Sfânt noi suntem ai Lui. Noi suntem, cum spune Pavel aici
şi în alte locuri, parte a trupului Său. Este un singur organism viu. Nu putem înţelege pe deplin cum se întâmplă lucrul
acesta. Cu toate acestea, aceasta este învăţătura Scripturii.

Această ultimă unire, unirea mistică a credinciosului (sau a Bisericii ca întreg) cu Isus Hristos, este ilustrată
prin căsnicie. Ceea ce trebuie să spunem despre unirea care are loc în cadrul căsniciei este că aceasta este cea mai măreaţă
unire posibilă în experienţa umană. Iar aceasta merge dincolo de orice altă unire, de orice altă identitate pe care ne-am
putea-o găsi în relaţie cu cineva, indiferent cât de apropiat ne-ar fi, fie prieten, fie membru al familiei sau cunoscut.
Unirea din cadrul căsniciei le depăşeşte pe toate. Îmi place să vorbesc despre această unire amintind că, atunci când
Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, aşa cum ne este relatat în primele capitole ale Genezei, El i-a creat după chipul
Său. Ceea ce înseamnă că din moment ce Dumnezeu este o trinitate: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, El l-a făcut şi pe om să fie
o trinitate: trup, suflet şi duh. Iar motivul pentru care este important acest lucru în contextul căsniciei este acela că
Page 120 of 150
atunci când Dumnezeu aduce laolaltă un bărbat şi o femeie în legământul cununiei, ceea ce este o imagine a unirii pe
care credinciosul o are cu Isus Hristos, El îi uneşte pe cei doi la fiecare dintre cele trei niveluri, trup, suflet şi duh.
Adevărata căsnicie, căsnicia creştină, este o unire dintre un trup şi un alt trup, dintre un suflet şi un alt suflet şi dintre
un duh şi un alt duh. Iar acolo unde se petrece acest lucru, căsnicia ajunge, într-o măsură deplină, să fie ceea ce Dumnezeu
a intenţionat să fie.

Prima unire, cea dintre trup şi trup, este unirea sexuală. Este un lucru foarte important. Acest aspect a fost
recunoscut de către toate ramurile Bisericii Creştine, şi anume că dacă unirea sexuală nu poate avea loc sau nu are loc,
atunci căsnicia nu este una validă. Poate fi legală; pot exista ceea ce numim căsătorii din interes, ceea ce în faţa legii este
o problemă legală. Însă în teologia creştină unirea sexuală este parte a căsătoriei. Iar dacă unirea sexuală nu este
consumată, atunci este posibil, în teologia creştină şi în regulamentele interne ale majorităţii ramurilor Bisericii Creştine,
să fie dizolvată sau anulată căsătoria. Nu mai este o căsătorie reală. Este, deci, un aspect important al căsniciilor noastre.
Una dintre cele mai rapide căi prin care pot apărea probleme în căsnicie este ca unul dintre parteneri, dintr-un motiv
sau altul, să evite contactul sexual sau viaţa intimă. Acolo unde se întâmplă acest lucru căsătoria este în pericol. Este
foarte uşor să apară indiferenţa sau o terţă persoană.

Deşi căsătoria pretinde o unire dintre un trup şi un alt trup, ceea ce înseamnă că trebuie să fie de natură
sexuală, acest aspect nu este singurul pe care îl implică o căsnicie. O mai bună căsnicie este una care nu este doar între
două trupuri, ci şi între două suflete. Cuvântul "suflet" aproape a dispărut din uzanţa populară americană sau britanică
până când afro-americanii din zilele noastre l-au readus în actualitate. Aceştia vorbesc despre "frate de suflet"
reintroducând astfel acest termen în limbajul nostru. Aşa cum îl folosesc aici, cuvântul "suflet" vorbeşte despre ceea ce
am numi constituţia intelectuală sau psihologică a unei persoane. Este ceea ce au oamenii, chiar şi fără a fi creştini. Avem
anumite experienţe trecute, anumite lucruri în care credem, sau trăsături dominante ale personalităţii. Iar o căsnicie mai
bună decât una care se realizează între două trupuri, este o căsnicie care se realizează şi la acest nivel. Este ceea ce vroia
să spună Shakespeare când vorbea despre unirea dintre două minţi sincere. Cred că aici trebuie să mă adresez în mod
special creştinilor deoarece adesea, atunci când discutăm despre aceste lucruri în modul acesta, când îi vorbeşti unei
audienţe creştine despre căsătoria dintre două trupuri, dintre două suflete şi dintre două duhuri, creştinii nu prea dau
atenţie primelor două aspecte, ci se grăbesc spre al treilea, ştiind ce urmează: "O, da", spun ei, "căsătoriile creştine sunt
cele care se realizează şi între două duhuri." Acest lucru este adevărat. Însă este necesar, de asemenea, să le acordăm
atenţie şi primelor două aspecte. Şi, cred eu, în mod special în acest domeniu. Şi aceasta deoarece acest gen de unire
dintre două minţi sau două personalităţi nu se petrece în mod automat, ci este ceva ce necesită un efort.

Oare ce are în minte o femeie creştină atunci când se pregăteşte să se căsătorească cu un bărbat creştin? Care
este imaginea pe care şi-o face despre acel bărbat? Cred că este legată de o seamă de lucruri care i s-au întâmplat în
viaţă. Este legată de imaginea tatălui ei, fie dacă i-a plăcut sau nu de el. Este legată probabil de imaginea unor oameni
importanţi sau celebri. Aceste imagini le are în minte când se apropie de căsătorie. Oare ce are în minte un mire creştin
atunci când se pregăteşte să fie unit cu o mireasă creştină? Keith Miller, care a scris despre propriile sale aşteptări pe
care le-a avut cu ani în urmă, în cartea intitulată "The Taste of New Wine" ("Gustul vinului nou", n.t.), a spus că ideea
de soţie pe care o avea în minte era o combinaţie între Sfânta Teresa, actriţa Elizabeth Tailor şi gospodina Betty Crocker.

Ce se întâmplă oare când o femeie care are în minte imaginea actorului Clark Gable şi un bărbat care are în
minte imaginea gospodinei Better Crocker se căsătoresc şi încep să descopere că cealaltă persoană nu este ceea ce au
anticipat, soţia sau soţul pe care au sperat să-l aibă? Se întâmplă unul din aceste două lucruri: fie, prin harul lui
Dumnezeu, vor ajunge să se accepte unul pe altul aşa cum este şi vor începe să crească împreună, recunoscând că nici
unul nu se ridică la aşteptările celuilalt, fie vor duce o luptă în care fiecare încearcă să-l forţeze pe celălalt să se
potrivească tiparului preconceput. Din acest motiv, spune Keith Miller, o căsnicie este fie un loc de întâlnire, unde doi
oameni se pot întâlni, ştiind că sunt acceptaţi şi iubiţi, fie un câmp de luptă în care două voinţe sunt încătuşate într-un
conflict ce ţine o viaţă. Observaţi, o femeie şi un bărbat pot fi uniţi nu numai la nivel fizic, ci şi la nivel spiritual, numai
prin harul lui Dumnezeu.

Apoi în al treilea rând, iar aici intervine dimensiunea creştină care este unică, unirea, aşa cum a intenţionat-o
Dumnezeu, nu este doar o unire între două trupuri şi între două suflete, ci şi între două duhuri. Ceea ce înseamnă că,
atât soţul, cât şi soţia, trebuie să fie creştini şi trebuie să crească în ucenicie încercând să-L urmeze pe Domnul Isus
Hristos. Ceea ce este minunat aici este faptul că acolo unde un bărbat şi o femeie vor face lucrul acesta, Domnul Isus
Hristos va fi alături de ei pentru a-i ajuta şi pentru a le binecuvânta căsnicia. Lumea nu este în favoarea căsătoriei; este
împotriva ei. Lumea caută propriul ei interes. Eul se va lupta întotdeauna împotriva unei relaţii, indiferent de nivelul pe
care-l implică aceasta. Domnul Isus Hristos este pentru eliminarea barierelor. Domnul Isus Hristos este Acela care
doreşte ca mariajele noastre să ilustreze dragostea Lui pentru Biserică şi unirea noastră cu El. Şi astfel, căsnicia în care
Hristos este acceptat este o căsnicie binecuvântată de El, fiind cea mai mică unitate a Bisericii şi în acelaşi timp unitatea
în care lucrurile spirituale sunt cele mai vizibile.

Page 121 of 150

 Voi mai spune încă un lucru aici. Am vorbit despre o ordine corectă a lucrurilor, în care lucrurile spirituale
primează înaintea celor fizice. Am vorbit despre o unire adevărată, o unire care este fundamentată pe cea dintre Hristos
şi Biserică. Daţi-mi voie să spun că această relaţie ne înfăţişează o definiţie a dragostei adevărate. Dragostea nu este ceea
ce crede lumea că este, adică numai ceva ce ţine de emoţii. Este şi asta. Emoţia dragostei este ceva minunat, tot ceea ce
simţim atunci când credem că ne-am îndrăgostit este ceva minunat. Însă dragostea este mai mult decât atât - nu mai
puţin, ci mai mult. Iar adevărata dragoste este dragostea care este văzută în dragostea Domnului Isus Hristos pentru noi.
În Vechiul Testament este o istorisire care are menirea de a ilustra în mod clar această dragoste. Este povestea lui Osea
şi a Gomerei. Osea trebuia să joace rolul lui Dumnezeu, arătând dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Gomera
trebuia să joace rolul lui Israel care a fost infidel în dragoste, aşa cum mulţi dintre noi sunt infideli în dragostea noastră
pentru Dumnezeu. Povestea ni-l arată pe Osea iubind-o pe Gomera în ciuda infidelităţii sale din pricina căreia a fugit de
acasă. A fugit cu alţi bărbaţi. Osea a avut însă grijă de ea în ciuda infidelităţii ei. A avut grijă de ea să aibă hrană şi haine.
Cu toate acestea, în ciuda dragostei şi a purtării lui de grijă, atât cât a putut să-i poarte de grijă în condiţia ei de rebelă,
Gomera, soţia infidelă, a ajuns în cele din urmă sclavă, fiind vândută în piaţa de sclavi a Samariei, cetatea în care locuia
Osea. Însă Dumnezeu i-a spus lui Osea să meargă în piaţă şi să-şi cumpere soţia. El descrie cum a făcut lucrul acesta în
al treilea capitol din profeţia sa. El ne spune şi preţul pe care l-a plătit. Spune că a plătit cincisprezece sicli de argint
pentru ea, un homer şi un letec de orz (aproximativ 53 l). După ce a plătit preţul a ajuns stăpânul ei. Putea chiar să o
ucidă dacă dorea. Însă nu a făcut lucrul acesta, nu a ucis-o. Mai mult, a iubit-o. I-a spus: "Rămâi multă vreme numai a
mea; nu te deda la curvie, nu mai fi a nici unui alt bărbat şi voi fi şi eu la fel cu tine." Osea a pretins dragoste de la ea
deoarece avea dreptul acesta, Gomera fiind a lui prin preţul pe care l-a plătit. Cu toate acestea el i-a oferit nu mai puţin
decât pe sine însuşi.

La acest punct ne întrebăm: aşa ne-a iubit Domnul Isus Hristos? Iar răspunsul la această întrebare este da,
exact aşa am fost iubiţi de Isus. Întreaga poveste despre decăderea până la înrobire şi despre cumpărarea din piaţa de
sclavi este o imagine a răscumpărării. Deoarece aceasta înseamnă răscumpărarea; înseamnă a cumpăra cu scopul
eliberării. Tu şi cu mine suntem sclavii. Suntem vânduţi în piaţa de sclavi a păcatului. Lumea licitează pentru noi însă
Domnul Isus Hristos oferă preţul propriului Său sânge. El a murit pentru noi. Aceasta este măsura dragostei Sale. Şi
pentru că ne-a cumpărat, El poate pretinde ca răspuns de la noi o măsură deplină a dragostei.

34. PRACTICAREA CREDINȚEI ÎN VIAȚA DE FAMILIE

EFESENI 6:1-4

Întotdeauna am fost convins că nimeni n-ar trebui să-i dea altuia sfaturi despre cum să-şi crească copiii până
când acea persoană nu se va căsători, nu va avea copii şi nu va încerca să şi-i crească. O concluzie ce se poate trage din
această convingere este că nici un om înţelept nu va încerca să-i dea altuia asemenea sfaturi până când copiii lui nu vor
creşte, dovedind o bună creştere. Pentru un predicator este imposibil să evite subiectul, cel puţin într-un studiu al
Epistolei către Efeseni. Şi aceasta deoarece în ultimul capitol al cărţii, în contextul discuţiei despre relaţiile dintre creştini,
apostolul Pavel ajunge să discute despre relaţia dintre copii şi părinţi şi dintre părinţi şi copii. Nu poţi să studiezi capitolul
fără să te ocupi de acest subiect. De altfel, orice pastor care este preocupat de familiile din biserica pe care o conduce va
dori să se ocupe de acest subiect. Şi aceasta pentru că trăim o perioadă în care familia se află sub asediu, o perioadă în
care problemele cărora trebuie să le facem faţă ca părinţi (şi, aş putea spune, chiar şi copii fiind) sunt extreme, necesitând
foarte multă atenţie şi foarte multă rugăciune, pentru a cunoaşte ce avem de făcut dacă dorim să ascultăm de Dumnezeu
în acest domeniu al vieţii.

Vrem să vorbim despre îndatoririle pe care le au copiii faţă de părinţi. Însă cred că înainte să vorbim despre
acestea este demn de remarcat că deşi Pavel nu dezvoltă subiectul în acest scurt paragraf pe care îl studiem, ceea ce
spune el aici, şi ceea ce putem găsi în alte părţi ale Scripturilor creştine, unde se discută despre copii, este ceva care în
acea vreme era cu totul nou. William Barclay, care ne oferă informaţii foarte interesante referitoare la acele vremuri,
susţine că femeile datorează foarte mult creştinismului deoarece statutul femeii s-a schimbat în mod evident în urma
impactului creştinismului asupra lumii antice. Acesta susţine, şi cred că pe bună dreptate, că dacă este vreo categorie de
oameni care să datoreze creştinismului mai mult decât îi datorează femeile, atunci această categorie sunt copiii deoarece,
deşi femeile nu aveau un statut important în antichitate, ele totuşi aveau un oarecare statut, pe când copiii nu aveau
practic nici unul. Romanii aveau o lege numită în latină Patria potestas. Această lege stipula că puterea sau autoritatea
tatălui este absolută. Barclay scrie: "Un tată roman avea putere absolută asupra familiei sale. Putea să-i vândă ca sclavi,
dacă vroia. Putea să-i trimită să-i lucreze pământul, chiar şi în lanţuri. Putea să facă ce vroia cu legea deoarece aceasta

Page 122 of 150

se afla la dispoziţia lui. Putea să pedepsească aşa cum dorea. Putea chiar să-şi pedepsească copiii cu moartea. Mai mult,
autoritatea tatălui roman asupra copilului său se întindea pe durata întregii lui vieţi. Astfel, legea romană nu permitea
ieşirea fiului de sub autoritatea tatălui, indiferent de vârsta fiului, atâta vreme cât tatăl trăia. Împotriva acestui context
social, apariţia creştinismului a însemnat pentru copii întrezărirea unui raze de soare în mijlocul a ceea ce fusese o
furtună extrem de întunecată."

Dorind să ne ofere exemple de supunere, Pavel începe cu copiii. Vorbind despre copii, Pavel scoate în evidenţă
două lucruri. Primul dintre acestea este ascultarea. El spune: "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este
drept.” Nu este nimic extraordinar, care să iasă în evidenţă, în acest îndemn. Este ceea ce în teologia creştină am numi
un principiu bazat pe o lege naturală. Este o convingere instinctuală în cultura universală, fie antică fie modernă, atât
creştină cât şi necreştină, că copiii sunt datori să asculte de părinţii lor. Este adevărat că adesea se abuzează de această
relaţie. Uneori părinţii, ca oricare altcineva, exercită o conducere tiranică şi deloc în favoarea copiilor. Cu toate acestea,
din perspectiva lumii, precum şi din perspectiva creştină, convingerea că copiii trebuie să asculte de părinţii lor este una
fundamentală. Pavel spune: "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept." Este pur şi simplu un lucru
drept. El nu are nevoie să argumenteze acest lucru, deoarece fiecare ştia că aşa trebuie să fie.

Acesta nu este un cuvânt numai pentru copii, ci şi unul pentru părinţi deoarece dacă acest text spune că copiii
datorează ascultare părinţilor lor, atunci el spune, de asemenea, că părinţii trebuie să-şi disciplineze copiii spre ascultare,
dacă vor să vadă rezultate. Motivul este acela că relaţia dintre un copil şi părintele lui îşi găseşte analogia în relaţia dintre
om şi Dumnezeu. Prin urmare, dacă un copil este învăţat să-şi asculte părintele, înseamnă că acel copil va şti să-L asculte
pe Dumnezeu. Nu este sigur că-L va asculta pe Dumnezeu însă, cel puţin, va înţelege ce înseamnă să-L asculţi pe
Dumnezeu, având puse bazele disciplinei. Pe de altă parte, dacă unui copil i se permite să-şi trăiască viaţa la întâmplare
şi după cum vrea, atunci părintele acelui copil îi face un mare deserviciu copilului, dezonorându-L în acelaşi timp pe
Dumnezeu, deoarece îşi învaţă copilul că poate duce o viaţă de neascultare, atât faţă de Dumnezeu, cât şi de părinţi.

John Stott are o idee foarte interesantă la acest punct, în studiul său asupra Epistolei către Efeseni. El spune
că această poruncă de a asculta de părinţi este fundamentată în interpretarea pe care creştinii o dau celei de-a cincia
porunci din cele zece, poruncă pe care, de fapt, apostolul Pavel o citează în versetul doi: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe
mama ta ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ." Stott susţine că există o diferenţă între modul în care au
împărţit creştinii tabla cu cele zece porunci şi modul în care au împărţit-o evreii. În împărţirile tradiţionale creştine
porunca a cincia, care se află oarecum la mijloc, este aşezată în tabla a doua a legii. Prima tablă a legii se ocupă de relaţia
noastră cu Dumnezeu. A doua tablă a legii se ocupă de relaţiile dintre oameni. Astfel, creştinii au crezut simplu că dacă
porunca implică o relaţie între oameni (copiii ascultându-şi şi cinstindu-şi părinţii) atunci aceasta trebuie să aparţină
celei de-a doua table.

Stott arată însă că evreii nu au împărţit în felul acesta poruncile, ci le-au împărţit cinci pe o tablă şi cinci pe
alta. Evreii au aşezat ascultarea de părinţi în prima tablă, ca un aspect a ceea ce înseamnă să-L asculţi pe Dumnezeu.
Reflectând la această idee, Stott susţine că în mod sigur împărţirea făcută de evrei este cea corectă. Deoarece dacă ne
ascultăm părinţii, într-un sens, de fapt noi Îl ascultăm pe Dumnezeu, învăţând în mod sigur ce înseamnă să-L asculţi pe
Dumnezeu. Iar dacă nu ne ascultăm părinţii, Îl necinstim pe Dumnezeu. De aceea sunt fixate în unele locuri, în restul
legislaţiei evreieşti, acele pedepse aspre împotriva blestemării părinţilor sau împotriva caracterului sfidător al unui copil
care refuză să se supună disciplinei părinteşti. Pedepsele pentru aceste situaţii sunt întotdeauna foarte aspre în legislaţia
evreiască.

Atunci când discutăm despre îndatoririle copiilor faţă de părinţi această problemă a ascultării este pe primul
loc. Însă îndatoririle copiilor faţă de părinţi mai implică şi cinstea, de aceea Pavel citează porunca a cincia din Exod 20.
Citând din Exod 20 el face un pas mai departe, dincolo de simpla ascultare. Ascultarea, aşa cum spuneam, este o lege
naturală, recunoscută de toate culturile. Este evident că copiii trebuie să-şi asculte părinţii. Însă atunci când apostolul
Pavel vorbeşte despre cinste el nu vorbeşte despre vreo lege generală, ci despre o relaţie bazată pe o revelaţie specială.
El spune că creştinii, în relaţiile lor cu părinţii lor, nu trebuie doar să-şi asculte părinţii, ci şi să-i cinstească.

Aici se ridică mai multe întrebări pe care le implică uneori această discuţie. Ce trebuie să facă, de exemplu, un
copil, dacă părintele lui nu este tipul de părinte vrednic de cinste? Atunci când Biblia le spune copiilor să-şi cinstească
părinţii, se subînţelege, prin contrast, că aceştia trebuie să fie genul de părinţi vrednici de cinstirea copiilor lor. Dar ce
se întâmplă dacă un părinte nu este vrednic? Ce se întâmplă dacă un tată este un alcoolic iresponsabil sau un om lipsit
de orice moralitate? Ce se întâmplă dacă o mamă nu se gândeşte deloc la bunăstarea copiilor ei? Cum ar trebui să-şi
cinstească copilul un părinte ca acesta? Cum ar trebui să asculte de el?

Sunt întrebări dificile, desigur. Sunt întrebări la care trebuie să răspundem în mod specific, în funcţie de
cazurile implicate. Însă daţi-mi voie să vă ofer următoarele principii călăuzitoare. Înainte de toate, în materie de
ascultare, există un principiu de bază al Scripturii care spune că creştinii trebuie să asculte de cei care îi conduc, în orice

Page 123 of 150

fel, chiar şi atunci când pare iraţional, atâta timp cât ceea ce li cere nu este împotriva legii lui Dumnezeu. În această
ordine de idei, un copil creştin care are părinţi necreştini este exact în aceeaşi poziţie în care se află o soţie creştină care
are un soţ necreştin sau un cetăţean creştin care aparţine unui stat declarat anti-creştin în filozofia sa politică. Principiul
expus aici este acela pe care Pavel îl dezvoltă în capitolul 13 din Epistola către Romani, atunci când le scrie creştinilor
din Roma, care trăiau în mijlocul unui stat decadent din punct de vedere moral. Pavel le spune: "Dacă datoraţi taxe,
plătiţi taxe; dacă datoraţi cinste, daţi cinste; dacă datoraţi respect, daţi respect!" Acest lucru însă aşează pe umerii noştri
o grea povară, care uneori ne creează mari dificultăţi, deoarece ni se cere să facem lucruri pe care altfel nu le-am face şi
pe care le considerăm lipsite de înţelepciune. În timp ce ne creează mari probleme, fiind uneori o grea povară pe umerii
noştri, cu toate acestea, această autoritate nu este una de care să ascultăm în mod absolut.

Când se cere ceva ce este contrar legii lui Dumnezeu, atunci copilul, soţia şi cetăţeanul au dreptul şi datoria
înaintea lui Dumnezeu să nu asculte. Să vă dau exemplul unui copil ai cărui părinţi nu sunt creştini. Să presupunem, de
exemplu, că părinţii nu-i dau voie copilului lor să fie botezat. Copilul a făcut o mărturisire de credinţă în Hristos iar
părinţii îi interzic să o facă publică, prin botez. Mie mi se pare că acesta este un caz în care copilul poate să-şi asculte
părinţii şi să le respecte dorinţele, lucru care ar fi legitim. Este adevărat că Domnul Isus Hristos ne-a spus că trebuie să
fim botezaţi, să ne mărturisim public credinţa prin botez, însă Isus nu a specificat când trebuie să facem acest lucru. Ar
fi posibil, într-o situaţie ca aceasta, ca acel copil să amâne pur şi simplu botezul, atât cât se poate, pentru a respecta
dorinţa părinţilor. Însă haideţi să presupunem, pe de altă parte, că părintele i-ar porunci copilului să nu-L cinstească, să
nu I se închine sau să nu-L urmeze pe Domnul Isus Hristos în inima lui. Acest lucru este ceva ce, în mod evident, un copil
nu trebuie să asculte, deoarece a nu-L urma pe Isus Hristos în inima ta este tot una cu a respinge creştinismul. Aici
copilul va trebui să spună: "Judecaţi voi dacă este drept să ascult de voi mai mult decât de Dumnezeu. În ceea ce mă
priveşte, să ştiţi că în situaţia aceasta trebuie să-L slujesc pe Domnul."

Ce putem spune despre cinste? Cum ar trebui să te porţi în cazul în care ai un părinte care, pentru un motiv
sau altul, îţi pare că nu este vrednic de cinste? Cum vei proceda în cazul acesta? Daţi-mi voie să spun că îi va ajuta foarte
mult pe copii dacă vor căuta în viaţa părintelui lor, chiar dacă acel părinte i-a creat mari probleme în viaţă, vor căuta
acele domenii din viaţa părintelui pentru care acesta merită respectat şi pentru care un copil poate avea o mare admiraţie
pentru părintele lui. Când apostolul Pavel li se adresează copiilor, spunându-le: "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii
voştri, căci lucrul acesta este drept! Cinstiţi-vă tatăl şi mama!", el nu vorbeşte doar despre ceva ce nu poate fi practicat,
ca şi cum ar fi vorbit de dragul vorbirii. El vorbeşte în mod specific despre lucruri pe care copiii trebuie să le facă. Iar
dacă ai vreo problemă în sensul acesta, atunci trebuie să te opreşti şi să petreci ceva timp în rugăciune, cerându-I lui
Dumnezeu să te înveţe cum ai putea să-ţi asculţi şi să-ţi cinsteşti în mod corect părinţii.

Cred că este posibil ca apostolul Pavel să fi recunoscut că unii copii au probleme la acest punct, deoarece el
oferă, printre altele, trei stimulente în aceste puţine versete. Primul stimulent se referă la ascultare ca fiind un lucru
drept, despre care spuneam că este o lege naturală: "Căci este drept". Al doilea stimulent se referă la faptul că ascultarea
este o datorie creştină. El spune: "Ascultaţi de părinţii voştri în Domnul", apoi citează din Vechiul Testament. Al treilea
stimulent este o promisiune. Pavel spune: "Aceasta este prima poruncă însoţită de o promisiune. Promisiunea este că
dacă îţi asculţi şi îţi cinsteşti părinţii îţi va merge bine şi te vei bucura de o viaţă lungă pe pământ." Nu cred că această
promisiune se referă la faptul că fiecare copil care îşi ascultă şi îşi cinsteşte părintele va fi mai bogat şi va trăi mai mult
decât orice copil care nu-şi ascultă şi nu-şi cinsteşte părintele. Nu la aceasta se referă. Înseamnă, la modul general, că
Dumnezeu binecuvântează vieţile celor ce împlinesc această poruncă în căminele lor. Prin urmare, acest lucru ar trebui
să ne încurajeze.

După ce li se adresează copiilor, apostolul Pavel le vorbeşte părinţilor. Nu se poate să ne scape observaţiei
faptul că Pavel îşi concentrează atenţia asupra taţilor. Şi aceasta deoarece lor le revine în primul rând responsabilitatea
de a-şi ţine în ordine casa şi de a-şi creşte copiii. Aceasta nu înseamnă, şi cred că înţelegeţi, că ei sunt singurii responsabili
de ceea ce devin copiii lor. Voi arăta imediat că aceşti copii au propria lor personalitate iar păcatele pe care le fac sunt
propriile lor păcate. Iar dacă un copil nu ajunge ceea ce trebuie să ajungă acest lucru nu se întâmplă întotdeauna din
vina părintelui. Însă ceea ce vrea să spună Pavel este că părinţii, şi în mod special taţii, au responsabilitatea în primul
rând de a nu-şi întărâta copiii. În al doilea rând, responsabilitatea lor este aceea de a-şi învăţa şi a-şi educa copiii în
Domnul. În Coloseni capitolul trei avem un pasaj paralel cu cel din Efeseni. În această epistolă apostolul spune: "Taţilor,
nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea." Pavel se referă la faptul că în disciplinarea, în învăţarea şi
în educarea care trebuie să aibă loc acasă taţii trebuie, totuşi, să fie conştienţi că aceste lucruri trebuie făcute spre zidire
şi încurajare. Mai presus de toate, cu bunătate şi într-un mod corect. Deoarece chiar şi cea mai bună educaţie, dacă este
dată de un temperament aspru şi cu o dispoziţie dură, poate fi distructivă şi descurajatoare.

Benjamin West a fost un mare pictor care întotdeauna s-a bazat pe încurajările mamei sale de a deveni un
pictor. Povestea lui este aceasta: într-o zi, pe când era doar un copil, mama sa a plecat de acasă, lăsându-l să aibă grijă
de sora lui, Sally, care era mai mică decât el. În timp ce mama lui era plecată, Benjamin a descoperit undeva puţină
cerneală. S-a hotărât să picteze cu cerneală portretul surorii sale. A luat cerneala şi a început să facă portretul însă
Page 124 of 150
desigur că, în timp ce picta, a împrăştiat cerneală peste tot. A pătat mobila, masa şi tot ce s-a aflat în calea cernelii. Când
s-a întors mama sa acasă aceasta nu i-a zis nimic cu privire la pete. A mers şi a luat bucata de hârtie pe care a desenat el
şi a spus: "Ei bine, este chiar Sally." Apoi s-a aplecat şi l-a sărutat. Benjamin West a spus întotdeauna după acest
eveniment că: "Sărutul mamei mele a făcut din mine un pictor." Cred că acesta este un exemplu care ilustrează la ce se
referă Pavel când spune: "Nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ci, mai degrabă, îndepliniţi-vă responsabilitatea într-un mod
care să-i încurajeze."

În al doilea rând, Pavel spune (acest cuvânt este unul pozitiv; primul a fost negativ: "nu-i întărâtaţi"; al doilea
însă este pozitiv): "Creşteţi-i în mustrarea şi în învăţătura Domnului!" Taţii trebuie într-adevăr să-şi înveţe şi să-şi educe
copiii. Dar cum vor putea face lucrul acesta dacă ei înşişi nu cresc în Domnul? Cum vor putea face mamele lucrul acesta
dacă nu cresc în Domnul? Dacă părinţii nu studiază Scriptura, nu se roagă, nu se maturizează, cu greu îşi vor putea
exercita rolul de părinţi. Nici nu vă puteţi da seama cât de mare este influenţa unui părinte plin de bunătate şi care este
ceea ce am numi astăzi un model întruchipând tocmai acele lucruri pe care un părinte încearcă să-şi înveţe copiii.

Spuneam ceva mai devreme că aş dori să vorbesc puţin despre responsabilitatea părinţilor în cazul în care
copilul nu este ascultător faţă de părinţii săi. Uneori credem că într-o situaţie ca aceasta întreaga vină îi aparţine
părintelui. Şi desigur, se poate să fie adevărat. Probabil în cele mai multe cazuri este vina părintelui însă nu întotdeauna
este vina lui în mod necesar. Să vă dau un exemplu. Primul exemplu de creştere a unui copil pe care ni-l oferă Biblia este
acela al lui Adam şi al Evei, care au avut un fiu pe nume Cain, fiu care s-a dovedit în cele din urmă a fi un ucigaş. Noi
ştim că Adam şi Eva, în urma neascultării lor, erau fiinţe căzute aşa cum suntem şi noi. Lăsând la o parte acest fapt, ei
erau fără nici o îndoială nişte părinţi model. Erau foarte inteligenţi. Inteligenţa noastră s-a mai redus faţă de cum era
cea a primilor oameni în acele măreţe zile, în zorii creaţiei. Ei Îl şi cunoşteau pe Dumnezeu în mod intim. A fost o vreme
când umblau şi vorbeau cu Dumnezeu prin grădină. Mai mult, în Geneza ei sunt incluşi în linia patriarhilor evlavioşi care
au trăit până la potop. O linie genealogică ce include nume ca Enoh, Metusala şi Noe. Adam şi Eva erau nişte părinţi
evlavioşi. Şi totuşi, în ciuda acestui fapt, primul lor fiu, Cain, s-a dovedit a fi un ucigaş. Ne întrebăm de ce, iar Biblia ne
explică. Din pricina răutăţii şi a invidiei pe care o avea în propria-i inimă. Nu a fost vina lui Adam şi a Evei. Copiii au
propria lor înclinaţie spre păcat.

Acesta a fost primul exemplu. Prin următorul exemplu mă adresez copiilor care nu au avut părinţi creştini
evlavioşi, suferind prin aceasta de un oarecare handicap. Este adevărat că dacă îţi lipseşte avantajul de a avea nişte
părinţi creştini evlavioşi eşti oarecum dezavantajat. Însă acest dezavantaj nu trebuie să te oprească de la a trăi o viaţă
plină de evlavie. Iar aici am să vi-l dau ca exemplu pe Iosif. Un om care a fost aşezat în linia patriarhilor însă un om care
nu s-a bucurat de un cămin excepţional. Tatăl său Iacov, în cea mai mare parte din viaţa sa, nu a fost un om de o profundă
spiritualitate. Iar dacă te uiţi la mediul în care a crescut, mediu care părea a fi dominat de fraţii săi, vei găsi imoralitate,
cruzime, invidie şi tot felul de lucruri care trebuie să fi făcut din cămin un loc foarte îngrozitor. În ciuda acestui fapt,
Iosif a fost hotărât să umble pe calea lui Dumnezeu. Fraţii lui l-au vândut ca sclav, fiind dus în Egipt. N-a avut nici un
sprijin din partea celorlalţi. N-a avut Biblia, n-a avut o biserică, n-a avut lângă el nici un creştin sau un prieten de aceeaşi
credinţă, pe nimeni care să-L fi cunoscut pe Dumnezeul strămoşilor lui. Cu toate acestea, Iosif s-a hotărât să trăiască
pentru Dumnezeu şi a făcut lucrul acesta întreaga sa viaţă. Iar Dumnezeu l-a susţinut. Dumnezeu va face acelaşi lucru şi
cu tine, indiferent de mediul familial în care te-ai născut.

Uneori se întâmplă că părinţi evlavioşi cresc copii care se îndepărtează de Dumnezeu. Iar uneori se întâmplă
că părinţi lipsiţi de evlavie au un copil care este, totuşi, un model. În acelaşi timp, trebuie să spunem că acestea sunt
excepţiile. Modelul biblic, aşa cum ni-l prezintă Biblia, pledează pentru o credinţă transmisă din generaţie în generaţie
în cadrul unui cămin creştin plin de evlavie. Despre aceasta vorbeşte Pavel. La aceasta ne cheamă. Să fim taţi evlavioşi.
Să fim mame evlavioase. Să fim copii evlavioşi. Este greu, copil fiind, să-ţi asculţi părinţii. Este greu, părinte fiind, să ştii
cum să educi şi să creşti un copil. Însă Dumnezeu este de partea familiilor noastre. Iar dacă Îl căutăm, pe El şi puterea
Sa, El poate să ne ajute şi în acest domeniu, aşa cum ne ajută în altele. Lumea nu este de partea familiilor noastre. Lumea
doreşte autonomie şi de aceea este gata să distrugă orice structură de autoritate ce stă în calea ei. Însă Dumnezeu lucrează
în căminele noastre. El descrie Biserica fiind un cămin, o familie. Iar prin harul Său noi putem cu adevărat să întemeiem
genul de cămine în care Isus Hristos să fie cinstit iar copiii să crească în învăţătura şi în mustrarea Domnului.

Page 125 of 150

 35. VALOAREA MUNCII
EFESENI 6:5-9

Cu câţiva ani în urmă, Chirurgul General al Statelor Unite, Dr. C. Everett Koop, a făcut un apel către medicii
creştini din Anglia. El le-a vorbit colegilor săi medici creştini la Bournemouth iar tema apelului pe care l-a făcut a fost
sub forma unei întrebări. Tema era următoarea: "Medicina creştină: un compromis cu mediocritatea?" Întrebarea pe
care a pus-o, detaliind-o în apel, a fost dacă medicii creştini sunt mai nepricepuţi din pricina relaţiei lor cu Isus Hristos
sau dacă nu cumva angajamentul lor faţă de Hristos trebuie să fie, de fapt, un angajament către cel mai înalt standard
posibil pe care-l pot atinge ca medici. Ideea apelului său era să-i încurajeze pe medici să atingă cel mai înalt standard în
munca lor. Această preocupare exprimată de Chirurgul General în urmă cu mulţi ani este aceeaşi cu preocuparea pe care
o avea apostolul Pavel în minte atunci când a scris, în capitolul şase din Efeseni, despre îndatoririle robilor (sclavilor) şi
cele ale stăpânilor.

Este important să avem o perspectivă corectă asupra a ceea ce vorbeşte Pavel. De obicei nu înţelegem despre
ce vorbeşte el aici, în afară de cazul în care ne dăm seama că el vorbeşte despre muncă şi despre obligaţia creştinului de
a fi harnic, şi în afară de cazul în care nu punem paragrafului întrebări greşite. Dacă întrebăm, de exemplu, dacă este
legitimă sau ilegitimă sclavia, atunci ne îndepărtăm de subiect. Sclavia a fost un lucru îngrozitor ce a caracterizat
antichitatea, precum şi alte perioade ale istoriei. Cei care studiază acest fenomen estimează că în timpul în care apostolul
Pavel scrie aceste cuvinte, în Imperiul Roman existau aproximativ 60 de milioane de sclavi, adică aproape jumătate
dintre locuitorii imperiului erau sclavii celeilalte jumătăţi. Uneori, poziţia sclavului putea fi una foarte bună. Putea avea
un stăpân bun. Însă cel mai adesea condiţia sclavului era îngrozitoare. Stăpânul avea putere absolută asupra sclavului.
Barclay, scriind despre aceste lucruri, spunea că cel mai îngrozitor lucru pentru un sclav era acela că era la voia absolută
a stăpânului său. Dacă-l supăra pe stăpân, acesta putea să-l arunce în închisoare, să-l bată, să-l mutileze şi chiar să-l
ucidă, ceea ce s-a întâmplat uneori. În timp însă, sub impactul treptat al Creştinismului în lumea romană, lucrurile s-au
schimbat mult. În cele din urmă, cred eu, prin impactul creştinismului sclavia a fost abolită.

Dar, aşa cum spuneam, nu aceasta este principala preocupare pe care o avea Pavel în minte atunci când a scris
aceste cuvinte. Şi mai este ceva. Spun lucrul acesta deoarece în a doua jumătate a capitolului 5 din Efeseni şi în prima
jumătate a capitolului 6 avem trei exemple de supunere care ne duc înapoi la afirmaţia centrală, cea din Efeseni
5:21: "Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos." Dezvoltând această idee, apostolul Pavel vorbeşte despre supunerea
soţiilor faţă de soţii lor, despre supunerea copiilor faţă de părinţii lor şi, în cele din urmă, despre supunerea robilor faţă
de stăpânii lor. Simplul fapt că exemplele apar în ordinea aceasta ne face să ne întrebăm dacă nu cumva Pavel vrea să
spună că sclavia este o instituţie la fel de permanentă şi de validă cum este căsnicia, de exemplu, cu relaţiile pe care le
implică sau familia, cu relaţiile pe care le implică. Însă dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, cea contemporană,
este clar că sclavia trebuie abolită. Înseamnă oare, ca o consecinţă a acestui fapt, că şi relaţiile implicate în celelalte
exemple de supunere ar trebui abolite? Ar trebui să renunţăm la instituţia familiei? Ar trebui să renunţăm la instituţia
căsătoriei? Sau daţi-mi voie să o pun într-un limbaj mai convingător. Abordând problema din acest punct de vedere, ce
le putem răspunde criticilor care-l condamnă pe Pavel pentru că în acest pasaj, deşi a avut prilejul să condamne sclavia,
el nu face lucrul acesta?

Daţi-mi voie să sugerez câteva lucruri înainte de a privi la instrucţiunile specifice legate de muncă şi de relaţiile
din cadrul muncii. Înainte de toate este adevărat că Pavel nu condamnă sclavia în aceste versete. Însă este foarte
important să observăm că el nici nu o trece cu vederea. Spun că este important să observăm acest lucru şi este important
să observăm că acest lucru este unul semnificativ deoarece Pavel aşează aceste versete separat faţă de exemplele pe care
le-a dat înainte. Atunci când Pavel vorbeşte despre căsătorie, aşa cum o face la sfârşitul capitolului 5 din Efeseni, el
vorbeşte despre aceste relaţii cu referire la relaţia dintre Isus Hristos şi Biserica Sa, relaţie care exista în mintea lui
Dumnezeu chiar înainte de crearea lumii. Altfel spus, aceste relaţii sunt fundamentate pe nişte adevăruri eterne.
Căsătoria este o ilustrare şi o manifestare a acestei măreţe, apriorice şi eterne relaţii. Sau, atunci când el vorbeşte despre
copii şi despre atitudinea lor faţă de părinţi, el fundamentează aceasta mai întâi, aşa cum am văzut, pe o lege naturală.
El spune: "Este drept." Apoi, în al doilea rând, o fundamentează pe religia revelată deoarece, spune el, "Aceasta este cea
dintâi poruncă urmată de o promisiune." Nu acelaşi lucru îl face atunci când se referă la sclavi şi stăpâni. El nu condamnă,
dar nici nu aprobă aceste relaţii. Nimic din acest pasaj nu poate fi văzut ca o validare a sclaviei.

În al doilea rând, când Pavel scrie aici despre robi şi stăpâni, este perfect evident că modul lui de abordare
transformă total instituţia sclaviei, chiar dacă el nu vorbeşte explicit şi nu cere abolirea ei. De observat aici contrastul
dintre ceea ce spune Pavel şi concepţiile ce existau în antichitate. Aristotel, probabil cea mai ascuţită minte a lumii
Page 126 of 150
greceşti, spunea că între un stăpân şi un sclav nu trebuie să existe prietenie deoarece, spunea el, stăpânul şi sclavul nu
au nimic în comun. Un sclav este o unealtă vie, la fel cum o unealtă este un sclav fără viaţă. Cuvintele pe care Pavel le
adresează robilor sunt total diferite. Pavel vorbeşte despre ei, în versetul 5, ca despre robii lui Hristos, a căror dorinţă
trebuie să fie aceea de a câştiga bunăvoinţa lui Hristos, în primul rând, ca slujitori ai Lui, şi de a face, în primul rând,
voia lui Dumnezeu. Apoi, când începe să le vorbească stăpânilor, în acelaşi limbaj, el le spune: "Stăpânilor, trataţi-vă
robii în acelaşi fel." Acesta este un mod de a spune că robul, nu mai puţin decât stăpânul, este făcut după chipul lui
Dumnezeu. Iar pentru că este făcut după chipul lui Dumnezeu el are marea onoare, marea demnitate şi oportunitate de
a sluji, nu numai în viaţa aceasta, ci de a sluji în viaţa aceasta într-un fel prin care poate culege roade pentru întreaga
eternitate. Nu poţi să începi să meditezi la aceste rânduri fără să realizezi că aici ai de-a face cu o profundă transformare
de mentalitate.

Apoi, în al treilea rând, transformarea instituţiei sclaviei, pe care Pavel o introduce prin aceşti termeni este
chiar ceea ce a dus în cele din urmă la distrugerea ei. Creştinismul a adus o nouă teologie - o nouă perspectivă asupra a
cine este Dumnezeu iar pentru că avea o nouă perspectivă a cine este Dumnezeu, avea, de asemenea, o nouă perspectivă
asupra omului, care era creat după chipul lui Dumnezeu. Teologia influenţa filozofia. Filozofia influenţa etica. Etica
influenţa modul în care erau trataţi oamenii. Iar drept rezultat, şi în felul acesta, instituţia sclaviei a fost mai întâi
transformată şi abia apoi abolită.

Dacă pot spune aşa, aceste principii continuă să influenţeze domeniul muncii din ziua de astăzi. Pun accentul
pe această problemă a continuităţii influenţei asupra domeniului muncii deoarece acesta este, în opinia mea, răspunsul
final adus criticii care spune: "Creştinismul avea o istorie de sute de ani; de ce nu s-a ridicat mai devreme împotriva
sclaviei şi a altor rele sociale?". Replica mea la acest gen de critică este: "De ce astăzi nu trăiţi după aceste principii?"
Este adevărat că astăzi nu mai avem sclavie şi este adevărat că astăzi nu poţi, cel puţin în majoritatea regiunilor lumii,
să ucizi un angajat doar pentru că el nu face ceea ce tu doreşti să facă. Însă muncitorii sunt încă brutalizaţi într-un fel
sau altul; sunt încă ameninţaţi; sunt încă insultaţi; sunt încă înjosiţi. De ce nu schimbaţi acest lucru astăzi? Ideea unui
asemenea pasaj nu este de ce oamenii dintr-o anume epocă nu au făcut ceea ce noi credem că ar fi trebuit să facă, ci de
ce noi nu facem astăzi ceea ce Dumnezeu doreşte să facem? De aceea, atunci când vorbim despre aceste lucruri noi putem
vorbi despre ele ca despre un ghid în relaţia dintre patroni şi angajaţi. Nu să trecem cu vederea problema sclaviei, ci să
aplicăm aceste principii situaţiei noastre prezente, aşa cum trebuie să facem dacă suntem urmaşi ai lui Isus Hristos.

Prin urmare, folosesc această abordare a problemei şi pun următoarea întrebare: "Ce le datorează angajaţii,
înaintea de toate, patronilor?" Pasajul sugerează o serie de lucruri. Înainte de toate, ascultare. Nouă nu ne place acest
cuvânt, "ascultare". Acesta este cuvântul pe care Pavel îl foloseşte în versetul întâi, cu privire la copii. Primul lucru pe
care copiii îl datorează părinţilor este ascultarea. Acum el ajunge la robi, spunând că aceştia sunt datori cu ascultare. Cu
bună ştiinţă, sunt sigur, spune acest lucru, deoarece ideea lui este aceea că, în termenii muncii care trebuie prestată, şi
nu în funcţie de vârstă, de pricepere sau în funcţie de orice altceva, ci în termenii muncii ce trebuie prestată, angajaţii se
află în aceeaşi relaţie faţă de patroni în care se află copiii faţă de părinţi. Adică patronul este acela care hotărăşte ce
trebuie făcut şi, în cele mai multe cazuri, cum trebuie făcut. Iar datoria angajaţilor este aceea de a duce la îndeplinire
sarcinile. Aceasta nu înseamnă că datoria angajaţilor de a-i asculta pe patroni este absolută, mai ales în ceea ce-i priveşte
pe creştini. Acest lucru este valabil în ceea ce priveşte şi celelalte relaţii. Copiii nu sunt datori să asculte în mod absolut
de părinţi. Soţiile nu sunt datoare să se supună în mod absolut conducerii soţilor. Dacă soţii, părinţii sau stăpânii conduc
într-un mod care este contrar învăţăturii clare a Cuvântului lui Dumnezeu, mai precis dacă poruncesc ceva ce este ilegal
sau imoral, soţia, copilul, sclavul, slujitorul, angajatul au obligaţia să nu se supună. Însă nu trebuie să generalizăm
lucrurile. Pe de altă parte, nu înseamnă că un angajat, în special în contextul de azi al prestării muncii, nu poate să
exprime anumite sugestii asupra modului în care ar trebui făcut un anumit lucru - mai ales dacă patronul sau şeful este
dispus să asculte, ci înseamnă că, în cele din urmă, patronul este cel care hotărăşte cum se va face un anumit lucru.

În al doilea rând, acest pasaj vorbeşte despre reverenţă. Iar termenul specific este reverenţă sau teamă. Trebuie
să înţelegem că adevăratul respect nu înseamnă a respecta ceea ce merită respectat. Nu se referă la teamă în sensul
laşităţii, a te pleca plin de teamă înaintea unei persoane care are o autoritate absolută, deşi acesta era cazul în lumea
romană în relaţiile dintre stăpâni şi sclavi. Ajungem să înţelegem în mod corect ceea ce înseamnă reverenţa şi teama
realizând că aceşti termeni sunt folosiţi cu referire la relaţia dintre un creştin şi Dumnezeu. Noi trebuie să ne plecăm
înaintea lui Dumnezeu în reverenţă şi teamă. Adică o reverenţă şi o teamă cuvenită. Ideea este că, într-un anume sens,
aceeaşi atitudine trebuie avută faţă de cel care este pus peste noi la locul de muncă. Ştiu că acest lucru este cel mai adesea
dificil, în special atunci când şefii sunt arbitrari sau foarte, foarte neînţelepţi. Un slujitor, un angajat găseşte un ajutor la
acest punct înţelegând că, în ultimă instanţă, serviciul pe care îl face îi este făcut nu şefului sau companiei, ci Domnului.
Acest adevăr este cheia spre înţelegerea pasajului, deoarece atunci când îl citeşti vei descoperi că în repetate rânduri,
aici, sclavii sunt îndrumaţi înspre Dumnezeu ca adevăratul lor stăpân.

"Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos. Slujiţi-
le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din
Page 127 of 150
inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului şi nu ca oamenilor."Această perspectivă cu siguranţă poate
da sens chiar şi celor mai dificile situaţii. Al treilea lucru este curăţia de inimă."Şi cu curăţie de inimă, spune Pavel, ca şi
cum aţi asculta de Hristos."

Cuvântul înseamnă generos, darnic, precum şi curat. Astfel, ceea ce ni se spune este că serviciul pe care
angajatul îl prestează trebuie să fie din toată inima şi aceasta deoarece el se avântă în slujba respectivă şi doreşte s-o
realizeze într-un mod care-l onorează pe Hristos. Ne este greu să găsim cuvântul prin care putem rezuma următoarea
idee pe care Pavel o lansează în versetul 6, unde spune: "Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea
să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu." Cred însă că aş numi acest lucru
"loialitate". Ceea ce are el în minte aici este un lucru pe care fiecare dintre noi îl observăm. Sclavul lucra din greu atunci
când supraveghetorul era de faţă însă imediat ce acesta îşi întorcea spatele sclavul devenea leneş. Să ne gândim la o
secretară, care atunci când directorul este pe palier, bate la maşina de scris cu multă râvnă, petrecându-şi însă restul
timpului, atunci când directorul n-o poate auzi sau vedea, discutând. Sau la tânărul director care lucrează din greu atâta
timp cât şeful lui este prin preajmă. El este tot timpul în oraş să ia prânzul atunci când şeful se află plecat în vreo
călătorie.

Despre asta vorbeşte Pavel. El spune că nu trebuie să existe situaţii de genul acesta. Trebuie să existe o dedicare
din toată inima faţă de slujbă, de aceea am folosit cuvântul "loialitate". Este vorba despre loialitate faţă de şef. Este o
loialitate faţă de companie. Este o loialitate faţă de munca pe care trebuie s-o prestezi.

Ultima expresie este "din toată inima", în versetul 7. Noua Versiune Internaţională (o versiune în limba engleză
a Bibliei - NIV, n.tr.) traduce "din toată inima". (Cornilescu traduce: "cu bucurie", n.tr.). Versiunea Autorizată (o versiune
în limba engleză a Bibliei - AV, n.tr.) foloseşte cuvântul "bunăvoinţă". Bunăvoinţa - rezumă toţi termenii despre care am
vorbit înainte. În felul acesta trebuie să slujească un angajat. Mai este un punct care merită observat aici înainte de a
ajunge la versetul 9, care vorbeşte despre responsabilitatea angajatorului. Este vorba despre recompense, în versetul 8.

"Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu ca oamenilor, căci ştiţi că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplată
de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut."

Pavel vorbeşte, desigur, despre recompense din partea lui Dumnezeu, deoarece în lumea antică era cu totul
neobişnuit ca un sclav să primească vreo recompensă din partea celor de pe pământ. Pavel trebuie să fi vorbit despre
recompense cereşti. Însă este interesant că el introduce această idee ca o motivaţie şi nu pare deloc stânjenit că vorbeşte
despre recompense meritate pentru munca depusă. Cred că dacă aplicăm acest lucru în domeniul muncii, el sugerează
(eu vreau să sugerez acest lucru subtil) faptul că un sistem economic care oferă unui angajat o plată corespunzătoare
muncii depuse este unul mai sănătos decât cel care nu face acest lucru. Dacă aş putea să pun această idee în termenii
capitalismului sau ai comunismului aş spune, de fapt cred că aşa este corect să spunem, că mai aproape de ceea ce ar
face Domnul este capitalismul decât comunismul. Acest lucru nu este totuna cu a spune - şi vreau să spun aceasta foarte
clar - nu este totuna cu a spune că Biblia aprobă capitalismul sau comunismul sau că ea nu aprobă nici unul dintre aceste
sisteme. Noi nu suntem aici pentru a justifica un anume sistem economic, să-l botezăm în Numele lui Isus Hristos.
Împărăţia noastră este împărăţia Domnului nostru şi a Hristosului Său. Toate sistemele lumii trebuie să se supună acestei
domnii. Ceea ce vrem să spunem este că atunci când ne apropiem de aceste lucruri într-un mod pragmatic ne dăm seama
că este mai corect şi mai aproape de modul de lucru al lui Dumnezeu să le permitem celor care muncesc să se bucure de
răsplată. De aici rezultă, cred eu, că acele sisteme care se dezvoltă astăzi, în care angajaţii au posibilitatea de a fi acţionari,
sunt nişte sisteme eficiente, care ar trebui - şi cred că fac lucrul acesta - să încurajeze calitatea muncii şi să sporească
importanţa individului care prestează munca în cadrul companiei.

Acum, ajungem la final. Iar finalul se ocupă de stăpâni."Şi voi, stăpânilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de
ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului."

Cuvintele lui Pavel către stăpâni sunt mai puţine decât cele către robi. Şi fără îndoială aşa este deoarece, aşa
cum am spus de mai multe ori înainte, ceea ce face el aici este să ne ofere exemple de supunere: soţiile soţilor, copiii
părinţilor şi sclavii stăpânilor lor. Prin urmare, el se ocupă mai mult de sclavi. Aceasta nu înseamnă că stăpânii, sau în
termenii noştri, patronii, au o responsabilitate mai mică, deoarece Pavel spune: "Stăpânilor, purtaţi-vă cu sclavii în
acelaşi fel." Cu alte cuvinte, "tot ceea ce am spus cu privire la sclavi vi se aplică şi vouă." Acest lucru nu înseamnă - sunt
sigur de asta - că stăpânii trebuie să se supună sclavilor lor aşa cum sclavii trebuie să se supună stăpânilor lor. Aceasta
ar transforma supunerea într-un haos. Înseamnă, în schimb, că acea relaţie fundamentală pe care se bazează întregul
pasaj, anume ideea că fiinţele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, merită respect, trebuie să
inspire atât atitudinea stăpânilor, cât şi pe cea a sclavilor. Aceeaşi idee ar trebui să caracterizeze atât managementul, cât
şi munca propriu-zisă. Aceasta este o problemă ce ţine de demnitatea umană, care este fundamentală.

Să vă dau o ilustraţie pe care am împrumutat-o de la R.C. Sproul. În urmă cu câţiva ani acesta scria o carte
despre Wayne Alderson, carte care în cele din urmă a apărut sub titlul "Stronger than Steel" [Mai puternic decât oţelul,
Page 128 of 150
n.tr.]. Pentru a-şi scrie cartea, el i-a intervievat pe unii dintre cei care au lucrat, într-o oţelărie de undeva din vestul
Pensilvaniei, cu acest pionier în domeniul managementului relaţiilor din procesul muncii. Discutând cu muncitorii,
aceştia au folosit o expresie pe care el n-o mai auzise înainte. Expresia era "a-şi arunca ochii". Apărea în propoziţii de
genul: "A venit un supraveghetor şi şi-a aruncat ochii. Sproul nu înţelegea la ce se referea expresia, bătându-şi capul s-
o înţeleagă. Într-o bună zi, aflându-se într-un spital unde trebuia să aştepte o vreme, şi-a petrecut timpul observând tipul
de comunicare non-verbală care are loc de obicei în spitale, indicând statutul pe care îl au diferiţi oameni care lucrează
acolo. A observat, de exemplu, că atunci când au apărut doctorii pe palier, toate asistentele au intrat în alertă, devenind
foarte grijulii. El a zis că era perfect evident faptul că în această piramidă socială doctorii se aflau în vârf. Apoi, în timp
ce se gândea la aceste lucruri, a observat un om traversând culoarul împingând un cărucior plin cu haine murdare. Acest
om se afla, în mod evident, pe cea mai joasă treaptă a scării sociale a spitalului. Făcea parte din personalul însărcinat cu
curăţenia. Pe când se apropia de sală, una dintre asistente, care tocmai îi răspunsese doctorului cu o faţă radiantă, a
traversat sala în direcţia din care venea îngrijitorul. Sproul îl privea pe îngrijitor venind. A observat că apropiindu-se de
asistentă acesta a schiţat un gest prin care arăta că o cunoaşte. Faţa lui s-a luminat în anticiparea unui salut însă aproape
în acelaşi moment asistenta şi-a aplecat capul, trecând de el în pas vioi şi cu privirea fixată în podea. Omul s-a schimbat
la faţă iar Sproul a observat că îşi încetinise pasul în timp ce ieşea din coridor. Atunci a realizat că asta însemna "a-şi
arunca ochii". Supraveghetorul a venit şi "şi-a aruncat ochii". Adică, nu s-a uitat la mine, nu şi-a dat seama că sunt acolo.
Ca şi cum eu n-aş conta. Concluzia pe care a tras-o Sproul de aici a fost aceea că ceea ce ne dorim cel mai mult, fără a
ţine seama de statutul nostru în viaţă, este să fim recunoscuţi ca fiinţe umane care au valoare, indiferent de ceea ce ne-
a chemat Dumnezeu pe fiecare dintre noi să facem.

În concluzie, ceea ce este important nu este doar (contează şi aceasta, dar nu în mod absolut) că unii sunt
sclavi iar alţii stăpâni, că unii sunt liberi iar alţii nu, că unii sunt angajaţi iar alţii patroni - ceea ce este important este să
ni se recunoască valoarea. Iar această valoare reiese din faptul de a fi recunoscuţi drept creaturi făcute după chipul lui
Dumnezeu. Creştinismul spune: da, ai valoare. Eşti creat după chipul lui Dumnezeu iar ceea ce faci contează. Aceasta
este teologia care conduce la acea filozofie care influenţează etica ce, la rândul ei, transformă modul în care îi tratăm pe
ceilalţi oameni. Acest lucru revoluţionează, într-adevăr, în mod durabil lumea.

36. PĂCATUL, SATAN ȘI RĂZBOIUL SPIRITUAL

EFESENI 6:10-12

În urmă cu câţiva ani, citind ceva, am ajuns la următoarea afirmaţie: "Un bărbat nu-şi uită niciodată prima
iubită." Nu ştiu dacă acest lucru este sau nu adevărat. Presupun că este adevărat. Bănuiesc însă că nici un predicator nu-
şi va uita vreodată prima sa predică. Eu îmi aduc aminte de prima mea predică. Aveam 13 ani pe atunci şi am ales drept
text pasajul la care am ajuns acum în explicarea noastră verset cu verset a Epistolei către Efeseni - acest pasaj care
vorbeşte despre războiul pe care îl are de purtat creştinul. Îmi aduc aminte că am folosit şi mijloace vizuale la predica
mea. Jucam fotbal (american, n.tr.) în acea vreme, astfel că mi-am adus cu mine la amvon echipamentul. În felul acesta,
când am vorbit despre platoşa neprihănirii, am arătat apărătorile mele pentru umăr, când am vorbit despre coiful
mântuirii am arătat casca şi aşa mai departe. Îmi aduc foarte bine aminte de acea predică. Aproape că pot şi acum să o
vizualizez în minte deoarece notiţele predicii mele erau scrise pe spatele pieselor de echipament pe care le prezentam.
În tot timpul scurs de atunci, aproape 35 de ani, am mai predicat o singură dată din acest pasaj, în cadrul unor serii
speciale de mesaje pe care le predicam seara. Cred că acest fapt este unul nefericit, deoarece aproape că sugerează, în
mod greşit, că subiectul războiului creştin, de care se ocupă aceste versete, este neimportant. De fapt, lucrurile stau exact
invers.

Acest pasaj este punctul culminant al epistolei lui Pavel. Acesta începe, vă aduceţi aminte, vorbind în capitolul
întâi despre planul de mântuire al lui Dumnezeu, plan care-şi are originea în trecutul veşnic. A arătat cum Dumnezeu,
ducându-şi la îndeplinire scopurile, şi-a desfăşurat planul în venirea lui Isus Hristos şi în alegerea unui nou popor care
să fie al Lui. Şi nu s-a oprit aici, ci a mers mai departe, aşa cum am văzut, vorbind despre ce înseamnă aceste lucruri în
termenii unor relaţii inter-umane strânse. Iar acum, în încheiere, vorbeşte despre războiul care va caracteriza viaţa
noastră creştină până la sfârşit. Cu siguranţă apostolul Pavel a considerat acest lucru foarte important deoarece, dacă aş
putea rezuma foarte scurt, el spune că războiul creştinului este o realitate iar noi vom putea ieşi victorioşi din acest
conflict spiritual numai în măsura în care vom uza de armura pe care Dumnezeu ne-a pus-o la dispoziţie şi numai dacă
vom purta această bătălie prin puterea Lui.

Page 129 of 150

 Există printre noi un soi de creştinism care nu consideră important acest lucru şi aceasta din mai multe motive.
Există un soi de creştinism care priveşte la creştin, nu atât de mult ca fiind implicat într-un conflict, ci ca unul care a
ieşit din mijlocul luptei. Este un gen de filozofie care priveşte credinţa creştină ca fiind soluţia tuturor problemelor
noastre. Dacă ai vreo problemă, vino la Isus. Isus va rezolva problemele tale. Eşti descurajat? Isus te va face fericit. Eşti
deprimat? Isus te va ridica. Bineînţeles, există o parte de adevăr în toate aceste răspunsuri. Însă, uneori, acest adevăr
este prezentat într-un mod atât de simplist încât unii ar putea crede că a deveni creştin înseamnă pur şi simplu să
porneşti pe o cale uşoară şi plăcută. Sau să porneşti într-o călătorie pe nişte mări liniştite şi plăcute. Pavel spune însă că
viaţa creştină este, de fapt, un război.

Mai este un gen de teologie a vieţii creştine ce are anumite implicaţii, chiar dacă nu cele intenţionate. Mă
gândesc aici la studiul Epistolei către Efeseni al învăţătorului şi predicatorului chinez Watchman Nee. Watchman Nee a
scris un scurt studiu al Epistolei către Efeseni, intitulat "Sit, Walk, Stand" [Stai, Mergi, Ridică-te, n.tr.]. Acest studiu este
atât prezentarea succintă a Epistolei către Efeseni, aşa cum îl prezintă Nee, cât şi o teologie a vieţii creştine. Nee susţine
că în primele capitole ale epistolei ni se prezintă ce a făcut Isus Hristos. Ducându-şi la îndeplinire lucrarea, El S-a aşezat
în locurile cereşti. Poziţia teologică a lui Nee este aceea că viaţa creştină începe prin a ne aşeza împreună cu Isus Hristos.
Adică a profita de ceea ce El a realizat deja pentru noi şi a ne odihni în El. A doua parte a epistolei s-ar ocupa de umblare,
anume de trăirea vieţii creştine. Şi acesta este un lucru care ni se cere să-l facem. Apoi Nee ajunge la sfârşit, la problema
războiului pe care îl au de purtat creştinii, susţinând cu tărie că nu este vorba despre un război ofensiv din partea noastră,
ci mai degrabă, aşa cum îl numeşte el, de unul defensiv. Cu alte cuvinte, spune el, victoria a fost deja repurtată de Isus
Hristos iar datoria noastră nu este aceea de a repurta o altă victorie, ci de a sta deasupra a ceea ce Isus Hristos a cucerit
deja. Apoi el susţine, pe bună dreptate, că în această secţiune cuvântul "a sta" apare în patru locuri distincte.

Există un alt mod de a înţelege această idee, cunoscut probabil mai bine prin sloganul: "Nu-ţi fă griji; lasă-L
pe Dumnezeu!". Acest slogan vrea să spună că, singuri, noi nu vom realiza nimic în viaţa creştină. Ceea ce trebuie să
învăţăm este să renunţăm la a face lucrurile prin propria noastră putere şi să stăm deoparte, lăsându-L pe Dumnezeu să
facă aceste lucruri. Există o mare doză de adevăr aici iar dacă ar fi corect înţeles ar putea fi un lucru pe care ar trebui să-
l învăţăm cu toţii. Din nefericire însă această afirmaţie sugerează în mod inevitabil, probabil doar datorită faptului că
suntem atât de leneşi în natura noastră, că în viaţa creştină nu este nimic de făcut. La urma urmelor, Isus a câştigat
bătăliile. Dumnezeu este acela care trebuie să dea victoria. Ei bine, atunci să-L lăsăm pe El să lupte. Noi ne vom aşeza,
ne vom împreuna braţele, vom privi la lucrarea Sa iar când El o va împlini, Îl vom lăuda pe Dumnezeu, Îi vom da toată
gloria fără a mai fi nevoie să luptăm.

Nu asta vrea Pavel să spună. Este adevărat că Pavel foloseşte de patru ori cuvântul "a sta". "Împotriviţi-vă"
este, de fapt, ideea lui. Atunci când descrie armura creştinului el nu descrie numai armele care sunt folosite în scopul
apărării (coiful, platoşa şi scutul), ci şi pe cele de atac, cum este sabia Duhului, anume Cuvântul lui Dumnezeu. Indiferent
dacă este un război ofensiv sau unul defensiv, el este, totuşi, un război. Ştiu că unii dintre voi au luptat, fără îndoială, pe
front. Dacă este aşa, sunt sigur că aţi putea confirma faptul că din punctul de vedere al soldatului cuprins de nelinişte nu
contează deloc dacă el este cel ce atacă teritoriul inamic sau dacă inamicul este cel care îi atacă teritoriul. Oricum trebuie
să te lupţi cu inamicul. Acesta este lucrul pe care, spune Pavel, trebuie să-l facem. Trebuie să ne luptăm dacă dorim să
câştigăm pentru Isus Hristos.

Cred că Pavel echilibrează perfect lucrurile chiar de la începutul pasajului. Am să vă atrag atenţia în special
asupra celor două porunci pe care le găsim în versetele 10 şi 11. Prima poruncă: "Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei
Lui." A doua poruncă: "Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor
diavolului." Pasajul pe care îl studiem şi combinarea celor două porunci ne spun că suntem complet neajutoraţi în luptă.
Dumnezeu este Acela care trebuie să câştige bătălia. Însă Dumnezeu o câştigă prin noi, în măsura în care ne îmbrăcăm
cu armura şi ne angajăm în lupta pe care el o pune înaintea poporului Său. Acesta este lucrul pe care îl spune Pavel. El
spune că trebuie să privim lumea aceasta ca pe un câmp de luptă, aşa cum putem să şi observăm. Ceea ce putem observa
este că anumiţi indivizi îşi exercită puterea asupra altora iar anumite forţe îşi exercită puterea asupra altora şi aşa mai
departe. El mai spune că trebuie să observăm şi să recunoaştem, creştini fiind, dincolo de aceste lucruri, că adevărata
luptă care se dă nu este cea vizibilă, de natură fizică, ci acea luptă spirituală care se află în spatele ei. O luptă pe care el
o descrie ca fiind, nu împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac şi împotriva duhurilor răutăţii care se află în locurile cereşti.

Aşa cum spuneam, lumea nu înţelege aceste lucruri. Lumea aceasta în care trăim este una seculară şi
materialistă. Secular înseamnă dependent de epocă. Prin urmare, o lume seculară este una care nu vede dincolo de epoca
în care trăieşte. Pentru lumea seculară nu există ideea de eternitate prin prisma căreia să fie judecate lucrurile. Lumea
materialistă este una care, filozofic vorbind, priveşte realitatea ca fiind singurul lucru pe care îl putem vedea, atinge şi
măsura. Această lume nu vede sau nu recunoaşte că există asemenea lucruri cum ar fi forţele spirituale. Şi, desigur,
acesta este motivul pentru care lumea nu ia în serios ideea existenţei diavolului. Este adevărat că lumea se gândeşte la
Dumnezeu într-un anume sens, cu o anume consideraţie - probabil datorită tradiţiilor religioase. Dumnezeu merită
Page 130 of 150
puţină consideraţie. Cel puţin în cuvinte. Cât îl priveşte pe diavol, fii serios! Vrei să-mi spui că tu mai crezi în diavol?
Acel omuleţ în indispensabili roşii, cu o coadă bifurcată şi cu coarne care încearcă tot timpul să le aducă necazuri
oamenilor? Haide, fii serios! Dumnezeu, poate, dar ideea de diavol este complet absurdă, deoarece lumea nu-l poate
vedea pe diavol. Cu toate acestea, aşa cum ne învaţă Biblia, există diavol şi acesta este un inamic puternic. Petru a spus
că este ca un leu răcnind care dă târcoale, căutând pe cine să înghită.

Astfel, primul lucru pe care trebuie să-l învăţăm atunci când ne apropiem de un pasaj ca acesta este că există
un asemenea inamic. Iar datoria noastră este să ne unim mâinile şi braţele într-o coaliţie împotriva lui. Găsesc interesant
faptul că atunci când Pavel vorbeşte despre acest război el foloseşte cuvântul "împotriva" de patru ori. Observaţi: "Noi
nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti." Cred că vă daţi seama că din punctul
de vedere al ortografiei actuale nu este scris corect. Dacă un editor modern ar corecta acest pasaj ar elimina cel puţin
trei dintre repetiţii - şi probabil multe dintre celelalte aşa numite redundanţe. Un editor modern ar spune: "Noi nu avem
de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor ...", apoi fără nici un alt împotriva... "împotriva
căpeteniilor, autorităţilor, stăpânitorilor întunericului acestui veac şi a duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti."
Este doar mai uşor de scris.

Totuşi, cred că Pavel a ştiut clar ce face atunci când a repetat acest cuvânt de atâtea ori. Iar ceea ce cred că
este şi mai important este că Duhul Sfânt care a inspirat epistola lui a avut un scop precis prin această repetare. Este un
mod de a sublinia faptul că - dacă pot spune aşa - în viaţa de creştin noi trebuie să facem faţă unei puternice opoziţii.
Noi nu suntem chemaţi la o viaţă care va fi uşoară, ci suntem chemaţi la un război iar acest război este împotriva acestor
forţe. Nu-i aşa că printr-o astfel de repetiţie ideea capătă importanţă? Împotriva căpeteniilor. Împotriva autorităţilor.
Împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac şi a duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.

Cum ar trebui să înţelegem aceste patru substantive: căpetenii, domnii, stăpânitori şi duhuri. Sunt unii care
se uită la aceste cuvinte, spunând că s-ar referi la diferite ranguri de forţe demonice. Argumentul ar fi acesta: pe treapta
cea mai de jos avem duhurile răutăţii. Aceştia ar fi nişte simpli demoni. Deasupra acestor duhuri ale răutăţii se află
stăpânitorii. Stăpânitorii sunt guvernaţi de domnii (engl. autorităţi) iar autorităţile sunt guvernate de căpetenii, deasupra
tuturor acestora aflându-se, probabil, diavolul. Sau poţi să o iei în sens invers: căpeteniile pe treapta de jos, apoi domniile
(engl. autorităţile), apoi stăpânitorii, apoi duhurile răutăţii din locurile cereşti.

Nu cred că la asta se referă Pavel aici. Este posibil să existe ranguri între puterile demonice însă nu cred că
despre asta vorbeşte Pavel aici. Pavel ia aceşti termeni în mod colectiv, să spunem aşa, pentru a spune că noi trebuie să
facem faţă forţelor spirituale. Iar dacă ar fi să analizez fiecare substantiv în termenii a ceea ce a vrut să spună cu adevărat
prin fiecare dintre ele aş sugera că Pavel se referă aici la modul în care diavolul operează, mai degrabă decât la anumiţi
demoni sau anumite structuri ierarhice demonice. Priviţi lucrurile în felul acesta!

Mai întâi, problema conducerii (cu referire la căpetenii, n.tr.). Ce implică conducerea? Conducerea implică un
teritoriu. Dacă vorbim despre conducerea pământească, vorbim despre regate pământeşti. Cel care conduce în Anglia
guvernează teritoriul englez. Cel care conduce în Franţa guvernează teritoriul francez. Cel care guvernează în Statele
Unite guvernează teritoriul american. Şi aşa mai departe. Cred că la asta se referă aici. Şi în mod inevitabil aşa şi este,
deoarece Pavel îi are în vedere pe demoni iar demonii nu sunt ca Dumnezeu, care este omniprezent (adică Dumnezeu
este prezent în orice loc în orice timp). Demonii sunt limitaţi, ei nu sunt omniprezenţi. Ei trebuie să fie într-un singur
loc într-un anume timp. Prin urmare, dacă demonii conduc într-adevăr destinele omenirii, acest lucru trebuie să fie pe
teritorii sau pe regiuni, lucru pe care Pavel îl are, probabil, în minte. Chiar ştim - deoarece există zone pe glob, zone
geografice ale lumii în care cei răi conduc cu mână de fier - că activitatea demonică este foarte evidentă. Şi sunt alte zone
pe glob unde, mai ales datorită impactului Evangheliei lui Isus Hristos, acea conducere a fost zdrobită iar evidenţa
intervenţiei demonice directe este mult mai slabă. Astfel, părerea mea este că aceasta este ideea pe care o implică
cuvântul "conducere."

Ce implică autoritatea? Autoritatea este diferită faţă de conducere. Conducerea implică teritoriu - control
efectiv. Autoritatea are de-a face cu influenţa morală sau cu puterea şi forţa exercitată de valorile morale. Să vă dau un
exemplu. Maica Tereza nu este o persoană care conduce vreun teritoriu. Nu este bogată. Nu are un imperiu. Cu toate
acestea ea este o forţă morală extrem de puternică. Ea are autoritate, deşi nu conduce. Atunci când aplicăm această idee
în războiul spiritual, ceea ce ne preocupă cu adevărat sunt valorile - valorile culturii noastre. Iar ceea ce trebuie să
recunoaştem, creştini fiind, este că atunci când vorbim despre războiul spiritual noi vorbim de fapt despre războiul
împotriva valorilor culturii seculare şi materialiste. Filozofia iubirii de sine. Filozofia plăcerii. Filozofia materialistă. Şi
multe alte lucruri. Aceste lucruri se află într-un contrast izbitor cu Creştinismul. Nu este realitate. Nu este adevăr. Iar
misiunea noastră, ca soldaţi creştini, este să ne împotrivim.

Page 131 of 150

 Stăpânitorii întunericului acestei lumi. Stăpânirea implică control. Control asupra celorlalţi. Când mă gândesc
la control, mă gândesc la genul de control care este exercitat în cultura noastră de către mass-media. Ziarele, revistele,
televiziunea şi alte asemenea lucruri exercită un control extrem de puternic. Bătălia se dă în această zonă. Însă, observaţi,
nu doar împotriva celor care controlează mass-media ci, aşa cum vorbeşte Pavel aici, împotriva acelor forţe spirituale
care se află în spatele chiar şi a celor ce exercită un asemenea puternic control în ţara noastră.

Când Pavel ajunge la ultima categorie - duhurile răutăţii din locurile cereşti - este evident, că el nu vorbeşte
doar de oameni răi, ca şi cum ar vorbi despre Adolf Hitler, de exemplu, care a fost un stăpânitor al întunericului acestei
lumi. El vorbeşte despre duhurile răutăţii care sunt în locurile cereşti. Mai mult, este perfect evident că el vorbeşte despre
duhurile răutăţii deoarece aceasta este expresia pe care o foloseşte. Nu că nu ar putea exista o forţă spirituală bună. De
fapt, chiar există. Aceasta este forţa exercitată de Dumnezeul Atotputernic. Iar ceea ce spune Pavel aici este că trebuie să
stăm în puterea acestui Dumnezeu, împotrivindu-ne puterii duhurilor răutăţii. El spune că influenţa acestor forţe
demonice în lume este una negativă şi trebuie recunoscută ca atare. Ea nu va apărea ca fiind o influenţă negativă. Diavolul
nu va umbla peste tot spunând: "Sunt un tip rău şi te voi duce cu mine în iad", cu toate că noi glumim pe seama acestor
lucruri. Diavolul spune: "Uite, aceasta este calea corectă. Aceasta este cărarea plăcerii. Aici vei primi iluminare. Nu urma
acel mod de gândire vechi, ignorant şi superstiţios pe care creştinii l-au urmat secole la rând. Umblă pe cărarea
iluminată." Însă iluminarea promisă de diavol este, de fapt, întuneric spiritual iar cei care îl urmează se afundă din ce în
ce mai mult în întuneric şi în moarte spirituală. Trebuie să luptăm împotriva acestei influenţe. Asta vrea să spună Pavel.
Trebuie să luptăm nu prin puterea noastră, ci prin puterea lui Dumnezeu.

Căutând să înţelegem acest lucru - şi îl vom studia mai în detaliu - vom analiza fiecare element. Însă aş vrea
să observaţi - şi sunt sigur că deja aţi observat - că de la început chiar, atunci când vorbim despre armura pe care trebuie
s-o folosească creştinii în această luptă, fiecare element ne îndreaptă privirile înspre Isus Hristos. Cunoaşteţi cum a
aşezat Martin Luther acest adevăr în versurile acelui imn extraordinar din perioada Reformei, în strofa a doua:

În puterea noastră încrezători,

pierdută ne-ar fi fost lupta,
de partea noastră de n-ar fi fost dreptul om,
omul ales de Însuşi Dumnezeu.
Nu-ntrebi cine-ar putea fi-Acesta?
Hristos Isus, El este Acesta;
Domnul Oştirilor pe nume,
din veac în veac acelaşi,
El trebuie să câştige lupta.

(Did we in our own strength confide,

our striving would be losing,
were not the right man on our side,
the man of God's own choosing.
Dost ask who that may be?
Christ Jesus, it is he;
Lord Sabbaoth, his name,
from age to age the same,
and he must win the battle.)

Uită-te la componentele armurii şi întreabă-te de unde le poţi obţine. Cingătoarea adevărului. Avem nevoie de
adevăr? Sigur că da. Unde-l putem găsi? Îl găsim în Isus Hristos, care a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni
nu vine la Tatăl decât prin Mine." Platoşa neprihănirii. Avem nevoie de neprihănire? Sigur că avem nevoie de
neprihănire. Unde o găsim? O găsim în Isus Hristos, care este făcut pentru noi neprihănire, înţelepciune şi răscumpărare.
Evanghelia păcii. Unde o găsim? O găsim în Isus Hristos, deoarece Evanghelia aceasta este Evanghelia Lui. Credinţa.
Unde o găsim? Avem nevoie de ea. O găsim în Isus Hristos. Este credinţa în El. Coiful mântuirii. Avem nevoie de un coif?
Sigur că avem. Unde-l putem găsi? În Isus Hristos, deoarece El este făcut pentru noi mântuire. Chiar şi rugăciunea, cu
care Pavel încheie, este ceva care este făcut posibil pentru noi de către Isus Hristos care ne-a deschis uşa de intrare în
prezenţa lui Dumnezeu. Atâta timp cât trăim, tu şi eu, suntem angajaţi într-un război spiritual. Vom fi victorioşi numai
în măsura în care folosim armura lui Dumnezeu şi purtăm lupta în puterea Lui.

Să ne rugăm.

Tată, te rugăm să binecuvântezi aceste studii, pe care le începem acum, pentru inimile şi minţile noastre. Te
rugăm să ne înveţi ce avem nevoie să ştim cu privire la războiul spiritual. Învaţă-ne să nu fim intimidaţi şi înfricoşaţi de
duşmanul nostru, ci să ne întoarcem înspre Isus Hristos, singurul în care poate fi găsită puterea de care avem nevoie

Page 132 of 150

pentru luptă. Ajută-ne să creştem prin aceste studii. Ajută-ne să creştem chiar în aceste lucruri pe care le-a menţionat
Pavel: în adevăr, în neprihănire, în credinţă şi în cunoaşterea Evangheliei. Şi mai presus de toate, învaţă-ne cum să folosim
sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a putea promova cauza Ta şi Împărăţia Ta, în parte, prin noi, în
măsura în care suntem găsiţi credincioşi. În numele lui Isus. Amin.

37. INAMICUL NOSTRU TERIBIL

EFESENI 6:12

Doctorul M. Scott Peck crede în existenţa diavolului. Nu neapărat într-o persoană sub denumirea de "diavol"
însă, cu siguranţă, într-o forţă personală concentrată a răului, care poate fi extrem de distructivă. Ceea ce l-a convins a
fost participarea sa la două exorcisme pe care le descrie în detaliu într-o recentă carte a sa, devenită best-seller, intitulată
"People of the Lie" [Oamenii minciunii, n.tr.]. Doctorul Peck este medic psihiatru. A absolvit Universitatea Harvard, în
1958, cu mari onoruri. După absolvire a plecat la Case Western Reserve University School of Medicine, şcoală pe care a
absolvit-o în 1963. Apoi a mers în armată. Şi-a îndeplinit serviciul militar în calitate de consultant în psihiatrie şi
neurologie al Chirurgului General al Statelor Unite (reprezentantul guvernamental responsabil cu problemele de
sănătate publică al Statelor Unite). După aceea şi până în ziua de astăzi a practicat psihiatria în oraşul său natal din
Connecticut. A scris două cărţi devenite best-seller. Prima este intitulată "The Road Less Traveled" [Cărarea mai puţin
umblată, n.tr.]. Cartea s-a vândut în peste un milion şi jumătate de exemplare. Acum a mai scris o carte intitulată "The
People of the Lie" [Oamenii minciunii, n.tr.], carte care are toate şansele să egaleze succesul celei dintâi. După cum ne
indică aceste detalii ale biografiei lui, credibilitatea Doctorului Peck nu este de neglijat. Şi cu toate acestea, aşa cum am
spus, el crede în existenţa diavolului.

Este interesant că atunci când a scris prima sa carte, el nu era foarte convins de existenţa diavolului însă în
timp ce o scria pe a doua a ajuns la această convingere. Un alt fapt interesant - şi, cred eu, legat de primul - este acela că
în timpul scurs între scrierea celor două cărţi Doctorul Peck nu numai că a ajuns să creadă într-o forţă personală
concentrată a răului, extrem de distructivă, ci a şi devenit creştin. Interesantă derulare a evenimentelor! Nu cu mulţi ani
în urmă, pentru un medic, şi în special pentru un psihiatru, a crede şi a afirma existenţa diavolului avea, în mod sigur,
drept rezultat dezastrul carierei. Nimeni nu ar lua în serios un psihiatru care crede în diavol. Şi, totuşi, se pare că lucrurile
se schimbă. Este adevărat că marea majoritate a psihiatrilor - şi trebuie să spun că, de asemenea, majoritatea clericilor
- nu cred în existenţa personală a diavolului. Cu toate acestea, lucrurile se schimbă iar Doctorul Peck reprezintă această
schimbare dintr-o perspectivă medicală. Putem să ne punem întrebarea de ce se schimbă această perspectivă. Dacă ne-
ar răspunde Doctorul Peck acesta ne-ar spune, sunt sigur de aceasta, că există o realitate de netăgăduit a răului - un rău
care trece dincolo de ceea ce psihiatria ar fi numit în trecut o simplă deformare a unor instincte de altfel bune, deformare
datorată faptului că ceva rău s-a petrecut în individ, rău care nu trebuie neapărat transformat, ci cu care trebuie să ne
luptăm.

Pentru oricine este familiarizat cu Biblia, realitatea de netăgăduit a răului nu este deloc surprinzătoare,
deoarece indiferent unde te vei uita în Biblie, fie că începi cu cartea Geneza, chiar la început, unde ni se relatează căderea
lui Adam şi a Evei, fie că te uiţi în Profeţi, fie că citeşti Evangheliile sau Epistolele sau că ajungi până la capăt, în cartea
Apocalipsa, vei găsi într-o varietate de locuri, în diferite cărţi, scrise de diferiţi autori, admisă existenţa şi activitatea
diavolului.

Acesta este lucru pe care Pavel îl afirmă în capitolul 6 din Efeseni. El vorbeşte despre lupta grea pe care o avem
de dus pentru a putea trăi ca nişte adevăraţi creştini în această lume. Însă el spune că lupta noastră nu este numai
împotriva oamenilor răi, deşi în mod sigur de multe ori avem de luptat la acest nivel, ci împotriva adevăratelor forţe ale
răului, răul spiritual, răul demonic, care se află dincolo de răul pe care-l vedem. Pavel spune că, dacă dorim să fim
eficienţi în lupta noastră, trebuie să începem prin a recunoaşte existenţa forţelor spirituale rele iar apoi să ne îmbrăcăm
cu puterea şi armura lui Dumnezeu pentru a le rezista şi a le înfrânge.

Vorbind în acest pasaj despre diavol, Pavel spune o seamă de lucruri importante despre el. Iar primul lucru pe
care îl spune este că acesta e un duşman mare şi puternic. Acest lucru este subliniat de cuvintele pe care le foloseşte
pentru a descrie puterile diavolului. El le numeşte căpetenii, domnii, stăpâniri şi duhuri ale răutăţii. Iar faptul că Pavel
ne încurajează să le rezistăm şi să ne împotrivim lor nu este ceva de neglijat, aşa cum reiese din cuvintele lui referitoare
la conflictul nostru spiritual.

Page 133 of 150

 Atunci când vorbim despre diavol şi despre forţele demonice care operează împreună cu el şi atunci când
vorbim despre cât de puternice sunt aceste forţe trebuie să fim atenţi să nu mergem prea departe, să nu exagerăm. Şi
aceasta deoarece, deşi diavolul este un duşman de temut şi puternic, el nu trebuie considerat, de noi sau de oricine
altcineva, ca fiind mai mult sau mai puţin un echivalent spiritual al lui Dumnezeu - Dumnezeu este bun, diavolul este
rău - amândoi fiind însă aproximativ la acelaşi nivel. Unii oameni cred acest lucru, chiar şi dintre creştini, deoarece se
ştie că diavolul este o fiinţă spirituală. Însă, în timp ce este adevărat că diavolul este un echivalent spiritual al îngerilor
puternici care au căzut, îngeri ca Gabriel sau Mihail, nu este adevărat că diavolul este echivalentul spiritual al lui
Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu. Orice altă făptură din acest univers este o creatură, o fiinţă creată de Dumnezeu
şi, astfel, ea operează la un cu totul alt nivel. Acest lucru merită detaliat.

Atunci când vorbim despre atributele lui Dumnezeu un lucru pe care trebuie să-l spunem despre El este că
Dumnezeu este omnipotent, ceea ce înseamnă că Dumnezeu poate să facă orice. Acest lucru nu este adevărat cu referire
la diavol şi cu atât mai puţin cu referire la noi. Acesta nu este universul diavolului. Nu este nici universul nostru, ci este
universul lui Dumnezeu. Universul funcţionează după regulile lui Dumnezeu. Regulile Lui determină mersul lucrurilor.
Iar ceea ce se întâmplă în acest univers se întâmplă fie prin directa influenţă a lui Dumnezeu, fie prin permisiunea Sa.
Prin urmare, atunci când vorbim despre diavol, spunând că este puternic, acest lucru nu este acelaşi cu a spune că el este
atotputernic, deoarece numai Dumnezeu este atotputernic iar diavolul poate face numai ceea ce îi permite Dumnezeu.
Vorbim, de asemenea, despre Dumnezeu ca fiind omniprezent. David spune acest lucru în Psalmul 139, în următoarele
cuvinte: "Unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa Morţilor,
iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi
şi dreapta Ta mă va apuca." Nu este chip să scapi de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este pretutindeni. Acest lucru nu
este adevărat în cazul diavolului. Diavolul este o fiinţă finită. Acest lucru înseamnă că diavolul nu poate fi simultan în
două locuri. Iar dacă el se află într-un loc anume, ispitind o persoană, el ispiteşte o singură persoană în acel ceas şi în
acel loc. El nu-i ispiteşte pe toţi în acelaşi timp. Este adevărat că el îşi poate extinde influenţa cu ajutorul demonilor care
au căzut împreună cu el şi chiar face acest lucru. Însă el nu se află pretutindeni. Acest lucru poate însemna că, în
experienţa noastră, diavolul însuşi, adică Satan, nu te-a ispitit probabil niciodată în mod direct, pe tine sau pe vreunul
dintre cunoscuţii tăi. Deşi există asemenea lucruri ca posedarea de demoni sau certe influenţe demonice, diavolul nu este
omniprezent, aşa cum este Dumnezeu.

Apoi, atunci când vorbim despre atributele lui Dumnezeu, spunem că Dumnezeu este omniscient, ceea ce
înseamnă că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile. Acest lucru, din nou, nu este adevărat în ceea ce-l priveşte pe diavol. El
cunoaşte cu mult mai mult decât cunoaştem noi. El există din vremuri străvechi şi cu siguranţă şi-a sporit cunoaşterea
prin experienţă. Este fără îndoială un speculator dibace. Îşi poate da seama care sunt lucrurile care se pot întâmpla dacă
vei continua să mergi pe o anume cale. Însă el nu cunoaşte toate lucrurile şi, mai presus de orice, el nu cunoaşte viitorul.
El nu are mai multă siguranţă decât noi cu privire la ce se va întâmpla în viitor iar noi în mod sigur nu avem nici o
asigurare cu privire la viitor, cu excepţia a ceea ce ne este promis pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel că atunci când începem să vorbim despre duşmanul nostru, diavolul, primul lucru pe care trebuie să-l
spunem este acela că el nu este egal cu Dumnezeu. El nu este omniprezent, nu este omnipotent şi nu este omniscient.
Însă, în acelaşi timp, a spune aceasta despre el nu este acelaşi lucru cu a-l subestima. El este, totuşi, un inamic mare şi
foarte puternic. Comparat cu Dumnezeu, diavolul nu este decât o creatură. Comparat cu noi înşine, diavolul este extrem
de puternic şi înspăimântător. Iar dacă este să i ne împotrivim, trebuie să facem acest lucru numai prin puterea şi cu
ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Acesta este, deci, primul lucru pe care îl spune Pavel despre diavol.

Al doilea lucru pe care îl spune Pavel despre diavol este că acesta este un duşman ticălos şi distructiv. Nu
numai puternic, ci şi rău. Şi acest lucru reiese din text. El spune că noi avem de luptat împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac. Se referă la întunericul spiritual. Şi, mai spune el, împotriva duhurilor răutăţii din locurile
cereşti. El spune că nu este vorba despre a lupta împotriva unor forţe care au fost oarecum greşit direcţionate şi care,
dacă poţi să le schimbi direcţia, vei scăpa de ele. Mai degrabă, spune el, noi luptăm împotriva unui rău care este rău în
esenţă, care iubeşte răul şi care face răul numai de dragul răului. John Stott, în studiul său asupra pasajului, ne spune că
dacă dorim să învingem aceste duhuri, trebuie să facem următorul lucru: "Ţine minte că ele nu au principii, nu au vreun
cod al onoarei şi nici sentimente din cele mai nobile. Ele nu recunosc Convenţia de la Geneva (o convenţie care stipulează
tratamentul prizonierilor de război) pentru a restricţiona sau civiliza parţial armele cu care îşi poartă războiul. Ele sunt
cu desăvârşire fără scrupule şi nemiloase în urmărirea planurilor lor ticăloase."

Mă tem că cei mai mulţi dintre noi, atunci când ne gândim la războiul creştin, ne gândim oarecum la el în
termeni romantici. Ne gândim că este vorba despre o cruciadă şi că duşmanul nostru gândeşte, poate, şi el în acelaşi fel.
Ne gândim la soldaţii duşmanului ca la nişte mercenari sau ca la nişte cavaleri. Nu este adevărat. În acest război spiritual
noi ne împotrivim unui duşman care nu este doar rău, ci este cu desăvârşire rău, cu desăvârşire fără scrupule şi cu
desăvârşire crunt în încercarea lui de a ne înfrânge. Acesta este al doilea lucru pe care trebuie să-l ştim. Ne împotrivim
unui duşman puternic dar şi unuia care este ticălos şi distructiv.
Page 134 of 150
 Al treilea lucru pe care Pavel îl spune aici este acela că noi ne împotrivim unui duşman şiret şi viclean. Cuvântul
pe care îl foloseşte în versetul 11 este "uneltiri". Diavolul, spune Pavel, unelteşte. În King James Version şi în Revised
Standard Version (Versiunea King James şi Versiunea Standard Revizuită, două versiuni/traduceri ale Bibliei în limba
engleză, n.tr.) acest cuvânt este tradus cu "şiretlicuri". Alte pasaje vorbesc despre "născocirile" diavolului. În capitolul 3
din Geneza ni se spune că diavolul era mai şiret decât toate animalele câmpului. Şi ne putem da seama de şiretenia lui
din modul în care o face pe Eva să cadă. Pavel spune în alt loc că noi nu suntem în necunoştinţă de născocirile lui. Ceea
ce vrea să spună este că, deşi diavolul este viclean, noi trebuie să-i cunoaştem născocirile pentru a i ne putea împotrivi.

Daţi-mi voie să vă arăt câteva din situaţiile în care diavolul, unul dintre demonii lui sau influenţa lui vine să
încerce să ne doboare. Prima situaţie este atunci când eşti nou convertit. Pare ciudat că diavolul ne atacă în această
situaţie însă ştim că acesta este adevărul. Atunci când venim pentru prima oară la credinţa în Isus Hristos simţim ca şi
cum povara trecutului nostru este adunată sul şi totul devine cu adevărat nou. Înainte eram morţi în greşeli şi păcate,
acum suntem aduşi la viaţă; înainte eram întuneric, acum vedem lumina; înainte eram confuzi, acum toate lucrurile
intră pe un făgaş normal; înainte eram descurajaţi şi oprimaţi, acum suntem umpluţi de bucurie şi veselie. Într-un timp
ca acesta vine diavolul şi ne prinde cu garda jos, la fel cum a ispitit-o şi pe Eva - înainte de a câştiga experienţă în practică
sau pe cărarea ascultării de Dumnezeu. Astfel, atunci când cădem, el este acolo, la umărul nostru, pentru a ne spune:
"Văd că ai păcătuit. Îmi dau seama, după păcatul tău, că trebuie să renunţi de tot la a fi creştin. Faptul că ai devenit
creştin a fost o fază trecătoare a vieţii tale. Ai păcătuit, deci, nu mai eşti creştin. Nu mai are nici un sens acum să te
pocăieşti. Ai putea la fel de bine să vii şi să mă urmezi pe mine." Aceasta este una din situaţiile în care vine diavolul să
ne ispitească.

Diavolul mai vine şi când suntem mâhniţi. Adică, atunci când suntem deprimaţi, descurajaţi. În prima situaţie
el vine atunci când duhurile noastre sunt la înălţime. În cea de-a doua situaţie, el vine atunci când suntem jos, în valea
disperării. Aceasta este situaţia în care diavolul a venit la Iov. În primele capitole ale cărţii Iov ni se relatează că Dumnezeu
i-a permis lui Satan să se atingă de Iov pentru a demonstra înaintea tuturor îngerilor - a celor care nu erau căzuţi şi a
celor căzuţi - că Iov, slujitorul lui Dumnezeu, Îl slujea şi-L iubea pe Dumnezeu datorită a ceea ce era Dumnezeu şi nu
datorită lucrurilor pe care El i le dăduse. Satan a spus: "O, Tu îi porţi de grijă. De aceea Te slujeşte ." Dumnezeu i-a zis:
"Ai permisiunea Mea să-i iei totul şi vei vedea că el şi aşa Mă iubeşte." Satan a făcut întocmai. I-a luat averile, familia şi,
în cele din urmă, sănătatea. Iar când Iov era complet îndurerat, când a ajuns să aibă parte de o suferinţă cum probabil
nici unul dintre noi nu am cunoscut vreodată, diavolul era chiar lângă el în acel moment, vorbindu-i prin sfaturile greşite
ale prietenilor săi şi chiar prin soţia sa, spunându-i: "Iov, tu nu eşti un om bun. Tu ai făcut un păcat îngrozitor. Această
lume este guvernată de moralitate. În această lume morală celor buni nu li se întâmplă lucruri rele. Dacă ţi se întâmplă
lucruri rele, atunci înseamnă că ai făcut ceva rău, indiferent dacă recunoşti sau nu lucrul acesta." Iar soţia lui, care a fost
şi mai explicită decât prietenii săi, ce erau folosiţi de Satan, i-a spus: "Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blesteamă
pe Dumnezeu şi mori!"

Asta spune diavolul. Diavolul ne spune: "Suferi? Dacă este aşa, aceasta se întâmplă pentru că Dumnezeu nu-ţi
mai poartă de grijă. Dacă Dumnezeu ar fi un Dumnezeu bun şi dacă te-ar iubi cu adevărat, aşa cum îţi place să crezi, nu
te-ar lăsa să treci prin asta. Însă dacă Dumnezeu te lasă să treci prin asta, trebuie să însemne că El nu este cu adevărat
un Dumnezeu bun. Iar dacă El nu este un Dumnezeu bun, atunci de ce Îl mai slujeşti? Blesteamă-L pe Dumnezeu, pentru
că oricum nu mai contează! Uită de El! Blesteamă-L pentru răutatea Lui şi trăieşte-ţi viaţa, făcând ceea ce-ţi place!"
Diavolul vine la noi când suntem în suferinţă.

El vine la noi şi în urma unor mari succese. Mă gândesc aici la Petru. Petru spunea întotdeauna lucruri stupide.
Presupun însă că undeva, sub acea bravadă a lui, era suficient de sensibil pentru a-şi da seama de prostia pe care o
spunea. Însă odată Isus i-a întrebat pe ucenici: "Voi cine spuneţi că sunt eu?" Petru, inspirat, aşa cum a spus Isus, de
Duhul Sfânt, a replicat: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu." Lui Isus i-a plăcut răspunsul, S-a întors spre
Petru şi i-a zis: "Ferice de tine, Petre, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta..." (adică, nu ai primit
lucrul acesta de la oameni) "...ci Tatăl Meu care este în ceruri." Apoi a continuat, vorbindu-le despre ce înseamnă că El
este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Cum că merge să moară pe cruce pentru mântuirea noastră şi cum că va fi
înviat din morţi. Însă Petru nu a ascultat cu adevărat la ceea ce a spus Isus. El a fost atât de flatat de complimentul lui
Isus încât atunci când Acesta a spus că merge să moară, Petru a considerat că Isus a spus ceva cu totul prostesc: "Acesta
este cel mai prostesc lucru pe care l-am auzit vreodată. Nu asta trebuie să facă Hristosul. Eu ştiu ce trebuie să facă
Hristosul." Astfel că I-a spus lui Isus: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!" Hristos S-a
întors brusc spre El şi l-a mustrat cu aceste cuvinte tăioase: "Înapoia Mea, Satano, căci tu nu vorbeşti cuvintele lui
Dumnezeu, ci cuvintele oamenilor." Observaţi, Petru a fost ridicat sus pe valul acestei mari intuiţii spirituale. Însă, într-
o clipită, Satan a fost la lucru în viaţa lui pentru a-l coborî şi a face din el, de fapt, o pricină de poticnire - a încercat să
fie o pricină de poticnire chiar pentru Domnul.

A treia situaţie în care diavolul vine la noi este atunci când suntem inactivi. Când nu facem nimic ce ar merita
să facem. Există un proverb care spune că "Mâinile leneşe sunt mâinile diavolului." Mai este un proverb care spune că:
Page 135 of 150
"Dacă diavolul întâlneşte un om care nu are nimic de făcut, imediat îi găseşte ceva de lucru." Ambele proverbe sunt
adevărate. De cele mai multe ori dăm de necaz atunci când nu lucrăm. Aşa s-a întâmplat cu David. David era un om
foarte evlavios care, în mod sigur, cea mai mare parte din viaţa lui L-a slujit pe Dumnezeu şi a fost aproape de El. A venit
o vreme în viaţa lui (pe la vârsta de 50 de ani, dacă adunăm anii) - era într-o primăvară, timpul în care, aşa cum ne
spune relatarea, regii mergeau la război - când David a spus: "Ei bine, ştiţi, am ajuns la mijlocul vieţii. Ar trebui s-o las
puţin mai moale. Îl am pe Ioab ca general şi este foarte competent. Mai mult, îmi este prieten, deci pot avea încredere în
el. 'Ioab, ia tu armata şi du-te la luptă!'". Astfel, aşa cum ni se relatează, David a rămas în Ierusalim. S-a întâmplat, pe
când se afla lenevind în Ierusalim, în loc să fie în fruntea trupelor, că a văzut-o pe Batşeba pe acoperişul clădirii din
vecinătate şi a chemat-o la palat. De aici începe cea mai rea perioadă din viaţa sa. Timpul de inactivitate, observaţi, este
acela pe care-l foloseşte diavolul.

Diavolul mai vine şi atunci când suntem izolaţi de ceilalţi credincioşi. Atunci când ne aflăm în compania
creştinilor, ne aflăm, de fapt, în compania celor care ne pot încuraja, ne pot ajuta, ne pot mustra şi ne pot aduce pe calea
bună atunci când este nevoie. Însă atunci când suntem pe cont propriu, este total diferit. Atunci când suntem cu alţii,
presupun că diavolul spune: "Nu este timpul potrivit. Pot să-mi exercit influenţa în altă parte între timp." Însă atunci
când ne surprinde singuri, diavolul spune: "A, iată-ne acum aici. Nu mai suntem pe lângă acei ipocriţi care întotdeauna
îţi spun ce nu ai voie să faci. Acum putem face ceea ce vrem. Iar dacă vom face aceste lucruri nimeni nu va şti că le-am
făcut. Mai mult, dacă faci aceste lucruri, ele nu vor afecta pe nimeni. Dumnezeu ne-a dat toate aceste lucruri (rele) pentru
a ne bucura de ele." Astfel, diavolul spune: "Bucură-te!". El ne prinde cu garda jos atunci când suntem separaţi de părtăşia
creştină. Este, de asemenea, adevărat că diavolul vine adesea atunci când suntem pe moarte. Cred că Domnul Însuşi este
aproape de noi în special atunci când suntem pe moarte. Iar cei care au învăţat să se sprijine pe El în timpul vieţii vor
găsi că acest lucru este adevărat şi în ultima clipă a vieţii lor.

Am vorbit despre viclenia lui Satan prin care ne ispiteşte. Daţi-mi voie să vă spun, pe scurt, că el este de
asemenea viclean în modul în care se apropie de noi. În 1 Petru 5:8 ni se spune că, uneori, el vine ca un leu care răcneşte.
Da, uneori vine în felul acesta. Însă alteori el vine ca un prieten. Aşa a venit, de exemplu, la Eva. El n-a venit la Eva ca s-
o înspăimânte, ci a venit ca un prieten. Alteori, ni se spune, că diavolul vine la noi ca un înger de lumină. Mi se pare
interesant că apariţia liberalismului (curent teologic care nu acceptă divinitatea lui Isus Hristos, naşterea Lui din fecioară,
inspiraţia divină a Scripturilor şi existenţa supranaturalului, n.tr.) în lumea apuseană a avut loc sub denumirea de
Iluminism (curent ideologic, apărut la sfârşitul secolului XVIII, care opune raţiunea şi experienţa, tradiţiei şi credinţei
religioase, n.tr.). Acesta este modul în care vine Satan, ca înger al iluminării, ca mesager al iluminării. Atunci când îl vei
auzi pe diavol spunându-ţi: "Nu trebuie să crezi lucrul acesta. Eşti prea isteţ pentru aşa ceva.", atunci este momentul să
te apropii de Isus Hristos şi să spui: "Doamne Isuse Hristoase, păzeşte-mă, apără-mă! Ţine-mă aproape de aceasta Carte,
dă-mi harul de a mă încrede în ea şi oferă-mi adevărata iluminare pe care Cuvântul lui Dumnezeu o aduce întotdeauna."

Esenţa tuturor acestor lucruri este simplă. Este aceeaşi concluzie pe care am tras-o la sfârşitul ultimului nostru
studiu. Aceasta este: tu şi cu mine nu putem să-i rezistăm duşmanului prin propriile noastre puteri. Dacă ne încredem
în noi, vom avea numai probleme. Vom eşua la fel cum a eşuat Petru atunci când a zis: "O, Doamne, chiar dacă toţi aceşti
fricoşi te vor părăsi, eu nu voi face acest lucru. Nu eu. Nu Petru. Nu unul aşa puternic ca mine." Însă diavolul l-a doborât.
Chiar în noaptea aceea el s-a lepădat de Domnul de trei ori şi, în cele din urmă, ni se spune, chiar cu jurăminte şi blesteme.
Nici tu şi nici eu nu putem să rezistăm prin propriile noastre puteri. Însă dacă ne recunoaştem slăbiciunile (într-un mod
înţelept) şi ne apropiem de Dumnezeu pentru a primi puterea Lui, dacă folosim armura pe care El ne-o pune la dispoziţie,
atunci vom putea, după ce am făcut aceste lucruri, să ne împotrivim diavolului. Apostolul Pavel a scris: "Supuneţi-vă lui
Dumnezeu! Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi." Aşa va face dacă vom sta în faţa lui în puterea Atotputernicului
Dumnezeu.

38. SINGURA NOASTRĂ PUTERE

EFESENI 6:13

Ori de câte ori vorbesc despre diavol încerc să subliniez ideea că acesta este finit, că este o fiinţă limitată. El
nu este echivalentul spiritual al lui Dumnezeu. Nu este omnipotent, ca Dumnezeu. Nu este omniprezent, ca Dumnezeu.
Nu este omniscient, ca Dumnezeu. Diavolul nu poate să facă orice. El poate să facă numai ceea ce-i permite Dumnezeu.
Diavolul nu se află în toate locurile, aşa cum se află Dumnezeu. El poate ispiti o singură persoană într-un anume loc sau
timp. Diavolul nu cunoaşte toate lucrurile. Mai presus de toate, el nu cunoaşte viitorul - deşi poate, în mod sigur, să facă

Page 136 of 150

previziuni intuitive cu privire la viitor. Însă a spune că diavolul este finit şi are limite - a spune că nu este omnipotent,
omniprezent şi omniscient - nu înseamnă că el nu este periculos. Deoarece, deşi nu este omnipotent, omniprezent sau
omniscient, el este cu toate acestea foarte puternic, foarte ticălos şi foarte şiret. Acest lucru înseamnă că atunci când ne
gândim la diavol noi trebuie să fim tot timpul în gardă în faţa lui. Trebuie să ţinem cont că este un duşman redutabil şi,
dacă trebuie să ne împotrivim puterii lui, trebuie să facem lucrul acesta numai prin puterea lui Dumnezeu. Despre asta
vorbeşte Pavel în Efeseni 6. El ne avertizează împotriva diavolului. Ne spune că, dacă vrem să-l biruim, nu putem face
acest lucru decât prin puterea lui Dumnezeu. Numai puterea lui Dumnezeu i se poate împotrivi diavolului, iar această
putere ne este pusă la dispoziţie, fiind tocmai lucrul de care avem nevoie.

De câte ori mă gândesc la războiul spiritual şi la puterea lui Dumnezeu care este de partea creştinului, inevitabil
mă duce gândul la minunata relatare despre Elisei, când acesta se afla la Dotan. Era vremea când Siria şi regatul de nord
al lui Israel se aflau în conflict armat. Siria era mai puternică decât Israel, iar sub domnia infamului rege Ben-Hadad
foarte uşor l-ar fi putut învinge pe Israel dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în apărarea regelui Israelului şi a armatei
sale. Când Ben-Hadad, regele Siriei, îi întindea o cursă regelui lui Israel, Dumnezeu îi descoperea această cursă lui Elisei,
care îl atenţiona pe rege. Regele îşi ducea armata pe un alt drum, astfel că Israel scăpa. Normal că Ben-Hadad a considerat
că printre ofiţerii lui superiori există un trădător. Astfel că i-a adunat pe toţi ofiţerii săi, cerându-le socoteală despre ce
se întâmplă, spunând că printre ei se află un trădător. Aceştia au negat, spunându-i că vinovat este un profet care trăieşte
în Israel, cu numele de Elisei.

Acest profet îi este atât de apropiat lui Dumnezeu, încât Dumnezeu îi descoperă tot ceea ce spune regele, chiar
şi lucrurile cele mai intime pe care le spune în dormitorul lui. Ben-Hadad n-a vrut ca vestea aceasta să se răspândească,
dându-şi seama că dacă vrea să aibă vreun succes împotriva lui Israel va trebui să-l captureze pe Elisei. Astfel că după ce
a încheiat întâlnirea cu ofiţerii săi şi-a mobilizat trupele. Au mărşăluit pe timp de noapte şi au înconjurat cetatea Dotan,
în care se afla atunci Elisei. Ni se spune în relatare că dimineaţa devreme, când slujitorul lui Elisei s-a trezit şi a vrut să
iasă din cetate, a văzut toată oştirea aceea mare înconjurând cetatea. Nu ni se spun prea multe despre acest slujitor. Aş
presupune însă că era tânăr. Mi-l pot chiar imagina trezindu-se devreme pentru a ieşi din cetate, probabil încă somnoros,
frecându-se la ochi. Slujba sa era, probabil, aceea de a ieşi din cetate pentru a aduce apă de la fântână. Îmi imaginez că,
probabil, nici nu a văzut la început armata siriană, deoarece, în mod sigur, aceştia nu făceau zgomot. Îl văd parcă scoţând
apă din fântână, stropindu-se cu ea pe faţă, ridicându-şi privirea şi observând, spre surprinderea lui, armata siriană. Ni
se spune că s-a înspăimântat, s-a întors şi a luat-o la fugă în cetate, spunându-i lui Elisei că sunt înconjuraţi de soldaţi:
"Stăpâne", i-a spus tânărul, "ce ne facem?" Elisei n-a fost deloc tulburat. În schimb, a făcut ceea ce în mod sigur este una
din cele mai măreţe mărturisiri de credinţă din toată Biblia. Elisei a spus: "Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi
decât cei cu ei." Apoi s-a rugat iar ochii tânărului s-au deschis. Ni se spune că a văzut muntele plin de cai şi care de foc
în jurul lui Elisei.

Este o formulare foarte interesantă. O formulare care ia în considerare, nu numai forţele care sunt angajate
în conflict la nivel uman, unde sunt vizibile, ci şi forţele lumii spirituale, care sunt invizibile. În afirmaţia "mai mulţi sunt
cei cu noi decât cei cu ei", "ei" face referire la oştirea siriană iar în contextul descoperirii tânărului, "cei cu ei" trebuie să
facă referire la forţele spirituale ale răului despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 6, forţe care se aflau în spate şi care,
într-un anumit sens, împuterniceau oştirea siriană. Aceasta era una din părţile ecuaţiei. De cealaltă parte, la nivelul
uman, vizibil, se aflau doi oameni, Elisei şi slujitorul său, tânărul. Privind la acestea din perspectiva umană, spui: "O,
Doamne, balanţa forţei cântăreşte extrem de puternic în favoarea sirienilor." Însă a spune aşa ceva înseamnă a nu ţine
cont de forţele spirituale care sunt de partea poporului lui Dumnezeu. Iar când Elisei a spus: "mai mulţi sunt cei cu noi
decât cei cu ei", la aceste forţe s-a gândit. Iar când s-a rugat ca să i se deschidă ochii tânărului, acesta a văzut toate acele
forţe spirituale care erau de partea lor. După ce au fost observate aceste forţe spirituale, balanţa a cântărit teribil de
partea lui Elisei şi a tânărului său slujitor.

Ideea este următoarea. Atunci când ne uităm la puterile lumii, când ne uităm la toate puterile pe care le putem
vedea, toate puterile politice, toate puterile mass-mediei, la toate acele lucruri care fac din lumea noastră un loc lipsit de
evlavie, acele lucruri care continuu încearcă să-i atragă pe oameni pe calea materialismului şi a iubirii de sine, ne
întrebăm: "Cum vom putea să ne împotrivim acestor lucruri? Nu putem să ne împotrivim nici ca biserică unită, cu atât
mai puţin ca indivizi. Puterile diavolului sunt copleşitoare." Însă, vedeţi, în timp ce acest lucru este adevărat la nivel
uman, nu este la fel de adevărat la nivel spiritual. Iar puterea lui Dumnezeu este cu adevărat la dispoziţia celor care Îl
urmează.

Observaţi de câte ori apostolul Pavel vorbeşte despre Domnul în acest pasaj. Chiar la început, în versetul 10,
când introduce subiectul: "Încolo, fraţii mei, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui." Acelaşi lucru îl face şi atunci
când vorbeşte despre armură, în următorul verset: "Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept
uneltirilor diavolului." Iar în versetul 13: "Luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi
să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul." Termenul "Domnul" este foarte important. Cunoaşteţi, sunt sigur, că
acest termen, "Domnul", are mai multe sensuri. Uneori este folosit numai între oameni, ca un cuvânt care arată respect
Page 137 of 150
faţă de o persoană ce se află într-o poziţie superioară. Acesta este modul în care slujitorul lui Elisei i s-a adresat acestuia
atunci când s-a întors în grabă în cetate, spunând: "Ah, domnul meu, cum vom face?" De obicei, în sensul acesta scriem
"domnul" fără majusculă. Acelaşi cuvânt, după cum sunt sigur că ştiţi, este folosit în mod specific în traducerea greacă a
Vechiului Testament ca echivalent al numelui ebraic pentru Dumnezeu, care este Iehova, sau Iahve. Ori de câte ori apare
în Vechiul Testament numele Iehova sau Iahve, traducerea greacă a Vechiul Testament îl scrie specific, ca "Domnul".
Astfel, pentru cititorul grec, cuvântul "Domnul" implica, în general, tot ceea ce pentru cititorul evreu implica acel nume
măreţ din Vechiul Testament, Iahve sau Iehova.

Acesta este numele sub care Dumnezeu i s-a descoperit lui Moise în rugul aprins. Moise a spus: "Bine, mă
trimiţi înapoi în Egipt pentru a zice: ŤLasă-Mi poporul să pleceť însă atunci când poporul mă va întreba: ŤCine este Acela
care te-a trimis şi cine este Acela care spune: "Lasă-Mi poporul să plece"ť, ce să le spun? Care este numele Tău?
Dumnezeu a folosit acel grandios nume pe care l-a interpretat ca "Eu Sunt Cel Ce Sunt. Eu sunt Cel Ce exist prin Mine şi
Care-Mi sunt Mie Însumi suficient, din veşnicie. Cel Care nu depind de nimeni şi de care depinde tot ceea ce există."

Merită să ne uităm la această idee ceva mai în detaliu. "Eu Sunt Cel Ce Sunt". Acest lucru înseamnă, în primul
rând, că Dumnezeu există prin Sine. El nu depinde de nimeni altcineva. Nimic nu L-a adus pe Dumnezeu în existenţă.
Toate celelalte lucruri care există au o cauză. Când ne gândim la noi înşine, ne aflăm pe lume datorită părinţilor noştri.
Iar părinţii noştri se află pe lume datorită părinţilor lor. Şi aşa mai departe. Iar ceea ce este valabil în ce-i priveşte pe
oameni, în termenii familiei, este valabil şi pentru toate celelalte lucruri pe care le vedem. Tot ce vedem, tot ce cunoaştem,
tot ceea ce gândim are o cauză, un antecedent. Dumnezeu nu are antecedente. Astfel, atunci când apostolul spune:
"Întăriţi-vă în Domnul", el spune să ne întărim în acea unică Persoană, în Acela care există independent de orice altceva.
Recunoaşte că numai într-un asemenea Dumnezeu poţi găsi puterea de care ai nevoie.

Când începi să gândeşti în felul acesta, primeşti o nouă perspectivă asupra războiului spiritual, înţelegând că
până şi diavolul depinde de Dumnezeu. Satan nu ar exista dacă Dumnezeu nu i-ar permite să existe. Acest fapt ridică
unele întrebări pentru noi. Ne putem întreba, de exemplu, de ce Dumnezeu permite existenţa lui. Însă vom recunoaşte
imediat că şi noi suntem păcătoşi şi, în cazul acesta, ne putem întreba de ce permite Dumnezeu să existăm. Se poate să
nu avem răspunsuri la toate aceste întrebări însă a realiza faptul că Dumnezeu ţine totul sub control ne oferă o cu totul
altă perspectivă asupra lucrurilor. Acesta este Iehova; acesta este Domnul despre care vorbeşte Pavel.

Acest nume, Iehova, înseamnă nu numai că Dumnezeu există prin El Însuşi, ci şi că El Îşi este suficient Lui
Însuşi. Primul aspect arată că El nu are origini; El nu depinde de nimic. Al doilea aspect arată că Dumnezeu nu are nevoi.
Nimeni nu poate împlini vreo nevoie a Lui. Este plăcerea lui Dumnezeu să ne folosească. Una dintre cele mai
extraordinare expresii din Biblie este "împreună lucrători", prin care ni se spune că, în calitate de creştini, devenim
împreună lucrători cu Dumnezeu şi cu Isus Hristos (vezi 1 Cor. 3:9, n.trad.). Este uluitor că Dumnezeu se poate coborî
atât de mult încât să folosească oameni ca noi pentru a lucra împreună cu El şi prin noi. Acest lucru este uimitor. Însă în
ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu, El nu are nevoie absolut de nimic. El nu are nevoie de ajutoare. El nu are nevoie
de nimeni care să-L apere. El nu are nevoie de nimeni care să-I apere adevărul. Dumnezeu nu are nevoi. Acesta este
Dumnezeu pe care Îl venerăm, un Dumnezeu care are puterea absolută.

Atunci când mă gândesc la acest atribut al lui Dumnezeu, la puterea Lui, îmi vine adesea în minte acel
interesant joc de cuvinte pe care îl găsim în primul capitol din cartea Iona. Iona a fost profetul care a încercat să fugă de
Dumnezeu. Ni se spune la începutul naraţiunii - de fapt, în versetul cinci - că în timp ce încerca să fugă de Dumnezeu iar
Dumnezeu a trimis acea grozavă furtună asupra corăbiei cu care încerca să ajungă la Tars, marinarii care încercau să
stăpânească nava au fost cuprinşi de spaimă în faţa furtunii. Acest lucru este de înţeles. Furia furtunii era atât de grozavă
încât au crezut că se vor scufunda. Iar dacă se vor scufunda îşi vor pierde vieţile. Bineînţeles că le era frică. Nu încape
nici o îndoială. Povestea continuă şi numai cu câteva versete mai departe, în versetul 10 al aceluiaşi capitol, imediat ce
Iona fusese luat la bordul corăbiei şi depusese mărturia că "Sunt evreu şi mă tem de Iehova [Domnul], Dumnezeul cerului
şi al pământului", citim că "atunci marinarii s-au temut foarte tare" sau "s-au înspăimântat", aşa cum traduc unele
versiuni moderne. Este interesant nu-i aşa? De ce, mai întâi, când ni se spune că erau în pericol să-şi piardă vieţile din
pricina furtunii, ni se spune că le era teamă, iar apoi, după ce Iona îşi depune mărturia, citim că "marinarii s-au temut
foarte tare" sau au fost cuprinşi de teamă, ori s-au înspăimântat. Care este diferenţa?

Răspunsul este acela că marinarii cunoşteau, fără nici o îndoială, ceva despre Dumnezeul lui Iona. Fiind
marinari, probabil că au călătorit prin întreaga Mediterană. Acostând din port în port auzeau probabil prin porturi toate
veştile care circulau pe-acolo. Au auzit probabil ce a făcut acest Dumnezeu al evreilor, Iehova, pentru a-Şi răscumpăra şi
a-Şi proteja poporul. Astfel că, atunci când Iona este îmbarcat şi le spune că "Sunt evreu şi mă tem de Domnul [Iehova],
Dumnezeul evreilor, Care a făcut cerurile şi pământul", aceştia trebuie să fi spus: "Vai de noi! Iehova, Iehova se află în
spatele acestor evenimente. Acesta este Dumnezeu despre care am auzit. Nici un dumnezeu nu se poate pune cu El."
Astfel că erau tare înspăimântaţi.

Page 138 of 150

 Dacă puterea de care avem nevoie pentru a-l învinge pe Satan este mai mare decât puterea ce a putut fi văzută
în eliberarea poporului Israel din Egipt şi decât puterea care i-a purtat până în ţara promisă, atunci Dumnezeu care a
făcut aceste lucruri are şi puterea de a ne da victorie asupra lui Satan. Aceasta este puterea pe care o avem şi despre care
vorbeşte apostolul Pavel.

El mai spune însă ceva atunci când vorbeşte despre sursa puterii noastre. El spune că trebuie să ne îmbrăcăm
cu armura lui Dumnezeu. O spune de două ori. "Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu", în versetul 11 şi apoi,
din nou, în versetul 13, "îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu". Ce vrea să spună prin aceasta? În capitolul 59
din Isaia există o descriere a lui Dumnezeu punându-şi armura, descriere în care apar cel puţin două propoziţii care apar
şi în Efeseni. Pavel era un foarte bun cunoscător al Vechiului Testament. Cred că din Isaia s-a inspirat pentru imaginea
armurii din Efeseni. În versetul 17 din Isaia 59 există o descriere a lui Dumnezeu punându-şi armura. Versetul spune:
"El se îmbracă cu neprihănirea ca şi cu o platoşă şi Îşi pune pe cap coiful mântuirii." Deoarece acestea sunt exact
propoziţiile pe care le întâlnim şi în Efeseni 6, cred că Pavel s-a inspirat din Isaia. A putut să dezvolte puţin metafora
armurii lui Dumnezeu, gândindu-se la diferitele componente ale ei însă, observaţi, după părerea mea cred că Pavel se
gândea la acea descriere a lui Dumnezeu în care Acesta Se îmbracă cu propria-I armură.

Cred că acest lucru este foarte important deoarece Pavel nu spune doar să ne punem armura lui Dumnezeu,
referindu-se la armura pe care Dumnezeu ne-a dat-o - armura Lui în sensul că El este cel care ne-o dă - ci, mai mult, să
ne punem chiar armura pe care Dumnezeu Însuşi o foloseşte în războaiele Lui. Presupun că atunci când privim din
această perspectivă reacţia noastră firească este să fim copleşiţi de acest gând şi să ne întrebăm cum este posibil să
purtăm armura lui Dumnezeu în această lume. Însă ceea ce vom descoperi îmbrăcând armura lui Dumnezeu este că, prin
harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, această armură ni se potriveşte perfect, fiind exact lucrul de care avem nevoie.

Întotdeauna suntem ispitiţi să îmbrăcăm alte feluri de armuri care, în ultimă analiză, se dovedesc întotdeauna
nepotrivite. Mă gândesc la David care era un tinerel. A venit în tabăra de luptă pentru a-şi vizita fraţii ce îl slujeau pe
regele Saul, când a aflat că trupele israelite şi cele filistene aşteptau să se decidă cumva soarta luptei. Cel care trebuia să
decidă soarta bătăliei din partea filistenilor era un viteaz pe nume Goliat, un fel de Rambo al vremii lui. David a dorit să
meargă să lupte cu el, deoarece a considerat ruşinos faptul că oştirea lui Israel era ţinută în loc de acel uriaş, Goliat. A
spus: "Voi merge şi voi lupta cu el". Saul nu vroia să lupte el însuşi, aşa că a spus: "Bine, însă trebuie să porţi o armură".
Şi-a luat armura şi l-a îmbrăcat cu ea pe David. I-a pus pe cap lui David propriul său coif iar pieptul i l-a acoperit cu
propria-i platoşă. L-a mai îmbrăcat şi cu celelalte piese ale armurii. Însă după ce a fost îmbrăcat cu întreaga armură s-a
dovedit că aceasta nu-i era potrivită. Îi era prea mare. David nu era îmbrăcat în armura potrivită, astfel că s-a dezbrăcat
de ea. A luat singura armă pe care o cunoştea, praştia sa, şi s-a dus să se lupte cu Goliat şi să-l învingă în felul acesta. Vei
spune: "Bine, dar avea doar o praştie." Oare aşa să fie? David era îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu. Deoarece, dacă a
fost vreun om în tot Vechiul Testament care să fi fost protejat de adevărul lui Dumnezeu, de dreptatea lui Dumnezeu, de
Evanghelia lui Dumnezeu, de pacea lui Dumnezeu, de credinţa în Dumnezeu şi de Cuvântul lui Dumnezeu, acela a fost
regele David. Şi în această armură el era invincibil. El a fost invincibil nu numai când s-a dus să lupte în bătălii împotriva
oamenilor, ci a fost invincibil şi în toate bătăliile spirituale.

Cu câţiva ani în urmă am avut o conferinţă în Philadelphia, de teologie reformată, conferinţă care a avut ca
temă limbajul biblic folosit în descrierea mântuirii. Doctorul John Gerstner, care a fost unul dintre vorbitorii de la această
conferinţă, a avut o prelegere cu titlul "Limbajul câmpului de luptă". Prezentându-şi prelegerea el a vorbit despre patru
mari bătălii spirituale în care este implicat Satan. Prima este bătălia dintre Satan şi Dumnezeu, care a avut loc în trecut,
la începuturile universului, când Satan a fost înfrânt fără echivoc. A doua bătălie a fost între Satan şi Adam (sau omul),
bătălie în care Adam nu s-a bazat pe puterea lui Dumnezeu sau în care, aşa cum a spus Gerstner, Adam nu era unit cu
Dumnezeu-omul Isus Hristos. În acea bătălie, aşa cum ştim, Satan a fost triumfător. A treia bătălie s-a dat între Satan şi
Însuşi Dumnezeu-omul, adică între Satan şi Isus, bătălie despre care Satan a crezut la început că a câştigat-o. La urma
urmei el a fost cel care a cauzat moartea lui Isus. Însă în realitate el a pierdut această bătălie. A ajuns să-i fie zdrobit
capul, deşi a lucrat în aşa fel încât să-i zdrobească lui Hristos călcâiul. Apoi, avem cea de-a patra bătălie, care se dă între
Satan şi un om, anume Petru, bătălie care a fost pierdută de Satan deoarece, deşi Petru era slab, el era unit cu Dumnezeul-
om, cu Acel Isus care a mijlocit pentru el.

Dezvoltându-şi subiectul, Gerstner a subliniat contrastul puternic dintre a doua bătălie, cea în care Satan l-a
biruit pe Adam, şi ultima bătălie, cea în care, prin harul lui Dumnezeu, Petru l-a biruit pe Satan. A arătat că, dintr-o
perspectivă umană, Adam avea mult mai multe avantaje decât Petru. Adam a fost ispitit pe când se afla în slava pe care
o avea înainte de cădere. Era puternic, era sfânt şi nu avea nici măcar vreo înclinaţie spre păcat. Cu toate acestea a căzut
atât de uşor. Petru, pe de altă parte, era exact contrariul. Era păcătos, impertinent şi arogant. Era atât de mândru încât
i-a spus lui Isus: "Chiar dacă toţi ceilalţi te vor părăsi, eu nu voi face niciodată acest lucru. Sunt gata să merg cu tine în
închisoare şi chiar la moarte." Însă Isus i-a zis: "Petre, tu te vei lepăda de Mine de trei ori. Vei cădea însă nu de tot. Te
vei îndepărta de Mine însă vine vremea când vei fi adus înapoi. Şi aceasta pentru că m-am rugat pentru tine. Şi pentru
că mă rog pentru tine, chiar dacă vei fi lovit, nu vei fi doborât de tot. În cele din urmă vei birui şi vei fi întărit prin
Page 139 of 150
experienţa pe care ai avut-o. Iar datorită puterii tale vei deveni un stâlp de sprijin pentru fraţii tăi." Cum a fost posibil
acest lucru? Faptul că Adam a putut să cadă atunci când a fost ispitit de Satan, în ciuda slavei lui de altădată, în ciuda
întregii puteri a raţiunii şi a caracterului pe care trebuie să le fi posedat, fiind creat de Însuşi Dumnezeu, ne învaţă că nu
avem nici cea mai mică speranţă să-l înfrângem pe Satan prin propriile noastre puteri. Suntem slabi, ne clătinăm uşor
şi suntem sortiţi nimicirii dacă puterea noastră este tot ceea ce avem. Pe de altă parte, Petru era slab, plin de îndoieli,
plin de mândrie, arogant. Faptul că Petru a putut rămâne în picioare atunci când a fost sprijinit de Isus Hristos ne învaţă
că nu contează cât de slabi am putea fi, nu contează cât de păcătoase ne-am şti inimile, nu contează de câte ori alunecăm,
ne împiedicăm şi cădem, cât de mult ne facem de ruşine, pentru că, în ciuda acestor lucruri, putem avea certitudinea că
în Hristos vom sta în picioare. Deoarece, uniţi cu Dumnezeul-om, suntem uniţi cu Cel Care nu poate fi biruit. Suntem
uniţi cu Domnul şi avem privilegiul de a fi îmbrăcaţi în armura Sa şi de a fi biruitori în bătăliile Sale.

39. ARMURA NOASTRĂ STRĂLUCITOARE

EFESENI 6:14-17

Cu ceva timp în urmă mă uitam prin nişte cataloage şcolare iar atenţia mi-a fost atrasă de rubrica de educaţie
fizică, în care erau înscrise diferite sporturi. Eram curios să văd cum erau clasificate sporturile; eram curios să văd dacă
în această epocă a libertăţii femeii mai există încă sporturi care sunt exclusiv pentru băieţi şi sporturi care sunt exclusiv
pentru fete. Am observat că cea mai mare parte din acele sporturi, atât de echipă, cât şi individuale, includeau atât băieţi,
cât şi fete. Uitându-mă la acele cataloage, m-am gândit la o conversaţie pe care am avut-o cu mai mulţi ani în urmă cu
John Niland, care în acea vreme era fundaş central la echipa Philadelphia Eagles, după ce a fost fundaş central la Dallas
Cowboys. Acesta avea propria lui perspectivă asupra sportului, susţinând ideea că de fapt sunt numai două genuri de
sport: sporturile uşoare, pe care le poate practica oricine, şi sporturile de contact, pe care le pot practica numai bărbaţii
cu peste 90 de kilograme.

Motivul pentru care, întorcându-mă la Efeseni 6, mă gândesc la aceste lucruri este acela că am putea spune,
bazaţi pe imaginea pe care Pavel o dezvoltă aici, că creştinismul este un sport de contact. Viaţa creştină nu este ceva
delicat. Nu este doar un program de exerciţii. Nu este nici măcar un exerciţiu spiritual. Creştinismul este o luptă; este
un război, conform învăţăturii lui Pavel. Iar dacă dorim să învingem în acest război trebuie să ne folosim de armura pe
care Dumnezeu ne-a pus-o la dispoziţie pentru a ne apăra de atacurile şi vicleniile lui Satan. Discutând cu John Niland
m-am gândit la tipul de echipament pe care îl purta pentru a-l proteja pe terenul de fotbal. Apărătorile mari, casca,
dispozitivele de protecţie, întregul echipament. Mă gândeam că nici dacă aş purta un asemenea echipament făcut din
oţel n-aş fi îndrăznit să intru în teren şi să joc împotriva lui John Niland. N-aş îndrăzni să joc împotriva lui John Niland
chiar dacă aş fi într-un tanc.

Totuşi, indiferent dacă ne place sau nu, Pavel spune că noi suntem implicaţi într-o mare bătălie împotriva
diavolului şi că ar fi bine să fim pregătiţi pentru aceasta. Vorbind despre armura noastră, el menţionează şase lucruri.
Pavel vorbeşte despre platoşa neprihănirii, cingătoarea adevărului, sandalele, pe care el le compară cu râvna Evangheliei
păcii, despre scutul credinţei, coiful mântuirii, şi despre sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cinci dintre
cele şase lucruri sunt defensive prin natura lor iar unul este ofensiv. În acest studiu aş dori să privim la cele cinci elemente
defensive ale armurii.

Referirea la cingătoare este una interesantă. Strict vorbind, aceasta nu făcea parte din armura soldatului. Era,
de fapt, componentă a îmbrăcămintei însă era folositoare în luptă. Era folosită pentru a-i ţine celelalte haine, astfel că
nu se putea lipsi de ea. Iar când aceasta era strânsă (era făcută din piele, fiind puternică) îi dădea un sentiment de tărie
şi curaj interior. Pavel spune că asta trebuie să fie adevărul pentru creştin. Este lucrul cu care trebuie să ne încingem. În
altă parte se spune: "Încingeţi-vă coapsele minţii voastre!" (1 Petru 1:13). La aceasta se referă Pavel aici.

Aici ne putem întreba cum trebuie să înţelegem problema adevărului, cuvântul "adevăr" în special. Se poate
referi la adevărul lui Dumnezeu, adică la doctrinele credinţei creştine. Cuvântul este folosit în sensul acesta în alte locuri.
Sau, în mod mai specific, dat fiind că în cazul textului nostru cuvântul nu este articulat, se poate referi la ceea ce am
numi "sinceritate" sau "sinceritatea inimii". Te întrebi care dintre cele două variante este de preferat. Înclin să fiu de
acord cu John Stott la acest punct, acesta sugerând că modul în care Pavel tratează aici această idee nu ne arată că trebuie
neapărat să alegem între cele două variante. Este adevărat că te poţi gândi la adevăr şi la sinceritate în cele două moduri
distincte, dar din perspectiva biblică ele întotdeauna merg împreună. Nici tu şi nici eu nu putem descoperi ce înseamnă
cu adevărat să fii sincer, cinstit sau demn de încredere până nu ne întâlnim sau nu ne însuşim mai întâi adevărul lui
Page 140 of 150
Dumnezeu. Şi, prin contrast, oricând vom căuta să cunoaştem, să înţelegem, să iubim şi să trăim în adevărul lui
Dumnezeu, astfel încât minţile noastre să fie încinse cu marile doctrine ale credinţei creştine, acest lucru va afecta
inevitabil vieţile noastre.

Dacă-l punem în termeni practici acest lucru înseamnă, cred eu, că doctrinele se vor exprima în acţiune,
aceasta fiind ordinea potrivită. Dacă nu ne umplem, mai întâi, minţile cu marile adevăruri ale creştinismului nu vom şti
nici măcar cum ar trebui să acţionăm. Mai ales noi, americanii, avem nevoie să auzim aceste lucruri deoarece suntem
nişte activişti. Credem uneori că nu contează cu adevărat ce crezi, atâta timp cât faci ceva. Însă dacă nu ştii ce trebuie să
faci, îţi poţi cheltui eforturile în chip nefolositor sau chiar vătămător, la fel cum le poţi cheltui într-un chip pozitiv.

Prin urmare, trebuie să începi cu cunoaşterea adevărului creştin. Avem nevoie să auzim acest lucru şi pentru
că, datorită faptului că suntem foarte ocupaţi, avem tendinţa să trecem foarte uşor peste singurul mod prin care ne
putem încinge cu această cingătoare a adevărului. Singurul mod este prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Cunoaşterea
adevărurilor lui Dumnezeu pur şi simplu nu vine la noi prin vreo altă cale.

Cred că Andrew Bonar, predicator şi teolog scoţian, a fost primul care a imaginat scena în care un creştin
soseşte în cer, unde îi întâlneşte pe câţiva dintre autorii cărţilor biblice. Pe Ezechiel, de exemplu. Apoi pe Maleahi, pe
Amos, pe Obadia. Creştinul este foarte entuziasmat de întâlnirea cu aceşti oameni remarcabili, care au contribuit la
scrierea Bibliei. Astfel, începe cu Ezechiel, căruia îi spune: "O, Ezechiel, ce mare lucru să te întâlnesc." Ezechiel îi
răspunde: "Mă bucur că eşti încântat să mă vezi. Spune-mi, ai citit cartea pe care am scris-o?" Creştinul îi răspunde: "Ei
bine, nu. De fapt, de fiecare dată am găsit-o mult prea dificilă să o citesc. Deci, n-am citit-o." Maleahi stă deoparte şi îi
spune: "Ei bine, acest lucru poate fi de înţeles în cazul lui Ezechiel. El întotdeauna a folosit prea multe cuvinte. Iar cartea
lui este una foarte lungă. Cartea mea este cu mult mai scurtă. Ai citit-o?" Creştinul trebuie să mărturisească faptul că nu
a citit nici această carte. "Maleahi", spune el, "Maleahi, Maleahi. Este în Vechiul Testament sau în Noul Testament?" În
felul acesta îşi arată ignoranţa.

Cum ajungi să cunoşti aceste cărţi ale Bibliei? Cum ajungi să-ţi umpli mintea cu adevărul lui Dumnezeu? Nu
este decât o singură cale. Trebuie să citeşti aceste cărţi. Trebuie să le studiezi. Există tot felul de ajutoare pentru a face
acest lucru. Predica este un lucru care ajută. În cazul meu, îmi poate lua ani numai pentru a trece printr-una dintre cărţi.
Aceasta ajută, însă nu este un mod potrivit pentru oricine de a trece printr-o carte a Bibliei. Cărţile ajută, discuţiile ajută,
studiile biblice ajută. Însă cel mai important lucru este ca să iei cărţile Bibliei, să le citeşti şi să-ţi însuşeşti adevărurile
spirituale în mod personal.

L-am menţionat mai devreme pe Andrew Bonar, un scoţian. Aceasta îmi aduce aminte de o altă întâmplare cu
un predicator scoţian. Acesta se afla în urmă cu câţiva ani într-o zonă mai săracă a Scoţiei. Unii dintre membrii
congregaţiei sale n-au învăţat niciodată să citească, astfel că unul dintre lucrurile pe care le-a făcut pentru a-i ajuta a fost
să-i înveţe pe câţiva dintre aceştia să citească. Timp de mai multe luni a vizitat o casă în care l-a învăţat pe un bătrân
scoţian să citească. A făcut lucrul acesta parcurgând texte mai uşoare din Biblie. Mai târziu, circumstanţele s-au schimbat,
predicatorul trebuind să plece pentru o vreme. A trecut ceva vreme până când s-a întors. Când s-a întors, unul dintre
primele lucruri pe care le-a făcut a fost să viziteze din nou acea casă, să-l viziteze pe acel scoţian. Acesta nu era acasă, ci
numai soţia lui. Predicatorul a început s-o întrebe pe femeie despre soţul ei, ce mai face şi dacă se descurcă bine cu cititul.
A întrebat-o cum stătea cu cititul în Biblie. Aceasta i-a răspuns: "O, nu, nu mai citeşte din Biblie; de ceva vreme a început
să citească ziarul."

Acesta este lucrul pe îl fac foarte mulţi creştini: renunţăm la a mai citi din Biblie şi devenim preocupaţi de
celelalte lucruri cu care lumea este atât de pornită să ne distragă atenţia: ziarele, cărţile, revistele. Din păcate, adesea se
întâmplă că creştinii ştiu mai multe despre palmaresurile jucătorilor din diferite ligi de baseball sau despre ce au mai
făcut jucătorii din ligile de fotbal, ştiu mai multe despre aceste lucruri decât despre Biblie, despre Predica de pe Munte,
despre Cele Zece Porunci sau altele. Dacă vrem cu adevărat să fim echipaţi pentru această bătălie căreia trebuie să-i
facem faţă, fie că ne place sau nu, trebuie să începem prin a ne încinge cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre platoşa neprihănirii. La fel ca termenul "cuvânt" şi acesta poate fi
înţeles în două feluri. Neprihănirea se poate referi la neprihănirea imputată, anume la neprihănirea lui Dumnezeu
socotită in contul nostru, singura prin care putem sta în faţa lui Dumnezeu, prin care putem fi justificaţi înaintea Lui.
Este foarte uşor să găsim exemple biblice aici. Pe de altă parte, se poate referi şi la neprihănirea personală, efectivă, ceea
ce am numi sfinţenie personală. Daţi-mi voie s-o ilustrez pe prima şi să arăt cum una o implică pe cealaltă.

Cel mai extraordinar exemplu pentru primul caz, cel al neprihănirii imputate, se află în cartea lui Zaharia, în
relatarea despre Iosua, Marele Preot. Nu acel Iosua care a cucerit Canaanul, ci Iosua, preotul de mai târziu. Capitolul al
treilea din Zaharia ne descrie o scenă în care Iosua stă în Templu, fără îndoială pentru a-şi îndeplini îndatoririle de preot.
Este îmbrăcat, ni se spune, cu haine murdare. Satan se află acolo pentru a-l acuza. Pentru că Iosua este îmbrăcat în haine
murdare, fără îndoială că Satan arată spre acele haine, acuzându-l. Hainele reprezintă păcatul lui şi prihana lui. Cu
Page 141 of 150
siguranţă Satan spune: "Cum poate un om aşa de păcătos ca acesta, a cărui minte, inimă şi suflet sunt atât de murdare,
cum sunt ale lui, cum poate un om ca acesta să stea înaintea Ta şi să-şi reprezinte poporul ca Mare Preot?" Apoi ni se
spune că acolo se mai afla un înger. Un înger care a venit la Iosua şi i-a spus să se dezbrace de hainele murdare. Iar în
locul acelor haine murdare i se dă o robă de sărbătoare şi i se pune o mitră curată pe cap.

Evident că această îmbrăcăminte simbolizează neprihănirea lui Dumnezeu. Acea robă de sărbătoare şi acea
mitră curată nu sunt ceva ce Iosua a dobândit prin meritele sale. Nu era capabil de aşa ceva. Este darul lui Dumnezeu,
ceea ce este întotdeauna mântuirea. Avem aici un extraordinar portret a ceea ce înseamnă să fii îmbrăcat cu neprihănirea
lui Hristos. Acesta este modul în care suntem mântuiţi, ca creştini.

Ceea ce mi se pare interesant este că imediat după aceea, imediat după acea măreaţă scenă în care Iosua este
îmbrăcat cu neprihănirea lui Dumnezeu, îngerul se întoarce spre el încredinţându-i o mare însărcinare, care are de-a
face cu neprihănirea personală. Îngerul spune: "Dacă vei umbla pe căile Mele (el vorbeşte pentru Dumnezeu) şi dacă vei
păzi poruncile Mele, vei judeca şi casa Mea şi vei priveghea asupra curţilor Mele şi te voi lăsa să intri împreună cu cei ce
sunt aici."Întotdeauna se întâmplă aşa: atunci când devenim creştini este adevărat că suntem făcuţi sfinţi în faţa lui
Dumnezeu prin neprihănirea lui Hristos. Însă această neprihănire imputată nu este niciodată ceva ce este dat separat de
lucrarea lui Dumnezeu, lucrare prin care Acesta începe să lucreze în vieţile noastre de zi cu zi o sfinţenie practică tot mai
mare.

Dacă ar trebui să aleg între cele două tipuri de neprihănire, l-aş alege pe al doilea ca cel la care face referire
Pavel aici. Şi aceasta deoarece Pavel vorbeşte aici unor creştini. Prin chiar faptul că ei sunt creştini, ei au primit deja
neprihănirea imputată a lui Hristos. Iar acum el le spune să ia platoşa neprihănirii şi să se îmbrace cu ea, să o fixeze la
locul ei. Sunt convins că prin aceasta el se referă la faptul că trebuie să începem să trăim vieţi neprihănite, vieţi sfinte.

Isus a spus ceva ce cred că se potriveşte aici. În capitolul 14 din Evanghelia după Ioan El vorbeşte despre Satan,
spunând: "Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine." Am auzit de multe ori spunându-se că, deşi Isus nu
a avut nici un păcat în El, de care să poată profita Satan, există cu siguranţă îndeajuns de mult păcat în noi. Ar trebui să
spunem că vine Satan şi el are foarte mult în noi. Presupun că acest lucru este adevărat. Cu siguranţă că suntem păcătoşi.
Însă ceea ce cred că spune Pavel aici este că nu trebuie să fie aşa. Nici tu şi nici eu nu vom ajunge vreodată să trăim nişte
vieţi perfecte; nu înainte de a ajunge în ceruri. Însă trebuie să ne păzim pe cât putem de păcat şi să ne străduim, prin
puterea pe care ne-o dă Dumnezeu, să ne păstrăm vieţile curate. În felul acesta, cel puţin vom diminua din puterea pe
care ar avea-o Satan în acest mare război spiritual în care suntem implicaţi.

Al treilea element din armura soldatului este probabil cel mai dificil de înţeles. Este singurul lucru pentru care
fraza este puţin cam dificilă. Pavel spune că picioarele noastre trebuie să fie încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Este
singurul lucru pentru care Pavel nu menţionează specific despre ce element al uniformei este vorba. Suntem nevoiţi să
presupunem că ar fi vorba despre cizme sau despre sandale sau alt fel de încălţăminte. În acelaşi timp, este dificil de
precizat care din cele trei cuvinte folosite de Pavel pentru a descrie ce a avut în minte trebuie accentuat. El vorbeşte
despre râvnă, despre Evanghelie şi despre pace. Care este ideea principală? Cred că ideea principală este râvna
Evangheliei şi aceasta din câteva motive. Unul dintre acestea este că el a vorbit deja despre adevăr când a prezentat
primul element al armurii, spunând că trebuie să ne încingem cu adevărul.

Avem adevărul. Evanghelia este deja ceva prezent în minţile noastre. O cunoaştem; o avem. Mai mult, atunci
când el o leagă de picioarele noastre sau de cizmele ori de sandalele cu care ne încălţăm, acest lucru sugerează mişcarea,
ceva ce ne ajută să ne mişcăm dintr-un loc într-altul. Iar ceea ce trebuie să fi avut în minte Pavel este ideea că la fel cum
umblăm în această lume în interesul nostru, tot aşa trebuie să fim plini de râvnă să facem cunoscută această Evanghelie.
Vom descoperi, în cele din urmă, că acest lucru este foarte eficient în lupta noastră împotriva lui Satan. Atunci când
ezităm, când nu suntem plini de râvnă, când nu propovăduim, îi dăm o oportunitate celui rău. Însă dacă ne aflăm în linia
întâi, dacă avem o mărturie şi o poziţie clară în faţa celor cu care lucrăm şi printre cei care ne cunosc, atunci Satan se
află cu garda jos iar Domnul poate, mai ales în această situaţie, să ne apere.

Al patrulea element este scutul credinţei. Pavel foloseşte aici un cuvânt special pentru scut, cuvânt care ne este
de ajutor în interpretare. Aceasta pentru că în arsenalul soldatului roman existau două tipuri de scut. Exista un scut mic
şi rotund, folosit în lupta corp la corp. Era folosit pentru apărarea de loviturile duşmanului şi îi permitea în acelaşi timp
spaţiu de manevră pentru a lupta cu sabia. Nu la acest tip de scut se referă Pavel. Tipul de scut la care face referire Pavel
era complet diferit. Era un scut mare, de aproximativ 130 cm lungime şi 60 cm lăţime, cu o formă alungită. Soldaţii
foloseau aceste scuturi atunci când înaintau în formaţie de luptă, umăr la umăr cu camarazii lor. Aceştia formau ceea ce
romanii numeau o "falangă", adică un rând de soldaţi care erau protejaţi în sens propriu, din cap până în picioare, stând
umăr în umăr, apăraţi de aceste scuturi. Atunci când asupra inamicului se abătea falangă peste falangă, acest lucru
producea groază în rândurile lui. Pe duşmani îi cuprindea o frică de moarte atunci când romanii înaintau în marş, apăraţi
de aceste scuturi. Soldaţii aveau cu ei suliţele cu care loveau capătul de sus al scutului atunci când se opreau. Duşmanul

Page 142 of 150

privea la acest zid compact de infanterie, alcătuit din soldaţi care înaintau în luptă. Acesta este cuvântul pe care-l foloseşte
Pavel. Un asemenea scut avea mai multe întrebuinţări: îl apăra complet pe soldat, întregul său corp; era unit cu scuturile
soldaţilor care mărşăluiau alături de el, alcătuind un zid impenetrabil; de asemenea, datorită alcătuirii scutului, acesta
putea stinge săgeţile aprinse care adesea erau aruncate asupra trupelor inamice de către cei angajaţi în luptă.

Pavel spune că aşa trebuie să fie credinţa voastră. Credinţa voastră trebuie să fie o credinţă în Dumnezeu prin
care să vă încredeţi în El în orice situaţie şi, mai mult, o credinţă care să se poată uni cu credinţa celorlalţi creştini, astfel
că trebuie să luptaţi împreună. În felul acesta, ca o armată unită, nu numai ca individ, ci ca poporul lui Dumnezeu, veţi
fi în stare să stingeţi săgeţile pe care Satan le trimite asupra voastră. Observaţi că atunci când Pavel vorbeşte despre scut,
el nu spune că acesta este scutul credinţei (autorul face în studiile precedente deosebirea între credinţa, articulat,
şi credinţă, nearticulat, ca fiind deosebirea între doctrină şi experienţă, între obiectiv şi subiectiv, n.tr.). Aceasta s-ar
referi la conţinutul Evangheliei. Este vorba despre scutul credinţei (în limba engleză, autorul face distincţia între the
faith şi faith, distincţie care în formă nu este sesizabilă în limba română, n.tr.), adică despre încrederea în Dumnezeu în
toate situaţiile. Trebuie să avem această credinţă oriunde vom merge şi indiferent în ce loc al luptei am fi implicaţi.

Ultimul element este coiful mântuirii. Acesta apără capul, fiind un lucru foarte important. Cred că şi acest
lucru poate fi interpretat în moduri diferite. Poate însemna că capul nostru, adică partea cea mai vitală a trupului nostru,
este apărat în sensul că acum suntem oameni mântuiţi, dacă suntem cu adevărat creştini. Poate să însemne lucrul acesta.
Însă în 1 Tesaloniceni, Pavel foloseşte o expresie similară, fiind singurul loc în care spune despre nădejdea mântuirii că
este coiful nostru. Cred că dacă acest lucru îl are în minte şi aici, el se gândeşte nu atât la faptul că acum suntem mântuiţi
(ceea ce este adevărat şi important), cât mai degrabă la faptul că privim spre un viitor clar iar nădejdea creştină este
aceea că ne vom bucura de acest viitor prin harul lui Dumnezeu. În cele din urmă vom triumfa, vom fi cu Domnul Isus
Hristos în cer.

Se spunea despre soldaţii lordului Cromwell (Lordul Protector al Angliei) că aceştia n-au pierdut niciodată o
luptă. Motivul pentru care ei n-au pierdut niciodată este acela că erau calvinişti, aşa cum era şi Cromwell. Iar motivul
pentru care calviniştii n-au pierdut niciodată este acela că ei mergeau să câştige. La urma urmei Dumnezeu i-a chemat
să fie soldaţi, Dumnezeu i-a pus să lupte. El n-ar fi făcut lucrul acesta cu gândul că ei vor pierde lupta, aşa că ei mergeau
să câştige. Ei ştiau care era destinul lor aşa că de fiecare dată câştigau. Dacă aş putea să aplic acest lucru aici este ca şi
cum Pavel ar spune că uneori, în toiul luptei, lucrurile sunt atât de confuze încât aproape îţi pierzi capul, dacă putem să
spunem aşa. Nu ştii pe ce lume trăieşti. Nu ştii care este situaţia luptei. Însă ceea ce contează nu este atât de mult că tu
ştii sau nu care este situaţia luptei, ci că Marele tău Comandant, Domnul Isus Hristos ştie. Iar El este Cel care garantează
victoria. Cu acest tip de protecţie poţi să lupţi, ştiind că Domnul Isus Hristos va vedea că în cele din urmă vei câştiga.

Nu vreau să vă dau o impresie greşită, sugerându-vă că creştinii nu trec niciodată prin vremuri grele sau că
niciodată nu şovăie în această luptă. Facem lucrul acesta şi o ştim. Suntem păcătoşi, suntem descurajaţi, suntem
deprimaţi. Chiar şi apostolul Pavel a spus odată că uneori a fost trântit de atacurile lui Satan. El a spus, în 2 Corinteni 4,
că a fost încolţit, în grea cumpănă, persecutat, trântit. Însă el a spus şi că aceste împotriviri nu au niciodată ultimul
cuvânt, ci că Isus Hristos, marele nostru comandant, este întotdeauna activ, chiar şi în mijlocul acestor încercări, în a ne
conduce şi în a ne da biruinţă. Textul întreg spune: "Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea
cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi." Apoi, el concluzionează: "De
aceea - spune el (cred că ar fi putut spune: "De aceea, soldaţi creştini") - noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul
nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă
lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vrednică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele
ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice." Domnul Isus Hristos
lucrează prin oamenii care gândesc în felul acesta, pentru a obţine victorii spirituale.

Să ne rugăm.

Tatăl nostru, binecuvântează aceste studii în inimile noastre. Recunoaştem că una este să vorbim despre
bătăliile noastre, dar alta este să le purtăm. Una este să discutăm despre armura noastră, dar alta este să ne îmbrăcăm cu
ea. Tatăl nostru, dă-ne har să facem lucrul acesta. Să studiem Cuvântul Tău, încât adevărul să devină parte a caracterului
nostru. Să trăim prin acest adevăr, încât să fim caracterizaţi de neprihănire, atât în ochii Tăi, cât şi în ochii lui Satan. Dă-
ne har pentru a avea picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Dă-ne har să fim apăraţi de credinţă, să ne încredem
în Tine ca Dumnezeul veşnic vrednic de încredere. Dă-ne har să ne fie capul apărat de nădejdea mântuirii veşnice, care este
răsplata tuturor celor care se încred în Tine şi Te urmează. Binecuvântează-ne până la acel sfârşit! Ne rugăm în numele
lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Amin.

Page 143 of 150

 40. PUTERNICA NOASTRĂ ARMĂ
EFESENI 6:17

Doctorul Sinclair Ferguson, profesor asociat de teologie sistematică la Seminarul Teologic Westminster, a scris
o carte în care vorbeşte despre armura pe care trebuie s-o folosească creştinul pentru a i se împotrivi lui Satan, studiu
bazat chiar pe textul din Efeseni 6, pe care-l studiem deja de ceva vreme. Cartea se numeşte "Add To Your Faith"
("Adaugă credinţei tale", n.tr.) şi are un mod interesant de a prezenta această armură. Ferguson vede fiecare piesă a
armurii ca fiind îndreptată împotriva unui mod anume în care Satan acţionează împotriva noastră. De exemplu, după
părerea lui, platoşa neprihănirii este apărarea noastră împotriva lui Satan ca acuzator. Picioarele noastre încălţate cu
râvna Evangheliei păcii este apărarea noastră împotriva lui Satan ca şarpe (perfidia lui, n.tr.). Scutul credinţei este
apărarea noastră împotriva lui Satan ca ispititor. El ne ispiteşte să credem că Dumnezeu nu este în stare să ne poarte de
grijă. Că Dumnezeu nu-şi va împlini promisiunile. Credinţa noastră în Dumnezeu este mijlocul prin care rezistăm acestei
ispite. Coiful mântuirii este apărarea noastră împotriva lui Satan ca înşelător.

În studiul nostru am ajuns la problema sabiei Duhului. Cu referire la aceasta, Sinclair Ferguson spune că prin
Cuvântul lui Dumnezeu ne apărăm de Satan ca mincinos. Unul dintre lucrurile caracteristice lui Satan este minciuna.
Isus a spus, cuvinte redate în Ioan 8, că Satan este un mincinos de la început şi că este tatăl minciunii. Ceea ce spune
Isus este că Satan niciodată nu spune adevărul. Cum ar trebui să ne împotrivim unui duşman care întotdeauna minte?
Cum putem şti ce este adevărat, mai ales în cultura noastră în care întotdeauna minciuna este amestecată într-un mod
atât de subtil cu câte o fărâmă de adevăr? Cum vom putea să ne împotrivim unei asemenea minciuni? Răspunsul pe care
îl dă Pavel aici, acum când începe să vorbească pentru prima oară despre o armă ofensivă, este că noi trebuie să i ne
împotrivim lui Satan ca mincinos cu ajutorul sabiei Duhului, despre care el spune că este Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă dorim să înţelegem ideea pe care Pavel o comunică aici trebuie să ştim că termenul tradus cu "cuvânt",
din expresia "Cuvântul lui Dumnezeu", nu este termenul "logos", termen care este cel mai important şi cel mai des folosit
dintre toţi termenii greceşti pentru "cuvânt". Termenul folosit aici este "rhema", termen care înseamnă, de fapt, "un
enunţ". Este un cuvânt însă este un cuvânt anume. Este aproape diametral opus ideii pe care o exprimă
termenul "logos". "Logos" este acel extraordinar şi atotcuprinzător concept care include totul. Însă aici Pavel foloseşte
un cuvânt care este la fel de specific cum este fiecare verset din Scripturi. Ioan 3:16 este un rhema al lui Dumnezeu.
Romani 3:23 este, de asemenea, un rhema al lui Dumnezeu.

Acest lucru este important deoarece Pavel spune aici că, dacă vrem să i ne împotrivim lui Satan, nu o vom
putea face însuşindu-ne acel concept atotcuprinzător (lucru pe care, desigur, nici nu-l putem face deoarece avem limite),
ci prin a ajunge să cunoaştem, să memorăm şi să folosim cuvintele specifice ale Scripturii.

Cel mai mare exemplu de ispitire din toată Biblia este o ilustrare perfectă a ceea ce s-a spus până aici. Mă refer,
sunt sigur că vă daţi seama, la ispitirea Domnului Isus Hristos, care este înregistrată în Matei 4 şi în Luca 4. Este
ilustrativ. Atunci când Satan vine să-L ispitească pe Domnul, Domnul îi răspunde de fiecare dată, nu printr-un argument
filozofic sau prin a apela într-un mod general la vreo afirmaţie vagă a doctrinei creştine, ci El îi răspunde de fiecare dată
prin citarea unui text specific din Scriptură. Ştiţi cum s-a întâmplat. Diavolul a venit la Isus după ce acesta se afla deja
de 40 de zile în pustie, fiind înfometat, şi i-a spus: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă
pâini!" Ispita aceasta nu are nimic mincinos în ideea că Hristos ar avea puterea miraculoasă prin care să-i ofere pâine
celui flămând. Ştim lucrul acesta pentru că nu la mult timp după acest eveniment, probabil la câteva zile, Domnul nostru
a fost la o nuntă în Cana Galileii, unde Şi-a folosit această putere pentru a schimba apa din vasele de piatră folosite
pentru apă în vin. Astfel El a oferit vin. Şi nu după mult timp, tot în Galileea, El a înmulţit pâinile şi peştii pentru a hrăni,
mai întâi cinci mii de oameni, iar apoi, cu o altă ocazie, patru mii. Prin urmare, în principiu nu era nimic rău în folosirea
puterii Domnului în felul acesta.

Cred că R. C. Sproul are dreptate când spune că explicaţia acestei ispitiri stă în chiar primul cuvânt, cuvântul
"dacă". "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini." Motivul pentru care cred că Sproul
are dreptate este că imediat înainte de acest eveniment, în versetul 17 din Matei 3, Dumnezeu vorbeşte din ceruri,
spunând, cu ocazia botezului lui Isus, că "Acesta este Fiul Meu." Dumnezeu vorbeşte, iar ceea ce spune este absolut clar
şi direct: "Acesta este Fiul Meu." Imediat după aceasta, în pustie, Satan este acolo pentru a spune: "Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, dovedeşte acest lucru poruncind acestor pietre să se facă pâini." Această idee explică, în acelaşi timp,
răspunsul Domnului. Acesta citează din Deuteronom 8:3, spunând: "Este scris: ŤOmul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeuť". Cu alte cuvinte, ceea ce spune Domnul este că "Ceea ce este important
aici, în această situaţie, nu este dacă sunt sau nu flămând. Cu siguranţă, Dumnezeu poate să-mi ofere cele de trebuinţă.
Şi cu siguranţă, El Îmi va sprijini viaţa pentru a împlini ceea ce am de împlinit.

Page 144 of 150

 Adevărata problemă este dacă Îl cred sau nu pe Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl tocmai a spus: "Tu eşti Fiul Meu."
Eu Îl cred şi nu am nevoie să dovedesc acest lucru prin a arăta vreo putere miraculoasă. La acest punct, diavolul, ispititor
subtil cum este, a început să joace conform regulilor lui Hristos. I-a răspuns: "După cum ai citat din Deuteronom văd că
ştii Biblia, că ai studiat-o. Vreau să-ţi spun doar că şi eu, atunci când nu mă plimb peste tot pământul, ispitindu-l pe Iov
şi pe alţii ca el, în momentele mele de linişte, şi eu studiez Biblia. Nu demult, în timpul meu de studiu, am citit Psalmul
91, iar în versetele 11 şi 12 am citit următoarele cuvinte. Am să Ţi le citez. Nu numai că le-am studiat, dar le-am şi
memorat. Iată ce spun aceste versete: ŤEl va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu
cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatrăť. Asta spun aceste versete, nu?" Presupun că Isus a dat din cap în semn de
aprobare. Satan i-a spus apoi: "Ştii, eu chiar cred lucrul acesta. Tu crezi? Atât de mult cred acest cuvânt încât iată ce
sugerez. Cred că ceea ce ar trebui să facem este să mergem în Ierusalim, la Templu, pe streaşina Templului (adică pe cel
mai înalt punct din acel loc), iar ceea ce ar trebui să faci Tu este să Te arunci de acolo, iar Dumnezeu Îşi va împlini
promisiunea. Cred lucrul acesta. Cred că El Te va lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră. Vei
pluti lin, iar oamenii care vor fi acolo vor spune: "Priviţi, o minune!", iar lucrarea Ta (care ştiu că este foarte importantă
pentru Tine şi, crede-mă, este importantă şi pentru mine) va lua un start extraordinar.

N-a reuşit însă să-L păcălească pe Isus. Acesta a spus: "Este adevărat că ai citat din Scriptură însă este de
asemenea adevărat că nu trebuie să iei o parte din Scriptură în detrimentul altei părţi." Acesta este un important
principiu al interpretării: Scriptura se interpretează prin Scriptură. Apoi a zis: "Sunt sigur că ştii, de asemenea, că este
scris: (şi aici El a citat din Deuteronom 6:16) să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!" "Ceea ce vrei să faci", îi spune
El lui Satan, "este să Mă ispiteşti tu pe Mine, nu Eu pe Dumnezeu. Iar ceea ce vrei să vezi este dacă voi rămâne sau nu
credincios."

În acel moment, diavolul a renunţat la orice prefăcătorie şi orice subtilitate. L-a luat pe Isus şi L-a dus într-un
loc de unde i-a arătat toate împărăţiile pământului, în întreaga lor splendoare. I-a spus: "Uite, voi aranja ca toate să
devină ale Tale, singurul lucru pe care va trebui să-L faci este ceea ce eu îmi doresc cel mai mult: să Te prosterni, să te
închini şi să mă venerezi." Isus însă i-a citat din Deuteronom 6:13, cu numai 3 versete înaintea versetului pe care i l-a
spus înainte. I-a zis: "Este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti."

Nu cunosc vreun alt pasaj din Scriptură care să clarifice atât de mult ideea lui Pavel din Efeseni 6, cum o face
acest episod al ispitirii Domnului nostru. Să vă explic: Îl vedem pe Domnul Isus Hristos, Domnul slavei, Regele regilor,
Cel în Care n-a fost nicicând păcat, Care niciodată nu a făcut ceva rău, Care stătea prin însăşi puterea lui Dumnezeu şi
într-o comuniune intimă cu El, astfel că n-a existat vreodată ceva, măcar o umbră, între El, între sentimentul propriei
lui dumnezeiri, şi supunerea Sa faţă de voia Tatălui. Iată-L, deci, pe acest Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru, care, atunci
când este confruntat de Satan, îi răspunde acestuia folosind Scriptura. Dacă aşa stau lucrurile cu Isus, cine suntem noi
să credem că am putea, în slăbiciunea şi păcătoşenia noastră, să i ne împotrivim lui Satan, până nu vom cunoaşte şi nu
vom fi capabili să folosim Cuvântul lui Dumnezeu.

Îi apreciez foarte mult pe Navigatori (o organizaţie creştină din Statele Unite, n.tr.) în această privinţă
deoarece, atunci când mă gândesc la toate organizaţiile care lucrează în această ţară cu scopul de a-i uceniciza pe creştini,
ei, mai mult decât oricare altă organizaţie, pun accent pe importanţa memorării Scripturii. Vei spune: "Ei bine, tu ştii că
eu studiez Biblia." Acest lucru este bun şi nu vreau să-l minimalizez deloc. Vei spune: "Am o idee despre conţinutul ei."
Mă bucur pentru aceasta şi nu vreau să minimalizez nici importanţa acestui lucru. Vei spune: "O citesc regulat." Şi acest
lucru este bun. Însă toate acestea nu sunt suficiente. Poţi avea o idee generală despre conţinutul Scripturii însă atunci
când vei fi ispitit va fi foarte uşor să fii în derută deoarece Satan este maestru în această privinţă. Asta înseamnă cuvântul
"diavol". Este termenul "diabolos", care se referă la cineva care întotdeauna creează confuzie. Diavolul este maestru în
a face acest lucru cu gândurile tale. Te încurcă aşa de tare încât nu mai ştii ce este bine. Devii confuz. Începi să te întrebi:
"Oare asta înseamnă?" Sau: "Oare asta vrea să spună?" Sau: "Oare aşa ar trebui să procedeze un creştin?" Lucrul de care
ai nevoie într-o asemenea situaţie este tocmai Cuvântul lui Dumnezeu, rhema despre care vorbeşte Pavel. Iar singurul
mod prin care-l poţi obţine este prin a-l memora, astfel încât în timpul ispitei, atunci când totul se clatină, cuvintele
Scripturii să se ridice deasupra şi să arate calea pe care ar trebui să mergi. În vremuri ca acestea un singur cuvânt din
Scriptură va putea fi o ancoră pentru sufletul tău, de care să te ţii, spunând: "Nu ştiu, sunt confuz. Lucrurile sunt
înspăimântător de confuze pentru mine însă un singur lucru ştiu, că Dumnezeu a spus aşa." Te ţii de acest cuvânt şi în
felul acesta îi rezişti lui Satan şi câştigi lupta.

Aş dori să împărtăşesc cu voi câteva din lucrurile pe care le vor face cuvintele lui Dumnezeu. În primul rând,
cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte convingătoare. Calvin a fost unul care a ştiut acest lucru. Atunci când a scris despre
Biblie, el a pus-o în contrast cu marile opere ale antichităţii, spunând, după cum probabil ştiţi, că nu există termen de
comparaţie atunci când te gândeşti la efectul pe care o are Biblia asupra ta. Iată ce a scris: "Această putere care îi este
caracteristică Scripturii este evidenţiată de faptul că, dintre operele oamenilor, oricât de artistic alcătuite, nu este nici una
care să se compare cu ea în ce priveşte capacitatea ei de a ne influenţa. Citiţi-l pe Demostene sau pe Cicero, citiţi-l pe
Platon, pe Aristotel sau pe alţii din aceeaşi pleiadă. Vă vor atrage, sunt de acord, vă vor delecta, vă vor mişca, vă vor
Page 145 of 150
fermeca într-un mod minunat. Însă întoarceţi-vă de la ei la aceste scrieri sfinte. Acestea, în ciuda propriei voastre voinţe,
vă vor cerceta atât de profund, vă vor penetra inima, atât de tare vă vor pătrunde până în măduvă, încât, comparat cu
impresia puternică a acestora, vigoarea oratorilor şi a filozofilor aproape că se va risipi. Prin urmare, nu este greu să
vedeţi că Scripturile Sfinte, care de departe depăşesc toate darurile şi harurile spre care năzuiesc oamenii, respiră un aer
divin." Şi chiar asta fac.

Există o relatare extraordinară, care explică această mărturie a lui John Calvin, într-o carte intitulată "Journey
in the Light" (Calătorie în lumină, n.tr.), scrisă de un filozof francez, devenit mai apoi teolog american, al cărui nume
era Emil Coue. Acesta a primit o educaţie naturalistă în Franţa. Pe parcursul întregii sale educaţii nici măcar nu a văzut
o Biblie. Cu toate acestea, deşi era un om foarte educat, începând să-şi analizeze propria viaţă, a recunoscut că în viaţa
lui exista o nevoie disperată după ceva. A ajuns să creadă că are nevoie de o carte, o carte care, aşa cum s-a exprimat el
în acea vreme, să-l înţeleagă. Astfel s-a hotărât că, deoarece nu cunoştea o asemenea carte, va începe să scrie el una
pentru el. S-a hotărât ca pe măsură ce citea şi ajungea la anumite paragrafe care i se păreau a fi deosebit de profunde,
să le copieze în mica sa carte pe care o purta cu el. După ce termina, făcea un index al acelor paragrafe şi obţinea o carte
din care, folosind indexul, ar fi putut să citească paragrafe care să-l conducă de la o stare de deprimare şi depresie la una
de bucurie şi eliberare.

Acesta ne spune în cartea sa că în ziua în care şi-a terminat cartea a ieşit din orăşelul francez în care trăia
împreună cu soţia sa şi s-a aşezat sub un copac, începând să citească. A început să citească având aşteptări mari însă, pe
măsură ce citea, un sentiment de dezamăgire începea să pună stăpânire pe el. Cartea nu răspundea aşteptărilor lui şi,
citind, a început să-şi dea seama de ce. Cartea nu răspundea aşteptărilor lui deoarece el însuşi a fost cel care a scris-o. În
loc să-l aducă la o mare eliberare emoţională, pe care o anticipase, textul n-a făcut decât să-i amintească de textul din
care acestea au fost extrase, de munca sa prin care le-a copiat şi aşa mai departe. Şi-a dat seama astfel că a risipit destul
de mult efort. A pus apoi cartea înapoi în buzunar.

Tocmai în acel moment soţia sa a ieşit din oraş. În acea dimineaţă, în oraş fiind, aceasta a ajuns din întâmplare
în faţa unei micuţe capele hughenote (protestanţii francezi erau numiţi hughenoţi, n.tr.) pe care n-o remarcase până
atunci. A intrat în ea şi, spre surprinderea ei, s-a trezit cerându-i pastorului care se afla acolo o Biblie. Acesta i-a dat o
Biblie. A luat-o şi a ieşit din oraş pentru a i-o da soţului ei, scuzându-se pentru acest lucru deoarece ştia că el tot timpul
a spus: "Nu vreau niciodată un asemenea lucru la mine în casă." În locul unui refuz, pe care l-ar fi aşteptat, a constatat
că acesta i-o ia din mână cu entuziasm: "O Biblie, spui. S-o văd!" A luat-o şi a început s-o citească. Apoi iată ce s-a
întâmplat. Acestea sunt propriile lui cuvinte: "Am citit, am citit şi am tot citit, cu voce tare şi cu o ardoare de nedescris.
N-am putut găsi cuvinte prin care să-mi exprim veneraţia şi uimirea. Apoi, dintr-o dată, am realizat următorul lucru -
aceasta era cartea care mă putea înţelege. Aveam o aşa mare nevoie de ea şi, totuşi, am încercat să-mi scriu în van
propria-mi carte. Am continuat să citesc până noaptea târziu, în cea mai mare măsură din Evanghelii. Şi, extraordinar,
citindu-le, Cel despre Care vorbeau, Cel Care vorbea şi înfăptuia pe paginile lor a devenit viu pentru mine. Acestui
Dumnezeu m-am rugat în acea noapte, iar Dumnezeul care mi-a răspuns a fost acelaşi Dumnezeu despre care se vorbea
în carte." Vedeţi, cuvintele lui Dumnezeu sunt convingătoare deoarece sunt divine.

În al doilea rând, cuvintele lui Dumnezeu condamnă (conving lumea vinovată de păcat, n.tr.). Oricine a
predicat sau a învăţat vreodată din Biblie, indiferent cât timp, trebuie să fi avut experienţa ca după predică sau lecţie
cineva să fi venit la el şi să-i spună: "De ce ai predicat despre mine?" Va spune: "Lucrul despre care ai predicat în această
dimineaţă este exact lucrul pe care l-am făcut. Cineva ţi-a spus despre mine şi nu-mi place deloc acest lucru." Uneori
este greu să-i convingi pe oameni că nimeni n-a venit la pastor înainte de predică să-l roage să predice împotriva
păcatului lăcomiei sau al bârfei sau împotriva oricărui alt păcat. Aceasta este puterea Cuvântului lui Dumnezeu. El face
lucrul acesta deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele oamenilor nu fac lucrul acesta. Poţi predica împotriva
răului pe care îl vezi la o anumită persoană. Vei predica cu propriile tale cuvinte şi nu va da nici un rezultat. Oamenii se
vor mânia sau nu te vor băga în seamă. Vor spune: "Asta este părerea ta; eu văd lucrurile altfel." Însă atunci când
cuvintele lui Dumnezeu, însăşi cuvintele lui Dumnezeu, vorbesc inimii despre Dumnezeu, singurul care este în stare să
transforme inima omului, acestea conving de păcat şi încep să-l conducă pe acel om pe cărarea spre viaţa veşnică.

Al treilea lucru pe care îl fac cuvintele lui Dumnezeu este convertirea. Nu numai că ne conving de păcat, ci ele
ne şi fac să renunţăm la el. Gândeşte-te numai la sutele şi la miile de oameni ale căror vieţi au fost radical transformate
prin puterea acestei cărţi, a Bibliei pe care o avem.

Dă-mi voie să mai spun un lucru. Ele şi mângâie. Şi tu şi eu trecem prin momente grele în viaţă, când totul ne
este greu. Uneori sunt perioade de boală. Alteori sunt vremuri în care suferim pierderi. Pierdem o slujbă. Pierdem o
reputaţie. Pierdem prieteni, soţi, soţii, copii, prin moarte sau pe alte căi. Uneori suntem doborâţi. Lumea are propriul ei
mod de a privi lucrurile într-o astfel de situaţie. Lumea spune: "Vezi tu, lucrurile vor fi mai bune." Lumea mai spune:
"După orice nor, vine soarele." Şi altele. Lucruri profunde, dar care nu ajută prea mult. Apoi ajungem la Biblie şi citim
din ea. Acolo Îl auzim pe Dumnezeul veşnic şi suveran vorbind inimilor noaste. Îl auzim pe Domnul Isus Hristos spunând:

Page 146 of 150

"Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului." Iar aceste cuvinte ale lui Dumnezeu ne dau o mângâiere
pe care nici un cuvânt de-al oamenilor nu ne-o poate da.

Concluzia acestor lucruri este evidentă. Este aceea că dacă cuvintele, da cuvintele lui Dumnezeu, versetele
Scripturii, au această putere, atunci şi tu şi eu, nu numai că le vom citi, dar le vom memora şi le vom aduna în inimile
noastre. Pavel aseamănă cuvintele lui Dumnezeu cu o sabie. Am fost în multe muzee, mai ales în Insulele Britanice, în
care se aflau expuse arme din Evul Mediu. Am văzut toate tipurile de săbii. Săbii scurte, săbii lungi, săbii de mare preţ,
săbii obişnuite, săbii care au aparţinut unor mari regi şi războinici. Toate erau foarte impresionante însă, desigur, nu-
mi erau de nici un folos şi nici nu-mi vor fi vreodată. Erau acolo, dar nu erau ale mele. Erau în muzeu, închise într-o
vitrină sau altceva de felul acesta. Dacă o sabie are vreo valoare pentru cineva, ea trebuie să-i aparţină acelei persoane.
Trebuie s-o iei şi s-o ţii în mâini. Trebuie s-o poţi folosi în luptă. Tot aşa este şi cu cuvintele lui Dumnezeu.

Poţi să te uiţi la această Biblie şi să spui: "O, este o comoară nepreţuită." Şi aşa este. Poţi spune: "Multe lucruri
înţelepte pot fi găsite aici." Este adevărat. Pot fi găsite. Însă nu-ţi vor fi de nici un folos în bătălie până când nu-ţi vei
însuşi aceste lucruri. Până nu le vei strânge pentru tine. Până când nu vei putea spune, trecând prin viaţă şi prin
activităţile tale împreună cu Scriptura: "Acest verset mi se aplică mie; la fel şi acesta şi acesta." Fă acest lucru şi
Dumnezeu Îşi va folosi cuvintele pentru a-ţi schimba viaţa. Nu vei mai fi niciodată acelaşi. Iar El îţi va da putere iar tu
vei fi încurajat să i te împotriveşti chiar marelui nostru duşman, Satan, duşmanul poporului lui Dumnezeu.

41. RESURSELE NOASTRE SECRETE

EFESENI 6:18-24

Cu mai mulţi ani în urmă, când Henry Kissinger era foarte activ ca Secretar de Stat, apărând adesea în presă,
într-una din revistele noastre a apărut o caricatură care parodia capacitatea de muncă a acestui om. În acele vremuri,
Kissinger făcea ceea ce a ajuns să fie numită "diplomaţie de navetă". Acesta îşi începea activitatea plecând luni la Londra;
marţi zbura în Orientul Apropiat, vizitând mai multe capitale, toate în aceeaşi zi; miercuri zbura înapoi la Washington
D.C. iar la sfârşitul săptămânii o lua de la capăt. Caricatur îl înfăţişa pe Henry Kissinger abia târându-se spre casă, la
sfârşitul unei zile evident extenuante. Intra în camera sa de hotel târându-se şi trăgând după el servieta. Însă imediat ce
intra pe uşă, în starea deplorabilă în care se afla, în cameră se era un alt Henry Kissinger, care sărea odihnit din pat,
proaspăt îmbrăcat şi bărbierit, cu servieta în mână, gata să facă faţă provocărilor zilei. Dincolo de uşa camerei de hotel
doi oameni stăteau de vorbă, unul spunându-i celuilalt: "Nu pot să înţeleg cum reuşeşte să facă faţă."

Ar fi frumos să avem şi noi un asemenea secret. O resursă secretă, care să ne ajute să câştigăm luptele pe care
le ducem zi de zi. În special luptele noastre spirituale. De multe ori mi-aş dori să pot face ceea ce fac doi sau trei sau chiar
patru oameni. Secretarele mele ar dori să fac jumătate din ceea ce fac. Interesant este că şi dacă ne-am multiplica tot nu
am avea resursele de care avem nevoie pentru a ne lupta cu Satan în acest mare conflict pe care apostolul Pavel îl descrie
în capitolul 6 din Efeseni. Însă ştim că Pavel vorbeşte despre o resursă secretă. O resursă care este suficientă, este tot
ceea ce avem nevoie. Această resursă secretă este rugăciunea. Iar motivul pentru care rugăciunea este atât de importantă
este că cel care foloseşte rugăciunea, chiar cel mai slab dintre creştini, poate să i se împotrivească lui Satan deoarece
poate, în orice situaţie, în orice circumstanţă (fie că este încurajat sau descurajat, fie că are de luptat împotriva unor
vrăjmaşi sau chiar împotriva lui Satan), să-L cheme imediat în ajutor pe Dumnezeu, având astfel la dispoziţie resursele
inepuizabile ale Dumnezeului Suveran şi Milostiv. Pavel menţionează cu convingere, dar în trecere, şi celelalte lucruri
aflate la dispoziţia creştinului, cum ar fi: cingătoarea adevărului, platoşa neprihănirii, coiful mântuirii şi celelalte, dar
când ajunge la rugăciune el spune: "Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta
şi întotdeauna stăruiţi în rugăciune pentru toţi sfinţii." Apoi continuă: "Rugaţi-vă şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi
deschid gura, să mi se dea cuvânt ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt. Rugaţi-
vă ca să vorbesc cu îndrăzneală, aşa cum şi trebuie."

Una din marile legende ale Evului Mediu este Cântecul lui Roland. Cei dintre voi care cunoaşteţi această
legendă ştiţi că vorbeşte despre un eveniment din viaţa lui Carol cel Mare, marele împărat. Acesta avea în slujba sa o
seamă de cavaleri vestiţi. Unul dintre ei era Roland, cel după care este numit cântecul. Această poveste relatează
întoarcerea lui Carol cel Mare din Spania în Franţa, trecând printr-un foarte îngust defileu din Munţii Pirinei. Acesta şi-
a lăsat ariergarda sub comanda lui Roland, pentru a-l apăra din spate, el mergând spre nord. Maurii l-au atacat însă pe
Roland şi pe oamenii săi iar Roland, împreună cu alţi mari cavaleri ai lui Carol cel Mare au fost ucişi în luptă. Ceea ce
este semnificativ în această poveste, făcând din ea o epopee, nu doar o simplă poveste, este motivul înfrângerii, care a
Page 147 of 150
fost mândria lui Roland. Acesta avea un corn mare, numit olifant, iar dacă ar fi sunat din acel corn, Carol cel Mare cu
siguranţă ar fi auzit sunetul cornului şi s-ar fi întors să-l sprijine. Însă Roland era prea mândru să facă lucrul acesta. El
n-ar fi suflat din olifant. Astfel, au luptat până la ultima suflare iar oştenii au fost masacraţi. Abia spre sfârşit, când era
prea târziu, a sunat din corn iar Carol cel Mare s-a întors.

Este foarte uşor să aplicăm aceasta poveste. Explicaţia atâtor vieţi creştine înfrânte, dintr-un motiv sau altul,
fie că este vorba de mândrie sau de indiferenţă sau de orice altceva (fiecare îşi cunoaşte sufletul), este aceea că nu folosim
resursele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Nu-L chemăm pe Dumnezeu în ajutor în toate problemele pe care le întâmpinăm.
Iacov a spus: "Nu aveţi pentru că nu cereţi." Iar Isus a spus: "Cereţi şi veţi primi; bateţi şi vi se va deschide."

Îmi dau seama că Pavel accentuează problema aceasta a rugăciunii după mărimea versetului respectiv. Însă el
accentuează această idee şi în alte moduri. Unul dintre modurile în care subliniază problema rugăciunii este repetarea
de patru ori a cuvântului "tot". Probabil aţi observat lucrul acesta când am citit mai devreme versetul 18. Pavel spune:
"Faceţi în toată vremea, prin Duhul." Aceasta este prima apariţie a cuvântului "tot". "... tot felul de rugăciuni şi cereri."
Aici cuvântul apare a doua oară. "Vegheaţi la aceasta", spune el, "şi întotdeauna (aceasta este a treia) stăruiţi în
rugăciune pentru toţi sfinţii."

Este important să ne uităm la fiecare dintre aceste apariţii. Înainte de toate, Pavel spune: "Rugaţi-vă
în toată vremea, prin Duhul." Prin aceasta el nu vrea să spună, cred eu, că nu trebuie să facem nimic, decât să ne rugăm.
Uneori oamenii sunt chemaţi numai să se roage deoarece, dintr-un motiv sau altul, boală sau un accident, nu mai pot
face ceea ce făceau în mod normal în slujba lui Hristos. Astfel, ei au timp să se roage, aceasta fiind o chemare specială.
Însă în general avem multe de făcut şi nu putem să ne rugăm în continuu. Chiar şi Pavel a fost conştient de lucrul acesta.
El era un om foarte activ. Atunci când Pavel spune să ne rugăm în toată vremea, ceea ce vrea de fapt să spună este că în
orice circumstanţă a vieţii, indiferent de natura ei, trebuie să fim oameni ai rugăciunii. Trebuie să fim într-o permanentă
rugăciune.

Una dintre problemele referitoare la rugăciune este că foarte mulţi oameni se roagă numai atunci când au
probleme. Desigur, acest lucru înseamnă că acei creştini care se roagă în felul acesta nu sunt cu mult mai diferiţi decât
necreştinii. Chiar şi ateii se vor ruga uneori, atunci când vor avea probleme. Uneori ei se roagă din greşeală. Spun: "O,
Dumnezeule, ce voi face?" Însă acesta este un comportament firesc. Dacă lucrurile merg foarte prost ne dăm seama că
ne copleşesc şi căutăm atunci o forţă, o putere, o resursă sau o persoană mai puternică decât noi. Nu este deloc ceva ieşit
din comun să te rogi lui Dumnezeu atunci când treci prin greutăţi.

Însă creştinii nu trebuie să se comporte aşa. Creştinii trebuie să fie oameni ai rugăciunii, astfel încât în toate
circumstanţele vieţii, şi când suntem fericiţi, să ne rugăm şi să ne bucurăm în Domnul. Iar când suntem descurajaţi va
trebui să ne rugăm şi să-I cerem lui Dumnezeu să fie cu noi şi să ne ajute în necazul nostru. Ar trebui să ne rugăm şi la
locul de muncă. Ar trebui să ne rugăm şi acasă. Ar trebui să ne rugăm şi în concediu. Ar trebui să ne rugăm şi atunci
când suntem ocupaţi. Ar trebui să ne rugăm şi atunci când avem timp suficient. Şi aşa mai departe. Daţi-mi voie să vă
spun că unul dintre lucrurile pentru care trebuie să ne rugăm este ca Dumnezeu să fie cu noi atunci când avem de dus
lupte.

Uneori, cred eu, suntem în situaţia în care s-a aflat un om, situaţie pe care a descris-o într-o discuţie referitoare
la postura pe care trebuie s-o avem atunci când ne rugăm. Ar trebui să îngenunchem, să stăm în picioare, să ridicăm
mâinile sau altele de felul acesta? Acest om a povestit cum a căzut într-o fântână, împlântându-se cu capul în mâlul de
pe fundul ei. A spus el: "Cea mai mare rugăciune pe care am spus-o vreodată am spus-o stând în cap."

Mai mult, iată-l pe Pavel îndreptându-ne atenţia, nu înspre realitatea problemelor personale, ci înspre
importanta problemă a războiului spiritual. Ceea ce spune el este că, dacă folosim toate piesele armurii pe care ne-o
oferă Dumnezeu, să ne asigurăm că facem lucrul acesta prin rugăciune. Cunoaşteţi probabil versul imnului care spune:
"Îmbracă armura Evangheliei, îmbracă fiecare piesă cu rugăciune; unde cheamă datoria sau în primejdie, să le ai
întotdeauna cu tine." Cred că autorul imnului, George Duffield, a avut probabil acest verset în minte atunci când a scris
aceste cuvinte. Deoarece cred că şi el, la fel ca Pavel, spune că fiecare piesă a armurii trebuie îmbrăcată cu rugăciune. Să
luăm adevărul, de exemplu, cingătoarea adevărului. Cum vei putea să rămâi încins cu ea dacă nu te rogi? Acelaşi lucru
şi cu platoşa neprihănirii. Şi tu şi eu suntem păcătoşi. Suntem înclinaţi să cădem în păcat după păcat. Cum vom fi păziţi
de aceasta, cunoscând ce fel de oameni suntem? Prin rugăciune, numai prin rugăciune. Prin rugăciune îi cerem lui
Dumnezeu să ne cureţe, să ne călăuzească, să ne păzească piciorul de cădere şi să ne păstreze pe calea pe care trebuie să
mergem. Acelaşi lucru este adevărat şi cu picioarele noastre încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Dacă accentul aici este
pe râvnă, ceea ce eu cred, şi dacă, aşa cum spune Petru, trebuie să fim gata oricând să dăm socoteală de nădejdea care
este în noi, cu blândeţe şi teamă, cum vom face acest lucru dacă nu ne rugăm şi dacă nu stăm aproape de Dumnezeu tot
timpul. Dacă nu ne rugăm, dacă nu stăm aproape de Dumnezeu în rugăciune, atunci ocaziile vor veni şi vor pleca, fără a

Page 148 of 150

ne putea bucura de ele. Suntem gata numai atunci când suntem oameni ai rugăciunii. La fel şi cu scutul credinţei, cu
coiful mântuirii şi cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Al doilea "tot" al lui Pavel este "tot felul de rugăciuni şi cereri". Presupun că unii oameni, atunci când citesc
aceste cuvinte, se gândesc că "rugăciuni" şi "cereri" este o redundanţă. Cineva se poate întreba dacă rugăciuni şi cereri
nu este acelaşi lucru. Acesta este un caz în care unul dintre cei doi termeni îl încorporează pe celălalt. Însă reversul nu
este valabil. Rugăciunile încorporează cererile însă cererile nu epuizează sensul termenului "rugăciuni". Vă aduceţi
aminte de acel scurt acrostih care este folosit adesea pentru a descrie paşii pe care trebuie să-i parcurgă o rugăciune
corectă. Acrostihul dă cuvântul "ACTS" (în rom., FAPTE, n.trad.). "A" este iniţiala de la adorare; "C" este iniţiala de la
mărturisire (în engl., "confession", n.trad.). "T" este iniţiala de la mulţumire (în engl., "thanksgiving", n.trad.) iar "S",
ultima literă, este iniţiala de la implorări (în engl., "supplications", n.trad.). Implorări se referă la cereri. Se referă la
cererile pe care i le faci lui Dumnezeu. Însă în acest acrostih, cred că într-un mod înţelept, cererile sunt precedate de trei
tipuri diferite de rugăciune. Într-o rugăciune trebuie să existe adorare, mărturisire şi mulţumire. Există aceste lucruri în
rugăciunea ta? Atunci când începi să te rogi îţi faci timp, înainte de toate, să-L adori pe Dumnezeu pentru ceea ce este?
Dacă am învăţa cum să facem lucrul acesta atunci cele mai multe dintre rugăciunile noastre ar fi cu totul diferite faţă de
genul de rugăciuni pe care le facem acum. Şi presupun că de multe ori nici nu vom mai ajunge să-i cerem ceva lui
Dumnezeu, deoarece adorarea se va dovedi un lucru cu mult mai important.

Al doilea lucru este mărturisirea. Şi acesta este foarte important. Acest lucru este aproape inevitabil, nu-i aşa,
deoarece atunci când vii înaintea adevăratului Dumnezeu - nu a unui Dumnezeu produs de propria noastră imaginaţie
(un Dumnezeu pe care, mai mult sau mai puţin, îl coborâm la propriile noastre standarde, acomodându-l la ceea ce
suntem noi) - acest Dumnezeu adevărat este unul sfânt. Adică un Dumnezeu înaintea Căruia păcatul nu poate sta. Dar
noi suntem păcătoşi. Prin urmare, dacă înţelegem cine este Dumnezeu în sfinţenia Sa, atunci, nu-i aşa că, în mod
inevitabil, în mintea noastră vor veni gândurile şi faptele păcătoase pe care le-am făcut şi, astfel, va trebui să le
mărturisim şi să primim iertare şi curăţire înainte de a continua rugăciunea? Dacă nu vom face lucrul acesta, cu siguranţă
Dumnezeu nu ne va asculta cererile. Deoarece chiar la începutul capitolului 59 din Isaia se spune că: "Nu, mâna Domnului
nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea surdă ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de
despărţire între voi şi Dumnezeul vostru." Nelegiuirile voastre sunt cele care-L opresc pe Dumnezeu să lucreze. Prin
urmare, trebuie să mărturisim aceste nelegiuiri. Acest lucru este foarte important atunci când vorbim despre tot felul de
rugăciuni.

Urmează mulţumirea. Cum am putea să nu-I fim mulţumitori unui Dumnezeu atât de măreţ ca Dumnezeu
nostru? Un Dumnezeu care ne-a dat viaţă, sănătate, oportunităţi pentru a sluji şi, mai presus de toate, mântuirea prin
Domnul Isus Hristos. Dacă tocmai ne-am mărturisit păcatele, unul dintre lucrurile pentru care îi vom fi mulţumitori lui
Dumnezeu este acea iertare şi curăţare de păcate pe care El o promite în dar atunci când ne mărturisim păcatele.

În sfârşit, urmează cererea. Aceasta este o rugăciune slabă, aproape că nu este o rugăciune, dacă numai asta
facem atunci când ne rugăm. Toate celelalte lucruri pe care le-am amintit aparţin rugăciunii însă rugăciunea este
nepotrivită dacă nu aducem înaintea lui Dumnezeu şi nevoile pe care le avem. Deoarece aducând nevoile noastre înaintea
lui Dumnezeu înseamnă că-I mărturisim că suntem oameni nevolnici, lucru care este foarte important. Domnul Isus
Hristos a spus, în învăţătura Sa despre rugăciune, într-una din cele şapte cereri pe care le conţine rugăciunea lăsată de
El, pe care o numim Rugăciunea Domnească, a spus să ne rugăm: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă
astăzi." Aceasta este o cerere. Avem promisiunea Lui că dacă vom cere, El va auzi şi va răspunde.

Pavel mai spune: "Vegheaţi la aceasta şi întotdeauna stăruiţi în rugăciune." Din nou, nu cred că ideea este că
nu trebuie să facem nimic altceva, ci să ne rugăm toată ziua şi toată noaptea, ci cred că este un mod de a spune că trebuie
să fim oameni ai rugăciunii în orice situaţie din viaţa noastră. Fiecare timp al zilei trebuie să poarte amprenta rugăciunii
într-un fel sau în altul. Şi tu şi eu, fiecare din cei ce sunt înrolaţi în marea oştire a Domnului Isus Hristos, ar trebui să
fim, mai presus de orice, nişte luptători prin rugăciune. Una dintre problemele pe care le avem vizavi de rugăciune,
spune Gernel în cartea sa, în care face o lungă analiză a rugăciunii, este aceea ce diavolul este foarte activ în a ne ţine
departe de rugăciune, lucru la care este firesc să ne aşteptăm, dacă rugăciunea este atât de importantă. Dacă-l poate ţine
pe creştin departe de rugăciune, atunci câştigă jumătate din bătălie.

Gernel vorbeşte despre modul în care diavolul face lucrul acesta. Vorbind despre unul dintre aceste moduri, el
spune că diavolul va veni la tine şi va spune: "Ştim cu toţii, desigur, că rugăciunea este foarte importantă. De aceea
Dumnezeu a chemat anumiţi oameni să fie mari oameni ai rugăciunii. El le-a dat darul rugăciunii. Nu-i aşa că este
minunat că există mari oameni care au darul rugăciunii? Însă ştii că tu nu eşti unul dintre acei oameni. Ţie Dumnezeu
ţi-a dat un alt dar. Prin urmare, de ce nu-i laşi pe ei să se roage, iar tu să-ţi vezi de lucrul pe care îl ai de făcut, fără să te
mai rogi." Te-ai gândit vreodată că nu ai darul rugăciunii? Te-ai gândit probabil că dacă-ţi este greu să te rogi, atunci
evident că nu ai acest dar. Te-ai gândit că acest lucru înseamnă că sunt alţii care au acest dar, alţii cărora le este foarte
uşor să se roage. Ştiu, şi eu am gândit la fel. Cu câţiva ani în urmă am studiat darurile Duhului Sfânt, pe baza a cinci

Page 149 of 150

texte din Noul Testament care vorbesc despre daruri. Am făcut o listă cu toate aceste daruri. Sunt douăzeci sau mai multe
iar unele dintre ele probabil se suprapun, deşi au fost folosite cuvinte diferite pentru ele. Cu timpul, am făcut o listă cu
19 daruri. Acestea sunt darurile de: apostol, profet, învăţător, evanghelist, al ajutorării, al înţelepciunii şi altele. O listă
uriaşă. Însă ceea ce am observat, alcătuind această listă, este că darul rugăciunii nu se află în ea. Oare de ce? Oare pentru
că rugăciunea nu este atât de importantă iar Duhul Sfânt nu crede că este necesar să le ofere creştinilor darul rugăciunii?
Nu, deloc. Mai degrabă pentru că rugăciunea nu este un dar. Rugăciunea este o responsabilitate, o datorie, precum şi o
obligaţie. Iar acest lucru înseamnă că şi tu, şi eu, trebuie să fim luptători prin rugăciune.

Observăm în final că, după ce a spus că trebuie să ne rugăm în toată vremea, cu tot felul de rugăciuni, şi
întotdeauna, Pavel spune că trebuie să ne rugăm, de asemenea, şi pentru toţi sfinţii. Cum să te rogi pentru toţi sfinţii?
Dacă nu-i ştii pe nume, te rogi pentru ei pe categorii. Iar dacă îi ştii pe nume, te rogi pentru fiecare dintre ei. Este foarte
simplu. Dacă ne rugăm pentru sfinţi pe categorii, atunci ne vom ruga pentru creştinii de pe tot cuprinsul lumii. Iar pentru
a face lucrul acesta într-un mod cât mai eficient, trebuie să ştim câte ceva despre situaţia creştinilor din lume. Rugăciunea
misionară ar trebui să fie una dintre obligaţiile noastre. Ar trebui, de exemplu, să ne rugăm pentru creştinii din China.
Ei au probleme specifice, precum şi oportunităţi speciale. Iar din câte ştim, Dumnezeu face lucruri extraordinare astăzi
în China. Trebuie să cunoaştem unele dintre aceste lucruri şi, astfel, să ne putem ruga pentru acei creştini. Ar trebui să
ne rugăm pentru creştinii din Africa de Nord. Este o cu totul altă situaţie în Africa de Nord. În unele privinţe, este cu
mult mai greu acolo. Avem nevoie să ştim ceva despre situaţia din acea regiune pentru a ne putea ruga pentru creştinii
de acolo. Astfel, ar trebui să ne rugăm pentru creştinii din diferite ţări. Ar trebui să ne rugăm pentru creştini, în funcţie
de situaţia în care se află. Unii sunt foarte oprimaţi şi trăiesc vremuri grele. Sunt săraci şi oprimaţi. Alţii se află în poziţii
de influenţă şi autoritate. Unii sunt populari; se află în media tot timpul. Cu toţii sunt ispitiţi şi trebuie să ne rugăm
pentru ei, pentru fiecare dintre ei.

Apoi, dacă-i ştim pe nume, ar trebui să ne rugăm pentru ei pe nume. Şi cu atât mai multă credincioşie, dat
fiind că ştim ceva despre situaţia în care se află. Cred că putem spune că lucrul acesta este important deoarece Pavel îl
menţionează în situaţia lui, când spune: "Rugaţi-vă şi pentru mine!" Uneori, când ne gândim la rugăciune şi la ce implică
ea şi la importanţa ei, credem că este prea mult pentru noi. Ne depăşeşte. Cum aş putea să mă rog pentru toţi creştinii
de pretutindeni? Presupun că Pavel a auzit această obiecţie şi cred că el spune aici: "Da, este adevărat că aceasta este
obligaţia şi oportunitatea voastră însă acest lucru nu trebuie să vă fie o piedică. Trebuie să începeţi de undeva. Iar dacă
nu ştiţi de unde să începeţi, începeţi să vă rugaţi pentru mine. Rugaţi-vă pentru mine ca, ori de câte ori îmi deschid gura,
să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt." Puteţi observa că
aici este o întreagă predică.

Pavel spune: "Rugaţi-vă pentru mine!" Apoi el începe să ofere detalii. Este ca o lecţie de catehism oferită printr-
o rugăciune personală. Pavel spune: "vă spun eu pentru ce să vă rugaţi. Rugaţi-vă pentru mine, şi iată lucrurile pentru
care să vă rugaţi. Înainte de toate, rugaţi-vă să-mi fie dat cuvânt." Pavel? Să ne rugăm să-i fie dat cuvânt lui Pavel? Păi,
Pavel era un foarte bun orator. Gândiţi-vă numai la 1 Corinteni 13, acel extraordinar imn al dragostei. Noi n-am putea
scrie aşa ceva. Dacă cineva a avut cuvinte la dispoziţie, atunci acela a fost Pavel. Şi, pe lângă asta, Pavel a fost un apostol
iar atunci când vorbea, cel puţin atunci când a scris Scripturile, el vorbea ca un apostol, cu autoritatea lui Dumnezeu. De
ce ar trebui să ne rugăm pentru a-i fi dat cuvânt lui Pavel? Este adevărat, Pavel avea darul oratoriei. Însă Pavel mai ştia
că atunci când vorbeşti, când îi înveţi pe oameni, ai nevoie de o intervenţie supranaturală a Duhului Sfânt, care să-ţi dea
cuvintele potrivite care să pătrundă în inimile celor ce au nevoie să le audă şi să fie transformaţi prin ele. Nici unul dintre
noi nu deţinem această înţelepciune. Aceasta este ceva ce Dumnezeu trebuie să facă. Astfel, spune el, rugaţi-vă pentru
cei care predică. Rugaţi-vă să primească cuvintele potrivite care să-i atingă pe oameni.

El mai spune: "Rugaţi-vă să fac cunoscută cu îndrăzneală Evanghelia!" El repetă de două ori cuvântul, ceea ce
înseamnă că trebuie să fi fost foarte important pentru el. Din nou, ne întrebăm, cu îndrăzneală? Era Pavel fricos? Pavel,
care a stat înaintea unei mulţimi înfuriate, ce era cât pe ce să-l ucidă, şi le-a vorbit fără teamă? Pavel a stat înaintea unor
regi ca Agripa şi Felix şi, în cele din urmă, probabil chiar înaintea lui Nero. Pavel a fost fără teamă atunci când s-a aflat
pe corabie, în mijlocul furtunii, în pericol de scufundare. El a fost cel mai neînfricat dintre cei ce erau pe acea corabie.
Cred că acest lucru este adevărat. Probabil oamenii se rugau pentru el. Probabil de aceea nu îi era teamă. Dar, vedeţi,
acelaşi Pavel care a stat plin de îndrăzneală în asemenea situaţii le scrie corintenilor, spunându-le că atunci când era în
mijlocul lor, în Corint, era fricos şi plin de cutremur. Lucrul acesta înseamnă, cred eu, că noi nu putem vedea ce este în
sufletul omului. Ne uităm la cineva care pare plin de îndrăzneală şi spunem că nu este nevoie să ne rugăm pentru el.
Doar este fără teamă. Şi totuşi tu nu şti ce este în sufletul lui. Aceasta înseamnă că dacă vezi pe cineva vestind Evanghelia
cu îndrăzneală în situaţii dificile, trebuie să te rogi pentru el să fie fără teamă. Iar dacă vezi pe cineva trăind o viaţă sfântă
în circumstanţe care nu-i sunt favorabile, circumstanţe care caută tot timpul să-l doboare, trebuie să te rogi ca el să
rămână sfânt. Iar când vezi pe cineva care este foarte eficient în rugăciune, trebuie să te rogi pentru el să poată continua
să fie credincios în viaţa lui de rugăciune. Şi aceasta deoarece avem nevoie de astfel de oameni în Biserica lui Isus
Hristos.

Page 150 of 150